Uniunea European, definit de Jacques Delors ca fiind un Opni (Obiect politic neidentificat), este de fapt o construcie politic bazat

pe relaiile dintre statele - naiune, care o compun, dimensiunea teritorial fiind aspectul su fundamental, iar din perspectiva istoriei universale " construcia european este pn astzi, unica ntreprindere existent, prin care un grup de state naionale a decis s-i reuneasc sectoare ntregi ale suveranitii lor, implicnd n aceasta numai ri democratice, s renune la rzboi i, parial, la frontiere."

Pe 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propunea, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea n comun a resurselor de crbune i de oel ale Franei i Germaniei n cadrul unei organizaii deschise ctre celelalte ri europene. La apel au rspuns nc patru state: Belgia, Italia, Luxemburg i Olanda. Aceste ase state au semnat, pe 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul de instituire a Comunitii Europene a Crbunelui i a Oelului (CECO), care a intrat n vigoare pe 23 iulie 1952. S-a dorit apoi crearea unei comuniti economice, care s aib la baz o pia comun pentru toate mrfurile i serviciile. Pe 25 martie 1957, la Roma, cele ase state membre CECO au semnat dou tratate, prin care au fost create alte dou comuniti europene: Comunitatea European a Energiei Atomice (denumit pe scurt CEEA sau Euratom) i Comunitatea Economic European (CEE). Pe 1 iulie 1968, cu un an i jumtate nainte de data prevzut de tratat, a fost creat o uniune vamal ntre statele membre ale Comunitilor Europene. De la aceast dat, nu se mai aplic drepturi vamale la schimburile intracomunitare, iar pentru schimburile comerciale externe se aplic un tarif vamal comun. In anii 1960, s-au pus bazele primelor politici comune, cum ar fi politica agricol comun sau politica comercial comun. Alte politici comune i au nceputul n anii 1970, cum ar fi politica regional sau politica n domeniul pescuitului. Prima extindere a Comunitilor Europene a avut loc n 1973, cnd celor ase state membre fondatoare li s-au alturat Danemarca, Irlanda i Marea Britanie. Anul 1979 are o dubl importan n istoria UE. Pentru prima dat, n luna iunie, au loc alegeri pentru Parlamentul European, prin vot universal direct. ncepnd de atunci, aceste alegeri sunt organizate o data la cinci ani n toate Statele Membre. Tot n 1979, pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul Monetar European, unitatea monetar a acestuia fiind ECU (European Currency Unit). La nceputul anilor 1980, n contextul regresului economic mondial, a aprut un val de europesimism. Cu toate acestea, n 1985, Comisia European a publicat o carte alb prin care era stabilit data de 1 ianuarie 1993 pentru atingerea obiectivului de punere n funciune a

unei piee unice. Acest obiectiv a fost inclus n Actul Unic European, semnat n 1986 i intrat n vigoare pe 1 iulie 1987. n anii 1980, au avut loc dou extinderi spre sud. In 1981, Grecia a devenit membr a Comunitilor Europene, urmat, n 1986, de Portugalia i Spania. Dup o serie de negocieri, structurilor comunitare existente le-au fost adugate domenii de cooperare interguvernamental: politica extern i de securitate comun (PESC) i justiie i afaceri interne. Noua structura, Uniunea Europeana, a fost creat prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 i intrat n vigoare pe 1 noiembrie 1993. O parte dintre prevederile Tratatului privind Uniunea Europeana au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam, semnat n 1997 i intrat n vigoare pe 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam aducea o serie de modificri i la tratatele Comunitilor Europene. De exemplu, prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea are un nalt reprezentant pentru politica extern i de securitate comun, o parte dintre domeniile incluse n justiie i afaceri interne au fost trecute n spectrul comunitar, iar protecia social a fost consolidat. ntre evenimentele importante care au avut loc n UE n anii 1990, trebuie menionat extinderea care a avut loc n 1995, cnd au aderat Austria, Finlanda i Suedia, numrul statelor membre UE ajungnd la 15. De asemenea, piaa unic a UE a devenit funcional la data stabilit, pe 1 ianuarie 1993. La nceputul anului 1994, ncepe s funcioneze Spaiul Economic European (SEE), format din statele membre UE i trei dintre statele Asociaiei Europene a Liberului Schimb (AELS): Islanda, Liechtenstein i Norvegia. Aceste trei state, cunoscute sub denumirea de statele SEE/AELS, pot astfel s participe la politici i programe ale UE. Importante schimbri n situaia politic a Europei s-au produs la sfaritul anilor 1980 i la nceputul anilor 1990: cderea zidului Berlinului (care a condus la unificarea Germaniei, n octombrie 1990), destrmarea Uniunii Sovietice, separarea Cehiei de Slovacia (pn n 1993 formaser un singur stat, Cehoslovacia) i a republicilor Fostei lugoslvii. Astfel, o serie de ri care fie fcuser parte din Uniunea Sovietic, fie fcuser sub influena acesteia, au devenit, n a doua jumtate a anilor 1990, ri candidate la integrare n Uniunea European. La sfritul anilor 1990, 13 state aveau statutul de ar candidat: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceh, Romnia, Slovacia, Slovenia, Turcia i Ungaria. Pentru a pregti aceast extindere, de o amploare fr precedent, era nevoie de o serie de schimbri instituionale, care au fost incluse ntr-un nou tratat: Tratatul de la Nisa, semnat n februarie 2001 i intrat n vigoare pe 1 februarie 2003. La Tratatul de la Nisa, a fost anexat o declaraie care a iniiat o dezbatere ampl, adresat tuturor prilor interesate (reprezentani ai parlamentelor naionale i ai opiniei publice), att din Statele Membre, ct i din statele

