FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

În ambele ipostaze. Klineberg. volitive. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. atât din considerente teoretice. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. prin comportament. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. a persoanei şi personalităţii. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . biochimice. „mască”. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. desemnează persoana plus o notă de valoare. După O. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. fiind o specificare a individului. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. este echivalent cu rolul social.individualizează un om particular. b. simte şi se comportă). din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. Stoetzel. denumită prin diferite concepte. 1963). reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. concret). Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. nu există nici o experienţă psihologică. există mai multe tipuri de personaje: sociale.

Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. După criteriul sferei. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. G. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. Lamiell). • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. concret) – general (universal). delimităm două categorii de definiţii: 3 . Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. T. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. o structură internă specifică. R. interiorizată. este inaccesibilă ştiinţei.pentru a-şi justifica un statut sau altul. 2. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. nu poate fi studiată. chiar dacă există. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. După criteriul conţinutului. condiţionarea personalităţii.

f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). pentru a favoriza exactitatea). C. teorii neconcordante. contradictorii. teorii de compromis. teorii dinamice. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. în funcţie de autorii lor: S. E. experimental). MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. Freud (psihanaliza clasică). opuse.. A. K. teorii nomotetice. Horney (psihanaliza interpersonală). Adler (psihologia individuală). Din perspectivă evolutivă: teorii statice. teoriilor personalităţii. asemănătoare. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. teorii integrative.G.• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. să plece de la ipoteze verificabile empiric. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. teorii dinamice. TEORII. II. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. Erikson 4 . diferite. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. teorii genetice. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). logice. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). teorii personaliste. Jung (psihologia analitică). e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii.

J. b. W. Cattell şi H. relaţional şi grupal. individul se comportă similar în situaţii diferite. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B).B. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. la situaţie. d. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. dinamică. modelul substanţialist (teoriile tipologice. G. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. analiza separată a elementelor. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. H. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). structurală – consideră personalitatea ca întreg. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. unică. specific. c. Rotter (teoria controlului intern / extern). psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). constantă.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). J. şi anume: a. factoriale. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii.B. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. Hampson). Teoriile personalităţii. Dintre ele. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). până la elementul primar. în acelaşi timp. 5 . personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. fundamental al acesteia. G. M. Friedman şi R. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. ca o structură globală şi unitară. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. totodată. C. Kelly (teoria constructelor personale). irepetabilă şi ireductibilă. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică.H. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. • Într-un sens larg. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). Rogers (teoria centrării pe persoană). R.

o abordare din perspectiva ciberneticii. Din perspectivă structural-sistemică. gradul de dezvoltare. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. afectivitate) şi se reflectă în comportament. impulsivitatea. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. ea fiind un sistem dinamic. respectiv a personalităţii ca macrostructură. mobilitatea (plasticitatea). expresivitatea psihică. gândire. integrarea. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. III. memorie.• Într-un sens restrâns. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. hipercomplex şi probabilist. fiind observabil încă din copilărie. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). De asemenea. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. Ca entitate reală. menţionăm: consistenţa. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. 6 . Dintre proprietăţile generale ale structurilor. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. El se manifestă în orice situaţie. deschis. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). în orice împrejurare.

Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. stilul comportamental.s. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite.) – definit prin intensitatea. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. determină categoria de temperament. simpatie – antipatie). ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). ci reprezintă modul de a fi.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. Dacă tipul de a. 2. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă.s. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. respectiv. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. alături de predispoziţii. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. structura temperamentală şi. şi invers. Tipologii temperamentale: 7 . şi nu latura de conţinut (internă). Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului.n. şi are rol mediator între intensitatea. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. În principiu. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. El influenţează personalitatea. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. determinate genetic. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. temperamentul este latura de formă („stilistică”). „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. Însă. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel.n.

• • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. hiperestezic. fiind: unimodale. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. 2. hipomaniac. echilibru. tipul puternic neechilibrat. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. generând trei temperamente – visceroton. d. echilibrat. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. Viola. 3. Biotipologia americană: Sheldon. tipul respirator. 2. tipul puternic. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. Pavlov studiind tipul de a. 3. Tipologii psihofiziologice: • I. (b) N. C. echilibrat. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. brevilin stenic.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale.n. anestezic).s. microsplahnicii. 3. mobil – generează temperamentul sangvinic. 2. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. d) criterii psihosociologice. G. E. b) criterii psihofiziologice. • Biotipologia italiană: (a). Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. brevilin astenic. c) criterii psihologice. rezultă următoarele tipuri: 1. excitabil – generează temperamentul coleric. tipul digestiv. cerebroton. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. 2. 4. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . longilin astenic. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. e) criterii clinice. stabileşte trei biotipuri – endomorf. greoi) şi trei schizotimice (1. tipul muscular. c. Lombroso.P. normosplahnicii. tipul cerebral). sintonic. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. microsplahnicii. A. 3. 3. b. B. bimodale şi trimodale. ectomorf. inert – generează temperamentul flegmatic. mezoderm şi ectoderm. tipul puternic. mezomorf şi respectiv. 2. somatoton şi respectiv. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. 4. schizotimic. tipul slab – generează temperamentul melancolic.

stabileşte tipurile: extratensiv. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. uretral. sentimentalextravertit. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. N. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. perceptiv-imaginativ. senzaţiile şi intuiţia. intuitiv-introvertit. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. tipul limbic drept. tonusul afectiv. activism. b. falic şi genital. 3. anal. • În funcţie de grupele sangvine. afectivitatea. 2. senzitiv-extravertit. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. senzitiv-introvertit. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. d) tipul gânditor. 4. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. rezonanţă.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic).. şi anume: gânditor-extravertit. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. C. special – gânditor şi intermediar. b) tipul afectiv. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. gânditor-introvertit. intuitiv-extravertit. tipul cortical – stâng. 9 . Montain identifică 4 temperamente: a. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. • • sentimental-introvertit. tipul cortical drept. c. c) tipul artistic. d. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. tipul limbic stâng. şi anume: gândirea. mental. H. B. cărora le corespund 4 temperamente: 1. identifică tipurile: extravert şi introvert. dinamismul proceselor nervoase. introtensiv şi coartat (retractat). • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. • • D. afectiv. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic.

Tipologii clinice (psihopatologice): • E. b. tipul exploatator. Horney: a. c. b. motorii şi fizice. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. d. tipul sensibil. pasionat.instabil. g. f. tipul bizar. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. rezultând un mare număr de tipuri particulare. 7. tipul acumulativ. 5. tipul economic. amorf.. d. structurate într-un mod original. c. e. tipul estetic. h. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. tipul nestatornic. i. polaritatea.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. E. D. f . tipul impulsiv. tipul politic. tipul receptiv. isteroid (histrionic sau mitomaniac). j. c. 3. neliniştit. exploziv. b. fanatic. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. Fromm: a. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. g.tipul obsesiv. tipul nervos. e. sentimental. d.tipul productiv. Schneider delimitează tipurile: a. aviditatea. b. apatic. Le Senne. 4. tipul depresiv. tipul agresiv. d. e. b. E. interesele senzoriale. j. G. tipul exploziv. nervos. coleric. tipul teoretic. • K. depresiv. 2. 2. multidimensională. tipul detaşat. c. după o schemă şi 10 . apatic. IV. c. tipul religios. sangvinic. Berger şi A. k. h. 8. K. abulic. i. tipul hipertimic. l. hipertimic. tipul instabil:. tipul social. astenic. f. tipul complezent (dependent). flegmatic. tipul amoral. tipul fantastic. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. • R. Allport şi Vernon: a. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. Kahn distinge următoarele tipuri: a. 6.

în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. manageriale. 3. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu).formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. Din punct de vedere evolutiv. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. În structura generală a unei aptitudini. Structura aptitudinii are un caracter dinamic.). cunoştinţe. originalitate. noutatea). aptitudini psihomotorii. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. 4. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). aptitudini intelectuale. b) după proces (viteza. nici determinată de mediu. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. pedagogice. sportive. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. durata. tehnice. de reglare. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. executivă. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. După structura lor. elementare şi aptitudini complexe. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. după gradul lor de complexitate. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. deprinderi şi priceperi. sfera afectiv-motivaţională. procesualoperatorie. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). 5. eficienţă). ştiinţifice. de vârstă etc. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. temperamentul). Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. 11 . atitudinile. dinamogenă şi de autoîntărire. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă.

P. Salovey. inteligenţa semantică. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. H. D. Binet. Th. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. intrapersonală. muzicală. Goleman. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). • J. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. spaţială. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). D. V. Conceptul de inteligenţă. S. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. • • • Fr. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. empatică. Simon. Reprezentanţi: A. Accepţiunea este însă limitată. J. Bar-On. interpersonală. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. 12 inteligenţa concretă. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. practică şi socială. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. J. ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). A. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. Gardner.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. inteligenţa socială şi capacitatea . Terman. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. D. inteligenţa „subiectivă”. 2. Hein. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. D. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. logico-matematică. kinestezică. Mayer şi P. Hebb şi B. Wechsler. L. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală.

3. Vernon.Abordarea analitică factorială. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. subteoria „celor două faţete”. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. c. b. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Guilford. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. faptul că ea nu se produce instantaneu. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. creativitatea constituie un fenomen general uman. VI.P. subteoria componenţială. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. Abordarea genetică. 2. valoarea. Piaget). forma cea mai înaltă a activităţii umane. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. cu 3 subteorii: subteoria contextuală.Teoria bifactorială: C. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. ci necesită parcurgerea 13 . Spearman. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Teoria multifactorială: L. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. Teoria ierarhică: C. Abordarea sistemică: R. calitatea rezultatului depinde de personalitate. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. ca proces (vizează caracterul fazic. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. Burt şi Ph. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. procesual al creativităţii. Thurstone şi J. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei.

fiecare individ dispune de un potenţial creativ. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. sensibilitate faţă de probleme. interacţiunea lor. • sensibilitatea pentru probleme. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. factorii afectiv-motivaţionali. se integrează organic în structura personalităţii. c. 2. încrederea în propria activitate creatoare (C. 3. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. aptitudinali şi temperamentali). originalitate. toleranţa la situaţii ambigui. socioculturali. b. iar la rândul ei. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. Prin creativitate. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . receptivitate la orice. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. d. omul valorizându-se pe sine însuşi. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. incubaţia. flexibilitate. socioeducaţionali. 3. originalitate (Lowenfeld). Factorii creativităţii: a. capacitate de redefinire (Guilford). G. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. elaborare. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. b. 2. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. verificarea). psihosociali. Taylor). VII. putând stimula sau inhiba creativitatea. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. variabilitatea ideilor. • lipsa de îngâmfare. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). factorii de personalitate (atitudinali. 4. în grade şi proporţii diferite.unor etape. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). Importantă este configuraţia factorilor. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). iluminarea.

Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. specifică şi unică. relaţii de coordonare (de cooperare). ci doar cea esenţială. Ponderea celor trei componente (cognitivă. care include operatorii de conectare. definitorie pentru om. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. 15 . atitudinea faţă de diferite instituţii. de declanşare şi ai conexiunii inverse. ele devin valori. relaţii de compensare. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele.Atitudinea este poziţia internă. care include structurile: cognitive. (b) blocul de execuţie. specifică. se elaborează sistemul atitudini-valori. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. motivaţionale şi afective. atitudinea faţă de ceilalţi). Atitudinea apare. ca o structură psihică multidimensională. coerentă cu toate celelalte. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. În funcţie de obiectul de referinţă. cu valoare morală. ca notă distinctivă a personalităţii. Din punct de vedere funcţional. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. de activare. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. conducând la diverse tipologii caracteriale. afective şi volitive. astfel. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale.

se organizează. b) relaţii de interinfluenţare. Trăsături particulare (cognitive. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. VIII. d) relaţii de feed-back. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. de avantajare sau periclitare. afectiv –motivaţionale. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . c) relaţii de compensare. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. se relaţionează reciproc. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. intersubiective. nu atât gradul lor de dezvoltare. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. afectiv-motivaţionale şi volitive. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. caracterul influenţează (controlează. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. Între subsistemele personalităţii se disting. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. La rândul său. voliţionale. independente unele faţă de altele. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. cu efecte pozitive / negative. dimpotrivă. laturile) personalităţii nu sunt separate. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. în general. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. antagonice. de dezechilibrare a acesteia. ci interacţionează unele cu altele. morale). Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă.

şi alţi factori. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. Modificarea manifestărilor activitate. 3. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. Inteligenţa este subordonată creativităţii. Important este. Eul este nucleul central al personalităţii. influenţa este pozitivă. însă. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. inteligenţa activă (optimală). de concordanţă. IX. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. de compatibilitate. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la .anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). Creativitatea presupune. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. astfel. 4. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. 2. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. în afara inteligenţei (factorul esenţial). Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime.

continuităţii şi unităţii propriei existenţe. profilul social şi profilul mixt. Eul este. personalitatea e mai largă decât conştiinţa.informaţiilor despre sine. despre ceilalţi şi despre lume. Eul psihologic. organismul e mai larg decât personalitatea”. de fapt. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. Din punct de vedere structural. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. b. exprimă personalitatea. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. 3. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). Astfel. 18 . şi anume: a. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. 2. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. spre realizarea scopurilor. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. proprietăţile (particularităţile) Eului. Eul social. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. Eul conţine personalitatea şi. funcţia de mediere şi reglare. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. generând astfel sentimentul identităţii. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. ci ca un adevărat sistem de valori. majoritatea lor au unele aspecte comune. – la câteva criterii. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. profilul spiritual. G. gândirea. componenţa şi structura psihică a Eului. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. un construct între conştiinţă şi personalitate. c. reflexivitatea. Allport. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. orientarea finalistă. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. însă nu orice fel de conştiinţă. şi anume: funcţia cognitivă. În afara elementelor menţionate. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. în acelaşi timp. În cadrul personalităţii. funcţia motivaţională. Eul corporal (fizic).

cu orientări valorice diferite. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite.X. În funcţie de cele 3 dimensiuni. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului.afectiv. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . comportamentul interpersonal concret. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. Ulterior. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. consevatorism – radicalism. şi nu personalitatea globală. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. totodată. şi anume: nivelul interpersonal. generând. formele „B” şi „C” (de control. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. de validare). ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). Ea se relevă acestora. F. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. XI. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). astfel.

empatia include mai multe ipostaze. şi anume: a. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. 20 . performanţială. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. b.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. d. subiectiv). Fiind un construct multidimensional de personalitate. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. c. permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. fenomen psihic (fapt interior. adaptarea socială a personalităţii. c. înţelege şi evalua stările. gândurile şi acţiunile celuilalt). În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. Empatia nu este înnăscută. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). b. b. acţiunile. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). produs psihic (retrăirea stărilor afective. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). Empatia vizează două componente psihologice: a. d. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. S. de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). însuşire psihică (trăsătură de personalitate. deşi presupune identificarea cu celălalt. gândurile. e. transpunerea în stările afective ale celuilalt). modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. predictivă. proces psihic (desfăşurare multufazică. la un nivel superior. de comunicare (interpersonală).Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor.

de a se face recunoscut de alţii. funcţionalitate ineficientă. atitudini. neuniform. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. crearea de valori sociale. b.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. ea devine. nivelul structurilor semidezvoltate. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. cu efecte adaptative. 8. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. uniform. 7. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. c. 3. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. nivelul structurilor primare (globale). scopuri. începând încă din primele zile ale copilăriei. XII. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate.devenirea conştientă de lume. 21 . 6. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. K. de alţii şi de sine. capacitatea individului de a se pune în valoare. 9. elaborarea. concepţii. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. motive. psihologia personalităţii. ci şi regresiv. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. didactic. nivelul structurilor dezvoltate. nobil. 10. domeniul medical. artistic şi literar. continuu. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. psihoterapia. 4. 2. M. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). 5. coerent. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. discontinuu. capacitate de adaptare redusă. În acest sens. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. se construieşte în cursul ontogenezei.

B. G. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. 5. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. 2. labil. emotiv. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. 2.unificare. C. securitatea emoţională (autoacceptarea). C. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. cu tendinţa spre patologic. 22 . 3. umor). exigenţa Eului. capacitate de autoreglare. trebuinţa spre flexibilitate. Allport. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). flexibilitatea relaţiilor interpersonale. în condiţii defavorabile de viaţă. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. intuiţie. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. distimic. şi negative. La polul opus. Personalitatea optimală (termen introdus de W. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. funcţionalitate eficientă. vom avea caracteristicile personalităţii imature. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. nestăpânită. Rogers. predispune la manifestări patologice. exaltat. 3. percepţie realistă. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. hiperperseverentă. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. hiperexactă. ci şi numărul lor. personalitatea pozitivă). obiectivarea Eului (autocunoaştere. autorealizare (A. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. trebuinţa spre unitate. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. eficienţă (personalitatea optimală. 4. anxios. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. performanţă. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. Maslow. adaptare. se situează la limita dintre normal şi patologic.Maslow). sănătate mentală.

multe alte tipologii ale personalităţii. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). Mihaela. vol. totodată. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. Editura Didactică şi Pedagogică. f. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt.6. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. d. Gordon. Sheila Hayward. Mihai Golu. Tipuri psihologice. Bucureşti. Editura Trei. 2. Structura şi dezvoltarea personalităţii. necorelată. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. tipul instabil (acţiunea independentă. 2004. Editura Fundaţiei România de Mâine. 3. În funcţie de diverse criterii. prin intervenţii educative şi terapeutice. şi tipuri de Eu. 2006. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. II. b. 5. 23 . Editura Fundaţiei România de Mâine. 2005. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. e. putem forma. obiectivată în comportament). subordonarea sau chiar anularea celoralate). Ann Birch. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. vol. Bucureşti. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Corina Ţuţu. Jung. Bucureşti. nesistematică a faţetelor). Psihologia personalităţii. Opere complete. Fundamentele psihologiei. Bucureşti. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. 3. Allport. Cunoscând tipurile de personalitate. personalitatea ideală (imaginea dorită). 4. evita. 4. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). 2. 1999. în cele 4 tipuri majore de personalitate. Diferenţe interindividuale. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). Carl Gustav. Editura Tehnică. şi anume: a. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). 1991. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. M. în mod corespunzător. c.D. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. personalitatea manifestată (exteriorizată. Bucureşti. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor).

Elemente de personologie. Marcus. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Stroe. 7. Tudora Sima. 2004. Mihaela Roco. 2001. Bucureşti. Editura Pro Humanitate. 9. 8. 10. 1997. Bucureşti. 1968. Fundamentul cultural al personalităţii. Fundamentele psihologiei. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Empatie şi personalitate. Bucureşti. Iaşi.6. 2000. Editura Atos. Editura Polirom. 24 . Ralph Linton. Mielu Zlate. Editura Victor.

precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. de la naştere până la moarte. pe când psihologia genetică. la rândul ei. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. Ca urmare. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. este o ştiinţă a dezvoltării. I. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. drd. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. 1 . a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului.

J. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Houde.plecând de la studiul copilului. p. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. spun cercetătorii francezi citaţi. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. p. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. noţiunile de continuitate. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. Neveanu.P. Piaget în Elveţia şi H. Psihologia dezvoltării (în engl. 1978). de asemenea. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. 1997). Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. psychology of life (life-span psychology). dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. 2002. Gesell în Statele Unite. Pedinielli. O accepţiune generală a termenului este 2 . majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. Pentru termenul de psihologia vârstelor. finalitate şi evoluţie (Bideaud. Sillamy.3). Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Psihologia genetică reprezentată de A. De asemenea. 2002. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. Guidetti. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. ci. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane.

Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. explicarea. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. educaţional. 1997). Explicaţiile 3 . ierarhizate în timp. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. deşi vârsta în sine nu le explică. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. socio-cultural. Şchiopu. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. psihice şi sociale. psihice. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. De exemplu. în prefaţa la Psihologia vârstelor. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. diagnoza şi consilierea. profesional (U. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. cognitive. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. Şchiopu. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. Cu alte cuvinte. 1997). Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. provizoriu sau definitiv. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. afective. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic.

dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. dezvoltarea înseamnă a creşte. precum şi caracteristicile dominante. a se maturiza şi a învăţa. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. care se pot constitui în teme principale. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. controversate. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. De exemplu. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. În concluzie. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. De aceea. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. şi nu transformări. implicând adăugiri. Se 4 .

În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. 5 . Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. Lefrançois. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. rezultatul maturării în final este acelaşi. sunt exemple clare de creştere. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. 1993). dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. maturare şi învăţare. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. 4) sau celor fiziologice (M. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. De exemplu. p. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului.pot identifica creşteri ale masei somatice. Zlate. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. Asemenea schimbări. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină.

aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. principii. Piaget. de regulă în plan inconştient. atât pentru timpul prezent. 1.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. Aceste afirmaţii. dar şi predicţii pentru fenomene. ipoteze. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. II. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. cât şi pentru viitor. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. adânc înrădăcinate în individ. concepte. De aceea. 6 . Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. mergând până la principii şi legi. şi abordările psihanalitice. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. teoriile învăţării sociale. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. În opoziţie cu aceştia. Studiul teoriilor dezvoltării este important. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării.

în consecinţă. sublimarea.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. simbolizarea. fumatul). refularea şi cenzura. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Atât în teorie. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. format din instanţe cu specializări funcţionale. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. cât şi în practica sa. suptul degetului. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. 1975). Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun.

Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. ID-ul este dominant. înghiţitul şi joaca cu buzele. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. etapa falică. instinctual. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. precum şi reţinerea lor. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. Ego şi SuperEgo (vezi figura). Pe scurt. etapa de latenţă şi. muşcatul. trecând prin etapa anală. denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. p. în final. 1998. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. 36).etape ale apariţiei. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . etapa genitală.

a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. dezvoltarea copilului. educaţia specială. EGO. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. psihologia gestaltistă. în acelaşi timp. psihiatria. * După Guy R. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. educaţia timpurie. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. Lefrançois. 9 . psihologia şi consilierea confesională. îngrijirea copilului. 1983 2. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. tată. Identificarea cu părintele de acelaşi sex.Oedip sau Electra. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. ID. psihologia socială. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. respectiv. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. literatura şi arta. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. EGO. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. ID. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi.

de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. De exemplu. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. În fiecare stadiu are loc o criză. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. ori un moment critic. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E.

▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. prietenia. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. acesta face un experiment în 1920. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. Watson. de a muri 3. aplicat comportamentului copiilor. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. sexualitatea. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. cooperarea. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Locke asupra intelectului uman. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 .5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare.

În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. sărutaţi. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. ţinuţi pe genunchi. Prima. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. În acest scop. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. dar blând. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. sete şi sex. 12 . acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. De exemplu. În locul căldurii şi dragostei. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate.obiect alb. În acest moment. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. rigidă şi extremă. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns.

Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. El a observat a atât animale. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. De exemplu. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. altele cum ar fi lauda. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. pe lângă hrană şi băutură. cum este agresiunea. Freud. 4. În contrast cu acestea. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. zâmbetul. După Skinner. o jucărie nouă. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Ca urmare. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute.

De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. aprobării părinţilor. Cu această constatare. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. 1939). atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. pedepsire. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. Adoptând teoria lui Hull. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Hull. atenţiei. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. Hrănirea promptă.detaliu. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. Această dorinţă de apropiere. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului.

au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. J. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. fără pedepse sau recompense directe. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. 5. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. Cu toate acestea.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. de a reţine şi abstractiza. Comportându-se ca aceste modele. De exemplu. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea.

Pe plan biologic. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. acomodare. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. se consolidează prin exerciţiu. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Acomodarea comportă. adaptare). deci. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. dar percepem acţiunea. O schemă se conservă. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei.dezvoltării sunt indisociabili. structuri de grup). 16 . iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. prin acomodare. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Astfel. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. de asemenea. adică de structurare prin incorporare şi. Nu percepem schema. dar se poate modifica fie generalizându-se.

manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. III. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. Din această cauză. Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. pentru dezvoltarea intelectuală. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. atât stadialitatea genetică. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. sau a altor agenţi fizici sau chimici). S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani.există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. 17 . vorbirea.

factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. prin supravegherea stării de sănătate. Ritmul de creştere. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. de regulă. hormonali şi de mediu. de către părinţi. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. particulare fiecărui ţesut. factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere.prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. 1998. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. iar în cazul copiilor bolnavi. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. adaptate nevoilor copilului. conform programelor genetice. Să i se asigure o stare de sănătate bună. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. (Florin Iordăchescu. 18 . p. prin imunizări etc. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. 199) 2. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. de compoziţie şi funcţie celulară. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. în special de către mamă. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. stimularea senzorială se va face de către specialist. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul).

3. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. dentiţiei (Ferrier P. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. greutatea medie este de 9.5 kg. În primul an. coloanei vertebrale.. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. obiceiuri elementare. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. 1983). Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului.E. la 1an ajunge la 1.100 gr.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. a cutiei craniene. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. climatul afectiv. 1975 p. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. a membrelor. 55-73). sex. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. la 3 ani.

la apucare. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . În acelaşi timp. La doi ani este capabil să deschidă uşile. la muşchii gâtului. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. reprezentarea şi limbajul. să tragă. mâncând cu linguriţa). târât. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. redresând capul. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. să smulgă. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. Legea dezvoltării proximo-distale. să spargă. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. De exemplu. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. învârtire. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. De aceea. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. căţărat. dulapurile. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. descendent de la muşchii oculari. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. să ridice. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. de la manevrarea imprecisă. Acum este capabil să împingă. Dezvoltarea psihomotorie. desfacere.

căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. Evoluţia tonusului şi a posturii. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. de la umeri la mână şi aşa mai departe).S. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. Mimică la figura umană.S. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . Normele dezvoltării. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. Surâde când i se vorbeşte. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. inexpresivă. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. Tonusul este legat de evoluţia posturii. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. emite vocale izolate Gângureşte. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. râde. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. observă examinatorul. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului.) Mici zgomote Figură guturale. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare.

Apucă bine alimente solide. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. mănâncă singur un biscuit. Descoperă un 22 Silabe izolate. priveşte al doilea. Papa. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. cade în mâini. Pricepe „nu”. înţelege. Vede imediat un obiect. ţine un cub. mângâie imaginea din oglindă. Stă în şezut. Ta. apucă al treilea cub. Stă în şezut susţinut. priveşte alt obiect. Ta. se întoarce de pe o parte pe altă. Răspunde la nume. ţine un cub.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. prehensiune palmară. 6 Întoarce capul la sunet. Loveşte un cub de altul. încearcă să reapuce un obiect căzut. recunoaşte biberonul. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. Îşi ţine biberonul. tata. prehensiune precară. Ma. zgârie diferite obiecte. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. Ba. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. imită sunete. Suge jucării. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. Gângureşte. Recunoaşte jucării. ridică mâinile după obiecte. culcat duce piciorul la gură. prehensiune radio-palmară. Prinde cu amândouă mâinile. mama. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. 9 10 Stă în pi- . vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. duce obiectele la gură.

Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. dă cu piciorul în minge. 4-5 cuvinte. limbaj sub formă de jargon. pricepe să dea obiecte la cerere. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. imită sunete.11 12 cioare. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. aşază un cub pe o suprafaţă. Turn din două cuburi. combină spontan 3-4 cuvinte. 20 de cuvinte. ascultă ordine. repetă cuvinte. lângă bară. Fraze din 3-4 cuvinte. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. mâzgăleşte spontan pe hârtie. Merge. mama. se aşază singur pe un scăunel. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. urcă scările ţinut de o mână. răspunde la nume Spune două cuvinte. denumeşte imagini din cărţi cu poze. se ridică susţinut. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. Încearcă să construiască un turn din cuburi. Controlul parţial al sfincterelor. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. Aşază jucării pe o suprafaţă. cere când vrea să mănânce şi să bea. tata. prehensiune cu opozabilitate În picioare. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. mama. arată celor din jur ce îl interesează. Bea singur din ceaşcă. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . încearcă să întoarcă paginile unei cărţi.

încearcă să se ţină într-un picior. verbalizează ceea ce face. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. Verza. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. merge pe bicicletă. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Sare pe ambele picioare. directă. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând.se denumi ralul. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. Utilizează prepoziţii. încearcă să se ţină într-un picior. 1993). copiază cercul. Ţine corect creionul. 24 .verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. răspunde la întrebări. Zlate. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. se îmbracă singur cu o jachetă. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. ţine corect creionul. tu. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu.Utilizează mele complet. riţa. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. „eu” pentru a utilizează plu. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. al meu. se îmbracă şi mănâncă singur. Ştie să-şi spună sexul. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală.

5 luni – sunete în ritm alert. p. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. După M. 4 luni – tendinţa de modulare. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. Verza. 1993). unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. 2 luni – gângureşte. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. la 3 ani şi jumătate. 7 luni – vocalizează 25 . Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. Zlate (1993. dacă nu mai multe dintre acestea. Zlate. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. În România. aude.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. 6 luni – sunete mai variate. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. 3 luni – vocale şi consoane izolate. vrea. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. simte.

9 luni – silabe repetate. receptiv la cuvinte noi. 30 luni – vocabular activ bogat. foloseşte cuvinte – propoziţii. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. verbe. limbaj constituit gramatical. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. foloseşte corect pluralul. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. pronume personal. 33 luni – poezii scurte. pronume). crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. 24 luni – propoziţii din 2. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. în vocabular activ. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 .silabe. cuvinte din mai multe silabe. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 4. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. verb conjugat. adjective. 8 luni – pronunţă silabe. 11 luni – cuvânt cu sens.1. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. sensul pluralului. 3 cuvinte (substantive. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4.

2002. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). este marcată de trei mari achiziţii. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. 111). prin intermediul semnelor şi simbolurilor. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. apoi semiotică. În jurul vârstei de 2 ani. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii.2. Prima etapă este activă. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. imaginile mentale şi limbajul. jocul simbolic. 4. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. p. Această perioadă de după vârsta de 2 ani. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. 27 .

Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. E. Freud propune cinci stadii: oral. Atkinson. D. Un alt psihanalist. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. 2002. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. 111). elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. anal. 168). J Bowlby. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. Smith. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. de latenţă şi genital. falic. etologie şi psihologie cognitivă (R. El se referă la „instincte sexuale”. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. nevoia de contact social care este o nevoie primară. R. 579). 2002. p. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire.J. Birch. p. p. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. anal şi debutul celui falic. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A.E. 2000.5. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu.C.L. Atkinson. structurală. Bem. 28 .

Ca urmare.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Odată stabilită legătura de ataşament. Verza. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Zlate. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Verza. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Zlate. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. 6. aceasta durează în timp şi spaţiu. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Identitatea se construieşte procesual. 1993). După R. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. 1993). Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . Zazzo şi A. M. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu.

Cercetările arată că. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. apreciază autorii. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. Verza. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. 127 şi Golu.imagine. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). IV. ca urmare. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. 1997. copiind comportamentul părinţilor. oferind în acest fel propria lor recompensă. Zlate. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. Şchiopu. Între 18 şi 24 de luni. aceasta fiind doar o imagine. p. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. Verza. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. E. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). p. 1993. Din acest moment el surâde în oglindă. astfel. că imaginea nu prezintă un alt copil. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi.

Începe pregătirea pentru şcoală. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. echilibru şi calitatea mişcărilor. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. deşi activitatea de bază rămâne jocul. 2. care devine un proces orientat. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. forţa şi coordonarea mişcărilor. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. Preşcolarul mare.mare (5-6 ani). jocul este mai bazat în acţiuni. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. apar primele forme ale gândirii logice. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. fapt ce îi dezvoltă percepţia. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. În general. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . sunt utilizate unele procedee de memorare. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. atenţia voluntară devine de mai lungă durată.

Creierul are o simetrie anatomică. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). se constituie curburile coloanei vertebrale. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. de asemenea.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. ceea ce permite o mai bună coordonare. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. de exemplu. Zlate. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . p. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. îşi triplează greutatea la 3 ani. dar şi o asimetrie funcţională. 26). dirijare şi controlare a activităţii (Golu. 79). de la 370 g la naştere. 1993. 1984. se măreşte volumul creierului. p. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. 3.200 gr. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. cântărind cca 1. Verza. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Procesul de osificare continuă. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie.

33 . în special de către educatoare (Tinca Creţu. de acces la obiecte. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. p. astfel încât o posibilitate mai mare.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. spune că e un câine mare. Formarea reprezentărilor de mărime. este un suport necesar al reprezentărilor. saturate emoţional.şi auditivă. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. arată Wallon. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. 214).Wallon. fie dominante perceptive. dar. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. dacă vede un recipient ca un cilindru. mai ales cea a structurilor verbale. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. formă. astfel. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. 2001 p. manipularea. Acum. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. dar uneori transferurile sunt deformate. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. 1964. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. în ansamblu. dacă vede la grădina zoologică un lup. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. spune că e pahar. 2001. Limbajul. timp. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. compunerea şi descompunerea lor. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. neîngrădită. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. în structura imaginii se impun.149). p. percepţia rămâne globală. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H.

Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. colective. Verza. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. ci şi la închegarea personalităţii sale. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. după Tinca Creţu.H. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. Piaget. gest simbolic (J. 1993. 1976. sunt convenţionale. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. Inhelder. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. 34 . Piaget. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. B. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. Luquet (1927). Zlate. se individualizează (Golu. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. p. 4. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. 81). funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. imagine mintală. toate sunt puse pe acelaşi plan. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. nu respectă perspectiva. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. 45). alimentare. p.

cinetice.. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. 3 ani şi 5. reproductive şi anticipative. d. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. evocarea verbală – limbajul. agresivitate sau identificare cu agresorii. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. 4. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. jocul simbolic la 2. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. „realismul vizual” (8. b. 35 . 8 ani apar cele cinetice. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. dificile. apărarea împotriva angoasei. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. 3. fobii. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. desenul – 1. e. „realismul neizbutit”.preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. 9 ani). 2. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. 6 ani. „realismul fortuit”. de aceea el este centrat pe sine însuşi. după 7. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. de transformare. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. „realismul intelectual”. – statice. la răsturnări de roluri etc. c. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie).

apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. intuitivă şi preconceptuală. În concluzie. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. felul în care se reprezintă pe sine. vii şi conştiente. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. ci conferă realităţii explicaţii confuze. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. procedând într-o manieră aparent logică. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. copilul procedând de la singular la singular. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. personajele fantastice pot interveni în viaţă. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu.

47).000 de cuvinte la 4 ani. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. 5. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). 1979. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). 37 . Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. 1993. 114). ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. până la 2. 2002. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate).mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. p. p. Carroll. discrimina şi manipula). p. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată.B. Verza. către vârsta de 3 ani. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. erorile fiind din ce în ce mai rare. Zlate. identifica. 2. 87).500 de cuvinte la 6 ani (W. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu.

„noi”. în concepţia cercetătoarei. Deşi monologul este extins în această perioadă. p. „voi”).Sintetic spus. şi de organizare a activităţii(U. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. p. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. „tu”. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. – recită poezii lungi cu intonaţie. 6. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). 1973. Şchiopu. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. 4 litere. 1966). – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. de fixare a experienţei cognitive. cuprinde componente auditive şi vizuale. pentru această perioadă. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. kinestezice. – recunoaşte corect 3. 1963. el nu reflectă. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. egocentrismul. motivaţiilor. – relatează despre 3 imagini. precum şi componente eferente motorii. Slama-Cazacu. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. Limbajul intern este un limbaj interior. 266). 240). acum are loc un progres care face ca 38 . iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. „mâine”).

Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. corecte faţă de sine însuşi. 1963). p. prietenia şi dragostea). Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Tot acum. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate.245). 39 . intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. Şchiopu. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare.emoţiile să fie mai profunde. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. arată psihanaliza. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. 1963. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. mulţumirea. când se loveşte. iar treptat se constituie memoria afectivă. Şchiopu. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. reuşeşte uneori să nu plângă. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. de exemplu.

este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. Complexul de ambele tipuri. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor. 2001. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. 2002). în orientarea dorinţei umane. Pedinielli. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. spune Freud. arată psihanaliza. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. în construirea limitelor (structurarea superegoului). p. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. contribuie în primul rând la acest proces. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. 7. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Houde. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. 40 . Constanţa atitudinilor. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. copilul fiind încă centrat pe sine. Ca o concluzie. consistente şi de durată. Copilul. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare.177). precum şi a fiziologiei actului sexual.

203. una în care 41 . Continuă procesul de osificare. el caută acum aprobarea. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. Celulele gliale.). atitudinilor. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. Coloana vertebrală devine mai puternică. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. prin poziţii incorecte. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. Perioada este una de tranziţie şi deci. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. V. p. Este o perioadă de narcisism. Ciofu. 115-130 cm. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. p. Ciofu. Berk. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. creşte volumul masei musculare. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. C. 1997). Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie.5kg/an. iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. iar la fete între 110-130 cm. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. implicit forţa musculară. producţia de neuroni este completă. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. 1998).Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. personajelor. la băieţi. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an.13. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. În perioada precedentă. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. ci şi la nivelul rolurilor. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic.

urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. 1993). Mai mult. De exemplu. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. 1978). controlând mişcările mâinilor. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . Golu. ca şi cele secundare. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. precum şi de feedbackul necesar. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. 2. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. 1984). şcolarul mic oboseşte uşor. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. trunchiului şi apoi ale picioarelor. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. La naştere regiunile primare ale cortexului. pentru cei mai mulţi indivizi. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. largi.

Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. 43 . creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. p. Percepţia câştigă noi dimensiuni. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. p. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. înainte. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. cât şi conţinutul. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare.111. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. minute. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. în imagini. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. înapoi) şi se formează simţul orientării. 2002). în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern.115. 1993). stânga. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. mental). Golu.câmpului vizual central şi periferic. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice.

115. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. în mod simultan. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. 2002). în stadiul care ne interesează. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. precum B egal cu A. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. materiei sau masei. 331. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. 2002). Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. apoi prin reciprocitate. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. înmulţirea cu împărţirea. greutate. volum (Bideaud. ci doar inversarea.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. reale şi manipulabile. Houde. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. p. 44 . lungime. relaţie şi număr. analiza cu sinteza. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. Pedinielli. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă.

potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. descrescător). naive ale etapei precedente. sărace. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). de experienţa imediată. 1973). Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. − structuri operatorii de clase. generalizări înguste. culoare.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. imediate. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. serierea. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. mărime). Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. 3. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . numărul. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. În concluzie. limitate. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). seriază. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. – clasificare (grupare după criterii – formă. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. intuitive. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. Dezvoltarea limbajului. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice.

Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. decodare (G. sonor. general umană. volumul. clasificarea şi concretizarea logică. grafic etc. comparaţia. generalizarea. codare. activitatea verbală impresivă (audiere. scriere. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. greutatea. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. timpul.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. Golu. afective şi motorii. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). şi de la cuvânt la idee. vorbire. J. structura semantică de profunzime. viteza. Şarlău. exprimarea. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. W. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). categorial. activitatea verbală expresivă (vorbire.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. spaţiul. 1984). limbajul intern cu notaţia semantică specifică. enunţul verbal exterior. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere.M. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. abstractizarea. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. 46 . Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. citire). sinteza. Activitatea verbală are componente cognitive. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. La sfârşitul perioadei. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare.S. citire. scriere). Se merge de la idee la cuvânt. ridicându-se în plan abstract. citirea şi scrierea. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2.

deci metoda trebuie să fie fonetică. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. automatizarea citirii. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. 1999). motivaţia. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. 25. de la sunete la silabă. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. La un alt nivel. 1978). că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. dezvoltarea vorbirii. corectarea articulării şi pronunţării. citirea curentă corectă.48. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. după care să se parcurgă drumul invers. iar pe de altă parte. Mialaret. citirea textelor simple. Vrăsmaş. în principal vederea şi auzul. p. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. 1993). Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. Rast. Gândirea. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. p. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . dobândirea mecanismelor funda-mentale. Şerdean. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. delimitarea sunetelor din cuvinte. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. înţelegerea celor citite. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Ray. citirea expresivă. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire.

formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. 1999). Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. Cele două mişcări se unesc. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. precum şi realizarea mobilităţii acestora. p. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. Se poate constata o schimbare a 48 . în învăţarea semnelor grafice. în structuri. În privinţa deprinderii scrisului. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. desen) şi în speţă (E. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. Scrierea. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. Vrăsmaş. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. abecedară şi postabecedară. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. corporală şi cea grafică. 4. Vrăsmaş.28. antrenarea simultană. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. nivelul motor. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. legătura dintre expresia orală. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. semne convenţionale.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. arată A. controlul kinestezic şi controlul vizual. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv.

intereselor. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. cognitivă. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. cât şi la decentrarea intelectuală. pentru lumea exterioară. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Perioada este caracterizată de 49 . aşezarea lor în categorii. VI. Debutul stadiului este numit de către H. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. care va permite regruparea. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. dar şi cu cele ce vor surveni. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. dar el rămâne deocamdată ocultat. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1.

Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. iar înălţimea cu 27%. după care urmează o perioadă de creştere explozivă.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. ochelarii. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. dinţii neregulaţi. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Datorită creşterii explozive şi inegale. Probleme. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). după această perioadă el este capabil să aibă copii. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. 1950). Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. pielea grasă. precum coşurile. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. Lefrancois).R. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee.

De aici. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. Tot aşa. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. în greutate 4. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. mâinile şi picioarele lungi. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. În perioada adolescenţei. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. dezvoltarea glandelor mamare la fete. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. Se produc modificări sensibile. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. în greutate. lungime. clitorisului şi uterului. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. din punct de vedere morfologic. cât şi în funcţiile diferitelor organe. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. schimbarea vocii. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani).

Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. De aceea. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. sunt mai populari. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor.R. Jones. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. sunt neliniştiţi. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. 1965). Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. alţii mai puţin. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Lefrancois). 3. cât şi la băieţi. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. 52 . În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. atât la fete. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. mai încrezători în sine. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj.scoarţei cerebrale. 2.C. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu.

la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. de anticipare. (P. Zlate. de predicţii. 53 . Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. de planificare. Zlate. 1993). 158). După M. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. autodepăşire. E. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. 1993. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. de definire a personalităţii. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. de a fi afectuos. şi nevoia modelelor. capacitatea de interpretare şi evaluare. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. M. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti.de depăşire. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. Nevoia de independenţă. de independenţă. Verza. de apartenenţă la grup. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. autoeducare în adolescenţă. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. În consecinţă. Golu. are loc acum un proces de dezvoltare. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. p. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. spiritul critic şi autocritic.

sensibilitatea cutanată. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. de răzvrătire. Are loc erotizarea sensibilităţii. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. Adolescentul insistă. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. conduita exaltării şi afirmării. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Ca 54 . „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. capacitatea de acomodare. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. Se dezvoltă gustul.conduita închiderii în sine. 137). iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. înţelegerii nuanţelor din vorbire. spune Jean Rousselet. asupra studierii defectelor sale. mirosul. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. p. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. Şchiopu. se lărgeşte câmpul vizual. vederea la distanţă (gradul de distanţă). Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. manifestări de protest. p. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. 425). 4. Creşte acuitatea vizuală. 1969. 1963.

obiectiv. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. mai complexe şi mai variate. devin mai eficiente. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. Şchiopu. În conformitate cu teoria lui Piaget. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. se determină criteriile logice ale clasificării. voluntară şi perseverentă (U. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . 1963). p. Observaţia este folosită pentru a verifica. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. problemă. 1963. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. 432). Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. mai solicitată în probleme noi. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Şchiopu. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe.

