FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. prin comportament. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. a persoanei şi personalităţii. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. fiind o specificare a individului. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. există mai multe tipuri de personaje: sociale. După O. În ambele ipostaze. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. este echivalent cu rolul social. denumită prin diferite concepte. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. concret). personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. biochimice. Stoetzel. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. „mască”. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. volitive.individualizează un om particular. nu există nici o experienţă psihologică. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. 1963). Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. b. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. atât din considerente teoretice. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. simte şi se comportă). biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. Klineberg. desemnează persoana plus o notă de valoare. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut.

G. condiţionarea personalităţii. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. chiar dacă există. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». este inaccesibilă ştiinţei. interiorizată. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. R. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. După criteriul sferei. După criteriul conţinutului. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J.pentru a-şi justifica un statut sau altul. Lamiell). concret) – general (universal). Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. delimităm două categorii de definiţii: 3 . T. nu poate fi studiată. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. o structură internă specifică. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. 2.

teorii personaliste. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. teorii genetice. teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). logice. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. TEORII. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. E. teorii integrative. f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). asemănătoare. A.. teoriilor personalităţii. să plece de la ipoteze verificabile empiric.G. teorii dinamice. Din perspectivă evolutivă: teorii statice. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). Erikson 4 . Adler (psihologia individuală). e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. pentru a favoriza exactitatea).• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. K. MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. în funcţie de autorii lor: S. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. Jung (psihologia analitică). II. experimental). teorii dinamice. teorii de compromis. teorii nomotetice. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. C. opuse. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). Horney (psihanaliza interpersonală). Freud (psihanaliza clasică). b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). diferite. contradictorii. teorii neconcordante.

modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială.B. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. Friedman şi R. b. dinamică. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare.J. Teoriile personalităţii. până la elementul primar. analiza separată a elementelor. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie).(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). şi anume: a. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. ca o structură globală şi unitară. individul se comportă similar în situaţii diferite. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. specific.H. Kelly (teoria constructelor personale). Cattell şi H. d. în acelaşi timp. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. fundamental al acesteia. R. irepetabilă şi ireductibilă. 5 . Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). c. totodată. C. unică. J. factoriale. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). modelul substanţialist (teoriile tipologice. • Într-un sens larg. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. G. relaţional şi grupal. H. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret.B. Dintre ele. Rogers (teoria centrării pe persoană). Hampson). interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. W. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. la situaţie. constantă. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). M. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. Rotter (teoria controlului intern / extern). personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. G. structurală – consideră personalitatea ca întreg.

mobilitatea (plasticitatea). personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. deschis. în orice împrejurare. fiind observabil încă din copilărie. El se manifestă în orice situaţie. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. gândire. ea fiind un sistem dinamic. hipercomplex şi probabilist.• Într-un sens restrâns. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). memorie. impulsivitatea. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. respectiv a personalităţii ca macrostructură. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. menţionăm: consistenţa. De asemenea. Din perspectivă structural-sistemică. Ca entitate reală. o abordare din perspectiva ciberneticii. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). integrarea. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. expresivitatea psihică. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. gradul de dezvoltare. 6 . subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). afectivitate) şi se reflectă în comportament. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. III. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie.

tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. determină categoria de temperament. alături de predispoziţii. el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele).Între tipul de activitate nervoasă superioară (a.n. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii.n. ci reprezintă modul de a fi. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. şi nu latura de conţinut (internă). Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. Tipologii temperamentale: 7 . durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă.s. El influenţează personalitatea. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). Însă. În principiu. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. şi are rol mediator între intensitatea. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. respectiv. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. dar nu determină conţinutul vieţii psihice.s. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. temperamentul este latura de formă („stilistică”). Dacă tipul de a. structura temperamentală şi. determinate genetic. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. şi invers. 2. stilul comportamental. simpatie – antipatie).) – definit prin intensitatea. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament.

• • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. normosplahnicii.n. 3. b) criterii psihofiziologice. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. mezomorf şi respectiv. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. A. d. echilibrat. anestezic). b.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. 4. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. microsplahnicii. 2. 3.P. Lombroso. Viola. bimodale şi trimodale. G. d) criterii psihosociologice. 3. 4. Biotipologia americană: Sheldon. 2. mobil – generează temperamentul sangvinic. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . 2. microsplahnicii. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. e) criterii clinice. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. tipul cerebral). hiperestezic. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. ectomorf. Pavlov studiind tipul de a. stabileşte trei biotipuri – endomorf. tipul digestiv. inert – generează temperamentul flegmatic. tipul respirator. hipomaniac. echilibru. brevilin astenic. tipul puternic. generând trei temperamente – visceroton. c. cerebroton. brevilin stenic. 2. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. somatoton şi respectiv. fiind: unimodale. sintonic. tipul slab – generează temperamentul melancolic. (b) N. tipul puternic. 3. mezoderm şi ectoderm. tipul puternic neechilibrat. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. C. tipul muscular. excitabil – generează temperamentul coleric. 3. c) criterii psihologice. greoi) şi trei schizotimice (1. schizotimic. Tipologii psihofiziologice: • I. E. rezultă următoarele tipuri: 1. longilin astenic. 2. echilibrat. B. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1.s. • Biotipologia italiană: (a).

• • sentimental-introvertit. 4. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. şi anume: gânditor-extravertit. c) tipul artistic. gânditor-introvertit. afectiv. introtensiv şi coartat (retractat). • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. 9 . senzitiv-extravertit. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. tipul cortical drept. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). dinamismul proceselor nervoase. tipul cortical – stâng. tipul limbic stâng. d) tipul gânditor. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. tipul limbic drept. special – gânditor şi intermediar. stabileşte tipurile: extratensiv. mental. b) tipul afectiv. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. d. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. • În funcţie de grupele sangvine. • • D. b. 2. senzitiv-introvertit. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. falic şi genital. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. sentimentalextravertit. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. activism. C. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. Montain identifică 4 temperamente: a. şi anume: gândirea. intuitiv-extravertit. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. rezonanţă. intuitiv-introvertit.. anal. B. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. tonusul afectiv. identifică tipurile: extravert şi introvert. H. uretral. 3. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. perceptiv-imaginativ. N. c. senzaţiile şi intuiţia. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). afectivitatea. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. cărora le corespund 4 temperamente: 1. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri.

multidimensională. tipul nestatornic. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. după o schemă şi 10 . tipul complezent (dependent). E. structurate într-un mod original. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. isteroid (histrionic sau mitomaniac). apatic. depresiv. h. b. astenic. 4. tipul estetic. tipul exploatator. • R. tipul politic. K. Fromm: a. b. 7. polaritatea. neliniştit. c. D. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă.. g. 6. tipul detaşat. tipul agresiv. motorii şi fizice. tipul bizar. tipul instabil:. tipul religios. tipul teoretic. sentimental. f . c. tipul sensibil. tipul impulsiv.tipul obsesiv. tipul economic. sangvinic. tipul exploziv. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. flegmatic. interesele senzoriale. tipul fantastic. e. tipul nervos. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. hipertimic.tipul productiv. Le Senne. f. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. i. coleric. tipul depresiv. 2. i. nervos. d. tipul amoral. l. fanatic. aviditatea.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. e. Schneider delimitează tipurile: a. • K. tipul acumulativ. tipul social. 5. f. Kahn distinge următoarele tipuri: a. 2. IV.instabil. c. rezultând un mare număr de tipuri particulare. b. pasionat. tipul receptiv. E. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. d. b. Berger şi A. 8. c. h. exploziv. j. e. amorf. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. G. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. 3. Allport şi Vernon: a. b. g. d. c. abulic. apatic. d. Horney: a. k. tipul hipertimic. j.

c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. originalitate. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. noutatea). Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. dinamogenă şi de autoîntărire.). 3. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). sfera afectiv-motivaţională. eficienţă). elementare şi aptitudini complexe. nici determinată de mediu. durata. procesualoperatorie. ştiinţifice. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. executivă. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. cunoştinţe. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. de vârstă etc. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. După structura lor. manageriale. după gradul lor de complexitate. temperamentul). pedagogice. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. tehnice. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. 5. aptitudini psihomotorii. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. b) după proces (viteza. În structura generală a unei aptitudini. 4. de reglare. atitudinile. 11 . se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. aptitudini intelectuale. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. deprinderi şi priceperi. Din punct de vedere evolutiv. sportive. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. aptitudinile pot fi: generale şi speciale.

introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. interpersonală. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. D. Salovey. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. J. V. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). muzicală.P. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. Reprezentanţi: A. logico-matematică. empatică. Bar-On. S. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. practică şi socială. spaţială. D. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. Simon. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. J. Goleman. A.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. Binet. • • • Fr. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. kinestezică. Hebb şi B. inteligenţa semantică. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. H. intrapersonală. inteligenţa „subiectivă”. Hein. 2. Mayer şi P. 12 inteligenţa concretă. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. Wechsler. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. Terman. Th. Accepţiunea este însă limitată. Conceptul de inteligenţă. D. Gardner. inteligenţa socială şi capacitatea . ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). D. L. • J. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală.

utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). VI. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. Teoria ierarhică: C. Piaget). Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. Guilford. Spearman. procesual al creativităţii. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. b. Abordarea genetică. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. ci necesită parcurgerea 13 . Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. c.Abordarea analitică factorială. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară.Teoria bifactorială: C. subteoria componenţială. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. forma cea mai înaltă a activităţii umane. Thurstone şi J. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. Teoria multifactorială: L. subteoria „celor două faţete”. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. 3. valoarea. Vernon. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Abordarea sistemică: R. Burt şi Ph. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică.P. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. faptul că ea nu se produce instantaneu. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. creativitatea constituie un fenomen general uman. 2. ca proces (vizează caracterul fazic. calitatea rezultatului depinde de personalitate.

Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . în grade şi proporţii diferite. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. omul valorizându-se pe sine însuşi. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). capacitate de redefinire (Guilford). 4. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). factorii de personalitate (atitudinali. 2. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. Taylor). ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. flexibilitate. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. • sensibilitatea pentru probleme. psihosociali.unor etape. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. Prin creativitate. receptivitate la orice. variabilitatea ideilor. 2. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). toleranţa la situaţii ambigui. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. iar la rândul ei. b. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. verificarea). largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. VII. sensibilitate faţă de probleme. c. 3. b. incubaţia. socioeducaţionali. originalitate (Lowenfeld). originalitate. d. Importantă este configuraţia factorilor. G. elaborare. iluminarea. se integrează organic în structura personalităţii. 3. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. putând stimula sau inhiba creativitatea. Factorii creativităţii: a. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. factorii afectiv-motivaţionali. socioculturali. • lipsa de îngâmfare. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. încrederea în propria activitate creatoare (C. interacţiunea lor. aptitudinali şi temperamentali).

ca notă distinctivă a personalităţii. specifică. se elaborează sistemul atitudini-valori. Atitudinea apare. motivaţionale şi afective. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. ci doar cea esenţială. care include structurile: cognitive. atitudinea faţă de ceilalţi). relaţii de compensare. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi.Atitudinea este poziţia internă. 15 . • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. care include operatorii de conectare. (b) blocul de execuţie. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. definitorie pentru om. Din punct de vedere funcţional. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. Ponderea celor trei componente (cognitivă. afective şi volitive. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. cu valoare morală. ca o structură psihică multidimensională. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. În funcţie de obiectul de referinţă. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. de activare. astfel. relaţii de coordonare (de cooperare). Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. conducând la diverse tipologii caracteriale. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. atitudinea faţă de diferite instituţii. coerentă cu toate celelalte. de declanşare şi ai conexiunii inverse. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. specifică şi unică. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. ele devin valori.

se relaţionează reciproc. b) relaţii de interinfluenţare. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. de dezechilibrare a acesteia. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. intersubiective. antagonice. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. dimpotrivă. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. de avantajare sau periclitare. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. în general. afectiv –motivaţionale. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). voliţionale. Trăsături particulare (cognitive. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . independente unele faţă de altele. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. morale). La rândul său. se organizează. nu atât gradul lor de dezvoltare.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. d) relaţii de feed-back. laturile) personalităţii nu sunt separate. VIII. ci interacţionează unele cu altele. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. c) relaţii de compensare. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. caracterul influenţează (controlează. cu efecte pozitive / negative. Între subsistemele personalităţii se disting. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. afectiv-motivaţionale şi volitive. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive.

Inteligenţa este subordonată creativităţii. şi alţi factori. Modificarea manifestărilor activitate. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. însă. IX. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. în afara inteligenţei (factorul esenţial).anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. Important este. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. de concordanţă. 3. 4. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Eul este nucleul central al personalităţii. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. astfel. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. 2. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. de compatibilitate. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. influenţa este pozitivă. inteligenţa activă (optimală). Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Creativitatea presupune. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare.

exprimă personalitatea. Eul este. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. proprietăţile (particularităţile) Eului. 18 . de fapt. În afara elementelor menţionate. Astfel. gândirea. despre ceilalţi şi despre lume. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. profilul social şi profilul mixt. spre realizarea scopurilor. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. în acelaşi timp. – la câteva criterii. funcţia de mediere şi reglare. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. b. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. însă nu orice fel de conştiinţă. generând astfel sentimentul identităţii. c. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. În cadrul personalităţii. Eul conţine personalitatea şi. funcţia motivaţională. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. Eul psihologic. componenţa şi structura psihică a Eului. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. ci ca un adevărat sistem de valori. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. profilul spiritual. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. un construct între conştiinţă şi personalitate. G. Eul social. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine.informaţiilor despre sine. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. Eul corporal (fizic). orientarea finalistă. reflexivitatea. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. Din punct de vedere structural. şi anume: funcţia cognitivă. 2. organismul e mai larg decât personalitatea”. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). Allport. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. majoritatea lor au unele aspecte comune. şi anume: a. 3. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal.

Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). o metodă de determinare a personalităţii interpersonale.afectiv. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . cu orientări valorice diferite. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. XI. şi nu personalitatea globală. În funcţie de cele 3 dimensiuni. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. şi anume: nivelul interpersonal. de validare). formele „B” şi „C” (de control. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). totodată. consevatorism – radicalism. F. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. comportamentul interpersonal concret. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. generând. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii.X. Ulterior. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. astfel. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. Ea se relevă acestora. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio.

începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). b. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. de comunicare (interpersonală). a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). însuşire psihică (trăsătură de personalitate. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. d. b. Empatia nu este înnăscută. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. adaptarea socială a personalităţii. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. proces psihic (desfăşurare multufazică. b.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. Fiind un construct multidimensional de personalitate. d. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. subiectiv). produs psihic (retrăirea stărilor afective. cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). predictivă. gândurile. c. 20 . c. şi anume: a. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. gândurile şi acţiunile celuilalt). Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. transpunerea în stările afective ale celuilalt). deşi presupune identificarea cu celălalt. empatia include mai multe ipostaze. e. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. înţelege şi evalua stările. performanţială. la un nivel superior. Empatia vizează două componente psihologice: a. fenomen psihic (fapt interior. S. acţiunile.

Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. continuu. concepţii. neuniform. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. În acest sens. nobil. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. de alţii şi de sine. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. crearea de valori sociale. începând încă din primele zile ale copilăriei. 5. 6. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. cu efecte adaptative. 8. elaborarea. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. 9. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. 21 .devenirea conştientă de lume. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. 3. ea devine. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). 2. funcţionalitate ineficientă. ci şi regresiv. nivelul structurilor dezvoltate. nivelul structurilor semidezvoltate. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. scopuri. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. psihologia personalităţii. XII. capacitatea individului de a se pune în valoare. coerent. domeniul medical. didactic. K. psihoterapia. b. uniform. M. motive. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. capacitate de adaptare redusă. atitudini. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. 4. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. discontinuu. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. de a se face recunoscut de alţii. 7. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. nivelul structurilor primare (globale). se construieşte în cursul ontogenezei. c. 10. artistic şi literar.

Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. Maslow. exaltat. trebuinţa spre flexibilitate.unificare. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. intuiţie. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. hiperperseverentă. G. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. 22 . chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive.B. nestăpânită. 2. cu tendinţa spre patologic. labil. Rogers. predispune la manifestări patologice. în condiţii defavorabile de viaţă. trebuinţa spre unitate. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. eficienţă (personalitatea optimală. autorealizare (A. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. sănătate mentală. distimic. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). capacitate de autoreglare. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. hiperexactă. 3. funcţionalitate eficientă. vom avea caracteristicile personalităţii imature. exigenţa Eului. umor). 3. percepţie realistă. se situează la limita dintre normal şi patologic. ci şi numărul lor. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. şi negative. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. emotiv. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. Personalitatea optimală (termen introdus de W. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). 4.Maslow). La polul opus. C. adaptare. 2. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. obiectivarea Eului (autocunoaştere. anxios. securitatea emoţională (autoacceptarea). 5. Allport. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. C. performanţă. personalitatea pozitivă). Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard.

totodată. 2. b. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). în cele 4 tipuri majore de personalitate. M. Bucureşti. 2006. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. 4. Mihai Golu. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. Ann Birch. e. multe alte tipologii ale personalităţii. în mod corespunzător. personalitatea manifestată (exteriorizată. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Sheila Hayward. Editura Didactică şi Pedagogică. II. necorelată. Fundamentele psihologiei. Jung.D. Psihologia personalităţii. Corina Ţuţu. Opere complete. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. şi anume: a. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). nesistematică a faţetelor). f. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Editura Tehnică. şi tipuri de Eu. 4. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. Diferenţe interindividuale. c. Bucureşti. personalitatea ideală (imaginea dorită). personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). 23 . Editura Fundaţiei România de Mâine. subordonarea sau chiar anularea celoralate). Carl Gustav. Cunoscând tipurile de personalitate. 1991. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. obiectivată în comportament). corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. Bucureşti. tipul instabil (acţiunea independentă. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Gordon. Bucureşti. Editura Trei. 3. 3. 1999. Bucureşti. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. Tipuri psihologice. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). vol. prin intervenţii educative şi terapeutice. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. În funcţie de diverse criterii. Allport. vol.6. 2004. 2005. evita. putem forma. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). 5. Mihaela. d.

Elemente de personologie. 9. 1997. Stroe. 2000. Bucureşti. Tudora Sima. Editura Ştiinţifică. Mielu Zlate. Editura Victor. 8. Mihaela Roco.6. Iaşi. Editura Atos. 2004. 1968. Fundamentele psihologiei. 7. 2001. 24 . Bucureşti. Bucureşti. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Empatie şi personalitate. Editura Polirom. Ralph Linton. Fundamentul cultural al personalităţii. 10. Editura Pro Humanitate. Marcus. Bucureşti.

pe când psihologia genetică. Ca urmare. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. este o ştiinţă a dezvoltării. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. 1 . DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. la rândul ei. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. de la naştere până la moarte. drd. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. I. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului.

Guidetti. De asemenea. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. finalitate şi evoluţie (Bideaud. ci. Neveanu. Pedinielli. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. Sillamy. Pentru termenul de psihologia vârstelor. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. O accepţiune generală a termenului este 2 . majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. psychology of life (life-span psychology). Gesell în Statele Unite. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. spun cercetătorii francezi citaţi.plecând de la studiul copilului. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. Psihologia dezvoltării (în engl. de asemenea. Houde. 1997). life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor.P. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Psihologia genetică reprezentată de A. Piaget în Elveţia şi H. p. p. J. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. 2002. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. noţiunile de continuitate.3). 2002. 1978).

în prefaţa la Psihologia vârstelor. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. 1997). este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. Şchiopu. Cu alte cuvinte. socio-cultural. De exemplu. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. provizoriu sau definitiv. educaţional. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. cognitive. profesional (U. ierarhizate în timp. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. psihice şi sociale. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. Şchiopu. psihice. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. 1997). Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. deşi vârsta în sine nu le explică.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. afective. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. diagnoza şi consilierea. Explicaţiile 3 . Schimbările sunt bine structurate pe vârste. explicarea.

recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. a se maturiza şi a învăţa. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. În concluzie. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. precum şi caracteristicile dominante. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. dezvoltarea înseamnă a creşte. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. De aceea. şi nu transformări. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. care se pot constitui în teme principale. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. implicând adăugiri. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. Se 4 . controversate. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. De exemplu. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu.

Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii.pot identifica creşteri ale masei somatice. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. Lefrançois. 1993). rezultatul maturării în final este acelaşi. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. Zlate. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. De exemplu. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. 4) sau celor fiziologice (M. maturare şi învăţare. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. 5 . Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. Asemenea schimbări. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. sunt exemple clare de creştere. p. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor.

ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. Aceste afirmaţii. de regulă în plan inconştient. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. şi abordările psihanalitice. cât şi pentru viitor.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. teoriile învăţării sociale. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. principii. ipoteze. De aceea. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. 6 . atât pentru timpul prezent. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. dar şi predicţii pentru fenomene. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. În opoziţie cu aceştia. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. mergând până la principii şi legi. II. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. concepte. adânc înrădăcinate în individ. 1. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. Piaget. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. Studiul teoriilor dezvoltării este important.

Atât în teorie. cât şi în practica sa. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. sublimarea. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 .Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). simbolizarea. 1975). relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. în consecinţă. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. suptul degetului. fumatul). refularea şi cenzura. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. format din instanţe cu specializări funcţionale. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale.

precum şi reţinerea lor. p. instinctual. etapa falică. înghiţitul şi joaca cu buzele. în final. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. ID-ul este dominant.etape ale apariţiei. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. muşcatul. Ego şi SuperEgo (vezi figura). trecând prin etapa anală. Pe scurt. etapa genitală. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. 36). 1998. etapa de latenţă şi.

teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi.Oedip sau Electra. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. îngrijirea copilului. 1983 2. educaţia specială. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. 9 . psihologia gestaltistă. Lefrançois. EGO. psihologia şi consilierea confesională. psihologia socială. respectiv. EGO. în acelaşi timp. tată. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. ID. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. literatura şi arta. * După Guy R. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. ID. psihiatria. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. dezvoltarea copilului. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. educaţia timpurie. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale.

Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. ori un moment critic. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . individul capătă o dimensiune a competenţei sale. În fiecare stadiu are loc o criză. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. De exemplu. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa.

prietenia. sexualitatea.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. de a muri 3. cooperarea. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. acesta face un experiment în 1920. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. aplicat comportamentului copiilor. Watson. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. Locke asupra intelectului uman.

Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. sete şi sex. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. dar blând. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. Prima. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. sărutaţi. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. În locul căldurii şi dragostei. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. De exemplu. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. 12 . a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. rigidă şi extremă. În acest moment. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. ţinuţi pe genunchi. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet.obiect alb. În acest scop. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi.

dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. altele cum ar fi lauda. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. zâmbetul. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). cum este agresiunea. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. o jucărie nouă. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. Ca urmare. După Skinner. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. Freud. De exemplu. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. pe lângă hrană şi băutură. El a observat a atât animale. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. În contrast cu acestea. 4.

atenţiei. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. Hrănirea promptă. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. 1939). căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. pedepsire. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Această dorinţă de apropiere. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale.detaliu. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Hull. Cu această constatare. Adoptând teoria lui Hull. aprobării părinţilor. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale.

Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Cu toate acestea. De exemplu. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. 5. fără pedepse sau recompense directe. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. de a reţine şi abstractiza. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. J. Comportându-se ca aceste modele.

Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. Astfel. structuri de grup). adică de structurare prin incorporare şi. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Acomodarea comportă. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. de asemenea. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată.dezvoltării sunt indisociabili. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. Pe plan biologic. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. dar percepem acţiunea. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. deci. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. dar se poate modifica fie generalizându-se. adaptare). Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Nu percepem schema. iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. prin acomodare. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. acomodare. se consolidează prin exerciţiu. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. O schemă se conservă. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. 16 .

O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. pentru dezvoltarea intelectuală. sau a altor agenţi fizici sau chimici). că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). 17 . III. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. atât stadialitatea genetică. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv.există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. Din această cauză. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. vorbirea. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul.

Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. prin imunizări etc. Să i se asigure o stare de sănătate bună. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. p. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. iar în cazul copiilor bolnavi.prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. hormonali şi de mediu. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). 18 . stimularea senzorială se va face de către specialist. în special de către mamă. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. de regulă. 199) 2. factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. particulare fiecărui ţesut. prin supravegherea stării de sănătate. de către părinţi. 1998. Ritmul de creştere. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. (Florin Iordăchescu. de compoziţie şi funcţie celulară. adaptate nevoilor copilului. conform programelor genetice. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale.

iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. greutatea medie este de 9. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale.. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. dentiţiei (Ferrier P. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . sex.100 gr.5 kg. În primul an. 1983). a membrelor. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. coloanei vertebrale. la 1an ajunge la 1. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). obiceiuri elementare. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară.E. 55-73). a cutiei craniene. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. 1975 p. la 3 ani. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. 3. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. climatul afectiv.

prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. De exemplu. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. De aceea. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. să spargă. Acum este capabil să împingă. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. să ridice. Dezvoltarea psihomotorie. căţărat. la apucare. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. În acelaşi timp. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. Legea dezvoltării proximo-distale. La doi ani este capabil să deschidă uşile. la muşchii gâtului. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. să tragă. desfacere. descendent de la muşchii oculari. mâncând cu linguriţa). Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. redresând capul. de la manevrarea imprecisă. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. să smulgă. dulapurile. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. reprezentarea şi limbajul. târât. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. învârtire. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 .

achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. observă examinatorul.) Mici zgomote Figură guturale. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. râde.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . emite vocale izolate Gângureşte. Mimică la figura umană. Normele dezvoltării. Surâde când i se vorbeşte. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. Tonusul este legat de evoluţia posturii. de la umeri la mână şi aşa mai departe). progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară.S.S. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. Evoluţia tonusului şi a posturii.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. inexpresivă. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine.

Stă în şezut susţinut. ridică mâinile după obiecte. ţine un cub. mângâie imaginea din oglindă. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. Ba. priveşte al doilea. zgârie diferite obiecte. duce obiectele la gură. Stă în şezut. Prinde cu amândouă mâinile. Îşi ţine biberonul. încearcă să reapuce un obiect căzut. tata. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. Recunoaşte jucării. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. Vede imediat un obiect. priveşte alt obiect. prehensiune precară. Ta. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. recunoaşte biberonul. Suge jucării. 6 Întoarce capul la sunet. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. prehensiune radio-palmară. Papa.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. Pricepe „nu”. culcat duce piciorul la gură. înţelege. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. ţine un cub. cade în mâini. Loveşte un cub de altul. apucă al treilea cub. se întoarce de pe o parte pe altă. Ma. prehensiune palmară. mama. Ta. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. Apucă bine alimente solide. Răspunde la nume. mănâncă singur un biscuit. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. imită sunete. 9 10 Stă în pi- . Gângureşte. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. Descoperă un 22 Silabe izolate.

răspunde la nume Spune două cuvinte. Fraze din 3-4 cuvinte. arată celor din jur ce îl interesează. Turn din două cuburi. imită sunete. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. tata. prehensiune cu opozabilitate În picioare. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. combină spontan 3-4 cuvinte. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. aşază un cub pe o suprafaţă. repetă cuvinte. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. limbaj sub formă de jargon. Controlul parţial al sfincterelor. se ridică susţinut. mama. ascultă ordine. Încearcă să construiască un turn din cuburi. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. 4-5 cuvinte. urcă scările ţinut de o mână. mama.11 12 cioare. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. Aşază jucării pe o suprafaţă. pricepe să dea obiecte la cerere. 20 de cuvinte. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. mâzgăleşte spontan pe hârtie. Bea singur din ceaşcă. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. se aşază singur pe un scăunel. dă cu piciorul în minge. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. cere când vrea să mănânce şi să bea. Merge. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . denumeşte imagini din cărţi cu poze. lângă bară.

Zlate. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. directă. al meu. „eu” pentru a utilizează plu. Utilizează prepoziţii. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. se îmbracă şi mănâncă singur. verbalizează ceea ce face. încearcă să se ţină într-un picior.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. merge pe bicicletă. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. ţine corect creionul. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. 24 . Ştie să-şi spună sexul. Verza.Utilizează mele complet. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. se îmbracă singur cu o jachetă. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. răspunde la întrebări. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. copiază cercul. 1993). riţa.se denumi ralul. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. tu. Ţine corect creionul. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. încearcă să se ţină într-un picior. Sare pe ambele picioare. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele.

5 luni – sunete în ritm alert. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. p. 7 luni – vocalizează 25 . dacă nu mai multe dintre acestea. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. simte. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. 6 luni – sunete mai variate. 1993).Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. Zlate (1993. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. 2 luni – gângureşte. Zlate. În România. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. vrea. aude. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. După M. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. 4 luni – tendinţa de modulare. la 3 ani şi jumătate. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. 3 luni – vocale şi consoane izolate. Verza. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu.

La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . 8 luni – pronunţă silabe. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. adjective. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. foloseşte cuvinte – propoziţii. în vocabular activ. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. foloseşte corect pluralul. 30 luni – vocabular activ bogat. 3 cuvinte (substantive. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. 9 luni – silabe repetate.1. limbaj constituit gramatical. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. 33 luni – poezii scurte. pronume). receptiv la cuvinte noi. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. 4. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. sensul pluralului. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 11 luni – cuvânt cu sens. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. pronume personal.silabe. verbe. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. 24 luni – propoziţii din 2. verb conjugat. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. cuvinte din mai multe silabe.

Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. 2002. imaginile mentale şi limbajul. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. 27 . p. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. În jurul vârstei de 2 ani. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. 4.2. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. 111).Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. jocul simbolic. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. apoi semiotică. Prima etapă este activă. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. este marcată de trei mari achiziţii. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. Această perioadă de după vârsta de 2 ani.

Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A.C. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. 2000. 168). E. p. Bem. p. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. nevoia de contact social care este o nevoie primară. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. Atkinson. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Atkinson. D. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Birch.E. J Bowlby. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. 2002. 111). elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. p.5. El se referă la „instincte sexuale”. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. etologie şi psihologie cognitivă (R. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. structurală.L. anal şi debutul celui falic. R. anal.J. falic. Freud propune cinci stadii: oral. Un alt psihanalist. 2002. 579). teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. 28 . de latenţă şi genital. Smith.

Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. După R. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. 1993). În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . Verza. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. M. Zlate. aceasta durează în timp şi spaţiu. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Ca urmare. 1993). Odată stabilită legătura de ataşament.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. 6. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Zazzo şi A. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. Zlate. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. Verza. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Identitatea se construieşte procesual.

Şchiopu. Verza. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Cercetările arată că. Zlate. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. p. Din acest moment el surâde în oglindă. că imaginea nu prezintă un alt copil. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. astfel. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. 1997. Verza. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. Între 18 şi 24 de luni. E. 1993. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. ca urmare.imagine. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. copiind comportamentul părinţilor. apreciază autorii. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. aceasta fiind doar o imagine. IV. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . oferind în acest fel propria lor recompensă. 127 şi Golu. p.

2. Începe pregătirea pentru şcoală. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. forţa şi coordonarea mişcărilor. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. apar primele forme ale gândirii logice. sunt utilizate unele procedee de memorare. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. jocul este mai bazat în acţiuni. În general. Preşcolarul mare. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. deşi activitatea de bază rămâne jocul. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. fapt ce îi dezvoltă percepţia. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. echilibru şi calitatea mişcărilor. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. care devine un proces orientat. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia.mare (5-6 ani). Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător.

se constituie curburile coloanei vertebrale. se măreşte volumul creierului. 3. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. de exemplu. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . 79). dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. de la 370 g la naştere. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. 26). Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. ceea ce permite o mai bună coordonare. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. p. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. de asemenea. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii.200 gr. 1984. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. Verza. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. cântărind cca 1. Creierul are o simetrie anatomică. îşi triplează greutatea la 3 ani. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. dar şi o asimetrie funcţională. Procesul de osificare continuă. Zlate. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. 1993. p. acum segmentele superioare ale sistemului nervos.

