Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IASI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA DUMITRU STANILOAE SECTIA:ARTA SACRA

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA PATROLOGIE

CONTRIBUTIA AUTORILOR PATRISTICI,POST-PATRISTICI LA FUNDAMENTAREA TEOLOGIEI ICOANEI

STUDENT:Prodan Elena Anul I

Iasi 1

CUPRINS: 1.Introducere...........................................................................................................p.3 2.Teologia icoanei anteiconoclaste.......................................................................p.4 3.Iconoclasmul-perspectiva istorica si dogmatica.............................................p.6 4.Autori si scrieri....................................................................................................p.11 5.Idei si argumente dogmatice.............................................................................p.12 6.Concluzii..............................................................................................................p.15 7.Bibliografie..........................................................................................................p.15

Introducere

Ultima mare controvers care a opus ortodoxia si heterodoxia a fost pricinuit deconceptia referitoare la imaginile sacre utilizate n cultul bisericesc. Desfsurat n secolele VIIIsi IX d. Ch., controversa a angajat toate personalittile de prim rang ale vremii, de la mprati sinobili pn la celebrii monahi ai mnstirii Studion, ntre care s-a remarcat Sfntul Teodor Studitul. Desigur, alturi de el trebuie n mod obligatoriu mentionat cellalt mare apologet aliconelor, Sfntul Ioan Damaschinul. Nu vom reface istoricul detaliat al polemicii, descriind totiactorii implicati. O excelent prezentare de acest gen poate fi citit n lucrarea clasic a lui Leonid Uspensky, Teologia icoanei (Bucuresti, Editura Anastasia, 1994). Ne vom referi ns la dimensiunea cea mai important a dezbaterii, anume cea strict doctrinar, teologic. Mai nti, trebuie s distingem n interiorul iconoclasmului dou tendinte: una radical,conform creia icoanele trebuiau nlturate complet din spatiul liturgic, si altul moderat, care accepta ntr-o anumit msur imaginile sacre, dar nu recunostea atitudinea care trebuie adoptatfat de ele. Cum zice si Leonid Uspensky dup unii, icoana nu ar fi trebuit s fie venerat deloc;altii admiteau imaginea lui Hristos, dar nu si pe cele ale Fecioarei si ale sfintilor; n sfrsit, altii afirmau c Hristos poate fi reprezentat nainte de nviere, dar c dup aceea, El nu mai poate fi nftisat. Reactionnd, apologetii dreptei credinte au aprat icoanele insistnd, n mod deosebit, asupra argumentelor de ordin hristologic pentru a le justifica ntemeierea. Si aceasta a rmas atitudinea teologic constant de-a lungul controversei. Momentul cel mai important de definire a fundamentului hristologic al imaginii a fost Sinodul Quinisext desfsurat la sfrsitulsecolului al VII-lea, cu al su canon 82, n cuprinsul cruia este definit icoana.[1]

[1]FLORIN FLOREA.Simbolul si icoana,ORTHOLOGIA 1999,P. 14 3

Teologia icoanei ante-iconoclaste

Cuvntul icoan este de origine greac:Eikn nseamn imagine sau portret. Pe vremea cnd imaginile crestine erau n formare, Bizanul desemna prin acest cuvnt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfnt, a unui nger sau a unui eveniment din istoria sfnt, chiar daca acea imagine era pictat, sculptata,mobila sau monumental i indiferent de tehnica cu ajutorul creia ar fi fost elaborat.Astzi, termenul se aplic mai ales lucrrilor de evalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate n mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia i istoria artei l confer icoanei. i n Biseric, se face o anumita distincie ntre pictura mural i icoan: o pictura mural fresca sau mozaic nu este un obiect n sine(ntruct face corp comun cu arhitectura), n vreme ce icoana pictat pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul i semnificaia de principiu ale celor dou sunt identice. Lumea antic ptrundea n Biseric lent i cu mari dificulti. Dotat cu foarte complexa i desvrita ei cultur, ea se asemna omului bogat despre care vorbete Hristos:i era mai greu s intre n mpria lui Dumnezeu dect i-ar fi fost unei cmile s treac prin urechile acului. Arta acelei lumi constituia o motenire din care Biserica prelua constant pentru a le sfini anumite elemente ce puteau sluji la exprimarea revelaiei cretine. Era normal ca n acest proces de sfinire, s ptrund n Biseric anumite elemente incapabile de sacralitate, care nu se conformau sau chiar contraziceau sensul artei sacre. Dar aceste elemente influenau totui arta sacr, marcnd-o prin caracterul lor profan, introducnd aspectul carnal i senzual sau naturalismul iluzionist al artei antice; specifice toate pgnismului, dar strine de ortodoxie. Cu alte cuvinte, Biserica aduce lumii imaginea lui Hristos, imaginea unui om i a unui univers nnoite prin ntrupare: o imagine mntuitoare. La rndul su, lumea ncearc s introduc n Biseric propria imagine, imaginea lumii czute, a pcatului, a corupiei i a descompunerii: Lumea ostil lui Hristos va spune n vremea noastr Patriarhul Serghie al Moscovei nu va cuta doar s sting lumina lui Hristos prin persecuii sau prin alte mijloace exterioare. Lumea va ti s patrund n interiorul staulului lui Hristos. Altfel spus, va ncerca sa distrug Biserica din interior. Ori, una din cile prin care lumea ptrunde n Biseric este tocmai arta. n
4

