Fey este un cuvânt ce provine din limba irlandeză veche, o

formă apropiată a cuvântului „fay” derivat din franceza veche ( „faie”, „fee”) şi
reprezintă numele dat unor fiinţe mitologice, creaturi legendare, forme ale
spiritului naturii, deseori caracterizate ca fiind de ordin metafizic, supranatural
asemeni ţinutului în care se regăsesc, numit feerie.

Miturile şi legendele legate de tărâmul feeriei sunt numeroase, învăluite în

contradicţii şi mister.
Încă de demult misterul acestui ţinut şi a fiinţelor care sălăşluiesc în
umbrele sale, a reprezentat subiectul speculaţiilor omului.
Mitologia nordică povesteşte cum după moartea uriaşului Ymir, viermii care
au ieşit din latura corpului orientată spre cer s-au transformat în Elfi ai Luminii,
iar cei care au ieşit din partea orientată spre pământ s-au transformat în Elfi ai
Întunericului.
Elfii Luminii trăiau liberi prin aer şi arbori şi erau blânzi, iubitori si
binevoitori pe când Elfii Întunericului trăiau adânc în pământ, mereu ascunşi,
siniştrii, răi şi înşelători.
Varianta islandeză a legendei povesteşte cum într-o zi când Eva îşi spăla
copii într-un izvor, Dumnezeu I s-a arătat şi I-a vorbit. Uluită de frică şi
admiraţie, Eva îşi ascunse copiii pe care încă nu-i spălase. Dumnezeu a întrebat-
o dacă toţi copiii sunt lângă Ea şi a răspuns că da. Atunci Dumnezeu a spus că
toţi copiii ascunşi vor rămâne ascunşi privirii omului pe Pământ, iar restul vor fi
trimişi pentru a fi copii ai omului. Copiii ascunşi au devenit elfii sau spiriduşii
regăsiţi în folclorul scandinav, cunoscuţi ca fiind poporul Huldre.

1
 Se spune că fetele din acest popor sunt de o frumuseţe nemaivăzută, doar
că în spate au o coadă lungă ca de vacă şi că chipul lor nu e decât un înveliş
frumos, gol pe dinăuntru, amintire sumbră a originii lor.
În folclorul altor zone ale Europei se crede că elfii ar fi îngeri căzuţi din
Paradis sau sufletele păgânilor care nu merită bucuriile Raiului dar nici chinurile
Infernului, fiind nevoiţi să sălăşluiască undeva între cele două, într-o zona de
crepuscul numită Tărâmul de Mijloc.

Feeria e bătrână, antică, fiind pe Pământ încă de dinaintea creştinătăţii şi are

o existenţă aproape milenară.

S-au ridicat multe semne de întrebare referitoare la coordonatele geografice

ale Feeriei. Unde anume se găseşte Feeria nu se ştie sigur; poate fi la un pas de
linia orizontului sau chiar sub picioarele noastre. La un moment dat se credea că
Feeria are tendinţa de a se deplasa, sporindu-i incertitudinea.
De exemplu locuitorii Ţării Galilor credeau ca Feeria se afla la nord de ţinutul
lor muntos, după aceea bănuind ca se situa în peninsula stâncoasă şi misterioasă
Pembrokshire.
Irlandezii credeau că misterioasa Feerie se regăsea pe o insulă din Marea
Irlandei, mereu ascunsă în ceaţă, fantomatică şi rece, pe care au numit-o Hy
Breasail sau Insula Man pentru britanici, mistică, bogată în cântece, incantaţii şi
magie.
Avalon este probabil cel mai cunoscut ţinut de acest fel. Legendarul rege
Arthur a fost descris de poetul britanic Lydgate ca fiind „Regele încoronat în
Feerie”. Grav rănit, Arthur a fost dus în Avalon unde a fost ascuns şi îngrijit de
patru regine ale Feeriei. Şi acum se crede că în inima colinei magice a
Avalonului, Arthur si cavalerii săi sunt cufundaţi într-un somn adânc şi se vor
trezi când poporul îi va chema.

2
 Feeria se poate ivi luminoasă si sclipitoare, oriunde şi oricând sau poate să
dispară brusc, fără nici o urmă, ca şi cum n-ar fi fost, graniţele ei fiind de amurg
si negură, nicăieri şi pretutindeni.

Realizarea unei introduceri concrete în lumea Feeriei nu e de loc uşoară.