Wallon. în special de către educatoare (Tinca Creţu. Acum. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. spune că e un câine mare. formă. p. în ansamblu. astfel încât o posibilitate mai mare. percepţia rămâne globală. dacă vede la grădina zoologică un lup. în structura imaginii se impun. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. manipularea. spune că e pahar. Limbajul. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. dacă vede un recipient ca un cilindru. p. Formarea reprezentărilor de mărime. saturate emoţional. de acces la obiecte. 1964. dar. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. astfel. 214). spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. este un suport necesar al reprezentărilor. neîngrădită. arată Wallon. 2001 p. 2001. timp. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. compunerea şi descompunerea lor. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. mai ales cea a structurilor verbale. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur.149). cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. fie dominante perceptive.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. 33 . Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare.şi auditivă. dar uneori transferurile sunt deformate. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele.

pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. 81). clasic pentru acest tip de studiu fiind G. colective. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. se individualizează (Golu. nu respectă perspectiva. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. alimentare.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. toate sunt puse pe acelaşi plan. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. Zlate. 34 . apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). p. Piaget. Verza. 1976. Piaget. după Tinca Creţu. 1993. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. sunt convenţionale. Inhelder. imagine mintală. 45). stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. gest simbolic (J. 4. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător.H. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. B. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. p. ci şi la închegarea personalităţii sale. Luquet (1927). nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele.

preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. apărarea împotriva angoasei. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. „realismul vizual” (8. de aceea el este centrat pe sine însuşi. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. 3 ani şi 5. reproductive şi anticipative. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. jocul simbolic la 2. la răsturnări de roluri etc. e. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. 8 ani apar cele cinetice. evocarea verbală – limbajul. desenul – 1. „realismul fortuit”. 3. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). cinetice. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. – statice. 4. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a.. „realismul neizbutit”. de transformare. după 7. dificile. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. b. 35 . este descris ca fiind apogeul jocului infantil. 6 ani. fobii. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. 2. d. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. „realismul intelectual”. agresivitate sau identificare cu agresorii. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. c. 9 ani).

Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. felul în care se reprezintă pe sine. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. intuitivă şi preconceptuală.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. personajele fantastice pot interveni în viaţă. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). ci conferă realităţii explicaţii confuze. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. copilul procedând de la singular la singular. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. În concluzie. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). procedând într-o manieră aparent logică. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. vii şi conştiente. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic.

114). limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. 5. Verza. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. erorile fiind din ce în ce mai rare. până la 2. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. 2002. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). Carroll. identifica. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. discrimina şi manipula). substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). p. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. p. 1979. 1993. 87). substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. 2. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. p.000 de cuvinte la 4 ani. 47).500 de cuvinte la 6 ani (W.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere.B. către vârsta de 3 ani. Zlate. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). 37 . dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J.

dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. – recunoaşte corect 3. kinestezice. acum are loc un progres care face ca 38 . 240). Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. – relatează despre 3 imagini. 1963. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). şi de organizare a activităţii(U. pentru această perioadă. Limbajul intern este un limbaj interior. cuprinde componente auditive şi vizuale. „noi”.Sintetic spus. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. 6. 4 litere. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. „tu”. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. „voi”). Slama-Cazacu. 1966). egocentrismul. el nu reflectă. p. motivaţiilor. de fixare a experienţei cognitive. precum şi componente eferente motorii. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. „mâine”). Şchiopu. 1973. – recită poezii lungi cu intonaţie. în concepţia cercetătoarei. 266). • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. Deşi monologul este extins în această perioadă. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. p.

Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. arată psihanaliza. 1963). iar treptat se constituie memoria afectivă. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. p. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. reuşeşte uneori să nu plângă. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. prietenia şi dragostea). Tot acum. Şchiopu. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. mulţumirea. Şchiopu. 39 . corecte faţă de sine însuşi. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. de exemplu. când se loveşte.245). În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie.emoţiile să fie mai profunde. 1963.

Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. în construirea limitelor (structurarea superegoului). în orientarea dorinţei umane. 2001. Copilul. spune Freud. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. Pedinielli. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. Ca o concluzie. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Complexul de ambele tipuri. 40 . precum şi a fiziologiei actului sexual. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. Houde. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. 2002). arată psihanaliza. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor.177). Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. copilul fiind încă centrat pe sine. consistente şi de durată. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. contribuie în primul rând la acest proces. p. 7. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. Constanţa atitudinilor.

5kg/an. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. 1998). iar stimularea face ca funcţiile să fie activate.203. În perioada precedentă. Ciofu. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. Continuă procesul de osificare. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. 1997). Este o perioadă de narcisism. producţia de neuroni este completă.13. una în care 41 . Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. ci şi la nivelul rolurilor. iar la fete între 110-130 cm. p. Coloana vertebrală devine mai puternică.). iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. personajelor. V. prin poziţii incorecte. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. 115-130 cm. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. Ciofu. atitudinilor. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. creşte volumul masei musculare. el caută acum aprobarea. Berk. Perioada este una de tranziţie şi deci. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. Celulele gliale. implicit forţa musculară. p. C. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. la băieţi.

Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. Golu. Mai mult.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. şcolarul mic oboseşte uşor. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. precum şi de feedbackul necesar. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . largi. pentru cei mai mulţi indivizi. 2. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. La naştere regiunile primare ale cortexului. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. trunchiului şi apoi ale picioarelor. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. 1978). controlând mişcările mâinilor. 1984). ca şi cele secundare. 1993). De exemplu.

Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. Golu. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput.câmpului vizual central şi periferic.111. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. 2002). cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. 43 . De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. cât şi conţinutul.115. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. mental). înainte. stânga. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. înapoi) şi se formează simţul orientării. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. minute. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. 1993). în imagini. p. p. Percepţia câştigă noi dimensiuni. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput.

Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. înmulţirea cu împărţirea. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. relaţie şi număr. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. precum B egal cu A. Pedinielli.115. 2002). Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. în mod simultan. ci doar inversarea. analiza cu sinteza. 2002). Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. reale şi manipulabile. lungime. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. p. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. apoi prin reciprocitate. Houde. volum (Bideaud.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. materiei sau masei. 44 . 331. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. greutate. în stadiul care ne interesează. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii.

cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. serierea. seriază. Dezvoltarea limbajului. intuitive. sărace. − structuri operatorii de clase. În concluzie. imediate. potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. numărul. mărime). Achiziţia fundamentală – reversibilitatea.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. de experienţa imediată. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). 1973). Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). limitate. descrescător). generalizări înguste. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. – clasificare (grupare după criterii – formă. culoare. Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. 3. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. naive ale etapei precedente.

scriere). citire). sonor. decodare (G. scriere. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. general umană. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. generalizarea.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Golu. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. spaţiul. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. timpul. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. enunţul verbal exterior. grafic etc. activitatea verbală impresivă (audiere. Şarlău. şi de la cuvânt la idee. citirea şi scrierea. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. volumul. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. La sfârşitul perioadei. exprimarea. 1984).500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. abstractizarea.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. categorial. Se merge de la idee la cuvânt. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. clasificarea şi concretizarea logică. J. greutatea. W. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). codare. activitatea verbală expresivă (vorbire. viteza. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. citire. 46 . Activitatea verbală are componente cognitive. sinteza. afective şi motorii. vorbire.S. comparaţia. ridicându-se în plan abstract.M. structura semantică de profunzime. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului.

Vrăsmaş. în principal vederea şi auzul. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. Şerdean. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . 25. iar pe de altă parte. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. Mialaret. 1993). delimitarea sunetelor din cuvinte. corectarea articulării şi pronunţării. înţelegerea celor citite.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. Ray. dobândirea mecanismelor funda-mentale. 1999). La un alt nivel. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. citirea textelor simple. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. motivaţia. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. 1978). Rast. dezvoltarea vorbirii. Gândirea. după care să se parcurgă drumul invers. de la sunete la silabă. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. automatizarea citirii. citirea expresivă. deci metoda trebuie să fie fonetică.48. p. citirea curentă corectă. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. p.

precum şi realizarea mobilităţii acestora. antrenarea simultană. Se poate constata o schimbare a 48 . În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. abecedară şi postabecedară. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. arată A. în structuri. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. Vrăsmaş. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. controlul kinestezic şi controlul vizual. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice.28. semne convenţionale. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. Vrăsmaş. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. desen) şi în speţă (E. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. În privinţa deprinderii scrisului.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. în învăţarea semnelor grafice. Cele două mişcări se unesc. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. legătura dintre expresia orală. p. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. 1999). nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. nivelul motor. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. Scrierea. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. corporală şi cea grafică. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. 4.

care va permite regruparea. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. cognitivă. cât şi la decentrarea intelectuală. dar el rămâne deocamdată ocultat. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. pentru lumea exterioară. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. dar şi cu cele ce vor surveni. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. Debutul stadiului este numit de către H. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. Perioada este caracterizată de 49 . VI. aşezarea lor în categorii.intereselor. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice.

Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. Datorită creşterii explozive şi inegale. Lefrancois). pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. ochelarii. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). după această perioadă el este capabil să aibă copii. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. 1950). după care urmează o perioadă de creştere explozivă. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. precum coşurile. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. Probleme. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală.R. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. dinţii neregulaţi. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. iar înălţimea cu 27%. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. pielea grasă.

La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. Se produc modificări sensibile.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. în greutate. lungime. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. cât şi în funcţiile diferitelor organe. mâinile şi picioarele lungi. Tot aşa. De aici.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . dezvoltarea glandelor mamare la fete. schimbarea vocii. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. din punct de vedere morfologic. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. în greutate 4. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. clitorisului şi uterului. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. În perioada adolescenţei. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere.

atât la fete. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. mai încrezători în sine.R.scoarţei cerebrale. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. De aceea. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. Jones. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine.C. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. alţii mai puţin. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. 2. cât şi la băieţi. Lefrancois). 3. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. 1965). Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. sunt mai populari. 52 . Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. sunt neliniştiţi. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale.

se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. În consecinţă.de depăşire. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. de definire a personalităţii. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. Verza. M. Golu. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. de anticipare. (P. Zlate. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. de a fi afectuos. de independenţă. 53 . Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. şi nevoia modelelor. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. După M. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. de apartenenţă la grup. de predicţii. spiritul critic şi autocritic. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. 1993. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. E. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. 158). autodepăşire. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. capacitatea de interpretare şi evaluare. Zlate. Nevoia de independenţă. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. autoeducare în adolescenţă. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. are loc acum un proces de dezvoltare. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. 1993). de planificare. p.

conduita exaltării şi afirmării. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. asupra studierii defectelor sale. Adolescentul insistă. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. p. p. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. capacitatea de acomodare. Se dezvoltă gustul. precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. sensibilitatea cutanată. Ca 54 . creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Şchiopu. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. 137). revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. mirosul. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. Are loc erotizarea sensibilităţii. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Creşte acuitatea vizuală. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. 1969. manifestări de protest. 4. 1963. vederea la distanţă (gradul de distanţă). spune Jean Rousselet. se lărgeşte câmpul vizual.conduita închiderii în sine. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. înţelegerii nuanţelor din vorbire. 425). Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. de răzvrătire.

Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. devin mai eficiente. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. 432). se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Şchiopu. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. voluntară şi perseverentă (U. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. 1963. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. p. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 .urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. mai solicitată în probleme noi. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. Şchiopu. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. obiectiv. se determină criteriile logice ale clasificării. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. problemă. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. Observaţia este folosită pentru a verifica. În conformitate cu teoria lui Piaget. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. 1963). mai complexe şi mai variate.

De asemenea. 112). Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. B. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Piaget. p. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. Lefrançois). elaborare de ipoteze. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. acum devine importantă şi pentru băieţi. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. financiară de confort. contraargumentare. 5. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă.R. 1979. de demonstrare.R. Carroll. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. 95). nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. Relaţiile între băieţi şi fete. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. la siguranţa şi confortul oferit de familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Inhelder. 1976. cât şi pentru adolescent. mai ales relativ. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. p.

Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. R. VII. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. H. PERIOADA ADULTĂ 1. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . proces care începe de la 25 de ani. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni.B. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent.

Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Volumul şi distributivitatea 58 . Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. ele pot să le conserve încă multă vreme. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. apariţia ridurilor. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. creşte greutatea corporală. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. încărunţirea şi rărirea părului. cât şi sensibilitatea tactilă. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul.şi mai departe. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Sunt de asemenea mai discrete. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului.

Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. activă creatoare. E. 2. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. este caracterizată de activitate profesională intensă. p. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. relaţii sociale şi de muncă în expansiune. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. Verza (1981. implantaţie profesională intensă. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. Şchiopu. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi.cresc mai mult. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. activitate cumulativă. datorită multiplelor structuri ce se 59 . Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă.

solidifică acum. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. creşterea intereselor. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. 3. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. C. Ca o concluzie. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. umanizarea valorilor. independenţa relaţiilor personale. 60 . de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare.

pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Gruber. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. procedeele necesare domeniului. p. extragerea ideilor esenţiale. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Voneche). cerinţă de aplicare şi practică.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). U. critica pragmatică a noului. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. tehnicile. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. multiliniar (Chandler). Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. nevoia de precizie. prin raţionamente ipotetice deductive. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . dar memorarea logică este mai rezistentă. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. dialectică şi pragmatică. stadiul în care se află aceste capacităţi. necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. Verza (1997. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. evaluarea independentă a surselor de informare. Şchiopu şi E. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal.

Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. extrapolarea abuzivă. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. Interpretare antropomorfică. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Vinţanu. Regruparea incorectă a noţiunilor. ci şi mijloc de învingere a alienării. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. 1998. p. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul.capabili de operaţii logice formale. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. prelungeşte durata participării la vârsta activă. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. N. Generalizarea. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. 4. Concluzionând. spune Allport (1991. 14). 280). deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. apreciază N. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. p. Explicaţii tautologice.

domestic şi religios. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. deci. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. toleranţa la frustraţie. familia noastră. spune Allport. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. politic. p. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. Securitatea emoţională (autoacceptarea). autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. compasiune. 1991. mândria. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. 280). Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. intimitate. Percepţie realistă. plăcerea. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. 287). iar domeniile sunt: economic. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. Filosofia unificatoare a vieţii. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. ocupaţia favorită din timpul liber. În contrast. politica sau aspiraţia religioasă. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. Sintetizând. Autoacceptarea. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. abilităţi şi sarcini. din perspectiva lui. educaţional. p. recreaţional. studiul nostru. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman.necesară cu vârsta cronologică (idem. sentimentul securităţii. Va vedea obiectele. exemplifică Allport. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”.

Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. flexibilitatea acestora. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. propriile calităţi şi valori.relevantă pentru sine. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. Atât sfera profesiunii. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. inadaptarea profesională. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. simţ al ratării latente/active. fără investiţii de aspiraţii. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. disconfortul „şocului realităţii”. p. 3. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. împlinirii/neîmplinirii. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. adaptare restrânsă. investiţie de aspiraţii crescătoare. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Verza (1997. adaptare gradată. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. Şchiopu. 2. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. posibilităţi multiple de dezvoltare. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. E. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. legate de educaţie şi 64 .

creşte intimitatea. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. E. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. crescător. interese. un proces de adaptare activ. psihologice şi biologice. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). p. U. viaţa familială şi cea socială. libidoul foarte activ. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. White R. Verza (1997. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. Comportamentul de rol. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. Şchiopu. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. cunoştinţe). iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. creativitate. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. 65 .instruire. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. 5. cea de părinte.W.

adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. cuplurile. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. căsătorite sau nu. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. temperarea discretă a libidoului. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. apare erodarea intimităţii. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. legătura matrimonială devine una de securizare. anularea capacităţii de procreare a femeii. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. rolurile profesionale sunt absorbante. reciprocitatea performanţei de rol. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. restrângerea numărului de copii etc. libidoul este în continuare activ. se consolidează identitatea familiei. Ca urmare. echivalenţa funcţionării rolului. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei.

Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale.şi aşteptarea celeilalte persoane. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. 1980. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. dintre copiii care au un tată autoritar. p. vedetă. p. Nicolae Mitrofan. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. 247). Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. energică. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. seducător. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. şi tatăl sportiv. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. autoritar. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. 245). Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. calmă. 299). tatăl „bomboană”. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). „mondenă”. meşter la toate. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. 1980. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. de asemenea. 1991. p. om de interior.

12). ci dimpotrivă. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. 18). indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. invadatoare. începând cu vârsta şcolară. VIII. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. 330). orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. De exemplu. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. p. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. în timp ce copilul creşte. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. În contemporaneitate. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. rolurile parentaleducaţional.ideal (Rose Vincent. p. 1972. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. 1972. în relaţiile cu familia şi prietenii. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. Cristian Ciupercă 1998. 68 . p. cel parental. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale.

ale structurilor biologice ale organismului. Conform Merck Manual of Geriatrics. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. Acesta este unul din cele mai 69 . Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. 349). Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. 1992). datorită antrenării sociale şi active mai reduse. January 22. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). masa musculară şi rezistenţa. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). de consistenţă şi funcţionale. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. E. se realizează fără seisme prea evidente. Îmbătrânirea fiziologică. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. Şchiopu. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. 1997. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. În ansamblu. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. Verza. p. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. metabolismul. De asemenea.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. trofice. masa osoasă.

Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. Mişcările devin treptat mai greoaie. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani.1997). E. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. De-a lungul vieţii. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. respectiv vederea devine mai slabă. Scăderea apei din organism este drastică. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. în genere. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. învăţarea. Verza. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. în consecinţă. Şchiopu. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). aceasta având un conţinut ridicat de apă. 1997). Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. E. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. de atrofierea lor. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. Apar din ce în ce mai des insomniile. Aparatul respirator funcţionează mai slab. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. şi competitiv. dar şi de scăderea masei musculare.Verza. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. teamă. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. pierderea danturii. postură.importante efecte ale îmbătrânirii. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. Respiraţia este mai superficială. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. Scăderea auzului este o 70 . excitare. stocarea de informaţii şi. În perioadele adulte. mai lipsite de supleţe.Şchiopu.

Skinner şi M. Vaughan. 2. 1983). Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. Norton &co. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. oxigenare şi alimentare a creierului. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . Se diminuează memoria de scurtă durată.E.F. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. WW. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie.

Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. lipsa de interes.H Shulman şi R.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. văduvia. de ajutor în activităţile zilnice. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. oboseală severă. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. constipaţia sau diareea. lipsa de somn. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. Berman. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. mod de a vorbi şi mişcări. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. reducerea încrederii în sine. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. pierderea în greutate. lipsa de speranţă. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. 1988). Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea.

3. arterioscleroza cerebrală (B. precum şi de condiţiile de mediu. Alzheimer. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. Shulman şi R. în concluzie. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. 1997). Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani.asociate îmbătrânirii. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Verza. 1997).H. 1988). de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. E. Pentru cei mai 73 . Această reacţie este foarte frecventă. marea bătrâneţe după 85 ani (U. Berman. Şchiopu. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Şchiopu. psihologice şi sociale (U. 4. de natură fiziologică. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Verza. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. E. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. bătrâneţea medie 75/85 ani. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson.

Fenomenul tinde să fie unul în creştere. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Conform aceloraşi statistici.S. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Conform U. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. Census Bureau. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. 5.

cei care acordă suport. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. de asemenea.. D. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. banii de buzunar. ritual. comparativ cu anul 1998. 1989). cei care păstrează tradiţiile familiei. cei care stau de pază. disciplină. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. activităţi de învăţare. cu 1. sfaturi. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. de supraveghere şi de conservare a culturii. şomajul acestora. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. fie emoţional. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională.3 ani – cf. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. privitul împreună la televizor. activităţi legate de religie. fie material (Sanders. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. cinci stiluri de interacţiune: distant. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. Weibel-Orlando au identificat. G. rezervor de înţelepciune.părinţilor. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. substitut parental. abuzul de droguri sau medicamente. fiind în 1999 de 25. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. copiii născuţi de mame adolescente. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. căutător de distracţie. fictiv. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. SIDA. şi bunicul distant.. 75 . Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. violenţa familială. cât şi indirect. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. & Trygstad. tinde să crească şi ea.8 ani. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială.

1981. Bucureşti.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2. P. 5. Tinca Creţu. 6. E. Bucureşti. Psihologia vârstelor. Psihologia copilului mic. M. Schiţă de psihologie istorică. Nicolae Radu. Graţiela Sion. Editura Didactică şi Pedagogică. 3. Bucureşti. Bucureşti. 4. 2003. Editura Psyche. Universitatea Bucureşti. Emil Verza. Zlate. 1995 76 . Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. 1993. Psihologia vârstelor. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Psihologia copilului. Golu. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2001. Mihaela Minulescu. Verza. 2006. Adolescenţa. Psihologia vârstelor.

PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. I. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. la rândul ei. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. Exemplificări. Societatea este. Real însă. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. cu alţi indivizi. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. aşa cum arăta Serge Moscovici. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. care se asociază. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. cooperează sau sunt în conflict. că există un pact de separare. 1 . în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. formată din indivizi care interacţionează. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. ci o sinteză a acestora. Pe de o parte. Aşadar. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. ca model sau ca oponent. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. iar societatea – sociologiei. pact ce atribuie individul psihologiei.

popoare. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Nivelul microgrupurilor. Allport . Nivelul grupurilor mari.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . colectivităţi. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. Pantelimon Golu): 1. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. Nivelul relaţiilor interpersonale. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. II. naţiuni. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. iar cea de a doua marelui personolog american G. numim această lungă perioadă preistorie. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. 3. În spaţiul culturii germane. căci nu există raporturi fără suporturi. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. Nivelul persoanei. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). Însă. 2. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. Înainte de a face aceste analize. mituri şi obiceiuri. 4. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. imaginată sau implicită a altora.

Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). Totuşi. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. scrisă de americanul Edward Ross. pe studii experimentale. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Acelaşi mecanism. oponent al gândirii lui Tarde. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. carte apărută tot în 1908. în cea mai mare parte. în Franţa. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. imitaţia prin contagiune. 1924). Cam în aceeaşi perioadă. mecanism care asigură difuzarea noului. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. La începutul sec. în care realizează istoria comparată a culturii. creatorul şcolii sociologice franceze. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. cu sens negativ însă. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. Wundt. În 1943 3 . G. Durkheim.psihologia popoarelor. Este vorba despre un alt mare autor francez.

mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. Continuator al lui Sherif. Latane şi J.. sub conducerea lui Lewin. fluxului afacerilor. dar şi a tensiunilor. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. critica metodelor folosite. Berscheid şi E. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. atracţia interpersonală ( E. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. Pe de altă parte.a. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. Erickson). deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. identitatea personală (E. propagandei. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Darley). Astfel. Thurstine şi Rensis Lickert). cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. Moscovici). Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. ş. În această perioadă. Studiul atitudinilor. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. asupra agresivităţii. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. Tajfel). O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. contaminarea ideologică etc. armatei. Carl Hovland. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. identitatea socială (H. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. Fritz Heider propune teoria atribuirii.se înfiinţează. în principal sub aspect metodologic. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. Walster ). comportamentul prosocial (B. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale.

