Mecanismele psihofiziologice ale senzatiilor

La nivelul senzatiilor legatura dintre fiziologic si psihologic este att de strnsa, nct cu greu ar putea fi facute unele delimitari, fiziologicul convertindu-se n psihologic, iar psihologicul declansnd noi manifestari ale fiziologicului. Se si afirma, de altfel, ca senzatiile sunt domeniul n care studiul psihologic se afla n "cel mai lung si mai fericit mariaj cu fiziologia" (Gray, 1991, p. 239) 323c22d . La producerea senzatiei participa numeroase instante si mecanisme, fiecare din ele ndeplinind roluri specifice. n principal, aparatul morfo-fUnctional care contribuie la realizarea senzatiei este analizatorul, cu parti si functii distincte. Rolul lui este acela de a converti energia exterioara sau interioara ntr-un fapt de constiinta, fie si simplu, cum este senzatia. Pentru aceasta el este nevoit sa puna n disponibilitate o serie de procese si mecanisme a caror nlantuire va conduce n final la aparitia efectului scontat.

4.1. Recepta stimulilor

Este unul dintre primele mecanisme puse n functiune de analizator. La realizarea ei participa att o serie de structuri accesorii, ct si structurile receptoare propriu-zise.

Structurile accesorii sunt constituite dintr-o gama de mijloace fizice, obiective (ochelari pentru vedere, cornete sau aparate auditive pentru auditie etc). Desi structurile accesorii nu au rolul de a transforma, de a schimba natura energiei ce actioneaza asupra organului de simt, ele aduc o modificare a acesteia (de exemplu, o atenueaza atunci cnd este prea intensa, violenta sau o amplifica daca este prea slaba), facilitnd receptia corecta a stimulilor sau compensnd unele deficiente ale organelor receptoare. n rndul structurilor accesorii ar putea fi ncadrate si o serie de alte elemente de natura anatomo-fiziologica (pleoapele, genele, pavilioanele

urechilor etc.) care, n functie de conformatia sau de marimea lor, faciliteaza sau mpiedica receptia.

Organele esentiale prin intermediul carora se realizeaza captarea informatiilor sunt nsa receptorii, extrem de numerosi (cea 400.000.000) si specializati pentru receptio-narea diverselor forme de energie. Celulele receptoare ale analizatorului vizual (conurile si bastonasele din retina) receptioneaza, de pilda, undele electromagnetice cu lungimi cuprinse ntre 390 si 800 milimicroni; organul Corti (receptorul analizatorului auditiv) receptioneaza undele sonore cu frecvente cuprinse ntre 16 si 20.000 Hz etc. Cel putin doua caracteristici ale receptorilor retin atentia : a) e sunt sensibili fata de stimulii adecvati, specifici, dar nu si pentru stimulii inadecvati

sau nespecifci fata de care ramn insensibili (cu exceptia stimulilor electrici si

mecanici, considerati ca fiind aplicabili pe orice receptor);

universali

si

deci

b) sunt specializati numai in raport cu tipul de energie pe care o capteaza, nu si cu cea pe care o transmit,catre fibrele nervoase, aceasta din urma fiind identica. Rolul esential al receptorilor este de a converti energia fizica, externa a stimuliior n activitate neurala, proces numit transduc!ie. Prin transductie celulele receptoare produc o schimbare electrica n raspunsul la un stimul. De exemplu, receptorii din ochi raspund luminii, cei din ureche sunetului etc. n raspunsul la un stimul, membrana devine mai permeabila la anumite particule ncarcate electric (ionii de sodiu si de potasiu). O data cu trecerea acestor particule din afara nauntru, se schimba ncarcatura electrica de-a lungul membranei, schimbare electrica numita potential de receptor, analoaga potentialului postsinaptic produs de neuroni

