Macedonski la Magda Isanos, vol. I, Editura Pontica).

Grila evaluativa (propusa in aceste cinci volume, selectand 189 poep ~i insumand aproximativ 3.000 pagini) ca ilustrare a sincroniei - ne-o of ed, a~a cum s-a putut constata, mutapile interdisciplinare ce au marc at orizontul de a~teptare al sfaqitului celui de al doilea mileniu. Am inceput cu poezia postbelid ~i nu invers - cum procedased top ceilalp critici care n-aveau un criteriu operativ - intrucat era necesar sa palpam mai intai pulsul viu al prezentului. Numai dupa ce ne-am edificat asupra orizontului receptiv actual, de recunoscut in oppunile ultime (prelungite pana la generapa douamiista, pe care am flXat-o parpal in antologia Generafia 2000, aparuta in 2004), am putut sa extindem aria investigapei noastre asupra intregului secol. Am observat d nu se intampla nimic important in perioada postbelid Hid 0 legatud directa cu traiectul noilor tensiuni semnificante introduse in poezie de ac,tiunea avangardistd, de aceea am pornit de la reevaluarea fenomenului avangardei romane~ti. Noile achizipi experimentaliste, ce urmeaza dupa avangarda istorid, in consonanta cu progresele cognitive ale ~tiintelor exacte, influenteaza subteran tot ce se propune mai interesant in discursul poetic contemporan. Conceptul de poeticitate evolueaza istoric ~i aceasta diacronie se regase~te in echivalarile diferite ce vor fi date in timp celor doua nopuni antrenate subiacent in procesul semnificant: obiectul ~i subiectul poeziei. Atitudinea bine precizata a actantilor poetici fata de aces tea ne indid situarea concreta in contextul diversificat al poeticitapi, mai exact ne sugereaza chiar modul polemic prin care se manifesta ace~tia fata de o traditie restrictiva. i~ aha ordine, nu era posibila 0 lecturd integrativd a poeziei romane~ti din secolul trecut fad a se pne cont de toate mutapile metodologice ale criticii literare care au avut loc dupa asimilarea necesad a psihanalizei, structuralismului ~i semioticii. Dincolo de intuipe ~i gust, fundamentele teoretice ale abordarii textului poetic au evoluat in mod esenpal ~i cine crede d poate face abstracpe de noua epistemologie se in~ala in mod iremediabil. Este evident d impresionismul critic a fost depa~it printr-un ca~tig hermeneutic imediat, indus de noua noua critid,

Dad cercetam cu atenpe evolupa poeziei noastre, yom observa d, deja, in secolul al XIX-lea, problema constituirii subiectului poetic devine obsesia fundamentala a poeticitapi romane~ti, intrucat tranzipa dtre modernitate este destul de accidentata, evidenpind tentati;:ele diferite ale actantului poetic de a se desprinde definitiv din matricea orala. In fond, metamorfozele poeziei reprezinta chiar metamorfozele eului poetic. Inipal, poe~'a este emanap'a unei instante enunfdtoare impersonal e) avand un obiect ce se afla in exterior. Apoi, pe mdsurd ce are loc transformarea treptatd a acestei instante transcendente 1ntr-un eu poetic autonom, aceasta capdtd 0 conftiintd de sine tot mai accentuatd fi 1ft' devine propriul obiect. Orice eu poetic propune 0 raportare precis a la real, intermediata diacronic de 0 anumita poetid (clasicista, romantid, simbolista,

