Sunteți pe pagina 1din 6

- curs III Notiunea de institutie politica

Prin notiunea de institutie in sens general, intelegem forma de organizare a raporturilor sociale repetate si tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate si oglindind caracterul istoric al oranduirii sociale respective. Termenul de institutie deriva din latinul institutio care inseamna a intemeia, a aseza cu temei sau din institutum care inseamna obicei, principiu de organizare, randuiala. Un autor francez aprecia ca notiunea generala de institutie se defineste prin doua elemente: un element structural si unul de credinta. In ce priveste folosirea notiunii de institutie politica, in cursurile de drept constitutional, aceasta se justifica prin aceea ca dreptul constitutional ca ramura a sistemului de drept, reglementeaza raporturile sociale fundamentale din domeniul cuceririi si exercitarii puterii politice. Astfel spus, dreptul constitutional stabileste modul de organizare si functionare, atributiile institutiilor prin intermedul carora se executa puterea politica. In limbajul comun, notiunea de institutie desemneaza o organizatie care are un statut, reguli de functionare, si actioneaza in vederea realizarii anumitor nevoi sociale. Exemplul tipic pentru o astfel de organizatie este statul. Conceptul de institutie are acceptiuni particulare in sociologie, politologie si stiinta dreptului. Institutiile politice spre deosebire de cele cu caracter cultural si religios, sunt craete in scopurice au legatura cu instaurarea sau exercitarea statala a puterii cu participarea la putere la conducerea societatii. Astfel de institutii politice sunt Parlamentul, Guvernul, partidele politice. Institutiile politice pot fi definite ca fiind acele organisme investite cu autoritatea de a exercita puterea politica. Conceptul de institutie politica privit in sens larg, se raporteaza in principal la stat, organismele guvernamentale, cum ar fi Parlament, Presedinte de republica, Guvernul, primul ministru, partidele politice, etc.
Dreptul constitutional ca disciplina stiintifica

Dreptul constitutional ca ramura a sistemului de drept, nu studiaza numai anumite norme juridice constituite intr-o ramura distincta a dreptului, ci si raporturile juridice ce se nasc in procesul de aplicare al acestor norme. Notiunea de drept constitutional poate fi utilizata insa si pentru a desemna o anumita disciplina stiintifica, caz in care prin aceasta sintagma nu trebuie sa intelegem un ansamblu de norme avand un obiect specific, ci disciplina care cerceteaza din punct de vedere stiintific normele dreptului constitutional. Stiinta dreptului constitutional cauta sa determine categoriile care ii sunt proprii, cauta sa stabileasca legitatile obiective care stau la baza dezvoltarii fenomenelor juridice ce-i sunt specifice. Domeniul pe care il studiaza, este constituit din regulile dreptului constitutional si fenomenele juridice nascute in procesul aplicarii acestor reguli.

Stiinta dreptului constitutional presupune cercetare stiintifica a fenomenelor juridice, lucru care se realizeaza in doua etape: 1. este necesara cercetarea esentei fenomenelor juridice si evolutia si legile lor de dezvoltare. 2. presupune procedeul invers, adica, odata lamurita esenta, si precizate cauzele care au dat nastere diferentelor institutiilor juridice, acestea vor fi examinate atat fiecare in parte cat si transformarile pe care le parcurg. Cercetarea nu se va limita numai la evidentierea criteriilor formale care le caracterizeaza, ci va putea sa le explice pe baza legilor moderne de dezvoltare. In ce priveste aparitia si dezvoltarea stiintei dreptului constitutional, trebuie sa precizam ca germenii acestuia au inceput sa apara in unele state europene in secolul al XVII-lea. Folosirea sistemului institutional este caracteristica in special dogmatismului german din secolul al XVII-lea care a incercat sa construiasca dreptul constitutional ca institutie de drept public, recurgand la analogia cu dreptul privat. Elementele definitorii ale stiintei dreptului constitutional apar si se dezvolta in secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX. In unele tari in care s-au cristalizat mai repede principiile unui drept parlamentar, si apoi ale unui regim democratic, analiza juridica a fost continuata cu aprecierea metajuridica in concordanta cu principii precum suveranitatea nationala sau populara, domnia dreptului, suprematia parlamentului, etc. In cea de-a doua parte a secolului XX, criza legalitatii a determinat o slabire a scolii juridice si intensificarea cautarilor spre o noua tehnologie. In acest context se constituie scoala sociologica a dreptului constitutional, care a avut drept reprezentant de seama, pe Leon Dubuit, care afirma ca vointa poporului ar fi o ideie arbitrara, nedovedita si nedemonstrabila. Tot potrivit acestui autor, statul nu este un instrument al dominatiei, ci al serviciului social. Un alt reprezentant al acestei scoli afirma ca proprietatea reprezinta forma naturala si definitiva a libertatii individuale, ca reprezinta primatul factorului economic aspura celui politic si juridic. El considera ca reprezentantul nu este negresit un mandatar, ca alegerea nu este un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului, si ca procedura electorala trebuie conceputa si organizata in asa fel incat aceasta ordine a lucrurilor sa nu poata fi pusa in discutie in fiecare zi de corpul electoral. Orientarile actuale ale stiintei dreptului constitutional sint indreptate spre conservarea formelor organizarii de stat clasice, caracteristice democratiei. Semnificativa pentru orientarea contemporana a stiintei dreptului constitutional, este aprecierea lui Maurice Dunerger, care recunoaste ca puterea politica si constrangerea economica sunt profund legate intre ele.
Delimitarea dreptului constitutional de celelalte ramuri de drept

