FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. Stoetzel. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. există mai multe tipuri de personaje: sociale. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. biochimice. „mască”. concret). 1963). Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel.individualizează un om particular. După O. nu există nici o experienţă psihologică. desemnează persoana plus o notă de valoare. volitive. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. a persoanei şi personalităţii. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . În ambele ipostaze. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. fiind o specificare a individului. b. denumită prin diferite concepte. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. simte şi se comportă). manifestare care se subordonează unui anumit rol social. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. atât din considerente teoretice. prin comportament. Klineberg. Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. este echivalent cu rolul social. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. personalitatea ocupă un loc central în psihologie.

T. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. După criteriul sferei. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. concret) – general (universal). condiţionarea personalităţii. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. o structură internă specifică. delimităm două categorii de definiţii: 3 . G. nu poate fi studiată. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». interiorizată. După criteriul conţinutului.pentru a-şi justifica un statut sau altul. Lamiell). Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. este inaccesibilă ştiinţei. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. chiar dacă există. 2. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. R.

diferite. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. Adler (psihologia individuală). După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. K.. II. Freud (psihanaliza clasică). opuse. logice. în funcţie de autorii lor: S.G. experimental). teorii dinamice. teorii integrative. C. Horney (psihanaliza interpersonală). c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. TEORII. f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). teorii nomotetice. E. Din perspectivă evolutivă: teorii statice. teorii genetice. pentru a favoriza exactitatea). contradictorii. teorii dinamice. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). A. teoriilor personalităţii. Jung (psihologia analitică). După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. să plece de la ipoteze verificabile empiric. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne).• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. teorii personaliste. teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. teorii neconcordante. MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. Erikson 4 . asemănătoare. teorii de compromis. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie).

W. relaţional şi grupal. structurală – consideră personalitatea ca întreg. personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. individul se comportă similar în situaţii diferite. până la elementul primar. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. b. R. Dintre ele. Kelly (teoria constructelor personale). interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. factoriale. şi anume: a. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului.B. H. C. 5 . depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. Rotter (teoria controlului intern / extern). Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). rezultată prin interactiunea elementelor componente şi.B. Hampson). unică.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. în acelaşi timp. Cattell şi H. irepetabilă şi ireductibilă. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. specific. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. Rogers (teoria centrării pe persoană). fundamental al acesteia.H. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. d. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). c. Teoriile personalităţii. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). Friedman şi R. totodată. modelul substanţialist (teoriile tipologice. M. constantă. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. ca o structură globală şi unitară. J. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B).J. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. analiza separată a elementelor. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. G. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. la situaţie. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). • Într-un sens larg. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. dinamică. G.

impulsivitatea. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. gradul de dezvoltare. III. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. în orice împrejurare. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. expresivitatea psihică. El se manifestă în orice situaţie. gândire. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. Ca entitate reală. memorie. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. De asemenea. fiind observabil încă din copilărie. o abordare din perspectiva ciberneticii. afectivitate) şi se reflectă în comportament.• Într-un sens restrâns. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. 6 . integrarea. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). Din perspectivă structural-sistemică. respectiv a personalităţii ca macrostructură. mobilitatea (plasticitatea). Dintre proprietăţile generale ale structurilor. deschis. ea fiind un sistem dinamic. menţionăm: consistenţa. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. hipercomplex şi probabilist. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile).

respectiv. şi are rol mediator între intensitatea. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. şi invers.s. temperamentul este latura de formă („stilistică”).) – definit prin intensitatea. Dacă tipul de a. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. şi nu latura de conţinut (internă). tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. El influenţează personalitatea. alături de predispoziţii. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. determină categoria de temperament. Însă.n.s. simpatie – antipatie). structura temperamentală şi. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. ci reprezintă modul de a fi. stilul comportamental. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. Tipologii temperamentale: 7 . 2. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. În principiu. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. determinate genetic.n. „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. dar nu determină conţinutul vieţii psihice.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii.

2. fiind: unimodale. mobil – generează temperamentul sangvinic. echilibru. 4. anestezic). C. mezomorf şi respectiv. microsplahnicii. Viola. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. B. e) criterii clinice. 2. (b) N. brevilin astenic. tipul respirator. b. echilibrat. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm.P. tipul puternic neechilibrat. E. 3. tipul digestiv. rezultă următoarele tipuri: 1.s. Pavlov studiind tipul de a. 3. b) criterii psihofiziologice. ectomorf.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. sintonic. microsplahnicii. somatoton şi respectiv. tipul cerebral). generând trei temperamente – visceroton. brevilin stenic. normosplahnicii. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. mezoderm şi ectoderm. greoi) şi trei schizotimice (1. c) criterii psihologice. 3. excitabil – generează temperamentul coleric. tipul slab – generează temperamentul melancolic. tipul puternic. cerebroton. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. A. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. echilibrat. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . 3. 3. tipul muscular. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. d. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. Biotipologia americană: Sheldon. • Biotipologia italiană: (a). 2. 2. bimodale şi trimodale. Tipologii psihofiziologice: • I. 4. Lombroso. tipul puternic. hipomaniac. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. hiperestezic. d) criterii psihosociologice.n. longilin astenic. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. inert – generează temperamentul flegmatic. stabileşte trei biotipuri – endomorf. G. c. 2. schizotimic. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim.

grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. stabileşte tipurile: extratensiv. afectiv. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. 3. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. special – gânditor şi intermediar.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). intuitiv-extravertit. c) tipul artistic. N. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. 2. afectivitatea. tonusul afectiv. şi anume: gândirea. B. sentimentalextravertit. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. • • sentimental-introvertit. falic şi genital. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. tipul cortical drept. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. tipul limbic drept.. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. tipul cortical – stâng. b. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. senzitiv-extravertit. b) tipul afectiv. C. • În funcţie de grupele sangvine. introtensiv şi coartat (retractat). senzitiv-introvertit. 4. • • D. Montain identifică 4 temperamente: a. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. uretral. d) tipul gânditor. dinamismul proceselor nervoase. intuitiv-introvertit. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. şi anume: gânditor-extravertit. 9 . grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. senzaţiile şi intuiţia. tipul limbic stâng. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. perceptiv-imaginativ. d. identifică tipurile: extravert şi introvert. c. mental. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). activism. gânditor-introvertit. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. H. cărora le corespund 4 temperamente: 1. rezonanţă. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. anal.

c. interesele senzoriale. tipul bizar. rezultând un mare număr de tipuri particulare. tipul fantastic. coleric. i. e. polaritatea. sangvinic. tipul complezent (dependent). flegmatic. pasionat. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. d. D. Horney: a. Berger şi A. tipul receptiv. tipul economic. c. tipul sensibil. tipul social. amorf.. l. k. fanatic. h. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. b. Fromm: a. c. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. tipul hipertimic. Allport şi Vernon: a. 8. tipul exploatator. 2. 2. Kahn distinge următoarele tipuri: a. tipul agresiv. neliniştit. e. 3.instabil. j. apatic. Le Senne. e. tipul impulsiv.tipul obsesiv. tipul exploziv. IV. E. f. Schneider delimitează tipurile: a. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. 6. E.tipul productiv. tipul nestatornic. hipertimic. d. depresiv. b. structurate într-un mod original. j. tipul detaşat. tipul politic. 5. tipul nervos. b. • R. c. b. tipul amoral. apatic. tipul depresiv. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. g. nervos. după o schemă şi 10 . d. multidimensională. h. motorii şi fizice. abulic. tipul instabil:. g. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. isteroid (histrionic sau mitomaniac). astenic. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. 4. f . b. tipul acumulativ. tipul teoretic. 7. sentimental. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. c. aviditatea. • K. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. f. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. tipul estetic. i. tipul religios. d. K. G.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. exploziv.

durata. În structura generală a unei aptitudini. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. b) după proces (viteza. atitudinile. După structura lor. originalitate. eficienţă). temperamentul). tehnice. cunoştinţe.). Structura aptitudinii are un caracter dinamic. de reglare. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). executivă. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). ştiinţifice. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. de vârstă etc. 11 . noutatea). aptitudini intelectuale. elementare şi aptitudini complexe. sportive. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. pedagogice. deprinderi şi priceperi. sfera afectiv-motivaţională. aptitudini psihomotorii. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. procesualoperatorie. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. nici determinată de mediu. 3. 5. manageriale. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. dinamogenă şi de autoîntărire. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. Din punct de vedere evolutiv. 4. după gradul lor de complexitate. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale.

şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. Conceptul de inteligenţă. inteligenţa socială şi capacitatea . introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. logico-matematică. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. 12 inteligenţa concretă. Accepţiunea este însă limitată. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. Gardner.P. 2. Hebb şi B. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. empatică. S. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. D. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. inteligenţa semantică. interpersonală. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. Simon. muzicală. Wechsler. Binet. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. • J. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. inteligenţa „subiectivă”. J. Bar-On. D. D. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. Mayer şi P. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. J. D. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. H. intrapersonală. V. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Goleman. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. practică şi socială. Th. kinestezică. ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). Hein. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. L. Terman. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). • • • Fr. Reprezentanţi: A. A. Salovey. spaţială.

Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. b. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. 2. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. Vernon. forma cea mai înaltă a activităţii umane. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Guilford. VI. ca proces (vizează caracterul fazic. 3. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. valoarea. Teoria ierarhică: C. c. Abordarea genetică. ci necesită parcurgerea 13 . cu 3 subteorii: subteoria contextuală. subteoria „celor două faţete”. procesual al creativităţii. subteoria componenţială. faptul că ea nu se produce instantaneu.Teoria bifactorială: C. calitatea rezultatului depinde de personalitate. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). Burt şi Ph. Spearman. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. Thurstone şi J. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. Abordarea sistemică: R. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii.P. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. creativitatea constituie un fenomen general uman. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Piaget). Teoria multifactorială: L.Abordarea analitică factorială.

se integrează organic în structura personalităţii. G. variabilitatea ideilor. c. toleranţa la situaţii ambigui. • lipsa de îngâmfare. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. factorii afectiv-motivaţionali. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. omul valorizându-se pe sine însuşi. în grade şi proporţii diferite. verificarea). b. încrederea în propria activitate creatoare (C. • sensibilitatea pentru probleme. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. incubaţia. interacţiunea lor. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. originalitate. socioeducaţionali. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. Taylor). psihosociali. aptitudinali şi temperamentali). 3. Factorii creativităţii: a. putând stimula sau inhiba creativitatea. iluminarea. receptivitate la orice. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. socioculturali. d. 3. sensibilitate faţă de probleme. elaborare. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. 2. flexibilitate. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). Importantă este configuraţia factorilor. iar la rândul ei. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). fiecare individ dispune de un potenţial creativ. originalitate (Lowenfeld). largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). capacitate de redefinire (Guilford). 4. Prin creativitate.unor etape. 2. VII. b. factorii de personalitate (atitudinali. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături.

afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. 15 . Ponderea celor trei componente (cognitivă. Atitudinea apare. specifică şi unică. ca notă distinctivă a personalităţii. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. specifică. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. definitorie pentru om. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. coerentă cu toate celelalte. atitudinea faţă de diferite instituţii. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. ca o structură psihică multidimensională. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. relaţii de coordonare (de cooperare). În funcţie de obiectul de referinţă. care include structurile: cognitive. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. de declanşare şi ai conexiunii inverse. ele devin valori. conducând la diverse tipologii caracteriale. (b) blocul de execuţie. cu valoare morală. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. motivaţionale şi afective. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. atitudinea faţă de ceilalţi). relaţii de compensare. de activare. se elaborează sistemul atitudini-valori. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. Din punct de vedere funcţional. care include operatorii de conectare. afective şi volitive. ci doar cea esenţială.Atitudinea este poziţia internă. astfel.

Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. în general. morale). VIII. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. La rândul său. se organizează. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. de avantajare sau periclitare. c) relaţii de compensare. nu atât gradul lor de dezvoltare. afectiv-motivaţionale şi volitive. voliţionale. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . se relaţionează reciproc. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. antagonice. b) relaţii de interinfluenţare. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. afectiv –motivaţionale. dimpotrivă. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. Trăsături particulare (cognitive. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. Între subsistemele personalităţii se disting. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. laturile) personalităţii nu sunt separate. cu efecte pozitive / negative. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. intersubiective. ci interacţionează unele cu altele. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. independente unele faţă de altele. d) relaţii de feed-back. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. de dezechilibrare a acesteia. caracterul influenţează (controlează.

EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). inteligenţa activă (optimală). 2. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. de compatibilitate. Inteligenţa este subordonată creativităţii. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. IX. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. de concordanţă. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. Eul este nucleul central al personalităţii. 3. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). însă. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . Important este. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. în afara inteligenţei (factorul esenţial). atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. Creativitatea presupune. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. şi alţi factori. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. influenţa este pozitivă. 4. astfel. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. Modificarea manifestărilor activitate. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă.

Eul conţine personalitatea şi. Eul corporal (fizic). Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. însă nu orice fel de conştiinţă. – la câteva criterii. şi anume: funcţia cognitivă. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine.informaţiilor despre sine. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. exprimă personalitatea. de fapt. b. Eul psihologic. ci ca un adevărat sistem de valori. şi anume: a. gândirea. Astfel. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. în acelaşi timp. organismul e mai larg decât personalitatea”. Allport. reflexivitatea. În afara elementelor menţionate. c. funcţia de mediere şi reglare. Eul este. majoritatea lor au unele aspecte comune. orientarea finalistă. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. profilul social şi profilul mixt. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. funcţia motivaţională. 18 . arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. G. componenţa şi structura psihică a Eului. spre realizarea scopurilor. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. generând astfel sentimentul identităţii. Din punct de vedere structural. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. 2. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. un construct între conştiinţă şi personalitate. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. despre ceilalţi şi despre lume. 3. proprietăţile (particularităţile) Eului. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. profilul spiritual. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. Eul social. În cadrul personalităţii. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire).

în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. totodată. generând. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). Ea se relevă acestora. XI. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. cu orientări valorice diferite. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. şi anume: nivelul interpersonal. astfel. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. comportamentul interpersonal concret. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). şi nu personalitatea globală.X. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. formele „B” şi „C” (de control. În funcţie de cele 3 dimensiuni. Ulterior. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. consevatorism – radicalism. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio.afectiv. de validare). o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. F.

transpunerea în stările afective ale celuilalt). predictivă. adaptarea socială a personalităţii. gândurile. la un nivel superior. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. 20 . Empatia nu este înnăscută. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. performanţială. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). nu înseamnă pierderea propriei identităţi. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. Fiind un construct multidimensional de personalitate. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. b. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt).Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. înţelege şi evalua stările. permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. acţiunile. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). c. fenomen psihic (fapt interior. d. proces psihic (desfăşurare multufazică. empatia include mai multe ipostaze. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. b. a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. produs psihic (retrăirea stărilor afective. S. începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). gândurilor şi acţiunilor celuilalt. c. d. subiectiv). b.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. gândurile şi acţiunile celuilalt). cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. Empatia vizează două componente psihologice: a. de comunicare (interpersonală). mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. şi anume: a. însuşire psihică (trăsătură de personalitate. e. deşi presupune identificarea cu celălalt.

c. motive. concepţii. domeniul medical. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. funcţionalitate ineficientă. capacitatea individului de a se pune în valoare. 9. scopuri. coerent. XII. 8. 2. nobil. începând încă din primele zile ale copilăriei. În acest sens. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. 7. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. psihologia personalităţii. psihoterapia. 5. nivelul structurilor dezvoltate. cu efecte adaptative. b. nivelul structurilor primare (globale).Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. uniform. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. atitudini. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. M. artistic şi literar. discontinuu. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). se construieşte în cursul ontogenezei.devenirea conştientă de lume. 10. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. ea devine. K. elaborarea. 3. de alţii şi de sine. de a se face recunoscut de alţii. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. nivelul structurilor semidezvoltate. 21 . ci şi regresiv. 6. neuniform. continuu. didactic. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. capacitate de adaptare redusă. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. crearea de valori sociale. 4.

prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. emotiv. labil. Maslow. obiectivarea Eului (autocunoaştere. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. Allport. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. G. intuiţie. hiperexactă. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). ci şi numărul lor. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. anxios. 3. nestăpânită. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. funcţionalitate eficientă. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. 22 . C. trebuinţa spre unitate. sănătate mentală. C. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. exaltat. 3. trebuinţa spre flexibilitate. vom avea caracteristicile personalităţii imature. personalitatea pozitivă). La polul opus. performanţă. 4. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). distimic. Personalitatea optimală (termen introdus de W. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. predispune la manifestări patologice. hiperperseverentă. cu tendinţa spre patologic. securitatea emoţională (autoacceptarea). rezultă tipurile accentuate: hipertimic. exigenţa Eului. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. umor). eficienţă (personalitatea optimală. în condiţii defavorabile de viaţă. percepţie realistă. 2. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. autorealizare (A. 2. 5. se situează la limita dintre normal şi patologic. adaptare. flexibilitatea relaţiilor interpersonale.Maslow). capacitate de autoreglare.unificare. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. Rogers. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. şi negative.B.

subordonarea sau chiar anularea celoralate). Allport. Bucureşti. Ann Birch. 2004. Bucureşti. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2006. Fundamentele psihologiei. personalitatea manifestată (exteriorizată. şi anume: a. c. 2. Editura Didactică şi Pedagogică. în cele 4 tipuri majore de personalitate. totodată. nesistematică a faţetelor). f. Gordon. Jung. Carl Gustav. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. Editura Fundaţiei România de Mâine. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. Mihaela. şi tipuri de Eu. prin intervenţii educative şi terapeutice. Editura Tehnică.6.D. 2. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. 3. Tipuri psihologice. 5. Diferenţe interindividuale. putem forma. Sheila Hayward. Mihai Golu. d. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 3. personalitatea ideală (imaginea dorită). 4. 2005. vol. b. M. evita. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). în mod corespunzător. Psihologia personalităţii. tipul instabil (acţiunea independentă. 4. 1991. Bucureşti. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. necorelată. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. 23 . Editura Trei. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). vol. Corina Ţuţu. multe alte tipologii ale personalităţii. Editura Fundaţiei România de Mâine. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. Opere complete. Bucureşti. e. 1999. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). Bucureşti. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. obiectivată în comportament). Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. II. Cunoscând tipurile de personalitate. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). În funcţie de diverse criterii.

Iaşi. 2000. Mihaela Roco. 10. Empatie şi personalitate. 1968. Tudora Sima. Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitate. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Marcus. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Stroe. Elemente de personologie. 7. Fundamentul cultural al personalităţii. Bucureşti. Editura Victor. 24 . 2001. Ralph Linton. Mielu Zlate. Editura Atos. 1997. Bucureşti. 8. 2004.6. 9. Editura Polirom.

la rândul ei. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. 1 . precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. I. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. Ca urmare. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. drd. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. de la naştere până la moarte. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. pe când psihologia genetică. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. este o ştiinţă a dezvoltării.

Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. Guidetti. 2002. 1978).7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. De asemenea. Neveanu. noţiunile de continuitate.plecând de la studiul copilului. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. finalitate şi evoluţie (Bideaud. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. ci. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. Piaget în Elveţia şi H. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. J. p. Houde. Sillamy. spun cercetătorii francezi citaţi. p. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării.3). Gesell în Statele Unite. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Psihologia dezvoltării (în engl. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. psychology of life (life-span psychology). de asemenea. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Psihologia genetică reprezentată de A. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Pentru termenul de psihologia vârstelor. 1997). Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. Pedinielli.P. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. 2002. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. O accepţiune generală a termenului este 2 .

încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. psihice şi sociale. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. ierarhizate în timp. deşi vârsta în sine nu le explică. Explicaţiile 3 . profesional (U. 1997). drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. socio-cultural.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. explicarea. afective. Şchiopu. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. 1997). De exemplu. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. diagnoza şi consilierea. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. educaţional. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Cu alte cuvinte. în prefaţa la Psihologia vârstelor. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. Şchiopu. psihice. cognitive. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate.

recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. De exemplu. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. a se maturiza şi a învăţa. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Se 4 . psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. precum şi caracteristicile dominante. În concluzie. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. implicând adăugiri. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. şi nu transformări. care se pot constitui în teme principale. dezvoltarea înseamnă a creşte. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. De aceea. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. controversate.

Lefrançois. rezultatul maturării în final este acelaşi. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. Zlate. Asemenea schimbări. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. 4) sau celor fiziologice (M. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. p. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului.pot identifica creşteri ale masei somatice. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. sunt exemple clare de creştere. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. maturare şi învăţare. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. De exemplu. 5 . 1993). O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul.

Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. teoriile învăţării sociale. 6 . PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. De aceea. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. ipoteze. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. mergând până la principii şi legi. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. II. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. 1. dar şi predicţii pentru fenomene. şi abordările psihanalitice. Piaget. adânc înrădăcinate în individ. principii. Aceste afirmaţii. În opoziţie cu aceştia. cât şi pentru viitor. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. concepte. atât pentru timpul prezent. de regulă în plan inconştient. Studiul teoriilor dezvoltării este important. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator.

psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). suptul degetului. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. format din instanţe cu specializări funcţionale. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. refularea şi cenzura. în consecinţă. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). sublimarea. Atât în teorie.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. fumatul). cât şi în practica sa. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. simbolizarea. dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. 1975).

Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. înghiţitul şi joaca cu buzele. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. etapa genitală. etapa de latenţă şi. 1998. în final. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. Pe scurt. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . trecând prin etapa anală. precum şi reţinerea lor. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. muşcatul. p. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. 36). 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. instinctual.etape ale apariţiei. ID-ul este dominant. Ego şi SuperEgo (vezi figura). etapa falică.

SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. psihologia socială. ID. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. psihologia gestaltistă. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. tată. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. 9 . îngrijirea copilului. educaţia timpurie. EGO. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. psihologia şi consilierea confesională. literatura şi arta. Lefrançois. * După Guy R. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. în acelaşi timp. dezvoltarea copilului.Oedip sau Electra. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. educaţia specială. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. ID. psihiatria. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. respectiv. 1983 2. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. EGO.

un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. De exemplu. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. ori un moment critic. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. În fiecare stadiu are loc o criză. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii.

Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. aplicat comportamentului copiilor. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. Watson. prietenia. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. Impresionat de activitatea lui Pavlov.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. acesta face un experiment în 1920. sexualitatea. de a muri 3. Locke asupra intelectului uman. cooperarea. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi.

În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. În acest moment. 12 . Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi.obiect alb. dar blând. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. În acest scop. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. De exemplu. ţinuţi pe genunchi. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. În locul căldurii şi dragostei. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. Prima. sete şi sex. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. sărutaţi. rigidă şi extremă. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece.

Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. După Skinner. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. cum este agresiunea. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. Ca urmare. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. El a observat a atât animale. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. 4. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. altele cum ar fi lauda. zâmbetul. În contrast cu acestea. o jucărie nouă. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. Freud. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. pe lângă hrană şi băutură. De exemplu. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică.

atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. aprobării părinţilor. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. atenţiei. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. Hrănirea promptă. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. Cu această constatare. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare.detaliu. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. Adoptând teoria lui Hull. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Hull. Această dorinţă de apropiere. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. 1939). După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. pedepsire. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară.

Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. 5. J. Cu toate acestea.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. fără pedepse sau recompense directe. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. Comportându-se ca aceste modele. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. de a reţine şi abstractiza. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. De exemplu. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor.

iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare.dezvoltării sunt indisociabili. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. structuri de grup). şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. Pe plan biologic. dar se poate modifica fie generalizându-se. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. prin acomodare. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. Acomodarea comportă. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. O schemă se conservă. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Nu percepem schema. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. acomodare. deci. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. adică de structurare prin incorporare şi. dar percepem acţiunea. 16 . Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. de asemenea. se consolidează prin exerciţiu. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. adaptare). astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. Astfel.

Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. III. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. Din această cauză. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. atât stadialitatea genetică.există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. 17 . vorbirea. sau a altor agenţi fizici sau chimici). manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. pentru dezvoltarea intelectuală. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă.

sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. 18 . factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. 1998. prin imunizări etc. de către părinţi. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. p. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. iar în cazul copiilor bolnavi. prin supravegherea stării de sănătate. de regulă. de compoziţie şi funcţie celulară. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului.prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. (Florin Iordăchescu. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. Să i se asigure o stare de sănătate bună. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. 199) 2. în special de către mamă. conform programelor genetice. hormonali şi de mediu. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). Ritmul de creştere. adaptate nevoilor copilului. particulare fiecărui ţesut. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. stimularea senzorială se va face de către specialist. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice.

Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . 1983). Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). În primul an. 3. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. climatul afectiv. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). dentiţiei (Ferrier P. sex. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. a membrelor. a cutiei craniene. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. 1975 p. la 1an ajunge la 1. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale.. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. coloanei vertebrale.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic.100 gr. obiceiuri elementare. greutatea medie este de 9. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. 55-73). În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian.5 kg. la 3 ani. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică.E. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii.

ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. În acelaşi timp. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. descendent de la muşchii oculari.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. să smulgă. mâncând cu linguriţa). La doi ani este capabil să deschidă uşile. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. căţărat. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. Legea dezvoltării proximo-distale. De aceea. dulapurile. De exemplu. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Acum este capabil să împingă. Dezvoltarea psihomotorie. la apucare. să tragă. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. să ridice. târât. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. redresând capul. desfacere. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . să spargă. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. învârtire. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. la muşchii gâtului. reprezentarea şi limbajul. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. de la manevrarea imprecisă. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede.

Normele dezvoltării. Evoluţia tonusului şi a posturii. observă examinatorul. de la umeri la mână şi aşa mai departe). Tonusul este legat de evoluţia posturii. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare.S.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Mimică la figura umană.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume.) Mici zgomote Figură guturale. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. inexpresivă. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. Surâde când i se vorbeşte. emite vocale izolate Gângureşte. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. râde. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină.S. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti.

tata. ridică mâinile după obiecte. apucă al treilea cub. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. Stă în şezut susţinut. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. Ba. înţelege. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. zgârie diferite obiecte. se întoarce de pe o parte pe altă. Recunoaşte jucării. 9 10 Stă în pi- . Stă în şezut. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. Prinde cu amândouă mâinile. priveşte alt obiect. Suge jucării. ţine un cub. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. încearcă să reapuce un obiect căzut. Gângureşte. Apucă bine alimente solide. 6 Întoarce capul la sunet. Îşi ţine biberonul. recunoaşte biberonul. Loveşte un cub de altul. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. prehensiune precară. prehensiune palmară. mănâncă singur un biscuit. Papa. cade în mâini. Răspunde la nume. priveşte al doilea. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. culcat duce piciorul la gură.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. Ta. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. mama. imită sunete. Vede imediat un obiect. Pricepe „nu”. Ma. mângâie imaginea din oglindă. Descoperă un 22 Silabe izolate. duce obiectele la gură. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. prehensiune radio-palmară. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. ţine un cub. Ta.

denumeşte imagini din cărţi cu poze. Controlul parţial al sfincterelor. imită sunete. mâzgăleşte spontan pe hârtie. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. mama. ascultă ordine. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. dă cu piciorul în minge. arată celor din jur ce îl interesează. lângă bară. combină spontan 3-4 cuvinte. răspunde la nume Spune două cuvinte. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. pricepe să dea obiecte la cerere. Bea singur din ceaşcă. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. aşază un cub pe o suprafaţă. Aşază jucării pe o suprafaţă. tata. Încearcă să construiască un turn din cuburi. prehensiune cu opozabilitate În picioare. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. repetă cuvinte. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. se ridică susţinut. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. limbaj sub formă de jargon.11 12 cioare. urcă scările ţinut de o mână. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. cere când vrea să mănânce şi să bea. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. Fraze din 3-4 cuvinte. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. 20 de cuvinte. se aşază singur pe un scăunel. 4-5 cuvinte. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. mama. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. Merge. Turn din două cuburi.

cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. Ţine corect creionul.se denumi ralul. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. ţine corect creionul. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. copiază cercul. se îmbracă şi mănâncă singur. încearcă să se ţină într-un picior. al meu. Ştie să-şi spună sexul. „eu” pentru a utilizează plu. Utilizează prepoziţii. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. 24 . Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. încearcă să se ţină într-un picior. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. verbalizează ceea ce face. Sare pe ambele picioare. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie.Utilizează mele complet. se îmbracă singur cu o jachetă. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. directă. Verza. răspunde la întrebări. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. Zlate. tu. merge pe bicicletă. riţa. 1993).

După M. Zlate (1993. 7 luni – vocalizează 25 . Verza. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. 1993). La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. simte. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. vrea. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. la 3 ani şi jumătate. 5 luni – sunete în ritm alert. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. dacă nu mai multe dintre acestea. În România. Zlate. 3 luni – vocale şi consoane izolate. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. 2 luni – gângureşte. 4 luni – tendinţa de modulare. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. p. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. aude. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. 6 luni – sunete mai variate. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent.

Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. adjective.silabe. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. receptiv la cuvinte noi. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. verbe. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. pronume). 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 8 luni – pronunţă silabe. cuvinte din mai multe silabe. pronume personal. verb conjugat. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. 3 cuvinte (substantive. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. 30 luni – vocabular activ bogat. 9 luni – silabe repetate. sensul pluralului. foloseşte corect pluralul. 11 luni – cuvânt cu sens. în vocabular activ. 33 luni – poezii scurte. 24 luni – propoziţii din 2. 4. Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. foloseşte cuvinte – propoziţii. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul.1. limbaj constituit gramatical. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 .

p. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. Această perioadă de după vârsta de 2 ani. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. 27 . 4. 111). Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. este marcată de trei mari achiziţii. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată.2. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). apoi semiotică. imaginile mentale şi limbajul. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. În jurul vârstei de 2 ani.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. Prima etapă este activă. jocul simbolic. 2002.

El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. anal şi debutul celui falic. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului.E. Birch.C. 2000. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. p. Atkinson. Smith. 28 . El se referă la „instincte sexuale”. Freud propune cinci stadii: oral. structurală. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. falic. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. J Bowlby. Bem. 2002. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. de latenţă şi genital. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. D. 2002. 579). p. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă.L. 168). Un alt psihanalist. E. etologie şi psihologie cognitivă (R. Atkinson. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. nevoia de contact social care este o nevoie primară. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. p. anal. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. R.J. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. 111).5.

După R. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Verza. aceasta durează în timp şi spaţiu. Zlate. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. 1993). Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. Odată stabilită legătura de ataşament.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. Zazzo şi A. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Zlate. Verza. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Ca urmare. 1993). Identitatea se construieşte procesual. M. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. 6. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice.

La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. oferind în acest fel propria lor recompensă. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui.imagine. p. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. Şchiopu. 1993. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. că imaginea nu prezintă un alt copil. E. IV. ca urmare. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. Verza. copiind comportamentul părinţilor. 127 şi Golu. aceasta fiind doar o imagine. Din acest moment el surâde în oglindă. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. p. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. astfel. Zlate. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. Între 18 şi 24 de luni. Cercetările arată că. 1997. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. apreciază autorii. Verza.

atenţia voluntară devine de mai lungă durată. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). fapt ce îi dezvoltă percepţia. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. În general. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. echilibru şi calitatea mişcărilor. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. Începe pregătirea pentru şcoală. sunt utilizate unele procedee de memorare. apar primele forme ale gândirii logice. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. jocul este mai bazat în acţiuni. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite.mare (5-6 ani). O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. care devine un proces orientat. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. deşi activitatea de bază rămâne jocul. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. 2. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. forţa şi coordonarea mişcărilor. Preşcolarul mare. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante.

Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. Creierul are o simetrie anatomică.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. 1993. se măreşte volumul creierului. Procesul de osificare continuă. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. îşi triplează greutatea la 3 ani. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. se constituie curburile coloanei vertebrale. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. cântărind cca 1. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. Zlate. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. 79). de asemenea. dar şi o asimetrie funcţională. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante.200 gr. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . p. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. 26). de exemplu. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. p. de la 370 g la naştere. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. 3. ceea ce permite o mai bună coordonare. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). 1984. Verza.

Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. 214). spune că e pahar. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. astfel încât o posibilitate mai mare. neîngrădită. Limbajul. astfel. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. spune că e un câine mare. mai ales cea a structurilor verbale. 2001 p. p. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. saturate emoţional. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. 33 . dacă vede la grădina zoologică un lup. compunerea şi descompunerea lor. p. dacă vede un recipient ca un cilindru.şi auditivă. manipularea. percepţia rămâne globală. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. este un suport necesar al reprezentărilor. fie dominante perceptive. Acum. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. 1964. 2001. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. de acces la obiecte. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele.Wallon. în ansamblu. în structura imaginii se impun. Formarea reprezentărilor de mărime. în special de către educatoare (Tinca Creţu. arată Wallon. dar uneori transferurile sunt deformate. formă.149). cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. dar. timp.

p. colective. imagine mintală. toate sunt puse pe acelaşi plan. Piaget. 4. gest simbolic (J.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. Verza. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. 45). 34 . stadiul realismului fortuit de la 3 ani.H. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. 1993. Zlate. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. Inhelder. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. B. nu respectă perspectiva. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). 1976. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. după Tinca Creţu. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. p. sunt convenţionale. Luquet (1927). Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. Piaget. ci şi la închegarea personalităţii sale. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. 81). funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. alimentare. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. se individualizează (Golu.

preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. – statice. 9 ani). reproductive şi anticipative. 6 ani. cinetice. la răsturnări de roluri etc. de aceea el este centrat pe sine însuşi. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. 2. desenul – 1. „realismul intelectual”. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. apărarea împotriva angoasei. agresivitate sau identificare cu agresorii. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. „realismul vizual” (8. „realismul fortuit”. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. 3 ani şi 5. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit.. fobii. 35 . imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. de transformare. d. evocarea verbală – limbajul. jocul simbolic la 2. 4. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. 8 ani apar cele cinetice. după 7. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. c. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. dificile. b. 3. e. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. „realismul neizbutit”.

Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. În concluzie. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. ci conferă realităţii explicaţii confuze. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. procedând într-o manieră aparent logică. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. copilul procedând de la singular la singular. personajele fantastice pot interveni în viaţă. vii şi conştiente. intuitivă şi preconceptuală. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. felul în care se reprezintă pe sine.

1979. erorile fiind din ce în ce mai rare. Verza. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). p. p.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte.500 de cuvinte la 6 ani (W. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. p. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). discrimina şi manipula). limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. până la 2. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. 2002.B. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. 5. Zlate.000 de cuvinte la 4 ani. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. 37 . Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). 87). Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. 114). 2. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. identifica. 1993. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. către vârsta de 3 ani. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. Carroll. 47). ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator.

6. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). de fixare a experienţei cognitive. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. 240). „tu”. acum are loc un progres care face ca 38 . Limbajul intern este un limbaj interior. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. Şchiopu. 266). ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. p. „noi”.Sintetic spus. motivaţiilor. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. şi de organizare a activităţii(U. p. 1963. „mâine”). egocentrismul. – relatează despre 3 imagini. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. 1966). iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. precum şi componente eferente motorii. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. Slama-Cazacu. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. „voi”). Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. în concepţia cercetătoarei. el nu reflectă. dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). kinestezice. – recită poezii lungi cu intonaţie. Deşi monologul este extins în această perioadă. pentru această perioadă. – recunoaşte corect 3. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. 4 litere. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. cuprinde componente auditive şi vizuale. 1973. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului.

Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. iar treptat se constituie memoria afectivă. corecte faţă de sine însuşi. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. mulţumirea. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Tot acum. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. 1963). 39 . intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. prietenia şi dragostea). Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. reuşeşte uneori să nu plângă. arată psihanaliza. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. când se loveşte. Şchiopu.emoţiile să fie mai profunde. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. 1963. p. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Şchiopu. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi.245). de exemplu. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective.

joacă un rol determinant în construirea personalităţii.177). Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Houde. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. contribuie în primul rând la acest proces. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. în construirea limitelor (structurarea superegoului). Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. p. Complexul de ambele tipuri. Constanţa atitudinilor. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. 40 . putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. consistente şi de durată. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor. precum şi a fiziologiei actului sexual. Pedinielli. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. copilul fiind încă centrat pe sine. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. 7. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. Copilul. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. în orientarea dorinţei umane. 2001. spune Freud. arată psihanaliza. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. Ca o concluzie. 2002). perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani.

producţia de neuroni este completă. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. Ciofu. C. Coloana vertebrală devine mai puternică. el caută acum aprobarea.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. 1997). atitudinilor. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. una în care 41 . Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. implicit forţa musculară. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. Berk. iar la fete între 110-130 cm. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. 115-130 cm. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. Perioada este una de tranziţie şi deci. Celulele gliale. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. la băieţi. p. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. p. prin poziţii incorecte. personajelor. 1998).). Este o perioadă de narcisism. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu.13.203. iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. V. Continuă procesul de osificare. creşte volumul masei musculare. Ciofu. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit.5kg/an. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. ci şi la nivelul rolurilor. În perioada precedentă.

urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. controlând mişcările mâinilor. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . La naştere regiunile primare ale cortexului. pentru cei mai mulţi indivizi. şcolarul mic oboseşte uşor. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. ca şi cele secundare. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). precum şi de feedbackul necesar. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. Mai mult. trunchiului şi apoi ale picioarelor. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. De exemplu. 2. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. largi. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. 1993). 1984). Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. 1978). emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. Golu. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos.

43 .115. în imagini. stânga. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. p. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. 2002). cât şi conţinutul. minute. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. mental). De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. p. Golu. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă.câmpului vizual central şi periferic. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P.111. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. înapoi) şi se formează simţul orientării. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. 1993). Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. înainte. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. Percepţia câştigă noi dimensiuni.

La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. 331. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. 2002). Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. greutate. p. reale şi manipulabile. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. 2002). dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. ci doar inversarea. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs.115. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. în stadiul care ne interesează. analiza cu sinteza. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. precum B egal cu A. în mod simultan. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. relaţie şi număr. Houde. lungime. apoi prin reciprocitate. volum (Bideaud. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. Pedinielli. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. materiei sau masei. înmulţirea cu împărţirea. 44 .

− structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. numărul. sărace. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. culoare. intuitive. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. 3. În concluzie. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. seriază. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. imediate. naive ale etapei precedente. descrescător). Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. − structuri operatorii de clase. – clasificare (grupare după criterii – formă. generalizări înguste. mărime). serierea. limitate. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. 1973). Dezvoltarea limbajului. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). de experienţa imediată. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii).

citirea şi scrierea. W.S. viteza. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. scriere). sinteza. vorbire. timpul. 46 .000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. abstractizarea. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza.M. volumul. citire). structura semantică de profunzime. sonor. activitatea verbală impresivă (audiere. general umană. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). codare. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. spaţiul. scriere. şi de la cuvânt la idee. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. greutatea. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. decodare (G.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. citire. Şarlău. categorial. comparaţia. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. generalizarea. Se merge de la idee la cuvânt. 1984). enunţul verbal exterior. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. activitatea verbală expresivă (vorbire. ridicându-se în plan abstract. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. grafic etc. exprimarea. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. Golu. Activitatea verbală are componente cognitive. afective şi motorii. La sfârşitul perioadei. J. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. clasificarea şi concretizarea logică.

Ray. dezvoltarea vorbirii. delimitarea sunetelor din cuvinte. citirea textelor simple. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. Gândirea. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea.48. în principal vederea şi auzul. citirea expresivă. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. La un alt nivel. deci metoda trebuie să fie fonetică. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. iar pe de altă parte. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. de la sunete la silabă. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. înţelegerea celor citite. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. după care să se parcurgă drumul invers. automatizarea citirii. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. 1999). motivaţia. Şerdean. 25. p. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. Rast. citirea curentă corectă. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. dobândirea mecanismelor funda-mentale.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. p. 1993). corectarea articulării şi pronunţării. 1978). Vrăsmaş. Mialaret.

în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. legătura dintre expresia orală. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. arată A. Vrăsmaş. Vrăsmaş. Se poate constata o schimbare a 48 . Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. Cele două mişcări se unesc. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. 4. În privinţa deprinderii scrisului. 1999). În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv.28. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. Scrierea. precum şi realizarea mobilităţii acestora. în învăţarea semnelor grafice. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. nivelul motor. desen) şi în speţă (E. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. semne convenţionale. abecedară şi postabecedară. în structuri. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. corporală şi cea grafică. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. antrenarea simultană. p. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. controlul kinestezic şi controlul vizual. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe.

care va permite regruparea. VI. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. cognitivă. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. Perioada este caracterizată de 49 . dar şi cu cele ce vor surveni. dar el rămâne deocamdată ocultat. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. cât şi la decentrarea intelectuală. pentru lumea exterioară.intereselor. aşezarea lor în categorii. Debutul stadiului este numit de către H. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă.

Lefrancois). Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. dinţii neregulaţi. Probleme. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. ochelarii. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani).R. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. pielea grasă. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. după această perioadă el este capabil să aibă copii. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). precum coşurile. Datorită creşterii explozive şi inegale. iar înălţimea cu 27%. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. 1950).

din punct de vedere morfologic. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. schimbarea vocii. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. cât şi în funcţiile diferitelor organe. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. Se produc modificări sensibile. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. în greutate. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . mâinile şi picioarele lungi. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. De aici. clitorisului şi uterului. în greutate 4. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. În perioada adolescenţei. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. lungime. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). dezvoltarea glandelor mamare la fete. Tot aşa.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern.

Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. mai încrezători în sine. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine.R. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. 3. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. cât şi la băieţi. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Jones. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj.scoarţei cerebrale. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. sunt neliniştiţi. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. 2. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. 1965). fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. alţii mai puţin. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. 52 . sunt mai populari. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. atât la fete. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. Lefrancois).C. De aceea.

Nevoia de independenţă. M. şi nevoia modelelor. de planificare. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. 1993. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. După M. de anticipare. de a fi afectuos. de predicţii. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. 53 . capacitatea de interpretare şi evaluare. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. (P. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. Golu. Zlate. Verza. are loc acum un proces de dezvoltare. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. de definire a personalităţii. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. autodepăşire. E. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. Zlate. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. de independenţă. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. În consecinţă. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. de apartenenţă la grup. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. 158). 1993). p. autoeducare în adolescenţă. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. spiritul critic şi autocritic.de depăşire.

Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Şchiopu. spune Jean Rousselet. 425). creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Creşte acuitatea vizuală. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. 4. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. manifestări de protest. Adolescentul insistă. p. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. sensibilitatea cutanată. asupra studierii defectelor sale. conduita exaltării şi afirmării. 1963. 137). Ca 54 . revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. mirosul. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Are loc erotizarea sensibilităţii. vederea la distanţă (gradul de distanţă). înţelegerii nuanţelor din vorbire. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. se lărgeşte câmpul vizual. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. capacitatea de acomodare. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. p.conduita închiderii în sine. 1969. de răzvrătire. Se dezvoltă gustul.

