Sunteți pe pagina 1din 381

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Şef lucr. dr. BUCUR GEORGETA MIHAELA

VITICULTURĂ

Bucureşti, 2011

CUPRINS

 

PREFAŢĂ

6

Unitatea de învăţare nr. 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

8

1.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

8

1.2

Scurt istoric, definiţie şi conţinut

8

1.3

Importanţa viticulturii în economia naţională

10

1.3.1. Din punct de vedere social

10

1.3.2. Din punct de vedere economic

12

1.4

Situaţia viticulturii pe plan mondial

12

1.5

Situaţia viticulturii în România

16

1.6

Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole

18

1.7

Viticultura şi problemele lumii contemporane

19

1.8

Rezumat

23

1.9

Comentarii şi răspunsuri la teste

24

1.10

Lucrare de verificare nr. 1

26

1.11

Bibliografie minimală

27

Unitatea de învăţare nr. 2: SISTEMATICA GENULUI VITIS

28

2.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

28

2.2

Genul Vitis

29

2.3

Rezumat

34

2.4

Comentarii şi răspunsuri la teste

35

2.5

Lucrare de verificare nr. 2

36

2.6

Bibliografie minimală

36

Unitatea de învăţare nr. 3: PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE

37

3.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

37

3.2

Rădăcina

38

3.3

Tulpina

42

3.4

Mugurii

49

3.5

Lăstarii

55

3.6

Frunza

56

3.7

Cârceii

58

3.8

Inflorescenţa

58

3.9

Floarea

59

3.10

Strugurii şi boabele

63

3.11

Sămânţa

66

3.12

Rezumat

67

3.13

Comentarii şi răspunsuri la teste

68

3.14

Lucrare de verificare nr. 3

71

3.15

Bibliografie minimală

71

Unitatea de învăţare nr. 4: BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

72

4.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4

72

4.2

Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie

73

4.3

Ciclul biologic anual al viţei-de-vie

75

4.4

Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ)

78

4.4.1.

Plânsul

78

 

4.4.2. Dezmuguritul

 

79

4.4.3. Creşterea lăstarilor

81

4.4.4. Maturarea lăstarilor

84

4.4.5. Căderea frunzelor

85

4.4.6. Repausul mugurilor

85

4.5

Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv)

 

87

4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor

 

87

4.5.2. Înfloritul

 

90

4.5.3. Creşterea boabelor

 

92

4.5.4. Maturarea boabelor

94

4.6

Rezumat

96

4.7

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

97

4.8

Lucrare de verificare nr. 4

 

100

4.9

Bibliografie minimală

100

Unitatea de învăţare nr. 5: ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

 

101

5.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5

 

101

5.2

Ecosistemul viticol

 

102

5.2.1. Biocenoza viticolă

103

5.2.2. Biotopul

 

104

5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic

 

105

5.2.4. Subsistemul socio-economic

105

5.3

Influenţa factorilor climatici

 

107

5.4

Influenţa factorilor edafici

 

113

5.5

Influenţa factorilor orografici

 

117

5.6

Influenţa factorilor secundari de biotop

 

118

5.7

Rezumat

119

5.8

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

120

5.9

Lucrare de verificare nr. 5

 

123

5.10

Bibliografie minimală

124

Unitatea de învăţare nr. 6: ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA

125

6.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6

 

125

6.2

Zonarea vitivinicolă

 

126

6.3

Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie

132

6.4

Schiţa monografică a viticulturii din România

 

134

6.5

Rezumat

146

6.6

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

147

6.7

Lucrare de verificare nr. 6

 

149

6.8

Bibliografie minimală

150

Unitatea

de

învăţare

nr.

7:

ASPECTE

PRIVIND

PRODUCEREA

151

MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

 

7.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7

 

151

7.2

Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe

152

7.3

Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie

153

7.3.1.

Înmulţirea prin butaşi

153

7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj

7.3.3. Înmulţirea prin altoire

7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”

7.4

Pepiniera viticolă

 

7.5

Rezumat

7.6

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

7.7

Lucrare de verificare nr. 7

 

7.8

Bibliografie minimală Unitatea de învăţare nr. 8: ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE

8.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8

 

8.2

Sistemele de cultură a viţei-de-vie

 

8.3

Tipuri de plantaţii viticole

 

8.4

Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole

8.5

Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative

 

8.6

Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare)

8.6.1.

Împărţirea terenului în unităţi de exploatare

 

8.6.2.

Amplasarea reţelei de drumuri

 

8.6.3.

Amplasarea zonelor de întoarcere

8.6.4.

Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi cu soluţie pentru stropit

8.7

Amenajarea terenului

 

8.8

Pregătirea terenului în vederea plantării

 

8.9

Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi

 

8.9.1.

Alegerea portaltoilor

 

8.9.2.

Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare

 

8.10

Stabilirea distanţelor de plantare

 

8.11

Pichetarea terenului

 

8.12

Plantarea viţei-de-vie

8.13

Rezumat

 

8.14

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

8.15

Lucrare de verificare nr. 8

 

8.16

Bibliografie minimală

Unitatea

de

învăţare

nr.

9:

LUCRĂRI

AGROFITOTEHNICE

APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII

9.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9

 

9.2

Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare

 

9.2.1. Lucrări asupra solului

 

9.2.2. Lucrări asupra plantei

9.3

Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare

 

9.4

Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare

9.5

Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere

9.6

Rezumat

 

9.7

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

156

159

166

168

172

173

176

176

177

177

178

180

182

186

186

186

189

189

190

190

191

198

203

204

208

210

213

216

222

223

229

230

231

231

232

232

233

238

250

252

255

256

9.8

Lucrare de verificare nr. 9

259

9.9

Bibliografie minimală

 

Unitatea

de

învăţare

nr.