expresionista, textualista ete.) care impune organizarea discursului in codifidri recognoscibile pentru un anumit tip de receptivitate, ce variaza ~i ea in funqie de epod. Cum se ~tie, modelele semiotice sunt modele istorice. Sistemul rupersemnelor poetice, cruar reprezentat (precum in lucrarea de fata) in e~antioane de structuri luate separat, conserva, la toate nivelurile, propria-i istoricitate interna. Conceptul de poezie, ca ~i acela de poeticitate evolueaza in timp ~i criticul (de orice orientare ar fi el) trebuie sa aiba in vedere aceasta "evolutie" pentru a nu eluda diferenfierea estetica. Pentru poezia romana din secolul al XX-lea (traditionalista, modernista, avangardista ~i experimentalista), eul poetic tinde sa devina instanfa absoluta a discursului, abolind treptat orice mediere. Marele deziderat este de a reu~i sa traversezi toate obstacolele retorice pana la acel eu real pe care-l poate na~te viu ~i autentic, Vocea. Este acesta drumul parcurs de poezia romaneasd de la preromanticul Heliade la postmodernul Nicruta Stanescu.

S-a remarcat sporadic cum creatia oral a a exercitat 0 influenta puterruca asupra evolutiei formelor de expresie pe care poezia romaneasd Ie antreneaza in act in scurta sa istorie externa, cat ~i asupra modului de a gandi ~i concepe procesul poetic in sine. De la Anton Pann la Tristan Tzara, pe de 0 parte, ~i de la Vasile Carlova la Cristian Popescu, pe de alta parte, au loc mi~dri circulare de sedimentare ~i avansare a discursului pe care 0 istorie interna a poeticitatu trebuie sa Ie inregistreze tocmai spre a ilustra modalitatile prin care se realizeaza saltul de la formele poetice orale la scnitura autenticista a generatiei nouazeciste. Dad poezia oral a implid 0 llstanta enuntatoare impersonala, cultivand in principal genul baladesc, yom constata d ~i Unll poeti (moderni ~i postmoderni) recurg periodic la aceasta forma de structurare nu prea indepartata de naratiunea fiabesd din care deriva, ceea ce confirma faptul d - ~i in actualitate - celula poetica autohtona mai erediteaza moduluri semnificante baladeJti, cultivate cu preponderenta de dtre un emitent anonim. Este demna de atentia criticii, de exemplu, evolutia scriiturii orale de la Marin Sorescu la Dumitru Crudu. Astfel, este interesant de explorat imprejurarea d structurile poeziei orale au fost investigate cu real profit, la diferite niveluri, de Alecsandri dar ~i de Blaga, de Eminescu dar ~i de Ion Barbu, de Urmuz dar ~i de Arghezi. Eminescianismul ca ~i arghezianismul i~i revendid, diferentiat, 0 anumita sursa orala; de aici deriva un paradox la fel de actual ~i pentru poetul eel mai tanar. Probabil d aceasta situatie speciala a poeticitatu romane~ti motiveaza coabitarea celor mai znaintate forme experimentiste de discurs cu unele versificari cvasifolclorizante. Receptorul, cruar avizat, este mai degraba dispus sa accepte produsul a~a-zis "liric", fund mai putin atent la dutarile, adeseori ratate, prin care se inceard probarea altor posibilitati ale discursului. Putini sunt poetu care-~i pun intrebarea cine vorbqte in textul lor, abandonandu-se instinctiv, de cele mai multe ori, unei scriituri impersonale. Cu atat mai putin se poate vorbi, in asemenea cazuri, de prezenta unei con~tientizari reale a eului poetie.