candidate. n acelai an cu semnarea Tratatului de la Nisa a fost stabilit, prin Declaraia de la Laeken, adoptat la Consiliul European din decembrie 2001, instituirea unei Convenii care s reuneasc principalii factori de decizie i a crei misiune era s studieze aspectele importante ale dezvoltrii n viitor a Uniunii, pregtind astfel, prin dezbateri largi i lucrri transparente, conferina interguvernamental din 2004. Lucrrile Conveniei privind viitorul Europei, sub preedinia fostului preedinte al Franei, Valery Giscard dEstaing, au nceput n prima parte a anului 2002 i s-au ncheiat la jumtatea anului 2003, dup ce s-a ajuns la un acord cu privire la Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituii pentru Europa. Acesta a servit drept baz pentru Tratatul de instituire a unei Constituii pentru Europa, semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma. Pentru a intra n vigoare, tratatul trebuie s fie ratificat de ctre toate Statele Membre. Procesul de ratificare a fost ns blocat dup ce, n 2005, s-a nregistrat un vot negativ la referendum-urile organizate n Frana i n Olanda. n 2004, respectiv 2007, a avut loc a cincia extindere a UE. n al cincilea val au fost incluse 12 state: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceh, Romnia, Slovacia, Slovenia i Ungaria. 10 dintre acestea au devenit state membre UE pe 1 mai 2004, iar Bulgaria si Romnia pe 1 ianuarie 2007. ntre timp, a fost creat i Uniunea economic i monetar. Moneda unic, euro, a devenit, pe 1 ianuarie 1999, moneda oficial n tranzacii pentru 11 state membre UE: Austria, Belgia, Finlanda, Frana, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia i Spania. Grecia li s-a alturat dup doi ani, n 2001. n toate aceste 12 state membre UE, care formeaz mpreun zona euro, bancnotele i monedele euro au fost puse n circulaie pe 1 ianuarie 2002, monedele naionale circulnd n paralel nc dou luni. De pe 1 ianuarie 2007, Slovenia face i ea parte din zona euro, iar ncepnd cu 1 ianuarie 2008, zona euro va mai avea dou state membre: Cipru i Malta. De asemenea, n martie 2000, n contextul globalizrii i dezvoltrii noilor tehnologii, Uniunea European a adoptat Strategia de la Lisabona, care urmrete ca UE s devin cea mai competitiv economie bazat pe cunoatere din lume i s ajung la ocuparea total a forei de munc n 2010. O revizuire a acestei strategii a avut loc n 2005. Un alt eveniment al anilor 2000 a fost desfiinarea Comunitii Europene a Crbunelui i Oelului, prin expirarea Tratatului CECO, la 50 de ani de la intrarea sa n vigoare. Consiliul European din iunie 2007 a hotrt convocarea unei conferine interguvernamentale care s ajung la un acord referitor la un Tratat de reforma pn la reuniunea informal a Consiliului European din octombrie a.c., pentru ca apoi s poat fi ratificat de ctre toate Statele Membre. nainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009.

Procesul de extindere continu, trei state au, n prezent, statutul de ar candidat: Croaia, Fosta Republica Iugoslav a Macedoniei i Turcia, iar alte state din Balcanii de vest au statutul de ri potenial candidate: Albania, Bosnia Heregovina, Serbia, Muntenegru i Kosovo, cu respectarea Rezoluiei 1244 a Consiliului de Securitate al Naiunilor Unite. nc din secolul al XVII-lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea unei federaii europene. Cu toate acestea, ideea de Europ unit s-a concretizat abia dup cel de-al doilea rzboi mondial, avnd la baza dorina de a menine pacea pe continent. n jumtate de secol de construcie european, Statele Membre au beneficiat de stabilitate, pace i prosperitate economic. Principalele rezultate au fost: creterea nivelului de trai, crearea Pieei Unice i a Uniunii Economice i Monetare. 1946-1957: PRIMII PASI 1946: Winston Churchill lanseaz un apel pentru crearea Statelor Unite ale Europe!. 1948: martie: Belgia, Frana, Luxemburg, Marea Britanie i Olanda semneaz, la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale. aprilie: Este creat Organizaia European pentru Cooperare Economic (OECE), n scopul de a administra fondurile acordate de ctre SUA pentru reconstrucia Europei, prin planul Marshall. In 1960, OECE devine Organizaia European pentru Cooperare i Dezvoltare (OECD). 1949: 4 aprilie: Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). 5 mai: Este semnat, la Londra, Tratatul de constituire a Consiliului Europei. 9 mai 1950: Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franei, propune, printr-o declaraie istoric, punerea n comun a resurselor de crbune i a celor de oel ale Franei i Germaniei, prin crearea unei organizaii deschise participrii altor state europene. Aceasta declaraie este cunoscuta sub numele de Declaraia Schuman. 1951, 18 aprilie: Belgia, Frana, Germania, Italia, Luxemburg i Olanda semneaz, la Paris, Tratatul instituind Comunitatea European a Crbunelui i Oelului (CECO). CECO avea urmtoarele instituii: nalta Autoritate, Adunarea Comun, Consiliul de Minitri, Curtea de Justiie. 1952: 27 mai: Cei ase membri CECO semneaz, la Paris, Tratatul privind Comunitatea Europeana de Aprare. 23 iulie: Tratatul CECO intr n vigoare.

1953. 10 februarie: Piaa Comun a Crbunelui i Oelului devine funcional prin nlturarea, ntre statele membre CECO, a barierelor vamale i a restriciilor cantitative cu privire la materiile prime menionate n tratat. 1954: 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comuniti politice europene eueaz, odat cu respingerea de ctre Parlamentul francez a Tratatului privind Comunitatea European a Aparerii. 20 octombrie: Sunt semnate, la Paris, protocoale de modificare i completare a Tratatului de la Bruxelles, fiind astfel creat Uniunea Europei Occidentale. 1957. 25 martie: Statele membre CECO semneaz, la Roma, Tratatul instituind Comunitatea European a Energiei Atomice (Euratom) i Tratatul instituind Comunitatea Economic European (CEE) . 1958: 1 ianuarie: Tratatele de la Roma intr n vigoare. Cele trei Comuniti (CECO, CEE si Euratom) vor avea un Parlament unic, denumit Parlamentul European, i o Curte de Justiie unic, numit Curtea de Justiie a Comunitilor Europene. iulie: La conferina de la Stresa (Italia), se pun bazele primei politici comunitare: Politica agricola comun. 1957-1973: DE LA EUROPA CELOR ASE LA EUROPA CELOR NOU 1960: 4 ianuarie: apte ri membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elveia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia i Suedia) semneaz, la Stocholm, Convenia de instituire a Asociaiei Europene a Liberului Schimb (AELS). mai: Consiliul Uniunii Europene adopt regulamentul privind Fondul Social European, care urmrete promovarea ocuprii forei de munc i a mobilitii geografice i profesionale a lucrtorilor n Comunitatea European. 1961: Se pun bazele libertii de circulate a forei de munc prin intrarea n vigoare a primului regulament din acest domeniu. 1963: Curtea de Justiie a Comunitilor Europene stabilete, prin hotrrea n cazul Van Gend en Laos, ca dreptul comunitar are efect direct asupra cetenilor Statelor Membre. 1964: Prin hotrrea n cazul Costa c. ENEL, Curtea de Justiie a Comunitilor Europene stabilete ca dreptul comunitar primeaz asupra legislaiei naionale. 1965. 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singur Comisii a Comunitilor Europene, urmnd s intre n vigoare la 1 iulie 1967. 1966: Compromisul de la Luxemburg: Frana i reia locul n Consiliu, dup ce timp de apte luni aplicase politica scaunului gol (n iulie 1965, Frana ntrerupsese negocierile asupra finanrii Politicii agricole comune i si retrsese reprezentantul permanent). 1967: Consiliul de Minitri al Comunitii Economice Europene decide demararea procesului de armonizare legislativ n domeniul fiscalitii indirecte n Comunitate i adoptarea sistemului taxei pe valoare adugat i adopt primul program de politic economic pe termen mediu, n care sunt definite obiectivele politicii economice a Comunitii pentru anii urmtori. 1968, 1 iulie: Prin crearea uniunii vamale ntre cele ase State Membre, drepturile de vam percepute la schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni nainte de data prevzuta