acest domeniu, prinul acestei lumi procedeaz ntotdeauna n acelai fel.El sugereaz credincioilor c arta este art i att, c ea poart n sine propria valoare i c, prin mijloace proprii, poate sa exprime sacrul ntr-un chip laic, profan, mai accesibil i care nu cere eforturi spirituale. Evident c e infinit mai uor s-L reprezini pe Dumnezeu dup chipul i asemnarea omului czut dect s procedezi invers, transmind, prin reprezentare, chipul i asemnarea dumnezeiasc a omului.

Pe plan dogmatic, controversele hristologice se ncheie n secolul VII. De-a lungul primelor apte secole ale vieii sale, Biserica a aprat adevrul esenial, care st la temelia mntuirii noastre: adevrul ntruprii divine. Ea l aprase punct cu punct, formulnd succesiv diversele aspecte ale nvturii despre Persoana lui Iisus Hristos Dumnezeu i Om oferind lumii cele mai exacte definiii posibile, care s reteze de la rdcin orice interpretare eronat. Numai c, dupa ce Biserica a nvins fiecare erezie n parte, adic toate acele atacuri pariale mpotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declanat o ofensiv general mpotriva ansamblului nvturii ortodoxe. Am vzut importana doctrinar a Canonului 82 de la Sinodul Quinisext i necesitatea lui istoric dat fiind c, eliminnd simbolurile, el cerea mrturisirea Ortodoxiei prin imagini directe. Imediat dup aceea a nceput ns lupta deschis mpotriva icoanei. Astfel i-a fcut apariia una dintre cele mai teribile erezii care a spat fundamentul nsui al cretinismului: iconoclasmul secolelor VIII i IX.[2]

[2]iiLEONID USPENSKY,Teologia icoanei in Biserica Ortodoxa,Apologeticum 2006,pp 44-45

Iconoclasmul-perspectiva istorica si dogmatica

Iconoclasmul (din limba greac eikon adic chip, nfiare sau icoan i klasma adic a distruge) este o doctrin oficial a statului i a bisericii bizantine, ntre anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor i disciplinarea celor ce li se nchinau. Politica iconoclast a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative i legislative.[3] Pe plan dogmatic, controversele hristologice se ncheie n secolul VII. De-a lungul primelor sapte secole ale vietii sale, Biserica a aparat adevarul esential, care sta la temelia mntuirii noastre: adevarul ntruparii divine. Ea l aparase punct cu punct, formulnd succesiv diversele aspecte ale nvataturii despre persoana lui Iisus Hristos - Dumnezeu si Om - oferind lumii cele mai exacte definitii posibile, care sa reteze de la radacina orice interpretare eronata. Numai ca, dupa ce Biserica a nvins fiecare erezie n parte, adica toate acele atacuri partiale mpotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declansata o ofensiva generala mpotriva ansamblului nvataturii ortodoxe: a nceput lupta mpotriva icoanei. Astfel si-a facut aparitia una dintre cele mai teribile erezii care a sapat fundamentul nsusi al crestinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX. Prin iconoclasm se ntelege acel curent eretic, care si are nceputul mai nainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care n timpul acestui mparat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentnd chiar politica sa n problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul nseamna "distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecesti eikon = chip, nfatisare, icoana si klasma = a distruge, a sfarma. Uneori se vorbeste de iconomahie pentru a indica aceeasi actiune de distrugere si necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta. Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. nvatatii au ncercat sa determine cauzele care au dus la nasterea unui asemenea curent att de puternic n lumea bizantina, sa precizeze cnd a nceput sa se manifeste si care a fost reactia fata de el. n cele ce urmeaza, vom prezenta cat mai multe dintre cauzele iconoclasmului, asa cum au fost descrise de ctiva teologi contemporani consacrati n teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris si cardinalul Christoph von Schnborn, arhiepiscopul Vienei. n cele din urma vom trece n revista si cteva din argumentele teologice aduse de iconoclasti,