Şchiopu. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. 1963.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Observaţia este folosită pentru a verifica. În conformitate cu teoria lui Piaget. Şchiopu. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. se determină criteriile logice ale clasificării. voluntară şi perseverentă (U. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. obiectiv. mai complexe şi mai variate. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. devin mai eficiente. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. 432). Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. 1963). Adolescentul dispune de o percepţie complexă. mai solicitată în probleme noi. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. problemă. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. p. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 .

acum devine importantă şi pentru băieţi. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. Inhelder. p. 1979. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. Relaţiile între băieţi şi fete. Lefrançois). p. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. la siguranţa şi confortul oferit de familie. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială.R. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. cât şi pentru adolescent. de demonstrare. elaborare de ipoteze. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. 5. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. 95). mai ales relativ. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. Carroll.R. B. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Piaget. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. 1976. De asemenea. financiară de confort. contraargumentare. 112).

proces care începe de la 25 de ani. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. R. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). VII. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului.B. PERIOADA ADULTĂ 1. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. H. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 .

La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Volumul şi distributivitatea 58 . cât şi sensibilitatea tactilă. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. apariţia ridurilor. ele pot să le conserve încă multă vreme. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50.şi mai departe. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. Sunt de asemenea mai discrete. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. creşte greutatea corporală. încărunţirea şi rărirea părului. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă.

3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. p. Verza (1981. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). activă creatoare. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. relaţii sociale şi de muncă în expansiune. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade.cresc mai mult. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. E. implantaţie profesională intensă. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. 2. este caracterizată de activitate profesională intensă. activitate cumulativă. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. Şchiopu. datorită multiplelor structuri ce se 59 . 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale.

pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. 3. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului.solidifică acum. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. 60 . creşterea intereselor. Ca o concluzie. independenţa relaţiilor personale. C. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. umanizarea valorilor. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă.

critica pragmatică a noului. multiliniar (Chandler). nevoia de precizie. stadiul în care se află aceste capacităţi. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. evaluarea independentă a surselor de informare. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. prin raţionamente ipotetice deductive. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Verza (1997. procedeele necesare domeniului. U. necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Gruber. Şchiopu şi E. tehnicile. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. extragerea ideilor esenţiale. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. p. dialectică şi pragmatică. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. Voneche). Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. dar memorarea logică este mai rezistentă. cerinţă de aplicare şi practică. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton.

apreciază N. Interpretare antropomorfică. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. Generalizarea. ci şi mijloc de învingere a alienării. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. extrapolarea abuzivă. p. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. spune Allport (1991. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. prelungeşte durata participării la vârsta activă. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. Concluzionând. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. Explicaţii tautologice. 280). N. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. 4. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. 14). Regruparea incorectă a noţiunilor. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. 1998. Vinţanu. p.capabili de operaţii logice formale.

exemplifică Allport. 280). Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. 1991. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. Autoacceptarea. p. studiul nostru. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. mândria. În contrast. Sintetizând. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. politica sau aspiraţia religioasă. educaţional. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. Percepţie realistă. iar domeniile sunt: economic. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. din perspectiva lui. familia noastră. Filosofia unificatoare a vieţii. 287).necesară cu vârsta cronologică (idem. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. deci. abilităţi şi sarcini. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. Va vedea obiectele. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. sentimentul securităţii. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. plăcerea. toleranţa la frustraţie. intimitate. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. Securitatea emoţională (autoacceptarea). Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. ocupaţia favorită din timpul liber. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. politic. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. compasiune. p. spune Allport. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. recreaţional. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. domestic şi religios. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire.

2. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. flexibilitatea acestora. Şchiopu. 3. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. simţ al ratării latente/active. fără investiţii de aspiraţii. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Verza (1997. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. investiţie de aspiraţii crescătoare. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. E. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. p.relevantă pentru sine. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. posibilităţi multiple de dezvoltare. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. inadaptarea profesională. împlinirii/neîmplinirii. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. disconfortul „şocului realităţii”. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. legate de educaţie şi 64 . adaptare gradată. propriile calităţi şi valori. adaptare restrânsă. Atât sfera profesiunii. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă.

Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. Verza (1997. creşte intimitatea. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. 65 . un proces de adaptare activ. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. cea de părinte. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. Comportamentul de rol. interese. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. cunoştinţe). White se referă la subidentitatea de carieră – profesională.W. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. White R. U. libidoul foarte activ. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). se realizează diferenţierea rolurilor în familie. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. p. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. Şchiopu. viaţa familială şi cea socială. psihologice şi biologice. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. crescător. 5. E. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei.instruire. creativitate.

în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. căsătorite sau nu. se consolidează identitatea familiei. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. echivalenţa funcţionării rolului. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. anularea capacităţii de procreare a femeii. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. Ca urmare. apare erodarea intimităţii. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. rolurile profesionale sunt absorbante. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. legătura matrimonială devine una de securizare. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. temperarea discretă a libidoului. restrângerea numărului de copii etc. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . libidoul este în continuare activ. cuplurile. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. reciprocitatea performanţei de rol. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante.

Nicolae Mitrofan. 1980. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. 299). sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. tatăl „bomboană”. autoritar. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. de asemenea. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. calmă. 247). Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. 245). cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. vedetă. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente.şi aşteptarea celeilalte persoane. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. p. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. p. „mondenă”. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. meşter la toate. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. seducător. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). om de interior. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. energică. 1991. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. şi tatăl sportiv. p. dintre copiii care au un tată autoritar. 1980.

p. 12). asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. în timp ce copilul creşte. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. 18). PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. 1972. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. Cristian Ciupercă 1998. ci dimpotrivă. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. în relaţiile cu familia şi prietenii. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. rolurile parentaleducaţional. 330). dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. începând cu vârsta şcolară. VIII. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. 1972. cel parental. p. În contemporaneitate. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. invadatoare. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. 68 . De exemplu. p. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial.ideal (Rose Vincent. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună.

trofice. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. masa osoasă. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. 1992). Îmbătrânirea fiziologică. de consistenţă şi funcţionale. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. masa musculară şi rezistenţa. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. În ansamblu. p. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. metabolismul. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). se realizează fără seisme prea evidente. Şchiopu. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). 1997. E. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. Conform Merck Manual of Geriatrics. Verza. January 22. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. ale structurilor biologice ale organismului. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). Acesta este unul din cele mai 69 . îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. 349). De asemenea. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U.

În perioadele adulte. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare.Verza. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. stocarea de informaţii şi. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. respectiv vederea devine mai slabă. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. aceasta având un conţinut ridicat de apă. în consecinţă. Scăderea apei din organism este drastică. Aparatul respirator funcţionează mai slab. Şchiopu. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. pierderea danturii. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. învăţarea. E. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). excitare. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. mai lipsite de supleţe. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. în genere. Scăderea auzului este o 70 . E.1997). 1997). Respiraţia este mai superficială. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. De-a lungul vieţii. de atrofierea lor. Mişcările devin treptat mai greoaie. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. dar şi de scăderea masei musculare. Apar din ce în ce mai des insomniile. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. postură. şi competitiv.importante efecte ale îmbătrânirii.Şchiopu. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. teamă. Verza.

Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. Vaughan. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. 1983). are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani.F. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. 2. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. WW. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. oxigenare şi alimentare a creierului. Norton &co. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Se diminuează memoria de scurtă durată. Skinner şi M. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari.E. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice.

lipsa de somn. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor.H Shulman şi R. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. Berman. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. lipsa de interes. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. oboseală severă. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. 1988). pierderea în greutate. reducerea încrederii în sine.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. constipaţia sau diareea. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. văduvia. mod de a vorbi şi mişcări. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. lipsa de speranţă. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. de ajutor în activităţile zilnice.

H. 1997). marea bătrâneţe după 85 ani (U. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Verza. Berman. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. în concluzie. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. arterioscleroza cerebrală (B. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. Alzheimer. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Shulman şi R. Această reacţie este foarte frecventă. Pentru cei mai 73 . 3. E. 1988). precum şi de condiţiile de mediu. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. Verza. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor.asociate îmbătrânirii. 1997). psihologice şi sociale (U. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Şchiopu. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. E. Şchiopu. de natură fiziologică. 4. bătrâneţea medie 75/85 ani.

5.S. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. Conform aceloraşi statistici. Conform U. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Census Bureau.

cei care păstrează tradiţiile familiei. banii de buzunar.. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. cât şi indirect. cei care acordă suport. & Trygstad. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. abuzul de droguri sau medicamente. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. disciplină. şi bunicul distant. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. fictiv.. comparativ cu anul 1998. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. fie emoţional. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. şomajul acestora. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. Weibel-Orlando au identificat.3 ani – cf.părinţilor. rezervor de înţelepciune. 1989). Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia.8 ani. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. tinde să crească şi ea. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. activităţi legate de religie. de supraveghere şi de conservare a culturii. G. SIDA. copiii născuţi de mame adolescente. sfaturi. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. căutător de distracţie. ritual. fie material (Sanders. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. violenţa familială. activităţi de învăţare. cei care stau de pază. fiind în 1999 de 25. substitut parental. cinci stiluri de interacţiune: distant. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. de asemenea. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. cu 1. privitul împreună la televizor. D. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. 75 .

Psihologia vârstelor. 1995 76 . 5. Bucureşti. 2. M. Zlate. Tinca Creţu. Psihologia vârstelor. Editura Didactică şi Pedagogică. 3. Psihologia copilului. Emil Verza. Universitatea Bucureşti. 4. 2003. Nicolae Radu. 2006. 1993. Bucureşti. Psihologia vârstelor. Psihologia copilului mic. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. P. Bucureşti. Verza. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2001.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Graţiela Sion. Bucureşti. 1981. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Adolescenţa. Mihaela Minulescu. Schiţă de psihologie istorică. Editura Psyche. 6. Editura Didactică şi Pedagogică. Golu. E.

individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. Societatea este. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. ca model sau ca oponent. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. aşa cum arăta Serge Moscovici. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. ci o sinteză a acestora. I. cooperează sau sunt în conflict. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Aşadar. Exemplificări. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. care se asociază. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. Pe de o parte. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. 1 . Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. pact ce atribuie individul psihologiei. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. că există un pact de separare. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. cu alţi indivizi. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. Real însă. la rândul ei. iar societatea – sociologiei. formată din indivizi care interacţionează.

În spaţiul culturii germane. mituri şi obiceiuri. iar cea de a doua marelui personolog american G. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . popoare. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. Nivelul microgrupurilor. colectivităţi. 3. Nivelul persoanei. Însă. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. Pantelimon Golu): 1. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Nivelul grupurilor mari. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. căci nu există raporturi fără suporturi. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. Înainte de a face aceste analize. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. II. imaginată sau implicită a altora. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. numim această lungă perioadă preistorie. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. 4. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. Allport . Nivelul relaţiilor interpersonale. 2. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. naţiuni.

G. imitaţia prin contagiune. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. Este vorba despre un alt mare autor francez. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. Wundt. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. În 1943 3 . Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. La începutul sec. scrisă de americanul Edward Ross. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. Cam în aceeaşi perioadă. pe studii experimentale. Durkheim. creatorul şcolii sociologice franceze. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). mecanism care asigură difuzarea noului. Totuşi. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. în care realizează istoria comparată a culturii. în cea mai mare parte. cu sens negativ însă. 1924). carte apărută tot în 1908. Acelaşi mecanism. în Franţa. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv.psihologia popoarelor. oponent al gândirii lui Tarde. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895).

comportamentul prosocial (B. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . identitatea personală (E. Tajfel). propagandei. Thurstine şi Rensis Lickert). interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Continuator al lui Sherif. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri.. Fritz Heider propune teoria atribuirii. armatei. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. Erickson). sub conducerea lui Lewin. Latane şi J. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. ş. În această perioadă. în principal sub aspect metodologic. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. critica metodelor folosite. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. Studiul atitudinilor. Pe de altă parte.a. Moscovici). Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. Carl Hovland. Berscheid şi E. Walster ). Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. asupra agresivităţii. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. Darley). atracţia interpersonală ( E. dar şi a tensiunilor. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor.se înfiinţează. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. identitatea socială (H. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. contaminarea ideologică etc. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. fluxului afacerilor. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. Astfel. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice.

A doua jumătate a sec. la fel ca şi pe alte meleaguri. D. etică. analiza discursului. 5 . În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. Cărţile de călătorie. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. ce va fi multiplicat. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. N. beletristică. În această perioadă. N. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. Al . psihologia umanistă. Ureche. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti.Roşca. Printre acestea se numără construcţionismul social. Cantemir etc. Cantacuzino. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. Costin. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. Elaborările cronicarilor români din sec. pe care o considerăm clasică. s-au accentuat unele tendinţe. D. istorie. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. psihologia reclamei. a conducerii. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. folclor. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. III. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). L. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. corectând limitele teoriei tardiene). C. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. interacţionistă între individ şi societate). XVI – XVII – D. Sudeţianu. 3. într-o serie de constatări intuitive. Drăghicescu (viziunea dinamică. Bologa. Teodosie” 2.îndoială. D. D. Ştefănescu-Goangă. a opiniei publice. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. C. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. etnologie. XV – XVI. G. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. Tudoran.

Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. relaţiile interpersonale. creativitatea individuală şi de grup. Termenul vine din latinescul persona. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. În acelaşi an. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. experimentală şi de teren. − personaj cu sens de valoare socială. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. 6 . Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. autonome. intercunoaşterea. dinamica grupurilor. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. în momentele de relaxare ideologică. ci aparţin unui om concret. − actorul ce joacă rolul. În perioada modernă (1961 – 1989). funcţia sa socială. − rolul interpretat. susţinut de Pantelimon Golu. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. relaţiile în grupurile de muncă. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. IV. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. cadru de referinţă.În anul universitar 1947 – 1948 Al. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice.

a celorlaţi membri ai societăţii. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. În concepţia lui J. în orice societate. Fiecare individ deţine. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. De regulă însă. a ne provoca să ne obiectivăm. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. 7 . Astfel. a colegilor mei. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. Astfel. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor.). acela de lider. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. el ocupă mai multe poziţii. a ne solicita să le răspundem. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. ca enorme reţele de poziţii. ascultare. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. fiu sau fiică. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. a superiorilor. respect etc. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. părinte. poţi fi concomitent profesor.

. în mod legitim. înţelegerea. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. 2. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. rolul este un concept corelat celui de statut. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. de la persoana aflată în poziţia respectivă. comparativ cu perioada interbelică). Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). statutul dă definiţia socială a persoanei. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. Înţelegem astfel de ce. După expresia lui R. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. În acest sens. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. Conflictul de rol 8 . funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. Astfel. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. de exemplu. acceptarea şi adoptarea rolului. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. Evident. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. 3. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. a-i încuraja sau sancţiona etc.

soţie. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. de exemplu. fie că apar între două culturi. în acelaşi timp. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. prietenă etc. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. două grupuri profesionale etc. două clase de vârstă. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. V. femeie de carieră. necesitatea de a fi. 9 . atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte).) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. mamă. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. fiică.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. fiind vorba despre informaţiile. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. a pune limite. fie o alternanţă a rolurilor. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. necesitatea de a stabili reguli. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. a sancţiona.

ci şi a afectivităţii . O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. neîndemânatic. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. având sensul de apreciere.componenta stimei de sine (self – esteem). Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . Astfel. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. Etichetări ca slab. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa.Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. abilităţile şi realizările celor din jur. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. când vorbim despre stima de sine.

de ipoteze. predictibilă şi prin aceasta. în cel de al doilea. modul în care te simţi. Astfel. adică să fie percepută ca stabilă. astfel. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. 1. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. în viaţa de toate zilele.fi contestat. eşec. în fine. efort scăzut şi anxietate înaltă. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). VI. fie din mediu. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. prin reflectare. pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. indivizii uzează de teorii. ca şi în ştiinţă. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. o poate prezice şi stăpân” (1958). Pentru Fritz Heider. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. pionierul acestui domeniu. după care întreg acest parcurs se reia. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. controlabilă. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. Psiholog de orientare gestaltistă. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. autoblamare. eşecul la un examen este 11 .

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

dincolo de condiţia socială sau de altă natură. acestea să poată fi depăşite. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. Semestrul II IX. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. alcătuind subiectul operei. susţinere şi apărare mutuală. Clasificarea grupurilor 1. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. aflate în interacţiune . conflicte. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. − respectul reciproc face ca. afectiv şi funcţional. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. 1. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. 18 . − se bazează pe acordarea de sprijin moral. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. − existenţa unui scop comun. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. Mai mult. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. nemijlocite. Pentru a fi numite astfel.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. Grupurile sociale mici Etimologic. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). termenul provine din italianul gruppo. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. desemnând o pluralitate de persoane. dar nu condescendent. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. comunicativ. Grupuri primare şi secundare.

utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. 2. mai indirecte. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. 3. Astăzi. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. Grupuri formale şi informale. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. a formaliza viaţa de grup. mai puţin structurată şi planificată. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. Ca formaţiuni vii însă. 2. sentimente. fiind membru al acestuia.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. În fapt. mai puţin frecvente. factorii coeziunii şi disocierii etc. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. 3. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. Proprietăţile grupurilor mici 19 . în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. b. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe.

Mărimea grupului. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Ca efect standard al coeziunii. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. conversaţie. Mărimea este o variabilă independentă. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. pe când în cazul unui leader puternic. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. Astfel. Cercetările lui H. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. activitate separată. competiţie. în „y” sau roată. Astfel. în condiţiile unei conduceri minime. 3. gruparea în lanţ. proprietate cantitativă. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. Steinzor. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. Coeziunea grupului. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului.1. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. cunoştinţe. 2. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. abilităţi. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. 20 . motive. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el.

X. tind spre realizarea anumitor scopuri. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. Opus. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. 1. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. pe care o exercită asupra individului evenimentele. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. Influenţa socială. 6. Conformismul În grupuri. fenomenele mediului. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. 4. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. Confomismul reprezintă conduita de supunere. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. 5.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. nu putem eluda tema influenţei sociale. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. cu predominanţă unilaterală. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. În acest context. în condiţiile învăţării colective.

Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. Studiul lui M. Experimente clasice în studiul conformismului. Ne place să ne considerăm unici. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. în general. 2. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. activităţii. este doar de suprafaţă. are rol instrumental. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. ci şi convingerile. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. mimează acordul cu ceilalţi. De exemplu. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. rejectaţi. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. evenimentelor. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. 1. 22 . Studiul lui S.

percepute de public ca experţi. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. conform teoriei impactului social. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. 2. b) numărul membrilor grupului. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. e) tipul de cultură în care ne-am format. făcând ceea ce fac ceilalţi. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. iubim sau venerăm. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. de exemplu. d) coeziunea grupului. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. dragostea sau respectul lor. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. scăzută stimă de sine. Dacă vorbim despre influenţa normativă. Panica. − o altă persoană este percepută ca expert. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. Obedienţa 23 . este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. care au continuu nevoie de validare externă. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. atunci.

Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. ordinul venit de la autoritate.Este conduita de supunere. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. J. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. profesor francez de inginerie agricolă. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. Doise. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră.Millgram la Universitatea Yale (1974). Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. duce la creşterea productivităţii individuale. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. Mugny. Deschamp. 4. pierderea motivaţiei. C. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. În cadrul experimentului. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. Se pare că în aceste condiţii. G. de către Floyd Allport. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. 24 . 3.

fixată în organigrama grupului. poziţionale. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. făcând ca. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. c) punctul de vedere psihosocial. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. de decizie. de participare. psihologice şi culturale. mai ales. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . pe ansamblu. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. Esenţa poziţiei de lider. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. de previziune şi control. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. la modul ideal. de organizare. integrator. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. Funcţiile conducerii sunt: de informare. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. XI. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale.

b. Bales. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. structurarea. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. Astfel. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. iar cel informal. chiar dacă mai puţin activi. experimentează pornind de la ipoteza că. XII. pentru menţinerea coeziunii grupului. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. specialistul în probleme socioafective. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. sunt mai simpatizaţi. în grup. structurare. organizarea grupului. sensibilitate.E. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. exigenţă. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. R. detensionează situaţia. de obicei. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. specialistul tehnic al sarcinii. Real.situaţii.

Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. 3. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. 27 . o rută centrală a persuasiunii. O predispoziţie de durată. dar. învăţată. deci relativ greu de schimbat. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. Dintre definiţiile date atitudinilor. Atitudinea este. norma de grup. 1. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. Aşa cum am văzut anterior. Există astfel. deci judecăţii noastre. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. favorabil sau nefavorabil situaţia. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. b. care se adresează componentei cognitive. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. reţinem: 1. 2. conjuncturali – important nu mai este ce. de judecarea respectivei situaţii. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. ce nu face apel la conţinutul mesajului. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. ci cum şi prin cine se comunică. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. în primul rând. să conducă spre conduite adecvate. c. ci la factori contextuali. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. Există şi o rută periferică.