n Tratatul de la Roma. Pentru schimburile comerciale externe se aplic un tarif vamal comun. 1970: Este semnat Tratatul de la Luxemburg, prin care se decide instaurarea progresiv a unui sistem de resurse proprii ale Comunitii i extinderea funciilor Parlamentului European n domeniul bugetar. 1973: ianuarie: Marea Britanie, Irlanda i Danemarca ader la Comunitile Europene. Cetenii norvegieni resping prin referendum aderarea la Comunitile Europene. decembrie: n contextul crizei energetice, provocat de decizia rilor productoare de petrol de a reduce sau de a interzice exportul de petrol ctre anumite ri occidentale i urmat de decizia Organizaiei rilor Exportatoare de Petrol (OPEC) de a crete preul petrolului, se pun bazele unei politici comune in domeniul energetic. 1974-1985: UN NOU IMPULS PENTRU EUROPA 1974: ianuarie: Comisia adreseaz efilor de stat sau de guvern din Statele Membre o declaraie asupra situaiei n care se afla Comunitatea, n care insist asupra necesitaii relansrii construciei comunitare prin convergena politicilor naionale i prin definirea unor politici comune. Parlamentul declara c unitatea Europei nu se va putea realiza dect dac instituiile comunitare sunt abilitate s duc o politic fondat pe solidaritate european. decembrie: efii de stat sau de guvern din Statele Membre decid s se reuneasc periodic n Consiliul European, pentru a defini orientrile politice generate. 1975: Este creat Fondul European de Dezvoltare Regional (FEDER), precum i un Comitet pentru Politic Regional. Un nou tratat bugetar este semnat la Bruxelles. Acest tratat prevede consolidarea funciilor bugetare ale Parlamentului European i crearea unei Curi de Conturi a Comunitilor Europene. Tratatul intra n vigoare n iunie 1977. 1976: Consiliul decide ca, ncepnd cu 1 ianuarie 1977, zonele de pescuit ale Statelor Membre se ntind pana la 200 mile n largul Marii Nordului i al Atlanticului de Nord. Aceasta decizie marcheaz nceputul politicii comune n domeniul pescuitului. 1977: aprilie: Parlamentul European, Consiliul de Minitri i Comisia European adopt o declaraie comun cu privire la respectarea drepturilor fundamentale, la care ader i efii de stat sau de guvern reunii n Consiliul European de la Copenhaga, n 1978. octombrie: Este nfiinat Curtea de Conturi a Comunitilor Europene. 1979: martie: Pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul Monetar European, unitatea monetar a acestuia fiind ECU (European Currency Unit). iunie: Membrii Parlamentului European sunt alei pentru prima data prin vot universal direct. 1981: Grecia adera la Comunitile Europene.

1982: n urma unui referendum, Groenlanda, care devenise membru al Comunitii ca teritoriu aparinnd Danemarcei, se retrage din Comunitate. Retragerea sa formala are loc n 1985, dup aceasta data fiind ara asociata a Comunitii. 1985: Belgia, Frana, Germania, Luxemburg si Olanda semneaz Acordul de la Schengen asupra eliminrii controlului la frontiere. 1986-1995: DE LA EUROPA CELOR DOISPREZECE LA EUROPA CELOR C1NCISPREZECE 1986: ianuarie: Spania i Portugalia ader la Comunitile Europene. februarie: Este semnat Actul Unic European, care adaug cooperarea politic celei economice i stabilete data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieei unice. Actul intr n vigoare la 1 iulie 1987. mai: Drapelul european (un cere de 12 stelue galbene pe fond albastru), emblem a Consiliului de Minitri al Consiliului Europei din 1955 i adoptat i de ctre instituiile comunitare, este ridicat pentru prima dat oficial n fa cldirii Barlaymont (Sediul Comisiei). 1989: Este nfiinat Tribunalul de Prima Instan, printr-o decizie a Consiliului de Minitri. efii de stat sau de guvern din tarile industrializate, reunii la Paris, desemneaz Comisia European drept coordonator al ajutorului pentru restructurarea economic n Polonia i Ungaria (PHARE). 1990: iunie: Cele cinci state semnatare ale Acordului Schengen semneaz Convenia Schengen , care aduce completri Acordului i definete condiiile de aplicare a acestuia. Convenia Schengen intr n vigoare n 1995. octombrie: Are loc unirea Republicii Federale Germania (membru fondator al Comunitilor) cu Republica Democrat German, formnd mpreun Germania. Fosta RDG este astfel integrate Uniunii Europene. 1992: februarie: Este semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea European, care descrie activitile Uniunii Europene avnd la baza trei piloni: Comunitile Europene, Politica extern i de securitate comun i Justiia i afacerile interne. mai: Este semnat, la Porto, actul de constituire a Spaiului Economic European (SEE), care ncepe s funcioneze din ianuarie 1994. 1993: 1 ianuarie: Piaa unic devine funcional. noiembrie: Tratatul de la Maastricht intr n vigoare. 1995: Austria, Finlanda i Suedia ader la Uniunea Europeana. Cetenii norvegieni resping din nou n majoritate aderarea, prin referendum. Statele Membre semneaz Convenia Europol de cooperare poliieneasc. Convenia intra n vigoare n 1998. 1996-2006: LANSAREA EURO SI UN VAL DE EXTINDERE FARA PRECEDENT

