Sunteți pe pagina 1din 24

Dezvoltarea socio-afectiva la copilul prescolar

Expresia “celor 7 ani de acasa” pe care omul ii are sau nu reflecta tocmai importanta pe care o are aceasta perioada in evolutia psihica a copilului. Copilul se integreaza tot mai active in mediul social si cultural din care face parte asimiland modele de viata si experiente.Solicitarile complexe si diversificateale mediului social determina dezvoltarea bazelor personalitatii dezvoltarea capacitatii de cunoastere si a comunicarii. Integrarea copilului in colectivitate devine o conditie esentiala a stimularii si folosirii optime a potentialului sau.Gradinita devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltarii copilului in aceasta perioada de varsta. Copilul se descopera tot mai mult pe sine,realizand ca nu este identic cu ceilalti.Tot in aceasta perioada constientizeaza faptul ca propriile actiuni(comportamente) produc anumite reactii in mediul sau de viata sau altfel spus avem de-a face cu o prima forma de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizeaza in atitudini.Copilul se joaca ,participa la activitatile cu ceilalti relationandu-se cu ei.Toate acestea creeaza copilului satisfactii,bucurii si trairi intense pe plan afectiv.Lipsa grijilor,fericirea acestei perioade acondus la denumirea de”varsta de aur a copilariei”.

Afectivitatea este proprietatea individului de a simtii emotii si sentimente;ansamblul proceselor,starilor si relatiilor emotionale sau afective. 1.Dezvoltarea afectivitatii La inceputul acestei perioade manifestarile comportamentale sunt nediferentiate si implica stari afective confuze(copilul prescolar rade si plange in acelasi timp sau rade cu lacrimi pe obraz). Dupa 4 ani emotiile devin mai profunde,dispozitiile mai persistente,starile afective sunt inca legate de ceea ce este mai apropiat in sensul de concret ,perceptive. Copiii incep sa-si stapaneasca emotiile,incearca sa nu mai planga atunci cand se lovesc.Apare posibilitatea simularii emotiilor(se dezvolta mai ales in activitatea de joc).Aparitia sentimentelor si emotiilor estetice,intelectuale,morale este o caracteristica pt. aceasta perioada a varstei(sa te porti frumos inseamna sa te comporti correct si invers). Tot acum copilul poate sa distinga,sa aprecieze prin frumos sau urat anumite trasaturi ale obiectelor,fenomenelor,persoanelor etc.Observam faptul ca prin cuvant,in cadrul comunicarii verbale,copilul isi poate exprima tristetea,bucuria,supararea s.a. 1.1 Transformari semnificative ale afectivitatii intre 3si 6 ani. Dupa criza afectiva de la 2 ani si jumatate-3 ani,prescolarul pare mult mai linistit,mai plin de placeri si satisfactii.Dar autorii psihanalisti au atras atentia si asupra unor dificultati afective specifice copilului prescolar. In comparatie cu anteprescolarul trairile afective ale prescolarului sunt mai bogate si mai diversificate pe masura ce capacitatile lui cresc si interrelationeaza mai complex cu ambianta(familia,gradinita,jocul ,intalnirea cu varstnicii,temele de invatare din gradinita sunt surse de variate emotii si sentimente).Din ce in ce mai buna adaptare la mediu face sa acentueze pozitivarea emotiilor si dispozitiilor affective si prescolarul poate ramane ore intregi cu un tonus afectiv favorabil.Emotiile prescolarului raman totusi situative adica legate de prezent si de’’aici si acum’’ si de aceea se zice in general faptul ca in timpul copilariei nu exista griji. Spre deosebire de anteprescolar,la copilul intre 3 si 6 ani emotiile si sentimentele au un mecanism mai complex de realizare incluzand si memoria afectiva si un nivel mai bun de intelegere a unor anumite situatii.Cel mai bun exemplu pt. acest mecanism complex este asa numitul sindrom al “bomboanei amare”,adica prescolarul isi da seama ca recompense primita care-i place,nu corespunde de fapt rezultatului obtinut la un anumit joc sau activitate de invatare. Prescolaritatea este stadiul cristalizarii sentimentelor pt. parinti si chiar a dobandirii a unei anumite maturitati in trairea lor.De ex. copilul de 3 ani o

iubeste pe mama enorm,intens,acaparator,incarcat de gelozie dar dupa 5 ani dupa ce are déjà o experienta in relatia cu parintii,dragostea lui pt. mama va fi puternica dar calma si insotita de respectarea independentei ei. Catre sfarsitul stadiului copiii reusesc sa-si regleze intr-o anumita masura comportamentele emotional expressive.Nu mai plang totdeauna cand cad si se lovesc,refuza gesturile de alint manifestate de parinti,atunci cand sunt de fata colegii de gradinita. Dezvoltarea afectiva a prescolarilor este puternic influentata de climatul familial si stilul educational al parintilor. 1.2Dezvoltarea afectiva Comparativ cu perioada anterioara,cand emotiile erau nediferentiate,fiind implicate stari afective confuze,acum are loc un progress care face ca emotiile sa fie mai profunde,mai complexe sis a apara stari emotive deosebite si anume “sindromul bomboanei amare”.Aceasta pune in evidenta prezenta unor elemente constitutive ale unei atitudini critice,corecte fata de sine insusi,ca si prezenta unor normatori morali ,cu rol de sanctionare in constiinta copilului prescolar. In prescolaritate se face trecerea de la emotii la sentimente,ca stari afective stabile si generalizate.Se contureaza mai clar unele sentimente morale precum(rusinea,multumirea,prietenia,dragostea).Conduita negativista intra intr-o stare de involutie,devine evidenta adancirea si nuantarea trairilor affective. Imitatia din ce in ce mai pregnanta are rolul de a dezvolta stari affective noi,iar treptat se constituie memoria afectiva. Aparitia sentimentelor este si un indicator al dezvoltarii constiintei.Curiozitatea manifestata din plin in perioada prescolara mijlocie faciliteaza,de asemenea,dezvoltarea unor sentimente intelectuale in placerea de adescoperi sau a cauta.Tot acum arata psihanaliza se dezvolta la copil curiozitatea fata de propria sexualitate,teoriile infantile privitoare la aceasta si descoperirea diferentelor de sex.Aceasta curiozitate se naste sub influenta pulsiunii si a dezvoltarii cognitive de ansamblu ce explodeaza in aceasta perioada.Teoriile sexuale sunt constituite plecand de la elemente contingente,intuitia copilului si informatiile primate de catre anturaj.Caracteristicpt. toti copiii in aceasta perioada spune Freud este necunoasterea anatomiei sexuale feminine si masculine conducand astfel la elaborarea de teorii eronate si incarcate de nesiguranta si tensiune afectiva. Relatiile familiale au un impact major asupra dezvoltarii affective a copilului.Constanta atitudinilor,frecventa interactiunilor si calitatea lor contribuie in primul rand la acest process.Atasamentele afective ale cpilului mic se transforma in relatii emotionale stabile,consistente si de

durata.Interrelatiile dintre triughiul copil-mama-tata vor crea matritele afectivitatii pt. intrega viata. Ca o concluzie putem spune ca dezvoltarea afectiva a copilului in aceasta perioada este dependenta de calitatea relatiilor pe care copilul mic le stabileste cu adultii din mediul sau,aceasta fiind o perioda de maxima receptivitate emotionala.