considernd ca nu acestea au dus la aparitia iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la aparitia teologiei mpotriva icoanei.[4] Unii gasesc originile iconoclasmului chiar n primele secole, n neputinta unor teologi de a ntelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie ntre cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine n contradictie cu unele precepte biblice, ca ncalca, de pilda, porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te nchina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit nvataturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai n "duh si adevar" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discutii n legatura cu cinstirea icoanelor au avut loc n Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar parinti si scriitori bisericesti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii mai trziu au manifestat rezerve fata de cinstirea icoanelor.[5] Primul mparat iconoclast, si totodata primul care a declansat lupta mpotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toti bizantinologii moderni sunt de acord ca acest mparat a fost cel care a pus n miscare aceasta erezie: iconoclasmul este o "erezie imperiala... care s-a nascut in purpura, n palatul imperial" (St. Gero, The Eucharistic Doctrine of the Byzantine iconoclasts and its Sources, 1973, p 131). Problema este care au fost motivele mparatului de a ncepe lupta iconoclasta si care forte din imperiu au putut sa mobilizeze pe impara. Mult timp s-a ncercat sa se explice conceptia iconoclasta a mparatului prin originea sa orientala. Leon III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care de generatii avea numai episcopi monofiziti si care se gasea sub puternica influenta a islamului ofensiv. Afirmatia ca ar fi existat si o influenta evreiasca asupra viitorului mparat ramne de domeniul legendei, dar poate avea un smbure de adevar istoric. Totodata, Orientul Apropiat era deja sub influenta islamica. Acestea ar fi unele presupuneri de influenta pagna asupra lui Leon III.

Al doilea mparat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de catre tatal sau de la vrsta de doi ani a trait ntreaga viata n medii iconoclaste. El nsusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp dupa Sinodul din 754, cnd cinstirea icoanelor era oprita att de legile imperiale, cat si de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlantuit o prigoana fara precedent mpotriva iconofililor, oblignd pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus
7

au fost maltratati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra naltilor demnitari imperiali care au fost umiliti n public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Patriarhul Constantin, pe care mparatul l numise la sinodul din 754, a fost destituit si apoi chiar torturat si executat. Operele de arta religioasa au fost distruse si nlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale mparatului. Ura a mers att de departe nct a depasit hotarrile sinodului, hotarri care priveau doar cultul icoanelor si a moastelor de sfinti, si s-a extins asupra cultului sfintilor si al Maicii Domnului. Aceasta teroare a luat sfrsit odata cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de o cruzime ngrozitoare. Memoria sa a fost att de urata, nct ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli n perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au facut ca poporul sa mearga la mormntul sau cu recunostinta n momentele n care soarta Bizantului era pusa n cumpana de invaziile acestora. Domnia urmatorului mparat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a nsemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor. Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al mparatului Constantin Copronimul, si nu a ezitat de altfel sa arunce n nchisori chiar nalti functionari, a fost mai ngaduitor, poate datorita sotiei sale Irina, o iconodula educata n Athena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787). Dupa mparateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici n favoarea icoanelor, dar nici mpotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofiter distins prin calitatile sale militare si deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului. Imediat dupa urcarea la tron el a nceput sa-si arate convingerile sale iconoclaste. ntr-un cerc de prieteni apropiati ar fi declarat: "Vedeti ca toti mparatii care au admis cultul icoanelor si le-au venerat au murit fie n exil, fie pe cmpul de lupta. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte buna. Toti acesti imparati au fost nmormantati cu cele mai mari onoruri n Biserica Sfintilor Apostoli. Eu doresc sa le urmez exemplul si sa distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349). Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul "creierul renasterii iconoclaste" sa compuna un tratat care sa utilizeze hotarrile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai ca mparatul nu mai gasea n rndul episcopatului sprijinul
8

de care se bucurase Constantin Copronimul. nlaturandu-l pe Sfntul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast n 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost n schimb din cele mai violente, atingnd violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat n scoli si figura n manuale. Leon al V-lea a fost ucis n ziua de Craciun al anului 820, n timpul Sfintei Liturghii n Catedrala Sfnta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820829). Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. n sinea lui era nsa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totusi, politica iconoclasta a mparatului a fost n descrestere, el adornd cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au ncetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor. Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El si dobndise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil nsemna, pe de o parte, ultima nflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe n lumea bizantina. Persecutiile n-au fost att de dure ca n trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor n anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.[6]