Constituirea eului poetic este 0 problema complexa in rezolvarea carela se angajeaza toate demersurile mai importante din prima jumatate a secolului trecut. E curios, dar la noi se mai face confuzia intre no~unea de eu poetic ~i diverse alte no~uni precum "poet", "rapsod", "creator", "autor", "emitent" etc., care pot intra in rela~ de inciden~a cu prima no~une, tara, insa, a se suprapune vreodata. Eu/ poetic repreifnta insumarea unor vaste raporturi de (znJdeterminare ce se stabi/esc intre 0 instanfa enunfatoare antrenata direct in discurs (/UCfU pus in evidenfa prin diverse marci sau martori textua/i) {i obiectu/ acestui discurs care poate fi rea/ul "rea!' sau realitatea textuala. Eul poetic presupune deci un ansamblu de rela~ care implica vocea enun~atoare, limbajul ~i lumea. De aceea, 0 rapida trecere in revista a sistemelor poetice, in cadrul carora se manifesta un eu rea/mente constituit sau numai tendinta constituirii , acestuia, devine cu adevarat instructiva. In cele aproximativ doua secole de poe=(je romaneasca scrisa, efortul maxim se leaga mai ales de emanciparea dificila de sechelele liricizante - consacrate de 0 nelipsitti tradifie orala - in structurarea discursului poetic de pana la Vasile Alecsandri ~i chiar ~i dupa. Nu intamplator "bardul de la Mirce~ti" este autorul celebrului enun~ "romanul s-a nascut poet" ce modeleaza - explicit sau implicit "poeticitatea" empirica (de multe ori confuza) a tuturor poe~lor (cu excep~a lui Eminescu) ce s-au succedat in epoca pana la neoclasicizantul George Co~buc. Autorul doinelor {i lacramioarelor a trasat coordonata genetica eminamente lirica - ce se poate decela u~or din viziunea abstract-cosmica a poeziei noastre orale, iar Co~buc i-a restituit tiparele idilice ~i balade{ti. Este evident ca pattern-urile narative, integrand diverse scenarii ale miturilor originare, au travers at indelungi metamorfoze - in cadrul unei evolu~ subtile a formelor interne - pentru a atinge percutan~a semnificanta din aceasta atat de cunoscuta secventa orala, intens subiectivizata: , "Doina, doina, cantec dulce/Cand te-aud nu m-a~ mai duce/Doina, doina, viers cu foc,/Cand te-aud eu stau in loc". Nu cred ca se incumeta cineva sa conteste valoarea lirica intrinseca a aces tor versuri, chiar daca apartin unei instante enuntatoare anorume. In aceasta strota, exemplara prin laconism, 'se comunica ~sen~a ;rfica a flin~ei ~i, dincolo de inseqia autoreferen~ala cu totul surprinzatoare intr-un context oral, se poate semnala prezen~a unui subiect poetic asumat la persoana intai, precum in discursul scris, dqi reprezinta expresia unei manifestari colective. Desigur, nu putem vorbi inca de un eu diferenfiat, dar este cu totul remarcabila tentativa pulsiunii lirice anonime de a se constitui ca un posibil subiect autonom, Prin reductia extrema a rolului actantial pana la identificarea intr-o unica instanta a " , discursului ce se autosemnifica in act.

Primul pas decisiv in constituirea unui eu poetic autentic - daca-l dam la 0 parte pe Heliade - ii apar~ne lui Eminescu ~i anume acelui ultim Eminescu slabit ce reu~e~te sa se exprime plenar prin emisia lirica directa, in versul coparticipativ "Nu