prin actiunea transmiterilor sinaptice. Concomitent cu transductia are loc si codarea primara a informatiilor, adica transpunerea proprietatilor fizice ale stimulilor ntr-o structura a activitatii neurale care identifica specificul proprietatilor fizice ale obiectelor, n principal, este vorba despre proprietatile cantitative si calitative ale obiectelor. Proprietatile cantitative se refera la taria, intensitatea, forta lor (lumina poate fi puternica sau slaba, moleculele care stimuleaza gustul sau olfactia pot fi concentrate sau diluate). Proprietatile calitative se refera la tipul, felul de energie (contactul cu undele electromagnetice permite perceperea culorilor, n timp ce contactul cu sunetele permite perceptia frecventei acestora). Codarea informatiilor consta practic n includerea proprietatilor cantitative si calitative ale stimulilor n structura potentialului de actiune si n transmiterea acestuia creierului. Procesual lucrurile se prezinta n felul urmator: informatia fizica sau chimica a stimulilor actioneaza ntr-o zona specifica a receptorului, numita pozitie transductoare; activarea acestei zone genereaza potentialul de receptor, a carui amplitudine este dependenta de intensitatea stimulului, dar si de intensitatea altor stimuli ce actioneaza n zone spatiale apropiate ale aceleiasi celule; potentialul de receptor se difuzeaza si ajunge ntr-un alt Joc", numit loc generator, situat n celula sau n celule cu care cea initiala este legata sinaptic direct sau indirect; n Jocul generator" se produce o variatie a potentialului de repaus, care reproduce mai mult sau mai putin fidel potentialul de receptor, acesta fiind potentialul generator; cnd depolarizarea potentialului generator atinge o amplitudine critica, are loc emisia potentialului de actiune, care nu este altceva dect mesajul nervos (vezi Bonnet si Chantrier, 1994, p. 143).

ntre caracteristicile cantitative aie stimulului, potentialul de receptor si potentialul de actiune exista o strnsa dependenta. Astfel, stimulii mai puternici produc potentiale de receptor mai largi, care la rndul lor declanseaza ritmuri rapide ale potentialelor de actiune n neuronii senzoriali, n acest fel explicnduse si capacitatea creierului de a interpreta ritmurile

rapide ca simuii puternici, iar ritmurile mai lente ca stimuli slabi. Ct priveste codarea dimensiunilor calitative ale stimulilor, aceasta se produce deoarece receptorii contin elemente diferit specializate care raspund mai bine diverselor forme de energie. Pentru a da doar un simplu exemplu sa ne referim la analizatorul vizual. J.Y. Lettvin, H.R. Maturana, W.H. Pitts si W.S. McCulloch (1959), studiind ochiul broastelor, au descoperit patru tipuri de receptori, regasiti de B. Pomeranz si S.H. Chung (1970) si la mormoloci. Acesti receptori au forme distincte, raspund la diferite caracteristici ale stimulilor si transmit informatia n zone specifice ale creierului. Celebrele cercetari ale lui D. Hubel si T. Wiesel, ncepute la sfrsitul anilor '50 si ncununate cu premiul Nobel douazeci de ani mai trziu, au evidentiat existenta (la pisici si maimute) a trei tipuri de celule neuronale n receptorul vizual: simple (care au proprietatea de a detecta contururi, fante luminoase sau linii); complexe (detecteaza orientarea si miscarea stimulilor); hipercomplexe (detecteaza dimensiunea si unghiurile stimulilor). Aceste celule au fost denumite detectori de trasaturi. Spre sfrsitul anilor '60 si nceputul anilor '70 se credea ca sistemul vizual dispune de o ierarhie simpla, celulele retinei fiind grupate n unitaii centru - periferie (celulele simple subordonate celor complexe, iar acestea din urma celulelor hipercomplexe). "Plauzibila, o astfel de organizare nu trebuie absolutizata, existnd posibilitatea functionarii simultane, n paralel, a celulelor de la niveluri diferite"' (Miclea, 1994, p. 73). si alte cercetari au pus n lumina existenta unor celule retiniene riguros specializate functional: celule de tip X (care transmit semnale lente de-a lungul cailor vizuale; sunt sensibile la stimuli continui si Ia contrastele luminoase; permit o buna localizare a stimulului); celule de tip Y (transmit semnale rapide, sunt sensibile la miscare, raspund la miscarea stimulilor); celule de tip W (vehiculeaza informatiile foarte lente). C. Biakemore (1975) a redat traiectele ipotetice ale celulelor X, Y, W, sugernd totodata diferitele instante de tratare a informatiilor (vezi fig. 1.4). Se poate observa ca doua linii se termina cu semne de ntrebare, aratnd astfel ca originea lor este nca necunoscuta. Studiul celulelor X, Y, W constituie principalul pol de atractie al cercetarilor actuale (vezi Lindsay si Norman, 1980, pp. 137-241).