1.3Dezvoltarea abilităţilor emoţionale la preşcolari in cadrul gradinitei

Copilăria cuprinde prima şi cea mai importantă „ decolare” în marile zboruri ale unei vieţi omeneşti. In perioda copilăriei influenţele educative sunt hotărâtoare. Vârstele mici constituie baza dezvoltării personalităţii, preocuparea educaţiei de a intervenii cât mai devreme în formarea şi dezvoltarea copilului. Şi ce loc mai potrivit decât grădiniţa putem găsi pentru îndeplinirea acestui scop nobil? Aici,departe de forfota şi apăsarea cotidianului, copilul intră într-un mediu cald, protector şi stimulativ, un mediu pe care îl putem asemui unei cărţi cu poveşti în care literatura, muzica, artele plastice, natura, mişcarea, socialul sunt într-un permanent dialog între ele şi, implicit cu copilul. Vârsta preşcolară constituie o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în viaţa afectivă a copilului. Emoţiile şi sentimentele preşcolarului însoţesc toate manifestăriile lui, fie că este vorba de jocuri, de cântece, de activităţi educative, fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulţi. Ele ocupă un loc important în viaţa copilului şi exercită o puternică influenţă asupra conduitei lui. Emoţia este o trăire a unei persoane faţă de un eveniment important pentru aceasta. Emoţiile pot fi pozitive şi negative. Cele pozitive apar atunci când ceea ce o persoană îşi doreşte corespunde cu ceea ce i se întămplă( bucurie, mulţumire) iar cele negative atunci când există o contradicţie între ceea ce i se întâmplă sau ceea ce obţine o persoană şi aşteptările ei( tristeţe, nemulţumire, dezamăgire, îngrijorare, furie, etc.). Emoţiile unei persoane apar ca urmare a modului în care interpretează un anumit eveniment. Odată cu creşterea, datorită maturizării pe de o parte, şi socializării pe de altă parte, din al treilea an de viaţă, copii încep să prezinte semne de ruşine, jenă, mândrie şi vinovăţie. Pe măsură ce copilul dobândeşte controlul asupra comportamentului, emoţiile sunt exprimate prin modalităţi tot mai subtile, acesta învăţând să reacţioneze în conduite aprobate social. Competenţa emoţională pe care o dobândesc copiii desemnează abilitatea acestora de a-şi gestiona propriile emoţii, precum şi de a recunoaşte şi de a se adapta la emoţiile celorlalţi.

Pentru a favoriza o bună adaptare socială şi menţinerea unei bune sănătăţi mentale, copii trebuie să înveţe să recunoască ce simt pentru a putea vorbi despre emoţia pe care o au(acest lucru fiind posibil în măsura în care copilul a început să aibă un anumit grad de conştientizare), trebuie să înveţe cum să facă o disociere între sentimentele interne şi exprimarea externă şi nu în ultimul rând să înveţe să identifice emoţia unei persoane din expresia ei exterioară pentru a putea în felul acesta să răspundă corespunzător. Dezvoltarea emoţională în ansamblul ei trebuie raportată în perioada preşcolară la procesul identificării. In jurul vârstei de 3 ani, identificarea se manifestă prin creşterea stărilor afective difuze în care copilul plânge cu lacrimi şi râde cu hohote, în exploziile lui de afecţiune, de abandon sau de mânie, după care se simte vinovat. In toate aceste împrejurări exprimarea spontană este treptat influenţată de conduitele admise şi respinse din viaţa de toate zilele. Intre 4 şi 5 ani, identificarea este mai avansată. Perioada preşcolară se caracterizează prin dezvoltarea vieţii interioare în care are loc evenimentul complex ca rezonanţa a evenimentelor reale. La vârsta de 6 ani termenii utilizaţi pentru descrierea emoţiilor cresc în diversitate şi cantitate. Copiii devin capabili să poarte discuţii cu alţii despre emoţiile lor interne sau pot să asculte ce spun alţii despre emoţiile lor.

Frecvenţa cu care copii au fost implicaţi în limbajul emoţional are influenţă pe termen lung, favorizând dezvoltarea unor abilităţi mai bune legate de înţelegerea emoţiilor. Atragerea atenţiei copiilor la aspectele particulare ale comportamentului uman face posibilă dezvoltarea unei sensibilităţi faţă de diversele expresii emoţionale, cunoştinţele despre cauzele şi consecinţele comportamentului emoţional fiind mult mai bogate. Abilităţile emoţionale înseamnă:

-

a înţelege( a identifica cauza emoţiilor, a numii consecinţele

emoţiilor)

-

a exprima( a identifica propriile emoţii, emoţiile altora, a

recunoaşte şi a le transmite mai departe verbal şi nonverbal, a diferenţia starea emoţională de exprimarea ei externă, a empatiza)

- a regla emoţiile( a folosii strategii de reglare a emoţiilor). Dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale copiilor preşcolari este importantă pentru că ajută la formarea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi;

pentru că ajută copii să se adapteze la grădiniţă; pentru că previne apariţia problemelor emoţionale şi de comportament. Cadrele didactice, alături de părinţi sunt cele care contribuie la dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale copiilor prin trei modalităţi:

- prin reacţiile avute la emoţiile exprimate de copii;

- prin discuţii despre emoţii;