credeam sa-nva~ a muri vreodata". Prin sfor~area eului poetic extins a agonal pana la paroxismul tdirii, actantul eminescian i~i asuma individual culpa ontologid, transgresand orfismul auroral. Dar poeticitatea discursului romantic, in general, nu propune decat un subiect abstract, autocontemplativ, ce-~i cautit - ind in exteriorratiunea unui statut ambiguu. S-a spus d, de fapt, structurarea textului premodern este actualizata prin figurarea unui subiect mai mult diegetic decat poetic. Versul citat, ce reprezintit interiorizarea viscerala a conditiei ontologice, il inscrie pe Eminescu in perimetrul restrans al poeticitatii absolute, salvandu-l de desuetudinea diacroniei inevitabile a artelor poetice. Solemnitatea restrictiva din textuarea eminesciana continua sa mentina acela~i contact ombilical cu 0 substan/a meteifiiJca (in sens blagian) ce intretine tiparele coercitive ale unei oralitati congenitale. Totu~i nu putem vorbi in mod intemeiat despre constituirea unui eu poetic autonom in discursul eminescian, situatie complexa ce a condus la hibridarea modernitatii noastre poetice ~i la fixarea unui deziderat obsesiv ce va fi tran~at abia in secolul al XX-lea, prin eforturile conjugate ale celor cinci: Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia ~iNichita Stanescu. Dad sistemul de semne al poeziei eminesciene a intemeiat acea "langue" nationala, devenitit reper absolut pentru intreaga durata de evolutie a formelor poetice romane~ti, in secolul al XX-lea vor aparea cinci mari poeti ce vor rescrie "eminescianismul", transformandu-l in cinci !imbqje poetice diferenfiate) in functie de cerin~eledisjuncte ale manifestarii discursului poetic modern ~i postmodern. Dar Eminescu a intemeiat ideea de poezie nationala printr-un salt pre a brusc, pentru a putea fi asimilat normal de traditia anterioad ~i posterioad, focalizand toate dutitrile ~i formulele intr-o directie exclusiva. (poate d asta explid atitudinea violent-negativa fa~a de eminescianitate, manifestatit de optzeci~ti cu zece ani in urma). El a sintetizat sau a descoperit, a reluat sau a anticipat - evident la modul ideal - aproape toate motivele ~i directiile, toate obsesiile ~i aspiratiile, toate viziunile ~i sentimentele, astfel d toti poetii ce-i urmeaza sunt intr-un fel sau altul eminescieni. Astfel, se poate spune dare loc un fenomen permanent de infu,ife fi transfuiJe a eminescianismu!ui in corpus-u! actual, trecut fi viitor a! !iteraturii romanefti. In consecin~a, in mod firesc, yom descoperi un eminescianism oracular la Antim Ivireanul, un eminescianism alegoric la Dimitrie Cantemir, un eminescianism sociogonic ~iimnic la Heliade, un eminescianism preromantic la Vasile Carlova, un eminescianism paremiologic la Ion Creanga, un eminescianism ftlosofic la Vasile Conta, un antieminescianism la Macedonski, un eminescianism epigonic la Vlahu~a, un eminescianism mistic ~i pamfletar la Arghezi, un eminescianism mitic la Blaga, un eminescianism germanic la Ion Barbu, un eminescianism bacovian la Bacovia, un eminescianism initiatic ~i vizionar la Sadoveanu, un eminescianism elin la Cilinescu, un eminescianism elegiac la Nichita Stanescu, un eminescianism viitor la un poet viitor, care de~i nu s-a nascut este deja marcat de aceea~i ereditate. Eminescianismul impune 0 viiJune categoriala fi un sti! cu ddacini infipte adanc in tot ce se refed la cultura pre- ~i post-eminesciana. Dupa Eminescu se vor con~tientiza treptat acele cateva traiecte creative ce vor dpata 0 functie