Alti autori cauta cauzele nceperii iconoclasmului n cercurile imperiale n reforma religioasa. nainte de toate, lupta mpotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarata religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "nchinarea n Duh si Adevar". mparatul Leon al III-lea s-a simtit chemat, socotea el, sa restabileasca adevarata religie n Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si tradata. Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "mparat si preot", cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va
9

impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului n probleme religioase. El socotea ca prin aceasta va purifica religia crestina de ramasitele pagnismului, reducnd-o la naltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, dupa opt sute de ani a nlaturat din templu sarpele de arama, iar eu, dupa opt sute de ani, am facut sa se scoata zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rnduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman.[7] Izbnda sinodului de la Niceea (787) trebuie considerat nu numai ca o victorie asupra iconoclasmului, ci ca o pecetluire a nvturii Bisericii privind unirea ipostatic aa cum a fost formulat la Sinodul al IV- lea ecumenic de la Calcedon (451) i cum este mrturisit permanent de Biseric. Iconoclasmul ncheie seria marilor erezii din perioada hristologica. Fiecare dintre ele ataca un aspect sau altul al iconomiei divine, adica al mntuirii castigate prin ntruparea lui Dumnezeu. Ori, iconoclasmul nu mai lua ca tinta un aspect anumit, ci iconomia mntuirii n ansamblu. Si, asa cum aceasta foarte complexa erezie constituia o ofensiva generala mpotriva ntregii nvataturi ortodoxe, tot asa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful ntregii Ortodoxii. Biserica a nvins si va continua sa nvinga o multime de erezii felurite. Dar una singura dintre victoriile sale - cea mpotriva iconoclasmului - a fost n mod solemn proclamata drept Triumf al Ortodoxiei.

iii

[3]Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.

Editura Deisis, Alba Iulia, 1994. [4]Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997. [5]Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994. [6]Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996. [7]Iconologia bizantina ntre politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

10

Autori si scrieri
Sfantul Teodor Studitul sustine,in lucrarea sa Iconologia bizantin ntre politic imperial i sfinenie monahal,faptul ca:Destinul imaginilor n Biserica veche este fr ndoial unul din capitolele cele mai fascinante i instructive din ntreaga istorie i teologie cretin. n evoluia artistic i ideologic a imaginii n spaiul eclezial se mpletesc n constelaii diferite i conexiuni elocvente o multitudine de factori i influene din cele mai diferite: factori culturali, religioi, teologici, artistici i nu n cele din urm i politici.*8+ Impotriva iconoclasmului a scris Sfantul Ioan Damaschin.Respingand invinuirea ca prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie,el concepe icoana ca simbol si mijlocitor cu sfantul reprezentat.Sfantul a compus trei tratate privind cinstirea sfintelor icoane si a participat la un sinod anti-iconoclast,in care s-au intrunit episcopii orientali. Parintele Cleopa Ilie prezinta in capitolul 8 al cartii Calauza in Credinta Ortodoxa- Despre cultul icoanelor faptul ca Sfnta Scriptur oprete nchinarea la chipuri cioplite i la alte asemnri vzute (Ie. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta oprete numai nchinarea ntemeiat pe socotina c nsi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adic oprete nchinarea la idoli. Nu oprete ns cinstirea unor semne i nfiri ale lui Dumnezeu i ale sfinilor, cnd aceast cinstire nu rmne la materia din care sunt fcute, ci duce gndul nostru la Dumnezeu sau la sfntul nchipuit prin ele.*9+ Impotriva iconoclasmului a mai luptat si Sfantul Nechifor Marturisitorul,patriarhul Constantinopolului (806-815).

iv

[8]Sf. Teodor Dtuditul, Iconologia bizantin ntre politic imperial i sfinenie monahal, studiu introductiv la volumul "Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale", Editura Deisis, Alba Iulia, 1994. [9]Arhimandrit Cleopa Ilie,Calauza in credinta ortodoxa,Editura Episcopiei Romanului 2000