- prin experimentarea propriilor emoţii faţă de ei. Modul în care educatoarele reacţionează la exprimarea emoţională a copiilor lor determină exprimarea sau inhibarea emoţiilor viitoare ale acestora. Expresivitatea emoţională a educatoarelor devine un model pentru copii preşcolari, în ceea ce priveşte exprimarea emoţională. Exemplu: Dacă educatoarea exprimă în mod frecvent emoţii negative, copiii vor exprima şi ei aceste emoţii, datorită expunerii repetate la acestea. Modul în care adulţii discută problemele legate de emoţii poate transmite sprijinul şi acceptarea lor şi poate contribui la conştientizarea de către copil a diferitelor stări emoţionale pe care le experimentează. Exemplu: Cadrele didactice care sunt adeptele ideii că emoţiile, în special cele negative, nu trebuie discutate deschis pot induce copiilor ideea că emoţiile nu trebuie exprimate, ceea ce afectează capacitatea de reglare emoţională a acestora. Preşcolarii pot înţelege emoţiile exprimate de copiii de aceeaşi vârstă cu ei în timpul unui contact social, ceea ce îi ajută în rezolvarea conflictelor. Apoi, preşcolarii sunt capabili de implicare empatică în emoţiile celorlalţi şi îşi pot reda propriile emoţii în diferite situaţii sociale pentru a minimaliza efectele nesănătoase ale emoţiilor negative şi pentru a împărtăşi emoţiile pozitive cu ceilalţi. Intre 2 şi 4 ani, copii încep să vorbească despre propriile emoţii. La această vârstă identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale emoţiilor de bază( furie, tristeţe, frică şi bucurie). Copiii, la această vârstă manifestă accese violente de furie şi teamă de separare. De la 4 la 5 ani identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale mai multor emoţii, precum furia, tristeţea, frica, bucuria, ruşinea, mândria, vina şi chiar după tonul vocii. De la 5 la 7 ani, preşcolarii pot lua în calcul şi factorii situaţionali, nu doar expresiile faciale pentru a descifra un „ zâmbet amar”. Datorită dezvoltării intense a limbajului, copii pot identifica şi denumi majoritatea emoţiilor, se dezvoltă empatia, adică abilitatea de a fi interesaţi şi de a înţeleg emoţiile celorlalţi.

Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă în cadrul interacţiunilor sociale, deoarece contribuie la menţinerea lor. Exprimarea neadecvată de către copii a emoţiilor negative, prin agresivitate fizică sau verbală determină un comportament de izolare a acestora.

Dacă acei copii care manifestă frecvent aceste emoţii pozitive au mai mulţi prieteni şi sunt mai îndrăgiţi de ceilalţi, copiii care se comportă agresiv au dificultăţi în a recunoaşte şi a înţelege emoţiile exprimate de ceilalţi într-o situaţie specifică.

Abilitatea copiilor de a-şi identifica şi monitoriza propriile emoţii sporeşte nivelul de autoconştientizare a emoţiilor şi de monitorizare şi control a propriilor vieţi. În faza în care copiii învaţă despre emoţii şi încă nu ştiu denumirea eu (educatoarea) am folosit reflectarea sentimentelor, adică în loc să înteb copilul cum se simte, la care ar fi răspuns nu ştiu” am încarcat să identific emoţia copilului şi apoi să o transpun acestuia sub formă de întrebare sau afirmaţie: Ex: copilul spune: „Nu pot să îmi leg şiretul”, educatoarea: „pare să îţi fie greu” sau „Îţi este greu”. În grupa mea preşcolarii pentru a identifica corect o emoţie, au învăţat să utilizeze informaţii parţiale obţinute din expresia facială pentru a genera ipoteze despre emoţia care e prezentată, să traseze caracteristicile fizice observate în categorii pentru a denumi categoria şi preciza comportamentul celorlalţi. Preşcolarii denumesc expresii faciale cu mai multă precizie decât descriu cauzele şi consecinţele emoţiilor. Am observat de-a lungul timpului că preşcolarii sunt mai precişi în denumirea emoţiilor cu ajutorul etichetelor verbale decât cu ajutorul expresiilor faciale, în mod special pentru frică şi dezgust. Fără o etichetă verbală a emoţiilor, copiii pot să nu realizeze că acel comportament provoacă o emoţie. Uneori însă, cuvintele ce denumesc emoţii pun probleme copiilor, deoarece ele se referă în parte la stări emoţionale interne, neobservabile. Cadrele didactice trebuie să încurajeze în permanenţă copiii să utilizeze cuvinte şi expresii ce denumesc stări emoţionale. Când un copil trăieşte o emoţie puternică trebuie întrebat cum se simte (Cum te simţi când colegul te jigneşte?, Eşti bucuroasă când te joci cu păpuşile?). copiii vor învăta astfel că este normal să experimenteze diverse emoţii şi să vorbească despre ele.

În copilăria timpurie, poate exista o corespondenţă 1 la 1 între trăirea emoţională şi exprimarea emoţională, în sensul că majoritatea copiilor exprimă exact ceea ce simt. Pe de altă parte, în această perioadă pot apărea diferenţe individuale datorate temperamentului. Pa măsură ce copiii cresc, experimentarea lor emţională este din ce în ce mai tare afectată de valorile culturale, stereotipurile de gen şi ca urmare, cele două specii devin mai disparate. Deseori separarea dintre trăirea şi experimentarea emoţională se datorează folosirii conştiente a strategiilor de reglare emoţională prin care se monitorizează şi controlează calitatea şi intensitatea emoţiilor exprimate în special a celor pe care le comunicăm celorlalţi. I-am ajutat pe copii să ataşeze etichete verbale emoţiilor, să înţeleagă emoţiile altora şi modul în care fiecare emoţie afectează gândirea celorlalţi. Înţelegerea emoţiilor celorlalţi este importantă deoarece copiii se bazează pe ea pentru a-şi ghida comportamentul lor în acţiunile sociale şi a discuta despre emoţiile celorlalţi. Abilitatea de a înţelege şi descrie emoţiile celorlalţi este necesară pentru manifestarea empatiei. Empatia este asociată frecvent cu două răspunsuri: simpatie şi distres persona. Simpatie a fost denumită ca un răspuns emoţional moderat rezultând din înţelegerea trăirii emoţionale a celorlalţi. Când empatia este exprimată la un nivel moderat, ea conduce la simpatie, în timp ce o empatie intensă determină apariţia distresului personal. Boston defineşte distresul personal ca o reacţie aversivă la stresul altei persoane şi care se manifestă sub forma disconfortului sau a anxietăţii. Copiii diferă în ceea ce priveşte răspunsul fiziologic la situaţiile care necesită empatie, iar acest răspuns depinde din cel puţin două motive de abilităţile de reglare, de emoţionalitatea (temperamentul) şi adaptarea acestora.