Feeria reprezintă locul de confluenţă a legendei, a ficţiunii sentimentale, a
incertitudinii întrepătrunsă de adevăruri inconturabile, repovestite, răstălmacite
în folclorul popoarelor lumii.
Feeria reprezintă o putere magică neînţeleasă de om deci inimitabilă şi
totuşi, într-o formă aparte, dependentă de lumea noastră.
Spiritele Feeriei sunt personaje străine societăţii noastre, cu o structură
valorică şi etică foarte îndepărtată de cea a omenirii; ele nu gândesc şi nu simt
precum oamenii, în asta constând şi principala sursă a invidiei manifestată faţă
de muritori. Aceste creaturi reflectă latura brută, nefinisată, a vieţii şi sunt atrase
întru totul de orice fel de formă de creativitate, în special de momente de mare
intensitate sentimentală, emotivă, în care îşi doresc arzător să ia parte.
Îndrăgostiţii, poeţii, artiştii, scriitorii, muzicienii şi toate artele mărturisesc
un simţ de îndatorare unei forţe capricioase, sensibile, delicate, ascunsă şi
puternică, neindentificabilă si invizibilă, numită inspiraţie care devine irezistibilă
când îşi face simţită prezenţa.
Aceleaşi trăsături definesc într-un mod elementar Feeria.
Feeria e o lume a descântecelor întunecate, a frumuseţii captivante, a unei
enorme urâţenii, a umorului, a inşelăciunii, a fericirii si a tristeţii, a tragediei, a
râsetului şi a iubirii.

3
 Căutările mele personale si spirituale au urmat drumul spre un univers
ascuns, ludic şi fascinant, alimentate de memorii înrădăcinate în copilărie, de
dorinţa de a vedea mai mult decât se poate vedea în lume, stârnind impulsuri
puternice de ordin sufletesc si emotiv.
Odată cu conştientizarea si exersarea modului de expresie apropiat
sufletului meu, a apărut şi tendinţa de a contura vizibil credinţele interioare,
alături de nevoia de a acumula şi consuma orice fel de informaţie care îmi dirija
şi alimenta căutările.
Un moment important al încercărilor de a stabili un sens şi o direcţie
reprezentărilor artistice, a fost realizarea lucrării de atestat la sfârşitul studiilor
liceale. Lucrarea a constat într-o serie de ilustraţii realizate în desen, ce au avut
ca temă un alfabet personificat, foarte apropiat de ideea de vinietă. Am ales un
font care să permită desfăşurarea unor elemente de natură fantastică în cadrul fix
al fiecărei ilustraţii. Fontul ales a fost cel Uncial si am atribuit fiecărei litere un
personaj din propria imaginaţie,în felurite poziţii şi atitudini, alături de fragmente
vegetale, rădăcini, frunze şi flori.
Definitivarea ilustraţiilor si plăcerea regăsita în crearea lor mi-a deschis
mai larg drumul pe care îmi iniţiasem activităţile.

4
 Am decis să reiau această temă personală în vederea realizării lucrării de
licenţă. Am continuat să caut să ilustrez lumea ascunsă şi fantastică în care mă
regăsesc, în care am ajuns să cred în adevăratul sens al cuvântului.
Demersul acestei activităţi îşi are originile în dorinţa de aprofundare şi
căutare continuă a modului de transpunere vizuală, ambiţionat de cunoştinţele
însuşite de-a lungul anilor de studiu în cadrul atelierelor facultăţii şi trăirea unor
experienţe esenţiale, aş putea spune, ce mi-au îmbogăţit considerabil spiritul şi
mintea (experienţa Irlandei, proiectul BLOOM! al ELIA)

Desfăşurate sub numele sugestiv de „Fey” se află o serie de ilustraţii

miniaturale realizate în gravură color, ce dezvăluie vederii imaginea unor mici
creaturi, surprinse într-o lumină veche, aduse în prezent ca răspuns la invocarea
unui spirit şi a unei lumi interioare, cărora le-am alăturat litera ca simbol
adiacent.
Personajele care le-am creat sunt o reprezentare vizuală a unor fiinţe
întâlnite în scrierile populare irlandeze, britanice şi scandinave; fantastice,
magice, de o putere stranie şi ludică, împărţite pe specii, caractere, firi, familii şi
teritorii specifice existenţei lor.
Am încercat reconstruirea si întruchiparea în forme concrete a ceea ce ar
părea stăpânit de noapte, mister şi necunoscut. Deşi deţin aura fantasticului,
înfăţişarea personajelor permite recunoaşterea felului în care elementele realului
au fost deturnate, modificate, combinate şi deformate în favoarea
spectaculosului.
În fantasticul din Fey intervenţia inconştientului, a invizibilului, a
instinctelor e mai mare decât cea a raţionalului şi îi atribuie un anumit fel de
ambiguitate care solicită mai intens fantezia celui care o priveşte.
Viaţa imaginilor din Fey este compusă din clipe de metamorfoze pornite în
direcţia om-animal, diferite de formele acreditate din legendele universale