10:

LUCRĂRI

AGROFITOTEHNICE

APLICATE ÎN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD

10.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10

 

10.2

Tăierea viţei-de-vie

 

10.2.1.

Scopul şi obiectivele tăierilor

 

10.2.2.

Principiile teoretice care stau la baza tăierilor

 

10.2.3.Sistemele

de

tăiere,

formele

de

conducere

şi

tipurile

de

tăiere

practicate în viticultură

 

10.2.4.

Clasificarea tăierilor în uscat

 

10.2.5.

Tăierile de formare

 

10.2.6.

Tăierile de rodire

10.2.7.

Tăierea mecanizată a viţei-de-vie

 

10.2.8.

Tăierea de regenerare

 

10.2.9.

Tăierile speciale

10.2.10.

Reguli de care se ţine seama la tăiere

 

10.2.11.

Unelte folosite la tăiere

 

10.2.12.

Scoaterea lemnului căzut la tăiere

 

10.3

Copcitul

 

10.4

Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor

 

10.5

Lucrări şi operaţii în verde

 

10.6

Lucrările solului în plantaţiile viticole

 

10.7

Folosirea erbicidelor în vii

 

10.8

Aplicarea îngrăşămintelor în vii

10.9

Sisteme de întreţinere a solului în viticultură

 

10.10

Irigarea viilor

 

10.11

Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie

 

10.11.1.

Combaterea chimică

 

10.11.2.

Combaterea integrată

10.11.3.

Combaterea biologică

10.12

Recoltarea strugurilor

10.12.1.

Recoltarea strugurilor pentru masă

 

10.12.2.

Recoltarea strugurilor pentru vin

 

10.13

Rezumat

 

10.14

Comentarii şi răspunsuri la teste

 

10.15

Lucrare de verificare nr. 10

10.16

Bibliografie minimală BIBLIOGRAFIE

259

261

261

261

262

263

263

268

271

288

300

301

304

308

312

314

315

316

319

330

332

337

344

346

347

348

355

355

357

357

360

362

363

372

372

373

PREFAŢĂ

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea. Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei. În ţara noastră cultura viţei-de-vie interesează un număr mare de locuitori din majoritatea zonelor ţării, mai ales din zona colinară, pentru că pe pantele dealurilor însorite şi adăpostite de curenţii reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găseşte cele mai favorabile macro şi microclimate pentru obţinerea strugurilor de masă şi a vinurilor de calitate. Ca şi avantaje ale culturii, putem aminti că: joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului şi fixarea nisipurilor mişcătoare, asigură un conveer de struguri proaspeţi în intervalul iulie-octombrie, permite obţinerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc.; permite obţinerea de stafide, valorifică economic şi estetic terenurile din grădinile de lângă casă etc. Valoarea alimentară a strugurilor, datorată componentelor chimice ale acestora şi a formelor uşor accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi polifenolici, arome, acizi organici etc, are rol benefic asupra sănătăţii oamenilor. Sunt bine cunoscute, de asemenea, şi virtuţile terapeutice ale vinului, prin rolul pe care îl au compuşii fenolici din vin ca protectori ai sănătăţii cardiovasculare, de diminuare a incidenţei cancerelor şi, în general, a bolilor specifice vârstei a treia. Toate aceste multiple virtuţi ale produselor vitivinicole, alături de importanţa economică a viţei-de-vie, fac din aceasta o plantă mult căutată, care interesează nu numai pe profesionişti, ci şi pe amatorii care doresc să se iniţieze în tainele cultivării acestei nobileplante.

La nivel naţional, dezvoltarea prezentă şi viitoare a viticulturii se bazează însă pe forma de proprietate privată, arendare, asociaţii avansate de înfiinţare şi exploatare, folosindu-se soiuri productive, de calitate, recomandate la înmulţire precum şi pentru fiecare zonă viticolă sau podgorie. Toate acestea pot fi posibile numai prin aplicarea unor tehnologii moderne de cultură (mecanizare, fertilizare, irigare, combatere integrată), prin minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, acest complex de măsuri conducând la conservarea habitatului împotriva poluării.

În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil viticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948). Pe lângă învăţământul clasic au apărut noi forme de pregătire prin învăţământul deschis la distanţă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile, nu numai în cel horticol. La elaborarea materialului de faţă, s-a încercat prezentarea cunoştinţelor legate de bazele biologice ale acestei specii: sistematica genului Vitis, particularităţile morfologice, ciclurile biologice şi ecologia viţei-de-vie, ca în funcţie de acestea să decurgă zonarea soiurilor şi tehnologia de cultură ce trebuie aplicată. Metodele de înmulţire ale viţei-de-vie, tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere ale plantaţiilor, alcătuiesc de fapt bazele tehnologice ale viticulturii. Ţinând cont că lucrarea se adresează în mod special studenţilor de la învăţământul la distanţă, am încercat ca fiecare unitate de învăţare să aibe o anumită structură (obiective, conţinut, teste de autoevaluare, rezumat, lucrare de control), să conţină imagini şi tabele ce cuprind aspecte practice şi tehnice, toate aceste elemente având ca scop înregistrarea textului şi o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului didactic. Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să se informeze şi să îşi însuşească unele cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor să-şi înfiinţeze o mică plantaţiepe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