Empatia contribuie la reducerea sau inhibarea comportamentelor antisociale îndreptate împotriva celorlalţi. Empatia este legată de expresivitatea emoţională a copiilor, de exprimarea furiei, de frecvenţa cu care ei neagă emoţiile negative (frică, tristeţe, supărare) şi de congruenţa dintre emoţiile exprimate facial şi cele exprimate verbal. Înţelegerea factorilor cauzali în situaţiile emoţionale se îmbunătăţeşte în timpul preşcolarităţii. Copiii încep să utilizeze informaţiile contextuale în experienţele de zi cu zi pentru a înţelege emoţiile de bază – frică, furie, tristeţe, fericire – şi de ce anume apar ele.

Înţelegerea cazualităţii emoţiilor poate fi educată la copii prin discuţii despre situaţiile în care o persoană are o anumită reacţie emoţională. Înţelegerea consecinţelor unei emoţii se referă la capacitatea unui copil de a-şi imagina ce se va întâmpla după exprimarea unei emoţii. Identificarea consecinţelor exprimării emoţiilor este extrem de utilă în situaţii speciale. Discuţiile cu copiii despre emoţiile celorlalte persoane în anumite situaţii sau a personajelor din poveşti, punând accent pe consecinţele comportamentale ale acestora în plan social (Cum credeţi că s-a simţit Andrei când cineva i-a dărâmat castelul?; Dar când a venit Vlad să il ajute?).

Pentru a întări comportamentele respective ale copiilor este important să-i recompensam verbal când le observam, astfel copiii vor învăta carui tip de mesaje emoţionale prezente în mediu să fie atenţi. Reglarea emoţională este procesul de iniţiere, menţinere, adaptare şi modificare a apariţiei intensităţii sau duratei stărilor emoţionale interne, a proceserlor fiziologice legate de emoţii şi a comportamentelor care însoţesc emoţiile, în scopul atingerii propriilor teluri. Un aspect important al redării emoţionale este controlul voluntar definit ca „ abilitatea de a inhiba un răspuns dominant pentru a da un răspuns subdominant…” Nivelurile scăzute de control al atenţiei sunt legate de timiditate şi probleme de internalizare – supărare, anxietate, depresie, frică. Pe lângă reglarea şi control voluntar, variaţiile în intensitatea şi valoarea emoţionalităţii sunt asociate cu calitatea funcţionării sociale şi a adaptării. Dacă copiii experimentează emoţii negative puternice şi nu îşi pot regla/adapta emoţiile sau modul de exprimare a lor, acestia se vor comporta într-un mod neadecvat prin exteriorizarea emoţiilor negative. Mai mut, copiii care sunt capricioşi sau au înclinaţii spre emoţii negative, precum furia ,sunt mai puţin legaţi de cei cu aceleasi trairi , decât copiii care nu au această caracteristică. Emoţionalitatea pozitivă este asociată cu tendinţa de a simpatiza cu ceilalţi în timp ce emoţionalitatea negativă este relaţionată negativ cu simpatia.

Multe din problemele de comportament se datorează emoţionalităţii negative şi lipsei de reglare emoţională. Ca urmare, putem afirma că reglarea emoţională este asociată cu o competenţă socială sporită, operaţionalizată: comportament adecvat din punct de vedere social, popularitate, comportament prosocial şi puţine probleme de comportament sau comportament agresiv.

Strategiile emoţionale au ca scop nu atât rezolvarea problemei care declanşează emoţia negativă, cât mai ales ameliorarea acestei trăiri emoţionale negative. În cazul în care problema nu poate fi rezolvată, fie pentru că nu există soluţii aplicabile, fie pentru că persoana implicată nu are resursele sau instrumentele necesare, sunt eficiente strategiile emoţionale. O strategie emoţională prin care se modifică emoţia negativă şi nu problema care a contribuit la declanşarea ei se referă la implicarea copiilor în activităţi recreative sau activitati preferate. « A gasi calea de a reconcilia emotile pozitive si negative reprezinta cheia eliberari energiei pentru schimbare. »(Michael Fulan)

Socializarea reprezinta procesul de integrare sociala a unui individ intr-o colectivitate,multime etc. 2Dezvoltarea sociala Dezvoltarea sociala a copilului,dintr-o perspectiva behaviorista,consta in asimilarea de conduite care acopera doua campuri :cel al actelor sociale observabile si cel al experientelor personale intime.La reactiile la stimuli interni si externi,se adauga semnele si simboluri semnificative care devin treptat prevalente.Semnificatiile devin baza comunicarii,care impregneaza mediul social.Actul social este reusita unui proces de comunicare,pe care sinele individual il construieste prin interiorizarea unui ansamblu structural al rolurilor asumate in realizarea sarcinilor sociale.Sinele este din perspectiva behaviorista a psihologiei sociale un dat social care se construieste de-a lungul a doua stadii.Primul stadiu reprezinta interiorizarea atitudinilor celorlalti la adresa sa si a rolurilor care se joaca in situatii interactive particulare.Al doilea stadiu adauga integrarea atitudinilor sociale ale grupului de apartenenta.Sinele devine o reflexie individuala a comportamentului social al grupului,adica a procesului de generalizare a reprezentarii celuilat(faza ulterioara discriminarii intre sine si ceilalti.Expresia sinelui in conduita fata de ceilalti,spune Jean Stoetzel,este un rol ;cand copilul actioneaza el joaca roluri adica el actioneaza in felul in care simte ca se asteapta de la el sa o faca,ba mai mult in felul in care copilul crede ca se asteapta de la el s-o faca.Este important de precizat ca toate aceste roluri sunt mediate de limbaj.Conform teoriilor psihologice social behavioriste,copilul inca de la nastere este expus stimulilor sosio- culturali,asa incat el se dezvolta intr-o retea de interactiuni specifice grupului din care face parte,interactiuni care pe masura ce copilul creste se vor intensifica,diversifica si amplifica in complexitate.Din mediul social in care se dezvolta ,copilul construieste roluri mai intai pe al sau apoi pe al celorlalti.Preluarea de roluri releva constructia intelectualizata a ,,celuilalt’’ prin mecanismele identificarii si imitarii.In concluzie la aceasta varsta este dominanta invatarea sociala.Astfel invatarea sociala este acel tip de invatare,prin care copilul cu ajutorul experientei si interactiunii,dobandeste o serie de semnificatii sociale,valori sociale,stiluri comportamentale,roluri,comportamente interpersonale.Copilul la 4-5 ani este stimulat in dobandirea acestor achizitii de o serie de nevoi si trebuinte psihosociale(nevoia de apreciere,de statut,de integrare in grup,de reciprocitate relationala),dar daca de ex. comportamentul observat este si intarit el va fi asimilat cu o si mai mare usurinta.Intre factorii ce conduc la o mai mare intarire a comportamentului mentionam : aprobarea,recompensa si

sanctiunea morala.Imitarea,observarea,implicarea si participarea directa ofera copilului posibilitatea de a asimila noi comportamente,constituind prin aceasta baza invatarii sociale.