Una dintre problemele controversate din doctrina, se refera la delimitarea dreptului constitutional de celelalte ramuri de drept. In acest context, a fost elaborata teoria bivalentei notiunii de drept constitutional. In acceptiune larga a sintagmei dreptului constitutional, aceasta ar cuprinde potrivit acestei teorii, si alte ramuri de drept precum dreptul administrativ, bazele dreptului civil si dreptul international. In sens restrans, dreptul constitutional ar avea un obiect mai limitat care ar consitui obiectul propriuzis al acestei ramuri principale de drept. Teoria bivalentei notiunii de drept constitutional a avut o larga circulatie in doctrina juridica a dreptului constitutional a secolului XIX, si in primele decenii ale secolului XX. Aceasta teorie isi avea originea in clasificarea dreptului contemporan, in dreptul public si dreptul privat, clasificare preluata in doctrina contemporana din dreptul roman. Cea mai mare parte a autorilor din doctrina noastra juridica se pronunta impotriva celor doua conceptii de drept constitutional. Pornind de la principiul general al teoriei dreptului, potrivit caruia in delimitarea diferitelor ramuri, criteriul de baza il constituie obiectul reglementarii, se poate constata ca fiecare dintre ramurile de drept are un obiect destinat, precum si o metoda de reglementare peorpie care difera de la o ramura de drept la alta. Tinand cont ca normele dreptului constitutionalreglementeaza relatiile sociale fundamentale care apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii, rezulta si locul deosebit de important pe care-l ocupa normele constitutionale in ierarhia normelor juridice. Constitutia, actul normativ cu cea mai mare forta juridica,este izvorul principal al dreptului constitutional. Acest fapt face ca normele dreptului constitutional sa determine continutul normelor celorlalte ramuri de drept, al caror izvor il constituie diferitele legi ordinare precum codul penal, civil, al familiei, al muncii, etc. Aceste legi ordinare trebuie sa fie confirm Constitutiei, deoarece Constitutia contine dispozitiile cadru de importanta esentiala, referitoare la forma de stat, la organizarea si functionarea Parlamentului, la atributiile sefului statului, la raporturile acestuia cu celelalte organisme politice, etc. In concluzie, dreptul constitutional este o ramura distincta a dreptului romanesc, un obiect de reglementare propriu, cu o metoda de reglementare specifica, cu trasaturi caracteristice care il delimiteaza de celelalte ramuri de drept, si care ii asigura locul principal in sistemul romanesc de drept.
Subiectele raportului de drept constitutional

Atribuirea calitatii de subiect de drept in anumite raporturi juridice, presupune recunoasterea de catre stat a capacitatii juridice, adica a posibilitatii de a fi titular de drepturi si obligatii, si de a le exercita in mod nemijlocit. In ce priveste subiectele de drept constitutional, trebuie sa subliniem ca acestea au doua trasaturi specifice. a) unul din subiecte este totdeauna fie statul fie un organ reprezentatig al statului, fie detinatorul puterii;