4.2. Conducerea influxului nervos la creier

Reprezinta un al doilea mecanism implicat in producerea senzatiilor. Transmiterea la creier a influxului nervos se face prin imeimediul fibrelor aferente, mai putin numeroase dect receptorii. Se considera ca ar exista n total 4.000.000 de asemenea fibre, deci fiecare fibra nervoasa vine n contact cu circa 100 de celule receptoare. In afara de aceasta particularitate ntlnim insa si o alta. Traseul cerebral care porneste de la receptor la creier nu este continuu, ci prezinta 3-4 ntreruperi sinaptice, amplasate la diferite niveluri ale sistemului nervos central. Aceste ntreruperi se complica progresiv, ncepnd cu etajele inferioare si terminnd cu cele superioare (vezi fig. 1.5). Complicarea pe care o avem n vedere se realizeaza n functie de numarul de neuroni, numarul de sinapse, numarul straturilor de ordonare. Rolul esential al cailor de conducere sau aferente este acela de prelucrare succesiva tot mai complexa a semnalelor nervoase. Daca n receptor are loc codarea primara a informatiilor, in caile de conducere asistam la recodiflcarea informatiilor, la reorganizarea elementelor informationale, la filtrarea lor. Unele dintre ele, cele cu mare ncarcatura informationala, sunt retinute, n timp ce altele, mai putin semnificative, sunt fie eliminate, fie blocate la nivel subcortical. Cercetarile au aratat ca pe caile aferente circula o cantitate imensa de informatii (100.000.000 biti pe secunda), n timp ce creierul nu poate opera dect cu o cantitate relativ mica de informatii (100 biti pe secunda). Aceasta nseamna ca travaliul realizat de etajele inferioare n prelucrarea informatiilor este imens. n caile de conducere are loc elaborarea neurogramelor, care cuprind in ele informatia senzoriala ce va fi transmisa spre creier.

4.3. Interpretarea informatiilor nervoase de catre creier

Acesta este mecanismul cel mai important al senzatiei. Ea se produce in zonele de proiectie corticala ale analizatorului care se compun dintr-o portiune centrala sau primara, numita nucleul analizatorului, si alta periferica. Prima portiune este nalt

ai ia v

v Uiuaia vivil/wi -/t'Vipivai/, r _ _. f ^_ ."

ana

ol

__

(lobul temporal). n imediata vecinatate a ariei senzoriale se afla aria motorie principala, neuronii din ea controlnd motilitatea voluntara rapida, precisa si coordonata a musculaturii scheletice din partea opusa a corpului. Localizarea segmentelor corticale ale analizatorilor este redata n figura 1.6. Reprezentarea corticala n cele doua arii (senzoriala si motorie) ia forma unui fel de om, asa-numitul homunculus senzitiv, respectiv homunculus motor, avnd componentele deformate deoarece reprezentarea diverselor portiuni ale corpului nu este proportionala cu suprafata, ci cu importanta lor. Astfel, n homunculus senzitiv cele mai ntinse reprezentari corticale le au zonele cu cea mai mare sensibilitate (buzele, limba, minile), iar n homunculus motor, musculatura implicata n