2.1Jocul in cadrul socializarii Jocul este activitatea principală şi la această vîrstă, el permiţind formarea abilităţilor sociale, dar şi o autoevaluare relativ corectă. Jocul este diferit în funcţie de gender, băieţii au iniţiativă şi au mai frecvent reacţii neaşteptate comparativ cu fetele. O clasificare a jocurilor la această vârstă indică două tipuri, relativ distincte, şi anume jocul social şi jocul dramatic. Jocul social apare din etapa

anterioară de vârstă şi este o continuare a acesteia. La această vârstă apar noi forme de joc social (Mildred Parten, 1932) şi anume:

a. jocul observativ – copilul urmăreşte jocul celorlaţi copii;

b. jocul asociativ – copii interacţionează, fac schimb de jucării, dar nu

se angajează într-un joc de grup;

c. jocul cooperativ – copii se joacă împreună, colaborează în cadrul

unui joc de grup respectând regulile acestuia. Aceasta clasificare este utilă pentru evaluarea diferitelor tipuri de joc şi într-o oarecare măsură un indicator al maturităţii. Desigur raportându-ne la vârstă şi raportându-ne la societăţile care promovează aceste tipuri de joc putem considera absenţa sa ca fiind indicativă pentru o situaţie problematică. Spre exemplu, un copil de 5 -6 ani care nu participă la activităţile grupului (joc asociativ sau cooperativ) poate fi un semnal de alarmă. Jocul dramatic coincide cu achiziţia gândirii simbolice, iar pe măsură ce cresc, copiii creează adevărate scenarii, din ce în ce mai elaborate. Jocul fantezist devine mai frecvent şi mai complex în perioada 3 – 6 ani. Garvey a realizat o serie de studii privind jocul copiilor şi a concluzionat că la această vârstă cel mai adesea jocul dramatic utilizează scenarii standard care se referă la scene domestice simple. Există diferenţe în funcţie de vârstă şi de sex în ceea ce priveşte jocul dramatic. În aceste jocuri, copiii în vârstă de 2 – 3 ani adoptă rolul de victimă, în schimb, iar la 3 – 6 ani rolul de apărător. În general, băiatul adoptă rolul de apărător, în timp ce fata adoptă rolul de victimă sau de observator. Jocul dramatic îi ajută pe copii să exerseze roluri sociale, să-şi exprime temerile şi fanteziile şi să înveţe să coopereze. 2.22.2 InfluenţaInfluenţa relaţiilorrelaţiilor fraternalefraternale înîn dezvoltareadezvoltarea socio-afectivăsocio-afectivă aa preşcolaruluipreşcolarului

Nu de puţine ori răspunsul la întrebările „Ce este copilăria? Ce este copilul?” nu ne-au satisfăcut setea de a înţelege acest mister numit „copilul”.

Este el un adult în miniatură, este preludiul unei fiinţe complexe, este el „tatăl omului”, cum spune un vechi proverb? Toate acestea şi încă mult mai multe au incitat minţile teoreticienilor vremii şi au sensibilizat sufletele acestora. Cu fiecare clipă trăită lângă un copil ne dăm seama că încercarea de a descifra acest mister nu face decât să ne afunde şi mai mult în ipoteze şi definiţii; tot ceea ce simt este că, copilul reprezintă un mod permanent de a experimenta fericirea. „Socializarea copilului îşi găseşte negreşit terenul de preferinţă în grădiniţă” (Osterrieth, 1976), atât din punctul de vedere al independenţei şi încrederii în sine cât şi din punctul de vedere al curiozităţii intelectuale. Grădiniţa este „prima ieşire” a copilului în lume, este un mediu nou şi interesant, în care copilul este educat şi pregătit pentru viaţa socială reală; dispunând pe de o parte de un cadru instituţionalizat şi pe de altă parte de cei doi factori activi, colectivul de copii şi educatoarea, grădiniţa va marca semnificativ dezvoltarea socio-afectivă a copilului. Există o vârstă potrivită pentru intrarea la grădiniţă, considerată majoritar cea de trei ani, o experienţă prematură putând avea consecinţe dezadaptative; adaptarea la grădiniţă nu este uşoară şi este influenţată in principal de atitudinile parentale şi formele disciplinei familiale în care a fost crescut copilul. Prima zi de grădiniţă este adesea interpretată ca un abandon, presupunând că ea se realizează la trei ani şi ca să nu aibă efecte negative trebuie pregătită în prealabil de către părinţi. Cadrul didactic, de asemenea prin personalitatea sa şi prin modul de relaţionare cu copiii va influenţa foarte mult comportamentul copilului. De asemenea importantă este şi relaţionare educator-părinte, ambele fiind modele pentru copii, care trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă de colaborare şi cooperare. O mare parte din viaţa copilului se va desfăşura în grădiniţă şi de armonia dintre cele două medii educaţionale, părintele şi cadrul didactic, va depinde mult dezvoltarea viitoare a copilului. Copilul socializează cu cei din jurul său din nevoia imperioasă de afectivitate, de a înlocui lipsa parentală sau de a o completa; privaţi de afectivitate, copii se dezvoltă anormal şi ajung la comportamente antisociale, se abat de la contactul cu realitatea şi influenţează în mod negativ adaptarea lor şcolară şi socială (Osterrieth, 1976). Strânsa dependenţa care există între membrii unei familii, întemeiată pe relaţii afective intense, face ca mediul familial să fie tocmai răspunsul ideal de a reacţiona la trebuinţele copilului şi de a determina prima elaborare a personalităţii şi a imaginii sale despre lume (Osterriecht, 1973). Această elaborare se realizează în funcţie de relaţiile trăite de copil şi de interacţiunile la care asistă ca şi în care este cuprins ca participant activ. În afara relaţiilor stabilite de copil cu ambii părinţi intervin şi relaţiile ce se