D. Sudeţianu. D. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. XVI – XVII – D. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie.îndoială. Cărţile de călătorie. etnologie. a conducerii. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. L. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. Al . N. Ureche. C. folclor. Ştefănescu-Goangă. A doua jumătate a sec. a opiniei publice. beletristică. G. C. N. ce va fi multiplicat. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1.Roşca. În această perioadă. istorie. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). psihologia reclamei. Cantemir etc. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. la fel ca şi pe alte meleaguri. Teodosie” 2. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. 3. Tudoran. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. 5 . D. D. XV – XVI. Printre acestea se numără construcţionismul social. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. Drăghicescu (viziunea dinamică. s-au accentuat unele tendinţe. Costin. interacţionistă între individ şi societate). etică. Cantacuzino. III. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. într-o serie de constatări intuitive. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. psihologia umanistă. Elaborările cronicarilor români din sec. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. corectând limitele teoriei tardiene). analiza discursului. Bologa. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. pe care o considerăm clasică.

− personaj cu sens de valoare socială. funcţia sa socială. − rolul interpretat. Termenul vine din latinescul persona. 6 . IV. intercunoaşterea. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. în momentele de relaxare ideologică. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic.În anul universitar 1947 – 1948 Al. ci aparţin unui om concret. relaţiile interpersonale. experimentală şi de teren. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. În acelaşi an. În perioada modernă (1961 – 1989). relaţiile în grupurile de muncă. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. − actorul ce joacă rolul. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. autonome. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. susţinut de Pantelimon Golu. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. dinamica grupurilor. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. cadru de referinţă. creativitatea individuală şi de grup. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti.

a ne provoca să ne obiectivăm. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. De regulă însă. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. fiu sau fiică. ca enorme reţele de poziţii. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. a celorlaţi membri ai societăţii. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. poţi fi concomitent profesor. a superiorilor.). pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. Astfel. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. respect etc. ascultare. Astfel. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. 7 . de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. acela de lider. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. în orice societate. el ocupă mai multe poziţii. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. În concepţia lui J. părinte.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. Fiecare individ deţine. a ne solicita să le răspundem. a colegilor mei. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe.

Astfel. acceptarea şi adoptarea rolului. este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. de la persoana aflată în poziţia respectivă. Conflictul de rol 8 . 3. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. comparativ cu perioada interbelică). 2. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. de exemplu. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. În acest sens.. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. rolul este un concept corelat celui de statut. a-i încuraja sau sancţiona etc. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. Evident. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. în mod legitim. Înţelegem astfel de ce. statutul dă definiţia socială a persoanei. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. înţelegerea. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. După expresia lui R.

Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. 9 . prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). fiind vorba despre informaţiile. fie o alternanţă a rolurilor. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. V. fie că apar între două culturi. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. mamă. necesitatea de a fi. femeie de carieră. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. două grupuri profesionale etc. a pune limite. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. soţie. a sancţiona. două clase de vârstă.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. în acelaşi timp. de exemplu. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. prietenă etc. fiică. necesitatea de a stabili reguli.

Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . ci şi a afectivităţii . Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. abilităţile şi realizările celor din jur. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. Astfel. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile.componenta stimei de sine (self – esteem). Etichetări ca slab. neîndemânatic. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. având sensul de apreciere. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. când vorbim despre stima de sine.

VI. adică să fie percepută ca stabilă. o poate prezice şi stăpân” (1958). predictibilă şi prin aceasta. fie din mediu.fi contestat. Astfel. prin reflectare. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. indivizii uzează de teorii. pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. autoblamare. efort scăzut şi anxietate înaltă. modul în care te simţi. în cel de al doilea. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). ca şi în ştiinţă. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. în fine. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. eşecul la un examen este 11 . de principii de concordanţă (toate fiind implicite). Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. 1. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. controlabilă. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. Pentru Fritz Heider. de ipoteze. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. astfel. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. după care întreg acest parcurs se reia. eşec. pionierul acestui domeniu. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. în viaţa de toate zilele. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. Psiholog de orientare gestaltistă.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

fiind o relaţie autentică între două persoane egale. conflicte. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. afectiv şi funcţional. 18 . chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. aflate în interacţiune .Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. Mai mult. acestea să poată fi depăşite. nemijlocite. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. comunicativ. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. dincolo de condiţia socială sau de altă natură. dar nu condescendent. Pentru a fi numite astfel. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. Semestrul II IX. susţinere şi apărare mutuală. − respectul reciproc face ca. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. − existenţa unui scop comun. desemnând o pluralitate de persoane. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. alcătuind subiectul operei. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. Clasificarea grupurilor 1. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. 1. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . Grupurile sociale mici Etimologic. Grupuri primare şi secundare. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. termenul provine din italianul gruppo.

b. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). mai puţin structurată şi planificată. sentimente. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. mai puţin frecvente. Ca formaţiuni vii însă. 3. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. factorii coeziunii şi disocierii etc. Proprietăţile grupurilor mici 19 . de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. 3. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. mai indirecte. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. În fapt. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. fiind membru al acestuia. a formaliza viaţa de grup. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. 2. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. Astăzi. 2. Grupuri formale şi informale. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin.

Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Steinzor. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. în condiţiile unei conduceri minime. competiţie.1. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. cunoştinţe. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. Mărimea grupului. proprietate cantitativă. gruparea în lanţ. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. Astfel. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. motive. 3. 20 . importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. Ca efect standard al coeziunii. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. în „y” sau roată. Cercetările lui H. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. 2. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. abilităţi. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. conversaţie. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. pe când în cazul unui leader puternic. Mărimea este o variabilă independentă. Coeziunea grupului. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. Astfel. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. activitate separată.

înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. tind spre realizarea anumitor scopuri. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. pe care o exercită asupra individului evenimentele. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. În acest context. fenomenele mediului. Conformismul În grupuri. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. 4. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. X. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. cu predominanţă unilaterală.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. Influenţa socială. în condiţiile învăţării colective. 6. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. 1. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. Confomismul reprezintă conduita de supunere. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. Opus. nu putem eluda tema influenţei sociale. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. 5. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului.

Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. evenimentelor. Studiul lui S. Experimente clasice în studiul conformismului.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. este doar de suprafaţă. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. 22 . în general. 1. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. are rol instrumental. mimează acordul cu ceilalţi. ci şi convingerile. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. rejectaţi. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. 2. activităţii. De exemplu. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. Studiul lui M. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Ne place să ne considerăm unici.

b) numărul membrilor grupului. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. e) tipul de cultură în care ne-am format. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. Dacă vorbim despre influenţa normativă. 2. făcând ceea ce fac ceilalţi. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. care au continuu nevoie de validare externă. scăzută stimă de sine. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. conform teoriei impactului social. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. de exemplu. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. Panica. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. percepute de public ca experţi. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. − o altă persoană este percepută ca expert. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. atunci. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. d) coeziunea grupului. Obedienţa 23 .Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. iubim sau venerăm. dragostea sau respectul lor. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm.

24 . a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Deschamp. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. 3. 4. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. de către Floyd Allport. Se pare că în aceste condiţii. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. Mugny. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. G. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. În cadrul experimentului. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. J. duce la creşterea productivităţii individuale. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă.Millgram la Universitatea Yale (1974). inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W.Este conduita de supunere. pierderea motivaţiei. ordinul venit de la autoritate. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. C. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. profesor francez de inginerie agricolă. Doise.

rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. mai ales. integrator. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. fixată în organigrama grupului. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. poziţionale. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. Funcţiile conducerii sunt: de informare. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. de decizie. de organizare. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. Esenţa poziţiei de lider. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. c) punctul de vedere psihosocial. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. psihologice şi culturale. făcând ca. pe ansamblu. XI. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. de previziune şi control. la modul ideal. de participare. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală.

asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi.E. sunt mai simpatizaţi. detensionează situaţia. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . chiar dacă mai puţin activi. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. structurare. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. de obicei.situaţii. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. XII. iar cel informal. structurarea. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. experimentează pornind de la ipoteza că. Real. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. specialistul în probleme socioafective. Bales. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. organizarea grupului. pentru menţinerea coeziunii grupului. Astfel. b. R. exigenţă. specialistul tehnic al sarcinii. sensibilitate. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. în grup.

Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. conjuncturali – important nu mai este ce. Dintre definiţiile date atitudinilor. dar.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. reţinem: 1. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. norma de grup. învăţată. favorabil sau nefavorabil situaţia. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. c. ci cum şi prin cine se comunică. Există astfel. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. deci relativ greu de schimbat. deci judecăţii noastre. Aşa cum am văzut anterior. ce nu face apel la conţinutul mesajului. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. o rută centrală a persuasiunii. O predispoziţie de durată. 3. Atitudinea este. care se adresează componentei cognitive. 27 . de judecarea respectivei situaţii. Există şi o rută periferică. 2. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. să conducă spre conduite adecvate. ci la factori contextuali. 1. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. b. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. în primul rând. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii.

de status socioeconomic. de vârstă etc. Sursa – cine comunică. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. cu concluzii definitive. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. religioasă. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. Ca indicator al credibilităţii. Dintre acestea. De asemenea. Audienţa – cui se comunică. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei.. 1. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. Dar şi aici. 28 . 2. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. Caracteristicile mesajului. ci deschisă. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). Mesajul – ce se comunică. astfel. 3. studiile au demonstrat. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. problematizată. 2. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică.