NOŢIUNI INTODUCTIVE

CUPRINS

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

8

1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut

8

1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională

10

1.3.1. Din punct de vedere social

10

1.3.2. Din punct de vedere economic

12

1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial

12

1.5 Situaţia viticulturii în România

16

1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole

18

1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane

19

1.8 Rezumat

23

1.9 Comentarii şi răspunsuri la teste

24

1.10 Lucrare de verificare nr. 1

26

1.11 Bibliografie minimală

27

1.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

învăţaţi definiţia şi conţinutul viticulturii;

cunoaşteţi importanţa viticulturii în economia naţională, din punct de

vedere social şi economic;

vă puneţi la curent cu situaţia viticulturii pe plan modial şi naţional;

cunoaşteţi şi să puneţi în aplicare măsurile de relansare a producţiei

viticole româneşti;

cunoaşteţi problemele reale ale viticulturii mileniului trei.

1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin T.,1972).

Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului. Marele salt de la specia Vitis silvestris (care şi-a continuat existenţa în flora spontană) la Vitis vinifera (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură), s-a produs sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om (Teodorescu I.C.,1966; Fregoni

M.,1991).

Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele de masă cu bobul mare (Constantinescu Gh. şi colab.,1970). Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice. În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate atât pe piaţa internă, cât şi la export. Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab.,2000). De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor. Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării. Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).

Prin definiţie,

viticultura

reflectă

următoarele:

obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de creştere, dezvoltare şi fructificare; scopul urmărit – obţinerea unor producţii mari, de calitate şi eficiente; legătura dintre teorie şi practică - cunoaşterea vieţii viţei-de-vie, a cerinţelor sale, în vederea satisfacerii cât mai depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de tehnologii noi; eficienţa ştiinţei – asigurarea unor producţii mari, specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai

ştiinţei – asigurarea unor producţii mari, specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai
ştiinţei – asigurarea unor producţii mari, specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai
ştiinţei – asigurarea unor producţii mari, specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai

economice, relativ constante de la un an la altul; metodele de lucru în studiu şi în practică – observare, experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi generalizare; destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei farmaceutice şi medicale.

Conţinutul

► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice.

viticulturii

► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume:

■ tehnologiile de obţinere a materialului săditor;

■ tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole;

■ sistemele de cultură;

■ formele de conducere a viţelor în plantaţii;

■ tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale, având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.

1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele şi legumele în alimentaţia raţională a omului şi în sporirea venitului naţional al al ţărilor cultivatoare, cât şi în ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă ale omului. Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia agricolă şi economia naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere. 1.3.1. Din punct de vedere social Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, viticultura prin produsele şi unele subproduse ale sale completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei. Strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o structură complexă şi cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic, reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice. Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional.

Componentele

chimice

ale

organismului uman, contribuie la:

strugurilor,

precum

şi

formele

uşor

accesibile

hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;

asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,

Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează reacţia sucului gastric;

echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub

formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile, intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;

menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,

prevenind fenomenele de acidoză. Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt. Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;

compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări de vedere;

procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,

mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a ţesuturilor (Dejeu L., 2010), de asemenea având un important rol şi în industria farmeceutică (cele extrase din seminţe);

vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi

bactericide. Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de vin, tind spre o viticultură ecologică, cu reducerea substanţelor poluante, care se acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.

Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).

Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor. Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la saramură).

Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului. Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole, pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi permanent : tăieri, fertilizări). În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment, sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în practica vitivinicolă. 1.3.2. Din punct de vedere economic

► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 181.343 ha la nivelul anului 2010;

► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline,

terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor

culturi;

►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;

►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi agricole); ►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea bugetului statului;

► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o

sursă importantă de venituri şi profituri; ► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei, ► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.

1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi de alta a ecuatorului. Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi,

suprafaţa viticolă însumează circa 7.742.000 ha (potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului – 2008), a cărei repartiţie pe continente este redată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.

Repartizarea pe continente a suprafeţei viticole mondiale (după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)

   

Suprafaţa:

 

Media

 

Media

 

Media

 

2010

Continentul

1991-1995

1996-2000

2001-2005

 

mii ha

%

mii ha

%

mii ha

%

mii ha

%

Europa

5 67,7

507

 

4 995

64,4

4 725

60,0

4 521

58,4

Asia

1 17,3

404

 

1 459

18,8

1 636

20,8

1 634

21,1

America

808

9,9

869

11,2

958

12,2

991

12,8

Africa

344

4,2

320

4,1

374

4,7

387

5,0

Oceania

71

0,9

117

1,5

179

2,3

209

2,7

Total

8

134

100

7

760

100

7

872

100

7

742

100

mondial

     

După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se stabilizeze în jurul valorii de 8 milioane ha. Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin suprafeţe foarte mari (2,857 ha), urmând în ordine descrescătoare Turcia, China, S.U.A, Iran, ţara noastră ocupând locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul anului 2010). Continentul european asigură 66,7 % din producţia mondială de vin, fiind urmat de cel american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %). Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide. Din tabelul 1.2. reiese că Europa deţine peste 58,4% din suprafaţa şi producţia viticolă mondială (Uniunea Europeană deţine ¾ din suprafaţa viticolă a continentului). ● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani. Marile ţări producătoare de vin, se pot observa şi analiza din tabelul 1.3, pe primul loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania. Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:

Italia 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl. România a atins la nivelul anului 2010 o producţie de vin de 5,159 milioane hl, ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.