canonizanta. Substan~a ideologiei eminesciene va fi asimilata de cultura romaneasca, iar sondajele vizionare ~i onirice ale eminescianitapi vor marca definitiv orientarea discursului poetic modern. La fel, polemismul gazetaresc ~i fantasticul prozei sale vor fi ~i ele transformate rapid in tradifie activa. S-a ajuns chiar la situapa paradoxala ca tot ce nu putea fi inglobat sau integrat unei posibile tradzfii eminesciene a fost respins violent ca lipsit de organicitate. Daca tiparele cuprinse in modelul eminescian apar, de exemplu, restrictive fa~a de avangardism, intrucat nu-l anticipeaza, s-a ~i format 0 mentalitate autohtonista ce se opune, aproape in exclusivitate, achizipilor avangardiste sau postmoderniste. Constituirea unui model naponal poate suspne universalizarea unei culturi, atunci cand acest fapt s-a petrecut deja, dar poate sa ~i franeze atingerea acestei universalizari, cand exclude aprioric orice posibilitate de a asimila alte paradigme creatoare. Din pacate, trebuie sa spun em ca Eminescu nu a intrat definitiv in circuitul universal ~i, de aceea, literatura roman a moderna a fost obligata sa afle alte cai prin care sa se integreze intr-un spapu mai larg, caci latentele structurari estetice, intersectate de gena eminesciana, se cereau transformate In act. A~a cum am spus, descifrarea acestora a propus, pentru prima jumatate a secolului al XX-lea, patru paradigme poetice (e yorba de Blaga, Bacovia, Ion Barbu ~i Arghezi) ce vor polariza acele campuri de tensiuni semantice ~i formale, apte sa Ie trans forme in semne/e tute/are ale poeziei moderniste. La aceste patru sisteme poetice se adauga al cincilea pentru a doua jumatate a secolului, instituit de opera postmoderna a lui Nichita Stilnescu. Astfel, gandirea poetica romaneasca, deductibila la nivelul unei gnoseologii mai generale din operele poe~or paradigmatici enumerap, se particularizeaza in varietatea ~i diferenperea metode/or poetice omologate. Exista 0 metoda poetica blagiana dedusa din viziunea expresionista a poetului ~i ftlosofului; exista 0 metoda poetica barbiana inclusa unei explorari textualiste ~i textualizante a discursului; exista 0 metoda poetica bacoviana ce se nutre~te din autolivrarea eului poetic; exista 0 metoda poetica argheziana ce face accesibile materiile impure ale tuturor compartimentelor limbii ~i exista 0 metoda poetica stanesciana bazata pe poetica postmodernista a necuvintelor. (Observam in treacat ca tentativa optzeci~tilor, in frunte cu criticul N. Manolescu, de a abandon a etalonul eminescian, imediat dupa 1989, a fost sortita e~ecului: s-a putut constata, astfel, ca Eminescu rezista oricaror revizuiri axiologice ~i ca, in niciun caz, nu poate fi substituit, intr-un interval de timp apropiat, de 0 alta paradigma poetica fondatoare!)

Nu s-a cercetat indeajuns de catre critica sociologica de ce n-a fost omologat corect pana acum poetul Alexandru Macedonski, care tinde sa recupereze in timp un loc mai privilegiat. Trebuie sa observam ca metoda poetica macedonskiana i~i adjudeca treptat 0 influen~a catalitica cu bataie mai lunga decat aceea eminesciana. (Aici nu am emis decat 0 judecata neutra de constatare in cadrul evolupei

poeticitii?i ~i nicidecum nu am intenponat 0 ierarhizare axiologica. Aceasta se poate, insa, deduce a-posterion1). In mod diacronic, cel ce face tran'.(!fia catre structurile poeziei din secolul al XX-lea este chiar antieminescianul AI. Macedonski ~i asta explica probabil intarzierea ~i oscilapile repetate in receptarea macedonskianismului. Fiind un poet de frontiera, autorul "NoP?i de decembrie" ocupa spapul minat dintre doua secole, aparpnand atat secolului al XIX-lea prin poezia neoromantica ~i parnasiana, cat ~i secolului al XX-lea prin modernismul sau funciar (teoretic ~i practic). Macedonski flltreaza ~i purifica definitiv poezia romaneasca de lestul aglutinarilor romantice neasimilate ~i, odata cu el, capata substanta viabila orientarea noua catre tendintele simboliste. De asemenea, tot prin Macedonski se contureaza mai clar autonomia instantei enuntiitoare. , , Dincolo de aceste considera?i de ordin mai general, dupa cum am spus, problema esenfiala se leaga de constituirea unuJ eu autonom fi de situarea subiectului poetic fn relafie directa sau indirecta cu obiectul poeziei. In funcpe de aceste interrelaponari, putem observa ca, prin Macedonski, poezia romaneasca de la sfiqitul secolului al XIXlea a participat din plin la cautarile structurale ce au travers at poezia continentala. Nelini~titul Macedonski a probat diverse ipostaze ale poeticita?i pana sa acceada la un eu emancipat. De aceea valoarea contribupei sale reale la avansarea ~i sincronizarea poeticitii?i romane~ti ramane sa fie dovedita de catre critica.