1997: La 2 octombrie este semnat Tratatul de la Amsterdam, care conine amendamente la Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam intr n vigoare la 1 mai 1999. 1998: ncep negocierile de aderare cu cinci ri din Europa Central i Oriental (Estonia, Polonia, Republica Ceh, Slovenia i Ungaria) i cu Cipru. Este nfiinata Banca Central European. 1999: 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene, Euro, ca moned oficial, n 11 state UE care au ndeplinit criteriile de convergenta: Austria, Belgia, Finlanda, Frana, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia s-a alturat zonei Euro la 1 ianuarie 2001. martie: efii de stat sau de guvern, reunii n Consiliul European de la Berlin, adopt cadrul financiar de dezvoltare i de extindere a Uniunii Europene pentru anii 2000-2006, document denumit Agenda 2000. decembrie: La reuniunea de la Helsinki a Consiliului European, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romnia i Slovacia. 2000. 7 decembrie: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. 2001: 26 februarie: Este semnat Tratatul de la Nisa, care prevede o reform a instituiilor Uniunii Europene n vederea viitoarei extinderi. decembrie: Consiliul European de la Laeken (Belgia) decide s convoace o Convenie privind viitorul Uniunii Europene, prezidat de Valery Giscard dEstaing. 2002: 1 ianuarie: Procesul de trecere la moneda unic se ncheie prin punerea n circulaie a monedei Euro. 28 februarie: Perioada circulaiei monetare duale ia sfrit i Euro devine singura moned a celor 12 state din Zona Euro. 1 martie: Lansarea Conveniei privind Viitorul Europei. 23 iulie: Tratatul instituind Comunitatea European a Crbunelui i Oelului expir, la 50 de ani de la intrarea sa n vigoare. 2003: 1 februarie: Tratatul de la Nisa intr n vigoare. 16 aprilie: Zece state semneaz Tratatul de Aderare Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceh, Slovacia, Slovenia i Ungaria. iunie: Convenia European i ncheie lucrrile prin prezentarea Proiectului de Tratat de Instituire a unei Constituii pentru Europa. 2004: 1 mai: Cele zece state care au semnat Tratatul de Aderare n 2003 ader la Uniunea European. 29 octombrie: efii de stat sau de guvern din UE semneaz Tratatul de Instituire a unei Constituii pentru Europa. 2005: 25 aprilie: Romnia i Bulgaria semneaz Tratatul de Aderare la Uniunea European. octombrie: Sunt deschise negocierile de aderare cu Turcia i Croaia.

2006:

iulie: Consiliul Uniunii Europene adopt o decizie prin care Slovenia va adera la Zona Euro la 1 ianuarie 2007. septembrie: Prin Rapoartele de monitorizare elaborate de ctre Comisia European, se stabilete data aderrii Romniei i Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

DECIZIA DE EXTINDERE CATRE EST A UNIUNII EUROPENE

In epoca moderna Europa a reprezentat centrul lumii. De aici s-au lansat principalele curente, de aici au plecat marii exploratori, aici s-a inventat parlamentarismul. Razboaiele mondiale au slabit forta continentului, facand posibila ascensiunea Statelor Unite ale Americii (care chiar daca s-au implicat in razboi, nu au suferit distrugeri teritoriale si nici nu le-a fost afectata economia intr-o foarte mare masura. Pentru urmatoarea perioada puterea lumii a fost impartita intre SUA si URSS in asa numitul razboi rece, Europa ramanand pe un plan secund. In conditiile in care, dupa caderea comunismului Rusia si-a pierdut statutul de putere mondiala (si ii va fi tot mai greu sa-l recupereze, datorita situatiei economice precare in care se afla si datorita pierderii anumitor republici importante), statele asiatice (China, Japonia) se dezvolta tot mai mult, SUA isi consolideaza puterea mondiala jucand un rol din ce in ce mai important in conducerea lumii, era necesar ca Europa sa inceapa un proces de autodefinire si de autoafirmare. Cursa economica este cea in care sunt implicate azi majoritatea statelor lumii, SUA, Europa si Japonia fiind cele trei superputeri economice. Cine va detine suprematia economica este clar ca va conduce lumea. Este bine de precizat faptul ca nici un stat nu mai poate face fata singur problemelor dezvoltarii contemporane, este si motivul pentru care vorbim de regiuni economice. Exista trei astfel de regiuni, care au fiecare cate o locomotiva: Uniunea Europeana cu Germania, NAFTA cu SUA si Asia- Pacific cu Japonia. Capacitatea acestei locomotive este cea care asigura puterea de inaintare a intregii regiuni. Este si motivul pentru care Z. Brzezinski afirma ca fara Germania si Franta, Uniunea Europeana nu mai poate exista. Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luata la Helsinki, Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare bazat nu pe potentialul unei tari, ci pe cel al unei intregi regiuni geografice. A trecut de la un proces preponderent economic, la unul preponderent geopolitic, dictat de realitatile actuale. Integrarea fostelor tari socialiste insemnand luarea acestora din sfera de influenta a Rusiei, dar si o incercare de supradimensionare a spatiului detinut, de crestere a puterii (daca judecam lucrurile pe termen lung). Toate acestea se justifica prin prisma presiunii pe care o cunoaste Uniunea Europeana in competitia economica cu celelalte centre de putere. Pozitia geografica si geopolitica a tarilor invitate la negocieri este foarte importanta. Astfel Lituania, Letonia si Estonia (ultima invitata deja din anul 1998) izoleaza Rusia, taindu-i accesul la Marea Baltica (portiunea ramasa acesteia este mult prea in nord, unde ghetarii ingreuneaza navigatia in cea mai mare parte a timpului). Se stie foarte bine ca atunci cand Rusia a avut capitala la Petrograd si iesire la Marea Baltica, ea a fost o tara prospera, mult legata cu Occidentul, liberala si deschisa schimburilor. Ori pierderea Republicilor Baltice din sfera ei de influenta o condamna la inchistare si la regres economic. Aderarea Romaniei, Bulgariei si a Turciei la Uniunea Europeana este de natura sa izoleze de tot Rusia, prin intreruperea accesului acesteia la Marea Neagra (Ucraina nefacand parte din CSI). In aceste conditii ea nu va mai putea sa joace un rol important in aceasta zona. Este motivul pentru care politicienii rusi nu agreaza Occidentul, orientandu-si realizarea de aliante spre Asia. Acest lucru este de o potriva periculos daca tinem cont de faptul ca Rusia detine un teritoriu important in Eurasia si ca o alianta a acesteia cu China sau Japonia este de natura sa ingrijoreze Europa. Masuri in acest sens s-au luat, Uniunea Europeana incercand in permanenta realizarea de contacte cu Rusia pentru a preintampina constituirea unei noi puteri. Din pacate Rusia nu s-a impacat inca cu gandul ca nu mai este un imperiu, nostalgia dupa acesta fiind inca prezenta. Iata de ce decizia de aderare la Uniunea Europeana a tarilor foste socialiste este foarte importanta, chiar daca acestea inca nu sunt pregatite din punct de vedere economic. Turcia este unul dintre statele pivot ale lumii, de origine islamica. Importanta lui strategica este foarte mare. Este situat la o rascruce de civilizatii, religii si rute comericale. Ea este cea care vegheaza stramtorile Bosfor si Dardanele, asigurand echilibru si stabiliate in S-E Europei. Aflarea Turciei in sfera de influenta a Uniunii Europene da posibilitatea acesteia de a exercita si o oarecare influenta in lumea islamica, dar acest lucru ramane de vazut (cum se va impaca Europa cu fundamentalismul islamic). Poate va reusi o temperare a acestuia prin oferirea alternativei unei economii prospere. Prin Turcia, Uniunea obtine o importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu. Au fost chemate la negocieri de asemenea Malta si Cipru (ultima in 1998). Decizia in ceea ce le priveste este justificabila tot din punct de vedere geopolitic (desi economiceste ele stau mai bine decat Romania, Bulgaria sau Turcia). In teoria zonei pivot, Mackinder spunea ca Anglia va fi in Mid Ocean o Malta la o alta scara. Din acesta afirmatie putem deduce cat de important este, pentru cineva care doreste sa domine Marea Mediterana, sa aiba in sfera lui de influenta Malta. Datorita pozitiei geografice (intre Sicilia si tarmul Africii), Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea ci si acela de a avea influenta in continentul african. Ea poate constitui si un fel de refugiu (ceea ce inseamna "malta" in feniciana). Ea a fost stapanita pe rand de cartaginezi, de romani, de bizantini si de arabi, pentru ca in final sa devina colonie engleza, devenind cea mai importanta baza navala si aeronavala britanica. Importanta ei a fost recunoscuta deci inca din antichitate, Uniunea Europeana neputand ignora acest fapt. Cipru este si ea o tara cu o pozitie geografica strategica (in bazinul rasaritean al Marii Mediterane, aproape de Turcia), intre Europa, Asia Mica si Africa de Nord. Este de asemenea o tara ravnita de marile imperii (Egipt, Asiria, Persia, Macedonia, Roman, Bizant, Arab si Englez).