În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. 95). Lefrançois). Carroll. acum devine importantă şi pentru băieţi. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. De asemenea. de demonstrare. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. Relaţiile între băieţi şi fete. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial.R.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. mai ales relativ. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Piaget. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. financiară de confort. la siguranţa şi confortul oferit de familie. Inhelder. 5. contraargumentare. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. B. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. p. cât şi pentru adolescent. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. 112). Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. elaborare de ipoteze. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. 1979. p. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. varietatea şi bogăţia conceptelor individului.R. 1976.

Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. proces care începe de la 25 de ani. H. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală.B. R. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. PERIOADA ADULTĂ 1. VII. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . funcţionarea inimii sau a aparatului respirator.

mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. creşte greutatea corporală. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Volumul şi distributivitatea 58 . Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. ele pot să le conserve încă multă vreme. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. apariţia ridurilor. cât şi sensibilitatea tactilă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. încărunţirea şi rărirea părului. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. Sunt de asemenea mai discrete.şi mai departe. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real.

activitate cumulativă. este caracterizată de activitate profesională intensă. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. p. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. E. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. Şchiopu.cresc mai mult. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. 2. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). relaţii sociale şi de muncă în expansiune. activă creatoare. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. Verza (1981. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. datorită multiplelor structuri ce se 59 . selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. implantaţie profesională intensă.

În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi.solidifică acum. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. Ca o concluzie. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. 3. C. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. independenţa relaţiilor personale. creşterea intereselor. umanizarea valorilor. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. 60 . Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective).

extragerea ideilor esenţiale. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. p. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. Şchiopu şi E. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. sesizarea mai rapidă a semnificativului. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. evaluarea independentă a surselor de informare. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. prin raţionamente ipotetice deductive. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. cerinţă de aplicare şi practică. critica pragmatică a noului. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. U. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. multiliniar (Chandler). Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. procedeele necesare domeniului. stadiul în care se află aceste capacităţi. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. nevoia de precizie. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. Verza (1997. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . tehnicile. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. dar memorarea logică este mai rezistentă. Voneche). dialectică şi pragmatică. Gruber. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile.

iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. Regruparea incorectă a noţiunilor. Vinţanu. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. 14). El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. 1998. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. ci şi mijloc de învingere a alienării. N. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen.capabili de operaţii logice formale. 4. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. Concluzionând. spune Allport (1991. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. p. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). Interpretare antropomorfică. extrapolarea abuzivă. Explicaţii tautologice. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. 280). Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . Generalizarea. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. apreciază N. p. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. prelungeşte durata participării la vârsta activă.

plăcerea. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. toleranţa la frustraţie. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. 287). Persoanele mature sunt centrate pe probleme. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. spune Allport. Va vedea obiectele. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. 1991. Securitatea emoţională (autoacceptarea). „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. În contrast. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea.necesară cu vârsta cronologică (idem. p. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. domestic şi religios. Percepţie realistă. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. iar domeniile sunt: economic. compasiune. politic. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. deci. politica sau aspiraţia religioasă. p. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. Sintetizând. familia noastră. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. intimitate. Filosofia unificatoare a vieţii. exemplifică Allport. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. educaţional. abilităţi şi sarcini. studiul nostru. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. Autoacceptarea. din perspectiva lui. sentimentul securităţii. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. 280). A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. mândria. ocupaţia favorită din timpul liber. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. recreaţional.

iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. posibilităţi multiple de dezvoltare. adaptare gradată. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. fără investiţii de aspiraţii. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. inadaptarea profesională. adaptare restrânsă. Atât sfera profesiunii. p. E. Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. investiţie de aspiraţii crescătoare.relevantă pentru sine. disconfortul „şocului realităţii”. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. simţ al ratării latente/active. Verza (1997. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. propriile calităţi şi valori. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. împlinirii/neîmplinirii. 2. Şchiopu. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. legate de educaţie şi 64 . flexibilitatea acestora. 3.

cunoştinţe).instruire. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). White R. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. E. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. U. un proces de adaptare activ. creşte intimitatea. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. 5. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. cea de părinte. Comportamentul de rol. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. 65 . White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. creativitate. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. p. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă.W. interese. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. viaţa familială şi cea socială. Şchiopu. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. libidoul foarte activ. Verza (1997. crescător. psihologice şi biologice. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată.

cuplurile. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. anularea capacităţii de procreare a femeii. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. căsătorite sau nu. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. rolurile profesionale sunt absorbante. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. se consolidează identitatea familiei. restrângerea numărului de copii etc. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. echivalenţa funcţionării rolului. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. libidoul este în continuare activ.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. apare erodarea intimităţii. legătura matrimonială devine una de securizare. Ca urmare. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. temperarea discretă a libidoului. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . reciprocitatea performanţei de rol. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor.

Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important.şi aşteptarea celeilalte persoane. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. p. 1980. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. de asemenea. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. meşter la toate. Nicolae Mitrofan. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. calmă. seducător. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. p. om de interior. energică. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. 245). Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. p. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . 299). şi tatăl sportiv. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. autoritar. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. vedetă. 247). Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. „mondenă”. 1991. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. tatăl „bomboană”. 1980. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. dintre copiii care au un tată autoritar.

dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. 1972. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. 330). De exemplu. rolurile parentaleducaţional. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent.ideal (Rose Vincent. începând cu vârsta şcolară. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. 1972. invadatoare. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. în timp ce copilul creşte. p. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. cel parental. VIII. 68 . Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. ci dimpotrivă. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. p. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. p. 18). orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. În contemporaneitate. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. 12). în relaţiile cu familia şi prietenii. Cristian Ciupercă 1998.

îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. Conform Merck Manual of Geriatrics. 1997. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). Îmbătrânirea fiziologică. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. Acesta este unul din cele mai 69 . se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. January 22. 349). dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. E. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. masa musculară şi rezistenţa. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. de consistenţă şi funcţionale. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U. Verza. Şchiopu. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. ale structurilor biologice ale organismului. trofice. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. metabolismul. În ansamblu. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. De asemenea. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). se realizează fără seisme prea evidente. 1992). p. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. masa osoasă. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal.

Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. respectiv vederea devine mai slabă. stocarea de informaţii şi. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. de atrofierea lor. Verza. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. Apar din ce în ce mai des insomniile. Respiraţia este mai superficială. postură.Verza. E. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. teamă. Aparatul respirator funcţionează mai slab. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. De-a lungul vieţii. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. învăţarea. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. Mişcările devin treptat mai greoaie. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. Scăderea auzului este o 70 . Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. în consecinţă. Scăderea apei din organism este drastică. mai lipsite de supleţe. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). E. În perioadele adulte. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor.importante efecte ale îmbătrânirii. şi competitiv.Şchiopu. dar şi de scăderea masei musculare. Şchiopu.1997). 1997). Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. în genere. pierderea danturii. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. aceasta având un conţinut ridicat de apă. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. excitare.

O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. Vaughan. Norton &co. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. Skinner şi M. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. 2.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare.F. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. WW. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. Se diminuează memoria de scurtă durată. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. oxigenare şi alimentare a creierului. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale.E. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice. 1983).

lipsa de somn. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. lipsa de speranţă. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie.H Shulman şi R. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. reducerea încrederii în sine. oboseală severă. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. Berman. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. mod de a vorbi şi mişcări. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. lipsa de interes. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . de ajutor în activităţile zilnice. 1988). Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. constipaţia sau diareea. văduvia. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. pierderea în greutate. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri.

precum şi de condiţiile de mediu. 1997). Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Berman. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Alzheimer. de natură fiziologică. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. Această reacţie este foarte frecventă. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. arterioscleroza cerebrală (B. 1997). 4. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. E. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Pentru cei mai 73 . dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. psihologice şi sociale (U. în concluzie. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Şchiopu. Shulman şi R. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC.H. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. 3. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. bătrâneţea medie 75/85 ani. E. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. 1988). subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. marea bătrâneţe după 85 ani (U. Verza. Verza.asociate îmbătrânirii. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Şchiopu.

mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. Census Bureau. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. 5. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Conform aceloraşi statistici. Conform U. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 .S.

cei care stau de pază.3 ani – cf. sfaturi. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor.. fie material (Sanders. activităţi legate de religie. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. şi bunicul distant. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. 1989). Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. ritual. 75 . Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională.părinţilor. cinci stiluri de interacţiune: distant. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. Weibel-Orlando au identificat. cei care acordă suport. activităţi de învăţare.8 ani. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. privitul împreună la televizor.. abuzul de droguri sau medicamente. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. rezervor de înţelepciune. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. fiind în 1999 de 25. violenţa familială. fie emoţional. & Trygstad. căutător de distracţie. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. G. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. cu 1. disciplină. şomajul acestora. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. cât şi indirect. D. copiii născuţi de mame adolescente. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. de asemenea. fictiv. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. banii de buzunar. SIDA. cei care păstrează tradiţiile familiei. tinde să crească şi ea. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. substitut parental. de supraveghere şi de conservare a culturii. comparativ cu anul 1998. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. E. Editura Psyche. 2006. Emil Verza. 2. 1993. M. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Bucureşti. Verza. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Graţiela Sion. 6. 3. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologia copilului. P. 2003. 1981. Psihologia vârstelor. Psihologia vârstelor. Bucureşti. Bucureşti. Golu. Schiţă de psihologie istorică. Bucureşti. 1995 76 . Psihologia copilului mic. 4. Adolescenţa. Nicolae Radu. Editura Didactică şi Pedagogică. Universitatea Bucureşti. Mihaela Minulescu. Tinca Creţu. Psihologia vârstelor. 5. 2001. Zlate.

iar obiectul său îl constituie omul relaţional. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. I. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. Exemplificări. care se asociază. Societatea este. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. la rândul ei. Aşadar. cooperează sau sunt în conflict. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. că există un pact de separare. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. Pe de o parte. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. Real însă. aşa cum arăta Serge Moscovici. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. cu alţi indivizi. ci o sinteză a acestora. ca model sau ca oponent. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. iar societatea – sociologiei. formată din indivizi care interacţionează. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. 1 . psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. pact ce atribuie individul psihologiei.

imaginată sau implicită a altora. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . Allport . naţiuni. popoare. Înainte de a face aceste analize. Nivelul relaţiilor interpersonale. Însă. 2. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. 4. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. Pantelimon Golu): 1. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. Nivelul persoanei. Nivelul grupurilor mari. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. iar cea de a doua marelui personolog american G. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. 3. Nivelul microgrupurilor. colectivităţi.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. căci nu există raporturi fără suporturi. numim această lungă perioadă preistorie. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. În spaţiul culturii germane. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. II. mituri şi obiceiuri. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate.

Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). oponent al gândirii lui Tarde. G. Totuşi. Acelaşi mecanism. Cam în aceeaşi perioadă. în cea mai mare parte. în care realizează istoria comparată a culturii. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. 1924). pe studii experimentale. scrisă de americanul Edward Ross.psihologia popoarelor. în Franţa. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. mecanism care asigură difuzarea noului. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. La începutul sec. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. În 1943 3 . carte apărută tot în 1908. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. cu sens negativ însă. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). Este vorba despre un alt mare autor francez. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. imitaţia prin contagiune. creatorul şcolii sociologice franceze. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. Durkheim. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. Wundt.

contaminarea ideologică etc. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. Tajfel). Carl Hovland. Berscheid şi E. în principal sub aspect metodologic. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. ş. asupra agresivităţii.a. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. armatei. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. comportamentul prosocial (B.se înfiinţează. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. Astfel. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. dar şi a tensiunilor. Studiul atitudinilor. Walster ). baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. identitatea socială (H. sub conducerea lui Lewin.. Moscovici). Latane şi J. atracţia interpersonală ( E. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. Thurstine şi Rensis Lickert). ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Erickson). Continuator al lui Sherif. Pe de altă parte. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. propagandei. În această perioadă. identitatea personală (E. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. fluxului afacerilor. Fritz Heider propune teoria atribuirii. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. critica metodelor folosite. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. Darley). Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor.

folclor. corectând limitele teoriei tardiene). D. istorie. Sudeţianu. pe care o considerăm clasică. N. Costin. la fel ca şi pe alte meleaguri. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. Teodosie” 2. a conducerii. ce va fi multiplicat. interacţionistă între individ şi societate). într-o serie de constatări intuitive. Cantemir etc. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. beletristică. L. etnologie. 3. În această perioadă. psihologia reclamei. III. Bologa. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. D. Elaborările cronicarilor români din sec. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. Ştefănescu-Goangă. Tudoran. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl.Roşca. Cărţile de călătorie. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. 5 . informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. D. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. XV – XVI. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Cantacuzino. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. psihologia umanistă.îndoială. C. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. Printre acestea se numără construcţionismul social. Ureche. analiza discursului. D. G. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. N. A doua jumătate a sec. C. a opiniei publice. etică. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. s-au accentuat unele tendinţe. Drăghicescu (viziunea dinamică. XVI – XVII – D. Al . Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei.

creativitatea individuală şi de grup. IV. relaţiile în grupurile de muncă. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. În perioada modernă (1961 – 1989). Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). autonome. − rolul interpretat. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. susţinut de Pantelimon Golu. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. dinamica grupurilor. − actorul ce joacă rolul. 6 . cadru de referinţă. În acelaşi an. Termenul vine din latinescul persona. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. funcţia sa socială. ci aparţin unui om concret.În anul universitar 1947 – 1948 Al. intercunoaşterea. experimentală şi de teren. relaţiile interpersonale. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. − personaj cu sens de valoare socială. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. în momentele de relaxare ideologică. Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate.

statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. fiu sau fiică. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. În concepţia lui J. el ocupă mai multe poziţii. respect etc. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. acela de lider. ascultare. părinte. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. a celorlaţi membri ai societăţii. Astfel. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie.). de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. a superiorilor. Fiecare individ deţine. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. Astfel. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. 7 . ca enorme reţele de poziţii. poţi fi concomitent profesor. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. De regulă însă. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. a ne solicita să le răspundem. a ne provoca să ne obiectivăm. în orice societate. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. a colegilor mei.

acceptarea şi adoptarea rolului. de exemplu. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. Astfel. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. statutul dă definiţia socială a persoanei. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. În acest sens. După expresia lui R. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. 2. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. a-i încuraja sau sancţiona etc. de la persoana aflată în poziţia respectivă. rolul este un concept corelat celui de statut. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. 3. înţelegerea. Conflictul de rol 8 . în mod legitim. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. Evident.. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. comparativ cu perioada interbelică). este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. Înţelegem astfel de ce.

− inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). fie că apar între două culturi. a sancţiona. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. femeie de carieră. fiică. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). două grupuri profesionale etc. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. necesitatea de a fi. prietenă etc. fiind vorba despre informaţiile. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. de exemplu. V. două clase de vârstă. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. mamă. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. necesitatea de a stabili reguli. în acelaşi timp. a pune limite. 9 . fie o alternanţă a rolurilor. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. soţie.

bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). Astfel. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. neîndemânatic. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. abilităţile şi realizările celor din jur. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi.componenta stimei de sine (self – esteem). O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. ci şi a afectivităţii . Etichetări ca slab. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. când vorbim despre stima de sine. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. având sensul de apreciere. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate.Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. rolul gândirii pozitive nu poate 10 .

ca şi în ştiinţă. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. în fine. eşec. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. efort scăzut şi anxietate înaltă. în cel de al doilea. Astfel. astfel. pionierul acestui domeniu. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. în viaţa de toate zilele. eşecul la un examen este 11 . 1. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. de ipoteze. o poate prezice şi stăpân” (1958). pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens.fi contestat. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. fie din mediu. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. predictibilă şi prin aceasta. indivizii uzează de teorii. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. adică să fie percepută ca stabilă. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). controlabilă. dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. Pentru Fritz Heider. autoblamare. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. după care întreg acest parcurs se reia. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. VI. modul în care te simţi. Psiholog de orientare gestaltistă. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. prin reflectare.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

aflate în interacţiune . trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. susţinere şi apărare mutuală. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. Mai mult. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. conflicte. 1. alcătuind subiectul operei. desemnând o pluralitate de persoane. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . − existenţa unui scop comun. dincolo de condiţia socială sau de altă natură. Clasificarea grupurilor 1. afectiv şi funcţional. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. nemijlocite. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. Grupuri primare şi secundare. Pentru a fi numite astfel. termenul provine din italianul gruppo. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. Semestrul II IX. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. − respectul reciproc face ca. acestea să poată fi depăşite. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). comunicativ. dar nu condescendent. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. 18 . Grupurile sociale mici Etimologic.

mai puţin structurată şi planificată.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. factorii coeziunii şi disocierii etc. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). 3. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. Ca formaţiuni vii însă. 2. mai indirecte. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. Grupuri formale şi informale. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. a formaliza viaţa de grup. Proprietăţile grupurilor mici 19 . fiind membru al acestuia. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. sentimente. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. 3. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. mai puţin frecvente. În fapt. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. 2. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. b. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. Astăzi.

ce alimentează procesele de interacţiune în grup. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. Astfel. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. Mărimea grupului. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. 3. Coeziunea grupului. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. Ca efect standard al coeziunii. în condiţiile unei conduceri minime. Cercetările lui H. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Mărimea este o variabilă independentă. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. 2. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. abilităţi. competiţie. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. gruparea în lanţ. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. motive. conversaţie. Astfel.1. în „y” sau roată. proprietate cantitativă. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. 20 . creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. Steinzor. pe când în cazul unui leader puternic. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. cunoştinţe. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. activitate separată.

fenomenele mediului. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. pe care o exercită asupra individului evenimentele.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. X. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. 4. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. 6. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. 5. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. 1. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. Influenţa socială. Opus. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. Confomismul reprezintă conduita de supunere. tind spre realizarea anumitor scopuri. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. nu putem eluda tema influenţei sociale. În acest context. Conformismul În grupuri. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. în condiţiile învăţării colective. cu predominanţă unilaterală. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator.

Studiul lui M. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. rejectaţi. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. 22 . Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. mimează acordul cu ceilalţi. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. este doar de suprafaţă. are rol instrumental. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. activităţii. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. Studiul lui S. De exemplu. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. ci şi convingerile. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. Ne place să ne considerăm unici. în general. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. Experimente clasice în studiul conformismului. 2. 1. evenimentelor. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu.

e) tipul de cultură în care ne-am format. care au continuu nevoie de validare externă. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. făcând ceea ce fac ceilalţi. percepute de public ca experţi. scăzută stimă de sine. Dacă vorbim despre influenţa normativă. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. atunci.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. conform teoriei impactului social. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. Panica. iubim sau venerăm. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. 2. b) numărul membrilor grupului. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. de exemplu. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. d) coeziunea grupului. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. − o altă persoană este percepută ca expert. dragostea sau respectul lor. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. Obedienţa 23 .

este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. ordinul venit de la autoritate. Se pare că în aceste condiţii. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. 4. Doise. profesor francez de inginerie agricolă. În cadrul experimentului. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. duce la creşterea productivităţii individuale. pierderea motivaţiei. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. G. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. C. Mugny. de către Floyd Allport. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. 3. J. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. Deschamp.Este conduita de supunere. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. 24 . Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii.Millgram la Universitatea Yale (1974).

Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. la modul ideal. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. făcând ca. mai ales. XI. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. Esenţa poziţiei de lider. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. de previziune şi control. de decizie. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. de participare. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. integrator. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. fixată în organigrama grupului. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. psihologice şi culturale. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. de organizare. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. pe ansamblu. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. c) punctul de vedere psihosocial. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. Funcţiile conducerii sunt: de informare. poziţionale. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală.

se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. Real. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. organizarea grupului. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. sensibilitate. în grup. specialistul tehnic al sarcinii. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. b. Bales. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. XII. Astfel. sunt mai simpatizaţi.situaţii. pentru menţinerea coeziunii grupului. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi.E. exigenţă.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. iar cel informal. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. de obicei. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. experimentează pornind de la ipoteza că. specialistul în probleme socioafective. detensionează situaţia. structurarea. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. structurare. R. chiar dacă mai puţin activi.

care se adresează componentei cognitive. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. favorabil sau nefavorabil situaţia. b. ce nu face apel la conţinutul mesajului. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. 3. Există şi o rută periferică. Există astfel. O predispoziţie de durată. învăţată. conjuncturali – important nu mai este ce. dar. Dintre definiţiile date atitudinilor. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. o rută centrală a persuasiunii. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. norma de grup. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. 2. de judecarea respectivei situaţii. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. c. reţinem: 1. 27 . Aşa cum am văzut anterior. în primul rând. să conducă spre conduite adecvate. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. ci la factori contextuali. deci relativ greu de schimbat. ci cum şi prin cine se comunică. deci judecăţii noastre. 1. Atitudinea este.