5
(licorn, sfinx, centaur, grifon, etc) şi deţine o sălbăticie guvernată de inflexiunile
imaginaţiei, manifestând o putere neînţeleasă asupra universului şi lumii pe care
le stăpâneşte.
Prin formele create şi jocul pe care toate împreună îl întreţin, am atribuit o
valoare personală şi particulară personajelor din Fey, am adus în figurativ
formula unui sens ce a dobândit o valoare care angajează vizualul şi tactilul.
În imaginaţie ideea îmbracă o formă ce trăieşte întâi pe plan spiritual iar viaţa
mea interioară prinde acelaşi contur, activitatea exterioară fiind amprenta unui
proces intern. Această activitate tinde spre un limbaj pentru a exprima, pentru a
vorbi.
În crearea universului din Fey am stabilit un vocabular prin care să reuşesc
să semnific un proces experimental, spiritual, aproape oniric; i-am atribuit un
stil, o calitate superioară redată de dezvoltarea unui ansamblu coerent de forme.
În construcţia lor a intervenit activitatea unei experienţe, cercetare ce se sprijină
pe achiziţii anterioare, fundată pe o ipoteză condusă de un raţionament şi
realizată în ordine tehnică.

Ceea ce îmbracă formele personajelor mele e o valoare unică specifică

ilustraţiei; ilustraţia are abilitatea de a comprima timpul şi diferite stări ale
conştiinţei într-un moment de nemişcare. Desenul nu e în totalitate cel mai bun
mod de a inventaria sentimentele; proza se ocupă mai bine de acest lucru iar
fotografiei i-a revenit rolul de a captura instantaneul timpului real, dar o imagine
care spune o poveste poate face mai mult decât scrisul sau fotografia.
O ilustraţie „ilustrează”, povesteşte, aduce în vizibil imagini cheie în
înţelegerea unui fir epic, concretizează şi destăinuie, înlesneşte vizualizarea
descrierilor mintale.
Am tatonat terenul ilustraţiei şi am descoperit surse bogate de informaţie
vizuală în arta ilustratorilor britanici şi americani ai secolelor XIX si XX.

6
Un resort important în căutările de acest gen a fost descoperirea cărţilor
scriitorului britanic J.R.R Tolkien, istoric, lingvist şi profesor universitar. Puterea
de creaţie si complexitatea lumilor regăsite în scrierile lui m-au direcţionat spre
arta ilustratorilor cărţilor sale: Alan Lee, Brian Froud si John Howe. Odată ce am
avut contact cu imaginile lor, cu specificul reprezentărilor acestor artişti, mi-am
alimentat curiozitatea şi am mers mai departe, descoperind alţi artisti care
împărtăşeau aceleaşi orientări.

Teritoriul britanic e foarte bogat în domeniul ilustraţiei, printre numele de

referinţă regăsindu-se Brian Froud, Charles Robinson (1870-1937) şi Arthur
Rackkam (1867-1939), apropiat de tipul de reprezentare si de stilul acestora fiind
francezul Edmund Dulac (1882-1953) şi suedezul John Bauer (1882-1918). Nici
teritoriul american nu se lasă mai prejos, urmărind şi concurând ilustraţia
europeana cu ilustratori precum Howard Pyle (1853-1911), E.A. Abbey (1852-
1911), N.C. Wyeth (1882-1945) şi mulţi alţii.
Precursori ai ilustraţiei pot fi consideraţi ca fiind pictorul şi gravorul
francez Gustave Doré (1832-1883) iar cel mai de timpuriu, pictorul şi gravorul
german Albrecht Durer (1471-1528).