28 . O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. problematizată. Sursa – cine comunică. de vârstă etc. studiile au demonstrat. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. Dar şi aici. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. 3.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. Audienţa – cui se comunică. Mesajul – ce se comunică. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. de status socioeconomic. Caracteristicile mesajului. De asemenea. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici).. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. ci deschisă. astfel. O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). 2. 2. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. Ca indicator al credibilităţii. cu concluzii definitive. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. religioasă. 1. Dintre acestea.

prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. nici o importanţă – the more facts you tell. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. lungimea mesajului. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte.) − apelul la umor. 29 . Altfel. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. după care intervine saturaţia.Ogilvy. în general. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. the more you sell – D. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. nu e motivată să folosească ruta centrală. calitatea argumentelor nu are. de fapt.− repetarea argumentelor creşte. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. sau scurt şi la obiect? . Odată captat. date. dar numai până la un punct. statistici. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. efectul persuasiv. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei.

În primul rând. Prezenţa ataşamentului public. 3. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. exeme. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. De exemplu. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. respingere socială. − eficacitatea unui răspuns recomandat. Va creşte. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. Pe de altă parte. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. plăgi. de asemenea. 30 . − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat.− apelul la sex – produsul. fapt ce face să apară produsul.

conştient sau nu.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. Este doar parţial adevărat. 31 . − datorită expunerii selective. datorită slăbirii contactelor directe. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. dar chiar odată ajuns. ridiculizarea argumentelor etc. înlăuntrul căruia. Dacă gradul de interes este înalt. cu dimensiuni crescute. conservatoare. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere.) XIII. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. urmăreşte interese ascunse etc. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. grupul mare fiind un grup secundar. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. 2. instituţionalizată. de rezistenţă la persuasiune. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. Dacă vorbim de o comunitate închisă. cât de lung e masajul. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile.

publicul. cât şi diversele profiluri spirituale. identificarea cu grupul. gloatele. naţiunea. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. naţionale. 3. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. Personalitatea conştientă dispare. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. formându-se astfel un suflet colectiv. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. are o serie de caracteristici noi.. Tipuri de grupuri mari mulţimile. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. W. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. izolat fiind. focalizarea atenţiei. ca atare. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). sentimentul unei puteri invincibile. consideră Le Bon. adunările. Lindzey utilizează. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. de difuziune pe mari suprafeţe. stările comune predominante. tradiţiile. rasiale. aglomeraţiile. care se face prin intermediul unor mediatori. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. graţie numărului. conştiinţa comună. sufletul colectiv. reprezentările colective etc. obiceiurile şi limba. 32 . Pe ansamblu. etnice. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. Descriind acest ultim tip de grup mare. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. demonstraţiile. Concepţia lui G. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. 2. alături de mărime şi alte criterii. 1. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. instituţiile culturale. − interacţiunea devine un proces de răspândire. poporul. cutumele.G.

imaginaţia mulţimilor. XVIII şi. cunoscând aceste lucruri. De aceea. XIV. aglomeraţii. mase de demonstranţi. deşi cartea este scrisă la 1895. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. pentru mulţimi. ci mediocritate”. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. în sensul de gloate. Fiind iraţionale. 33 . rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. 1.Le Bon îl face. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. ci pe aceea a imaginii. Marii oratori ca şi marii conducători. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. Shibutani. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. pentru a avea impact. etc. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. poate fi profund impresionată. se referă la mulţimi. imitaţia. Doar imaginile devin. După părerea lui. Ca urmare.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. mobiluri de a acţiona. ideile sugerate mulţimilor.

şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. interesele. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. habitudinile. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. 2. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. asimilarea prin condensare. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. asimilarea prin anticipare. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. − asimilarea. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. Conform sociologului citat anterior. semnificaţia este mai înaltă. Există astfel: asimilarea la tema principală. trebuinţele. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. mai uşor de înţeles şi povestit. subsumându-şi-l. Allport şi Postman. cu cât importanţa. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire.interesele. De aceea. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. Bartlet. încercând să imprime un anumit sens. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. valorile celor implicaţi intervin. Moda 34 . tot mai personal.

moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. Sancţiunile nu sunt explicite.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. ce reglează această continuă schimbare. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. Ca mecanism. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. 35 . când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. − pornind de la teoria comparării sociale. Ca în cazul oricărei norme. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). Caracterul ciclic. ca în cazul unei norme juridice. variaţiile continue. arhitectură. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. în afara caracterului său tranzitoriu. vorbire etc. artă. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. design. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. din ce în ce mai mult. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. Foarte important. A fi la modă este. de exemplu. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. parte a unui ritual social.

Iaşi. Editura Polirom. Manual de psihologie socială. Boston. ci o difuzează. Bucureşti.Desigur. generând stări de isterie colectivă. 2. Deschamp. Furtună şi colab. însuşi nonconformismul devine un stil !). A. S. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. Editura Polirom. Editura Houghton Mifflin. Astfel. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. iraţionalul domină. Moscovici. Bucureşti. Iaşi. influenţa stimulului. N. imitaţiei şi difuziunii. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. 5. dintre care vom analiza panica. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. Psihologie socială. 1973. Saul M. Radu. grupul de apartenenţă. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Editura Polirom. Iaşi. P. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. W. 1990. Editura Anima. C. judecata nu mai funcţionează. Ca în descrierile lui G.. Social Psychology. G. 1990. 3. Bucureşti. 4. Editura Didactică şi Pedagogică. creându-se un fel de „epidemie” psihică. Psihologie socială experimentală. 2004. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. datorită gradului redus de control individual. G.). Doise. C. 36 . este foarte mare. Le Bon. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. dar mai ales cel de referinţă. Le Bon. Psihologia mulţimilor. Brehm. 1997. Psihologie socială. J. 6. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. Golu. incompletă. 3. dar cu efecte diferite. 7. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2004. Neculau ( coord.Mugny. Sharon S. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. Kassin. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. 1996. se derulează şi situaţiile sociale critice.

în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. între şi gnosis. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. cunoaştere. conform Legii 213 din 27. interviul.1. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. situaţii prezente. Psihodiagnoza este o activitate care. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . univ. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. deontologia profesională. apolitică. autonomă şi independentă. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. cauze. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. În acest sens. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. Dr. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. de drept privat. I. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. cu personalitate juridică. În prezent.05. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane.

instrument psihologic. într-un întreg specific. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. Desigur. standardizate. 1. de exemplu. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. deşi în măsură diferită. precum. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. specifice ale individului examinat. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. nu numai bolile psihice). psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. Thorndike „Dacă un lucru există. procedura de înregistrare a rezultatelor. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. În acest scop. examinator şi subiect. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. informarea sistematică despre subiect). cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. De asemenea. standardizarea înseamnă procedura de lucru. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. L. 2. Examen psihologic. În general. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. În consecinţă. observaţia. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. cotării şi interpretării testelor. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii.2. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. cotarea. Bazându-se pe ele. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. interpretarea rezultatelor. • calităţile specifice ale sarcinii. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. Ambii. în practică. Examenul clinic. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea.

instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. O manieră formală. 1. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. condiţiile de examen. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. 1. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. 3. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. foarte diferenţiată. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. • flexibilitate.3. neutră. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. instrucţiunile de administrare şi cotare. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. în funcţie de repere. dar mai puţin integrată. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. 2. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. conform unei grile. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. O manieră intuitivă. situaţia poate evolua în viitor. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. 3 . Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. • umor. obiectivă. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. De fapt. ceea ce conduce la o imagine analitică. în anumite condiţii date.

adesea însă. faţă de tot ceea ce a văzut. responsabilitatea administrării instrumentelor. 6. asistenţă. terapia şi consilierea. condiţiile de utilizare a instrumentelor. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. Astfel. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. standarde de confidenţialitate. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. actualitatea evaluării. construirea de instrumente. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională.4. 9. standarde de onorarii şi taxe. obligatoriu pentru conduita profesională. 7. auzit în timpul examinărilor sau 4 . fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. „adaptat” – „neadaptat” etc. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. interpretarea rezultatelor. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. datele de evaluare/diagnoză. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. responsabilitate profesională şi socială. 5. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”.4.. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. 8. evaluarea şi diagnoza. consultanţă psihologică. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. înţeles. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. motivaţia poate fi disfuncţională. de exemplu. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. 1. standarde de conduită colegială. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. standarde cu privire la relaţiile umane. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. calificarea în testare. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. integritatea profesională.

în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. mărturie. a posibilităţilor acesteia de a se informa. precum. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. cu sensul dovadă. 1954). cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. 1954. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. Cronbach consideră testul psihologic. În 1933. de exemplu.cercetărilor profesionale. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. II. exact şi veridic.1. L. cuvântul vine din latinescul testimonium. în articolul din Mind. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. K. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. testa cu sensul cap. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. administrarea propriu-zisă. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. sintetic. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. În 1966. TESTUL PSIHOLOGIC. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. A. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. G. sau. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. cu sensul de cel care dă mărturie. care lovesc independenţa sa profesională. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. standardizare. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. reprezentativitate. indicaţie şi testis. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. pe rând. cotarea 5 . judeca şi decide. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. Mc. J. Cattell. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. „Mental tests and measurement”. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). spectator. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. în italiană. II. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii.

Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. schimbări reactive. prin definiţie. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. 2. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. 2. În context. În primul rând. lungimea. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. conducând spre inferenţe indirecte. În plus. Desigur. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. De exemplu. De exemplu. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. indirecte. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. este importantă.2. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. implicând în diferite ponderi caracterul direct. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. de asemenea şi la 6 . pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. prea ofensiv pentru intimitatea sa. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. caracterul direct. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare.rezultatelor şi interpretarea acestora. testele de performanţă sunt considerate directe. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. frecvent pentru că necesită prea mult timp. Al doilea aspect pertinent este faptul că. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. acceptabilitatea. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. sau în terapie. obiectivitatea. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Adecvarea se referă. De aceea. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. În consilierea psihologică. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. sensibilitatea. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. Măsurile directe sunt semne ale problemei. uşurinţa în scorare.

validitate.3. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente.3. deci este precis. Deci. În studiul fidelităţii. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. corect. deci sunt complet nepredictibile. Astfel.1. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. 7 .fidelitatea şi validitatea informaţiei. B. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. administrate aproape în acelaşi timp. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. Caracteristici psihometrice: fidelitate. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. erorile de măsură sunt aleatoare. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. Fidelitatea Definiţia fidelităţii. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. • distribuţia rezultatelor să fie normală. nu sistematice. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. normare 2. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. din 1985. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”.

8 . • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. generale şi specifice. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului.Richardson. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. D. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. aceloraşi persoane. ale persoanelor.C. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. (2) După un interval de timp se administrează testul. Se practică o singură administrare a testului. • coeficientul λ3 al lui Guttman.

Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. În selecţia profesională. pe baza unor diferenţe individuale mari. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. 2. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. În literatura de specialitate. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. care reprezintă instrumente de măsură paralele. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. 3. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. chiar cuprins între 0. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. de pildă. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi.90. Dacă testul se 9 .Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste.6 şi 0. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. Reguli: 1. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei.7. nu finale. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0.

Astfel. 2. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate.3. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. Există numeroase metode pentru validarea testelor. conţinutul sau instrucţiunile de administrare.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. prin analiza lor globală. pe analiză factorială. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. Standardele APA din 1974. testul trebuie revalidat. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. Ea se poate baza pe analiza de itemi. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. 3. ci la interpretarea datelor furnizate de el. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. ci se deduce”. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. Standards 1985). Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. 2. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient.2. se alege strategia de validare adecvată. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. Validarea unui test este cumulativă. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. limbajul. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. • măsurările făcute de test să fie corecte. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”.85. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. Prin urmare. ci. 4. la un prag de probabilitate fixat. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”.

199l): 1.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. denumite constructe. Din acest motiv. Constructele psihologice sunt evidenţiate. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. 11 . pe baza relaţiilor dintre constructe. motivaţia agresivitatea. 3.. depresia etc. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). prin care se manifestă aceste constructe. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. Pentru fiecare din ele. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. • validarea externă (extenal validity). Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. 1 981). Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). 2. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). direct sau indirect. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele.

când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. validarea concurentă. validarea predictivă. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. De exemplu. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. administrat. 1974). a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. b. de pildă.b.

cu un criteriu important. 1965).60. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare.criteriului. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0.4. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. C. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări.). În experienţa practică. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. Din această perspectivă. această cerinţă este însă greu de realizat. adaptare etc. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. la nevoie. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. 2. numită criteriu. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model.5. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 .45. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. atât interpretarea testului. cât şi utilizarea lui. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. Un test bun rareori poate da.L.

Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. acest rezultat neprelucrat. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Q.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. poate să nu reuşească pentru altele. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. la vârste diferite. Pentru a putea compara direct valorile Q. În general.I.I. se înmulţeşte cu 100. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. De exemplu. coeficientul de inteligenţă = 100. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. percentile şi scoruri standard. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. În practică. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. deşi cea cronologică este de 8. A.I. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. Binet – G. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. Simon în 1908. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. se împarte la numărul total de scoruri. fracţia fiind multiplicată cu 100. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate).precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. vârsta sa mentală este de 10. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. realizări inferioare. Gama de percentile este între 1 şi 99. ca măsură a tendinţei centrale. în acelaşi timp. iar cele sub 50. P 50. Q. indiferent de subiect sau de vârstă. Pentru a permite o interpretare uniformă.

Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2.7%.11.6%.2%.6%. 15 . Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.11.5%.1%. 3. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante. staninele.8%.6%.1%. 25.6%.0%.6. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.14. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie.4. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute.6%.21.7.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. z = x– x/ σ z reprezintă media . 4. 24.4. 3. 11.8%.12.6.1%. Etalonul în 7 clase normalizate. 7. 4.16. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4. de obicei util pentru testele de personalitate: 3.8% Etalonul în nouă clase.38. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0. 17.6%.17.0%. P 100. are ca procente: 4. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. Etalonul în 11 clase. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi. Împărţirea în 11 clase standardizate. 12.0%.21.14.5%.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.2%.1% şi 4.5%. mai ales pentru teste de abilităţi. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.5%. scorul e negativ. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z.6%.2% şi 6.2%.7%. 19. sunt aproape de curba normală a lui Gauss.6. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă. În cotele T.2%. respectiv.6%.11. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6. 24.7%. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute.

rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. Scorurile sunt unitare. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. sunt echivalente. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. Se poate calcula curbei normale. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. inegale de măsurare. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. tendinţă centrală. unităţi de scor pentru Simple şi utile. permit compararea de la test la test. stanine scoruri standard 16 . măsurare ordinale. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. În astfel de situaţii. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. a putea să diferenţiezi printre scoruri.

6. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). respectarea confidenţialităţii. Se reverifică itemii şi grila de scorare. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). sexuale sau legate de minorităţi). 2.2. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. 4. Se verifică adecvarea grilei de scorare. După ce au fost scrişi. Principiile respective se referă la obiectivitate.5. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. 3. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. pregătire profesională etc. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. Sunt verificate datele tehnice ale testului. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. sex. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. nonintruziunea. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. În urma testării. care se produce în urma analizei de itemi. • Faza de teren. • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. Itemii sunt supuşi realităţii. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. • Alcătuirea formei finale a testului. 2. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare.). clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. 17 . • Revizuirea itemilor. şi beneficiarului. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi.

III. atenţionând când acestea nu sunt certe.S. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. 3. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. W. inteligenţa nonverbală etc. dezvoltarea unor instrumente tip screening. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). Scala Bayley. inteligenţa abstractă. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă.C. − caracterul abstract. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior.P. incertitudinilor. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. 4. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. − caracterul verbal..I. W. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. W. − caracterul nonverbal. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. Scala screening Denver.Lezine. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler.1.I. 18 .O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. 2. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele.S. În raport se includ şi explicaţiile posibile. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă.I. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală.A. Scala Brunete. discordanţelor dintre date.P..S. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. inteligenţa verbală. 5. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume.

care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. inventivă). De exemplu. 1938. într-un timp limitat. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. Meili (inteligenţă concretă. Testele de inteligenţă Cattell. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. iar la Guilford. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori.A. Thurstone. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. 2. conceptualizarea. putem obţine. şi „factori specifici”. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. Spearman. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. De exemplu. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. abilităţi numerice etc. factor de vizualizare spaţială. factor de înţelegere verbală. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven.). g. 1927. abstractă. 19 . care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. Testele domino. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. 3. fluenţă verbală. factor de fluenţă verbală. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. Spearman. în lucrarea Primary Mental Abilities. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. analitică. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). la Thurstone. şi după el şi alţii. de exemplu. g. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. T. factor numeric. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. sau deloc.I. 4.

în general. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. programe etc. imagini etc. consilierea şi selecţia profesională.5. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. • calitate scăzută. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. planuri. repetenţie. În afara indicelui de performanţă. de exemplu. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. orientare şi selecţie profesională. 3. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber.2. oboseală. • calitate scăzută. factor de memorie. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. analfabetism.. indicele de exactitate. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. se cere aprofundarea 20 . testarea clinică etc. 3. elemente caracterial-atitudinale. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. lipsa de capacitate de efort în timp. tematici. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. testele furnizează indicele numărului de erori. În cazul rezultatelor slabe. predicţia performanţelor şcolare. predominarea proceselor de excitaţie. factor de raţionament. întârzieri intelectuale. propoziţii. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. orientarea vocaţională. superficialitatea. factor de viteză (celeritate) perceptivă. dificultăţi în învăţare. În domeniul educaţional. • calitate înaltă. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. De exemplu. situaţia poate fi determinată de hipermotivare. 7. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. în acest context. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. 6. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. timp lung – care. precum: lipsa de interes pentru examen. testarea educaţională. hipercorectitudinea etc.).3.

A denumit aceste probe Matrix. de aici şi denumirea de matrici progresive. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului.” Există trei forme. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. C. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Ab. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). seriile A. Raven. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. Are o saturaţie în factorul g de . Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. respectiv abilitatea: 1. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. Pentru a construi testul. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită.82. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. 21 . de a dezvolta un sistem de a raţiona. 4. Astfel. B (pentru copii şi examene clinice. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. 3. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. de a sesiza relaţiile care există între ele. 2.

Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. pot suplini lipsa de interes). Astfel: dat în timp liber. Matricile 47 – seriile A. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. De asemenea. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. există şi o formă cu piese încastrate.Copiii. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. De ce? Energia sa este concentrată. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. şi E din PM 38. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). D sau E. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. B Testul este folosit pentru copii. 22 . poate fi spontană. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. Ab. ambiţia. D. tinerii alienaţi. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. dar mai greu pe cele din seriile C. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. Ab. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. examinări clinice. 3. studii antropologice. − forţa stimulărilor. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Dat în timp limitat. focalizată pe punctul esenţial. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. Dacă s-a început cu seriile A. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. dar cu un nivel de pregătire superior.4. strălucitor. este (omiţând din nota totală seria Ab). vârstnici. Forma conţine planşe colorate. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. rezultatul poate să nu fie valid. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. − intensitatea tensiunilor. mediu. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. D.

rigidă – fluctuantă. De exemplu. 2. alteori. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. de forme patologice de lipsă de memorie.5. În orientarea profesională au fost definite. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii.). dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. Testele de creativitate 23 . Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală. atenţia subiectului. trăit de subiect. Deci. 3. diferite tipuri de atenţie. dacă natura sa este predominant practică. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. control panou comandă etc. se testează: 1. în testarea atenţiei.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. conţinutul examenului. excitări posibile. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. De exemplu. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. forma examenului. statică – dinamică etc. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. pentru că atenţia nu există în sine. în funcţie de solicitările practice. uneori. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. Astfel. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. 3. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. distributivitatea atenţiei. analitică – sintetică. care au constituit repere pentru psihotehnică. subiectivă – obiectivă. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. a se împotrivi altor stimulări. De exemplu. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară.6. metoda folosită. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. 3.

În România. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. P. utilitatea. 1984. expresiilor. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. maturitate afectivă. când de obicei copilul doarme). Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. (fluenţă ideativă). familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. asocierilor. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. reacţiile de respingere posibile. 1983). în unele studii. disponibilitate. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. problemele de sănătate. În general. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului.1. aptitudinea de a generaliza. J. 1965. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. Wallach şi Kogan. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. coordonare kinestezică. experienţa practică. Scopul depistării 24 . Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că.2. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. ideilor. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. originalitatea şi elaborarea. aspectul estetic. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. raţionament inductiv. 4. specificul instalării oboselii. M. Minulescu. utilizarea unor jucării adecvate). IV. Roco. flexibilitatea. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. Au creat teste de creativitate: E. 1966. Popescu-Neveanu. organizarea materialelor. M. flexibilitate comportamentală. gustul pentru risc. sau chiar anumite handicapuri. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. flexibilitatea. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. Torrance şi Ball.

memoria verbală (recunoaştere. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. motricitate în decubit ventral. denumire de imagini). Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. îmbrăcare. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). 25 . vertical. motricitatea fină a mâinii. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. scala motorie. scala de evaluare a comportamentului. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. ortostatism. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. consoane). activitatea de construcţie. alergare. membre). Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. mers. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. limbajul pasiv. pronunţia de silabe. posturi de echilibru. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. manifestări de independenţă (preferinţe active.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. publicat în 1969 şi revizuit 1993.3. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. comportamentul verbal. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. de la o comunitate educaţională la alta. comportamentul de adaptare. igienă. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. trunchi. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. percepţia şi reprezentarea. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. Mitrofan în 1993 – 1994. caracteristici calitative de vârstă. control. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. activitatea de reproducere grafică. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. limbajul activ. 4. achiziţionarea constanţei obiectului. comportamentul motor. structura gramaticală a limbajului vorbit. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. poziţie şezând. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. activitatea de joc cu copii şi adulţii.