Tabelul 1.2.

Principalele ţări viticole ale lumii (după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)

Nr.

crt.

   

Suprafaţa (mii ha):

 
 

Ţara

Media

Media

Media

 
   

1991-1995

1996-2000

2001-2005

2010

1.

Spania

1

290

1

184

1

199

1 165

2.

Franţa

940

915

 

894

 

852

3.

Italia

985

909

 

863

 

840

4.

Turcia

615

584

564

 

517

5.

China

331

376

423

 

470

6.

S.U.A.

 

153

218

410

 

398

7.

Iran

244

274

315

 

330

8.

Portugalia

269

257

248

 

246

9.

Argentina

251

253

211

 

227

10.

România

209

208

234

 

207

 

Producţia de vin în principalele ţări viticole (după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)

Tabelul 1.3.

Nr.

crt.

     

Producţia de vin (mii hl):

 

Ţara

Media

Media

Media

 
 

1991-1995

1996-2000

2001-2005

2008

1.

Italia

60

768

54

386

46

936

46

970

2.

Franţa

52

886

56

271

51

919

41

690

3.

Spania

26

438

34

162

37

323

36

240

4.

S.U.A.

17

619

20

386

20

399

19

330

5.

Argentina

15

588

13

456

14

488

14

680

6.

Australia

4

810

7

380

12

543

12

430

7.

China

5

140

9

581

11

460

12

000

8.

Africa de Sud

8

228

7

837

8

040

10

260

9.

Germania

10

391

9

989

9

225

9

991

10.

Chile

3

326

5

066

6

389

8

680

11.

Rusia

3

348

2

512

4

346

7

100

12.

România

5

529

6

173

4

975

5

159

Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de

vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania (5,4%) şi Africa cu 4,4%. În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:

ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;

ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia, Elveţia, Spania;

ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A., Canada, Africa de

Sud. Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin - 51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând Germania şi S.U.A. unde balanţa înclină spre vinurile albe. Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori. Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, S.U.A., Rusia, Franţa, Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia. ● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A.; ● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A., Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone), cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %), Africa (3%) şi Oceania (2%). Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, S.U.A., Chile, unde suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.

Test de autoevaluare nr. 1

1. Care este conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică şi tehnologică?

2. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?

3. Care este suprafaţa viticolă a ţării noastre?

4. Enumeraţi care sunt vitaminele şi sărurile minerale care se găsesc în struguri.

5. De ce este considerat vinul un aliment complex?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă, devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole. Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole. În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.1): Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri (Oşlobeanu M. şi colab., 1991). Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a scăzut continuu. În anul 2009 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 181.343 ha, asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha), datorită plantărilor noi reduse, care nu asigură o refacere normală a patrimoniului viticol.

nu asigură o refacere normală a patrimoniului viticol . Fig. 1.1. Regiunile viticole din România (după

Fig. 1.1. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991):

I – a Podişului Transilvaniei; II – a Dealurilor Moldovei; III a Dealurilor Munteniei şi Olteniei; IV – a Dealurilor Banatului; V – a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului; VI – a Colinelor Dobrogei; VII – a Teraselor Dunării; VIII – a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării

Ca urmare a aplicării programului de reconversie şi restructurare a plantaţiilor viticole, în anul 2008 suprafaţa viilor tinere a fost de 6 130 ha. Se constată, de asemenea, o reducere treptată a suprafeţei viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732 ha.

În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2009, primele 12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot 6,4%, Riesling 4,2%, Aligoté 3,9%, Sauvignon 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi Tămâioasă românească 0,7%. Situaţia pe scurt a viticulturii ţării noastre se observă din tabelul 1.4.

Tabelul 1.4.

Situaţia viticulturii României – 2008 (după Anuarul Statistic al României, MAPDR, ONVV, 2005-2008; citate de Dejeu L., 2010)

Specificaţie

 

2005

 

2006

 

2007

 

2008

Total suprafaţă viticolă

191

566

192

611

191

998

192

334

Vii pe rod Total (ha) din care: - de vin - de masă

190

556

189

663

188

611

186

204

177

743

177

085

177

088

175

472

12

813

12

578

11

523

10

732

Vii tinere Total (ha) din care: -de vin -de masă

1

000

2

948

3

387

6

130

952

2

857

3

314

6

068

48

91

73

62

Producţia totală de struguri (t) din care: -struguri de vin -struguri de masă

482

062

951

191

1 123 018

984

338

442

724

884

138

1 041 972

897

174

39

338

67

053

81

046

87

164

Producţia de vin (milioane hl) din care: -DOC -VS (IGR) -VM din care: -vinuri albe -vinuri roşii

2

602

5

014

5,289

5,159

0,404

0,615

0,485

0,436

0,326

0,601

0,479

0,807

1,872

3,797

4,325

3,916

1,518

2,861

2,768

2,894

2,055

2,153

2,521

2,264

Consumul mediu de vin (litri/locuitor/an)

11,0

25,8

22,5

25,2

Consumul mediu de struguri pentru masă (kg/locuitor/an)

4,39

3,11

4,62

5,00

Consumul mediu de stafide (kg/locuitor/an)

0,120

0,132

0,146

0,367

Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.

Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2009 s-au obţinut 1,2 milioane de viţe altoite.