nasc prin apariţia unui frate, care de cele mai multe ori schimbă universul copilului. Primul născut joacă rolul de model, de „antrenor în procesul de creştere” pentru cel de-al doilea născut, acesta găsind încă din primele zile ale sale încă pe cineva care să-i arate scopul ce trebuie atins, fiind un factor de facilitare, după cum spune Osterrieth (1973), dar şi unul de frustrare. Dacă până la vârsta de doi-trei ani copilul este îngrijit de mamă, între trei şi şase ani, copilul trece în grija fraţilor (N. Radu, 1981). Fratele mai mare, devenind asemenea unui „plafon”, asemenea unei bariere de netrecut, va determina la cel de-al doilea o stare permanentă de frustrare, izvorâtă din convingerea că nu va fi niciodată primul, că nu va reuşi să atingă performanţele şi nivelul celui mare. Astfel el se agaţă de mamă, se comportă ca un copil care nu mai vrea să crească sau se afirmă ca un rival agresiv şi gelos, care va încerca toată viaţa să-i întreacă pe alţii; el îşi maschează această agresivitate prin actul tachineriei, devenind arma lui principală de a atrage atenţia celor mari (Osterrieth, 1976). Contestându-i supremaţia, cel mic joacă adesea rolul unui „anticonformist dezinvolt”, care conştientizând că nu va fi niciodată vedeta familiei, va deveni gelos (Rose Vincent, 1972). El va face eforturi mari să se impună, să-l depăşească pe predecesor, departe de a deveni pasiv, el se mobilizează, devine ambiţios şi voluntar; necesitatea aceasta de a se depăşi, de a răzbate, se manifestă pe toate planurile, mai ales în afara familiei, în raporturile cu ceilalţi copii de vârsta lui (Osterrieth, 1973). El caută adesea un domeniu propriu în care să se afirme, este adeptul modei noi, fanteziste, declanşează conflicte la şcoală; îşi îndreaptă atenţia către domenii care-i stimulează înzestrările creatoare, astfel găsindu-se un număr mai mare de „fraţi mai mici” în domeniile artistice: desen, decoraţiuni, muzicieni, acest lucru reflectând independenţa lui faţă de părinţi care nu îi acordă întotdeauna atenţie (Rose Vincent, 1972). Alfred Adler (1995), consideră că cel de-al doilea, stăpânit de un sentiment de inferioritate încă de la început, va avea dificultăţi în reglarea drumului său în societate; tendinţa lui va fi aceea de a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale. Dacă speranţa nu-i este înşelată el îşi va păstra echilibrul, dacă însă va pierde speranţa, va deveni adversarul celorlalţi. Primul născut este în general bine primit, fiind un copil dorit, simbol al iubirii dintre soţi şi a dorinţei lor de a perpetua (Osterrieth, 1973). Fiind în general foarte tineri şi neavând experienţa creşterii şi educării copiilor, ei dau dovadă de stângăcii şi erori mai mult sau mai puţin grave, de pe urma cărora copilul poate suferi. Apariţia unui copil aduce după sine modificări, mai ales în viaţa femeii, care experimentează pentru prima dată sentimentul

împlinirii dar totodată se confruntă şi cu obligaţii şi responsabilităţi faţă de noul născut. Dar compensatoriu stângăciei de început îi este iubirea, bucuria

şi grija cu care este înconjurat primul născut, fiind universul de existenţă al

părinţilor şi trăindu-şi astfel „vârsta lui de aur, a cărei nostalgii o va păstra” toată viaţa (Osterrieth, 1973, p. 211). Tot acest răsfăţ şi timp fericit se întunecă la apariţia unui frate, pierzându-şi astfel poziţia de copil unic şi constituind de altfel o frustrare şi

o lovitură adusă ego-ului său. Noul născut cere îngrijiri şi o atenţie sporită

din partea mamei, copilul mai mare simţindu-se neglijat şi începând să simtă sentimente ostile faţă de fratele mai mic, fie denigrându-l sau chiar negându- i prezenţa. Manifestările agresive sunt de cele mai multe ori simbolice, copilul transferând agresivitatea blocată în comportament, datorită pedepse iminente, în jocurile simbolice sau în imaginaţia copilului (J.Ranschburg, 1979). Astfel el ar trebui să fie de două ori iubit, pentru a nu cădea în planul al doilea, fapt pe care nu va ezita să-l atribuie firii sale şi sentimentelor sale urâte (Osterrieth,1976). Evenimentul apariţiei unui nou membru în familie trebuie pregătit de părinţi, pentru a preveni eventualele crize de gelozie, stările de anxietate şi frica de a nu mai fi iubit. Această gelozie se poate manifesta prin invidie şi capricii, copiii având impresia că sunt maltrataţi, persecutaţi, chiar dacă acest lucru nu este adevărat, părinţii trebuind să ia foarte serios în seamă aceste manifestări cu substrat patologic şi să descopere remediul împotriva zbuciumului copilului (Della Tore, 1980) Prin cercetarea de faţă se doreste aducerea unei contribuţii la elucidarea unor aspecte de specificitate în studierea şi funcţionalitatea afectivităţii şi socializării la copiii de vârstă preşcolară mare care au un statut diferit în familie, de primul şi al doilea născut. După cum se ştie familia este întemeiată pe relaţii afective intense şi acest lucru face ca mediul familial să fie tocmai răspunsul ideal de a reacţiona la trebuinţele copilului şi de a determina prima elaborare a personalităţii şi a imaginii sale despre lume. Relaţiile intrafraternale constituie primii paşi ai copilului pe terenul realităţii sociale, care conturează viitoarele modele ale socializării copilului în adaptarea sa la valorile şi normele societăţii. S-a cuprins în această cercetare un număr de 30 de copii cu statut de primul născut şi un număr de 30 de copii cu statut de cel de-al doilea născut în familie. S-au utilizat urmatoarele metode şi instrumente: Chestionar CBCL (Child Behavioral Check List), Test de stabilitate socio-morală (Sociomoral Stability), Testul familiei, Testul Lusher, Chestionar de comportament prosocial, Observaţia, Convorbirea liberă şi dirijată, Anamneza, Studiu de caz