Altfel. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. în general.) − apelul la umor. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. după care intervine saturaţia. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. dar numai până la un punct. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei.− repetarea argumentelor creşte. lungimea mesajului. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. Odată captat. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. the more you sell – D. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. nu e motivată să folosească ruta centrală. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. 29 . adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. statistici.Ogilvy. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. de fapt. nici o importanţă – the more facts you tell. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. calitatea argumentelor nu are. date. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. efectul persuasiv. sau scurt şi la obiect? .

instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. − eficacitatea unui răspuns recomandat. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. respingere socială. de asemenea. exeme. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. În primul rând. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. fapt ce face să apară produsul. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. 30 . − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. Prezenţa ataşamentului public. De exemplu.− apelul la sex – produsul. Pe de altă parte. 3. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. plăgi. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. Va creşte. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale.

va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. de rezistenţă la persuasiune. instituţionalizată. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. 31 . persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. − datorită expunerii selective. Dacă vorbim de o comunitate închisă. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. înlăuntrul căruia. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. datorită slăbirii contactelor directe. cu dimensiuni crescute. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. dar chiar odată ajuns. 2. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. grupul mare fiind un grup secundar. Este doar parţial adevărat.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. Dacă gradul de interes este înalt. urmăreşte interese ascunse etc. cât de lung e masajul. conştient sau nu. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile.) XIII. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. ridiculizarea argumentelor etc. conservatoare.

sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. Pe ansamblu. naţiunea. focalizarea atenţiei. Descriind acest ultim tip de grup mare. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. stările comune predominante. reprezentările colective etc. 32 .G. sufletul colectiv. alături de mărime şi alte criterii. W. demonstraţiile. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. Lindzey utilizează. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. publicul. are o serie de caracteristici noi. adunările. obiceiurile şi limba. cutumele. formându-se astfel un suflet colectiv. consideră Le Bon. cât şi diversele profiluri spirituale. poporul. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). de difuziune pe mari suprafeţe.. izolat fiind. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. − interacţiunea devine un proces de răspândire. 1. care se face prin intermediul unor mediatori. 3. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. conştiinţa comună. aglomeraţiile. gloatele. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. Concepţia lui G. Tipuri de grupuri mari mulţimile. Personalitatea conştientă dispare. 2. tradiţiile. graţie numărului. instituţiile culturale. etnice. identificarea cu grupul. ca atare. rasiale. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. naţionale. sentimentul unei puteri invincibile.

mase de demonstranţi. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. Shibutani. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. ideile sugerate mulţimilor. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. deşi cartea este scrisă la 1895. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. poate fi profund impresionată. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. Marii oratori ca şi marii conducători.Le Bon îl face. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. De aceea. ci mediocritate”. pentru mulţimi. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. XIV. în sensul de gloate. Doar imaginile devin. cunoscând aceste lucruri. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. etc. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. ci pe aceea a imaginii. mobiluri de a acţiona. imitaţia. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. Fiind iraţionale. pentru a avea impact. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. XVIII şi. aglomeraţii. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. 33 . 1. Ca urmare. se referă la mulţimi. imaginaţia mulţimilor. După părerea lui.

subsumându-şi-l. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. De aceea. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. mai uşor de înţeles şi povestit. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii.interesele. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. Există astfel: asimilarea la tema principală. cu cât importanţa. asimilarea prin anticipare. tot mai personal. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. trebuinţele. valorile celor implicaţi intervin. interesele. asimilarea prin condensare. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. Conform sociologului citat anterior. Allport şi Postman. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. − asimilarea.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. Bartlet. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. habitudinile. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. 2. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. semnificaţia este mai înaltă. încercând să imprime un anumit sens. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. Moda 34 . Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă.

Sancţiunile nu sunt explicite. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). ce reglează această continuă schimbare. design. Caracterul ciclic. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. Ca în cazul oricărei norme. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. A fi la modă este. artă. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. vorbire etc. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. în afara caracterului său tranzitoriu. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. variaţiile continue. arhitectură. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). din ce în ce mai mult. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. de exemplu. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. Ca mecanism. parte a unui ritual social. − pornind de la teoria comparării sociale. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. 35 . Foarte important. ca în cazul unei norme juridice.

Bucureşti. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. 3.). Iaşi. 3. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. dar cu efecte diferite. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. imitaţiei şi difuziunii. Astfel. Iaşi. Golu. Moscovici. Radu. A. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. W. Deschamp. Saul M. grupul de apartenenţă. 1973.. Editura Anima. Manual de psihologie socială. P. Psihologia mulţimilor. 1996. 2004. 6.Mugny. incompletă. 1997. Ca în descrierile lui G. Psihologie socială. Neculau ( coord. se derulează şi situaţiile sociale critice. Kassin. G. 7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. N. dintre care vom analiza panica. iraţionalul domină. G. C. Brehm. Editura Polirom. creându-se un fel de „epidemie” psihică. J. Bucureşti. Psihologie socială. Psihologie socială experimentală. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. 2004. Bucureşti. generând stări de isterie colectivă. datorită gradului redus de control individual. dar mai ales cel de referinţă. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. Le Bon. judecata nu mai funcţionează. influenţa stimulului. Boston. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. 4. C. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. este foarte mare. 1990. însuşi nonconformismul devine un stil !). ci o difuzează. 1990. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Doise. 2. Furtună şi colab.Desigur. Editura Fundaţiei România de Mâine. Sharon S. S. Le Bon. 36 . Social Psychology. Editura Polirom. Editura Houghton Mifflin. Iaşi. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. Editura Polirom. Editura Didactică şi Pedagogică. 5.

de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. situaţii prezente. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . În acest sens. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. cu personalitate juridică. cunoaştere. de drept privat. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. I. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. autonomă şi independentă. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. În prezent. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. cauze. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. univ. între şi gnosis. apolitică. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive.05. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. conform Legii 213 din 27. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. deontologia profesională. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice.1. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. interviul. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. Psihodiagnoza este o activitate care. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. Dr.

nu numai bolile psihice).şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. în practică. cotării şi interpretării testelor.2. Examenul clinic. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. instrument psihologic. informarea sistematică despre subiect). prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. observaţia. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. precum. 2. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. În consecinţă. cotarea. În general. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. Examen psihologic. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. într-un întreg specific. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. De asemenea. standardizarea înseamnă procedura de lucru. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. • calităţile specifice ale sarcinii. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. Thorndike „Dacă un lucru există. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. examinator şi subiect. Bazându-se pe ele. procedura de înregistrare a rezultatelor. standardizate. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. Desigur. de exemplu. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. interpretarea rezultatelor. L. specifice ale individului examinat. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. Ambii. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. În acest scop. deşi în măsură diferită. 1.

foarte diferenţiată. instrucţiunile de administrare şi cotare. • umor. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. 2. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. O manieră formală. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. în funcţie de repere. 3. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică.3. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. obiectivă. 1. De fapt. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. O manieră intuitivă. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. în anumite condiţii date. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. • flexibilitate. condiţiile de examen. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. ceea ce conduce la o imagine analitică. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. situaţia poate evolua în viitor. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. conform unei grile. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. neutră. dar mai puţin integrată. 1.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). 3 . Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective.

se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. consultanţă psihologică. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. condiţiile de utilizare a instrumentelor. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. terapia şi consilierea. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. responsabilitatea administrării instrumentelor. Astfel. standarde de onorarii şi taxe. obligatoriu pentru conduita profesională. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. înţeles. 6. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. calificarea în testare. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. datele de evaluare/diagnoză. responsabilitate profesională şi socială. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. actualitatea evaluării. 7.4. construirea de instrumente. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. „adaptat” – „neadaptat” etc. 9. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. standarde cu privire la relaţiile umane. 1. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. motivaţia poate fi disfuncţională. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. standarde de confidenţialitate. asistenţă. interpretarea rezultatelor. standarde de conduită colegială. 5. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. integritatea profesională. evaluarea şi diagnoza. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. auzit în timpul examinărilor sau 4 . de exemplu. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. 8.. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. faţă de tot ceea ce a văzut. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ.4. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. adesea însă. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. precum şi materialele de evaluare/diagnoză.

în italiană. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. TESTUL PSIHOLOGIC. 1954). de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. testa cu sensul cap. care lovesc independenţa sa profesională. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. cotarea 5 . 1954. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. pe rând. Mc. mărturie. reprezentativitate. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. G. cu sensul de cel care dă mărturie. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. „Mental tests and measurement”. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. în articolul din Mind. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional.1. sau. de exemplu. a posibilităţilor acesteia de a se informa. administrarea propriu-zisă. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. K. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). II. Cattell. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. În 1933. cuvântul vine din latinescul testimonium. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. exact şi veridic.cercetărilor profesionale. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. L. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. Cronbach consideră testul psihologic. precum. II. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. indicaţie şi testis. cu sensul dovadă. judeca şi decide. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. sintetic. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. În 1966. spectator. J. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. standardizare. A.

Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. implicând în diferite ponderi caracterul direct. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. Desigur. conducând spre inferenţe indirecte. acceptabilitatea. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. De aceea. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. sau în terapie. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. De exemplu. În plus. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv.2. caracterul direct. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. frecvent pentru că necesită prea mult timp. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. prea ofensiv pentru intimitatea sa. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. schimbări reactive. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. Măsurile directe sunt semne ale problemei. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. De exemplu. Adecvarea se referă. de asemenea şi la 6 . gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. indirecte. În primul rând. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. În consilierea psihologică. 2. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. Al doilea aspect pertinent este faptul că. sensibilitatea. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. În context. prin definiţie. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. 2. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. obiectivitatea. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. lungimea. uşurinţa în scorare. testele de performanţă sunt considerate directe.rezultatelor şi interpretarea acestora. este importantă. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale.

consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. nu sistematice. deci sunt complet nepredictibile. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. erorile de măsură sunt aleatoare. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. Fidelitatea Definiţia fidelităţii. normare 2.fidelitatea şi validitatea informaţiei.1. deci este precis. Deci. validitate. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor.3. administrate aproape în acelaşi timp. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. Astfel. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. În studiul fidelităţii. Caracteristici psihometrice: fidelitate. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. 7 . Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. • distribuţia rezultatelor să fie normală. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. din 1985. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. corect.3. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. B. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia.

Se practică o singură administrare a testului. • coeficientul λ3 al lui Guttman. aceloraşi persoane. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. D.C. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. generale şi specifice. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder.Richardson. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. 8 . pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. (2) După un interval de timp se administrează testul. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. ale persoanelor. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională.

3. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. În literatura de specialitate. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. În selecţia profesională. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate.6 şi 0. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half).7. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. de pildă. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. 2. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. nu finale. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. pe baza unor diferenţe individuale mari. Dacă testul se 9 . Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Reguli: 1.90. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. care reprezintă instrumente de măsură paralele. chiar cuprins între 0.

subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. Validarea unui test este cumulativă. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. 4. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. • măsurările făcute de test să fie corecte. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. prin analiza lor globală. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". ci la interpretarea datelor furnizate de el. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. testul trebuie revalidat. Ea se poate baza pe analiza de itemi. 2. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. 3. Standards 1985).85. se alege strategia de validare adecvată. Prin urmare.3. ci. pe analiză factorială. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . Există numeroase metode pentru validarea testelor. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului.2. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. limbajul. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. ci se deduce”. Standardele APA din 1974. Astfel. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. 2. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. la un prag de probabilitate fixat. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient.

în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. • validarea externă (extenal validity). care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. pe baza relaţiilor dintre constructe.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. direct sau indirect. motivaţia agresivitatea. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. 199l): 1. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Constructele psihologice sunt evidenţiate. prin care se manifestă aceste constructe.. 1 981). Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. denumite constructe. 11 . Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. 3. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Din acest motiv. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. depresia etc. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. 2. Pentru fiecare din ele. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători.

Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. validarea predictivă. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. de pildă. De exemplu. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. 1974).b. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. validarea concurentă. b. administrat. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective.

4. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. În experienţa practică. cât şi utilizarea lui. numită criteriu. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. la nevoie.L. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. 1965).45.criteriului. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. 2. C. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . Un test bun rareori poate da. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. atât interpretarea testului. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. adaptare etc.). validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. Din această perspectivă.5. cu un criteriu important. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. această cerinţă este însă greu de realizat. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului.60.