1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele delimitate pentru cultura viţei-de-vie;

reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de piaţă;

creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională;

îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;

extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;

diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre;

organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli şi dăunători;

extinderea formelor înalte de conducere a butucilor şi folosirea distanţelor mari de plantare, acolo unde acest lucru este posibil (areal de cultură neprotejată, soluri relativ fertile, soiuri viguroase);

elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural;

sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii;

sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor, a infrastructurii de prelucrare şi pentru valorificarea producţiei;

reorganizarea pieţei produselor vitivinicole pentru a asigura producătorilor obţinerea unor venituri care să depăşească nivelul cheltuielior de producţie;

modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);

actualizarea lucrărilor de delimitare teritorială a culturii viţei-de-vie, a zonării soiurilor de viţă roditoare recomandate şi autorizate la plantare în România, a deciziilor de acordare a drepturilor de producere a vinurilor cu denumire de origine controlată;

armonizarea, în continuare, a legislaţiei naţionale în domeniu, cu cea europeană;

realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte, diferenţiate;

întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;

aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;

încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.

aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin represiunea fraudelor;

încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;

campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;

transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii noastre, a istoriei şi geografiei României.

Test de autoevaluare nr. 2

1. Pe ce loc se plasează România în ierarhia celor mai mari ţări viticole ale lumii?

2. Care sunt cele trei categorii de ţări în funcţie consumul de vin/ an/locuitor?

3. Care sunt ţările mari producătoare de struguri pentru masă şi pentru stafide?

4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi, conform Legii viei şi vinului?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de problemele mari cu care se confruntă omenirea la ora actuală. 1. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare. Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030 de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde.

Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri, vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii alimentare diversificate. 2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al acesteia. Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a utilizării unor noi surse de energie. Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare, fertilizare şi irigare. 3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării solului, a apei, a plantelor şi a recoltei. Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei. Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele, pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului înconjurător să fie minim. Consecinţe:

scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii 50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Gh. Ştefanic, I.D. Săndoiu,

1994);

accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de hectare cu folosinţă agricolă (C. Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi 500 000 tone NPK;

poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi fizice (T. Baicu, 1990);

poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;

folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;

mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;

complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;

poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de

folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri, vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot. Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice, distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente. În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate, etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere, frunze, paie etc). 4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C. Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C. Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din

cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului subtropical. Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales

cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan, oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic. Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:

deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă (până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (G.J. Kenny şi P. A. Harrison, 1992);

cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;

diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);

la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;

lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);

desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni (Cichi Daniela, 2006; L. Dejeu şi colab., 2007).

flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită

unei perioade de vegetaţie mai lungă; 5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de fenomenul globalizării. Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este

definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi

a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de

informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari

firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor. Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în

ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor

de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai

ales în regiunile nordice).

Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea următoarelor măsuri (vezi subcapitolul 1.6).

Test de autoevaluare nr. 3

1. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului vitivinicol (într-o ordine pe care dumneavoastră o consideraţi prioritară).

2. Cu ce problemele se confruntă viticultura mileniului trei?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.8. REZUMAT Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic. Având un patrimoniu de 181 343 de hectare (la nivelul anului 2009), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc. Cultura acestei plamte multianuale interesează un număr mare de locuitori din majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de până la 450-500 m, în areale cu condiţii climatice favorabile. Viţa-de-vie, alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor culturi dar şi nisipurile din diferite zone ale ţării. Plantaţiile viticole joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii şi prin fixarea nisipurilor mişcătoare. Astăzi, peste 75 % din producţia mondială de struguri se transformă în vin. Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre permit obţinerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc. Strugurii de masă constituie un aliment preţios, ce poate fi consumat în stare proaspătă de la mijlocul lunii iulie, până la sfârşitul lui octombrie (din producţie proprie), prin păstrarea peste iarnă, consumul lor poate fi prelungit cu încă 2-4 luni. Valoarea alimentară a strugurilor se datorează componentelor chimice ale acestora şi formelor uşor accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii oamenilor. Stafidele reprezintă un produs mult apreciat, uşor de transportat şi conservat, obţinut în urma deshidratării strugurilor fără seminţe.

Rolul ornamental al viţei-de-vie poate fi pus în valoare prin decorarea clădirilor, gardurilor, prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei. Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele, pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului înconjurător să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei).

1.9. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

şi recoltei). 1.9. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE Test de autoevaluare nr. 1 1. Conţinutul viticulturii

Test de autoevaluare nr. 1

1. Conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică - studiază originea şi evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice; iar ca ştiinţă tehnologică - studiază problemele teoretice şi practice care privesc cultura viţei-de-vie: tehnologiile de obţinere a materialului săditor, tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor

viticole, sistemele de cultură, formele de conducere a viţelor în plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

formele de conducere a viţelor în plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor

2. Avantajele economice ale culturii viţei-de-vie sunt numeroase:

valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline, terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor culturi; are un important rol antierozional; prezintă un grad mare de intensivizare; impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea bugetului statului; comerţul intern şi internaţional cu produse şi vitivinicole constituie o sursă importantă de venituri şi profituri; înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei etc.

3. Suprafaţa viticolă a ţării noastre, la nivelul anului 2010 a fost de 181.343 ha.

4. Strugurii au un conţinut bogat în vitamine: A, B1, B2, C; în săruri minerale: Ca, Fe, P, K, Mg; deloc de neglijat este şi rolul acizilor organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează reacţia sucului gastric.

5. Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică datorită compoziţiei sale chimice şi anume:

- conţinutul în compuşii fenolici cu rol important în

prevenirea bolilor cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări de vedere;

- în vinurile roşii se găsesc procianidinele care au rolul de a îndepărta colesterolul din sânge, măresc rezistenţa pereţilor vasculari la hemoragii, împiedică îmbătrânirea prematură a ţesuturilor;

- vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi bactericide.

Test de autoevaluare nr. 2

1. Ţara noastră ocupă locul 10 în lume şi 5 în Europa ca suprafaţă viticolă; iar din punct de vedere al producţiei de vin obţinute ocupă locul 12 în lume şi 6 în Europa (la nivelul anului 2010).

2. Cele trei categorii de ţări, clasificate în funcţie consumul de vin/ an/locuitor sunt: ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa; ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia, Elveţia, Spania; ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A., Canada, Africa de Sud.

3. În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A.; iar dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A., Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone), cea mai mare pondere o deţine Asia (51%), fiind urmată de America (36%), Europa (8 %), Africa (3%) şi Oceania (2%).

4. Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o

suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial.

Test de autoevaluare nr. 3

1. Dintre măsurile ce trebuie luate pentru redresarea sectorului vitivinicol amintim:

restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele delimitate pentru cultura viţei-de-vie;

reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase

şi a celor cerute de piaţă;

creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională;

îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;

extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;

sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor;

modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);

realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte, diferenţiate;

aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin represiunea fraudelor;

2.

Problemele pe care le întâmpină viticultura mileniului trei sunt:

creşterea demografică, criza energetică şi de materii prime, problemele mediului înconjurător, încălzirea climatică, globalizarea etc.

1.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

, globalizarea etc. 1.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele studentei (studentului). Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Prezentaţi produsele şi unele subproduse ale viticulturii, care completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei. 2p

2. Precizaţi importanţa culturii viţei-de-vie din punct de vedere

economic. 2p

3. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului vitivinicol. 2p

4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi, conform Legii viei şi vinului? – 1p

5. Cum contribuie strugurii şi vinul, prin componentele lor chimice asupra sănătăţii organismului uman? – 1p

6. Care sunt consecinţele poluării mediului înconjurător datorită

acţiunii necontrolate a omului în cadrul ecosistemelor viticole? – 1p * Un punct se acordă din oficiu.

1.11. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 1) Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti. 2) Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 1, p. 9-21. 3) Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p. 4) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p. 5) Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Ed. Ceres Bucureşti. 6) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p. 7) Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti 8) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti. * * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

SISTEMATICA GENULUI VITIS

CUPRINS

2.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

28

2.2 Genul Vitis

29

2.3 Rezumat

34

2.4 Comentarii şi răspunsuri la teste

35

2.5 Lucrare de verificare nr. 2

36

2.6 Bibliografie minimală

36

2.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

reţineţi şi să prezentaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face

parte viţa-de-vie;

redaţi componenţa genului Vitis şi importanţa practică a subgenurilor

sale;

analizaţi cele patru grupe componente ale subgenului Euvitis,

cunoaşteţi caracteristicile speciei Vitis vinífera, cea mai importantă pentru

cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de

struguri de masă, pentru vin şi stafide.

Plantele din familia Vitaceae (caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate în încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două cotiledoane), ordinul Rhamnales. Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 12 genuri (după unii autori 14, chiar 18) şi aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În ţara noastră sunt răspândite genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol decorativ în principal) şi Vitis. Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante tropicale, care se cultivă în seră (genul Cissus). Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă

suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

2.2. GENUL VITIS cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane, lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor (Fregoni M., 2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade. În cadrul acestui gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Vitis rotundifolia

prezintă imunitate la filoxeră;

este rezistentă la atacul bolilor criptogamice (mană, făinare, putregai negru) şi la nematozi;

destinată obţinerii strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi jeleuri;

calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera.

Vitis munsoniana

este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru obţinerea de portaltoi cu

rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi;

nu se poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire

(hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera pentru obţinerea de soiuri roditoare). Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe în funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate.

GRUPE:

1. Specii americane adaptate la climatul temperat.

2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi

ecuatorial.

3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

4. Specii asiatice orientale.

Grupa 1 - specii americane adaptate climatului temperat Specii din grupa orientală:

- sunt resistente la ger şi la mană;

- au rezistenţă slabă la filoxeră;

- au aptitudini uvifere: V. labrusca (a folosit la obţinerea unor hibrizi: Isabela, Noah, Othelo), V. aestivalis (pentru obţinerea portaltoilor), V. lincecumii. Specii din grupa centrală:

- sunt resistente la ger (- 30ºC), secetă, mană, filoxeră, nematozi (Vitis champini) şi asfixia radiculară;

- înrădăcinează bine şi se înmulţeşte uşor;

- însuşirile uvifere sunt slabe sau nule;

- se folosesc la obţinerea de portaltoi şi a hibrizilor direct producători;

- exemple: Vitis riparia (se foloseşte ca portaltoi în stare pură dar şi pentru obţinerea de hibrizi direct producători: Noah, Elvira etc), Vitis berlandieri (rezistentă la calcar, un se foloseşte în stare pură în cultură), Vitis rupestris (prezintă afinitate la altoire cu V.vinifera), Vitis cordifolia, Vitis solonis (prezintă rezistenţă la conţinutul în săruri al solului), Vitis cinerea etc. Speciile din grupa occidentală (V. californica, V. arizonica, V. girdiana), sunt cunoscute ca rezistente la secetă, sensibile la filoxeră şi mană, lipsite de calităţi uvifere. Grupa 2 - specii americane adaptate climatului cald, tropical şi ecuatorial (specii din grupa Florida, specii din grupa tropicală) – nu prezintă importanţă economică şi sunt folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la boli şi la fisurarea boabelor. Grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate climatului temperat, dintre acestea cele mai reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera. Vitis silvestris:

o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii;

în România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de 600-800 m;

se caracterizează printr-o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, însă rezistenţa este moderată la filoxeră şi bolile criptogamice;

fiind o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici, sferice, de culoare neagră-violacee, crocante, cu gust acru-astringent.