Paşii unui astfel de program complex includ: 1. evaluarea programului. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. Teorie şi practică în psihodiagnoză. prin verificarea şi testarea repetată şi. monitorizarea progresului. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. coordonarea musculară. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. părinţi. praxisul dinamic. liste de control. capitolul I: 1. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. mişcarea dinamică. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. 2. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. orientării. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. cadre didactice. habituarea. învăţarea şi rezolvarea de probleme. cuprinde evaluări ale atenţiei. limbajul complex şi formarea conceptului matematic.memorarea. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. prevenind instalarea unor abateri grave. la nevoie. 5. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. observaţii. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. teste de măsurare a dezvoltării. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. Editura Fundaţiei România de Mâine. 4. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. imitarea posturală. reprezentarea mentală. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". dacă nota este mai mică de 18 puncte. vocalizarea şi comunicarea verbală. terapeuţi. Minulescu. 3.

Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Aplicaţi şi un test 27 . Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu.4. capitolul II: 1. Care dintre caracteristicile Dvs. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Întrebări. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1.3.

teste de memorie verbală şi asociativ-verbală.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Testul MP 38. 28 . Testul de abilităţi intelectuale Meili. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. teste de atenţie distributivă. Testul de eficienţă rezolutivă B53. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator.

într-un astfel de demers mixt. deci şi metode mixte. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. Astfel. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . un posibil demers intuitiv poate cuprinde. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. 2. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. Dr. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. fidelitatea) I. 5. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. Deci. metoda criteriului extern sau metoda empirică. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. 3. univ. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. în special. în genere. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. metoda criteriului intern sau metoda factorială. 2. următorii paşi: 1.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. metoda intuitivă sau abordarea raţională. 4. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. Desigur. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor.

să fie asemănătoare în orice privinţă. 4. cu excepţia trăsăturii specificate). vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. 5. 2. pentru fiecare lot. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. în paralel. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară.fie au paternuri de răspuns ambigui. 3. în mod ideal. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. 6. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. practice a diferitelor criterii. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. determinarea. 5. matricea rezultată fiind analizată factorial. se procedează la intercorelarea itemilor. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. 3. 2. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . 8. scala va fi validată pe noi laturi. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). 4. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. rotată conform procedurii alese. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. 7. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui.

Astfel. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. scurt. naţionalitate.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. atitudini şi opinii. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. verbe etc. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. 3. 4. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 .(1990). A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. relaţii şi efecte sociale. roluri sociale. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. care pot fi fie nemodificabile. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. abilităţi şi talente. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. adverbe. îngustând creativitatea naturală. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. cum trebuie scrişi aceşti itemi. care poate avea efecte paradoxale. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. în mod real. 3. 2. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. substantive. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. 2. reacţii ale altora. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective.). termeni ce se referă la originea geografică. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. stări şi dispoziţii psihice. activităţi. în acelaşi timp. fapte biografice.

stranii. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. trecerea la diateza pasivă. Denumire 1. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. 5. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. 32 .personalitate. Nr. sociale. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. modificabile. Pornind însă de la item. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. 6. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. simptome interne. şi 2. consecutiv. 4. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. observabile b. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. cogniţii interioare c. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. nemodificabile. 7. 2. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). precum şi cu referire personală). anormale 2. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. subiective. itemi care descriu comportamente. când se specifică frecvenţa. 3. sentimente. personale. formatul propriu-zis al itemului. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). lungimea (numărul de cuvinte. litere. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). comportamente acoperite. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). neobservabile de alţii: senzaţii. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. durata. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. propoziţii). dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. comportamente deschise. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). 3. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. Altfel spus. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. de altfel.

Măsura în care un item evocă valori. ţin. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. 1. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. Itemii abstracţi sunt. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. determinări şi prejudecăţi comune.2. Un item concret. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. neobişnuite. numesc condiţii semnificative. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). În psihodiagnoză. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. inferenţe personale. descrieri generale. 33 . erorile gramaticale. pur şi simplu.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. cei care prezintă atitudini. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. standarde aprobate social. opinii. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). de asemenea. compararea cu standarde nespecificate. de regulă. referiri la fapte concrete. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. forţate sau neclare. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. a unor structuri propoziţionale complicate. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba.

în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora.. are un stil de atent de a evalua datele etc. Desigur. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. De asemenea. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. În acelaşi fel. de exemplu. 1. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. În această perspectivă.3. a predicţiilor asupra comportamentului. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. Din această perspectivă. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. imaginea de sine etc. Astfel. caracteristicile obişnuite. relaţii personale. pe baza lor. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. Inventarul de personalitate California. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific. teoria lui H. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. zilnice sau. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. pentru a ne referi direct la 34 . proiecte personale. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent.

To (Toleranţă). 35 . (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. Fx (Flexibilitate). Cs (Capacitate de statut). Factorul II – factor descrie eficienţa personală. • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. Cm (Comunalitate). manual pentru interpretare. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. FM (Feminitate versus Masculinitate). o anume temă a comportamentului interpersonal. denumite şi factori. FactorIII – factor de independenţă. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. etalon. Ie (Eficienţã intelectuală). dependenţă. conformism social. Sp (Prezenţă socială). adaptare şi conformism social. Wb (Sănătate). a eficienţei şcolare şi academice. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. foaie de profil (masculin şi feminin). grilă. • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. So (Socializare). a succesului profesional. Factor V – sensibilitate feminină vs. duritate masculină. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. În urma studiilor de analiză factorială. nonconformism social vs. Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. foaia de răspuns. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. Materiale necesare: Chestionar. spontaneitatea şi siguranţa de sine. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. Sc (Autocontrol). Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. Sa (Acceptare de sine). Gi (Impresie bună).480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. Ai (Realizare prin independenţă). • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. ataşat social.denumirea dată de autor. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. Sy (Sociabilitate). • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian.

• Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. – subiectul răspunde la întâmplare. motivaţia şi experienţa altora. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului.s. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. Se aplică individual sau colectiv. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. minim definit. la un pol şi masculin la celălalt.s. Gi. scoruri sub 20 (c. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. Recomandat pentru adulţi şi tineri. în special pe scala Gi. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. şi Cm. – disimulare negativă.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã.) pe scala Gi. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Gi. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. Wb. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . Cm. Scoruri standard mari pe toate scalele.

Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42.4. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). 1. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. Trăsăturile „sursă” sunt importante. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. este conştiincioasă în limite medii (Re 54). înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. So 48). Are 126 itemi. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. timidă (Do 44). conform intercorelaţiilor unora dintre ei. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). Ca urmare este retrasă. denumite cu litere. tolerantă tot în limite medii (To 55). să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. 37 . manual de interpretare. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. o foaie de răspuns. Material: Chestionar cu două forme paralele. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. A şi B. Cattell Pentru Cattell. de la A la Q4. inhibată. stabile. 2 grile de corecţie. să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Uşor rigidă (Fx 48). 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). puţin ambiţioasă (Cs 40). puţin prietenoasă (Sy 41). construit în clase standardizate (11). Scop: Definirea unui profil. şi. învaţă mai bine într-un mediu structurat.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. Aptitudinile. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. convenţională (Sp 41). etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. tăcută. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). permanente pentru că sunt factori unitari. tăcută.B.

amabil. necontrolat şi în conflict cu sine. entuziast. inteligenţă mai puţin eficientă. impulsiv faţă de control al impulsurilor. natural faţă de subtil. suspicios. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Supraeu slab: oportunist. la extrem. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. iritabilitate.. Scala L. hipersensibilitate. calm. cu sentimente de frustrare. 38 . capacitate bună de abstractizare. conştiincios. cere ajutorul şi stima altora. naiv. ţine la formă. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. depresiv. Scala G. cald. Scala Q4. insensibil faţă de tandru. Scala F. clarvăzător. cooperant. prudent. amabil. Factorii secundari. de suprafaţă: Factorul I. cooperant. faţă de polul opus. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. boem. rezervat faţă de impulsiv. inadaptat. rece faţă de polul opus. perspicace. întreprinzător. Direct. trece repede la acţiune. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. dur. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. Scala M. nepăsător. sigur de sine. taciturn. Moderat. moralizator. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. Conservator. Scala Q3. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. Scala N. pozitivist. plin de viaţă. cu o prudenţă extremă. autoritar. temperament de artist faţă de dinamism. plin de resurse interioare. gândire concretă. cu un bun control al emotivităţii. Scala B. cu sentimente de culpabilitate. sentimental. perseverent. lucid. fără spirit practic. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. critic. cu rezonanţă emoţională bogată. fără simţul datoriei. îndărătnic. cu amor propriu. Timid. Scala I. dependent afectiv. deschis. Scala H. Factorul II. inovator. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. stabil. critic. timorat. Scala O. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. încrezător în sine. decis. realist. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Scala E. conciliant. dominator. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. expansiv. Practic. Scala C. spirit independent. formalist. se bazează pe sine. sensibil până la imaturitate emoţională. Încrezător. sensibil. sociabil. prudent în raporturile sociale. direct. Rezervat. Docil. neindicat pentru munca în echipă. umil faţă de afirmativ. depăşit de evenimente. Scala Q1. capabil să-şi păstreze sângele rece. detaşat. decis şi întreprinzător.Scala A. spontan. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. cu spirit practic. Lent în înţelegere sau învăţare. adaptabil faţă de neîncrezător. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. Introvert faţă de extravert. senin faţă de anxios. Adaptabil şi. Emotivitate difuză. Realist. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. exteriorizare dificilă. acomodabil. inteligenţă vie. analitic. O slabă integrare a impulsurilor. încăpăţânat. visător. Slabă tensiune ergică: destins. sociabil. Factorul III. Calm.

Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. 39 . Cattell. rigiditate în comportament). II 7. cu iniţiativă. foaie de răspuns. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. fără limită de timp. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. însă se deosebeşte de acesta. iar nota din zona „medie”. relativ cooperant şi adaptabil la grup. Totalul se împarte la 10. Atrage atenţia în special dinamismul. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. 5. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. foaie de profil. Q2. Q1. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. pasiv. supunere. un caracter moderat. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. 1 şi 9. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. plăcut. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. lipsă de încredere în sine. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. respectiv la clasele 4. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. 2 şi 8). vulnerabilităţi sau invers. care. etalon. vesel. N. instabilitate. fără să fie extremizat. IV 5. F şi C.B. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. voalate ale anxietăţii. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. L. temeri. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. Astfel că.Factorul IV. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. calculat separat de nota generală de anxietate. este legat de ceilalţi. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). grilă. Comportamentul este dominat de inteligenţă. tranşant. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. În acest sens. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. manual pentru interpretare. se manifestă spontan şi expansiv. defineşte caracteristici de tensiune interioară. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. la reuşite. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. III 6. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10.

Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. Exemplu: Adolescent. tipice defensivei paranoice. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). L. de asemenea. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. 19 ani. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. de orice fel. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Recomandat pentru adulţi şi tineri. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. impulsurile nesatisfăcute. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. tendinţe paranoide. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. Scala L = sentiment de insecuritate. mai veridic. Q4).Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. să răspundă cât mai onest. tendinţe asociale). Nota pentru componenta Q3 poate să fie. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. să nu omită nici un răspuns. Cotare: Se aplică grila. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. de anxietate şi de depresie. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. Scala O = înclinare către auto-acuzare. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Eul slab. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. Se desenează profilul şi se fac interpretările. auto-acuzare şi anxietate combinată. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. C. O. trebuinţele.. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Se aplică individual sau colectiv. nesigur. uneori".

Norman. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. termeni care se referă la importanţa socială. Angleitner şi Ostefdorf. 1994. adaptare socială. 41 . ascendenţa vs. Tupes şi Christal. 1963. 1943. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. precum Wiggeins şi Trapnell. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Îi denumeşte: auto-expresie. În prezent. 1. Au rezultat un număr de 17.5. legaţi de aspecte fizice. Alţii. termeni metaforici şi vagi. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. descriptori potenţiali de personalitate.Interpretare. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. Costa. în cadrul altei cercetări. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. Cattell. 47. în liniile sale generale. 1965. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. cel puţin ca structură. consideră McCrae şi C. 1993). Anxietate în limite normale (indice global 4). radicalism vs. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. din 1925. conservatorism. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. simţire şi acţiune”. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. ciclotimia vs. capacităţi şi talente. 1961. Ulterior. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. extraversie. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. control emoţional şi intelect cercetător. maturitatea emoţională. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. Smith. Fieke. Termenii din prima categorie.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. submisivitate. 46. În 1951. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. 1981. conformism. 1988. 1949. schizotimia. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. D. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. observaţiilor şi interviurilor realizate. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. Allport şi Odberg. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. independenţi.

Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. agreabilitate. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. conştiinciozitate şi intelect. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. Trăsăturile bazale. conştiinciozitate. Psihologul. 42 . 1958. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale.Tupes şi Christal. Desigur. a 5 aspecte fundamentale. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. în evaluările psihodiagnostice. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. nivele care apar explicit în schema de mai jos. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. Psihologul. atitudini. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. nevrotism. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. parţial din experienţa personală. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. fiind parţial derivate cultural. evenimente. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice.S. În acest model explicativ. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. Studiile lor realizate pentru U. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. ceea ce conduce spre o a doua eroare. prin intermediul proceselor de intermediere. nevrotism. 1994. după cum evidenţiază schema. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. În realitate. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. agreabilitate. fie adaptărilor specifice individului. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale.

DEX – Extragere 12. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. 43 . ce include gânduri. Acestea. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază.960 termeni (adjective). deprinderi. Dicţionarul explicativ al limbii române. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. arhaice. obscure. Cristian Ormindan. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. criteriul „Natură”. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. motive. sentimente. între 1994 – 2002. Aceste procese dinamice complexe presupun. se raportează prin procese dinamice complexe. nu există o legătură directă. atitudini. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. de exemplu. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. medicale. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. Elena Mădălina Popa. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. În context. II. observabilă a personalităţii. Deci acele obiceiuri. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. desigur. În concluzie. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. Dragoş Ciobănescu. care include comportamente specifice. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. alături de abilităţile cognitive. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. Cosmina Popescu. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. la rândul lor. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. roluri. valori. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Laura Almăşan. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. denumite „adaptări caracteristice”.

Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. VII. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. • Se introduc. B. pentru fiecare pereche de 2 factori. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. IX. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. Metoda Hofstee.20) pentru niciunul dintre factori. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. IV. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. VI. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. V. vârsta medie 26. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. A. Chestionarul. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. 44 . Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. VIII.III. foaia de răspuns.

Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. Imaturitate. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. Spirit de Raţional. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Rafinare Independenţă. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism.

Autorul. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. 1922. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. intermediar şi anestezic). fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. atleticul şi displasticul. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. De la Kretschmer. 46 . Astfel. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv.1. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. De exemplu. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. de asemenea. astenicul (hiperestezic. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. C. etc. psiho-neuroendocrine. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. II. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv.G. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. şi două iraţionale. oricare ar fi aceasta. Există numeroase tipologii. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. sintonic şi greoi).

la fel. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. introvert logic. îl îndepărtează de la imaginar. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. forma AV (50 itemi). Materiale necesare: Chestionar. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. centrarea pe real. respectiv intuiţia.Complementar. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. De exemplu. cea mai recentă.2. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. Forma G este forma standard a MBTI. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. introvert afectiv. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. Cu alte cuvinte. 2. fiecare persoană în mod natural. care va avea însă. extravert senzorial. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. Jung. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. simţul comun etc. o formă abreviată de auto-evaluare. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. introvert intuitiv. extravert logic. este un chestionar de evaluare a personalităţii. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. care. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. secundară. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. În acest context. deci realismul. Complementar. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. foaia de răspuns. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. forma G (126 itemi). Indicatorul de tip Myers. 47 .Briggs a fost publicat în 1962. extravert intuitiv. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. Sunt. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. MBTI. spiritul practic. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. extravert afectiv.

48 . grăitoare. Dacă preferi intuiţia. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. atitudinea dominantă a eului. de aceea tind spre acţiune. adesea meditează la ce au de făcut. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. fiind astfel realişti şi practici. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. colorate. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. metaforice. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). Pentru fiecare tip. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. ori se întâmplă efectiv. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. înainte de a acţiona. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Introvertire 2. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. ci pline de putere de evocare. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. care îţi dezvăluie înţelesul. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. În această fază. vizuale.

În concluzie. Din contră. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. rămân deschişi experienţei. Preferinţa pentru iraţional. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. De asemenea. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. preferă să ia decizii. să fie bine stabilite. să-şi regleze şi controleze viaţa. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. detaliilor şi realităţii. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. ea trebuie folosita. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. planificat. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. În acest fel. originale. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. Când rezolvă o problemă. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. pe baza cauzei şi efectului. ori care cer adaptabilitate mărită. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. inclusiv realităţile neplăcute. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. favorabili şi plini de tact. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. de asemenea. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Ei au. Preferă să-şi trăiască viaţa. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. Utilizarea MBTI în selecţia profesională.

afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. va folosi secundara în lumea interioară. cercetătorii au tras concluzia că. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. − tipul NT preferă să definească problemele. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. începând din 1976. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. îşi stabileşte criterii pentru succes. astfel. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. Cercetările au arătat că în posturile înalte. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. reguli În cadrul unui tip. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. urmăreşte obiective clare. Introvertul. modele. De exemplu. principii generale. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. Aplicaţie: identificarea tipurilor. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. colegii. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. o politică. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . iar companii. − Tipul SF este practic. Studiile. Cu cât este mai suportiv mediul. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. În opoziţie. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. problemele văzute ca oportunităţi. Deci.S. de conducere. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). cel ce are dominanta extravertă. Introvertul. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. este de preferat tipul T (logic. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor.fapte. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. Prin contrast. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. aparent. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. de preferinţa persoanei pentru E sau I. de exemplu.A. spitale şi forţele armate ale U. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. De exemplu. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă).

Limitele dintre normal. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”.interioară şi în cea exterioară. tendinţa spre „mediu”. funcţionare şi adaptare. imature (de exemplu. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. cel mai uşor. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Persoana. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. Accentuarea. sau funcţia inferioară. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant.1. având în vedere aspectele de structură. Prin dezvoltarea auxiliarei. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. iar devierea devine fundamentală. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. Teoria lui K. cât şi pe cel raţional. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. cel mai plăcut cu ideile. dar lucrează cel mai bine. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. a doua va fi una raţională. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). III. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. Preferinţa JP. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. în sens pozitiv sau negativ. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. independent de împrejurările exterioare. indiferent de situaţie. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. sau terţiară. Şi invers. dar cel mai bine. 1968. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. Karl Leonard. personalităţi accentuate. sau a IV-a funcţie. în termeni cantitativi. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”.

Tradus şi experimentat în limba română de I. scala a X-a. ciclotimie (8 itemi). cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere.tipul demonstrativ (teatral. scala a VIII-a. Etiologic. foaie de răspuns. scala III. 52 .Nestor. nu prezintă o perioadă de stare. Scop: Structură: Format din 88 itemi. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. hiperreactivitate (12 itemi). hiperperseverenţă (12 itemi). scala a VII-a. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. grupa a VI-a. demonstrativitate (12 itemi). indispoziţie cronică. emotivitate (8 itemi). de asemenea. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. în plus. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. tortură. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi.1.2. foaie de profil. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. distimie (8 itemi). scala a IV-a. boală psihică severă. grupa V. hipertimie (8 itemi). control (8 itemi). sclala a IX-a. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. devieri în direcţia alcoolismului. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. Scala II. IV. Materiale necesare: chestionarul. exaltare (4 itemi). lipsa de stăpânire. anxietate (8 itemi). În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. captivitate. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil.

fiind vorba despre structură de personalitate. Clasificarea D.C.. instabilitate 53 .2. obiceiuri. tulburare schizotipală a personalităţii. Desigur.S.D. În practica psihiatrică şi psihologică. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii.. tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare anacastă a personalităţii. tulburare dependentă a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie).IV. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie).-10. de dispoziţie şi relaţionale. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. dar nu şi în disponibilităţi. Particulari în conduită. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. şi nu rareori la ei înşişi. stabilitatea emoţională – vs. ei sunt sarea şi piperul omenirii. sociopatii. alături de bolile psihice propriu-zise. uneori le dau culoare”. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. reguli de convieţuire socială. tulburare borderline a personalităţii. În clasificarea lor. seducători sau respingători. introversie. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii..Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. în esenţă. tulburare narcisică a personalităţii. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. 1992. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. tulburare histrionică a personalităţii.M. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. tulburare paranoidă a personalităţii. nu întotdeauna în sens negativ. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. psihopatii. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. G. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. la ceilalţi. tulburare borderline a personalităţii. În taxonomia I. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. 4. vulnerabili la infracţiune. tulburare emoţional-instabilă. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. tulburare dependentă a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii.