O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. Ca indicator al credibilităţii. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. De asemenea. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. cu concluzii definitive.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. ci deschisă. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. de vârstă etc. 28 . Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. studiile au demonstrat. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. 2. Sursa – cine comunică. astfel. 1. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. 3. 2. Dintre acestea. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. de status socioeconomic. problematizată. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. Dar şi aici.. religioasă. Mesajul – ce se comunică. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). Audienţa – cui se comunică. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. Caracteristicile mesajului.

adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. nici o importanţă – the more facts you tell. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. Odată captat. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. Altfel. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. sau scurt şi la obiect? . statistici. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. calitatea argumentelor nu are. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. după care intervine saturaţia. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. de fapt. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă.Ogilvy. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. 29 .− repetarea argumentelor creşte. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. lungimea mesajului. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. the more you sell – D. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. nu e motivată să folosească ruta centrală. în general. efectul persuasiv. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. dar numai până la un punct.) − apelul la umor. date.

instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. Va creşte. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. 3. plăgi.− apelul la sex – produsul. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. respingere socială. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. 30 . De exemplu. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. − eficacitatea unui răspuns recomandat. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. fapt ce face să apară produsul. exeme. Prezenţa ataşamentului public. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. Pe de altă parte. În primul rând. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. de asemenea. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari.

persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. Este doar parţial adevărat. 31 . − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. 2. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. ridiculizarea argumentelor etc. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. conştient sau nu. dar chiar odată ajuns. conservatoare. cât de lung e masajul. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare.) XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. Dacă gradul de interes este înalt. cu dimensiuni crescute. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. grupul mare fiind un grup secundar. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. urmăreşte interese ascunse etc. Dacă vorbim de o comunitate închisă.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. înlăuntrul căruia. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. de rezistenţă la persuasiune. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. − datorită expunerii selective. datorită slăbirii contactelor directe. instituţionalizată.

Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. Tipuri de grupuri mari mulţimile. identificarea cu grupul. de difuziune pe mari suprafeţe. − interacţiunea devine un proces de răspândire. focalizarea atenţiei. consideră Le Bon. cutumele.G. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. care se face prin intermediul unor mediatori. instituţiile culturale. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. izolat fiind. Lindzey utilizează. obiceiurile şi limba. 1. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. graţie numărului. 3. Concepţia lui G. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. naţiunea. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. aglomeraţiile. Personalitatea conştientă dispare. poporul. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. ca atare. sentimentul unei puteri invincibile. cât şi diversele profiluri spirituale. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. W. reprezentările colective etc. demonstraţiile. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. Pe ansamblu. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. naţionale. rasiale. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. publicul. adunările. conştiinţa comună.. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. sufletul colectiv. 2. alături de mărime şi alte criterii. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. are o serie de caracteristici noi. stările comune predominante. formându-se astfel un suflet colectiv. 32 . gloatele. tradiţiile. Descriind acest ultim tip de grup mare. etnice. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective.

În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. etc. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. 33 . ci mediocritate”. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. XIV. aglomeraţii. mobiluri de a acţiona. se referă la mulţimi. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. Ca urmare. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. XVIII şi. Marii oratori ca şi marii conducători. pentru mulţimi. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. ci pe aceea a imaginii. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. poate fi profund impresionată. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă.Le Bon îl face. Doar imaginile devin. De aceea. mase de demonstranţi. După părerea lui. imaginaţia mulţimilor. 1. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. cunoscând aceste lucruri. imitaţia.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. deşi cartea este scrisă la 1895. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. în sensul de gloate. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. Shibutani. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. Fiind iraţionale. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. pentru a avea impact. ideile sugerate mulţimilor.

Allport şi Postman. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. mai uşor de înţeles şi povestit. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. valorile celor implicaţi intervin. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. subsumându-şi-l. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale.interesele. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. 2. asimilarea prin condensare. tot mai personal. trebuinţele. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. interesele. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. Există astfel: asimilarea la tema principală. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. De aceea. încercând să imprime un anumit sens. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. − asimilarea. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. cu cât importanţa. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. Moda 34 . asimilarea prin anticipare. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. semnificaţia este mai înaltă. Bartlet. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. Conform sociologului citat anterior. habitudinile. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui.

ca în cazul unei norme juridice. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. Ca în cazul oricărei norme. artă. variaţiile continue. de exemplu. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. arhitectură. vorbire etc. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. Foarte important. 35 . ce reglează această continuă schimbare. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. A fi la modă este.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. parte a unui ritual social. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. din ce în ce mai mult. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. Ca mecanism. Sancţiunile nu sunt explicite. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. Caracterul ciclic. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. − pornind de la teoria comparării sociale. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. design. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. în afara caracterului său tranzitoriu.

Sharon S.Desigur. Editura Anima. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. se derulează şi situaţiile sociale critice. 3. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. A. ci o difuzează. 1997. 3. 5. dar mai ales cel de referinţă.Mugny. Social Psychology. Bucureşti. N. 6. P. 36 . creându-se un fel de „epidemie” psihică. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. Editura Polirom. Neculau ( coord. însuşi nonconformismul devine un stil !). 1996.). Astfel. Editura Houghton Mifflin. Ca în descrierile lui G. 1990. Furtună şi colab. S. Kassin. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi. G. 2004. Editura Didactică şi Pedagogică. incompletă.. Boston. iraţionalul domină. Doise. 1990. Iaşi. imitaţiei şi difuziunii. Editura Polirom. 1973. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. Psihologie socială. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. dintre care vom analiza panica. Psihologia mulţimilor. Brehm. Iaşi. W. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. grupul de apartenenţă. Bucureşti. Golu. 2. 7. C. generând stări de isterie colectivă. Editura Polirom. dar cu efecte diferite. Le Bon. Psihologie socială. Saul M. 2004. G. Editura Fundaţiei România de Mâine. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. este foarte mare. 4. Psihologie socială experimentală. judecata nu mai funcţionează. Manual de psihologie socială. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. datorită gradului redus de control individual. C. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. Moscovici. Deschamp. Bucureşti. Radu. Le Bon. influenţa stimulului. J.

apolitică. de drept privat. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. univ. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. În prezent.1. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. cauze. cunoaştere. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. Dr.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative.05. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. cu personalitate juridică. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. În acest sens. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. situaţii prezente. deontologia profesională. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. interviul. Psihodiagnoza este o activitate care. între şi gnosis. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. conform Legii 213 din 27. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. I. autonomă şi independentă. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii.

şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. într-un întreg specific. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . • calităţile specifice ale sarcinii. nu numai bolile psihice). Examen psihologic. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. interpretarea rezultatelor. cotarea. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. observaţia. De asemenea. Desigur. Ambii. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. 2.2. În consecinţă. În general. de exemplu. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. în practică. În acest scop. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. deşi în măsură diferită. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. Bazându-se pe ele. precum. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. examinator şi subiect. cotării şi interpretării testelor. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. Thorndike „Dacă un lucru există. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. standardizate. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. specifice ale individului examinat. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. 1. instrument psihologic. L. procedura de înregistrare a rezultatelor. informarea sistematică despre subiect). standardizarea înseamnă procedura de lucru. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. Examenul clinic.

ceea ce conduce la o imagine analitică. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. neutră. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp.3. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. O manieră intuitivă. conform unei grile. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. 1.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. • flexibilitate. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. situaţia poate evolua în viitor. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. 3 . 1. în funcţie de repere. în anumite condiţii date. 3. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. instrucţiunile de administrare şi cotare. foarte diferenţiată. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. O manieră formală. 2. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. dar mai puţin integrată. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. obiectivă. • umor. condiţiile de examen. De fapt. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii.

fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale.4. de exemplu. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. 6. standarde cu privire la relaţiile umane. datele de evaluare/diagnoză. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. 7. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. înţeles. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. 5. „adaptat” – „neadaptat” etc. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică.4. integritatea profesională. standarde de onorarii şi taxe. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. 9. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. 8. 1. evaluarea şi diagnoza. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. condiţiile de utilizare a instrumentelor. motivaţia poate fi disfuncţională. consultanţă psihologică. asistenţă. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. standarde de confidenţialitate. calificarea în testare. construirea de instrumente. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. standarde de conduită colegială. auzit în timpul examinărilor sau 4 . adesea însă. interpretarea rezultatelor. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. Astfel. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. responsabilitate profesională şi socială. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. obligatoriu pentru conduita profesională. responsabilitatea administrării instrumentelor. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice.. faţă de tot ceea ce a văzut. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. terapia şi consilierea. actualitatea evaluării. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere.

cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. L. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. testa cu sensul cap. în italiană. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. sintetic. sau. K. În 1966. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. 1954. cu sensul dovadă. Mc. standardizarea: privind condiţiile de aplicare.cercetărilor profesionale. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. de exemplu. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. cuvântul vine din latinescul testimonium. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). spectator. judeca şi decide. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. pe rând. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. II. G. mărturie. 1954). „Mental tests and measurement”. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. administrarea propriu-zisă. standardizare. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. precum. În 1933. A. reprezentativitate. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume.1. Cronbach consideră testul psihologic. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. J. TESTUL PSIHOLOGIC. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. cotarea 5 . exact şi veridic. indicaţie şi testis. care lovesc independenţa sa profesională. II. Cattell. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. în articolul din Mind. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. cu sensul de cel care dă mărturie. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. a posibilităţilor acesteia de a se informa. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional.

indirecte.rezultatelor şi interpretarea acestora. caracterul direct. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. De aceea. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. prin definiţie. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. 2. acceptabilitatea. obiectivitatea. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. sau în terapie. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. Adecvarea se referă. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. implicând în diferite ponderi caracterul direct. Al doilea aspect pertinent este faptul că. testele de performanţă sunt considerate directe. De exemplu.2. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. În consilierea psihologică. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. este importantă. În plus. 2. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. În primul rând. prea ofensiv pentru intimitatea sa. de asemenea şi la 6 . Măsurile directe sunt semne ale problemei. De exemplu. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. sensibilitatea. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. uşurinţa în scorare. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. conducând spre inferenţe indirecte. frecvent pentru că necesită prea mult timp. lungimea. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. Desigur. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. În context. schimbări reactive. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate.

erorile de măsură sunt aleatoare. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. normare 2. • distribuţia rezultatelor să fie normală.3. deci este precis. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. Astfel. deci sunt complet nepredictibile. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. În studiul fidelităţii. corect. Fidelitatea Definiţia fidelităţii.fidelitatea şi validitatea informaţiei. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. Deci. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. B. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A.1. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7.3. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. din 1985. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. 7 . Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. validitate. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. nu sistematice. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. administrate aproape în acelaşi timp. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. Caracteristici psihometrice: fidelitate. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat.

generale şi specifice. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru.C. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. ale persoanelor. Se practică o singură administrare a testului. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. • coeficientul λ3 al lui Guttman. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate.Richardson. (2) După un interval de timp se administrează testul. 8 . Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. D. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. aceloraşi persoane. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne.

Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. Dacă testul se 9 . la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Reguli: 1. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. nu finale. pe baza unor diferenţe individuale mari. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. care reprezintă instrumente de măsură paralele.90. de pildă. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea.7. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. 3. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. 2. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. În literatura de specialitate. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. chiar cuprins între 0. În selecţia profesională.6 şi 0. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele.

Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. 4. ci la interpretarea datelor furnizate de el. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. ci. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. Validarea unui test este cumulativă. Astfel. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. Ea se poate baza pe analiza de itemi.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta.3. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. 3. Standards 1985). testul trebuie revalidat. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. 2. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". prin analiza lor globală. limbajul. ci se deduce”. Standardele APA din 1974. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. la un prag de probabilitate fixat. Prin urmare. Există numeroase metode pentru validarea testelor. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. se alege strategia de validare adecvată.2. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA.85. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. 2. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. pe analiză factorială. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. • măsurările făcute de test să fie corecte.

Pentru fiecare din ele. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. motivaţia agresivitatea. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. 3. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. direct sau indirect. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. pe baza relaţiilor dintre constructe. 2. Toate constructele sunt însă conectate de realitate.. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). 1 981). prin care se manifestă aceste constructe. 11 . care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. Din acest motiv. Constructele psihologice sunt evidenţiate. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. • validarea externă (extenal validity). deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. 199l): 1. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. depresia etc. denumite constructe. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele.

Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. de pildă. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. De exemplu. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. b. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. administrat. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului.b. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. validarea concurentă. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. 1974). Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. validarea predictivă. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards.

această cerinţă este însă greu de realizat. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. 1965). numită criteriu. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. cât şi utilizarea lui.5. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. atât interpretarea testului. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. Din această perspectivă. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. la nevoie. cu un criteriu important.45. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. C.L.criteriului. În experienţa practică. Un test bun rareori poate da. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare.).60. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford.4. adaptare etc. 2.

A. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. acest rezultat neprelucrat. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. În practică. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. De exemplu. Q. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. coeficientul de inteligenţă = 100. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. Q. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect.I. indiferent de subiect sau de vârstă. se înmulţeşte cu 100. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Simon în 1908.I. iar cele sub 50. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. se împarte la numărul total de scoruri. poate să nu reuşească pentru altele.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. realizări inferioare. vârsta sa mentală este de 10. fracţia fiind multiplicată cu 100. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. P 50. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet.I. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. ca măsură a tendinţei centrale. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. la vârste diferite. deşi cea cronologică este de 8. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. Binet – G. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. În general. Pentru a permite o interpretare uniformă. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. Pentru a putea compara direct valorile Q. Gama de percentile este între 1 şi 99. în acelaşi timp. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. percentile şi scoruri standard. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 .

0%. P 100.2%. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.5%.5%.2%. respectiv. z = x– x/ σ z reprezintă media .7. mai ales pentru teste de abilităţi.21.0%. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. scorul e negativ. Etalonul în 7 clase normalizate. Împărţirea în 11 clase standardizate.6%. 12.8% Etalonul în nouă clase.6%. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.0%.38.1%.7%.1% şi 4. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.14.6%. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.1%. de obicei util pentru testele de personalitate: 3. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. 15 .5%. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute.7%. 24. Etalonul în 11 clase. În cotele T.7%.6. 4.6%. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.8%. 3. 19.6%. 25. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4.8%.14. 4.6%.4.1%. 11. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante. 3.6%.21.11.2% şi 6. are ca procente: 4. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi.17.4.2%.5%. 17.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.12. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul.16. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. 7.6%.6.11.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. 24.11. sunt aproape de curba normală a lui Gauss.2%.6. staninele. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute.

rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. măsurare ordinale. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. inegale de măsurare. tendinţă centrală. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. a putea să diferenţiezi printre scoruri. În astfel de situaţii. unităţi de scor pentru Simple şi utile.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Se poate calcula curbei normale. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. sunt echivalente. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. stanine scoruri standard 16 . permit compararea de la test la test. Scorurile sunt unitare. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori.

respectarea confidenţialităţii. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. În urma testării. 2. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. sexuale sau legate de minorităţi). • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. sex. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. 2. Se reverifică itemii şi grila de scorare. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. 4. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. 17 . Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. nonintruziunea. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. pregătire profesională etc. Itemii sunt supuşi realităţii. Principiile respective se referă la obiectivitate. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului.2. Se verifică adecvarea grilei de scorare. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. După ce au fost scrişi. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. şi beneficiarului. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. • Faza de teren. Sunt verificate datele tehnice ale testului. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele.5.).6. 3. • Alcătuirea formei finale a testului. • Revizuirea itemilor. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. care se produce în urma analizei de itemi.

Scala Bayley. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă.S. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3.P. atenţionând când acestea nu sunt certe.. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. discordanţelor dintre date.C. dezvoltarea unor instrumente tip screening.I. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. W. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. III. inteligenţa abstractă. inteligenţa nonverbală etc.S.. În raport se includ şi explicaţiile posibile. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. 4. 5.1. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. − caracterul verbal. W. Scala Brunete. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume.S. incertitudinilor. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. Scala screening Denver. 3. − caracterul nonverbal. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. 2. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. inteligenţa verbală.I. W. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor.A. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior.Lezine. − caracterul abstract. 18 .P.I. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare.

care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. Spearman.). se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. 4. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. într-un timp limitat. T. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. factor de fluenţă verbală.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte.A. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. de exemplu. Thurstone. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. g. Meili (inteligenţă concretă. 1938. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. inventivă). În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. factor de vizualizare spaţială. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice.I. conceptualizarea. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. putem obţine. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. Spearman. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. 3. 19 . apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. fluenţă verbală. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. sau deloc. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. 1927. 2. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. iar la Guilford. Testele domino. şi „factori specifici”. g. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. abilităţi numerice etc. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. De exemplu. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. şi după el şi alţii. factor de înţelegere verbală. în lucrarea Primary Mental Abilities. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. factor numeric. la Thurstone. abstractă. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. Testele de inteligenţă Cattell. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). De exemplu. analitică. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală.

măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. • calitate scăzută. orientare şi selecţie profesională. tematici. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp.3. De exemplu. orientarea vocaţională. programe etc. predicţia performanţelor şcolare. se cere aprofundarea 20 . în acest context.2. testarea clinică etc. propoziţii. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză.5. întârzieri intelectuale. În cazul rezultatelor slabe. consilierea şi selecţia profesională. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. testele furnizează indicele numărului de erori. situaţia poate fi determinată de hipermotivare. dificultăţi în învăţare. timp lung – care. analfabetism.). semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă).. superficialitatea. În domeniul educaţional. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. factor de memorie. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. factor de viteză (celeritate) perceptivă. • calitate înaltă. indicele de exactitate. 6. precum: lipsa de interes pentru examen. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. în general. • calitate scăzută. 7. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. testarea educaţională. planuri. predominarea proceselor de excitaţie. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. repetenţie. 3. oboseală. elemente caracterial-atitudinale. În afara indicelui de performanţă. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. 3. lipsa de capacitate de efort în timp. factor de raţionament. hipercorectitudinea etc. de exemplu. imagini etc.

Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. de a sesiza relaţiile care există între ele. de a dezvolta un sistem de a raţiona. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. Astfel. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. C. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. Raven. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. 3. de aici şi denumirea de matrici progresive. PM 38) Matrix 1947 – în culori. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). 4. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali.” Există trei forme. Are o saturaţie în factorul g de . ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală.82. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. A denumit aceste probe Matrix. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. B (pentru copii şi examene clinice. Pentru a construi testul. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. seriile A. 2. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. 21 . Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. Ab. respectiv abilitatea: 1. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale.

D.4. vârstnici. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. pot suplini lipsa de interes). este (omiţând din nota totală seria Ab). studii antropologice. poate fi spontană. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B.Copiii. 22 . Forma conţine planşe colorate. tinerii alienaţi. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. strălucitor. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. De ce? Energia sa este concentrată. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. De asemenea. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. − intensitatea tensiunilor. Ab. Astfel: dat în timp liber. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. − forţa stimulărilor. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. mediu. şi E din PM 38. Matricile 47 – seriile A. D. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. focalizată pe punctul esenţial. examinări clinice. Dacă s-a început cu seriile A. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. dar cu un nivel de pregătire superior. există şi o formă cu piese încastrate. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. ambiţia. 3. rezultatul poate să nu fie valid. Ab. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. dar mai greu pe cele din seriile C. B Testul este folosit pentru copii. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. D sau E. Dat în timp limitat.

chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. 3. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. uneori. trăit de subiect. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. pentru că atenţia nu există în sine. dacă natura sa este predominant practică. atenţia subiectului. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. De exemplu. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. 2. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. metoda folosită. Deci.6. în testarea atenţiei. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. în funcţie de solicitările practice. se testează: 1. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. care au constituit repere pentru psihotehnică. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii.). control panou comandă etc. De exemplu. Testele de creativitate 23 . analitică – sintetică. În orientarea profesională au fost definite. conţinutul examenului. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. alteori. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. a se împotrivi altor stimulări. De exemplu. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. de forme patologice de lipsă de memorie. diferite tipuri de atenţie. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat.5. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. 3. Astfel. distributivitatea atenţiei. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. excitări posibile. subiectivă – obiectivă. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. forma examenului. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală. rigidă – fluctuantă. statică – dinamică etc. 3.

Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. organizarea materialelor. În general. Scopul depistării 24 . dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. în unele studii. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. aptitudinea de a generaliza. asocierilor. Wallach şi Kogan. problemele de sănătate.2. reacţiile de respingere posibile. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. Popescu-Neveanu. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. 1965. 1983). J. IV. (fluenţă ideativă). Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. expresiilor. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. flexibilitatea. Torrance şi Ball. sau chiar anumite handicapuri. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. 1966. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. Minulescu. 4. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. Roco.1. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. ideilor. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. experienţa practică. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. specificul instalării oboselii. disponibilitate. coordonare kinestezică. Au creat teste de creativitate: E. 1984. aspectul estetic. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. când de obicei copilul doarme). P. flexibilitate comportamentală. originalitatea şi elaborarea. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. M. gustul pentru risc. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. M. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. maturitate afectivă. raţionament inductiv. flexibilitatea. utilitatea. utilizarea unor jucării adecvate). În România.

Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. percepţia şi reprezentarea. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N.3. igienă. activitatea de joc cu copii şi adulţii. memoria verbală (recunoaştere. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. Mitrofan în 1993 – 1994. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. membre). pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. îmbrăcare. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. ortostatism. de la o comunitate educaţională la alta. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. trunchi. posturi de echilibru. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. pronunţia de silabe. consoane). motricitatea fină a mâinii. structura gramaticală a limbajului vorbit. achiziţionarea constanţei obiectului. vertical.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. poziţie şezând. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. publicat în 1969 şi revizuit 1993. activitatea de construcţie. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. limbajul activ. 4. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. mers. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. scala de evaluare a comportamentului. limbajul pasiv. alergare. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. control. manifestări de independenţă (preferinţe active. activitatea de reproducere grafică. caracteristici calitative de vârstă. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. scala motorie. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. motricitate în decubit ventral. denumire de imagini). comportamentul motor. comportamentul verbal. comportamentul de adaptare. 25 . Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie.

vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. cuprinde evaluări ale atenţiei. la nevoie. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. evaluarea programului. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. cadre didactice. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. părinţi. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. Minulescu. capitolul I: 1. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. învăţarea şi rezolvarea de probleme. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. liste de control. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. prin verificarea şi testarea repetată şi. monitorizarea progresului. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . 4. 3.memorarea. habituarea. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. mişcarea dinamică. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). reprezentarea mentală. Teorie şi practică în psihodiagnoză. prevenind instalarea unor abateri grave. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. imitarea posturală. praxisul dinamic. Editura Fundaţiei România de Mâine. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. orientării. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". dacă nota este mai mică de 18 puncte. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. observaţii. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. terapeuţi. vocalizarea şi comunicarea verbală. teste de măsurare a dezvoltării. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. 2. coordonarea musculară. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. 5.

3. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. capitolul II: 1. Aplicaţi şi un test 27 . Întrebări. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Care dintre caracteristicile Dvs.4.

cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Testul MP 38. 28 . Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Testul de eficienţă rezolutivă B53. Testul de abilităţi intelectuale Meili. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. teste de atenţie distributivă. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu.

Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. deci şi metode mixte. Deci. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. 4. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . fidelitatea) I. 3. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. metoda criteriului intern sau metoda factorială. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. metoda intuitivă sau abordarea raţională. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. Dr. Desigur. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. 5. 2. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. într-un astfel de demers mixt. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. următorii paşi: 1. în special. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. Astfel. univ. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. metoda criteriului extern sau metoda empirică. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. 2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. în genere.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale.

8. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). se procedează la intercorelarea itemilor. în paralel. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. determinarea. 5. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. matricea rezultată fiind analizată factorial. 3. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. 4. 5. să fie asemănătoare în orice privinţă. 2. 6. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. practice a diferitelor criterii. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. 2. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. în mod ideal. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune.fie au paternuri de răspuns ambigui. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . 3. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). rotată conform procedurii alese. scala va fi validată pe noi laturi. cu excepţia trăsăturii specificate). dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. 4. pentru fiecare lot. 7. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. respectiv pe tehnici statistice care permit ca.

Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). caracteristici care ţin de prezenţa fizică. în acelaşi timp. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. naţionalitate. reacţii ale altora. relaţii şi efecte sociale. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. care poate avea efecte paradoxale. îngustând creativitatea naturală. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem.). în mod real.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. Astfel. abilităţi şi talente. activităţi. 4. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. roluri sociale. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. 2. stări şi dispoziţii psihice. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. 3. termeni ce se referă la originea geografică. scurt. adverbe. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. atitudini şi opinii. substantive. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . verbe etc. 2. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile.(1990). O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. care pot fi fie nemodificabile. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. cum trebuie scrişi aceşti itemi. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. 3. fapte biografice. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile.

contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. cogniţii interioare c. anormale 2. stranii. observabile b. durata. 7. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. litere. comportamente deschise. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. itemi care descriu comportamente. 4. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. când se specifică frecvenţa. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. Nr. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). consecutiv. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. sociale. nemodificabile. şi 2. precum şi cu referire personală). atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. 2. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). neobservabile de alţii: senzaţii. Pornind însă de la item. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). Altfel spus. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. formatul propriu-zis al itemului. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. lungimea (numărul de cuvinte. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. 5. simptome interne. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. Denumire 1. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă.personalitate. 3. personale. sentimente. subiective. modificabile. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. 32 . 6. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. de altfel. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). 3. comportamente acoperite. trecerea la diateza pasivă. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. propoziţii).

Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. neobişnuite. determinări şi prejudecăţi comune. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. de asemenea. Un item concret. opinii.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). Măsura în care un item evocă valori. de regulă. ţin. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. forţate sau neclare. compararea cu standarde nespecificate. descrieri generale. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. a unor structuri propoziţionale complicate. În psihodiagnoză. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. 1. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). cei care prezintă atitudini. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. pur şi simplu. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. inferenţe personale.2. erorile gramaticale. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. Itemii abstracţi sunt. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. 33 . care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). numesc condiţii semnificative. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. standarde aprobate social. referiri la fapte concrete. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi.

relaţii personale. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). În acelaşi fel. caracteristicile obişnuite. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. Din această perspectivă. zilnice sau. De asemenea.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. de exemplu. are un stil de atent de a evalua datele etc. imaginea de sine etc. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. a predicţiilor asupra comportamentului. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. pe baza lor. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori.3. pentru a ne referi direct la 34 . Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. În această perspectivă. teoria lui H. proiecte personale. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. Inventarul de personalitate California. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific.. 1. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. Desigur. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. Astfel. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor.

(3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). Gi (Impresie bună). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. FactorIII – factor de independenţă. Cs (Capacitate de statut). Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. denumite şi factori. manual pentru interpretare. foaia de răspuns. foaie de profil (masculin şi feminin). conformism social. Materiale necesare: Chestionar. duritate masculină. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. a eficienţei şcolare şi academice. În urma studiilor de analiză factorială. Factor V – sensibilitate feminină vs. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. Wb (Sănătate).480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Sc (Autocontrol). Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. nonconformism social vs. adaptare şi conformism social. Ai (Realizare prin independenţă). a succesului profesional. ataşat social. Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. dependenţă. Fx (Flexibilitate). FM (Feminitate versus Masculinitate). 35 . So (Socializare). • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. Sa (Acceptare de sine). o anume temă a comportamentului interpersonal.denumirea dată de autor. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. Ie (Eficienţã intelectuală). grilă. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Cm (Comunalitate). To (Toleranţă). (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). Sp (Prezenţă socială). Factorul II – factor descrie eficienţa personală. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. etalon. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. Sy (Sociabilitate). • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). spontaneitatea şi siguranţa de sine.

• Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. motivaţia şi experienţa altora. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. şi Cm. Se aplică individual sau colectiv. scoruri sub 20 (c. în special pe scala Gi. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. Gi. Cm. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Wb.s.) pe scala Gi. – subiectul răspunde la întâmplare. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. Recomandat pentru adulţi şi tineri.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã.s. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. minim definit. Gi. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. la un pol şi masculin la celălalt. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. – disimulare negativă. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. Scoruri standard mari pe toate scalele. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele.

este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). Trăsăturile „sursă” sunt importante. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). tăcută. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. So 48). denumite cu litere. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. de la A la Q4. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. convenţională (Sp 41). Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. 37 . să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. şi. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. Scop: Definirea unui profil. o foaie de răspuns.B. 2 grile de corecţie. permanente pentru că sunt factori unitari. Cattell Pentru Cattell. învaţă mai bine într-un mediu structurat. puţin ambiţioasă (Cs 40). Uşor rigidă (Fx 48). ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. 1. construit în clase standardizate (11). În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Aptitudinile. tăcută. stabile. Ca urmare este retrasă.4. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. timidă (Do 44). A şi B. tolerantă tot în limite medii (To 55). Material: Chestionar cu două forme paralele. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. inhibată. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Are 126 itemi. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). puţin prietenoasă (Sy 41). fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. manual de interpretare. este conştiincioasă în limite medii (Re 54). înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale.

Scala G. inteligenţă vie. plin de viaţă. suspicios. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. se bazează pe sine. adaptabil faţă de neîncrezător. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. depresiv. gândire concretă. sentimental. acomodabil. Realist. Scala Q1. de suprafaţă: Factorul I. rece faţă de polul opus. Docil. direct. impulsiv faţă de control al impulsurilor. taciturn. Calm. deschis. Factorul III. conştiincios. capacitate bună de abstractizare. Emotivitate difuză. cere ajutorul şi stima altora. Practic. critic. Scala C. Scala L. îndărătnic. cooperant. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. visător. perseverent. prudent în raporturile sociale. cu sentimente de frustrare. depăşit de evenimente. Conservator. critic. Scala M. nepăsător. sensibil. inovator. faţă de polul opus. insensibil faţă de tandru. ţine la formă. spontan. Scala Q4. senin faţă de anxios. perspicace. dur. formalist. Scala E. expansiv. necontrolat şi în conflict cu sine. fără simţul datoriei. cu o prudenţă extremă. pozitivist. sociabil. cu rezonanţă emoţională bogată. sensibil până la imaturitate emoţională. Adaptabil şi. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. capabil să-şi păstreze sângele rece. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. Încrezător. autoritar. trece repede la acţiune. amabil. Supraeu slab: oportunist. naiv. Direct. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. Factorii secundari. decis. Scala F. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. rezervat faţă de impulsiv. sociabil. Scala B. Scala O. încăpăţânat. cald. Scala Q3. stabil. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. prudent. Scala N. Introvert faţă de extravert. iritabilitate. Slabă tensiune ergică: destins. Moderat. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. hipersensibilitate. calm. O slabă integrare a impulsurilor. moralizator. exteriorizare dificilă. Timid. amabil. cooperant. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic.. timorat. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. neindicat pentru munca în echipă. încrezător în sine.Scala A. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. plin de resurse interioare. temperament de artist faţă de dinamism. umil faţă de afirmativ. Scala I. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. dominator. spirit independent. cu spirit practic. 38 . decis şi întreprinzător. la extrem. Rezervat. inadaptat. clarvăzător. fără spirit practic. cu sentimente de culpabilitate. analitic. detaşat. dependent afectiv. conciliant. sigur de sine. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Lent în înţelegere sau învăţare. entuziast. Scala H. cu un bun control al emotivităţii. realist. natural faţă de subtil. lucid. inteligenţă mai puţin eficientă. Factorul II. întreprinzător. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. cu amor propriu. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. boem.

tranşant. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. 5. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. 39 . nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. iar nota din zona „medie”.Factorul IV. lipsă de încredere în sine. Cattell. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. F şi C. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. rigiditate în comportament). Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Q2. manual pentru interpretare. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. vesel. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. este legat de ceilalţi. În acest sens. III 6. supunere. IV 5. Astfel că. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. 2 şi 8).B. vulnerabilităţi sau invers. însă se deosebeşte de acesta. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. fără să fie extremizat. II 7. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. care. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. Q1. respectiv la clasele 4. instabilitate. L. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. cu iniţiativă. N. defineşte caracteristici de tensiune interioară. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. la reuşite. pasiv. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. temeri. Totalul se împarte la 10. un caracter moderat. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. plăcut. relativ cooperant şi adaptabil la grup. foaie de răspuns. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. foaie de profil. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. 1 şi 9. se manifestă spontan şi expansiv. calculat separat de nota generală de anxietate. etalon. fără limită de timp. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. voalate ale anxietăţii. grilă. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. Comportamentul este dominat de inteligenţă. Atrage atenţia în special dinamismul. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I.

Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. să răspundă cât mai onest. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Q4). Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Se aplică individual sau colectiv. de asemenea. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Scala O = înclinare către auto-acuzare. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. să nu omită nici un răspuns. mai veridic. trebuinţele. Cotare: Se aplică grila. Scala L = sentiment de insecuritate. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp.. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se desenează profilul şi se fac interpretările. tendinţe paranoide. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. tendinţe asociale). această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. 19 ani. Eul slab. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). auto-acuzare şi anxietate combinată. nesigur. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. Exemplu: Adolescent. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. tipice defensivei paranoice. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. de orice fel. C. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. uneori". Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. impulsurile nesatisfăcute. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. O. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . L. de anxietate şi de depresie.

Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. în cadrul altei cercetări. D. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. descriptori potenţiali de personalitate. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. capacităţi şi talente. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. consideră McCrae şi C. 1981. termeni metaforici şi vagi. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. Tupes şi Christal. Au rezultat un număr de 17. termeni care se referă la importanţa socială. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. observaţiilor şi interviurilor realizate. submisivitate. control emoţional şi intelect cercetător. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Termenii din prima categorie. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. Cattell. Alţii. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. 1961. În 1951. Angleitner şi Ostefdorf. Fieke. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. maturitatea emoţională. extraversie. Costa. 41 . independenţi. adaptare socială. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. conservatorism.5. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. radicalism vs. Allport şi Odberg. legaţi de aspecte fizice. din 1925. ciclotimia vs. Îi denumeşte: auto-expresie. Norman. 1988. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. 1949. conformism. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. 1993). dimensiuni esenţiale ale personalităţii. 1965. 47. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. 46. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. ascendenţa vs.Interpretare. cel puţin ca structură. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. În prezent. 1. simţire şi acţiune”. 1963. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. în liniile sale generale. 1994. Ulterior. schizotimia. 1943. Smith. precum Wiggeins şi Trapnell. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. Anxietate în limite normale (indice global 4).

atitudini. 1994. nevrotism. conştiinciozitate şi intelect. În acest model explicativ. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. 42 . Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). în evaluările psihodiagnostice. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. a 5 aspecte fundamentale. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. Psihologul. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. Studiile lor realizate pentru U. prin intermediul proceselor de intermediere. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. Psihologul. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. Trăsăturile bazale. ceea ce conduce spre o a doua eroare. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. agreabilitate. parţial din experienţa personală. nivele care apar explicit în schema de mai jos. conştiinciozitate. În realitate.S. după cum evidenţiază schema. fiind parţial derivate cultural. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. agreabilitate. Desigur. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. nevrotism. fie adaptărilor specifice individului. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. evenimente. 1958.Tupes şi Christal.

sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. Cristian Ormindan. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. de exemplu. Aceste procese dinamice complexe presupun. criteriul „Natură”. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. ce include gânduri. valori. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. atitudini. alături de abilităţile cognitive. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. roluri. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. Elena Mădălina Popa.960 termeni (adjective). În context. la rândul lor. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. care include comportamente specifice. Dicţionarul explicativ al limbii române. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. Deci acele obiceiuri. observabilă a personalităţii. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. desigur. medicale. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. nu există o legătură directă. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. II. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. Dragoş Ciobănescu. DEX – Extragere 12. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. se raportează prin procese dinamice complexe. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. Laura Almăşan. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. obscure. deprinderi. arhaice. 43 . Cosmina Popescu. În concluzie. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. denumite „adaptări caracteristice”. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. între 1994 – 2002. motive. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. Acestea. sentimente. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei.

foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. VII. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. VIII. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). foaia de răspuns. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. pentru fiecare pereche de 2 factori. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. Metoda Hofstee. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. vârsta medie 26. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. 44 . Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. Chestionarul. IX.20) pentru niciunul dintre factori. • Se introduc. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. VI. IV. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete.III.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. A. B.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. V.

Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Spirit de Raţional. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. Imaturitate. Rafinare Independenţă. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs.

În dinamica dintre cele două instanţe intervin. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. De exemplu. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. Există numeroase tipologii. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. astenicul (hiperestezic. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. intermediar şi anestezic). fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament.G. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. Autorul. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. de asemenea. şi două iraţionale. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. sintonic şi greoi). psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. II. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. unele cu impact direct asupra psihodiagozei.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. C. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. oricare ar fi aceasta. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. Astfel. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. atleticul şi displasticul. 1922. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. De la Kretschmer. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. etc. 46 . psiho-neuroendocrine.1. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri.

în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. îl îndepărtează de la imaginar. care. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. Forma G este forma standard a MBTI. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. cea mai recentă. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. introvert intuitiv. la fel.2. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. Jung. spiritul practic. Cu alte cuvinte. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. care va avea însă. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. De exemplu. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. 47 . în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. introvert logic. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. simţul comun etc. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. extravert senzorial. Materiale necesare: Chestionar. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. este un chestionar de evaluare a personalităţii. extravert afectiv. extravert logic. forma G (126 itemi).Complementar. respectiv intuiţia. Sunt. deci realismul. foaia de răspuns. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. extravert intuitiv. centrarea pe real. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. secundară. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. forma AV (50 itemi). În acest context. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. MBTI. fiecare persoană în mod natural. o formă abreviată de auto-evaluare. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. Complementar. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. Indicatorul de tip Myers. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii.Briggs a fost publicat în 1962. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). introvert afectiv. 2. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere.

fiind astfel realişti şi practici. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. vizuale. colorate. de aceea tind spre acţiune. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. În această fază. care îţi dezvăluie înţelesul. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Dacă preferi intuiţia. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. ci pline de putere de evocare. ori se întâmplă efectiv. înainte de a acţiona. Pentru fiecare tip. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Introvertire 2. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. grăitoare. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. 48 . Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. metaforice. atitudinea dominantă a eului. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. adesea meditează la ce au de făcut. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei.

persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. de asemenea. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. pe baza cauzei şi efectului. Din contră. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. Ei au. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Când rezolvă o problemă. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. originale. planificat. să-şi regleze şi controleze viaţa. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. Preferă să-şi trăiască viaţa. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. favorabili şi plini de tact. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. preferă să ia decizii. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. inclusiv realităţile neplăcute.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . să fie bine stabilite. De asemenea. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. În acest fel. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. ea trebuie folosita. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. ori care cer adaptabilitate mărită. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. detaliilor şi realităţii. rămân deschişi experienţei. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. În concluzie. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. Preferinţa pentru iraţional. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut.

urmăreşte obiective clare. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. de exemplu. − Tipul SF este practic. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. Aplicaţie: identificarea tipurilor. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. În opoziţie. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. Deci. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. aparent.fapte. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. începând din 1976. Studiile. Cu cât este mai suportiv mediul. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. astfel. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. este de preferat tipul T (logic. problemele văzute ca oportunităţi. De exemplu. iar companii. principii generale.S. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. colegii. reguli În cadrul unui tip. De exemplu. Prin contrast. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. cel ce are dominanta extravertă. − tipul NT preferă să definească problemele. de preferinţa persoanei pentru E sau I. de conducere. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). o politică. cercetătorii au tras concluzia că. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . modele. spitale şi forţele armate ale U. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. va folosi secundara în lumea interioară. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. îşi stabileşte criterii pentru succes. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. Cercetările au arătat că în posturile înalte. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. Introvertul. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. Introvertul. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii.A. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni.

cel mai uşor. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. dar lucrează cel mai bine. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. cel mai plăcut cu ideile. sau terţiară. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. în sens pozitiv sau negativ. cât şi pe cel raţional. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. imature (de exemplu. independent de împrejurările exterioare. Karl Leonard. Accentuarea. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. Limitele dintre normal. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. dar cel mai bine. 1968. iar devierea devine fundamentală. indiferent de situaţie. Teoria lui K. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. sau a IV-a funcţie. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). Preferinţa JP. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. Şi invers. funcţionare şi adaptare. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. personalităţi accentuate.1. sau funcţia inferioară. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. în termeni cantitativi. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”.interioară şi în cea exterioară. având în vedere aspectele de structură. a doua va fi una raţională. III. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. tendinţa spre „mediu”. Prin dezvoltarea auxiliarei. Persoana.

nu prezintă o perioadă de stare. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. scala a VIII-a. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. exaltare (4 itemi). cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. scala a X-a. hiperperseverenţă (12 itemi). boală psihică severă. lipsa de stăpânire. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. tortură.Nestor. anxietate (8 itemi). demonstrativitate (12 itemi). grupa V. Materiale necesare: chestionarul. Tradus şi experimentat în limba română de I. grupa a VI-a. 52 . control (8 itemi). distimie (8 itemi). în plus. sclala a IX-a. Scop: Structură: Format din 88 itemi. Etiologic. foaie de profil. captivitate. scala a VII-a.tipul demonstrativ (teatral. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. hiperreactivitate (12 itemi). indispoziţie cronică. scala a IV-a. scala III. emotivitate (8 itemi). IV. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. foaie de răspuns. hipertimie (8 itemi). devieri în direcţia alcoolismului. de asemenea. Scala II. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale.2. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3.1. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. ciclotimie (8 itemi). repartizaţi pe 10 scale: Scala I.

psihopatii. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. la ceilalţi.. În clasificarea lor. obiceiuri. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. dar nu şi în disponibilităţi. Clasificarea D. Desigur. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. ei sunt sarea şi piperul omenirii. tulburare borderline a personalităţii. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. În practica psihiatrică şi psihologică. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii.. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie). 4. tulburare narcisică a personalităţii. 1992. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei.IV. alături de bolile psihice propriu-zise. sociopatii.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. tulburare paranoidă a personalităţii. nu întotdeauna în sens negativ. reguli de convieţuire socială. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. tulburare schizotipală a personalităţii. G.S. tulburare schizoidă a personalităţii. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. tulburare anacastă a personalităţii. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. tulburare dependentă a personalităţii. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei.D. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. fiind vorba despre structură de personalitate.2.. tulburare histrionică a personalităţii. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. şi nu rareori la ei înşişi. tulburare emoţional-instabilă. instabilitate 53 . seducători sau respingători. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). tulburare histrionică a personalităţii.-10.M.C. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. stabilitatea emoţională – vs. tulburare dependentă a personalităţii. Particulari în conduită. vulnerabili la infracţiune. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. de dispoziţie şi relaţionale. tulburare borderline a personalităţii. în esenţă. În taxonomia I. uneori le dau culoare”. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). introversie.

sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. înspre extrema sa patologică. poate fi crud şi inuman. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. încăpăţânarea şi. etalon. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. cuantificând gradul lor de normalitate vs. grilă. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. socializare. capacitate de empatie şi de conformare. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). Recomandat pentru adulţi şi tineri. egocentrism. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. izolat. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. o scală de minciună (L). glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. Materiale necesare: Chestionar. tendinţă antisocială.I. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. comportamentul schizoid.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. un psihodiagnostic diferenţial. unipolar depresiv. agresivitate) şi. foaie de profil. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). lipsa de empatie. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. socializarea. manual pentru interpretare. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care.P. nu-i pasă de oameni. cognitiv. E. caracterizat prin impulsivitate. ciudate şi nu-i pasă de pericol. pare a nu se potrivi nicăieri. foaia de răspuns. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. empatia. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. psihotism. răceală. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. În privinţa celui din urmă. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. impulsivitate. subiecţi disimulanţi). îi plac lucrurile neobişnuite. tulburările de afectivitate. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. îi lipsesc sentimentele şi empatia. impersonalitate. ostilitate. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. Copilul pare ciudat. Se aplică individual sau colectiv. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. o scală de adaptare – psihotism. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. 54 .

Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. E = 1. introspectiv. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. devine excitabil. convenţiilor. Tinde spre emoţii puternice. retras. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. este oscilant. E = 5.P. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. Este tipul gânditor. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional.I. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. tulburări de tip maniaco-depresiv. înclinat spre exterior. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. care include de asemenea. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9.Q. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. ideaţie de tip paranoid. de exemplu. agresiv. comportament antisocial şi lipsa de empatie. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. denumit şi instabilitate emoţională. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. Tip artistic. alert. psihopatie. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. nu agreează agitaţia. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. E 1. timiditatea. avem dea face cu peroane socializate.P. Uşor tensionat. impulsive şi doar în al doilea rând. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. pentru nivele înalte criminalitate. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. include şi o a IV-a scală. are o viaţă interioară bogată. îi place aventura şi se expune pericolelor. ostilitatea faţă de celălalt. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. îi plac activităţile distractive. cruzimea. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. are mulţi prieteni. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon.Extravertul este sociabil. optimist. L = 5. solitudinea. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Apatia este caracteristica inversă. 55 . are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. La celălalt pol. cu iniţiativă şi bun organizator. Introvertul este liniştit. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. Îşi asumă uşor riscul. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. E. Nevrotismul. Concret. Dacă este vorba de un instabil extravert. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. Dacă este vorba de un introvert. Notele brute: N = 22. aspecte sadice. Tinde să se subaprecieze. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. blocajul emoţional sunt dominante. drepturilor celorlalţi. L = 5. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. egocentrism. lente. adesea rigide. Îi place să facă glume. anxietate. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. depresie. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. Exemplu: E.

rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. scala psihastenie (Pt). Prin urmare. 7. scala introversie socială (Si). 56 . foaia de răspuns CPI. Scala ipohondrie (Hs). 4. 1952). scala deviaaţie psihopată (Pd).P. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. foaia de profil. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. cu personalitate feminină). etalon. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. 4. 5. cu sau fără conduite manifeste. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. scala hipomanie (Ma). scala masculinitate-feminitate (Mf). scala Nu ştiu (?). decât una simptomatologică şi indică prezenţa. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. 9. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. Descrierea scalelor 1. Scalele clinice sunt:. 2. 1996). (Minulescu. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. scala schizofrenie (Sc). sau Chestionar CPI. hebefreno-catatonică. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. 3. schizofrenia pseudonevrotică. psihopaţi. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. grilele. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. manual pentru interpretare. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). M. a caracteristicilor psihopate de personalitate. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. scala paranoia (Pa). 6.M. grilă. performanţă mai mare de 4 puncte. paranoidă.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare.3. Foaia de răspuns. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI.I. scala isterie (Hy). 8. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. Scalele de validitate sunt: a. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. 10. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. impulsivi. scala depresie (D). scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. scala minciună (L).

K. tendinţe psihopate). un test asociativ verbal. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună. foaia de răspuns. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. (4 scale: de sinceritate. Analiza scalelor diagnostice. a lui P. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Pasul 2. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. Paranoia. Nev.. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Ca regulă generală. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 .) pe foaia de profil. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. grilă. Verificarea validităţii testului. tendinţe paranoide. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. Se aplică individual sau colectiv. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70..1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al.4. care include şi indici de ponderare. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic.P. Testul nr. nevrotice sau psihopate. Pichot Materiale necesare: Chestionar. Ps. etalon. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. nevrotism.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). manual pentru interpretare. Nevroză. Pa. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. P. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. atitudine negativă faţă de testare). capacitatea de înţelegere a testului. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. foaie de profil. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. F.N.) a foii de profil Testul nr. 3. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Cotare: Testul nr. 4. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Chestionarul Psihopatie. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice.

CONTINUUM. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. care se îndepărtează de normă au normal.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde.I sau M. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. contrar teoriilor privind învăţarea socială. 58 . GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii.M. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu.P.verb. La scala de minciună. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă.P. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate.).I. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. CONCEPTE POPULARE. inconştientă. anormal. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. obiect sau eveniment. neacomodare. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. continuumul extraversie – introversie). termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu.

(DP 85) NOMOTETIC. în mentalitatea. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. datorită căreia. mânia. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. de a se izola de lumea exterioară. simţire şi acţiune. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract.G. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. tristeţea. 1992). termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. NEVROTISM. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). activităţile specifice lucrative. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. distractive şi aspirative ale acestuia. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. vinovăţia. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. jena. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. C. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. în mod subit. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. McCrae.

aşa cum este firesc. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. neuropsihologie. pe de altă parte. configuraţie. observăm că. model. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. PSIHOPAT. PSIHOPATOLOGIE. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. memorie. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. mai specific. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. cât şi cea comportamentală. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. procesarea informaţiilor.P.). REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. 60 . asemeni evaluărilor cotidiene. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. de formă. neurologiei. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. determinarea aptitudinilor etc. psihologie clinică. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. Mai general. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. PSIHOLINGVISTICĂ. (DP 85). în sens psihologic specific. (DP 85) PROGNOZA. se referă la condiţia psihologică de non-boală. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. inclusiv a celor nonverbale. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. psihiatriei. tip.I sau M. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. a tulburărilor mentale etc. stabilitatea lor în timp. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. schemă.P. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. în mod specific. prin intermediul căruia sentimentele. PROFIL DE PERSONALITATE. fizică. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. metodologic etc. (DP 85). matrice. sociolingvistică. Indică atât structura organică. evaluarea inteligenţei.I.M. educaţional. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. pe de o parte. PSIHODIAGNOZA. endocrinologiei şi farmacologiei. absenţă a tulburărilor mentale. Dacă. fie el psihologic. PSIHOMETRIE. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. aceste tipuri sau modele de comportament. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. 4 . de modul de organizare a personalităţii). Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. pedagogică sau medicală.sau apărute în cursul primei copilării. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. psihoterapie şi terapie ocupaţională. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. fiind capabilă să exercite o profesie. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. nealterate. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. de gravitatea deficienţei. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. sub diferite forme: ludoterapia. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. arterapia. în funcţie de natura etiologică. dansterapia. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. câştigarea unei autonomii personale. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. Dintre formele psihoterapiei. ergoterapia. dacă are format simţul autocontrolului etc. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. dacă poate comunica oral şi în scris. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal.

. – malformaţii cardiace. – creştere deficitară. . – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. cu degetul mic curbat.I. – apatie. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară.Meningită Microcefalia . – abdomen proeminent. – ochi oblici.Iradiere în timpul sarcinii.Anomalii de dezvoltare ereditare. – cap cu occiput plat. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – piele buhăită.Infecţii ale mamei.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund). Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 . Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. – mâini scurte.

Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. În cazul cecităţii isterice. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. preşcolară. de la o regiune geografică a lumii la alta. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale.Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. la vârsta anteşcolară. fără a o putea salva). Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. presupunând lipsa completă a văzului). din punct de vedere fiziologic şi anatomic. defecte survenite – în copilăria timpurie. şcolară şi defecte tardive). momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale.

Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. mişcările oculare voluntare 7 . atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. tardiv sau numai la bătrâneţe). Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. boli psihice. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. o dezvoltare fizică întârziată (W. R. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). respiraţia fiind superficială. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. lipsită de amplitudine. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). A. L. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Luria. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. Deci educaţia trebuie făcută individual. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii.copilărie. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. A. traumatismele oculare etc. ticurile sau manifestările motrice negative. deficienţe mintale). Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna.

În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. Osaka. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. în imaginea unitară a obiectului respectiv. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. 8 . cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. R.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. Putem spune că. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. neeconomice. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. îndeosebi faţa acestora. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. extrem de numeroase. În urma unor cercetări (S. ale organizării oculomotricităţii. J. cu obiecte etc. W. Tasiak. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. în sine. Sunt studii (R.

rujeolă. la rândul ei. hemoragii. tulburări ale metabolismului. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). stări distrofice. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). accidente. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita.. În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a.).. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. afecţiuni endocrine. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. muzică ascultată tare la căşti etc. hemoragii. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). testul lui 9 . În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. lovituri la nivelul urechii. trauma acustică. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. b.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). Hipoacuzia poate avea. cum sunt testul lui Weber. meningita sau tusea convulsivă). traumatisme fizice etc. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. infecţii de diferite tipuri (pojarul. anoxie sau asfixie albastră etc. alcool). Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. c. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). oreionul. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. infecţiile urechii medii (otită medie).

de cunoştinţe. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . labiolectură şi. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. cât şi calitativ. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. pe dacti-leme. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării.Rinner şi testul lui Schwabach. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. într-o oarecare măsură. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. de cultură. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. Pentru realizarea acestor deziderate. Spre deosebire de copilul surd. atât din punct de vedere cantitativ. folosind ca instrument de lucru diapazonul. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. litere şi stări de spirit. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare.

Acest limbaj. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. imaginea mintală şi evocarea verbală. opinii. imaginea grafică. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. folosit efectiv în comunicare. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. 11 . Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. gânduri. Or. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. jocul simbolic. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Desigur. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. cu demutizare avansată. cu geneza simbolului la copil. Mai târziu. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe.

Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). diabetul etc. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. cardiopatiile. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. în raport cu limba sonoră. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. cu ambele forme de limbaj. Pot fi 12 . În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. modifică aspectul exterior. gestul însă este strâns legat de concret. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. Totuşi. de obicei. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. În ansamblu. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului.

Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. de nutriţie. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. E. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. organice şi psihice. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. toracelui etc. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. Astfel. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze.. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. deformaţii ale abdomenului. după un prim criteriu. de natura funcţiilor somatice.exemplu: deficienţa cifotică. ale musculaturii. putând fi corectate. într-o proporţie mai mare sau mai mică. lordoze. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. al originii. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. deficienţe ale tegumentelor.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. de atitudine. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). alături de deficienţele senzoriale. oaselor sau articulaţiilor. segmentare sau locale). cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. Deficienţele fizice sunt grupate. de viaţă şi de educaţie ale individului. mai uşor sau mai greu). care se pot corecta destul de uşor şi total . Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. fixate definitiv.

examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională.incluse: deficienţe ale capului. asanarea solului. dar mai ales corectiv. ale abdomenului etc. Privind recuperarea deficienţelor fizice. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). înţepenit. apatic. agitat. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). Aşadar. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. deficienţe ale gâtului. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. de vârsta persoanei respective. de echilibru. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. tulburările de mers. reflexoterapie. supravegherea regimului nutriţional etc. fizioterapie. pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. Acest impact este diferit. izolat. trunchiului / toracelui. acu-punctură etc. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. de ritm. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. implicit şi educaţia familiei lui. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. ale feţei. Copilul hiperkinetic. trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. Vorbirea hiper- 14 . aprovizionarea cu apă. violent se situează la polul opus copilului paralitic. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc.). prin kinetoterapie. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului.

frontal. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. metodele educative moderne. constantă. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. zbucium fără rost. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. apoi inversate). iar stimularea senzorială. apropindu-se de obsesie. ia proporţii care depăşesc normalul. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. mai ales noi (aşadar. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. care să-i ofere stabilitate. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . În mod obişnuit. obiceiuri bizare. bazate pe stimulare intensă. clară. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. situaţii bine definite. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie.kineticului poate fi normală. în picioare sau aşezat. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. O altă caracteristică prezentă este legănatul. Somnul poate fi şi el tulburat. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. El are nevoie de un mediu armonios. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). îmbrăcând variate forme. capricii alimentare. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. fie el lateral. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe.

egocentrism ridicat. de variate şi de complexe. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). pe vârste. denigrarea sentimentelor umanitare. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. ci şi de la normele morale. perturbările de apărare. vârste şi mediu social. Străchinaru. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. la sate. poate şi pentru că. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. deformarea conceptului de libertate. modificări la nivelul relaţiilor afective. Străchinaru sau R.(I. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). de injustiţie. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. în timp ce. 1994). curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. alterarea relaţionării cu persoanele iubite. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. slabă consistenţă şi echilibru intern. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. tulburări de cunoaştere. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. Ca răspândire teritorială. continuă. 16 . aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. spre deosebire de mediul urban. cu daune resimţite în raporturile sociale normale. puternice sentimente de devalorizare. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii).

a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. eşecul şcolar. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. divorţul etc. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. alcoolismul şi dependenţa de drog. fapt care. impulsivitatea. Profilaxia.). se realizează cu foarte mari dificultăţi. fuga şi vagabondajul. omuciderea. imatură. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. autopuniţia (autopedepsirea). se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. 17 . spectaculoase în sine). cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. sedativele sau tranchilizantele. instabilitatea. în afara acţiunii lor propriu-zise. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. furtul.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. realizare rapidă. devierile sexuale. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. suicidul şi tentativa de suicid. incendierile voluntare. practic. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. ieşite din comun. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. irascibilitatea. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. absenţa unuia dintre părinţi. alături de mijloacele medicale. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă.

Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. tahilalia. psiho-sociale.). în timpul naşterii sau după naştere. funcţionale. rinolalie. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. standardizat. sarcină toxică. lingvistic. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. unanim acceptate în limba uzuală. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. alalia). de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. bolile infecţioase ale gravidei etc. bradilalia. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. Verza (1982). tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. Guţu. 1975). Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. etiologic. tulburări pe bază de coree). tulburări polimorte de limbaj (afazia. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. logonevroza.). de la manifestările verbale tipizate. psiho-neurologice. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. simptomatologic şi psihologic. disritmică. fonastenia). aftongia. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. alte cauze). bradifazii). disfonică. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. dizartrie). O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. jargonofazii. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. tulburări de voce (afonia. cu vărsături şi leşinuri dese. disfonia. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. ecolalii. asfixierile. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 .

Verza. vocea gravă. timbrul şi rezonanţa sunetelor. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. vocea răguşită. inversiuni. Vrăsmăs. Stănică. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. Aftongia ia naştere atunci când. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. deformări de litere. E. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. fonastenia etc. p. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. mimicii. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. (C. încordării. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. (E. 1983. afonia. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. 1997). silabelor şi cuvintelor. adăugiri. de batere a tactului pe loc. lentă. încetinită. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. vocea oscilantă. omisiuni precipitate. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. înălţimea. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie.58). urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. Stănică şi E. de lungă durată. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. substituiri de cuvinte. în muşchii limbii. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. cu hiperexcitabilitate. C. se produce un spasm tonic. pe lângă o repetare a sunetelor. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. cele mai frecvente fiind: vocea de cap.neclară. dyslexia) şi 19 . sintagme. cu pauze între acestea.

a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative.totale (agrafia şi alexia). iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. însuşirilor şi funcţiilor psihice. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. cele două deficienţe fiind. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. de regulă. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. consecutive una celeilalte. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. 20 . iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. Autismul („autos” → gr. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea.

Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. Teoriile psihogene (B. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . J. Tustin etc. M. etiologia polihandicapului. autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. prognosticul. Teoriile organogenetice (A. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. L. deschis la nevoile copilului. Teoriile comportamentale (Fester. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. auditivă. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. Van Krevelen. Wing etc. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. Bender.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. Potrivit acestor abordări. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. vizuală). vârsta copilului.dar nu poate să numere până la 10). La autist. Mahler. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. mediul. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. kinestezică.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. cu origine în masajul indian). Rimland etc. a „masajului sugarului”. K. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. imaturitate afectivă).). metoda comportamentală. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. Bettlheim. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei.

Arcan. Editura Fundaţiei România de Mâine. Avramescu. deprinderi de viaţă elementare etc. de nutriţie. 1980. dezvoltarea limbajului etc. polihandicap ca şi autismul. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. 3. modalităţi eficiente de comunicare. Nevăzători. Ciumăgeanu. Editura Didactică şi Pedagogică. auzul şi canalul verbal. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. D. comportamentele de tip autostimulare etc. Bucureşti. Damaschin. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. Editura Facla. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. P. 2. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. este însă o deficienţă multisenzorială. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. căpătarea autonomiei personale. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. există şi alte strategii de tratament. Copilul deficient mintal. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. D. Bucureşti. ambliopi. Timişoara. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă.). 2006. Surdocecitatea. dezvoltarea motricităţii lui. angoase. orbi-surdomuţi. 22 . constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Teoria şi practica compensaţiei. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. comportamente distructive etc. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. D. Defectologie şi logopedie. accese de furie. 1973. Aşadar. Defectologia.

acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. obiect. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. univ. abilitarea în vederea diagnosticării lor. 1 . Huber W. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. I. cât şi ale celui sănătos. psihologia profesiunii medicale. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. atât ale individului bolnav. Psihologia medicală: definiţie. dr. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. conţinut. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. relaţia medic-pacient. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări.

cronobiologia. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. psihologia experimentală şi neurofiziologia. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). ca toată lumea). variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . 2.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. nici la stânga. aspectele legate de psihologia dezvoltării. psihologia holistică şi antropologia. ceea ce se află chiar în mijloc. sociologia. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. psihanaliza şi psihologia dinamică. aspectele legate de personalitate. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. etologia. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). De asemenea. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE.

Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. Normalitatea. în istoria sa vitală. cu atât poate fi considerat mai „normal”. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. normalitatea ca proces. Deşi 3 . 1995). adică sănătatea. cu atât apare ca fiind mai anormal. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. iar cu cât este mai rar. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. dar. aflaţi în echilibru dinamic. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. nealterat funcţional şi morfologic. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. normalitatea ideală. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. deşi acestea sunt unice. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. au domenii de definiţie şi de descriere. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. iar ambele extreme.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. 2. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. mai îndepărtat de media statistică. normalitatea ca valoare medie. 1. ca deviante.

cât şi comunitar. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. nu este suficient de operant pentru medicină. o persoană. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ.a. Desigur.) care reflectă măsura în care un organism. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. statal. prescriptive. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. religios ş. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. ale sexului). normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. 4. Luând în considerare această definiţie. 3. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie.). cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. III. cât şi în perspectiva externă. comunitar. ale vârstei. Cu alte cuvinte.

trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. dezorganizare. dezadaptarea. Invers. În acest sens. culturale. în instituirea progresului. ca analiza normalităţii psihice. şi Pichot P. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. să implice nu numai corelaţii biologice. geniile. ci şi sociale. a psihismului văzut cu un „multiplex”. destructurare. Este o stare de armonie. Apare deci evident. şi nu neapărat în absenţa durerii”. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. 2. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. involuţia. axiologică şi socială. boala. Boala umană se caracterizează. mental şi social. Astfel. epistemologice şi dinamice. Delay J. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. psihologică. spre dizarmonie. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. Sensul este important în perspectivă calitativă. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. antropologic. spre minus. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. spre deficit funcţional şi de performanţă. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. 5 . Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. care joacă un rol creator în istoria omenirii. patologia. în general. 1.

3. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. de asemenea. c. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). Pornind de la acest concept. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. Piaget. În acest sens. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. Adaptarea. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. adaptarea ne protejează prin: a. Selye H. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. în practica şi teoria medicală 6 . b. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. ambele cu evidente implicaţii adaptative. rezultanta acestei relaţii. 4. Pentru J. Într-o scurtă perioadă de timp. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. În 1937.

– parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. introdus de Selye H.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. ideile. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. nefiind obligatorii numai stimulii psihici. – cei senzoriali externi. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. cât şi psihologice (emoţionale). formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. stil de viaţă şi pattern comportamental. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. factorii favorizanţi. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Roger Guillemin. pornind de la această definiţie. procesele gândirii. declanşarea şi întreţinerea bolilor. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. În stresul psihic. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. a privit stresul din punct de vedere fiziologic.” Selye H. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. boală. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. Conceptul de stres.

latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. scopuri. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică.). Tucicov-Bogdan A. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. Ea conţine opt grupe mari. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. latura proiectivă (trebuinţe. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. cognitive şi atitudinale ale individului. notate A-H. 1. aptitudini). neconcordant. fie că este vorba de crize de dezvoltare. aspiraţii. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. IV. deosebindune unul de altul. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. latura dinamic-energetică (temperament. indiferent). priceperi. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă.relativă a stresului. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. tendinţe. în termeni de concordant.). raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. după Erikson. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . capacitate. idealuri). motivaţie). latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. dorinţe. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. afectivitate.

pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. Termenul de ciclu al vieţii. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. descris pentru prima dată de Erikson E. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. un complex de trăsături sau o criză specifică. social şi chiar fizic. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. emoţional. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. cât şi de cele ce o vor urma. 9 . vulnerabilizând deci persoana. ce o distinge atât de etapele anterioare. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize.

stimulator. neexistând un vocabular standard. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. În concepţia epigenetică. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. fiecare etapă are propriile caracteristici. stadiu. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. 2. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. cât şi negative. d) stadiul de latenţă: hărnicie. eră. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. Succesiunea etapelor nu se face automat. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. interval. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. cât şi de experienţa de viaţă. perseverenţă/inferioritate. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. în orice caz un mediu nefavorabil. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. şi unul negativ sau nesănătos. 10 . au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. Fiecare etapă are două rezultate posibile. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. epocă etc. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. În împrejurări ideale. superior. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. după cum urmează. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. unul pozitiv sau sănătos. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt.

− perioada micii copilării. ştiu că sunt o persoană şi numai una. Pentru Erikson E. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. numit de K. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Fenomenul complex.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare.. l-ar bloca sau ar provoca regresie. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. când copilul începe să meargă. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. − perioada şcolară sau anii de mijloc. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. Cu alte cuvinte. În ordine cronologică. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. − perioada preşcolară. înainte şi după acest moment”. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. 3. K. pe de altă parte. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. • Conştiinţa identităţii. în orice moment. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . G. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. De fapt. Boala psihică ar întrerupe acest proces. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. creaţie şi integritate. • conştiinţă a unităţii. medie şi tardivă (bătrâneţea). – adolescenţa timpurie.

iar în procese. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. dacă această funcţie „lucrează” normal. De fapt. chiar dacă este una supărătoare. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei.anumit moment. 4. Cele două componente ale cuplului patogenic. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. jenantă. complexitatea retroacţiunilor. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Cu alte cuvinte. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. aşa cum au încercat unii să demonstreze. Cu această subfuncţie. Aceasta nu înseamnă. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). spre exemplu. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. interdependenţelor. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. că bolile nu 12 . Şi asta pentru că. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. Cu alte cuvinte. ce rămâne constant în timp. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. În timpul acestei perioade. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. aceasta este şi marea dificultate. ci şi după ce timpul a mai trecut.

Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului.există. furia. reducerea problemelor afective ale pacientului. antisocială. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. demenţială. şi ca urmare a acestei schimbări. structură şi un mediu limitat. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. Dacă există probleme reale. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . psihotică sau. şi de ce nu. în special indivizii obsesiv-compulsivi. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. indiferent de intensitatea lor nevrotică. atunci acestea trebuie corectate. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. histrionică. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. că nu asistăm decât la o boală unică. Totuşi. mai frecvent. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. 6. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. deseori au crescute anxietatea. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. indignarea. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. 5.

care a elaborat atât studii teoretice. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. deci. într-un fel. Ulterior a apărut o bogată literatură. Un eveniment are. dar şi psihiatri. o discontinuitate. psihologi şi epidemiologi. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. Phares. 2. Un eveniment este.adaptarea umană. atitudini faţă de boala psihică. este. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. Waltz şi Gough. 1959). Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. 1982. EVENIMENT DE VIAŢĂ. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. 14 . V. 1966. 1979. – Control (Rotter. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. – Competenţa (White. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. în cursul vieţii de fiecare zi. 1984). în special în America. 1979). dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. 1982). factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. VULNERABILITATE. În toate aceste domenii. 1977. 1988. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. – Rezistenţa (Kobasa. cu alte cuvinte. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. cât şi cercetare concretă.

1978). un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). de asemenea. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale.. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. a căror viaţă e plină de schimbări. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. Evenimentul provoacă. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. Dar tinerii adulţi. 15 . vor duce la stări depresive. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. de diagnosticele tradiţionale de depresie. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. un student cade la un examen considerat uşor etc. 3. care mai devreme sau mai târziu. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. ating scoruri înalte. oare. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. Dar care este. O maladie cronică gravă. deşi căsătoria era anunţată. fără să se excludă neapărat. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. schizofrenie. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale.. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. În primul rând. indubitabil. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. În cazul în care evenimentul are loc.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. Uneori.). în pofida expectaţiilor fireşti. un logodnic rupe logodna. o serie de neplăceri. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. 1985). Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

• tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. În contrast cu simularea. 1982. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. Kellner. sexuale şi pseudo-neurologice. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. agravării sau menţinerii ei. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. severităţii. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. 1977. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. În plus. 22 . care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. 1984. Katon. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. Kleinman. Kirmayer. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). 1990). Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. 1968.afara unei posibilităţi de definire clare.

unele nemaiavând decât importanţă istorică. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. William H. 2.). psihologic şi social este distinct. În sens general. descoperirii. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. această chinuitoare şi degradantă boală. medicina. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. Sexologia. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Oricum. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. X. domeniu interdisciplinar în care biologia. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. deseori trece nediagnosticată. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume.IX.

în acest domeniu. Artterapia. Logoterapia. atât în plan teoretic. Psihoterapia jungiană. Reeducarea individuală. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Psihoterapia adleriană. în scop terapeutic sau experimental. XI. 24 . scurtă. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. cât şi în cel al intervenţiei practice. sau. Terapiile familiale.. psihoterapia. • durata efectului este. Psihoterapiile de susţinere. Reveria dirijată. 2. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. care. Psihoterapiile de relaxare. singură sau împreună cu alte mijloace. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Psihodrama. şi Necula I. G. Hipnoza. Cromoterapia. mai liber. Psihoterapiile scurte. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. realizează demersul terapeutic. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. de regulă. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. „voi fi plăcut” (agreabil). În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. Sugestia. Psihoterapiile În practica medicală. Virginia Johnson. • efectul este simptomatic. 2002). Biofeedback-ul. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”.

3. factori legaţi de anturajul bolnavului. şi chiar psihologi. În funcţie de natura. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. asistente medicale. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. 25 . şi genos – cu sensul de „produs de”. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. prezenţa efectelor nedorite. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. durata tratamentului. gravitatea. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. 4. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. Complianţa. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. contravine crezurilor profesionale. „făcut de”. numărul de medicamente. În opinia lui Predescu V. tehnicieni. medic. în care pot fi incluse terapiile biologice. regimurile alimentare. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. non-complianţa. evoluţia. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. factori legaţi de tipul tratamentului. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. • acţiune nespecifică.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. durata. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. morbiditatea. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate.

4. Editura Infomedica. Florin Tudose. Bucureşti. 2003. Abordarea pacientului în psihiatrie. Tudose. Florin Tudose. 2002. O abordare modernă a psihologiei medicale. Florin Tudose. Editura Infomedica. Bucureşti. Florin Tudose. 2000. Editura Fundaţiei România de Mâine. 26 . Editura Infomedica. Bucureşti. Bucureşti. Orizonturile Psihologiei Medicale. Fundamente în psihologia medicală. 3.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2003. C. 2. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului.

Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep.drd. Psihologia cognitivă. De asemenea.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. creativitatea etc. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . prin intermediul acestui curs. Cu toate acestea. învaţă. experienţele legate de un eveniment traumatizant. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. precum emoţia şi motivaţia. mai rău. ştiinţa computerelor. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. 1. memoria. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. 1. sociologia şi filosofia. Percepţia. antropologia. Atenţia şi conştiinţa. se intenţionează să se optimizeze atenţia. lingvistica. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. care include pe lângă percepţie. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. îşi amintesc şi gândesc. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. Memoria. cititorilor.univ. teorii. modele. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. psihologia vârstelor. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. psihologia socială şi psihologia clinică. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. învăţare. Neuroştiinţa cognitivă. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. unele care par mai puţin orientate cognitiv. memorie şi gândire. Reprezentarea cunoştinţelor. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. Cursul îşi propune să ofere concepte. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. De fapt.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

raţională (M. De aceea. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. şoferii de taxi). a relaţiilor dintre acestea. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. dintre organism şi mediu. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. reprezintă.235). comparativ cu cele ale imaginilor. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. Zlate. S. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue.M. 1999. care nu este analogică. subiectul cel mai important al întregii psihologii. abstract şi cu scop. în mod mijlocit. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. scriau în 1980 doi psihologi americani. Modificând perspectiva codării duale.219). să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. p. Gândirea. conţinutul. ci şi ca rezultat. P. bazat pe 8 . dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. De exemplu. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. generalizat. poate. o etapă a contemplării vii. 1999. codurile propoziţionale. În orice caz. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. un tip caracteristic de cunoaştere. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). ca în sarcinile despre mărimea imaginii. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). Zlate. mecanismele. Astfel. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. p. interpretare şi valorificare a informaţiilor. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. În opoziţie. Psihologia contemporană. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. dar şi într-unul necunoscut. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. N. De exemplu. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. Mai mult. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. dar alţii resping această observaţie. poate. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică.percepută prin intermediul simţurilor.

Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. Debutează perioada gânguritului. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. Sternberg. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). 99-101). Secvenţe diferite cer sensuri diferite. care pot include alte scheme. Dicu. p. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. un proces. o relaţie sau o descriere. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. fonemic şi morfematic). (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. Sternberg. Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă).şi fluenţa verbală. 2003.principiile abstractizării.J. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. 2003). copiii progresează. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens.). pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. (3) Limba are o structură regulată. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte.. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. 7. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. 1999. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. analiza descendentă. Ne referim la prototip. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. r etc. 1972 apud M.capacitatea de a produce un output lingvistic. un lucru.147-156). are loc între 3 şi 6 ani. pot fi organizate în scheme. 9 . A. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. Idem). (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. 1999. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. care pot include alte categorii. p. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. Golu. precum cuvintele. propoziţiile şi frazele. f. 2003. Între 1 şi 4 ani. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. p. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). (6) Limba evoluează continuu. de la o rădăcină. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. cuvinte şi forme flexionare. Zlate. scris şi vorbit. j. R. semantic şi sintactic). Conceptele pot fi organizate în categorii. Miclea. z. l. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. atribute.281).

Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. Pentru cei mai mulţi oameni. suport şi ajungerea la consens. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. A luat naştere astfel. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. dar care au limba principală bine dezvoltată. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. p. există persoane care vorbesc două limbi. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. 356). această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. Neuropsihologia. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. Sociolingviştii. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. 2003. de exemplu. De exemplu. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. Cu toate acestea. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. În opoziţie. LAD. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. Până acum. p. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. Sion. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. J. Sternberg. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. în cazul lor. 2003. „single-system hipothesis”). Cu toate acestea. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). În fine. Language Acquisition Device. 93-97). o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). indiferent de limba pe care o vorbesc. iar altele împreună. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Pentru ca acest lucru să fie posibil. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. În opoziţie. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie.

Zlate. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. 1999. p. cf. 8. Miclea. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. Munteanu. Rezolvarea problemelor slab definite (M. ironia şi glumele. sarcasmul. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. 2004) sau insuficient definite (M. probabil. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă.semantice obţinută auditiv. Sternberg. cât şi valoros. Cu toate acestea. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. metaforele. 399). construirea strategiei. biologici şi sociali (A. monitorizarea şi evaluarea (R. 1994. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. alocarea resurselor. de exemplu. Transferul. organizarea informaţiei. de iluminare. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. rezolvarea prin analogie. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. 6). În sens restrâns. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. 2004. oamenii recurg adesea la euristici (ex. p. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că.301). astfel încât diversele etape se pot repeta. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. Incubaţia. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. În rezolvarea de probleme. M. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. p. Ea este un fenomen general uman. monotoni. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. 1999. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. Zlate. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. care par iniţial fără nicio legătură.295. gesturile. J. analiza mijloace-scopuri. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. dar care conduc la o soluţie corectă. care pot fi prea lungi. ci şi insightul. 2003. altele nu. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. apud G. ca abilitate creativă. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. definirea problemei şi reprezentarea.problema transferului. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. 1994). ca potenţialitate general umană. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. „ill-structured problems”). Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. Popescu. pentru a servi altor scopuri. Miclea. Perspectiva gestaltismului. cel puţin temporar. ca proces.

p. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). subiectul se comportă raţional.J. 2003. (b) nepoată”. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. e lumină. În mod tradiţional. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. cât şi pentru psihologie. atunci e lumină. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. Deci. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). prototipul. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. Sternberg.calitate. astfel încât.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. „ancorarea” şi raţionalizarea. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. 400). un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. Atât inferenţele inductive. 1999. În plus. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. p. (3) raţionamentul liniar (ex.: „Fratele este pentru soră. ci şi pentru sociologi şi economişti. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. 1999. (6) asumarea riscurilor. spunând: „toţi corbii sunt negri”).: Ion este mai mare ca George. p. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. (8) angajarea profundă în efortul creator (R. cea mai dificilă formă de inducţie. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. Nicu este mai mic ca George. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. Zilnic luăm decizii. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. Miclea. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. E ziuă. adesea neexplicate în 12 . vom generaliza. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. o concluzie derivă cu necesitate logică. din anumite premise. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. ca şi nepotul pentru: (a) unchi. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. 9. Prin urmare. Miclea. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze.). Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). Care dintre cele două variante este corectă?). O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă.265).282). decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie.

apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. de-a lungul istoriei sociale a copilului. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. Mai târziu. pe de parte. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. stadiul preoperaţional. el devine mai puţin egocentric. p. 2003. memoria. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. 145). Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. Sion. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. dialectică şi pragmatică. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. timpi de reacţie. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege.premise. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. În general. Totuşi. Din păcate. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. şi constructivistă. pe măsură ce copilul creşte. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. matematica şi ştiinţele. 2003. interpretează. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. 10. p. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. Gândirea adultului este: metacognitivă. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Sion. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. 158159). stochează. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . utilizarea strategiilor. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. p. Loubovie-Veif.86). reactualizează şi evaluează informaţia. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. 2002. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. eficienţa de alocare a atenţiei etc. Perry etc.

14 . Grigore Nicola. 2006. Graţiela Sion. Bucureşti. 2. 1999. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Mircea Miclea. Bucureşti. 4. 2006. Istoria psihologiei. Modele teoretico-experimentale. 1999. Iaşi. 1999.activă. 2006 5. Psihologia vârstelor. Editura Fundaţiei România de Mâine. 3. Editura Polirom. Bucureşti. Editura Tehnică. Editura Fundaţiei România de Mâine. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. 6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Iaşi. Psihologie cognitivă. Mielu Zlate. Tony Malim. Gabriela Popescu. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologia creativităţii. Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Polirom. Bucureşti. Procese cognitive.

cognitivă. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. Operaţionalizarea obiectivelor. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului.). obiective. efectivă. metoda testelor. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). cât şi ca abilitate practică. univ. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. afectivă şi psihomotorie.). Delimitări conceptuale.1. dr. psihologia educaţiei etc. psihodiagnostic etc. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. Din acest punct de vedere. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. În finalul cursului. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. psihologia muncii. de exemplu.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. 1 . psihologia socială. În acest context. prelucrări şi validări de date etc. se realizează la lucrările de laborator.

Definirea experimentului din psihologie. iar chimistul J.1. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. Prin urmare. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie.3. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). P. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. Scurt istoric al metodei experimentale. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. Astfel. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. pentru prima dată. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. ca în cazul observaţiei. mai precis în anul 1879. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. astronomi). fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). astronomul W. care au evidenţiat date experimentale. ci se provoacă în condiţii determinate. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. uneori cu totul întâmplător.2. De asemenea. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. Darcet măsoară durata acestora (1777). Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. De formaţie fiziolog. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Exner ş. ca metodă preferată.a. W. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . 1.

determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. Comportamentul astfel obţinut. În astfel de situaţii. Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. a culorilor. Lucrarea lui G. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. simţului termic. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. 1. determinate experimental. 3 . Fechner (1801-1887). împreună cu factorii care l-au determinat. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl.4. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns).5. 1. actul de naştere al psihologiei experimentale. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. Variabile implicate în experiment. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. pentru a le dezvălui conexiunile. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). apărută în 1860. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). Bernard). în fapt. Particularităţile experimentului. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Hering (1834-1918).reacţie. repetabilitatea. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. constituie un model experimental. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. de asemenea. Trebuie relevate. Th. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. semnează.

Dacă observaţia se adresează. se numesc potenţiali. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. Controlul variabilelor. Ipoteza. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi.). De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului.6. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. 1. faptelor date. până la strategiile de decizie. cât şi la cel de control.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. de la reacţiile simple şi repetitive. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. grade diferite de complexitate. dar este posibil. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. atitudini. 2. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. constatativ şi consemnativ. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. emoţii etc. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte.1. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. la rândul ei. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. Izvorâtă din observarea faptelor. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării.

2. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. într-un experiment se utilizează. al 10-lea. χ2-hi2). la întâmplare. După elaborare. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. se numeşte grup de control. Legile hazardului se aplică. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. individ. în special. Pentru verificare. În primul caz. după care sunt extrase. În cel de al doilea caz. experimentul „clasic”. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. t. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. al 20-lea etc. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. cota de inteligenţă etc. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute.2. se va numi grupul experimental. selectaţi dintr-o populaţie dată. Are servitutea că artificializează faptele. la care se aplică condiţia de stimulare. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. la care nu se aplică această condiţie. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. de la 1 la N. în fapt. 5 . Subiecţii. ca urmare a condiţiei de stimulare. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. 2. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. iar celălalt. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. de regulă. Spre deosebire de ea. fiecare al 5-lea. economică.). fie în baza pasului statistic. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă.3. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. ipoteza este verificată experimental. din care se alege.

5) atunci. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). pe un număr mic de subiecţi.). Prelucrarea şi interpretarea datelor. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. astfel. specifică pentru experiment. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. cu un risc de eroare de 5%. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. o întâlnim şi în cazul testului. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. concentrarea atenţiei). iar cel de-al doilea să verifice. puncte. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. 6 . 2. stabilind. Prin urmare. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic.4. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). să fie coincidentă. ca de exemplu. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. figuri etc.05 sau mai mică (p < 0.5. relaţia funcţională dintre ele.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. după caz. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. fie în procente sau frecvenţe. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. respectiv legice. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. ipoteza nulă. 2. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. Test şi experiment. Datele din tabele se grupează fie în valori brute.05 şi 0. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. prezumate de ipoteză şi calculată statistic.

Cum se observă. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. Editura Ştiinţifică. 3. prin baremarea lor.E. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. Din istoria cunoaşterii creierului. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. tumori cerebrale).G.e. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. patru tipuri.1.E.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. Tehnica electroencefalografică (E. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. cunoscută încă înainte de 1900. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier).G. 1963. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. E. de unde (V. psihodiagnoză clinică etc. Ca urmare. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). Bucureşti. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). ceva mai rapid.). d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. M. are la om. În consecinţă. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. Tehnica e. în timpul somnului. p. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. Voiculescu. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene.g. Aşadar. Steriade. în mod obişnuit.

Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. în primele momente ale administrării stimulului extern. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. modelată experimental (o emoţie. de exemplu). 30 cm. şi lat de cca 4 cm. lung de aprox.2. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. marchează apariţia reacţiei de orientare. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. iar deasupra acesteia. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. în centrul ei. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. În partea centrală. 3. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. De menţionat că inventarea kimografului. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite.

în realizarea oricărei sarcini experimentale. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. Astfel. evitându-se. Mişcările membranei capsulei pneumatice. în funcţie de domeniul lor de referinţă. astfel. carotidian) şi. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. răspunzând. în al doilea rând. printre altele. cum se ştie. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). după care se usucă. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. amplitudine. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. Funcţional. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. iniţiate de stimulul administrat. datorate acestor variaţii de presiune. de locul de prelevare (radial.3. o parte benzen şi 20-30 gr. care au diferite forme în funcţie. în general. 9 . al apariţiei reacţiei de orientare şi. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. deasupra cărora sunt montate. Mai direct legate de procesele afective. colofoniu). de complexitatea lor constructivă.Marey sau calculatorului. frecvenţă. în general. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. în primul rând. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. 3. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. printr-o componentă neurovegetativă. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. sub forma unei curbe neregulate continue. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. manipularea fumului pentru înnegrire). Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă.

Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). reopletismografe (electrice).5. să determine un răspuns motor.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. Electrozii e. în timpul acţiunii unui excitant. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară).g. tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). Cronaximetria. se montează în funcţie de natura cercetării. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog).m. Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. 3. Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. Electromiografia (EMG). 10 . Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). 3. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. de valoare dublă reobazei. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie. După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. pe ecranul unui osciloscop). complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară.4. În consecinţă. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). respectiv pentru psiholog. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală.

în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. cu încărcătură emoţională.D. în acest scop. sarcini etc.d.E.m. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. buzelor. Reacţia electrodermală (R. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. în rezolvarea de probleme etc.e. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. care au diverse grade de sensibilitate. 3. Prin urmare.Indicatorii e. simultan. membrelor.g..r. clinică) este timpul de reacţie. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului.g.. programarea pe calculator a t.d. industrie. 3. t. Timpul de reacţie (t. în somn şi hipnoză. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului.6. r. la stimuli senzoriali. în special în cercetarea judiciară. cronoscoape electrice. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”).E.r. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe).r. situaţii.7.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic).r. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc.e. mai multe variabile neurovegetative. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată.d. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. realizate în trecut. la cuvinte.D). de exemplu).e.e. A fost o vreme când r. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. În mod obişnuit.). cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui.m. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică). Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională.r.d. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). R. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. Astăzi. este un bun indicator al stărilor emoţionale. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. t.

12 . intensitatea. în general. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. de temperatura mediului ambiant. dureroşi etc. stare de sănătate. Se calculează. oboseală.). tact etc. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. de zona senzorială stimulată. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. antebraţ. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). sex. de durata.r. miros. Spearman.1. durată. frecvenţă etc.cum sunt performanţele sportive şi.r. cu ochii închişi. olfactivi.) T. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. profesie. 30-40). Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate.) este mai dificil. de nivelul de zgomot. Dispozitivele de stimulare utilizează. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. depinde de parametrii fizici ai stimulilor. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. sonerii. este mai scăzut la stimuli auditivi. 4. frecvenţa. de obicei.r. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. media acestor măsurători particulare. structură dinamoenergetică de personalitate). pe un număr mare de încercări (aprox. Von Frey sau alt tip). Cu toate acestea. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). pe baza utilizării unor stimuli gustativi. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă.r. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. Procedură: subiectul. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head.