Rezultatele cercetarii au relevat faptul ca primul născut se află într-o stare permanentă de tensiune spre a-şi păstra poziţia, ameninţat de fratele cel mic; fiind primul, părinţii îi acordă mai multă atenţie şi datorită standardelor ridicate de expectanţă, primul născut dovedeşte rezultate foarte bune la învăţătură, dar tot datorită presiunii asupra lui, el este mai anxios, mai vinovat şi întâmpină dificultăţi în depăşirea situaţiilor stresante, conflictuale. Atât în familie cât şi în mediul familial se observă tendinţa primului de a prezenta un grad mai mare de anxietate, dar nu se remarcă diferenţe semnificative în comportamentul său în cadrul celor două ambiente. Dacă ambiantul familial este încărcat cu tensiuni şi conflicte, primul născut, având avantajul vârstei sau mai bine zis dezavantajul ei, înţelege de cele mai multe ori cauzalitatea acestor fenomene, se retrage în sine, devenind astfel mult mai anxios decât fratele său mai mic, manifestându-şi această tendinţă atât în mediul familiei cât şi în grădiniţă. Stăpânit de un sentiment de inferioritate încă de la început faţă de atenţia pe care părinţii tind să o acorde celui mare, fratele mic va avea dificultăţi în reglarea drumului său în societate; el încearcă să se afirme prin conduite anti sociale, să atragă atenţia prin nerespectarea regulilor impuse. În cadrul jocurilor care presupun respectarea unor reguli, cel de-al doilea, în general nu se conformează şi preferă să abandoneze jocul dacă nu i se fac concesii. S-a observat o tendinţă la cel de-al doilea născut de a crede că atitudinile oamenilor se pot schimba uşor, că a fi antisocial nu reprezintă o problemă în sine, ci un mod de a fi, considerând că agresivitatea şi respingerea celorlalţi nu constituie un lucru rău şi consideră că stabilitatea socio-morală ar putea să schimbe comportamentul ulterior. Este firesc ca între fraţi să existe o anumită competiţie pentru atenţia şi preţuirea părinţilor, dar a-i compara tot timpul între ei, a favoriza pe unul în detrimentul celuilalt, reduce şansele fraţilor de a deveni prieteni. Relaţiile dintre aceştia vor oscila între rivalitate şi solidaritate, căci rivalitatea este aceea care determină caracterul central al grupului şi solidaritatea este aceea care echilibrează balanţa. Grupul de fraţi şi surori introduce competiţia în familie, lupta pentru câştigarea locului întâi în inima părintelui, exprimându-şi nevoia de a fi la fel de mult iubiţi. Rivalitatea se manifestă în raport cu diferenţa de vârstă între copii; astfel cu cât diferenţa de vârstă scade, cu atât creşte rivalitatea. Experienţa a demonstrat că doi fraţi de acelaşi sex se înţeleg mai bine decât doi de sex diferit, de obicei cel mare iniţiind activităţile iar cel mic îl urmărindu-l. Dar copiii din grupul fratern în afara relaţiilor de rivalitate, tind către acţiuni prosociale, de întrajutorare a fratelui, şi este greşit să se considere că

relaţiile fraţilor din anii de evenimentele vieţii de familie, cu bucurii şi cu supărări, schimburile continue şi întrajutorarea reciprocă creează un sentiment de apartenenţă, membrii unei familii care promovează solidaritatea şi înţelegerea, aparţinându-şi unul altuia, se susţin şi trăiesc fericiţi împreună. Relaţiile dintre fraţi pregătesc terenul pentru relaţiile viitoare, astfel dacă acestea sunt marcate de încredere şi tovărăşie, copiii vor acţiona la fel şi în relaţiile cu colegii, cu prietenii, însă dacă relaţiile sunt încărcate de agresivitate vor influenţa negativ viitoarele relaţii socialepreşcolaritate sunt în primul rând competitive şi negative. Astfel se poate spune că familia este locul unde copilul învaţă să iubească şi să fie iubit, este locul unde îşi investeşte toate resursele emoţionale, unde participă la o viaţă socială intensă şi variată şi printr-un joc continuu şi fascinant se găseşte pe sine, în afirmarea unicităţii sale.

3Dezvoltarea sociala si emotionala a prescolarului

Comportamentul social si emotiile prescolarilor se dezvolta odata cu fiecare etapa de varsta si potrivit temperamentului fiecarui copil. Unii prescolari sunt veseli si se adapteaza usor, in vreme ce altii au tendinta de a raspunde negativ in fata unor situatii diverse. Aptitudinile sociale se invata treptat, copilul trecand de la o stare de dependenta si egocentrism la creativitate, independenta si sensibilitate. La inceputul perioadei prescolare copilul este nesigur din punct de vedere afectiv si abia dupa varsta de 4 ani emotiile devin mai profunde si interne, iar copilul reuseste sa-si stapaneasca emotiile sau se le evoce. Sentimentele estetice, intelectuale si morale, precum si descoperirea aspectelor frumoase ale lucrurilor, sunt caracteristice pentru varsta prescolara. Acum, copiii isi extind relatiile sociale in afara familiei si dezvolta aptitudini de joc interactiv si in cooperare cu ceilalti. Copilul prescolar invata sa faca deosebirea dintre "bine" si "rau", incepand sa inteleaga regulile, iar atunci cand greseste, apare sentimentul de vinovatie. Un mediu pozitiv este esential pentru ca prescolarul sa aiba incredere si sa se simta in siguranta. In aceasta privinta parintii trebuie sa ii ofere copilului afectiune, stabilitate, siguranta si oportunitatea de a socializa. Prescolarul achizitioneaza aptitudini sociale interactionand cu ceilalti copii.

Prescolarul isi castiga independenta si autosuficienta cu ajutorul sprijinului si incurajarilor din partea parintilor. Cea mai buna metoda pentru a-i ajuta pe copii sa devina independenti este sa le oferim oportunitatea de a-si asuma responsabilitatea, in masura in care sunt pregatit - ceea ce inseamna ca inainte de a le da o sarcina trebuie sa le solicitam parerea. Este important sa nu-l criticati pe copil atunci cand incearca sa fie independent. Dati-le copiior prescolari sarcini simple - sa faca curatenie atunci cand au varsat ceva pe jos, sa va ajuta la caratul unor obiecte usoare, sa serveasca invitatii, sa agate hainete in cuier, sa aleaga echipamentul si jocurile. La fel de importante ca sarcinile sunt activitatile pe care copilul le realizeaza impreuna cu parintii - plantarea semintelor in gradina, gatitul, jocuri puzzle, modelarea plastilinei, etc.

Dezvoltarea sociala si emotionala la prescolarul mic 3 - 4 ani

• Foloseste cu indemanare lingura si furculita.

• Se spala si se usuca pe maini.

• Se poate imbraca singur, exceptand sireturile si cataramele.

• Dezvolta simtul umorului.

• Arata afectiune pentru familie si prieteni.

• Are o atitudine relaxata si ii place sa se conformeze.

Prescolarul mic abia invata sa-si controleze impulsurile si reuseste sa aiba rabdare, desi pentru perioade foarte scurte de timp. Datorita acestui fapt, copilul poate invata noi aptitudini, precum impartirea jucariilor si asteptarea randului la un joc. La 3 - 4 ani, jocul incepe sa se bazeze din ce in ce mai mult pe imaginatie si totodata apare simtul umorului. Parintii pot incuraja dezvoltarea sociala si emotionala a prescolarului mic prin jocuri care implica asteptarea randului si impartirea ci ceilalti participanti la joc. Desenul este forma principala de exprimare.