De aici se poate controla nu doar Africa ci si Asia Mica, influenta Uniunii Europene putand ajunge si aici. Era de asteptat ca un stat aflat sub influenta greaca si turca (in partea de nord) sa fie chemat si el la negocieri avand in vedere ca si Turcia a fost invitata, iar Grecia este membra din 1981. Poate acum problema controlului asupra Ciprului (dintre Grecia si Turcia) va fi rezolvata. Slovacia a fost chemata si ea la negocieri, Cehia, Polonia, Ungaria si Slovenia fiind invitate din 1998. Cu aceasta ultima aderare Uniunea Europeana va avea pana in 2025, 28 de membrii, adica va cuprinde toata Europa cu exceptia Norvegiei, Elvetiei si a statelor create din fosta Jugoslavie (mai putin Slovenia). Populatia Uniunii va numara 500 milioane, ceea ce va reprezenta o crestere de 30 % . Daca avem in vedere afirmatia lui Simion Mehedinti, si anume ca "puterea natiunilor creste si scade precum creste si scade populatia lor" , decizia de extindere teritoriala a Uniunii Europene isi gaseste inca o justificare. Puterea ei va creste nu doar datorita numarului de populatie marit ci si ca urmare a teritoriilor inglobate (se cunoaste formula lui Ray Cline, care spune ca puterea perceputa este data si de populatie si teritoriu, nu doar de puterea economica, militara, de planificare si de vointa). Europa secolului al XXI- lea trebuie sa fie o Europa care sa nu sa mai sfasie, care sa fie competenta pe plan mondial, sa fie o adevarata putere si sa aiba un rol puternic de jucat in ordinea lumii, nu sa stea pasiva fara sa poata sa faca nimic (asa cum s-a intamplat atunci cand NATO a decis sa intervina in Kosovo). O decizie in acest sens a fost luata la summitul de la Helsinki, cand s-a decis ca pana cel tarziu 2003 sa se creeze o forta europeana in scopuri umanitare si de mentinere a pacii. Trei organisme urmeaza sa fie create pentru realizarea acestui deziderat: o comisie politica de securitate, o comisie militara si un stat major (care sa ofere expertiza). Uniunea Europeana s-a creat initial pe considerente economice dar ea nu a pierdut niciodata din vedere aspectul politic. Chiar atunci cand s-a infiintat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (in 1950), in afara de libera circulatie a carbunelui intre Franta si Germania, Uniunea mai asigura si "prezervarea pacii" intre cele doua state. Prin decizia de aderare a tarilor din Estul Europei la Uniunea Europeana, caracterul geopolitic a primat in fata celui economic (realizabil si el dar pe termen lung). Ceea ce face sa existe pareri contradictorii cu privire la aceasta aderare oarecum fortata, este faptul ca pendului economic al Uniunii nu a avut aceeasi frecventa de miscare cu cel politic. Daca din punct de vedere politic, asa cum am aratat, decizia este binevenita si in interesul viitorului Uniunii ca putere mondiala, din punct de vedere economic nu putem afirma acelasi lucru. Exista deja un decalaj considerabil intre statele foste comuniste (chemate la negociere in 1998) si tarile membre, chiar si intre statele membre existau diferente (spre exemplu in prezent PIB-ul Poloniei il depaseste pe acel al Greciei). Deci, era nevoie mai intai de timp, de un ragaz care sa-i permita Uniunii sa asimileze noile tari membre, sa inlature decalajele, sa faca anumite restructurari institutionale si sasi rezolve problemele deja existente (cu anumite tari membre care nu mai tineau pasul cu liderii). Economiceste, Uniunea Europeana absorbind tari mai putin pregatite, risca sa-si diminueze viteza de inaintare, sa piarda timp si pozitii castigate cu greu. Totusi la Helsinki s-a decis: sunt invitate la negocieri din 2000 inca sapte tari a caror economie este in decalaj nu doar fata de statele membre ci si fata de cele invitate in 1998: Polonia, Cehia, Ungaria etc. Misiunea Europei va fi de doua ori mai grea pentru a ajuta aceste tari sasi redreseze economia. Intrebarea este de ce ? Raspunsul este simplu: avantajele pe termen mediu si lung, acestea fiind singurele care conteaza. Extinderea Uniunii Europene spre est aduce deci in prim plan disputa intre adancirea si largirea integrarii. Este clar ca in conditiile largirii actuale a Uniunii, cursa mondiala poate fi momentan pierduta de Europa in favoarea celorlalte regiuni Asia-Pacific si NAFTA. Fostul ministru de externe al Frantei, Jean-Franois Poncet isi punea intrebarea legat de viitorul Europei: "spatiu economic sau putere mondiala". Se pare ca Uniunea vrea sa fie si una si alta. Pentru a deveni putere mondiala Uniunea Europeana trebuie sa-si intareasca institutiile, sa aiba o moneda comuna (ceea ce s-a intamplat deja), o diplomatie comuna si o aparare comuna. Toate aceste deziderate s-au avut in vedere la Helsinki, spre a fi realizate intr-un viitor apropiat. Anumiti politicieni au adoptat, de mai multa vreme, pozitii defavorabile constituirii Europei ca putere mondiala care sa concureze America. Charles de Gaulle si Margaret Thatcher sunt unii dintre acestia. Ei sustin faptul ca, constituirea unui superstar european ar genera o lume mai periculoasa, cu blocuri de putere aflate in competitie. Viziunea aceasta este sintetizata in formula "Europa a la carte sau Europa cu geometrie variabila". Aceasta ar insemna ca statele componente si-ar putea alege politicile in functie de scopul lor imediat, in cadrul unor institutii mai mult simbolice. Acest deziderat este insa iluzoriu deoarece istoria ne-a demonstrat ca, Comunitatea Europeana a evoluat intr-o directie supranationala, pe trei paliere de integrare: realizarea uniunii monetare, integrarea politica si militara si elaborarea unei politici interne si de securitate sociala comune. Uniunea Europeana trebuia sa-si supradimensioneze teritoriul datorita pozitiei geopolitice in care sa afla. Alt argument in favoarea summitului de la Helsinki poate fi faptul ca, in domeniul cercetarii nici o tara europeana ori cat de dezvoltata ar fi ea, nu poate rezista concurentei de peste ocean decat daca si-ar realiza proiectele in colaborare cu alte state membre. Nivelul cheltuielilor facute pentru cercetare nu este mai mic, dar alocarile se fac dispersat. Acest lucru nu poate decat sa duca la accentuarea decalajului dintre Europa si celelalte zone. Doar o Europa supranationala poate face fata evolutiei tehnologice care are loc la ora actuala in lume cu viteze foarte mari. Tarile foste socialiste pot fi folosite si ele in acest sens, deoarece au pe de o parte forta de munca calificata si ieftina, iar pe de alta parte acest demers ar asigura noi locuri de munca. Alt argument pentru extinderea europeana se refera la primirea la negocieri a unor state de religie musulmana sau a unor tari aflate din punct de vedere geografic la confluenta acestor civilizatii. In prezent fundamentalismul islamic castiga teren. In plus aceasta religie este prezenta in: tarile Magrebului (semnal ingrijorator deoarece Algeria a fost o tara in principal francofona, statele din Magreb fiind sub influenta Europei), in Franta unde exista circa 5 milioane de islamisti (fiind a doua religie dupa cea crestina) si sa nu omitem faptul ca, s-au creat doua state islamice in Europa ca urmare a destramarii Jugoslaviei si a razboaielor etnice care au avut loc aici. Iata ca Europa trebuie sa fie unita si pentru a face fata acestei presiuni (in conditiile in care populatia Europei inregistreaza spor negativ de crestere, iar cea din lumea islamica este intro continua crestere). Pericolul unei migratii din acest sens este cu atat mai iminent. O Uniune extinsa pana la Turcia, Malta, Cipru, Slovenia va avea un alt cuvant de spus . Un alt argument pro extindere a Uniunii Europene este acela ca, SUA joaca un rol din ce in ce mai important in lume. De aceea sunt temeiuri adanci pentru ca Europa sa devina o adevarata putere mondiala, cu institutii proprii de aparare. Doar asa ea va putea face fata procesului de globalizare si va influenta in mod real viata economica internationala. In literatura de specialitate s-a discutat foarte mult asupra intrebarii: cui va