b) aceste subiecte actioneaza intr-un raport juridic aparut in activitatea de instaurare, mentinere si exercitarea a puterii. Pot fi subiecte ale raportului de dret constitutional numai oamenii care se prezinta fie ca subiecte individuale de drept, fie ca subiecte de drept colective. Astfel, subiectele de drept constitutional sunt poporul, statul, organele statului, partidele politice, cetatenii si alte persoane fizice, asociatiile de orice fel, sindicatele. Poporul ca subiect de drept constitutional reprezinta totalitatea cetatenilor statului roman. In Constitutia Romaniei se precieaza ca suveranitatea nationala apartine poporului roman care incredinteaza exercitiul ei, unor organe alese prin vot universal, egal, direct si liber exprimat. De aici rezulta ca poporul este detinatorul intregii puteri de stat. Este detinatorul suveranitatii nationale, sursa principala a tuturor drepturilor si obligatiilor. Intre popor si statul de drept, democratic si social, exista o legatura inseparabila, statul avand ca fundament, unitatea poporului poporului pe care o exercita. Poporul roman concentreaza in mainile sale intreaga putere, si are dreptul sa decida asupra sortii sale, decide in procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii. In multe probleme precum stabilirea formei de guvernamant, a structurii de stat, poporul apare direct ca subiect al raportului de drept constitutional. Statul apare ca subiect al raportului de drept constitutional in calitatea sa de purtator al suveranitatii poporului. In Constitutie se arata ca Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic, reprezinta valori supreme si sunt garantate. Tot in Constitutie se mai arata ca statul recunoaste si garanteaza minoritatile nationale, dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si exprimarea identitatii etnice, culturale, religioase si lingvistice. Indeplinirea acestor deziderate, are loc in cadrul unor raporturi de drept in care statul apare ca subiect de drept constitutional. EX: statul este subiect de drept constitutional in raport privind cetatenia. Controversata este ideea potrivit careia in cadrul statului unitar, unitatile administrativ teritoriale pot fi considerate subiecte ale raporturilor de drept constitutional. Organismele statului pot fi subiecte de drept constitutional in toate cazurile in care relatia la care participa este reglementata de o norma de drept constitutional. Astfel, organele legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte de drept constitutional, cu conditia ca raportul juridic sa fie raport de drept constitutional. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale raporturilor de drept constitutional sau pot apare numai ca unul din subiectele raporturilor respective, celelalte fiind un alt organ al puterii, o organizatie politica. Cetatenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constitutional fie in calitate de persoana fizica care participa la instaurarea , mentinerea si exercitarea puterii de stat, fie in calitate de persoana investita cu anumite functii intr-un partid politic, organ de stat sau organizat pe circumscriptii electorale.

Strainii si apatrizii pot fi subiecte ale raportului de drept constitutional de exemplu in situatia in care solicita acordarea cetateniei romane sau in cazul cererii de azil politic. Partidele politice apar ca subiecte de drept constitutional si participa la aceste raporturi in conditiile dezvoltarii democratiei statului nostru, rolul partidelor politice in viata publica in definirea si exprimarea vointei cetatenilor, avand un rol din ce in ce mai important. Subiectele de drept mentionate au un atribut indispensabil, atribut ce le confirma si calitatea de a fi participante la un raport de drept constitutional, si anumie aceea ca ele participa in relatii social specifice unei anumite forme fundamentale de activitate a statului, care este procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii.
Locul dreptului constitutional in sistemul de drept

In sistemul nostru de drept, ca in toate sistemele de drept din statele democratice, competenta de a stabili norme juridice, apartine atat parlamentului, cat si unui numar de organe ale statului, cum ar fi Guvernul, ministrii, etc. Dar nu toate normele juridice aplicate pe teritoriul Romaniei, au aceeasi forta juridica. Pornind ce la aceste considerente, trebuie sa precizam ca in fruntea ierarhiei normelor juridice in vigoare, se afla constitutia, legea fundamentala a Romaniei. Ea are forta juridica cea mai mare, deoarece dispozitiile tuturor celorlalte acte normative trebuie sa i se conformeze. Dupa Constitutie, in ierarhia normelor juridice, urmeaza legile ordinare si ordonantele Guvernului emise in baza unei delegari legislative. Locul pe care il ocupa normele constitutionale in ierarhia normelor juridice, determina si pozitia dreptului constitutional in cadrul sistemului dreptului romanesc. Deoarece Constitutia reprezinta izvorul principal al dreptului constitutional, dreptul constitutional este ramura fundamentala a dreptului romanesc, pozitia sa conducatoare in cadrul acestui sistem fiind determinata de obiectul si continutul normelor sale, de importanta relatiilor pe care acestea le reglementeaza. Toate normele cuprinse in Constitutie abroga ori modifica implicit normele cuprinse in celelalte acte normative, daca si in masura incare aceastea contravin dispozitiilor constitutionale. Astfel, daca intervine o modificare in dreptul constitutional, aceasta impune modificari corespunzatoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care contin reglementari ale acelorasi relatii sociale. Normele dreptului constitutional pot fi impartite in norme cu aplicatiie mijlocita si norme cu aplicatie nemijlocita. In toate cazurile in care punerea in aplicare presupune o reglementare in amanunt pe calea unei legi ordinare sau a unei hotarari a Guvernului, este vorba de norme constitutionale cu aplicare nemijlocita. De exemplu, in Constitutie se precizeaza ca statul ocroteste casatoria si familia, si apara interesele mamei si copilului, norme care sunt reglementate in amanunt de codul familiei. In situatia in care pentru a putea fi aplicate cauzurilor concrete principiile constitutionale, nu au neaparata nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinara, este vorba de reguli constitutionale, cu aplicatie nemarginita.

Acest act normativ, Constitutia, legea fundamentala a Romaniei, prezinta o deosebita importanta atat din punct de vedere politic, cat si juridic.