P. E. pare a nu se potrivi nicăieri. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. socializarea. ostilitate. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. tendinţă antisocială. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. izolat. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. o scală de minciună (L). Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. comportamentul schizoid. foaie de profil. o scală de adaptare – psihotism. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. impersonalitate. manual pentru interpretare. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. cognitiv. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. cuantificând gradul lor de normalitate vs. un psihodiagnostic diferenţial. impulsivitate. subiecţi disimulanţi). Copilul pare ciudat. egocentrism. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. socializare. îi plac lucrurile neobişnuite. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. ciudate şi nu-i pasă de pericol. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. grilă. Materiale necesare: Chestionar. încăpăţânarea şi. tulburările de afectivitate. Recomandat pentru adulţi şi tineri. 54 . foaia de răspuns. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. răceală. unipolar depresiv. psihotism. caracterizat prin impulsivitate. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). empatia. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. agresivitate) şi. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. nu-i pasă de oameni. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. etalon. lipsa de empatie. îi lipsesc sentimentele şi empatia. Se aplică individual sau colectiv. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. poate fi crud şi inuman. capacitate de empatie şi de conformare. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie.I. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. înspre extrema sa patologică. În privinţa celui din urmă. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească.

avem dea face cu peroane socializate.P. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. Notele brute: N = 22.Extravertul este sociabil. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. drepturilor celorlalţi. convenţiilor. Dacă este vorba de un introvert. este oscilant. Tinde să se subaprecieze. alert. tulburări de tip maniaco-depresiv. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. îi plac activităţile distractive. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. ostilitatea faţă de celălalt. Uşor tensionat. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. E 1.Q. impulsive şi doar în al doilea rând. cruzimea. Dacă este vorba de un instabil extravert. denumit şi instabilitate emoţională. egocentrism. de exemplu. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey.I. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. E = 5. adesea rigide. E. Nevrotismul.P. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. are o viaţă interioară bogată. Apatia este caracteristica inversă. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. Tinde spre emoţii puternice. lente. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). nu agreează agitaţia. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. blocajul emoţional sunt dominante. Exemplu: E. înclinat spre exterior. cu iniţiativă şi bun organizator. introspectiv. include şi o a IV-a scală. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. Este tipul gânditor. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. ideaţie de tip paranoid. L = 5. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. depresie. devine excitabil. Introvertul este liniştit. 55 . căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. care include de asemenea. îi place aventura şi se expune pericolelor. agresiv. E = 1. solitudinea. L = 5. Îi place să facă glume. Tip artistic. optimist. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. aspecte sadice. pentru nivele înalte criminalitate. anxietate. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. timiditatea. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. retras. Îşi asumă uşor riscul. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. Concret. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. comportament antisocial şi lipsa de empatie. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. are mulţi prieteni. psihopatie. La celălalt pol.

Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. paranoidă. manual pentru interpretare. performanţă mai mare de 4 puncte.P. scala psihastenie (Pt). 5. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. (Minulescu. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. scala depresie (D). rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. 1996). scala paranoia (Pa). sau Chestionar CPI. scala introversie socială (Si). Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. scala isterie (Hy). grilă. schizofrenia pseudonevrotică.3. foaia de profil. cu personalitate feminină). Descrierea scalelor 1. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. grilele. 3. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. 8. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. scala Nu ştiu (?). Scala ipohondrie (Hs). Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin).M. 9. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. Foaia de răspuns. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. 4. scala masculinitate-feminitate (Mf). Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. 7. a caracteristicilor psihopate de personalitate.I. scala minciună (L). Scalele clinice sunt:. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. Prin urmare. Scalele de validitate sunt: a. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). 10. foaia de răspuns CPI. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. impulsivi. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). M. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. psihopaţi. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. hebefreno-catatonică. 4. scala schizofrenie (Sc). etalon. scala hipomanie (Ma). 1952). cu sau fără conduite manifeste. 2. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. 6. scala deviaaţie psihopată (Pd). 56 .

a lui P.) a foii de profil Testul nr. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns.4. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. foaia de răspuns.. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). Nevroză. Verificarea validităţii testului. Analiza scalelor diagnostice.) pe foaia de profil. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . 3. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. foaie de profil.. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. un test asociativ verbal. grilă. atitudine negativă faţă de testare). nevrotice sau psihopate. 4. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate.P. Paranoia. P. K. tendinţe paranoide. Testul nr. Pasul 2. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Cotare: Testul nr. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. Pichot Materiale necesare: Chestionar. manual pentru interpretare. Pa. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. Chestionarul Psihopatie. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar.N.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. Ps. F. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. nevrotism. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. Ca regulă generală. Recomandat pentru adulţi şi tineri. tendinţe psihopate). care include şi indici de ponderare. Nev. Se aplică individual sau colectiv. etalon. capacitatea de înţelegere a testului. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. (4 scale: de sinceritate. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI.

obiect sau eveniment. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. continuumul extraversie – introversie). Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale.verb. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. anormal.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare.I. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C.P. neacomodare.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. CONTINUUM.).P.I sau M. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. La scala de minciună. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. contrar teoriilor privind învăţarea socială. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. care se îndepărtează de normă au normal. 58 . DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană.M. inconştientă. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. CONCEPTE POPULARE. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii.

orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.G. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. 1992). distractive şi aspirative ale acestuia. în mod subit. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. simţire şi acţiune. tristeţea. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. McCrae. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. C. jena. mânia. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. activităţile specifice lucrative. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. NEVROTISM. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. datorită căreia. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. vinovăţia. de a se izola de lumea exterioară. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. în mentalitatea. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. (DP 85) NOMOTETIC. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche.

se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. (DP 85) PROGNOZA. fizică. matrice. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. PSIHODIAGNOZA.P. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. metodologic etc. în mod specific. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. fie el psihologic. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură.I sau M. educaţional. psihiatriei. stabilitatea lor în timp. tip. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. prin intermediul căruia sentimentele. PSIHOLINGVISTICĂ. schemă. mai specific. absenţă a tulburărilor mentale. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. aceste tipuri sau modele de comportament. evaluarea inteligenţei. cât şi cea comportamentală. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. 60 . pe de o parte. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate.M. în sens psihologic specific. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. se referă la condiţia psihologică de non-boală. PSIHOPATOLOGIE. (DP 85). respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. neurologiei. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. Indică atât structura organică. psihologie clinică. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii.I. endocrinologiei şi farmacologiei. aşa cum este firesc. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. PROFIL DE PERSONALITATE. sociolingvistică. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. a tulburărilor mentale etc. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. memorie. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. model. configuraţie.). termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. Mai general. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. inclusiv a celor nonverbale.P. neuropsihologie. procesarea informaţiilor. PSIHOMETRIE. de formă. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. observăm că. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. determinarea aptitudinilor etc. Dacă. asemeni evaluărilor cotidiene. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. PSIHOPAT. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. pe de altă parte. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. (DP 85).

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. fiind capabilă să exercite o profesie. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. psihoterapie şi terapie ocupaţională. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. de gravitatea deficienţei. câştigarea unei autonomii personale. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. dansterapia. Dintre formele psihoterapiei. arterapia. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. în funcţie de natura etiologică. dacă poate comunica oral şi în scris. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală.sau apărute în cursul primei copilării. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. pedagogică sau medicală. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. sub diferite forme: ludoterapia. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. ergoterapia. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. de modul de organizare a personalităţii). Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. 4 . dacă are format simţul autocontrolului etc. nealterate.

cu degetul mic curbat. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară.Anomalii de dezvoltare ereditare. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia .Iradiere în timpul sarcinii. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. . – creştere deficitară. – apatie.I. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund). între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – lipsa pigmentului (păr extrem de blond.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. – ochi oblici. – mâini scurte. – malformaţii cardiace. . 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 .Infecţii ale mamei. – piele buhăită. – cap cu occiput plat.Meningită Microcefalia . Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. – abdomen proeminent.

Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. defecte survenite – în copilăria timpurie. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. presupunând lipsa completă a văzului). de la o regiune geografică a lumii la alta. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. fără a o putea salva). însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . din punct de vedere fiziologic şi anatomic. la vârsta anteşcolară. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. şcolară şi defecte tardive). Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. preşcolară. iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. În cazul cecităţii isterice.

Deci educaţia trebuie făcută individual. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). L. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală.copilărie. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. Luria. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. tardiv sau numai la bătrâneţe). denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. traumatismele oculare etc. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. o dezvoltare fizică întârziată (W. boli psihice. respiraţia fiind superficială. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. A. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. ticurile sau manifestările motrice negative. mişcările oculare voluntare 7 . deficienţe mintale). lipsită de amplitudine. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. R. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. A. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii.

reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). J. îndeosebi faţa acestora. neeconomice. ale organizării oculomotricităţii. În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. Sunt studii (R. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. W. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. În urma unor cercetări (S. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. Osaka. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. R. extrem de numeroase. Putem spune că. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. în sine. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. 8 . cu obiecte etc. în imaginea unitară a obiectului respectiv. Tasiak. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici.

grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). hemoragii. testul lui 9 . b.. oreionul. trauma acustică. rujeolă. anoxie sau asfixie albastră etc. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). hemoragii. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita.. afecţiuni endocrine. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). la rândul ei. stări distrofice. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). infecţiile urechii medii (otită medie). O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. cum sunt testul lui Weber. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. c. lovituri la nivelul urechii. infecţii de diferite tipuri (pojarul. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. meningita sau tusea convulsivă). expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. alcool). În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii.). tulburări ale metabolismului. traumatisme fizice etc. Hipoacuzia poate avea. accidente. muzică ascultată tare la căşti etc. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită.

cât şi calitativ.Rinner şi testul lui Schwabach. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. de cultură. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. atât din punct de vedere cantitativ. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. Spre deosebire de copilul surd. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. Pentru realizarea acestor deziderate. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. într-o oarecare măsură. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. pe dacti-leme. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. labiolectură şi. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. folosind ca instrument de lucru diapazonul. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. de cunoştinţe. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. litere şi stări de spirit. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie.

vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. imaginea grafică. Acest limbaj. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. Desigur. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. jocul simbolic. imaginea mintală şi evocarea verbală. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Or. cu geneza simbolului la copil. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. folosit efectiv în comunicare. opinii. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. cu demutizare avansată. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. gânduri. Mai târziu. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. 11 .protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură.

) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. gestul însă este strâns legat de concret. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. diabetul etc. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. Totuşi. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. în raport cu limba sonoră. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. cardiopatiile. modifică aspectul exterior. În ansamblu. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate).acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. Pot fi 12 . cu ambele forme de limbaj. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. de obicei. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie.

exemplu: deficienţa cifotică. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. deformaţii ale abdomenului. ale musculaturii. al originii. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. de atitudine. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. de nutriţie. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. Ei pot acţiona în perioada intrauterină.. Astfel. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). deficienţe ale tegumentelor. mai uşor sau mai greu). în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). după un prim criteriu. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. oaselor sau articulaţiilor. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . putând fi corectate. fixate definitiv. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. toracelui etc. alături de deficienţele senzoriale. Deficienţele fizice sunt grupate.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. într-o proporţie mai mare sau mai mică. lordoze. E. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. de natura funcţiilor somatice. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. segmentare sau locale). în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. de viaţă şi de educaţie ale individului. care se pot corecta destul de uşor şi total . care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. organice şi psihice.

pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic.). în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. Privind recuperarea deficienţelor fizice. reflexoterapie. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. agitat. asanarea solului. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. violent se situează la polul opus copilului paralitic. prin kinetoterapie. fizioterapie. deficienţe ale gâtului. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. Aşadar. Vorbirea hiper- 14 . trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. ale abdomenului etc.incluse: deficienţe ale capului. izolat. de echilibru. dar mai ales corectiv. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. tulburările de mers. înţepenit. de vârsta persoanei respective. trunchiului / toracelui. implicit şi educaţia familiei lui. ale feţei. apatic. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. acu-punctură etc. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. de ritm. Copilul hiperkinetic. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. aprovizionarea cu apă. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). Acest impact este diferit. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. supravegherea regimului nutriţional etc.

situaţii bine definite. în picioare sau aşezat. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. El are nevoie de un mediu armonios. apropindu-se de obsesie. care să-i ofere stabilitate. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. metodele educative moderne. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. În mod obişnuit. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). frontal. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). apoi inversate). Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. Somnul poate fi şi el tulburat. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa.kineticului poate fi normală. clară. fie el lateral. zbucium fără rost. bazate pe stimulare intensă. ia proporţii care depăşesc normalul. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. constantă. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. capricii alimentare. obiceiuri bizare. O altă caracteristică prezentă este legănatul. mai ales noi (aşadar. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. iar stimularea senzorială. îmbrăcând variate forme. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic.

alterarea relaţionării cu persoanele iubite. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. perturbările de apărare. denigrarea sentimentelor umanitare. tulburări de cunoaştere. puternice sentimente de devalorizare. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. ci şi de la normele morale. modificări la nivelul relaţiilor afective.(I. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. de injustiţie. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. pe vârste. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). vârste şi mediu social. în timp ce. la sate. Străchinaru. continuă. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. 16 . cu daune resimţite în raporturile sociale normale. deformarea conceptului de libertate. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. slabă consistenţă şi echilibru intern. spre deosebire de mediul urban. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. Străchinaru sau R. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. egocentrism ridicat. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. Ca răspândire teritorială. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. poate şi pentru că. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. de variate şi de complexe. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). 1994).

cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. se realizează cu foarte mari dificultăţi.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. practic. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. devierile sexuale. irascibilitatea. instabilitatea. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. în afara acţiunii lor propriu-zise. spectaculoase în sine). cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. autopuniţia (autopedepsirea). suicidul şi tentativa de suicid. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. imatură. fuga şi vagabondajul. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. alături de mijloacele medicale. fapt care. ieşite din comun. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. sedativele sau tranchilizantele. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. incendierile voluntare. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. furtul. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. impulsivitatea. omuciderea. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. alcoolismul şi dependenţa de drog. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. divorţul etc. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. absenţa unuia dintre părinţi. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. 17 . Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. realizare rapidă. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. eşecul şcolar. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice.). se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. Profilaxia. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii.

aftongia. rinolalie. de la manifestările verbale tipizate. standardizat. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. în timpul naşterii sau după naştere. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.). fonastenia). tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. tahilalia. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. disfonia.). cu vărsături şi leşinuri dese. bradifazii). lingvistic. dizartrie). atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. psiho-sociale. asfixierile. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. alalia). disritmică. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. tulburări polimorte de limbaj (afazia. unanim acceptate în limba uzuală. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. ecolalii. Guţu. bolile infecţioase ale gravidei etc. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. tulburări pe bază de coree). tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. funcţionale. sarcină toxică. Verza (1982). logonevroza. etiologic. 1975). care duc la leziuni ale sistemului nervos central. bradilalia. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. alte cauze). psiho-neurologice. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. jargonofazii. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. tulburări de voce (afonia. simptomatologic şi psihologic. disfonică. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 .

Verza. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. C. cu pauze între acestea. de lungă durată. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. pe lângă o repetare a sunetelor. vocea gravă. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. încetinită. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. Stănică. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. cu hiperexcitabilitate. încordării. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. în muşchii limbii. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). vocea răguşită. silabelor şi cuvintelor. afonia. de batere a tactului pe loc. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. mimicii. inversiuni. înălţimea. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. deformări de litere. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie.58). E. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. (C. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. substituiri de cuvinte. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. fonastenia etc.neclară. Vrăsmăs. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. Stănică şi E. timbrul şi rezonanţa sunetelor. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. 1983. 1997). p. omisiuni precipitate. dyslexia) şi 19 . Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. (E. sintagme. lentă. se produce un spasm tonic. Aftongia ia naştere atunci când. adăugiri. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. vocea oscilantă.

consecutive una celeilalte. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv.totale (agrafia şi alexia). a unor tulburări acţionale şi comportamentale. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. 20 . înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. Autismul („autos” → gr. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. însuşirilor şi funcţiilor psihice. de regulă. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. cele două deficienţe fiind. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale.

La autist. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. J. imaturitate afectivă). depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Wing etc.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . auditivă. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. Tustin etc. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. etiologia polihandicapului. Rimland etc. mediul. vârsta copilului. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. deschis la nevoile copilului. M. a „masajului sugarului”. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. vizuală). kinestezică. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult.dar nu poate să numere până la 10). cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. Mahler. L. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. Potrivit acestor abordări. prognosticul. Teoriile comportamentale (Fester. K. metoda comportamentală. Bettlheim. Van Krevelen. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. cu origine în masajul indian). Bender. Teoriile psihogene (B. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire.). Teoriile organogenetice (A. autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului.

P. Editura Didactică şi Pedagogică. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. Defectologie şi logopedie. căpătarea autonomiei personale. auzul şi canalul verbal. 22 . BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. accese de furie. Aşadar. Bucureşti. de nutriţie. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. angoase. D. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. ambliopi. modalităţi eficiente de comunicare. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. 2. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. Timişoara. Ciumăgeanu. D. Editura Facla. 1973. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. Teoria şi practica compensaţiei. Arcan. Copilul deficient mintal. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. dezvoltarea limbajului etc. există şi alte strategii de tratament. comportamentele de tip autostimulare etc. 3. 1980. Surdocecitatea. dezvoltarea motricităţii lui. comportamente distructive etc. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. deprinderi de viaţă elementare etc. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. D. Editura Fundaţiei România de Mâine. Nevăzători. 2006. Defectologia. Damaschin.). orbi-surdomuţi. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. polihandicap ca şi autismul. Avramescu. Bucureşti. este însă o deficienţă multisenzorială. M. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald.

cât şi ale celui sănătos. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. abilitarea în vederea diagnosticării lor. univ. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. relaţia medic-pacient. atât ale individului bolnav. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. Psihologia medicală: definiţie. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. I. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. Huber W. conţinut. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. 1 . Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. obiect. dr. psihologia profesiunii medicale.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.

cronobiologia. psihologia experimentală şi neurofiziologia. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. De asemenea. aspectele legate de personalitate. psihanaliza şi psihologia dinamică. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). psihologia holistică şi antropologia. sociologia. 2. aspectele legate de psihologia dezvoltării. nici la stânga.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . etologia. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. ca toată lumea). Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă.

ca deviante. 2. cu atât poate fi considerat mai „normal”. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. normalitatea ca proces. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. adică sănătatea. mai îndepărtat de media statistică. dar. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. aflaţi în echilibru dinamic. în istoria sa vitală. 1995). o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. cu atât apare ca fiind mai anormal. deşi acestea sunt unice. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. iar cu cât este mai rar. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. nealterat funcţional şi morfologic.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. normalitatea ca valoare medie. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. 1. iar ambele extreme. Deşi 3 . Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. normalitatea ideală. Normalitatea. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. au domenii de definiţie şi de descriere.

o persoană. Cu alte cuvinte. Desigur. 4. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. ale vârstei. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. cât şi în perspectiva externă. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. III. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. religios ş. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. prescriptive. ale sexului).a. statal. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte.) care reflectă măsura în care un organism. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative.). Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. 3. Luând în considerare această definiţie. cât şi comunitar. comunitar. nu este suficient de operant pentru medicină. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele.

culturale. 2. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). axiologică şi socială. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. geniile. care joacă un rol creator în istoria omenirii. a psihismului văzut cu un „multiplex”. dezadaptarea. Astfel. patologia. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. boala. în instituirea progresului. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Boala umană se caracterizează. epistemologice şi dinamice. ca analiza normalităţii psihice. spre dizarmonie. să implice nu numai corelaţii biologice. Delay J. spre deficit funcţional şi de performanţă.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. Apare deci evident. psihologică. dezorganizare. Sensul este important în perspectivă calitativă. şi nu neapărat în absenţa durerii”. mental şi social. destructurare. În acest sens. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. 1. 5 . consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. şi Pichot P. involuţia. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. spre minus. în general. Este o stare de armonie. ci şi sociale. Invers. antropologic. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa.

fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. în practica şi teoria medicală 6 . Adaptarea. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. rezultanta acestei relaţii. În 1937. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). ambele cu evidente implicaţii adaptative.3. Într-o scurtă perioadă de timp. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. Selye H. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. Pornind de la acest concept. Pentru J. În acest sens. b. adaptarea ne protejează prin: a. 4. Piaget. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. de asemenea. c. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii.

factorii favorizanţi. declanşarea şi întreţinerea bolilor. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. nefiind obligatorii numai stimulii psihici. Conceptul de stres. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. – cei senzoriali externi. procesele gândirii. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate.” Selye H. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. stil de viaţă şi pattern comportamental. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. ideile. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. Roger Guillemin. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . pornind de la această definiţie. boală. În stresul psihic. cât şi psihologice (emoţionale). introdus de Selye H.

capacitate. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. idealuri). 1. aptitudini). latura dinamic-energetică (temperament.relativă a stresului. indiferent). priceperi.). la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. fie că este vorba de crize de dezvoltare. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. latura proiectivă (trebuinţe. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . notate A-H. dorinţe. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. după Erikson. afectivitate. tendinţe. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. scopuri. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii.). deosebindune unul de altul. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. motivaţie). latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. Ea conţine opt grupe mari. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. IV. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. neconcordant. Tucicov-Bogdan A. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. în termeni de concordant. aspiraţii. cognitive şi atitudinale ale individului. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi.

vulnerabilizând deci persoana. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. descris pentru prima dată de Erikson E. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. Termenul de ciclu al vieţii. un complex de trăsături sau o criză specifică. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. cât şi de cele ce o vor urma. 9 . în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. emoţional. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. social şi chiar fizic. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. ce o distinge atât de etapele anterioare. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător.

În împrejurări ideale. 10 . superior. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. cât şi de experienţa de viaţă. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. epocă etc. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. şi unul negativ sau nesănătos. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. În concepţia epigenetică. d) stadiul de latenţă: hărnicie. unul pozitiv sau sănătos. în orice caz un mediu nefavorabil. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. neexistând un vocabular standard. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. cât şi negative. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. stadiu. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. interval. stimulator. Succesiunea etapelor nu se face automat. eră. 2. perseverenţă/inferioritate. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. fiecare etapă are propriile caracteristici. după cum urmează. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. Fiecare etapă are două rezultate posibile. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare.