apartine secolul urmator, Americii sau Europei ? Multi autori l-au considerat un secol al Pacificului (oceanul viitorului, locul unde se vor confrunta marile puteri, maritime si continentale), deoarece alte state importante: China si Japonia se intrevad ca vor deveni mari puteri. Altii il considera al doilea secol american, datorita avansului tehnologic pe care il detine SUA intr-un domeniu de maxima importanta: sfera informatica. Este adevarat ca exista si analisti care opteaza pentru o influenta europeana in acest secol. Doar evolutia geopolitica a lumii ne va putea raspunde. Samuel Huntington este de parere ca "sceptrul de lider mondial" detinut de America va trece in mana Uniunii Europene daca: aceasta va realiza coeziunea politica intre tarile membre, va dispune de populatia necesara (fapt realizabil prin decizia luata la Helsinki), va avea resursele si bunastarea economica necesare (tarile din estul Europei detin importante bogatii naturale, care pot fi exploatate), va avea tehnologia necesara (posibil in conditiile in care statele vor coopera intre ele) si va avea forta militara rela si potentiala (deziderat realizabil pana in 2003). Dupa cum observam multe dintre aceste conditii sunt posibil de realizat, atunci de ce sa nu speram ca Europa va deveni o putere mondiala ? Acelasi autor mai spune ca Japonia, SUA si Rusia s-au specializat in investitii, in consum si in arme, in vreme ce Europa a realizat un echilibru intre aceste trei domenii (investeste mai putin, consuma mai putin si se inarmeaza mai putin). Huntington conchide astfel: "daca secolul urmator nu va fi american, atunci este foarte probabil ca va fi european". Paul Kennedy ne avertizeaza asupra pericolelor catastrofale care s-ar produce daca unificarea nu s-ar realiza. Faptul ca s-a creat acesta uniune economica a dus in primul rand, la disparitia granitelor dintre tari. Ori Kennedy ne avertizeaza tocmai asupra costurilor care ar fi fost imense daca aceasta comunitate nu ar fi existat (costul legat de tranzactiile de schimb dintr-o moneda in alta, costul referitor la timpul pierdut la granita, costul legat de obtinerea de vize, costul legat de ingreunarea tranzactiilor comerciale etc). Decizia de extindere a Uniunii Europene este categoric una politica. Prin inglobarea noilor state ea va putea sa controleze Marea Neagra cu stramtorile Bosfor si Dardanele precum si Marea Baltica, deci va detine principalele rute comerciale din zona, extinzandu-si zona de influenta (cum de fapt am precizat deja). Uniunea isi va putea valorifica anumite avantaje din aceasta integrare si pe termen scurt. Ma refer la extinderea pietii de desfacere, la importul de materii prime si la exportul de produse cu un grad inalt tehnologic. Totusi avantajul principal este acela pe termen lung si anume cel politic. Cat de repede va reusi Uniunea Europeana sa inlature decalajele economice dintre tarile membre si cat de repede va realiza reforma institutionala ramane de vazut. Oricum, de acest lucru depinde ramanerea ei in cursa pentru castigarea supreatiei de putere mondiala pentru secolul al XXI- lea.