Dezvoltarea sociala si emotionala la prescolarul mijlociu 4 - 5 ani

• Se imbraca si dezbraca singur, desi mai are probleme cu sireturile.

• Are preferinte si aversiuni clare.

• Arata empatie.

• Alina prietenii aflati in suferinta.

• Pare sigur pe sine.

• Are deseori un comportament negativ.

• Are nevoie de o "libertate controlata".

Prescolarul cu varsta de 4 - 5 ani simte nevoia sa se joace cu alti copii, insa relatiile cu acestia sunt deseori furtunoase. Cu toate acestea, se bazeaza tot mai putin pe agresiune si invata sa imparta si sa accepte regulile impuse. Prescolarul mijlociu abia invata sa inteleaga sentimentele si nevoile celorlalti. Din punct de vedere emotional, starile copilului trec prin extreme, de la autoritar, la emotiv si rusinos. Se plange si scanceste frecvent. La aceasta varsta incepe sa se dezvolte sentimentul de nesiguranta. Prescolarul mijlociu poate fi gelos pe relatia dintre parinti.

Parintii pot ajuta la dezvoltarea sociala si emotionala a prescolarilor, oferindu-le posibilitatea de a participa la activitatile casnice zilnice, stabilind limite pe care sa le respecte de fiecare data, asigurand copilului un mediu social pentru a se juca si a-si dezvolta creativitatea, oferind copilului incredere in sine prin evidentierea activitatilor la care copilul se descurca bine, ajutandu-l pe prescolar sa fie responsabil si incercand sa priveasca lucrurile din perspectiva copilului.

Dezvoltarea sociala si emotionala la prescolarul mare 5 - 6, 7 ani

• Poate indeplini sarcini simple - curata cartofi, uda plantele, agata hainutele, etc.

• Isi alege prietenii dupa personalitate si interese.

• Poate avea o conversatie de lunga durata.

• Incepe sa se compare cu ceilalti copii.

• Incepe sa inteleaga punctul de vedere al altor persoane.

• Imparte si se joaca cu ceilalti copii.

• Ii place responsabilitatea si este capabil, in anumite limite, de autocritica.

La varsta de 5 - 6 ani familia si in special mama reprezinta centrul lumii copilului, astfel incat acesta devine deseori anxios atunci cand mama pleaca. Prescolarul la aceasta varsta este calm si prietenos, se joaca cu alte fetite si baieti, desi prefera membrii aceluiasi sex. Perioada 5 - 6 ani este caracterizata de simtul conformismului - copilul ii critica pe cei care nu se conformeaza.

Din punct de vedere emotional, la varsta de 5 - 6 ani prescolarul este stabil si s-a acomodat bine mediului; este posibil sa se teama de intuneric sau de caini, desi fobiile nu sunt specifice pentru aceasta varsta. Atunci cand este obosit, copilul poate sa-si muste unghiile, sa clipeasca repede, sa-si suga degetul, sa-si dreaga vocea, etc. Copilul este preocupat sa le faca pe plac adultilor si se simte jenat cu usurinta.

Parintii trebuie sa le ofere prescolarilor posibilitatea de a initia conversatii si sa ia in considerare punctul acestora de vedere. Cu ajutorul parintilor, copilul invata sa aprecieze diferentele individuale. Incercati sa nu trivializati lucrurile de care copii se tem sau se simt rusinati. Ocazional, copiii la aceasta varsta mint, din dorinta de a le face pe plac adultilor. Aceste minciuni nu sunt atat de grave incat sa fie aspru pedepsite; mai degraba, parintele trebuie sa il ajute pe prescolar sa isi asume responsabilitatea.

La varsta de 6 - 7 ani majoritatea baietilor se identifica cu tata si o pot invinovati pe mama pentru toate lucrurile rele. Copiii se pot identifica si cu adultii din afara familiei - invatatori, vecini, etc. Prieteniile sunt instabile, iar prescolarul se poate purta chiar urat cu ceilalti copii. Copilul poate esua la scoala, daca asteptarile sunt prea ridicate. Prescolarul schimba regulile dupa bunul plac si ii place sa fie invingator, cu orice pret. Parintii trebuie sa-l ajute sa aiba un comportament social adecvat si sa accepte situatiile in care nu poate castiga.

Prescolarul mare accepta cu dificultate criticile si este foarte sensibil emotional; fiinta sa este centrul universului sau si are tendinta de a se lauda. In general, copiii la aceasta varsta vor multe, sunt rigizi si negativisti, se adapteaza greu si poate reaparea comportamentul violent - crizele de furie. Parintii trebuie sa dea copilului libertate si timp, pentrua se adapta in propriul ritm. Limitele trebuie sa fie rezonabile si sa fie explicate copilului.

La sfarsitul perioadei prescolare, un copil ce a avut parte de o dezvoltare psihosociala sanatoasa, a invata sa:

• isi foloseasca imaginatia si isi largeste aptitudinile prin diverse jocuri;

• coopereze cu ceilalti;

• sa fie lider si totodata sa ii urmeze pe altii. Atunci cand este dominat de sentimentul de vinovatie, copilul:

• este temator;

• se automarginalizeaza in grupurile de copii;

• continua sa fie dependent de parinti, in mod nejustificat;

• dezvoltarea aptitudinilor si a imaginatiei este restrictionata.

Ca o concluzie as vrea sa spun doar atat : ,,Fiule, pazeste sfaturile tatalui tau,si nu lepada invatatura mamei tale :leaga-le necurmat la inima,atarna-le de gat.Ele te vor insoti in mersul tau,te vor pazi atunci cand dormi si iti vor vorbi la desteptare ! Caci sfatul este o candela,invatatura este o lumina,iar indemnul si mustrarea sunt calea vietii.(Proverbele lui Solomon cap.6 ver. 20-23) .

Bibliografie :Psihologia copilului,Mihaela Gaisteanu Psihogia varstelor,Gratiela Sion www.scribd.com/dez.abilitatilor emotionale ale prescolarului Psihologia copilului si adolescentului Margareta Dinca curs Psihologia copilului Tinca Cretu curs ID www.romedic.ro/dez.socio-emotionala a prescolarului www.scribd.com/influenta relatiilor fraternale in dezvoltarea socio-afectiva a prescolarului. Sfanta Scriptura traducerea Dumitru Cornilescu.