Fara alte referinte contextuale, implicite diacronizarii direcpilor din prima jumatate a secolului, yom survola rapid modalitaple de constituire a subiectului poetic prin inventarierea ~i activarea unei metode diferenfiatoare. Astfel, prin metoda ar;ghe'.(!ana,dedusa din multiplele arte poetice cu valoare de manifest, se ilustreaza dramatic a sfortare a eului poetic de a se constitui ca entitate autonoma, sfortare ce ramane, insa, la starea de incercare ~i tatonare, datorita imposibilitatii instantei enuntatoare de a se separa de toate acele servituti specifice , , , , conceperii tradiponale a discursului ca 0 emanape transcendentala. De~i apostatul Arghezi i~i tran~eaza statutul de rebel absolut, totu~i, la nivel estetic, el ramane inca la stadiul cartelli luciferice fara sa-~i afle un traiect diferenpator prin care sa indice gradul de con~tientizare reala a reformei sale poetice. Eul arghezian nu reu~e~te sa se intrevada de cat uneori, ca voce infuza, hibridata in interstipile unei alte voci impersonale ce aparpne instantei metafizice. Situarea ambigua a lui Arghezi se explica ~i prin inscrierea sa intr-un sistem oscilant al poeticita?i, pendulind indecis intre tradiponalism ~i modernism. Eliberarea de acest statut desuet este impiedicata ~i de canonul prozodic tradiponal adoptat instinctiv de poet. Gestica argheziana impune insa 0 atitudine de mare orgoliu ~i indrazneala, omologabile aproape unei deturnari victorioase a instantei tiranice, cu toate ca ar;gheiJanismul consacra un discurs al carui obiect este de presupus dincolo de tex" fntr-o exterioritate incongruenta. Respingerea acestei poetici - ca fund artificiala - de catre

Ion Barbu nu se datora doar unei toane polernice, ci era justificata la nivelul evolupei poeticitapi, prin oppunea textuala (textualista ~i textualizanta) avansata a autorului J oeului seeund.

Nici metoda expresionista, la care aderii sincronic Blaga, nu inseamna - in context autohton - 0 reala recuperare a eului poetic. Tentativa de restructurare modernista a discursului este identificabila aici imediat la toate nivelurile, constituind 0 adevarata rupturii fata de poetica tradiponalista dominanta. Osciland intre prima ipostaza a unui eu exterior (amplificat artificial intr-un cadru cosmic in care se manifesta 0 instanta dictatoriala nietzscheiana) ~i pornirea scra~nita spre interiorizare a eului scindat din a doua etapa de creatie, poetul opteaza in final pentru impersonalizarea ~i reducpa anonima a instantei enuntatoare. Dar efortul esenpal de sincronizare al lui Blaga va contribui in mod edificator la subminarea unor forme poetice retardate ~i la instituirea ~i consolidarea unei noi tradipi poetice. Ar fi de discutat in ce masurii eul expresionist blagian inseamna cu adevarat 0 achizipe realii pentru evolupa discursului. In realitate, in Poemele luminii (1919) nu exista decat un simulacru de afirmare (printr-o rnimare violenta) a subiectului poetic caci expresionismul blagian nu recupereaza fibra cea mai profunda a acestuia, ci doar ipostaza mediata a unei entitap structurante abstracte, fixate in elanul retoric dat de imersiunea intr-un cosmos dionisiac decorativ. Dar metoda expresionista - a amplificarii eului pana la plastica strigatului - conduce la dispersia in supraindividual. Prin poetica blagiana (care implica 0 corectare jungiana a retoricii expresioniste), instanta enuntatoare este afirmata chiar in proeesul eonstituirii tragiee a eonftiin/ei unui eu poetie problematizant, investigabil in raporturile ambigue, alienante, pe care acesta Ie stabile~te cu 0 realitate metafizica externa. Ca eul blagian ramane inautentic 0 dovede~te faptul ca niciunul dintre poepi postbelici neoexpresioni~ti nu reu~e~te sa acceada realmente la un eu poetic constituit.