UE in geopolitica secolului XXI

A. Wess Mitchell* Externe

C
e tip de putere va fi si ce rol va juca UE intr-o lume multipolara? UE va fi o putere de esalonul doi, predispusa la crize interne, o putere care pare sa reproduca vulnerabilitatile structurale ale Imperiului Austro-Ungar de secol XIX: incercuita, poligama din punct de vedere geopolitic si predispusa la dependenta in raport cu vecinii mai puternici. O uniune multinationala este in mod fundamental diferita de celelalte mari puteri. Succesul sau intern si extern depinde de actiunile si vointa celorlalte mari puteri. Fatalismul strategic al UE, vazut prin prisma experientei Imperiului Habsburgic de secol XIX, poate fi rezumat astfel: fragmentare interna + declin relativ = dependenta geopolitica. Fragmentare interna Ca si Austro-Ungaria secolului XIX, UE este formata din multipli actori politici, cei mai multi plasati in orbita geostrategica a unei puteri externe. De altfel, exista numeroase afinitati strategice intre puterile mici si mijlocii din interiorul proiectului european si marii actori geopolitici din afara (Statele Unite si Rusia). Pentru Austria, acestea erau Germania si Rusia. In ultimii ani, Moscova a practicat o forma de coercitie bilaterala pentru a submina sistematic din interior proiectul european. S-a urmarit crearea unor legaturi de dependenta permanenta (si asimetrica) care vor putea bloca emergenta Europei ca un actor geopolitic unitar sau care vor putea, la nevoie, submina acele politici europene comune care lovesc interesele Moscovei. La fel cum Moscova

doreste astazi fragmentarea UE prin cultivarea unor parteneriate privilegiate cu state puternice, precum Germania, dar si cu fostii sateliti, precum Slovacia si Bulgaria, Rusia tarista submina monarhia habsburgica prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din interiorul Imperiului (cehii, slavii de sud si rutenii). Insa, pe fond, problema Europei institutionalizate este de natura structurala. Statele membre au urmarit dintotdeauna sa atraga sprijinul unor patroni politici externi in scopul consolidarii propriei pozitii in interiorul balantei de putere intraeuropene: statele Europei Centrale, Marea Britanie si statele scandinave sunt state atlantiste; inima Europei (Germania, Franta) si statele din sfera lor de influenta considera eurasianismul ca fiind un avantaj. Aceste forte bidirectionale vor continua sa lucreze impotriva oricarui consens strategic paneuropean. A supravietui acestor forte de sens opus este posibil numai intr-un mediu international deosebit de permisiv. Celelalte mari puteri trebuie sa vrea ca Europa institutionalizata sa existe. In sens minimal, asta inseamna sa nu actioneze premeditat impotriva coeziunii interne a proiectului comunitar. Celelalte mari puteri isi vor modera tentatia de a submina politica externa si de securitate comuna europeana numai daca vor vedea beneficii semnificative din existenta acestui actor geopolitic poliglot. Europa poate relua destinul strategic al Austro-Ungariei. In epoca, aceasta era considerata o necesitate (Metternich) - un agent de stabilizare de neinlocuit si fara de care balanta de putere continentala nu ar fi putut functiona; rolul era acela de a umple un vacuum geopolitic potential instabil, moderand prin existenta sa apetitul teritorial al marilor puteri (Germania si Rusia). Declin relativ Dar, pentru a-si asigura statutul de puteri necesare, Austro-Ungaria si UE trebuie sa fie cu adevarat puternice, cat mai putin vulnerabile. Declinul geopolitic este o provocare pentru orice mare putere, insa este, in mod special, deosebit de periculos pentru un stat multinational. Pe parcursul secolului XIX Austria a cunoscut o panta descendenta de declin geopolitic (economic, militar, demografic) si care finalmente a plasat-o intr-o permanenta conditie de "maretie geriatrica" in raport cu celelalte mari puteri. Efectele acestui declin relativ au condus la o erodare a capacitatii de a actiona independent, pe fondul accentuarii dependentei de ceilalti poli. Ambele simptome sunt vizibile astazi la nivelul Uniunii Europene. In multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe puteri si, in anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere militar, UE cheltuieste doar 1,7% din PIB pentru aparare (fata de 3,6% in Rusia si 4% in Statele Unite). Se estimeaza ca in 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din economia globala, fata de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Ratiunea acestui potential declin geopolitic european este in mare masura demografic: populatia UE va scadea cu 30 de milioane, in timp ce populatia SUA va creste cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de Europa va fi incapabila sa conduca sistemul international, dar ceea ce se trece mult prea usor cu vederea este ca deficitul sau de "hard power" va limita semnificativ potentialul de "soft power". Sa ne imaginam UE peste 10 ani, incercand sa gestioneze de una singura o problema majora globala. Daca un alt tsunami ar devasta din nou Pacificul de Sud, absenta capacitatilor expeditionare (de transport strategic) ar bloca UE sa devina un actor relevant. In cazul nuclearizarii Iranului, Bruxellesul nu ar dispune de un capital de presiune credibil pentru a intimida Teheranul sau pentru a-l determina sa-si modifice politicile regionale. In cazul unui acord de pace intre Israel si Palestina, niciuna dintre parti nu ar dori ca UE sa fie unicul mediator sau garant al aranjamentului de pace.