• conştiinţă a unităţii. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare.. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. – adolescenţa timpurie. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. • Conştiinţa identităţii. înainte şi după acest moment”.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. l-ar bloca sau ar provoca regresie. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. Fenomenul complex. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. Boala psihică ar întrerupe acest proces. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. medie şi tardivă (bătrâneţea). în orice moment. G. numit de K. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. În ordine cronologică. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Pentru Erikson E. − perioada preşcolară. K. Cu alte cuvinte. De fapt. pe de altă parte. creaţie şi integritate. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . ştiu că sunt o persoană şi numai una. − perioada micii copilării. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. − perioada şcolară sau anii de mijloc. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. când copilul începe să meargă. 3.

• Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. chiar dacă este una supărătoare. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. aşa cum au încercat unii să demonstreze. Şi asta pentru că. iar în procese. complexitatea retroacţiunilor. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). interdependenţelor. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. 4. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. dacă această funcţie „lucrează” normal. ce rămâne constant în timp. aceasta este şi marea dificultate. Cu această subfuncţie. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. Cu alte cuvinte. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. Cu alte cuvinte. Cele două componente ale cuplului patogenic. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. că bolile nu 12 . • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. Aceasta nu înseamnă. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii.anumit moment. ci şi după ce timpul a mai trecut. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. De fapt. spre exemplu. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. În timpul acestei perioade. jenantă. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii.

Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . 5. demenţială. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. Totuşi. deseori au crescute anxietatea.există. furia. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. indiferent de intensitatea lor nevrotică. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. mai frecvent. şi ca urmare a acestei schimbări. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. reducerea problemelor afective ale pacientului. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. în special indivizii obsesiv-compulsivi. că nu asistăm decât la o boală unică. structură şi un mediu limitat. 6. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. histrionică. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. atunci acestea trebuie corectate. şi de ce nu. antisocială. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. psihotică sau. indignarea. Dacă există probleme reale.

un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. deci. 1959). Waltz şi Gough. 1982. – Competenţa (White. Phares. 1988. 14 . 1982). – Rezistenţa (Kobasa. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. cu alte cuvinte. EVENIMENT DE VIAŢĂ. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. Ulterior a apărut o bogată literatură. dar şi psihiatri. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. 1966. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. în special în America. care a elaborat atât studii teoretice. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. într-un fel. În toate aceste domenii. Un eveniment este. cât şi cercetare concretă. este. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. – Control (Rotter. V. atitudini faţă de boala psihică.adaptarea umană. 1979. 1979). 1984). o discontinuitate. 2. în cursul vieţii de fiecare zi. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. 1977. psihologi şi epidemiologi. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. Un eveniment are. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. VULNERABILITATE.

Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. a căror viaţă e plină de schimbări. deşi căsătoria era anunţată. O maladie cronică gravă. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. în pofida expectaţiilor fireşti. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. Dar care este. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. Evenimentul provoacă. În primul rând. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. de asemenea. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. 3. de diagnosticele tradiţionale de depresie. 1985). Uneori. ating scoruri înalte.). natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. fără să se excludă neapărat. o serie de neplăceri. vor duce la stări depresive. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. schizofrenie.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste.. un student cade la un examen considerat uşor etc. oare. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. un logodnic rupe logodna. Dar tinerii adulţi. care mai devreme sau mai târziu. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. indubitabil.. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). 1978). în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. 15 . Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. În cazul în care evenimentul are loc. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

22 . Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. 1982. În contrast cu simularea. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. 1984. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. sexuale şi pseudo-neurologice. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. Kellner.afara unei posibilităţi de definire clare. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Kleinman. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. Kirmayer. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. În plus. 1968. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). 1990). agravării sau menţinerii ei. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. severităţii. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. Katon. 1977. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării.

Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. deseori trece nediagnosticată. medicina. William H. În sens general. psihologic şi social este distinct. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . domeniu interdisciplinar în care biologia. Oricum. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. această chinuitoare şi degradantă boală. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic.). Sexologia. unele nemaiavând decât importanţă istorică. descoperirii. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. X. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică.IX. 2. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării.

Psihoterapiile de susţinere. sau. 24 . Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. Psihoterapiile scurte. Sugestia. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Virginia Johnson. în scop terapeutic sau experimental. Psihodrama. de regulă. • efectul este simptomatic. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Psihoterapia adleriană. Artterapia. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Terapiile familiale. Logoterapia. mai liber. singură sau împreună cu alte mijloace. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. • durata efectului este. Reveria dirijată. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. care. XI. 2. şi Necula I. scurtă. cât şi în cel al intervenţiei practice. Psihoterapiile În practica medicală. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. atât în plan teoretic. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. Reeducarea individuală.în acest domeniu. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. Psihoterapia jungiană. 2002). realizează demersul terapeutic. psihoterapia. „voi fi plăcut” (agreabil). Biofeedback-ul. Hipnoza. Cromoterapia. G. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian.. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Psihoterapiile de relaxare.

Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. În funcţie de natura. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. contravine crezurilor profesionale. numărul de medicamente. factori legaţi de anturajul bolnavului. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. 4. durata. evoluţia. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. tehnicieni.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. „făcut de”. medic. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. În opinia lui Predescu V. Complianţa. gravitatea. în care pot fi incluse terapiile biologice. 3. durata tratamentului. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. şi genos – cu sensul de „produs de”. factori legaţi de tipul tratamentului. non-complianţa. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. asistente medicale. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. regimurile alimentare. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. • acţiune nespecifică. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. 25 . prezenţa efectelor nedorite. şi chiar psihologi. morbiditatea.

2000. Editura Infomedica. Bucureşti. 3. Editura Fundaţiei România de Mâine. Tudose. Bucureşti. 2. C. Florin Tudose. Abordarea pacientului în psihiatrie. 2002. Florin Tudose. Editura Infomedica. Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Florin Tudose. Bucureşti. Editura Infomedica. 2003. Orizonturile Psihologiei Medicale. Florin Tudose. O abordare modernă a psihologiei medicale. 26 . Bucureşti.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2003. 4.

De asemenea. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. 1. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. memorie şi gândire. antropologia. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. prin intermediul acestui curs. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. psihologia socială şi psihologia clinică. De fapt. experienţele legate de un eveniment traumatizant. 1. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. îşi amintesc şi gândesc. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. Reprezentarea cunoştinţelor. modele. memoria. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . teorii. Atenţia şi conştiinţa. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. precum emoţia şi motivaţia. învăţare. Cu toate acestea. mai rău. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. Psihologia cognitivă. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere.univ. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. lingvistica. Neuroştiinţa cognitivă. care include pe lângă percepţie. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. unele care par mai puţin orientate cognitiv. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. cititorilor.drd. ştiinţa computerelor. Percepţia. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. se intenţionează să se optimizeze atenţia. învaţă. Memoria. psihologia vârstelor. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. sociologia şi filosofia. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. creativitatea etc. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. Cursul îşi propune să ofere concepte. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

Astfel. scriau în 1980 doi psihologi americani. raţională (M. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. 1999. dintre organism şi mediu. Mai mult. generalizat. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. dar şi într-unul necunoscut. comparativ cu cele ale imaginilor. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. Gândirea. un tip caracteristic de cunoaştere. P. p. ci şi ca rezultat. poate. De exemplu.M. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. Zlate. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. De exemplu. mecanismele. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). N. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. în mod mijlocit. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. o etapă a contemplării vii. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii.percepută prin intermediul simţurilor. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. reprezintă. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. 1999. care nu este analogică. dar alţii resping această observaţie.219). Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). poate. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. şoferii de taxi). Psihologia contemporană. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. p. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. De aceea. interpretare şi valorificare a informaţiilor. codurile propoziţionale. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. În opoziţie. a relaţiilor dintre acestea. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. bazat pe 8 . Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor.235). În orice caz. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. abstract şi cu scop. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. S. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. subiectul cel mai important al întregii psihologii. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. conţinutul. Zlate. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. Modificând perspectiva codării duale. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică.

în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. Golu. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. Debutează perioada gânguritului. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. un proces. 2003. 2003). posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. 99-101). R. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. Miclea. Idem). Sternberg. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. un lucru. Ne referim la prototip. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. A. 1999. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. 2003. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). r etc. (6) Limba evoluează continuu. care pot include alte categorii. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. o relaţie sau o descriere. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. p. 9 .J. cuvinte şi forme flexionare.147-156). Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). Dicu. analiza descendentă. de la o rădăcină. precum cuvintele. propoziţiile şi frazele. p. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. 1972 apud M. z. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele.281). pot fi organizate în scheme. 1999. semantic şi sintactic). 7. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. copiii progresează. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. l.. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. Zlate. Conceptele pot fi organizate în categorii. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical).capacitatea de a produce un output lingvistic.). (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. care pot include alte scheme. are loc între 3 şi 6 ani. j. Sternberg. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. Între 1 şi 4 ani.principiile abstractizării. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. atribute. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. p. f. fonemic şi morfematic). numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. (3) Limba are o structură regulată. scris şi vorbit. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură.şi fluenţa verbală. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului.

Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. J. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. suport şi ajungerea la consens. Pentru ca acest lucru să fie posibil. În opoziţie. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. Până acum. Sociolingviştii. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. 356). utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. de exemplu. Language Acquisition Device. 2003. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. 93-97). indiferent de limba pe care o vorbesc. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. Neuropsihologia. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Cu toate acestea. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. De exemplu. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. p. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. p. A luat naştere astfel. Sternberg. LAD. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. Pentru cei mai mulţi oameni. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). În opoziţie. Sion. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. În fine. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. Cu toate acestea. 2003. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. în cazul lor. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. dar care au limba principală bine dezvoltată. există persoane care vorbesc două limbi. „single-system hipothesis”). opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. iar altele împreună. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive.

Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. ci şi insightul. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. Zlate. 1999. Transferul.301). 6). unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. care par iniţial fără nicio legătură. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. Zlate. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. cel puţin temporar. Incubaţia. care pot fi prea lungi.semantice obţinută auditiv. altele nu. cât şi valoros. pentru a servi altor scopuri. M. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. Rezolvarea problemelor slab definite (M. apud G. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. ca proces. În rezolvarea de probleme. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. definirea problemei şi reprezentarea. de exemplu. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. 2003. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. 1999. de iluminare. Perspectiva gestaltismului. ca potenţialitate general umană. ca abilitate creativă. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. Sternberg. 1994. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. sarcasmul. organizarea informaţiei. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. p. monotoni. Miclea. cf. alocarea resurselor. 2004. p. Popescu. Munteanu. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. Cu toate acestea. J. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. gesturile. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 .problema transferului. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. astfel încât diversele etape se pot repeta. probabil. construirea strategiei. Miclea. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. 399).295. oamenii recurg adesea la euristici (ex. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. „ill-structured problems”). ironia şi glumele. 2004) sau insuficient definite (M. biologici şi sociali (A. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. dar care conduc la o soluţie corectă. metaforele. monitorizarea şi evaluarea (R. p. 8. 1994). Ea este un fenomen general uman. În sens restrâns. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. analiza mijloace-scopuri. rezolvarea prin analogie. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre.

de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate.calitate. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. 2003. ci şi pentru sociologi şi economişti. Atât inferenţele inductive. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). 9. p. (6) asumarea riscurilor. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie.: „Fratele este pentru soră. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă).J. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). Sternberg. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. 1999. prototipul. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. p. e lumină. 400). ca şi nepotul pentru: (a) unchi. atunci e lumină. Deci. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. (8) angajarea profundă în efortul creator (R. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară.: Ion este mai mare ca George. p. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. spunând: „toţi corbii sunt negri”).dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. E ziuă.282).265).). 1999. astfel încât. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). cea mai dificilă formă de inducţie. (3) raţionamentul liniar (ex. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. subiectul se comportă raţional. cât şi pentru psihologie. Nicu este mai mic ca George. „ancorarea” şi raţionalizarea. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. o concluzie derivă cu necesitate logică. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. Prin urmare. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. din anumite premise. Miclea. În plus. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. adesea neexplicate în 12 . Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. Miclea. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. În mod tradiţional. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. Zilnic luăm decizii. (b) nepoată”. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. vom generaliza. Care dintre cele două variante este corectă?). un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă.

Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. În general. 2003. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia.86). dialectică şi pragmatică. pe de parte. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. stochează. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. stadiul preoperaţional. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. utilizarea strategiilor. 10. Sion. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. eficienţa de alocare a atenţiei etc. interpretează. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Sion. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. şi constructivistă. p. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. Din păcate. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege.premise. reactualizează şi evaluează informaţia. p. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. Perry etc. timpi de reacţie. Mai târziu. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. 158159). Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. p. Totuşi. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. 145). Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. memoria. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . de-a lungul istoriei sociale a copilului. pe măsură ce copilul creşte. Gândirea adultului este: metacognitivă. matematica şi ştiinţele. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. Loubovie-Veif. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. 2003. 2002. el devine mai puţin egocentric.

Bucureşti. Mielu Zlate. Psihologia creativităţii. 2006. 1999. Procese cognitive. Editura Tehnică. Grigore Nicola. 2006 5. Bucureşti. 2. 14 . Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Fundaţiei România de Mâine. 4. Tony Malim. Istoria psihologiei. Iaşi. Editura Polirom. Psihologia vârstelor. Psihologie cognitivă. 3. 2006. Graţiela Sion.activă. 6. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 1999. Iaşi. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Mircea Miclea. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gabriela Popescu. Editura Polirom. Bucureşti. 1999. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. Modele teoretico-experimentale.

obiective. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. se realizează la lucrările de laborator. cognitivă. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. În finalul cursului. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. 1 . afectivă şi psihomotorie. Operaţionalizarea obiectivelor. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare.). ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. de exemplu. psihodiagnostic etc.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. Din acest punct de vedere.1. psihologia muncii. În acest context. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului. cât şi ca abilitate practică. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. dr. prelucrări şi validări de date etc. univ. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. psihologia educaţiei etc.). efectivă. metoda testelor. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. psihologia socială. Delimitări conceptuale.

la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . W. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.2. Astfel. astronomul W. Exner ş. astronomi). Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. Darcet măsoară durata acestora (1777). raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. ca în cazul observaţiei. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive.a. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. care au evidenţiat date experimentale. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. De asemenea.3. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. pentru prima dată. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). 1. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Scurt istoric al metodei experimentale. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. uneori cu totul întâmplător. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. iar chimistul J. P. mai precis în anul 1879. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor.1. ca metodă preferată. ci se provoacă în condiţii determinate. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. De formaţie fiziolog. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. Prin urmare. Definirea experimentului din psihologie. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie.

semnează. 3 . Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. 1. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. 1. Particularităţile experimentului. în fapt. pentru a le dezvălui conexiunile. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. Variabile implicate în experiment. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. Lucrarea lui G.reacţie. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Comportamentul astfel obţinut. apărută în 1860. Trebuie relevate. determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. determinate experimental. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate.5. Fechner (1801-1887). de asemenea. Hering (1834-1918). Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). repetabilitatea. a culorilor. simţului termic. Th. actul de naştere al psihologiei experimentale. Bernard). Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). împreună cu factorii care l-au determinat. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns).4. În astfel de situaţii. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. constituie un model experimental.

Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. grade diferite de complexitate. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. Dacă observaţia se adresează. 2. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului.1.). ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. se numesc potenţiali. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). Ipoteza. faptelor date. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării.6. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. cât şi la cel de control. emoţii etc. la rândul ei. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. constatativ şi consemnativ. atitudini. 1. de la reacţiile simple şi repetitive. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. până la strategiile de decizie. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. dar este posibil. Izvorâtă din observarea faptelor. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. Controlul variabilelor. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut.

ipoteza este verificată experimental. experimentul „clasic”. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. al 20-lea etc. t. 5 . considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. χ2-hi2). c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea.3. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. fiecare al 5-lea. cota de inteligenţă etc. în fapt. se va numi grupul experimental. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. de regulă. Are servitutea că artificializează faptele.2. Subiecţii. Spre deosebire de ea. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. la întâmplare. în special. Legile hazardului se aplică.). d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). Aceste numere sunt introduse într-o urnă. fie în baza pasului statistic. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. într-un experiment se utilizează. În primul caz. ca urmare a condiţiei de stimulare. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. al 10-lea. se numeşte grup de control. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. la care se aplică condiţia de stimulare. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. După elaborare.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. după care sunt extrase. din care se alege. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. 2. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. 2. iar celălalt. Pentru verificare. selectaţi dintr-o populaţie dată. individ. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. În cel de al doilea caz. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. de la 1 la N. la care nu se aplică această condiţie. economică.

testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). stabilind. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor).4. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. relaţia funcţională dintre ele. Prelucrarea şi interpretarea datelor. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. Test şi experiment. 2. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. o întâlnim şi în cazul testului. pe un număr mic de subiecţi. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. 6 . respectiv legice. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. concentrarea atenţiei). astfel. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. ipoteza nulă. specifică pentru experiment. Datele din tabele se grupează fie în valori brute. ca de exemplu. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului.5) atunci. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile.05 şi 0. să fie coincidentă. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. iar cel de-al doilea să verifice. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. puncte. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare.05 sau mai mică (p < 0. Prin urmare.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control).5. fie în procente sau frecvenţe.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. figuri etc.). cu un risc de eroare de 5%. după caz. 2.

b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste.G.E. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om).testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. În consecinţă. patru tipuri. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. în timpul somnului. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. în mod obişnuit. psihodiagnoză clinică etc. M. p. 1963. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale.g.G. Voiculescu. Steriade. Tehnica electroencefalografică (E. ceva mai rapid. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). de unde (V. Editura Ştiinţifică. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. are la om.1.E. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. E. Ca urmare. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv.e. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β. prin baremarea lor. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). Cum se observă. Tehnica e. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. cunoscută încă înainte de 1900. Aşadar. 3. Bucureşti. Din istoria cunoaşterii creierului.). Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. tumori cerebrale).

de exemplu). sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. iar deasupra acesteia. În partea centrală. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate.2. manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. în primele momente ale administrării stimulului extern. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. şi lat de cca 4 cm. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. 3. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. în centrul ei. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). marchează apariţia reacţiei de orientare. 30 cm.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. De menţionat că inventarea kimografului. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. lung de aprox. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). modelată experimental (o emoţie. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei.

Funcţional. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. Mişcările membranei capsulei pneumatice. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. 3. în al doilea rând. frecvenţă. în general. Astfel. evitându-se. în realizarea oricărei sarcini experimentale. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. o parte benzen şi 20-30 gr. 9 . datorate acestor variaţii de presiune. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. Mai direct legate de procesele afective.3. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. în primul rând. după care se usucă. în general. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. astfel. deasupra cărora sunt montate. sub forma unei curbe neregulate continue.Marey sau calculatorului. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. iniţiate de stimulul administrat. printr-o componentă neurovegetativă. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. cum se ştie. răspunzând. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. manipularea fumului pentru înnegrire). amplitudine. în funcţie de domeniul lor de referinţă. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. printre altele. colofoniu). Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. carotidian) şi. de complexitatea lor constructivă. al apariţiei reacţiei de orientare şi. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. de locul de prelevare (radial. care au diferite forme în funcţie. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm.

tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). 3. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. pe ecranul unui osciloscop). în timpul acţiunii unui excitant. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. 3. de valoare dublă reobazei.5. Electrozii e.m. 10 . Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric.g. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. să determine un răspuns motor. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. Electromiografia (EMG).4. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie. reopletismografe (electrice). Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). respectiv pentru psiholog. După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. Cronaximetria. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. În consecinţă. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. se montează în funcţie de natura cercetării. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor.

Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r.6. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului.r. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9. cronoscoape electrice.e.g. la stimuli senzoriali.7. t. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. în rezolvarea de probleme etc. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. programarea pe calculator a t. industrie. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. sarcini etc.E. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale. realizate în trecut. clinică) este timpul de reacţie. situaţii.. simultan. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. de exemplu).g. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t.D). Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe).. În mod obişnuit.r.m. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 .E. R. 3.d. Timpul de reacţie (t.e. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. Astăzi. în acest scop. Reacţia electrodermală (R.r. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative.D. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. r. Prin urmare. 3. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului.d.d. membrelor. cu încărcătură emoţională. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. buzelor. la cuvinte. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. A fost o vreme când r.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic). în somn şi hipnoză. t. mai multe variabile neurovegetative.e. este un bun indicator al stărilor emoţionale.e. care au diverse grade de sensibilitate. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică).d. în special în cercetarea judiciară.r. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”).m. poate sugera noi orientări ale acesteia: r.Indicatorii e. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns.r.). cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui.

de nivelul de zgomot. frecvenţa. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30).) T. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. oboseală. antebraţ. intensitatea. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. Procedură: subiectul.r.cum sunt performanţele sportive şi. cu ochii închişi. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. olfactivi. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. tact etc. în general. structură dinamoenergetică de personalitate). DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. 4. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. 12 . Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. miros. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri.r. stare de sănătate. frecvenţă etc. este mai scăzut la stimuli auditivi. Spearman. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate.1. pe un număr mare de încercări (aprox. sex. 30-40). factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. de zona senzorială stimulată. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). sonerii. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. de temperatura mediului ambiant. de durata. pe baza utilizării unor stimuli gustativi. Von Frey sau alt tip). durată. Dispozitivele de stimulare utilizează. de obicei. Se calculează. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare.). Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. profesie. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. dureroşi etc. media acestor măsurători particulare. depinde de parametrii fizici ai stimulilor.) este mai dificil. Cu toate acestea.r. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate.r.