În vederea realizării ilustraţiilor am suprapus cunoştinţele desenului şi a

îndemânării cu pasiunea pentru tehnicile de gravură în metal aprofundate în
timpul petrecut în atelier.
Aquaforte, aquatinta şi mezzotinta sunt tehnicile în care sunt realizate
ilustraţiile, monocrome şi color.
Alegerea metodei de exprimare sugerează detalii despre felul în care mă
relaţionez cu tema personală. Tehnicile de imprimare a plăcilor de gravură au
rămas neschimbate de secole; am preferat stabilitatea, statornicia, complexitatea
şi durabilitatea gravurii. Încă un motiv pentru care am ales aceste tehnici îl

7
reprezintă fascinaţia pentru procesele chimice implicate în pregătirea imaginii,
alături de etapele imprimării, toate acestea având ca finalitate un exemplar de un
spectaculos jovial.
Gravura e ca o gramatică, cu o valoare unanim consimţită, e ca un
procedeu de cunoaştere înzestrat cu o putere superioară prin felul în care
procedeele acestui „meşteşug” dau viaţă formelor în materie. Materiile nu se pot
folosi unele în locul altora, însă tehnicile se întrepătrund, materia gravată fiind de
o mare diversitate. Materiile sunt alese pentru anumite „efecte”, care dacă sunt
descoperite cheamă, limitează sau dezvoltă viaţa formelor artistice.
Se poate spune că are loc o trecere din sfera naturii în sfera culturii;
metalul (fierul) în cazul de faţă nu mai e doar o materie primă ci devine un obiect
esenţial în realizarea lucrărilor. Metalului îi sunt investite trăsături nobile şi
devine o structura superioară pe suprafaţa căreia se desfăşoară activităţile
creative.
Nu folosesc tehnica de gravură în scopul de a reproduce, ci de a exersa
îndemânarea în exploatarea caracteristicile materialului. Acul de gravat e o
unealtă dură care lasă un corespondent puternic pe o suprafaţă.
Acul rece, aquaforte, aquatinta şi mezzotinta modifică suprafaţa, acţionează în
adâncime. Suita de unelte şi etapele tehnice ale gravurii presupun aplicarea unor
forţe apreciabile.
Materia, forma şi tehnica sunt legate indisolubil. Materializarea presupune
tehnică iar tehnica se transformă într-o poezie a acţiunii, devine mijloc de
exprimare a metamorfozelor.

Aquaforte e o tehnica de gravură apărută undeva în jurul anului 1513, când

se crede că gravorul elveţian Urs Graf a realizat primele reproduceri dupa plăci
de cupru, inspirat din tehnicile armurierilor şi decoratorilor în metal. În anii

8
următori, Albrecht Durer a experimentat tehnica, utilizând plăci de fier în locul
celor de cupru.
Procesul e complex, format dintr-o succesiune de etape esenţiale care
urmate cu stricteţe au ca rezultat un tiraj bun. Am trecut prin fazele de învăţare a
acestor etape observând importanţa şi rolul lor; doar dupa ce mi-am insuşit
cunoştinţele necesare stăpânirii tehnicii am putut sa modulez unele detalii în
favoarea obţinerii anumitor efecte.
Abilitatea de a controla şi de a putea realiza întregul proces, de la desenul pe
placă până la imprimarea tirajului, conferă un sentiment de împlinire, satisfacţie
şi complexitate şi nu în ultimul rând o anumită monumentalitate, micilor
ilustraţii.
Gravurile sunt color, fapt ce a mai ridicat câteva probleme de ordin
conceptual şi tehnic; nu mai e vorba de o singură placă de fier ci de două sau trei
plăci, care au trebuit tăiate la aceeaşi dimensiune ca desenul de pe ele să se
suprapună perfect.
Am folosit tehnica gravurii color cu mai multe plăci însă am combinat-o cu
imprimarea cu mai multe culori pe aceeaşi placă, tehnică folosită încă din secolul
XVII de gravorii francezi şi italieni, în reproducerea şi multiplicarea picturilor,
portretelor, etc. Încerneluitul cu mai multe culori pe o singură placă implică mai
multă atenţie şi grijă, ştersul cernelii fiind controlat pentru a păstra culorile
distincte sau pentru a le întrepătrunde.
Ordinea imprimării e importantă în cazul în care se urmăreşte claritatea
liniei sau dimpotrivă, transparenţele şi suprapunerile culorilor. În primă fază am
imprimat culorile fondului şi detaliile personajelor în aquatinta iar după aceea am
venit cu ultima placă cu linia desenului care închide compoziţia.
Am observat că rezultatul final e cu atât mai bun cu cât materialele cu care
lucrez sunt de calitate superioară. Hârtia şi cernelurile joacă un rol important în
sens calitativ. Cernelurile special destinate gravurii au calităţi si proprietăţi care