Prin Ion Barbu (sa nu se uite ca Joe seeund apare in 1930) are loc 0 brusca mutape anticipatoare; eul poetic este retras definitiv ca modtil posibil al discursului, fund substituit cu 0 instanta textualii suverana ce dicteaza doar acele permutari sintactice ~i prozodice, incluse in legile interne ale textualizarii. Nirnic nu este adrnis dincolo de oglinzile textului ~i de autocon~tientizarea acestuia divulgata prin semnale ascunse in propriile-i pliuri. Discursul poetic abole~te orice urma a realului, nutrindu-se cu ceea ce s-ar putea chema (in sens barthesian) eorporalitatea textuald. Este fuesc ca autospecularitatea, autoreflexivitatea ~i

autoreferentialitatea sa fie singurele operatii poetice ingaduite in procesul de translare textuala, proces ce se manifesta, insa, prin figurarea unei corporalitati discursive ambigui, decodificabile pe cai obscure de catre 0 instan~a lectoriala implicata egal in actul scriiturii. Obiectul poeziei va fi acum metapoeij"a, iar procedeele discursului etaleaza practicile infinite ale unei intertextualizari asumate programatic. Metoda textua/izantd barbiand reprezinta punctul de maxima avansare al cautarilor autohtone ~i europene la data publicarii locu/ui secund, ceea ce indica nivelul ridicat al evolutiei poeticitatii romane~ti in ansamblu. In deceniul trei al secolului trecut, poetul-matematician folose~te acela~i limbaj cu Julia Kristeva ("text", "permutari sintactice", "con~tiin~a receptoare" etc.) anticipand 0 teorie ce va fer tiliza practica semnificantd a grupului de la revista "Tel Quel". Este cazul sa incercam sa vedem in ce mod a fost asimilat poetul locu/ui secund de componentii ultimelor promotii. Se intrevede astfel un fenomen extrem de interesant; pare ca poetii tineri il preiau pe Ion Barbu, la distan~a de peste cincizeci de ani, fad complexe, cu aerul firesc al unei contemporaneitati "in absolut". Dupa ce sintaxa a fost des cordata ~i sistemul hermetic descifrat, s-a trecut la inventarierea ~i explicitarea topoilor ~i a procedeelor. A~a se ~i explica faptul ca de~i majoritatea poe~or optzeci~ti nu au decat 0 cuno~tin~a vaga despre teoria textului (intermediata de referin~e sporadice, vreau sa zic ca sunt foarte putini cei care sa fi citit la sursa principalele lucdri aparute in colectia Poetique a editurii Seuil, apartinand unor Roland Barthes, Julia Kristeva, Jacques Derrida, Philippe Sollers, Gerard Genett~ ~i altii), ei intuiesc ~i continua, cu toate acestea, in practica scriiturii, traditia textualizarii inaugurata (teoretic ~i practic) de autorul locu/ui secund. Daca se poate vorbi deci de 0 emulatie in descenden~a barbiana, aceasta apartine in principal ultimelor doua promotii care au asimilat, in sfar~it, fie ~i la modul instinctiv, /ec,tia textuaM a marelui poet, nu indestul de u~oad, fapt ce se constata ~i din tatonarile ~i precautiile nenumarate ale fiecaruia. Este yorba mai ales de un act de incercare experimentista, 0 pro bare implicita a metodei textualiste, cmar daca poetii in cauza nu au 0 prea clad con~tiin~a teoretica pentru a se situa programatic in spatiul noii poietici, descms anticipativ de Ion Barbu. Exista ~i 0 modalitate mai secreta prin care sistemul traditiei este verificat ~i epuizat in formele de expresie travers ate intr-un timp mai indepartat sau mai apropiat. Poetii textuali~ti (~i textualizanti) refac la alt nivel experien~a sistemului poetic barbian. Daca Ion Barbu din ultima etapa de creatie poetica eliminase orice urma a subiectului, lasand sa vorbeasca instan~a impersonala a textului, urmarit (acesta, textul) in desfa~urarea procesuala, mai tinerii poeti vor incerca sa readuca eul in spatiul poemului ~i sa introduca semnele experien~ei textuale intre insemnele propriei lor existen~e, astfel ca scenariul optzecist se coloreaza violent cu stranietatea unor autodafeuri, autoexecutii ~i autoghilotinari optimiste; toate aces tea, dupa cum s-a vazut, reprezinta ni~te marci textuante. Spre deosebire de Bacovia, poeticile lui Arghezi, Blaga ~i Ion Barbu dau priori tate, mai mult sau mai putin, materialului lingvistic. Astfel, poezia ce rezulta de aici este efectul scontat al unor tensiuni semnificante, ceea ce intra in cmar