efectuarea unor miscari fine (musculatura minii etc.) {vezi fig. 1.7). ntre cele doua arii exista o strnsa interactiune, cea senzoriala constituind input-\x\ (intrarea) iar cea motorie output-v\ (iesirea). Stimularea ariei senzoriale produce n 20% din cazuri raspunsuri motorii, n timp ce stimularea ariei motorii este urmata de reactii senzitive. Functia principala a zonelor de proiectie corticala este aceea de a efectua analiza, sinteza si prelucrarea complexa a semnalelor provenite pe caile aferente. Segmentul cortical (central) realizeaza decodificarea semnalelor, adica finalizarea semnalelor nervoase, ntr-un cod imagine

ce se afla n relatie izomorfa cu nsusirile stimulului receptionat. n zonele primare ale capatului cortical se elaboreaza asa-numitele matrice interpretative care decodifica informatia fixata n neurograme.

4.4. Sanctionarea activitatii (receptoare si efectoare)

verigilor

periferice

Aceasta reprezinta mecanismul final al senzatiei. Ea se produce prin intermediul conexiunii inverse, care constituie un mecanism reglator. Instantele superioare controleaza activitatea receptorilor, obligndu-i la modificarea starilor functionale, n sensul amplificarii sau eliminarii excitabilitatii, selectivitatii etc, n functie de necesitatile momentane ale organismului (trebuinte, expectatii etc). n acest caz, receptorul devine si efector, deoarece sub influenta semnalelor de comanda sosite de la creier el si schimba starea functionala. Confruntarea dintre influxurile nervoase aferente declansate de stimuli si influxurile nervoase eferente comandate de scoarta cerebrala permite reproducerea adecvata, optima a realitatii.

n figura 1.8 prezentam ntr-o forma schematizata elementele morfofunctionale ale producerii senzatiilor.

4.5, Alte mecanisme

n realizarea tuturor acestor mecanisme o mare importanta o au neuronii, cu extraordinara lor varietate chimica, morfologica si coneciiva. dar si alte tipuri de celule non-neuronale, cum ar fi, de exemplu, celulele pliate, care intervin n apararea imunkara a creierului, ca si n eliminarea celulelor nervoase moarte, conducnd asifel la buna functionare a

creierului. Separe, de asemenea, ca mecanismul sinapselor, al legaturilor dintre neuroni,

are o mare importanta n explicarea senzatiilor. Sinapsele determina, dupa opinia unor autori, "structura retelelor care constituie baza celulara a comportamentului" (Prochiantz, 1989, p. 56). O senzatie depinde, asadar, nu doar de natura stimulului, de particularitatile stimularii, ci si de structura sinaptica dintre celulele neuronale. Proprietatea creierului care asigura o buna functionalitate a senzatiilor este plasticitatea sa. Cortexul senzorial (vizual, auditiv, olfactiv etc), cel motor, regiunile subcorticale care servesc drept relee ntre aferentatia senzoriala si eferentatia motorie, dispunnd de o mare plasticitate, permit diferentierea senzatiilor si cresterea rolului lor n procesul cunoasterii. Cercetarile recente de neuropsihologie au evidentiat si faptul ca multe dintre fenomenele care au loc n embriogeneza au mare importanta pentru functionarea de mai trziu a creierului la adult. De aceea, diviziunea celulara, mecanismele si ratiunea mortii neuronale, migrarea celulelor neuronale constituie "punctele calde" ale embriogenezei sistemului nervos. "Uniifactori ai cresterii, care asigura maturitatea neuronului, ramn permanent prezenti n organismul adult fiind implicati n mentinerea si plasticitatea sistemului nervos. n consecinta, toate cercetarile ntreprinse de multi ani asupra embriogenezei acestui sistem ramn de o importanta fundamentala pentru ntelegerea vietii adulte si a batrnetii" (ibidem, p. 67). Aceste studii nasc speranta de a mentine creierul mereu "tnar", de a descoperi mijloacele pentru a lupta contra maladiilor degenerative, de a mentine constante capacitatile senzoriale ale omului.