9
vin în ajutorul proceselor de imprimare şi mai cu seamă în subtilităţile de ordin
cromatic şi cele ale liniei desenului. Tonurile armonice şi transparenţele cu care
am încercat să „îmbrac” ilustraţiile se datorează în mare parte acestor cerneluri.
Hârtia joacă un rol important mai ales când vine vorba de imprimări succesive;
trebuie să fie rezistentă si să păstreze prospeţimea fiecărui strat de culoare. Am
ales o hârtie densă, groasă şi nu albă, fiindcă am considerat că e prea neutră şi
rece; hârtia are un ton discret de culoare untului care avantajează fondul culorilor
în compoziţii.

Pe lângă puzderia de creaturi ce au luat viaţă pe rând din plăcuţele de

metal, asemeni unor copii zglobii şi jucăuşi, am decis să construiesc un spaţiu în
care să-i aduc pe câţiva dintre ei mai aproape unul de altul, să-i scot din cadrul
iniţial condiţionat al ilustraţiilor. Astfel am realizat o lucrare în mezzotinta de o
dimensiune considerabil mai mare decât cea a ilustraţiilor, în cadrul căreia se
desfăşoară o compoziţie cu câteva dintre personajele mele situate într-un cadru
natural, cu o serie de elemente vegetale care aduc aminte de o oarecare
sălbăticie.
Modul în care am tratat mezzotinta este un pic diferit faţă de imaginea
standard pe care aceasta o poate oferi. Nu am pus accentul pe căutarea detaliilor,
pe materialităţi sau pe un joc perfect al luminilor şi al umbrelor pe suprafeţe; am
încercat să creez o atmosferă aparte, un aer diferit de cel al ilustraţiilor. Am mers
mai mult pe ideea de a sugera, de a lăsa intuiţia să citească dincolo de desenul
moale al mezzotintei. Cel care priveşte poate să rămână pe suprafaţa modulată,
uşor fantomatică a desenului sau poate să pătrundă în starea în care imaginea
trăieşte, în uşoara ambiguitate şi strălucirea stranie a unei lumini venită dintr-o
sursă incertă.
Apariţia formelor fantastice are loc acolo unde întunericul trăieşte absenţa
luminii, determinând o altă stare de creaţie în care se iveşte ceea ce e ascuns

10
privirii şi raţiunii. Noaptea trezeşte o frică nemărturisită, un păienjeniş de
superstiţii şi dorinţe ascunse.
Mezzotinta răspunde foarte bine la chemarea jocului luminii şi a
întunericului, tehnica de realizare a desenului fiind de această manieră. Fondul
nu mai e acum lumina ci noaptea.

Linia şi culoarea au colaborat pentru ca lumea Fey să fie cât mai completă.
Ceea ce am creat e ca o replică la ceea ce a fost furnizat în interiorul meu în
urma receptării şi reflectării. Am considerat că formele simple conferă
deopotrivă frumuseţe şi varietate şi o face mai uşor inteligibilă şi am încercat, în
acelaşi timp, să caut forme complexe pentru ca liniile componente să antreneze
ochiul, să devină un imbold pentru jocul imaginaţiei.
Liniile modulate şi sinuoase oferă o notă de graţie şi preţiozitate
ilustraţiilor fără însă a fi lipsite de forţa liniei gravate în aglomerări, suprapuneri
şi direcţii căutate anume pentru o dinamică calculată din care reiese conturul
vizibil al fiecărui personaj.

Încă de la început am văzut gravura în culori, doar primele tiraje scoase au

fost alb-negru cât pentru a învăţa procedeul şi paşii corespunzători. Odată
stăpânite detaliile tehnice, când venea vorba de imprimare, culoarea era nelipsită
în lucrări.
Un univers lipsit de culoare e un univers incomplet şi de aceea am ales
culoarea să îmbrace formele personajelor mele.
Prin cromatica ilustraţiilor am intenţia de a sugera un anumit climat
spiritual, desprins de real, ce iradiază o atmosferă afectivă aparte. E nostalgia
unei amintiri străvechi în a cărei ecou regăsesc o forţă emoţională care
alimentează simţurile şi spiritul şi care îmi trezeşte dorinţa de apartenenţă la o