= x 1a + x 2 a + x 3a + ... Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. sau complexe (ex. fără dubii. izolate termic.a. baresteziometrul Eulemburg. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . Termoesteziometrele electrice 13 . În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). astfel: P. pragul absolut descendent. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. Cel mai cunoscut. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire.. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. P. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). termocuplele).Potrivit acestei metode. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. 2 pragul absolut ascendent şi Pd. + x + x 2 d + x 3d + .d. pragurile particulare vor fi tot valori medii. Pa. ale sensibilităţii barestezice.. palestezice şi termice. două atingeri). = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului. La rândul lor. cum s-a menţionat). în care se introduce apă de diferite temperaturi. Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. + . şi care. Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). unde Pr este pragul absolut real. este format dintr-o tijă metalică. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează.

.. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. Abaterea se citeşte la o fantă de observare. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. Sensibilitatea vizuală A. Manipulând acest buton. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100.. Pragul diferenţial vizual. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă... plăcuţele date de experimentator. ia naştere un curent electric. cupru şi constantan.. după caz. Prin pipăire.. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. ca în figura de mai jos. se poate determina.. printre altele.. denivelează două suprafeţe metalice lucioase. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată...(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite.. prin pipăire cu degetul.. 4. şanţul apărut. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). la lumină albă sau colorată... Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate. după grosime.. astfel încât. la acţionarea unui buton.. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). făcând astfel să apară un şanţ între ele. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 . cu ajutorul unor filtre speciale.2. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. ca de ex. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa ..... subiectul trebuie să crească sau să egalizeze.. • cu ajutorul plăcilor tactile. cealaltă poate fi iluminată.

stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). manipulând butonul de reglaj. După această perioadă se creşte (sau scade. Aşadar. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. după caz) nivelul de iluminare a discului. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. propusă de Snellen. 15 . cu fracţiuni mici. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. după sensul în care a fost modificată iluminarea). par omogene. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen).Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). încât. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. dacă sunt foarte apropiate. Acuitatea vizuală este dată. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului.) la o intensitate de iluminare cunoscută. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. în consecinţă. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. deci. În tehnica de laborator. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. de regulă. B.

îndeosebi din domeniul transporturilor). Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). aviatori etc. 4. Prin învârtirea discului.).C.o. Cecitatea cromatică se manifestă.3.a. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. de asemenea. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. • deuteranopia determină. fie prin scăderea sensibilităţii. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). de obicei.i. un raport invers proporţional. cecitatea pentru roşu şi verde. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. în special la bărbaţi). 16 .v. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui.v. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. corespunzătoare celor 7 culori (r. cu un motoraş electric. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). Se citesc abaterile.). în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich).g. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). feroviari. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. În consecinţă. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate.

Cum s-a menţionat. în regiunea nazală. sus. Ishihara.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. 4.4. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. În forma sa simplă. jos). dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. roşu-roz. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. Culorile galben şi albastru 17 . Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. simultan. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). câmpul acestora se suprapune. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. interior. Subiectul. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. unde se află reperul „0”. aşezat. litere sau alte semne colorate. roşu aprins. se observă că. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta).

imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). există un punct situat la aprox. După un timp. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. după ce acţiunea excitantului a încetat. ce poate fi măsurat. albastru galben. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). ci după o pauză de câteva secunde. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). imaginea consecutiv-negativă va dispare. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). Culori complementare: roşu verde. 30'') apoi se stinge. astfel: 18 . o dată cu încetarea acţiunii excitantului. când nu se vede nimic. la plecarea cursorului din reperul „0”. 4. după care. toate culorile au un câmp mai mic. când această imagine are caracteristici inverse excitantului. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă.au câmpul cel mai mare. şi negativă. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior.5. timp de câteva secunde (aprox. începe să vadă din nou. în zona nazală. De asemenea. În cazul imaginilor consecutive negative. Dacă. de exemplu. Prin urmare. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. după câteva clipe. ca în cazul celei pozitive. După încetarea acţiunii excitantului. în continuarea deplasării culorii. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului.

În lichide. Aşa. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). De exemplu. 4. la +160 cu viteza de 340 m/s.Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. care creşte la temperaturi mai înalte (343.6. în aer. culoarea de contrast a galbenului este violetul.2 m/s la +200. ci şi simultan. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb.5 m/s la 1000). vocea de soprană. joase: basul. Exemple de sunete înalte: fluieratul. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. Determinarea sensibilităţii auditive 4. 386. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. trombonul etc. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp).6. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 .1. viteza sunetului este mai mare. În cazul culorilor complementare. de exemplu. ci galbenverzuiul. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). piuitul. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. Precizări terminologice şi parametrice. Oscilaţiile acustice se propagă. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. ci pe oricare altul.000 Herţi).

000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). la o presiune de 0. numite decibeli (dB). Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice.5 m.0002 bari. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. La frecvenţa de 1. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. Astfel. Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. a fost stabilită frecvenţa de 1. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. care să exprime acest raport. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). nivelul nul se notează cu „0” dB.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic.000 Hz. În unităţi logaritmice. În acest sens.

în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. scopuri clinice şi nu depăşesc. caracteristica timbrului.d. De exemplu. De exemplu. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. Prin dispozitive speciale. alb. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive.m. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. se obiectivează în audiogramă. alunecător. adică 400 Hz.2. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). în general. rezultată din combinatorica armonicelor. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. ş.a. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. în principal. clar etc. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. 4. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. 21 . de asemenea. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. strident. sumbru. este timbrul sunetelor. Tonul afectiv. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. rotund. metalic. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. iar calitatea sa variază după armonica întărită.numesc armonici (uneori octave). prima armonică sau fundamentala va avea. a 4-a va da un sunet pătrunzător. 200 Hz. Deoarece audiometrele deservesc. 10KHz. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. se măsoară cu audiometrul. funcţie de tărie. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. adică 600 Hz.6.

Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox.6. 110-120 dB. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. atunci când există o diferenţă de fază. b) În fapt. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). 4. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. în consecinţă. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei.000 – 3.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan.. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. 27 cm (circumferinţa capului. care. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. care pot fi egale sau inegale între ele. considerând că ar fi perfect sferic). dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). Dacă tuburile sunt egale ca lungime. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. apare senzaţia de durere. Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor.000 Hz). subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. subiectul localizează sursa în planul median. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor.3. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . La frecvenţele înalte. la creşterea în continuare a tăriei. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). oscilaţiile pierd din energie.

7. Sunt stabilite. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. difuzoare aşezate în diverse unghiuri.1. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). cu ajutorul unei pipete gradate. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă. substanţa de receptorul olfactiv. astfel. unul exterior din metal. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene.intensitate aplicată fiecărei urechi. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). 4. perimetre acustice etc. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. în diferite zone de pe limbă.2. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. apropiind sau depărtând. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. 23 . întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană.7. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. 4. astfel. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. În afară de aceasta.7. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră.

24 . LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. deşi imaginea retiniană rămâne constantă.3. H. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). Bein. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. în special pentru obiectele familiare. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari.8. Ca urmare a rezultatelor obţinute.2. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie.1. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. nesemnificative pentru identificarea formei. După unii cercetători (E. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). 4. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute.). Modelarea experimentală a percepţiei 4. nu dădea decât informaţii de tact. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). Obiectul. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). Haloway şi E. De asemenea. În condiţii obişnuite de viaţă. cuvintele de pe pagină etc. G. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. 4. Percepţia mărimii: A. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. temperatură.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat.8. pus în palmă. 1881). Figuri duble: în viaţa de toate zilele. GÂNDIRE. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime).8. apăsare.8. 1948). S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. S. albastru – verzui pentru roşu).

trebuie să aprecieze care este mai mare. auz etc. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. eronat.5. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. Subiectul. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. După un şir de repetări. cu ochii închişi. 4. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc. calculează etc. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. accelerarea şi decelerarea. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. dar având volume diferite. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. acum are una mai mică decât în cealaltă.). una mai mare şi cealaltă mai mică. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. prin palpare. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. 25 . a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. obiectele naturale din decor etc. Subiectul va aprecia.8.8. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă.4.4. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale.8.). primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). Se notează abaterile de supra sau de subestimare. scrie. dăm subiectului două bile egale ca mărime.). Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului.).6. fixată de experimentator. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). 4.

15-17 litere). volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). dacă literele formează cuvinte cunoscute. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. cu voce tare (de la 20 la 1). putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. 50 de ori. cuvinte sau obiecte. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. 1 minut). MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). Mişcarea aparentă. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. 26 . sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. Între ele. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. „te deplasezi tu”. respectiv aprox. privind de pe un pod o apă curgătoare. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. denumită fenomenul „phi” (fi). 5. fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. aproximativ 4-6 elemente independente. se va observa că subiectul va percepe.1. în 1/10 secunde. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. + – etc. 4–5 cm. la un moment dat pare că. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini..

8) stimulii externi neaşteptaţi. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. e) Probe speciale de atenţie. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task).2. 5. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. 5) factorii de ambianţă. 9) motivaţie (Baker. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă.3. 5. Praga etc. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică.sau două persoane citesc texte diferite. 5. 2) intervalul dintre ele. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. În final. 27 .4. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. unii oameni fac acest transfer uşor. 3) mărimea semnalului. 1960). în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). alţii mai greu (sunt mai rigizi). care este în fapt sarcină de detecţie. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. în timp ce subiectul sortează nişte imagini. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. Sterzinger. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. iar apariţia lor să fie neregulată. 4) cunoaşterea rezultatelor. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. Proba se desfăşura în 1-2 ore.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test).

în scrierea chineză. casă în flăcări. o disjuncţie: copiii.2. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele.).1. apă). spre exemplu.2.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. L. formă. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. au reuşit. „ras” pe cele uşoare etc.1. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu.: pompieri – chibrit. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). 28 . adeseori. cuvântul „lemn” este exprimat. foc stins. deci artificiale. printr-un radical ce se regăseşte. De exemplu. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. cine scoate cărbuni din pământ etc.6. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. C. pădure. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. culori: de exemplu. în succesiunea lor logică (de ex. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. variind ca mărime în toate caracterele compuse. care nu cunoşteau scrierea chineză. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. 6. Subiecţii. în final. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. masă etc. pentru a constitui o povestire logică.

pisică – păr.2.). 4. 7. ploaie – zăpadă etc. Cât vor costa 10 ouă. 10 …. 8. elaborarea.4.. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. a şirului (de ex. flexibilitatea.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. 8. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. Ca să iasă afară. 9. 14. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. tipul de gândire etc. 7. 6. Vasile şi eu”. capacitatea de esenţializare etc. 6. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. 11. urcă în fiecare zi câte 5 m. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.:2.: pisică – şoarece. Roşca). Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex. ritmul de înţelegere (perspicacitatea).2. etc.1. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. 29 . În baza datelor sugerate de o figură incompletă. pasăre …?). 10 … .: un cocoş care înoată pe un lac. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. sau. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. copii la săniuş. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. 7. originalitatea. 6. P. 5. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. iarnă – ?. pe această bază.2. iarbă – copac. vară – ploaie. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea.3.6. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. 10.2.2. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative. E. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. 12). să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. 8. 9. 6.5.

funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). soroc.v. scrierea automată etc.). mult. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. şoc etc. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. sau pronunţate oral (cu vocea sau. bogăţia lexicală. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. 7. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . cu înregistrare pe bandă magnetică).2. somn. ca: şah. De asemenea. cu grad scăzut (consoane disjunctive). corectitudinea şi claritatea exprimării etc. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). fericire. interogaţie. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. Experimentul a. 8. silitor etc. nepreveniţi. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. topor etc.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. debit şi nivel de intensitate). Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică.. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. lot. club.). menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. faţă de cea clasică. de preferat. – cu frecvenţă mijlocie. Dintre acestea. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. fisc. asociaţii repetate. asociaţii în lanţ.. ca: vot. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. tonul categoric etc. Subiecţii. ca: holtei. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). timbru. firimitură. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. cu cel mai scăzut (consoane corelative). asociaţii forţate. – cu frecvenţă înaltă. şef. var.

vol 1 şi 2. 3. Mihai Golu. astfel. figuri de bărbaţi sau femei). 31 . BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. iar N numărul stimulilor. Bucureşti.c – R. litere. 2005. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul.c sunt recunoaşteri corecte. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. Performanţa se apreciază prin relaţia R. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. Nicolae Lungu. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2006. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. 2. găină-ou) şi fără sens (de ex.e reprezintă recunoaşteri eronate. cuvinte etc. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Bucureşti. e/N unde R. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). Fundamentele psihologiei. Se notează fie numărul erorilor. iniţiate de Ebbinghaus. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. pod-camfor). în materie. să-l recunoască (memorie senzorială). s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. Editura Fundaţiei România de Mâine.pronunţare / expunere. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. a martorilor etc. după o perioadă de timp. Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologie experimentală. silabe. Mihaela Minulescu. fie numărul de intervenţii necesare. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. R. 2005. Mnemometrele.

2006. Editura Fundaţiei România de Mâine. Istoria psihologiei. 32 . Bucureşti.4. Grigore Nicola.

drd. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. 1. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. de asemenea. În urma parcurgerii cursului. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. II. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. FACTORI DE MEDIU. I. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. 1 . Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. Îşi propune. antropogenetică şi ontogenetică. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane.

a existat o problematică controversată în psihologie. S. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice. 1999. Hayward. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. Birch. Birch. unele sunt dominante. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator .94 0. având o zestre genetică identică. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. Din 1869. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale.60 2 .51 Burt 1966 0. se foloseşte încrucişarea selectivă.55 Bouchardi& McGue 1981 0.86 0.72 0. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. Hayward. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene.91 0. 1999. S.77 0.67 064 Shields 1962 0. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni.77 0. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice.76 0. de preferinţă gemeni. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. în cadrul studiilor pe animale. respectiv căruia dintre factori. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. p. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. p. altele sunt recesive.41).

42 0. 3 .47 0. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice).22 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat.24 0. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună.• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0. decât cu cei ai părintilor adoptivi.

• Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman.Bem. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior.1977 si Horn. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. poate fi atribuit diferenţelor genetice. 2002). un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. 1979). S. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0.Birch. EE. Leahy. 1999).• primele studii (Burks. DJ. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei.13/0. Atkinson. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. R C. • În general.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu.5. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. 1928.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. 4 . Smith.Hayward. Atkinson. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. este de 0. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. care locuiesc împreună. Corelaţia între copii şi părinţii naturali.

Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. Lohelin. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. ambientul. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. 2. 2002).1977. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. E E. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. Scarr. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. 1988). 1978.Atkinson. Damon. • interacţiunea evocativă. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. Selman. 1977. DeFries. • interacţiunea proactivă. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget.1980 Youniss & Volpe 1978). Smith. D J. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. cu final deschis. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . Atkinson.Bem. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. R C. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare.

preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. zilnice privind cauzele comportamentului. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. Ca să explice comportamentul. Kelley. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. respectiv. 6 . Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. efort sau ambele). un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. Weiner. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Heider. De exemplu. 1973. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) .sociale din viaţa de zi cu zi. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. (Berndt & Heller. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. 1958. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite.

Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. • Comportamentul de evitare. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are.Iniţial. iniţial psihanalist. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . III. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. • Comportamentul de siguranţă. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. În acelaşi timp. M. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. • Comportament ambivalent. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969.

SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale .) element stabil al conduitei unei persoane. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. Erikson.. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. EGO. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. 8 . ID. muşcatul. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. G. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. pag. Lefrancois. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra..Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase.1998. Allport .36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. W. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. ID.Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. EGO.

Psihologia varstelor. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. prietenia. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. cooperarea. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“.individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. 2003). sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 .

autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe.“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. 10 . toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. Golu. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. cu înfăţişarea exterioară.criza de identitate. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. 1993 pag. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. Mitrofan. criteriul fiind autopercepţia. capacităţilor. vocaţională. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. personalitatea individului (I. de a muri Construirea identităţii.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. Ciupercă. C. negativă şi incertă respectiv . psihic şi psihosocial. felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. spiritual. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. de asemenea. În consecinţă. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. moral-spirituală. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent.fizic. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. psihosexuală. 198). mediul familial şi grupul de prieteni. 2002). Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii.

la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. El caută confirmări din partea colegilor. sociabilitate. acum. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. reamintindu-ne că în contemporaneitate. persoană. creativitate. Dezvoltarea sensului identităţii. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. gradul de conformism. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. naţionalitate. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. profesiune etc. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. de rasă. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. care sunt.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. de asemenea. apreciază Erikson. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. el experimentează creşteri corporale rapide. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. 2003). cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii.

acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. calmi şi chiar fericiţi. de tranziţie. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. E. 2000. 12 . Ciupercă. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. pag. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. protectori. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. Mitrofan . Verza. Mitrofan. Mitrofan. necomplexate (C. un amestec de atracţie. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. perioada în care. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. 223). Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. De asemenea. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. exuberanţi. 1997 pag. mai labil şi mai puţin informat. El începe să sesizeze tendinţe. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. de surpriză şi de reprimare. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. N. Şchiopu. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. Dacă modelul matern este tradiţional. impulsuri uneori imperioase. N. poate manifesta frică sau chiar repulsie. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual.183). 1994. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. Mitorofan . 1994. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. pag 31). pag 31). mai încrezători. mai abrupt sau mai lin. identificarea este mai pasională şi facilă. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. moderne. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. 1965). pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. relaxaţi. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei.(Rosenberg. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. dacă modelul matern este modern. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. dorinţe.

2. • În România. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice.7 ani.6 ani decât cea masculină (66.7 ani) mai mare cu 7. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. dar continuu. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. dar şi social şi psihosocial“. în special la vârstele adulte. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. este o categorie socială vulnerabilă. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”.2 ani).2 milioane). a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate. Populaţia „vârstei a treia” (4. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. Studii longitudinale. În România. în continuă creştere numerică.1 ani)“. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76.1 în 1996. Creşterea mortalităţii după anul 1991. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. de îmbătrânire demografică. 13 . dar continuu. determinat în principal de scăderea natalităţii. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. privitor la speranţa de viaţă. de îmbătrânire demografică. născute după 1989. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. Modele de boli psihosomatice. În mai puţin de două decenii. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. nu numai în plan economic. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. 3.

de asemenea. De asemenea. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. de natură fiziologică. H Shulman şi R. Alzheimer. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Verza. 1997). dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. în concluzie. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. unele adaptări. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. 2003). Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. precum şi de condiţiile de mediu. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Şchiopu. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Berman. 1988). Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. căci el se va afla acasă. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. arterioscleroza cerebrală (B. Această reacţie este foarte frecventă. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. E. psihologice şi sociale (U.

psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . retraşi şi depresivi. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. emoţiile negative – cum ar fi depresia. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). Încă din anii 1940. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. factori care măresc şansa de arteroscleroză. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. nerăbdare. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. Studiind copii instituţionalizaţi. ci au slăbit. nelinişte. dintre cei care s-au adaptat. în timp ce. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. De asemenea. Bolile psihosomatice. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. furie şi spirit de competiţie. anxietatea şi mânia. erau vulnerabili la infecţii. Recent. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B.

Mattheus şi Angulo 1980. 1986).1984): 16 . Rushton. sunt mai agresivi în jocuri. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. comparativ cu cei de tip B. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). prin experimentul făcut. (Vega-Lahr & Field. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. asupra acestui tip de personalitate. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. Mai mult. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă.tip A (de exemplu. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. frecatul mâinilor. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. 1969).1989. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. deşi se presupune că este corect. acest copil are spirit de competiţie. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. observaţi în contextul general al clasei. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. Russell & Wells.

O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. Femelele caută parteneri mai în vârstă. 17 . • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. Masculul caută femele fertile. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. finanţe.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). Larsen. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. şi status înalt. Dintr-o perspectivă evolutivă. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). • rapid excitat de erotismul vizual . ci şi propriile gene. Barbaţii caută partenere mai tinere. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. În studiul efectuat de Buss.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. Atracţia nu este limitată la sexul opus. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. ambiţie).

deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. Psihologia personalitatii.Bem. Psihologia vârstelor. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Editura Tehnică. Gratiela Sion. • personalitate plăcută. R. Trăsături. Sheila Hayward. 2005 3. consecinţe. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». • stabilitate emoţională. Bucureşti.Atkinson. Editura Fundaţiei România de Mâine. • blândeţe. Smith. Diferenţe interindividuale. Editura Polirom. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. propusă de Gangestad (1989). Gerald Matthews. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. Martha C. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. RL. 1999. D. 18 . Ann Birch. J. Conform studiilor amintite. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Iaşi. Bucureşti. 2005. E. Mihaela Corina Ţutu. 2002. Deary.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. Bucureşti. 4. Editura Tehnică. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. 5. Whiteman. • tandreţe. Ian J. cauze. Introducere în psihologie. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. • agreabilitate. Psihologia personalităţii. E. C. 2. 2006. Atkinson.

Editura Didactică şi Pedagogică. Gordon W.6. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Personalitatea. 7. 19 .1991. Metode calitative de abordare. Editura Polirom. Allport. Bucureşti. Iaşi. Ion Dafinoiu. 2002.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful