P. 1
Comicul de Limbaj in Opera Lui Ion Luca Caragiale

Comicul de Limbaj in Opera Lui Ion Luca Caragiale

|Views: 3,461|Likes:
Published by Ricardo Martin

More info:

Published by: Ricardo Martin on Jan 08, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/26/2014

pdf

text

original

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI FACULTATEA DE LITERE Română-Franceză

COMICUL DE LIMBAJ ÎN OPERA LUI ION LUCA CARAGIALE

Coordonator , Lect.univ.dr. LILIANA SOARE Studentă, IONESCU FLORINA LOREDANA Anul 2

2012 Piteşti

Introducere
În prezentul articol mi-am propus să ilustrez modalităţile prin care comicul, ca sursă inepuizabilă , se manifestă în opera marelui scriitor, Ion Luca Caragiale. “Lumea lui Caragiale e minunată, e o lume paradisiacă, fără griji şi fără , cum se spune azi în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură[…]. Caragiale, cel mai raţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră: ne-a lăsat şi acest aspect: românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei .Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi. ”1. Opera bogată şi variată a lui I.L. Caragiale constituie o vastă frescă a societăţii timpului. Autorul scoate în evidenţă moravurile vieţii politice şi familiale (necinstea, orgoliul, incultura), dar el îşi caracterizează personajele cu tandreţe , nefiind critic. Caragiale prezintă în comediile sale nu numai moravurile vremii, ci şi o serie de tipuri reprezentative, cu însuşirile lor particulare bine conturate. Necinstea în viaţa familială şi politică, corupţia politicienilor, metodele prin care aceştia îşi asigură candidatura şi victoria în alegeri apar într-o lumină puternică, care le situează pe prim plan în ceea ce priveşte mijloacele de realizare a comicului. Caragiale s-a folosit de limbă în scrierile sale ca mijloc al picturii peisajului social, intelectual şi moral din vremea sa. Vorbirea personajelor sale, semiinculte şi snoave, ambiţioase, poartă reflexele mediului mic-burghez. Personajele sale aparţin zonei urbane şi suburbane din societatea românească a secolului al XIX-lea, cu mentalitatea, moravurile şi, implicit, limbajul acestora, foarte sensibil la inovaţii pripite. Eroii lui Caragiale, cărora autorul le lasă libertatea totală de a vorbi, compun limbajul din ignoranţă sau de dragul propriei imagini cu care doresc să iasă în lume. Limba vorbită de aceştia simbolizează moda, rezultând neologismele alterate. Comicul reprezintă principala modalitate de caracterizare a personajelor şi de construire a situaţiilor în care sunt puse . Deosebirea dintre comic şi umor constă în faptul că umorul stârneşte râsul, folosind ironia, fără să-şi propună să îndrepte defectele oamenilor, adică nu are caracter moralizator; pe când comicul apelează, pe lângă ironie, la satiră, care deseori este virulentă, ori la sarcasm, stârnind

1

RALEA, Mihai, Lumea lui Caragiale,Adevărul Literar şi artistic, 1931. Nr.573/ 29 noiembrie, p.15

2

hohote puternice şi profunde, având drept scop stigmatizarea (înfierarea, condamnarea, dezaprobarea) şi îndreptarea trăsăturilor negative ale societăţii sau ale oamenilor. Comicul de nume este o modalitate de construire a personalităţii unui erou, specifică de altfel în opera lui Caragiale. Caragiale dă dovadă de un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând prin ele nu numai o trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter (exemplu din O noapte furtunoasă): Jupân Dumitrache Titircă - este stăpânul, conducătorul familiei şi al prăvăliei de cherestea. Cuvântul "jupân" este un titlu onorific de politeţe, devenit aici prenumele personajului, ceea ce sugerează satisfacţia bărbatului că "s-a ajuns", parvenind pe scara socială la statutul onorabil de "negustor". Rică Venturiano - june-prim, aventuros, cuceritor de inimi, amorez (aventură = escapadă); Veta şi Ziţa - nume tipice de ţaţe, de mahalagioaice; Nae Ipingescu - numele ilustrează profesia de "ipistat", aşa cum este prezentat de Caragiale, cuvântul arhaic "epistat" însemnând persoana cu cel mai mic grad de ofiţer de poliţie sau în sintagma Ipingescu, în Nae Ipingescu,ipistatul “beat frînt”<ipingea „manta ţărănească cu mîneci şi tot‟, glugă‟; Istovescu< de suf.-escu; „complet‟,‟absolut‟+

istov,adv.,loc.adv.‟exact‟,‟adevărat‟,‟real‟,‟de

Ivorescu<subst.‟ivăr‟,‟mîner la uşă‟<săs.vervel,germ.Wirbel‟id‟;Zaharescu, în sintagma Mişu Zaharescu; Zapisescu<zapis‟contract‟,‟act scris‟; Zăvorăscu,< zăvor+ -escu. Forma –easca, de feminine, articulate, singular, a sufixului –escu este atestată în exemplele: Căzăceasca’o melodie‟: Fluera Căzăceasca; Constandineasca; Diaconeasca; Dumitreasca; Georgeasca; Herasca,în sintagma “Birjă de Herasca, cu coviltir şi codirl㔺i cu trecerea diftongului ea la –a-, prin velarizarea lui e semivocalic precedat de r dur, în numele satului Hereşti din judeţul Ilfov; Iconomeasca; Ioneasca; Piscupeasca;Popeasca;Protopopesca; ;şi varianta Madam Protopopesco!; Preoteasca; Răduleasca, Stavreasca,actriţă; Sachelăreasca; Vasileasca. Suf.-ache este prezent în Anghelache; Antonache,în Antonache Pamfil,avocat al statului; Condurache<condur „pantof femeiesc, cu toc înalt‟; în sintagma condurul doamnei „plantă agăţătoare‟; Costache în Costache uşierul; Cuţache <cuţ+- ache; Dulamache<dulámă‟manta cu mîneci lungi‟; Enache,La Enache‟ospătărie în Bucureşti‟; Farmachi< a farma+ achi; Iordache,

3

varianta de la Gheorghe; în Iordache Brînzovenescu; Iordache, calfă la Girimea; Iordache tejghetarul; Mititeii lui Iordache; Paharnicul Iordache din Dudeşti. Sufixul –eán, cu variantele –ián(u),cunoaşte un număr mare de ocurenţe în textul caragialesc. Bălmăjeanu<vb.a bălmăji „a încurca‟, „a amesteca‟, „a mistifica‟;Broscoveanu< broască+ suf.ov+ suf.-eanu> -anu;Cenuşeanu< cenuşe+ suf.-eanu;Chefereanu,ministru (che-fe-re-anu(CFR). Caragiale nu şi-a urât semenii şi nu i-a dispreţuit. Definitorie pentru el este secreta simpatie , aderenţa intimă, aproape complicitate afectivă faţă de o însemnată parte a domeniului său de observaţie, în zugrăvirea căruia scriitorul manifestă o exuberanţă care înlătură bănuiala de antipatie. Tema pieselor maestrului Caragiale este azi mai de actualitate ca oricând. “Inventarierea şi interpretarea fenomenelor lexicale confirmă rolul esenţial din punct de vedere stilistic al straturilor celor mai pitoreşti din limba populară şi familiară a epocii lui Caragiale - al turcismelor şi al grecismelor -, dar oferă şi o serie de surprize: atrage atenţia asupra ponderii şi a importanţei italienismelor, a prezenţei directe sau indirecte a anglicismelor (care nu se reduc la five o'clock şi high-life), a rusismelor (maladeţ, mazu, muscal, niznai) şi germanismelor (unele neaşteptate: "Miţo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeţ pe catafalc") etc.”2 Ştefan Cazimir afirma: “Comicul este o artă a contrastelor, lucru verificabil în egală măsură la nivelul organismului, al ţesutului şi al celui când opera supusă analizei este acea a lui Caragiale, corp transparent prin masa căruia circuitele funcţionale se disting fără greş.3” Atracţia paronimică şi etimologia populară Paronimia îşi defineşte poziţia nu atât prin caracteristicile sale , de cele mai multe ori accidentale, cât mai ales prin efectele resimţite le nivelul lexicului. Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere formal, însă deosebite în ceea ce priveşte sensul sau conţinutul lor semantic(spre exemplu: adagiu”maximă, sentinţă, aforism”şi adagio”termen muzical”; atlas (geografic)şi atlaz (numele unei ţesături ); virtuos “înzestrat cu multe virtuţi”, virtuoz (persoană care stăpâneşte în mod desăvârşit tehnica unei arte sau a unui instrument muzical); eminent “excepţional, deosebit” şi iminent“inevitabil”)

2 3

România Literară, 2009, Nr.14, ZAFIU, Rodica, Limba lui Caragiale ,p.13-15 CAZIMIR, Ştefan, Caragiale: Universul comic,Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967. p.225

4

„Prin definiţia atracţiei paronimice înţelegem că un paronim pe care-l întâlnim frecvent în limbă şi este familiar vorbitorilor îl “atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale”.4 Atât Theodor Hristea în "Sinteze de limba română", cât şi Silviu Constantinescu în "Dificultăţi semantice" susţin că nu trebuie confundată atracţia paronimică cu etimologia populară. Numim etimologie populară modificarea formei unui cuvânt prin motivarea greşită a etimologiei sale. Iată celebrul exemplu cu lăcrămaţie care înlocuieşte neologismul reclamaţie pornind de la etimologia greşită a lui a lăcrima cu sensul de-a se plânge. Lăcrimaţie trimite la lacrimă . Renumeraţie pentru remuneraţie, vorbitorul folosind greşit termenul de renumeraţie crezând că-i vorba despre numărarea banilor. Car funegru pentru car funebru, asociind doliul cu culoarea neagră. Dacă atracţia paronimică este doar o substituire de termeni, care desigur dă alt sens discursului, etimologia populară este o greşeală de limbă, adică alterarea formei unui cuvânt. Din punct de vedere stilistic, etimologia populară este o sursă inepuizabilă de umor şi maestrul incontestabil care a găsit cele mai uluitoare forme rămâne Caragiale. Iată câteva exemple :Asinuitate pentru asiduitate;Scrofulos pentru scrupulous;Lege de murături pentru lege de moratoriu;Modistă pentru modernă;Vermult pentru vermut. -vermult 5(termen creat sub influenţa cantitativului mult) pentru vermut (=un anumit tip de bautură): „Chelnerul (…): Vine! Miţa: Un vermult. Chelnerul: Vine. (…)
4

HRISTEA, Theodor(coord.), Sinteze de limba română, Ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti: Editura Albatros, 1984, p.26 5 Poate fi şi un exemplu de contaminare lingvistică a termenilor: vermut şi mult.

5

Miţa: Voi să beau, voi să beau, (…).” (D-ale carnavalului). - Portocalia (termen apărut sub influenţa substantivului portocala) pentru Portugalia (unitate statală): „Profesorul (magistral): Spania-i lângă Portocalia, mă boule, şi vitaversa! Elevul (aiurit): Şi… Spania şi Portocalia, dom‟le!” (Un pedagog de scoală nouă). Alături de etimologia populară putem pune jocul de cuvinte folosit în limbajul oral, popular, argotic, ori familiar, cu o notă umoristică. Ex : derutaţi pentru deputaţi, dictalografă pentru dactilografă, jenibil pentru penibil,scârbiciu pentru serviciu, reciporc pentru reciproc, stresiune pentru sesiune etc. “….În exprimarea personajului caragialesc Ziţa este confundat chiar semiarhaismul şiş cu franţuzismul şic (şicul de la baston), ceea ce înseamnă că , în principiu, atracţia paronimică se poate exrcita asupra oricărui cuvânt care are un corp fonetic insolit şi este, totodată,mai puţin cunoscut decât cvasiomonimul(paronim) care i se substituie în vorbire.Din paronime, cum erau la început, cele două cuvinte devin astfel omonime, însă numai în acel aspect al limbajului pe care Ferdinand de Saussure l-a numit parole, adică “vorbire individuală””.6 În limba română , şi implicit în limba literară, au fost acceptate confuzii paronimice cum sunt: cartă poştală,devenit carte poştală. Neologismele în opera autorului Ion Luca Caragiale Neologismul apare diferit asimilat în funcţie de aceeaşi poziţie socială şi grad de cultură care determinase şi frecvenţa elementelor vechi şi populare în vorbirea personajelor. Un procedeu foarte frecvent la Caragiale este deformarea de diverse tipuri a neologismului în limbajul personajelor. Se poate marca un contact recent al personajului cu exprimarea neologică şi tendinţa vorbitorului semicult de a asimila neologismul la expresia sa curentă. De exemplu, e neaccentuat
6

Ibidem, p.27-28

6

se substituie şi în neologisme prin i (bulivar, dipotat, dicoraţie, cintiron); o prin u (amurezat, avucat, cumpanie, giuben, revuluţie); x prin s şi z (isplic, ezirciţ); v prin b(bagabont, bampir); t prin d (bagadel, favuride). O noapte furtunoasă nu progresează spre un final fericit, unde veselia să devină universală: piesa are o structură circulară, deoarece ştim că mecanica relaţiei personajelor va continua nealterată după căderea cortinei. Caragiale descoperise deja în această piesă trăsătura ce va caracteriza personajele lumii sale comice – şi anume legarea acestora de o anumită formă de limbaj; ticurile verbale definesc expresiv caracterele (neologismele bombastice la Rică Venturiano, rezon la Ipingescu, „Eu am ambiţ, domnule” la Jupîn Dumitrache). Faţă de apariţiile în genere bi-dimensionale de la Alecsandri, eroii Nopţii furtunoase posedă o zonă de umbră abia vizibilă, dar care îi individualizează acut, scoţîndu-i din seria tipologică a unor simple măşti. În comedia amintită abundă neologisme , folosite în limbajul personajelor cum ar fi: Ziţa “Angel radios!” De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii. Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore?(Te iubesc şi te ador : atceva ce mai pretinzi?) din limba franceză în original.7 „Al tău pentru o eternitate şi per toujours(pentru totdeauna fr.)în care pour francez este tradus prin latinescul per”. Spiridon”Domnule musiu (monsieur)” Rică: “Domnule ,Dumnezeul nostrum este poporul: box populi, box dei”glasul poporului e glasul lui Dumnezeu””8 Ca şi în O noapte furtunoasă, în piesa O scrisoare pierdută, avem de-a face cu o comedie circulară: începînd de a doua zi, eroii îşi vor relua existenţa de la începutul piesei. Ca şi în O noaptea furtunoasă, comicul verbal pare mai primitiv (reapar neologismele alterate), iar qui pro quo-urile(confuzie de persoane sau de lucruri) şi confuziile între personaje sunt la ele acasă.

7 8

CARAGIALE, I.L., Teatru, Bucureşti: Editura Elis, 2005, p.19 Ibidem, p.45

7

Toate acestea sună însă obosit, după strălucirea Scrisorii pierdute, şi nu mai au nici petulanţa triumfătoare din O noapte furtunoasă. Personajul Ghiţă Pristanda din O scrisoare pierdută aduce în plan noi

neologisme:“…moşia, moşie, foncţia, foncţie,coana Joiţica, coana Joiţica(…), familie mare, remuneraţie după buget mică”9. Convins că nimic nu arde mai mult pe ticăloşi ca râsul ,Caragiale a biciuit puternic în ,,O scrisoare pierdută” nesinceritatea ,necinstea ,imoralitatea şi prostia politicienilor contemporani lui. În textul dramatic intenţia este satirică, eroii lui Caragiale caracterizându-se prin ignoranţă, dezinvoltură şi ridicol. Contrastul dintre ceea ce spune personajul şi ceea ce vrea să spună provoacă dispreţul sau râsul. Multitudinea „pseudoetimologiilor populare”demonstrează că I. L. Caragiale a fost un mare creator de limbă şi un spirit deosebit de subtil. Putem afirma fără echivoc, căci opera marelui Caragiale însumează toate aspectele prezentate anterior şi anume: atracţia paronimică , etimologia populară şi neologismele, îmbinate cu măestrie de autor.

9

Ibidem, p.110.

8

BIBLIOGRAFIE

1. ARVINTE, Vasile, Normele limbii literare în opera lui I.L.Caragiale,Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2007. 2. CARAGIALE, I.L., Teatru, Bucureşti: Editura Elis, 2005. 3. CAZIMIR, Ştefan, Caragiale: Universul comic,Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967. 4. HRISTEA, Theodor(coord.), Sinteze de limba română, Ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti: Editura Albatros, 1984. 5. IVĂNESCU, G. Limba lui I.L. Caragiale şi a personajelor sale, în Studii de istoria limbii literare, Iaşi: Editura Junimea,1989. 6. MANCAŞ, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIXlea,Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1983. 7. XXXXX Adevărul Literar şi artistic, 1931. Nr.573/ 29 noiembrie, Revista română nr. 3 (53) / 2008, GUIA , Sorin , Vasile România Literară, 2009, Nr.14, ZAFIU, Rodica, Limba lui Viaţa Românească, 2011, Nr.1-2, ZAMFIR, Mihai, Ion Luca

RALEA, Mihai, Lumea lui Caragiale. 8. XXXXX

Arvinte,, Normele Limbii Literare în opera lui I.L.Caragiale. 9. XXXXX Caragiale. 10.XXXXX

Caragiale(1852-1912).

9

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->