11
sumă spirituală, dorinţa de a fi un element participant în cadrul unei confluenţe
stilistice, conceptuale şi afective.
Valorile cromatice ale ilustraţiilor creează un joc de acorduri şi vibraţii
subtile, armonioase şi sugestive. Nu am mers atât de mult pe contrast de
complementare cât pe asocieri de culori armonice, de tonuri apropiate ca
intensitate. Am încercat să mă apropiu de valorile tonale ale naturii printr-o serie
de culori organice care funcţionează lângă tonurile armonice.
Suprapunerile de tonuri şi nuanţe sunt rezultatul unui detaliu tehnic, aplicat
într-o fază incipientă şi anume şlefuirea controlată a plăcuţelor, lăsate într-un
stadiu intermediar de finisare, dând naştere unor tonuri de legătură diafane şi
delicate; poate că aceste suprapuneri diminuează din strălucirea culorilor însa
conferă o anumită profunzime fondului şi tonurilor în sine, aşează şi închid
lucrurile în fiecare ilustraţie.
Încă un detaliu aplicat în favoarea înlesnirii citirii şi receptării imaginii
constă în renunţarea la coordonatele date de marginile plăcilor, eliminând tonul
prea luminos al hârtiei care sufoca culoarea şi forma. Astfel, fără a fi închisă într-
o bordură, imaginea trăieşte altfel, lăsând ochiul să vadă exact ce trebuie să vadă;
privirea e condusă direct la informaţie, fără nici un impediment sau
restricţionare. Încă un motiv pentru care am recurs la această metodă e intenţia
de a evita o geometrizare a compoziţiei, în ansamblu, care ar fi condus spre
decorativism nepotrivit în acest context şi care ar fi dezavantajat considerabil
ilustraţiile.

Modalitatea de compunere în ansamblu a ilustraţiilor şi a mezzotintei are ca

sursă de inspiraţie picturile şi ilustraţiile lui Pierre Alechinsky.
Născut pe 19 octombrie 1927, pictor, grafician, ceramist şi scriitor, Pierre
Alechinsky a studiat la École Nationale Supérieure d’Architecture et des Arts

12
Décoratifs din Bruxelles. În 1949 se alătură lui Christian Dotremont, Karel Appel
şi Asger Jorn pentru a forma gruparea artistică COBRA.
Arta lui Alechinsky reprezintă o replică la expresionismul abstract american,
arta promovată de gruparea COBRA fiind o reacţie la arta formală, rafinată
regăsită în marile oraşe europene. Compoziţiile sale în tuş şi acrylic urmăresc o
succesiune narativă, punctată de momente de conexiuni tranziţionale a căror
simboluri şi motive creează senzaţia de mişcare, de dinamic, de vivacitate ( „La
jeune Fille et la Mort”, „Volcan aztéque”, „Illusion d’optique”, „Central Park”,
„Serpent restauré”, „L’eau”)
Am compus ilustraţiile în jurul mezzontintei, care ocupă o poziţie centrală,
stabilă, asemeni unui mozaic de forme vibrate ce aduce oarecum cu tuşele
spontane ce decorează compoziţiile lui Alechinsky. Asocierea mezzotintei cu
celelalte ilustraţii a venit din necesitatea echilibrării ansamblului compoziţional
şi pentru a ofei un sens în citirea acesuia.
Mezzotinta se relaţionează cromatic cu ilustraţiile împărtăşind tonuri
delicate, organice şi profunde iar personajele sunt câteva alese din ilustraţii,
compuse în ipostaze diferite de cadrul iniţial. Aici atmosfera e alta, cu o uşoară
ambiguitate şi strălucire conduce simţurile spre o unitate originară a oniricului şi
a conştiinţei, a raţiunii şi imaginaţiei şi la confluenţa dorinţei cu realitatea.