Idei si argumente
11

n lucrarea sa Spiritualitate si comuniune n liturghia ortodox, printele Dumitru Stniloae abordeaz n Preliminarii rolul si semnificatia sfintelor icoane n contextul cultului ortodox. Noi ne nchinm Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe sfinti, si prin icoanele care i reprezint. Aceast afirmatie a printelui Stniloae contine sintetic esentialul privitor la ndrepttirea sfintelor icoane. Prin nssi natura lor de obiecte liturgice, ele sunt destinate nchinrii credinciosilor, nchinare ndreptat ctre persoanele sfinte reprezentate. Sub acest aspect trebuie remarcat deosebirea major dintre cultul neotestamentar, crestin, si cel veterotestamentar, iudaic. Dup cum se stie, Vechiul Testament interzice chipurile si asemnrile lui Dumnezeu ca obiecte de venerare (Ies. 21,4; Deut. 5,18,19). Desi teologia iudaic admitea valoarea simbolurilor sacre, ntelese ca semne vizibile ale manifestrii puterii lui Iahveh - dup cum vedem n cazul unor elemente de cult ca mielul pascal, toiagul lui Aaron, Cortul sfnt, chivotul Legii, s.a. - riscurile confundrii lui Dumnezeu cu natura determinau reticenta profetilor fat de obiectele sacre. Aceasta cu att mai mult cu ct neamul lui Israel vietuia ntre popoare idolatre, care nu o dat i-au influentat negativ religiozitatea. Cum subliniaz printele Stniloae nu recunoasterea unei lucrri a lui Dumnezeu n obiectele naturale si cu deosebire n simbolurile sacre, indicate de Dumnezeu n mod supranatural era interzis n Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu nsusi.

Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolul, dar a recomandat vederea mririi lui Dumnezeu n toate si n mod special n anumite obiecte n care Dumnezeu a artat printr-un act supranatural c a lucrat si lucreaz, adic n simboalele sacre folosite n cult. Prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natur. Prin simbolul natural si sacru se mentinea constiinta acestei deosebiri. Prin idol poporul Israel ar fi pierdut constiinta unui Dumnezeu superior naturii, deci constient, personal, superior naturii si deosebit si liber de ea. Prin simbol ei pstrau credinta n Dumnezeu diferit de lume, transcendent ei, si practicau o legtur concret cu El, prin adorare, prin cult, prin rugciune, pe temeiul credintei c acest Dumnezeu i poate apra chiar fat de greuttile naturii, fat de legile ei implacabile. Prin simbol vedeau toat lumea ntr-o dependent de acest Dumnezeu personal, superior n putere naturii, atotputernic fat de ea, proniator al ei si n mod deosebit al oamenilor.
12

n toate cazurile, prin simboalele sale sacre, dar si prin toat natura vzut ca simbol, Vechiul Testament mrturiseste credinta sa n comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile, dar si deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sunt n acest sens o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.

n contextul religiei crestine fundamentat pe n-omenirea Cuvntului lui Dumnezeu, statutul obiectelor sacre se modific simtitor. Cum am vzut n sectiunea referitoare la temeiul hristologic al icoanei, ntruparea legitimeaz deplin imaginile sacre. Pentru printele Stniloae esential nu este att faptul ncarnrii lui Hristos, ci mai ales proximitatea aflrii Sale n raport cu neamul omenesc, nteleas dintr-o perspectiv interpersonal. Deci faptul c a doua persoan a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, S-a pogort din ceruri intrnd ntr-un dialog nemijlocit cu neamul omenesc aflat sub incidenta pcatului originar, implic n mod necesar posibilitatea pstrrii acestei relatii directe, fat ctre fat, dintre om si Dumnezeu.