2 pragul absolut ascendent şi Pd.. P. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . în care se introduce apă de diferite temperaturi. Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări.a. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. este format dintr-o tijă metalică. izolate termic. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire. pragurile particulare vor fi tot valori medii.. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. + . unde Pr este pragul absolut real. baresteziometrul Eulemburg. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului.Potrivit acestei metode. pragul absolut descendent. Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. = x 1a + x 2 a + x 3a + . d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. Termoesteziometrele electrice 13 . Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. fără dubii. Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere.. sau complexe (ex. ale sensibilităţii barestezice. + x + x 2 d + x 3d + . rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. termocuplele). Cel mai cunoscut. cum s-a menţionat). e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. palestezice şi termice. două atingeri). acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). astfel: P. Pa.. La rândul lor.d. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). şi care.

. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite.. după caz. printre altele. şanţul apărut. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa .... Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor.... între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului.2.. cealaltă poate fi iluminată. Prin pipăire. după grosime. 4. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. ca de ex. astfel încât. făcând astfel să apară un şanţ între ele. se poate determina. la acţionarea unui buton. prin pipăire cu degetul. Sensibilitatea vizuală A.. la lumină albă sau colorată. • cu ajutorul plăcilor tactile. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului.. Abaterea se citeşte la o fantă de observare. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă. ia naştere un curent electric. ca în figura de mai jos.. plăcuţele date de experimentator.. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). Manipulând acest buton.. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile.. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze.. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.. cu ajutorul unor filtre speciale. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc..(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite. denivelează două suprafeţe metalice lucioase.. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care... dacă se aplică o diferenţă de temperatură).. cupru şi constantan. Pragul diferenţial vizual. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 . f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee.

manipulând butonul de reglaj. În tehnica de laborator. Acuitatea vizuală este dată. după caz) nivelul de iluminare a discului. cu fracţiuni mici.) la o intensitate de iluminare cunoscută. după sensul în care a fost modificată iluminarea). prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). par omogene. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. 15 . deci. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. B. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. După această perioadă se creşte (sau scade. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. de regulă. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. dacă sunt foarte apropiate. Aşadar. în consecinţă. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. încât. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. propusă de Snellen.

). în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. 16 . Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite.g. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. în special la bărbaţi).).3. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). Se citesc abaterile. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate.o. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. Prin învârtirea discului. un raport invers proporţional. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). de asemenea. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. fie prin scăderea sensibilităţii. 4.i. corespunzătoare celor 7 culori (r.v. cu un motoraş electric. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. de obicei.a. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). Cecitatea cromatică se manifestă. cecitatea pentru roşu şi verde. feroviari. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. În consecinţă.C. îndeosebi din domeniul transporturilor). aviatori etc.v. • deuteranopia determină. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă.

Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. Subiectul. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. Cum s-a menţionat. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). în regiunea nazală. jos). în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). simultan.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului.4. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. sus. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. Culorile galben şi albastru 17 . diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. litere sau alte semne colorate. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. 4. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. roşu aprins. câmpul acestora se suprapune. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. roşu-roz. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. aşezat. Ishihara. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. unde se află reperul „0”. interior. se observă că. În forma sa simplă. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling.

după ce acţiunea excitantului a încetat. ca în cazul celei pozitive. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). începe să vadă din nou.5. după care. 4. Dacă. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. şi negativă. Prin urmare. la plecarea cursorului din reperul „0”. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. ci după o pauză de câteva secunde. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). 30'') apoi se stinge. de exemplu. timp de câteva secunde (aprox. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. După încetarea acţiunii excitantului. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”.au câmpul cel mai mare. După un timp. în continuarea deplasării culorii. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. albastru galben. există un punct situat la aprox. ce poate fi măsurat. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. după câteva clipe. toate culorile au un câmp mai mic. astfel: 18 . imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. În cazul imaginilor consecutive negative. când această imagine are caracteristici inverse excitantului. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. Culori complementare: roşu verde. imaginea consecutiv-negativă va dispare. De asemenea. când nu se vede nimic. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. în zona nazală.

Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. În lichide.2 m/s la +200. vocea de soprană. ci pe oricare altul. 386. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 . culoarea de contrast a galbenului este violetul. În cazul culorilor complementare.6. piuitul. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. Determinarea sensibilităţii auditive 4. în aer. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). viteza sunetului este mai mare.6. joase: basul. De exemplu. de exemplu. trombonul etc.000 Herţi). la +160 cu viteza de 340 m/s. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul.5 m/s la 1000). Aşa. Precizări terminologice şi parametrice. ci galbenverzuiul.Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. Oscilaţiile acustice se propagă. ci şi simultan. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). Exemple de sunete înalte: fluieratul. 4.1. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. care creşte la temperaturi mai înalte (343.

de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor.0002 bari. Astfel. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). În unităţi logaritmice. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. numite decibeli (dB).şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. În acest sens. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. La frecvenţa de 1. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple.000 Hz. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . a fost stabilită frecvenţa de 1.000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. care să exprime acest raport. la o presiune de 0. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. nivelul nul se notează cu „0” dB. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice.5 m. Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe.

alb. scopuri clinice şi nu depăşesc. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. ş. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. prima armonică sau fundamentala va avea. alunecător. de asemenea. adică 600 Hz. funcţie de tărie.m. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. caracteristica timbrului.6. în general. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive.a. rezultată din combinatorica armonicelor. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. Tonul afectiv. 21 . Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. se măsoară cu audiometrul. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. metalic. 10KHz. Deoarece audiometrele deservesc. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). rotund. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). 200 Hz. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz.d. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. clar etc. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. 4. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. De exemplu.2. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Prin dispozitive speciale. adică 400 Hz. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. strident.numesc armonici (uneori octave). iar calitatea sa variază după armonica întărită. în principal. a 4-a va da un sunet pătrunzător. se obiectivează în audiogramă. De exemplu. este timbrul sunetelor. sumbru.

în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). La această traversare oscilaţia consumă timp şi.3. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). considerând că ar fi perfect sferic).Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. subiectul localizează sursa în planul median. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. La frecvenţele înalte. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune).000 Hz). întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). apare senzaţia de durere. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. b) În fapt.. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. 110-120 dB. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. la creşterea în continuare a tăriei. 27 cm (circumferinţa capului. atunci când există o diferenţă de fază. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference).6. oscilaţiile pierd din energie. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. în consecinţă. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. care pot fi egale sau inegale între ele. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale.000 – 3. care. 4.

apropiind sau depărtând.7. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători.1.intensitate aplicată fiecărei urechi. cu ajutorul unei pipete gradate. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. astfel. perimetre acustice etc. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage).2. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. astfel. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră. difuzoare aşezate în diverse unghiuri.7. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. 4. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. Sunt stabilite. unul exterior din metal. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. În afară de aceasta. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. 4. substanţa de receptorul olfactiv. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea.7. 23 . Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. în diferite zone de pe limbă. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri).

De asemenea. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute.8. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. Ca urmare a rezultatelor obţinute. GÂNDIRE. 1948). Bein. În condiţii obişnuite de viaţă. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). albastru – verzui pentru roşu). S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari.8. Obiectul. temperatură. Haloway şi E. nesemnificative pentru identificarea formei. nu dădea decât informaţii de tact. Figuri duble: în viaţa de toate zilele. 4.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. cuvintele de pe pagină etc. G.2. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. 1881). S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. H. 4. apăsare. Modelarea experimentală a percepţiei 4.1. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi.3. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). După unii cercetători (E. deşi imaginea retiniană rămâne constantă.8. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. pus în palmă. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. S.). în special pentru obiectele familiare. Percepţia mărimii: A.8. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). 24 .

dar având volume diferite. cu ochii închişi.4. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc.6. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. eronat. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. După un şir de repetări. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale).).). Subiectul. calculează etc.5.8. accelerarea şi decelerarea. dăm subiectului două bile egale ca mărime. prin palpare. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare.8. trebuie să aprecieze care este mai mare. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. 4. 4. Subiectul va aprecia. scrie. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice.). Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. una mai mare şi cealaltă mai mică. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). 25 . dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. fixată de experimentator. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte.). acum are una mai mică decât în cealaltă. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. auz etc. Se notează abaterile de supra sau de subestimare. obiectele naturale din decor etc.8.4. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul.

sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. „te deplasezi tu”. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox.1. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). + – etc. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. Între ele. 5. 1 minut). corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). în 1/10 secunde. cu voce tare (de la 20 la 1). 15-17 litere). dacă literele formează cuvinte cunoscute. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. la un moment dat pare că. cuvinte sau obiecte. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. privind de pe un pod o apă curgătoare. 26 . alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. respectiv aprox. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. 50 de ori. Mişcarea aparentă. denumită fenomenul „phi” (fi). 4–5 cm. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. aproximativ 4-6 elemente independente. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. se va observa că subiectul va percepe. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică)..

Sterzinger. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). În final. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. 1960).sau două persoane citesc texte diferite. alţii mai greu (sunt mai rigizi). Praga etc. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. Proba se desfăşura în 1-2 ore. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. 5. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. 3) mărimea semnalului. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. 5) factorii de ambianţă. unii oameni fac acest transfer uşor. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. 27 . Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. 9) motivaţie (Baker.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli.3. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. 5. în timp ce subiectul sortează nişte imagini. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. 4) cunoaşterea rezultatelor. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. e) Probe speciale de atenţie.4. 2) intervalul dintre ele. în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). care este în fapt sarcină de detecţie. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test).2. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. 8) stimulii externi neaşteptaţi. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). 5. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. iar apariţia lor să fie neregulată.

1. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. care nu cunoşteau scrierea chineză. culori: de exemplu. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). masă etc. apă). printr-un radical ce se regăseşte. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. deci artificiale. cuvântul „lemn” este exprimat. variind ca mărime în toate caracterele compuse. 28 . 6.2.1. „ras” pe cele uşoare etc. L. pădure. în succesiunea lor logică (de ex. cine scoate cărbuni din pământ etc. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. pentru a constitui o povestire logică. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. c) Ordonarea unor noţiuni disparate.). foc stins. au reuşit. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. C. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte.6. casă în flăcări. în final. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. spre exemplu. în scrierea chineză.2.: pompieri – chibrit. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. adeseori. De exemplu. formă. Subiecţii. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. o disjuncţie: copiii.

: pisică – şoarece. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. 4. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste.1. 7. vară – ploaie. capacitatea de esenţializare etc. 29 . 6. urcă în fiecare zi câte 5 m. iarnă – ?. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. Cât vor costa 10 ouă.2. tipul de gândire etc.: un cocoş care înoată pe un lac. 10 … . originalitatea. pe această bază. 10 …. 14.2. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. 6. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc.2. 8. 8. Vasile şi eu”. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. 10. 11. sau.. 7.2.4. iarbă – copac. etc. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. 7. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. 6. pisică – păr.:2.). În baza datelor sugerate de o figură incompletă. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. 5. flexibilitatea. 8. ploaie – zăpadă etc. copii la săniuş. P. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative. 9. 12). să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. 6. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. pasăre …?).5. Ca să iasă afară.3. E.6.2. elaborarea. a şirului (de ex. Roşca). Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. 9.

Dintre acestea. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). cu înregistrare pe bandă magnetică). var. lot. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. interogaţie. faţă de cea clasică. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. 8..2. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. – cu frecvenţă mijlocie. sau pronunţate oral (cu vocea sau. mult. şef. timbru. cu cel mai scăzut (consoane corelative).. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. debit şi nivel de intensitate). Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută.). nepreveniţi. somn. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. topor etc. fericire. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). Subiecţii. fisc. club. ca: vot. firimitură. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. ca: şah. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. cu grad scăzut (consoane disjunctive). 7. tonul categoric etc. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). asociaţii în lanţ. scrierea automată etc. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. – cu frecvenţă înaltă. asociaţii forţate. Experimentul a. de preferat. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică.). De asemenea. bogăţia lexicală. soroc. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). silitor etc.v. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. asociaţii repetate. ca: holtei. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. şoc etc.

Bucureşti. litere. 2005. Nicolae Lungu. R. 2006. fie numărul de intervenţii necesare. 2. în materie. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. să-l recunoască (memorie senzorială). astfel. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). Fundamentele psihologiei. e/N unde R. 31 . Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. Mnemometrele. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. găină-ou) şi fără sens (de ex. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. Psihologie experimentală. 3. Performanţa se apreciază prin relaţia R. 2005. Editura Fundaţiei România de Mâine. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). Editura Fundaţiei România de Mâine. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. iniţiate de Ebbinghaus. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Teorie şi practică în psihodiagnoză. după o perioadă de timp. figuri de bărbaţi sau femei). cuvinte etc.vol 1 şi 2. Mihaela Minulescu. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază.pronunţare / expunere. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. a martorilor etc. pod-camfor). silabe. Mihai Golu. Se notează fie numărul erorilor. Bucureşti. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. iar N numărul stimulilor.e reprezintă recunoaşteri eronate. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere.c sunt recunoaşteri corecte.c – R.

Grigore Nicola. Bucureşti. 2006. Istoria psihologiei.4. Editura Fundaţiei România de Mâine. 32 .

Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. II. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. I. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. antropogenetică şi ontogenetică. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. drd. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. FACTORI DE MEDIU. de asemenea. 1. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. 1 . să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. Îşi propune. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. În urma parcurgerii cursului.

55 Bouchardi& McGue 1981 0.60 2 .72 0. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. de preferinţă gemeni. 1999. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice.76 0. altele sunt recesive. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. 1999. p.86 0. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice.67 064 Shields 1962 0. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene. respectiv căruia dintre factori.41). p. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator . S.77 0. Birch. Birch. se foloseşte încrucişarea selectivă.91 0.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. Din 1869. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. S.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. a existat o problematică controversată în psihologie. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. în cadrul studiilor pe animale.51 Burt 1966 0.77 0.94 0. unele sunt dominante. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. Hayward. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. Hayward. având o zestre genetică identică.

• Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună.47 0.24 0.22 0. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat.42 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). 3 .• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră. decât cu cei ai părintilor adoptivi.

Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice.• primele studii (Burks.Birch. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. 1999). Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. Smith. 1928. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. Atkinson. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior. R C. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi.1977 si Horn.Bem. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. care locuiesc împreună. S. poate fi atribuit diferenţelor genetice. • În general. 2002).Hayward.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. Leahy. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei. Atkinson.5. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. 1979). • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. 4 . este de 0. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. DJ.13/0. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. EE.

genotipul copilului modelează mediul (Plomin. • interacţiunea evocativă. 1978. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. ambientul. D J. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. • interacţiunea proactivă. Atkinson. cu final deschis. DeFries. Damon. 1977. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică. Scarr. 2002). 1988). Smith. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei.Bem. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte.1977.1980 Youniss & Volpe 1978). O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. Lohelin. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. R C. 2. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. Selman. E E.Atkinson.

(Berndt & Heller. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. respectiv. Kelley. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. Ca să explice comportamentul. 1958. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). Weiner. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. 6 . 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului.sociale din viaţa de zi cu zi. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. 1973. efort sau ambele). Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. zilnice privind cauzele comportamentului. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. Heider. De exemplu. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului.

DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. M. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. • Comportamentul de evitare. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. În acelaşi timp. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. • Comportament ambivalent. • Comportamentul de siguranţă.Iniţial. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. III. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. iniţial psihanalist.

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale . SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. W. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. ID. EGO.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. Lefrancois. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. 8 . Allport .) element stabil al conduitei unei persoane. ID. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei.. Erikson. G. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. pag.. muşcatul. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . EGO.1998.

Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. 2003). a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 . prietenia.individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Psihologia varstelor. cooperarea. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion.

Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de.fizic. psihic şi psihosocial. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. 198). • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. de a muri Construirea identităţii. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. de asemenea. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. Ciupercă. vocaţională. spiritual. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. negativă şi incertă respectiv . Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. personalitatea individului (I. mediul familial şi grupul de prieteni. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. În consecinţă. cu înfăţişarea exterioară. capacităţilor. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. moral-spirituală. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării.“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele.criza de identitate. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. Mitrofan. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. 2002). felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. 10 . 1993 pag. psihosexuală. criteriul fiind autopercepţia. C. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. Golu.

Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. 2003). Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. persoană. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. Dezvoltarea sensului identităţii. profesiune etc. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. creativitate. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. sociabilitate. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. gradul de conformism. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. acum. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. de asemenea. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. apreciază Erikson. El caută confirmări din partea colegilor. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. naţionalitate. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. care sunt. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. el experimentează creşteri corporale rapide. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. de rasă. reamintindu-ne că în contemporaneitate. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi.

relaxaţi. 1994. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. Şchiopu. Verza. mai abrupt sau mai lin. dorinţe. moderne. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. poate manifesta frică sau chiar repulsie. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. Mitrofan. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. dacă modelul matern este modern. 1965). perioada în care. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. 223). N. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. E. protectori. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. pag 31). un amestec de atracţie. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. pag 31). În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. 1997 pag. 12 . Ciupercă. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. El începe să sesizeze tendinţe. mai încrezători. de tranziţie. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. impulsuri uneori imperioase. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. necomplexate (C. 2000. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. Mitrofan. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei.183). Mitorofan . N. Mitrofan .(Rosenberg. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. De asemenea. de surpriză şi de reprimare. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. calmi şi chiar fericiţi. 1994. Dacă modelul matern este tradiţional. exuberanţi. identificarea este mai pasională şi facilă. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. mai labil şi mai puţin informat. pag. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I.

1 în 1996. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Modele de boli psihosomatice. dar şi social şi psihosocial“. determinat în principal de scăderea natalităţii.1 ani)“. Studii longitudinale. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. În mai puţin de două decenii. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. dar continuu. 13 . născute după 1989.2 ani). elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. dar continuu. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. este o categorie socială vulnerabilă. Populaţia „vârstei a treia” (4. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. nu numai în plan economic.2 milioane).2. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”.7 ani) mai mare cu 7. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. în continuă creştere numerică. În România. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. 3. • În România. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. de îmbătrânire demografică. Creşterea mortalităţii după anul 1991. de îmbătrânire demografică. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene.6 ani decât cea masculină (66. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. în special la vârstele adulte. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent.7 ani. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. privitor la speranţa de viaţă.

Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . a organizării de zi cu zi a activităţilor. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. psihologice şi sociale (U. 2003). În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. E. în concluzie. Alzheimer. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. arterioscleroza cerebrală (B. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Berman. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. De asemenea. unele adaptări. de asemenea. Verza. de natură fiziologică. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. Şchiopu. căci el se va afla acasă. 1997). precum şi de condiţiile de mediu. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. 1988). Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Această reacţie este foarte frecventă. H Shulman şi R. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată.

nelinişte. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. retraşi şi depresivi. anxietatea şi mânia. nerăbdare. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. emoţiile negative – cum ar fi depresia. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. factori care măresc şansa de arteroscleroză. în timp ce. ci au slăbit. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. De asemenea. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). erau vulnerabili la infecţii. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. Încă din anii 1940. Bolile psihosomatice. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. Recent. Studiind copii instituţionalizaţi. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. furie şi spirit de competiţie. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 .Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. dintre cei care s-au adaptat.

Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman.1984): 16 . Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. (Vega-Lahr & Field. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. Mattheus şi Angulo 1980.tip A (de exemplu. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. frecatul mâinilor. 1986). au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult.1989. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. sunt mai agresivi în jocuri. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. Mai mult. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). deşi se presupune că este corect. Rushton. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. 1969). cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. comparativ cu cei de tip B. Russell & Wells. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. acest copil are spirit de competiţie. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. observaţi în contextul general al clasei. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. asupra acestui tip de personalitate. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. prin experimentul făcut.

dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. ambiţie). respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. Atracţia nu este limitată la sexul opus. ci şi propriile gene. Larsen. 17 . ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. Barbaţii caută partenere mai tinere. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. şi status înalt. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. finanţe. Masculul caută femele fertile. frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. În studiul efectuat de Buss. Femelele caută parteneri mai în vârstă. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. • rapid excitat de erotismul vizual . Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. Dintr-o perspectivă evolutivă.

Bucureşti. Editura Tehnică. Ann Birch.Bem. 2005. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Editura Tehnică.Atkinson. Editura Polirom. 2. C. Diferenţe interindividuale. Atkinson. • tandreţe. Ian J. 2002. 18 . Deary. R. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. consecinţe. 1999. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. E. • blândeţe. propusă de Gangestad (1989). J. Smith. Psihologia vârstelor. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. Bucureşti. RL. Bucureşti. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. • stabilitate emoţională. E. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. 5. 4. • personalitate plăcută. Psihologia personalităţii. • agreabilitate. D. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Iaşi. 2006. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. Whiteman. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2005 3. Bucureşti. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. Introducere în psihologie. Conform studiilor amintite. Psihologia personalitatii. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Gratiela Sion. Sheila Hayward. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy».• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. cauze. Martha C. Mihaela Corina Ţutu. Trăsături. Gerald Matthews.

1991. 2002. Editura Didactică şi Pedagogică.6. Iaşi. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 19 . 7. Ion Dafinoiu. Personalitatea. Bucureşti. Metode calitative de abordare. Allport. Editura Polirom. Gordon W.