specificitatea genului poetic in sine. Poate intr-o propoqie mai redusa in cazullui Blaga, al carui "suflet metafizic" scapa uneori de sub teroarea metodei expresioniste - mai ales in faza ultima, cand insa intensitatea discursului scade. Numai Bacovia ~iNichita Stanescu reu~esc sa depa~easca bariera limbajului.

Abia metoda bacoviana inseamna ceva cu totul nou fa~a de Arghezi, Blaga ~i Ion Barbu. Este interesant sa semnalam ca discursul poetic al lui Bacovia nu a fost receptat a~a cum ar fi trebuit la data debutului (Plumb a fost public at in 1916), pentru ca a aparut prea devreme, cand nu se formase inca un orizont de a~teptare in stare sa valideze un discurs al carui mecanism de pro due ere anticipeaza etapa postffioderna, ~i cronologic este anterior avangardei istorice romane~ti. eu Bacovia, se inregistreaza la noi un eu poetic pentru prima data cu adevarat constituit, dar este yorba de 0 acceppe pe care 0 capata acesta numai in receptarea actuala; vreau sa spun ca, fara perspectiva postffiodernista, Bacovia nu ar fi fost descoperit ~i evaluat la proporpile de acum. Metoda bacoviana inseamna un ca~tig enorm prin instalarea bacovianismului ca modus vivendi. Astfel are loc asumarea totala a discursului de catre instan~a enun~atoare care i~i este propria transcenden~a. Sentimentul este reactualizat nu numai ca posibil vehicul semiotic, ci acesta se transforma in acea stare agonala, devenita condipe unica a actului poetizant. Eul bacovian nu mai este cons trans sa se manifeste din exterioJ:, impulsionat de vreo retorica, pre cum eel blagian, ci se situeaza simultan in existen~a ~i scriitura, asumate coparticipativ ca existen~a a scriiturii ~i ca scriitura a existen~ei, Obiectul poeziei se reduce la acest eu ce se investigheaza perpetuu pe sine, poetizand la nesfaqit existen~a ca experien~a scripturala. Starii agonale bacoviene ii este imprimata 0 singura direcpe, catre destructurarea ineluctabila a realului ~i a actului poetic. Bacovia repne in scriitura dara procesului semiosic prin care energiile vitale sunt transferate in discurs ~i invers. Prin aparipa lui Bacovia, eul poetic ~i obiectul poeziei se suprapun definitiv pentru prima data, recuperand dimensiunea interiorizata a actului liric.

Urmand acestei tradipi bacoviene, instituite in prima jumatate a secolului, Nichita Stanescu continua procesul de interogare poetica prin operapi decise de captare a eului, integrate tentativei experimentaliste. Metoda lui Nichita Stanescu, in ,cons ens cu aceea bacoviana, situeaza actul poetic in interstipile spapului "prelingvistic", instaurand viziunea tragica a traversarii ~calltul' de dtre 0 instan~a vorbitoare, ce se afuma nu in discursul h~'ia, C:i n pulsiunea'preverlaala. La Nichita Stanescu discursul nu mai I

BIB
Nr, in

'.

,,_.lo~~

'S-~