Iat deci, justificarea personalist a necesittii icoanei. Dac am vorbit anterior despre icoan ca obiect simbolic, datorit functiei sale de mediere ntre lumea sensibil si lumea inteligibil, putem dezvolta acum acest caracter intermediar ntelegnd icoana ca pe un mediu al dialogului, n cadrul cultului, ntre om si Dumnezeu. n termeni metaforici, icoana reprezint o veritabil fereastr prin care om si Dumnezeu se pot privi fat n fat. S-a apropiat mprtia cerurilor, deci lumea nevzutelor ne este accesibil, cci ea se afl n proximitatea lumii noastre. Tocmai icoanele sunt cele care mrturisesc aceast apropiere ne mai ntlnit n lumea precrestin. Tot printele Stniloae remarca c respingerea icoanei e proprie celor ce resping n general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare. ns contributia sa esential nu se rezum la consemnarea aspectului negativ al relationrii la icoan. Mult mai important ne pare a fi teologia chipului dezvoltat de printele Stniloae ca justificare superlativ a importantei icoanei: Fata omeneasc este prin ea nssi mijlocul de comunicare ntre oameni. Fata nu e dat omului pentru o existent a lui n izolarea individualist. Din acest punct de vedere exist o mare identitate de rol ntre fat si cuvnt. Amndou sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru c el este persoan, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoan omul nu exist numai pentru sine, ci si pentru ceilalti, sau se
13

realizeaz pe sine n comunicare cu ceilalti. n fata si cuvntul lui se reflect si se realizeaz constiinta sa c e pentru altii, c nu se poate realiza dect n comuniunea cu altii. n fata omului se reflect toate urmele lsate de ntlnirea si de convorbirea cu ceilalti oameni. Iar cuvintele lui se mbogtesc din convorbirea cu ceilalti, din nvtarea de la ei, din cuvntul lor oral sau scris. n fata si n cuvintele fiecruia se pstreaz urmele si vibratiile sentimentelor produse de altii, sau sentimentele nutrite si exprimate fat de altii. n contextul disputei iconoclaste argumentul decisiv al iconodulilor este de natur hristologic. Faptul c Fiul s-a ntrupat valorizeaz pozitiv calitatea deosebit a simbolizantului, care, n cazul nostru este trupul simbolului. Dac pentru Hristos firea Sa omeneasc indic asumarea deplin de ctre nsusi Dumnezeu n Persoana Sa a lumii, a omului si a istoriei, pentru icoan, dimensiunea sa vizibil, sensibil, indic valoarea meteriei aflat n relatie analogic cu prototipul reprezentat. Metaforic am putea spune c icoana are un trup - simbolizantul, si totodat un suflet - simbolizatul. Din acest punct de vedere, cum am mai spus, att iconografia ct si hristologia reprezint triumful deplin al cosmismului n defavoarea agnosticismului. Lumea celor vzute poate si trebuie s fie pretuit pentru ea nssi; ea nu este doar o reflectare infidel, deci degradat, a lumii supralunare. ntreaga dezbatere triadologic desfsurat n timpul marilor Sinoade ecumenice, are ca punct de punere n abis hristologia lui Origen. George Florovski s-a fcut purttorul de cuvnt al opiniei conform creia Origen a fundamentat o hristologie care contine premisele luptei mpotriva icoanelor. Mai multi specialisti sau aplecat asupra acestei probleme. i mentionm aici doar pe Henri Crouzel cu a sa Theologie de limage chez Origene (Paris, 1956) si Marguerite Harl cu lucrarea Origene et la fonction revelatrice du Verbe incarne (Paris, 1958).

14

Concluzie
Iconoclasmul a nsemnat lovituri dure venite din partea celor ce se aflau n afara Bisericii, dar a nsemnat i renaterea n Biserica Cretin a artei profane a antichitii. Iconoclasmul ncheie seria marilor erezii din perioada hristologica. Fiecare dintre ele ataca un aspect sau altul al iconomiei divine, adica al mntuirii castigate prin ntruparea lui Dumnezeu. Asadar, iconoclasmul nu mai lua ca tinta un aspect anumit, ci iconomia mntuirii n ansamblu. Si, asa cum aceasta foarte complexa erezie constituia o ofensiva generala mpotriva ntregii nvataturi ortodoxe, tot asa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful ntregii Ortodoxii. Biserica a nvins si va continua sa nvinga o multime de erezii felurite. Dar una singura dintre victoriile sale - cea mpotriva iconoclasmului - a fost n mod solemn proclamata drept Triumf al Ortodoxiei.

Bibliografie:
FLORIN FLOREA.Simbolul si icoana. LEONID USPENSKY,Teologia icoanei in Biserica Ortodoxa. Istoria Bisericii Universale, vol I. Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997. Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994. Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996. Iconologia bizantina ntre politica imperiala si sfintenie monahal. Sf. Teodor Dtuditul, Iconologia bizantin ntre politic imperial i sfinenie monahal, studiu introductiv la volumul "Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale". Arhimandrit Cleopa Ilie,Calauza in credinta ortodoxa.

iii

15

iv

16