Pentru a închide şi a finaliza seria gravurilor-miniaturi voi vorbi despre

rolul pe care îl joacă litera în povestea Fey-lor.
Dacă în realizarea iniţială a atestatului de grafică de la terminarea liceului,
alfabetul a reprezentat linia centrală a lucrării, litera în sine ca formă şi înţeles
fiind o prezenţă impunătoare în spaţiul compoziţional, acum rolurile s-au
schimbat. Nu litera e cea care guvernează spaţiul ci personajele; am căutat forma
micilor creaturi, în totalitatea detaliile lor jucăuşe, pe care cineva le poate

13
observa dacă se va apropia înde-ajuns, fără a spulbera în vreun fel descântecul
firii lor.
Literei în acest caz, îi este atribuită o valoare de preţiozitate, o trimitere
delicată la vinietă, la starea de spirit a unei scrieri vechi, uitată în urma
veacurilor, a cărei posibilă descoperire poate trezi o emoţie asemănătoare cu cea
a unui arheolog.
Importanţa literei e redusă la nivelul la care dialogul acesteia cu personajul
şi cadrul în care se găseşte, creează un raport de reciprocitate.
Iniţial proiectasem litera ca un element adiacent personajului, aleasă
aleatoriu din alfabet, după afinităţi şi preferinţe, aparţinând caracterului Uncial, o
variantă mai îndepărtată a vechilor scieri celtice şi medievale.
Am păstrat aceste detalii însă am decis să dau un sens celor câteva litere alese;
dacă titlul lucrării reprezintă un cuvânt din irlandeza veche ce denumeşte
creaturile fabuloase ale Feeriei, m-am gândit să-i alătur încă un simbol ce se
mulează aproape perfect pe temă: „ Fey aim Ogham”. Am găsit semnificaţia
acestei asocieri într-un mic dicţionar de simboluri celtice.
„Ogham” reprezintă un vechi alfabet medieval utilizat în reprezentările
scrise ale limbii irlandeze vechi şi ocazional, latina britanică. Ogham are multe
trimiteri la simboluri celtice, cel mai des fiind asociat cu „alfabetul arborilor”.
Alfabetul arborilor se referă la un obicei străvechi ce consta în asocierea
speciilor de arbori cu tipuri de caractere umane, un fel de zodiac primitiv,
identificarea lor fiind marcată de încrustarea unor litere-simbol în scoarţă iar
dupa moartea unui individ, simbolul era sculptat în piatra de mormânt. Există
bănuieli cum că alfabetul arborilor ar fi avut puteri magice, însa informaţiile
detaliate legate de acest obicei sau de practicile acestuia sunt incerte.
„Fey aim Ogham” ar însemna „elfi ai alfabetului magic” sau ai
„alfabetului pădurii” şi sunt de părere că personajele mele corespund într-o
oarecare măsură unui astfel de alfabet.

14
 Această „inscripţie” se poate citi printre elfi, urmărind literele discrete
presărate în câteva ilustraţii, atribuindu-le astfel un sens.

În încheiere aş dori să mărturisesc emoţia interioară pe care am trăit-o în

crearea „copilului” Fey şi nu intenţionez să-mi încetinesc paşii căutarii sau să
încetez a crede că mai există o undă de magie în această lume... ceea ce le şi
doresc tuturor celor care vor privi, chiar şi pentru un moment...

15
 BIBLIOGRAFIE

RENE BERGER – ARTĂ ŞI COMUNICARE, ED. MERIDIANE, BUCUREŞTI, 1976

HENRI FOCILLON – VIAŢA FORMELOR ED,. MERIDIANE, BUCUREŞTI, 1977

ELIE FAURE - ISTORIA ARTEI, ARTA MODERNĂ, VOL. I, II, ED. MERIDIANE,
BUCUREŞTI, 1988

16
WILLIAM HOGARTH – ANALIZA FRUMOSULUI, ED. MERIDIANE, BUCUREŞTI,1981

ANDRE LHOTE - SĂ VORBIM DESPRE PICTURĂ, ED. MERIDIANE, BUCUREŞTI,

1971

GUIDO MORPURGO - TAGLIABUE – ESTETICĂ CONTEMPORA, VOL. I , ED.

MERIDIANE, BUCUREŞTI, 1976

RENE DE SOLIER - ARTA ŞI IMAGINARUL, ED. MERIDIANE, BUCUREŞTI,

1978

CAROLA GIEDION-WELCKER - PAUL KLEE, ED. MERIDIANE, BUCUREŞTI,

1972

JAQUES PUTMAN - ALECHINSKY, ED. CELIV, PARIS, 1990

HARRY N. ABRAMS - FAERIES BY BRIAN FROUD AND ALAN LEE

RUFUS PUBLICATIONS, NEW YORK, 2002

JULIUS WIEDEMANN - ILLUSTRATION NOW VOL. I, II, ED. TASCHEN,

2007

FELIX BRUNNER – A HANDBOOK OF GRAPHIC REPRODUCTION PROCESSES

17