Vitis vinifera

este specia despre care putem spune că este cea mai importantă pentru cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă, pentru vin şi stafide;

prezintă un număr mare de soiuri (până la 15.000);

nu este rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-

20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. Speciile euro-asiatice sunt încadrate (după Negrul A.M., 1946), în 3 proles-uri, funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut, şi anume:

proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia, Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova;

proles occidentalis cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,

Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Se caracterizează prin soiuri cu un procent mare de lăstari fertili, cu struguri zemoşi, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate:

Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot;

proles orientalis cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu

frunze glabre, struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de

struguri de masă şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa antasiatică) şi Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica). Tabelul 2.1 prezintă comparativ unele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V. vinifera.

Tabelul 2.1.

Principalele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V. vinifera (după Dejeu L., 2010)

Caracteristici

V. silvestris

V. vinifera

Vigoarea

mare

medie-redusă

Mărimea strugurilor

mici

mari

Scuturarea florilor

accentuată

redusă

Aciditatea strugurilor

ridicată

redusă

Seminţe

mici-alungite, scurt rostrate

piriforme, lung rostrate

Perioada de vegetaţie

scurtă

lungă

Adaptarea la lungimea zilei

plantă de zi lungă

plantă de zi medie-scurtă

Rezistenţa la ger

ridicată

medie

Rezistenţa la boli

ridicată

redusă

Grupa 4 - specii asiatice orientale sunt caracterizate prin sensibilitate la filoxeră, calcar, mană, însă au rezistenţă sporită la făinare. Din punct de vedere al rezistenţei la ger, aceste specii se pot clasifica astfel:

Specii asiatice orientale resistente la ger (până la temperatura de -40ºC):

V. amurensis – pentru obţinerea de struguri de masă şi de vin, pentru obţinerea de dulceaţă şi suc, cu toate că fructele au o calitate inferioară, dar şi pentru obţinerea de soiuri resistente la ger (în ameliorarea viţei-de-vie). V. thunbergii – se cultivă ca plantă ornamentală, nu prezintă importanţă în cultură. Specii asiatice orientale sensibile la ger, prezintă spini, sunt resistente la secetă, fiind originare din sud-estul continentului. Ele nu prezintă importaţă economică, calităţile lor uvifere fiind nesemnificative. Dintre aceste specii amintim: V. armata, V. davidii, V. romaneti, V. reticulata. Putem încheia acest capitol concluzionând faptul că, viţele cultivate în prezent se înpart în patru mari categorii (clasificare economico-utilitară).

Viţe roditoare, respectiv soiuri nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi sensibile la ger, dar care produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei, aceste soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi.

Soiuri de struguri pentru masă, aparţin speciei Vitis Vinifera, proles orientalis.

Soiuri de struguri de vin, aparţin tot speciei Vitis Vinifera, proles occidentalis şi proles pontica.

►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi;

boabele sunt mari, au forme diferite, divers

colorate (alb-verzui-aurii, roşii);

►au pieliţa elastică, pulpa crocantă, plăcută la gust;

au epoci de coacere diferite pe parcursul verii,

ceea ce permite consumul lor în stare proaspătă o

perioadă lungă de timp.

►prezintă struguri de mărime mijlocie şi mică;

►boabele sunt de regulă mici, rotunde, divers

colorate (alb-verzui-aurii,roşii, negre);

►au pieliţa elastică, mai groasă ca strugurii de

masă, miezul este zemos şi cedează uşor mustul.

Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane din grupa orientală, prezintă rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt tolerante la ger, se înmulţesc prin butăşire, asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai scăzută de zahăr, gust foxat, randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi potenţial productiv ridicat. Soiuri cu rezistenţă biologică, obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate controlate interspecifice, între soiuri vinifera şi hibrizi direct producători sau alte forme evoluate. Ei au potenţial productiv mare, rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, iar calitatea strugurilor este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinífera. Soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru materialul biologic (coarde de un an), necesar procesului de altoire la soiurile „nobile”. În practica viticolă prezintă importanţă însuşirile rădăcinilor de rezistentă la filoxeră, calcar, secetă şi atacul nematozilor. Portaltoii trebuie să aibă următoarele caracteristici:

● masă mare de lemn anual (100-200 mii butaşi/ha);

● capacitate rizogenetică mare (70-90%);

● afinitate de altoire bună şi foarte bună cu soiurile nobile.

Test de autoevaluare nr. 1

1.

Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte, din punct de

vedere botanic, viţa-de-vie.

2.

Descrieţi subgenul Muscadinia.

3.

Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis?

4.

Descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea calităţii, obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători etc. Cele mai importante resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei la boli, în ameliorarea viţei-de-vie, sunt prezentate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2.

Resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei viţei-de-vie la boli şi dăunători (după Alleweldt G.,1990; citat de Dejeu L., 2010)

Agentul patogen

 

Specii şi soiuri

Plasmopara viticola

V. amurensis, V. cordifolia, V. cinerea, V. labrusca, V. lincecumii, V. riparia, V. romaneti, V. rotundifolia, V. rupestris, soiuri noi interspecifice

 

V.

aestivalis, V. amurensis, V. berlandieri, V. cinerea, V.

Uncinula necator

labrusca, V. riparia, V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera,

soiuri noi interspecifice

Botrytis cinerea

V. aestivalis, V. armata, V. berlandieri, V. riparia, V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera, soiuri noi interspecifice

Agrobacterium vitis

V.

amurensis, V. labrusca

Phyloxera vastatrix

V. rotundifolia, V. berlandieri, V. champini, V. cordifolia, V. monticola, V. riparia, V. rupestris

Eriophyes vitis

V.

berlandieri, V. cinerea, V. candicans, V. cordifolia

 

V.

candicans, V. champini, V. longii, V. rotundifolia, Dog

Meloidogyne sp.

Ridge, Harmony, Ramsey

Xiphinema sp.

V.

rotundifolia

2.2. REZUMAT

Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la rândul ei face parte din ordinul Rhamnales. Ca răspândire, având o mare plasticitate ecologică, familia Vitaceae, are reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona temperată, de la paralela 52° latitudine nordică la paralela 53° latitudine sudică. Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti agăţători, de regulă cu cârcei. Frunzele acestor specii sunt palmate, simple sau compuse, iar florile sunt mici, actinomorfe, galben-verzui, de tipul 5 sau 4, dispuse în inflorescenţe cimoase. Fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe. Familia Vitaceae este reprezentată de aproximativ 12 genuri şi peste 800 de specii, unele dintre ele prezentâd numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi Cissus). Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane, lemnoase, agăţătoare şi cuprinde două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia , Vitis munsoniana şi Vitis Popenoei. Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe, în funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate: specii americane adaptate la climatul temperat, specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial; specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi specii asiatice orientale. Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat cele mai reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera. Vitis vinifera este specia cea mai importantă pentru viticultură, datorită, în special, însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a strugurilor de masă şi stafidelor. Ea cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8 000 – 15 000), răspândite pe cele cinci continente. Specia nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o rezistenţă moderată la acţiunea temperaturilor scăzute (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale vegetativă. În prezent, în viticultură se cultivă trei mari categorii de soiuri şi anume: soiuri „nobile“ sau soiuri europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de hibrizi direct producători care dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente la boli, la filoxeră, şi se pot înmulţi prin butaşi, şi soiuri de portaltoi care nu produc struguri şi care se folosesc pentru altoirea soiurilor „nobile“.

2.3. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

2.3 . COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE Test de autoevaluare nr. 1 1. Viţa -de-vie face

Test de autoevaluare nr. 1

1. Viţa-de-vie face parte din familia Vitaceae (caracterízate prin

seminţe închise în fruct), încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două cotiledoane), ordinul Rhamnales.

2. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile

tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Vitis rotundifolia: prezintă imunitate la filoxeră; este rezistentă la atacul bolilor criptogamice şi la nematozi; este destinată obţinerii strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi jeleuri;

calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera. Vitis munsoniana: este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru obţinerea de portaltoi cu rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi; nu se poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire (hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera pentru obţinerea de soiuri roditoare).

3. Cele patru grupe ale subgenului Euvitis sunt: grupa 1 - specii americane adaptate la climatul temperat; grupa 2 - specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial; grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi grupa 4 - specii asiatice orientale.

4. Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat, cele

mai reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera. Vitis silvestris: o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii; în România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de 600-800 m; prezintă o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, dar moderată la filoxeră şi bolile criptogamice; fiind o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici, sferice, de culoare neagră-violacee, crocante, cu gust acru-astringent. Vitis vinifera: este specia cea mai importantă pentru cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă, pentru vin şi stafide; prezintă un număr mare de soiuri; nu este rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (- 20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.

2.4. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 2

2.4. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 2 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 2. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele studentei (studentului). Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Prezentaţi câteva caracteristici ale genului Vitis şi descrieţi subgenul Muscadinia. 2p

2. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis? 1p

3. Descrieţi cele 3 proles-uri în care sunt încadrate speciile euro- asiatice. 2p

4. Precizaţi (comparativ), principalele caracteristici ale speciilor Vitis silvestris şi Vitis vinífera. 2p

5. Enumeraţi care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent şi prezentaţi dezavantajele hibrizilor producători direcţi. – 2p

* Un punct se acordă din oficiu.

2.5. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 1) Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În:

Ampelografia RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti. 2) Bavaresco, L.,1990 Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38. 3) Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113. 4) Beran, N.,1985 Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft, 40, 1. 5) Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti, 480 p. 6) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline Editore, Affi. 7) Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE

CUPRINS

3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

37

3.2 Rădăcina

38

3.3 Tulpina

42

3.4 Mugurii

49

3.5 Lăstarii

55

3.6 Frunza

56

3.7 Cârceii

58

3.8 Inflorescenţa

58

3.9 Floarea

59

3.10 Strugurii şi boabele

63

3.11 Sămânţa

66

3.12 Rezumat

67

3.13 Comentarii şi răspunsuri la teste