UE nu are la dispozitia sa optiunea neutralitatii geopolitice. Nu poate fi o Elvetie uriasa. Dupa cum nea aratat istoria Imperiului Habsburgic, o mare putere aflata in declin, dispusa geografic intre doi poli activi geopolitic, nu poate ramane in afara jocului. UE pare sa reproduca fatalismul Austriei de secol XIX: existenta sa va fi vizualizata fie ca o necesitate geopolitica, fie ca un obstacol. Iar vecinii mai puternici vor cauta sa manipuleze in propriul beneficiu clivajele unei astfel de constructii. Mai devreme sau mai tarziu (fragmentata intern, dezarticulata si in declin), o astfel de putere multinationala va fi fortata sa graviteze intr-o zona de dependenta strategica fata de unul dintre polii relevanti ai sistemului. Spre sfarsitul secolului XIX, confruntata cu o disparitate de putere tot mai mare, pe fondul unei Rusii tot mai agresive, Viena a devenit din ce in ce mai dependenta de Germania pentru a-si sustine pozitia in balanta de putere continentala. Austriei ii lipsea de fapt un activ strategic pe care Germania il avea din abundenta: puterea militara. Dependenta geopolitica Intrebarea este: spre care dintre cei doi poli va pivota Europa institutionalizata? Competitia geopolitica pentru orientarea strategica a Europei este departe de a avea un castigator. Suntem tentati sa credem ca America este optiunea naturala a UE. Insa istoria secolului XIX ne arata ca dependenta strategica de un vecin mai puternic ii confera acestuia o parghie esentiala in exercitarea unui control sistematic asupra comportamentului unui actor geopolitic vulnerabil. Parghia pe care Rusia o detine asupra unor state membre cheie ale UE poate slabi ireversibil atlantismul ca orientare strategica in Europa. Pe acest fundal, pentru multe state europene, Rusia devine mai atractiva. Motivul este simplu: resursele energetice si, de fapt, capitalul de santaj energetic pe care Moscova il detine raspund unor interese si nevoi imediate, mai urgente pentru cetatenii europeni decat virtuala umbrela de securitate militara furnizata de catre Statele Unite. Un recent raport al Ministerului suedez al Apararii considera ca, intre 1992 si 2006, Moscova a folosit energia ca instrument politic de 55 de ori. De altfel Rusia nici nu trebuie sa suspende alimentarea cu energie a Europei; pentru multe dintre statele membre, imperativul unei aprovizionari permanente cu energie, ca de-altfel si relatiile economice privilegiate cu Rusia, reprezinta o componenta de descurajare suficient de puternica pentru a nu promova politici care sa loveasca in interesele Moscovei. In aceste conditii, in decembrie 2007, un raport al European Council on Foreign Relations considera ca 16 dintre cele 27 de state membre ale UE formau un asa-numit grup informal de lobby pro-Moscova. Balanta de putere pare sa se incline in favoarea Rusiei: cele 16 state partenere (care detin relatii economice privilegiate cu Moscova) controleaza 211 voturi in Consiliul European (fata de 134 detinute de cele 11 state atlantiste) si 463 de locuri (fata de cele 269) in Parlamentul European. Din acest grup face parte si Germania - cel mai important actor geopolitic european, cel mai mare contributor la bugetul UE si cel mai bun prieten al Rusiei in interiorul proiectului comunitar. Astazi, Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei, cea mai mare piata energetica si, de fapt, fereastra prin care Rusia s-a infiltrat politic chiar in inima procesului decizional al UE. Efectele nu au intarziat sa apara: Berlinul s-a opus initiativelor SUA de a oferi MAP-ul Ucrainei si Georgiei, a respins eforturile de liberalizare a pietei energetice europene, a refuzat desfasurarea unei misiuni de pace a UE in Republica Moldova. Kremlinul pare sa influenteze din ce in ce mai mult agenda de politica externa a statelor europene si chiar sa defineasca regulile jocului. Capitalul de presiune energetica al Moscovei a functionat fara fisura in timpul crizei georgiene, cand state pivot ale UE au evitat sa se alature pozitiei dure a Washingtonului. Dupa cum a precizat ministrul de Externe al Frantei, Bernard

Kouchner: "sanctiunile impuse de furnizori sunt foarte diferite de cele impuse de catre cei care se gasesc la celalalt capat si care nu pot inchide robinetul". Liderii rusi speculeaza pur si simplu un set de oportunitati structurale, oferite pe fondul tranzitiei la multipolaritate. Este foarte putin probabil ca, in aceste conditii, sa rezulte traditionala Europa gaullista dorita de comentatorii conservatori. O imagine mult mai sugestiva ar fi sa proiectam comportamentul recent al Germaniei (foarte sensibil la interesele Moscovei) la scara europeana. Din punct de vedere geopolitic, Europa institutionalizata s-ar putea transforma intr-un pol de putere negationist care, fara a respinge pe fata obiectivele SUA, totusi nici nu va dori sa-si asume riscuri semnificative pentru a le sprijini. Rolul sau ar putea fi cel de amortizare si tergiversare a initiativelor strategice americane impotriva Rusiei, dar fara a furniza o alternativa viabila leadership-ului exercitat de Washington. Provocarea pentru Statele Unite este o Europa mult prea slaba si dependenta de un actor din afara lumii euro-atlantice. Totodata, pentru America miza pe termen lung este simpla: sa se asigure ca, atunci cand va exista o Europa unita, aceasta sa reflecte, mai ales la nivelul politicilor asumate, interese euro-atlantice fundamentale. Pe termen scurt, Washingtonul poate insa aplica o strategie de tip Bismarck, scopul fiind acela ca balanta de putere din interiorul proiectului european sa se incline in avantajul statelor de orientare atlantista. Prioritatea administratiei Obama ar trebui sa fie cultivarea unui nucleu de state atlantiste capabile sa influenteze procesul decizional european in sensul adoptarii unor politici publice care sa reflecte interese euro-atlantice. Contrar opiniei generale, istoria este departe de a fi luat sfarsit in Europa. Ne aflam la inceputul unei noi competitii strategice pentru sufletul si inima Europei. Rezultatul ramane unul deschis. Intre timp, trebuie sa renuntam la certitudinile trecutului si mai ales la aceea ca Europa va ramane intotdeauna atlantista. * Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un thinktank dedicat studiului Europei Centrale.