Gama de percentile este între 1 şi 99. fracţia fiind multiplicată cu 100. Pentru a permite o interpretare uniformă. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. coeficientul de inteligenţă = 100. Q. se înmulţeşte cu 100. Binet – G. ca măsură a tendinţei centrale. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. Q.I. poate să nu reuşească pentru altele. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. A. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor.I. În general. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. realizări inferioare. iar cele sub 50. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. acest rezultat neprelucrat. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. în acelaşi timp. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. În practică. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. se împarte la numărul total de scoruri. realizând performanţele unui copil de 10 ani. indiferent de subiect sau de vârstă. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. la vârste diferite. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. deşi cea cronologică este de 8. Simon în 1908. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve.I.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. De exemplu. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. vârsta sa mentală este de 10. percentile şi scoruri standard. Pentru a putea compara direct valorile Q. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . P 50.

scorul e negativ.5%.6%.1%.12. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.6%. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.8% Etalonul în nouă clase.14.16. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul.6%.38. 3.11.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. respectiv.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.2%. În cotele T.21. de obicei util pentru testele de personalitate: 3. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. staninele.4.6%.6.4.0%. are ca procente: 4. 19. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute.7%. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale.1% şi 4.2%. Etalonul în 7 clase normalizate. 12. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie.0%.7%. Etalonul în 11 clase.2% şi 6.6%.2%. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi.14. 24. 24. 3. 25.1%. z = x– x/ σ z reprezintă media . Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. 15 .8%. 7. 4. 11.2%. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.1%.5%. 17. sunt aproape de curba normală a lui Gauss.8%. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. 4.6%. Împărţirea în 11 clase standardizate.7%.17.6%.5%. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.6. mai ales pentru teste de abilităţi.0%.6%.7.21. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.5%.6.11. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2.11. P 100.

tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. Se poate calcula curbei normale. tendinţă centrală. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. unităţi de scor pentru Simple şi utile. inegale de măsurare. Scorurile sunt unitare.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. În astfel de situaţii. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. a putea să diferenţiezi printre scoruri. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. sunt echivalente. măsurare ordinale. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. stanine scoruri standard 16 . Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. permit compararea de la test la test. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei.

Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. În urma testării. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. şi beneficiarului. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. • Revizuirea itemilor. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. care se produce în urma analizei de itemi. • Faza de teren. Itemii sunt supuşi realităţii. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. 2. sexuale sau legate de minorităţi). Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. respectarea confidenţialităţii. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. 2. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. sex. Se verifică adecvarea grilei de scorare. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. 4.2.6. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. Sunt verificate datele tehnice ale testului. 3. nonintruziunea. 17 . • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. • Alcătuirea formei finale a testului. Principiile respective se referă la obiectivitate. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. Se reverifică itemii şi grila de scorare. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie.). Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. După ce au fost scrişi. pregătire profesională etc. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi.5. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta).

− caracterul nonverbal. incertitudinilor.I.Lezine. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. discordanţelor dintre date. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. 3. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. 18 . Scala Brunete. − caracterul verbal.S. atenţionând când acestea nu sunt certe.. 5. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler.. În raport se includ şi explicaţiile posibile.C. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. W. 2. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1.P. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. inteligenţa abstractă.A. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele.I. Simpla enumerare a observaţiilor făcute.1. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3. dezvoltarea unor instrumente tip screening.S. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. W. inteligenţa nonverbală etc. Scala screening Denver.P.I. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare. inteligenţa verbală. 4. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. − caracterul abstract. W. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. Scala Bayley. III. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor.S.

factor numeric. la Thurstone. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. Meili (inteligenţă concretă. abilităţi numerice etc. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven.A. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. factor de vizualizare spaţială. putem obţine. Thurstone. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. în lucrarea Primary Mental Abilities. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. şi după el şi alţii. 1927. T. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. De exemplu. sau deloc. inventivă). mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. analitică. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. 2. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. 19 . abstractă. g. 4.I. Spearman. şi „factori specifici”. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. de exemplu. factor de înţelegere verbală. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. 3. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. iar la Guilford. fluenţă verbală. 1938. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. Testele domino.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. Spearman. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu.). I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. într-un timp limitat. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. factor de fluenţă verbală. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. g. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. conceptualizarea. Testele de inteligenţă Cattell. De exemplu.

putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. consilierea şi selecţia profesională. factor de memorie. repetenţie. 3. predicţia performanţelor şcolare. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. indicele de exactitate. factor de raţionament. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. elemente caracterial-atitudinale. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului.. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. • calitate înaltă. De exemplu. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. 7. În afara indicelui de performanţă. hipercorectitudinea etc. testarea educaţională. propoziţii. în acest context. În cazul rezultatelor slabe. în general.). orientarea vocaţională. predominarea proceselor de excitaţie. • calitate scăzută. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. 3. orientare şi selecţie profesională. precum: lipsa de interes pentru examen. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. se cere aprofundarea 20 . timp lung – care. • calitate scăzută.2. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. întârzieri intelectuale. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. planuri. factor de viteză (celeritate) perceptivă. testarea clinică etc. superficialitatea. situaţia poate fi determinată de hipermotivare. oboseală. 6. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. tematici. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). de exemplu. lipsa de capacitate de efort în timp. imagini etc. analfabetism. testele furnizează indicele numărului de erori.3. dificultăţi în învăţare. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. În domeniul educaţional. programe etc.5.

plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. 4. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. respectiv abilitatea: 1. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. 21 . Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării.82. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire.” Există trei forme. 2. Raven. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. A denumit aceste probe Matrix. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. C. Ab. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. de aici şi denumirea de matrici progresive. Are o saturaţie în factorul g de . Pentru a construi testul. de a dezvolta un sistem de a raţiona.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. seriile A. Astfel. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. B (pentru copii şi examene clinice. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. 3. de a sesiza relaţiile care există între ele. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale.

ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. pot suplini lipsa de interes). dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. Ab. vârstnici. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. De asemenea. B Testul este folosit pentru copii. 22 . Dacă acest proces nu are forţa necesară. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. D. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. dar cu un nivel de pregătire superior. poate fi spontană. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. examinări clinice. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. focalizată pe punctul esenţial. Ab. este (omiţând din nota totală seria Ab).4. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. tinerii alienaţi. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. Dat în timp limitat. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. şi E din PM 38. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. rezultatul poate să nu fie valid. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. D. De ce? Energia sa este concentrată. 3. mediu. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Matricile 47 – seriile A. studii antropologice. există şi o formă cu piese încastrate. − forţa stimulărilor. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. Forma conţine planşe colorate. − intensitatea tensiunilor. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. ambiţia. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. Dacă s-a început cu seriile A. dar mai greu pe cele din seriile C. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. D sau E. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. Astfel: dat în timp liber. strălucitor.Copiii.

după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. rigidă – fluctuantă. În orientarea profesională au fost definite. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. Deci. de forme patologice de lipsă de memorie.5. atenţia subiectului. uneori. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. în testarea atenţiei. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. se testează: 1. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. metoda folosită. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. excitări posibile. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. Testele de creativitate 23 . situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. Astfel. De exemplu. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. 2. a se împotrivi altor stimulări. analitică – sintetică. în funcţie de solicitările practice. statică – dinamică etc. conţinutul examenului. De exemplu. control panou comandă etc. 3.6.). distributivitatea atenţiei. 3. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. alteori. 3. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. dacă natura sa este predominant practică. subiectivă – obiectivă. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. diferite tipuri de atenţie. De exemplu. care au constituit repere pentru psihotehnică. trăit de subiect. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. forma examenului. pentru că atenţia nu există în sine. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau.

timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. În România. 4. experienţa practică.1. Roco. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. în unele studii. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. gustul pentru risc. când de obicei copilul doarme). PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. sau chiar anumite handicapuri. ideilor. 1965. flexibilitatea. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. problemele de sănătate. aptitudinea de a generaliza. disponibilitate. Popescu-Neveanu. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. flexibilitate comportamentală. raţionament inductiv. IV. flexibilitatea. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. (fluenţă ideativă). Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. specificul instalării oboselii. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. coordonare kinestezică. 1984. utilizarea unor jucării adecvate). au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. organizarea materialelor. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. 1983). aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. originalitatea şi elaborarea. M. aspectul estetic. În general. P. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. maturitate afectivă. utilitatea. Au creat teste de creativitate: E. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. M. Scopul depistării 24 . Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. Wallach şi Kogan. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. expresiilor. Torrance şi Ball. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. reacţiile de respingere posibile. Minulescu. 1966. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. J.2. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. asocierilor. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum.

achiziţionarea constanţei obiectului. caracteristici calitative de vârstă. consoane). motricitatea fină a mâinii. alergare. limbajul pasiv. limbajul activ. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. comportamentul motor. vertical. activitatea de construcţie. control. 25 . 4. membre). imitaţia şi comunicativitatea afectivă. mers. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. scala de evaluare a comportamentului. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. pronunţia de silabe. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. posturi de echilibru. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. percepţia şi reprezentarea. publicat în 1969 şi revizuit 1993. igienă. comportamentul de adaptare. trunchi. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. activitatea de reproducere grafică. structura gramaticală a limbajului vorbit. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. îmbrăcare.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. scala motorie.3. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. activitatea de joc cu copii şi adulţii. ortostatism. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. comportamentul verbal. Mitrofan în 1993 – 1994. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. poziţie şezând. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). memoria verbală (recunoaştere. de la o comunitate educaţională la alta. motricitate în decubit ventral. manifestări de independenţă (preferinţe active. denumire de imagini).

determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. orientării. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. învăţarea şi rezolvarea de probleme. imitarea posturală. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. Editura Fundaţiei România de Mâine. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. terapeuţi. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. prin verificarea şi testarea repetată şi. monitorizarea progresului. 2. Minulescu. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. 4. Teorie şi practică în psihodiagnoză. dacă nota este mai mică de 18 puncte. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. liste de control. 5. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). capitolul I: 1. habituarea. reprezentarea mentală. părinţi. prevenind instalarea unor abateri grave.memorarea. 3. observaţii. evaluarea programului. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. praxisul dinamic. coordonarea musculară. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). evidenţa timpurie a gândiri abstracte. cuprinde evaluări ale atenţiei. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. cadre didactice. la nevoie. vocalizarea şi comunicarea verbală. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . mişcarea dinamică. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. teste de măsurare a dezvoltării. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale.

Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Aplicaţi şi un test 27 . Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6.4. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. capitolul II: 1. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Întrebări. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Care dintre caracteristicile Dvs. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5.3. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4.

Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Testul MP 38. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. Testul de abilităţi intelectuale Meili. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. teste de atenţie distributivă. Testul de eficienţă rezolutivă B53. 28 . Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate.

metoda criteriului intern sau metoda factorială. metoda criteriului extern sau metoda empirică. Desigur. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. 5. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. 2. fidelitatea) I. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. univ. deci şi metode mixte. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. următorii paşi: 1. Deci. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. în genere. 2. Astfel. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. 4. metoda intuitivă sau abordarea raţională. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. 3.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. Dr. într-un astfel de demers mixt. în special. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă.

Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. cu excepţia trăsăturii specificate). odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. 3. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. 2. se procedează la intercorelarea itemilor. 7. 6.fie au paternuri de răspuns ambigui. matricea rezultată fiind analizată factorial. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. rotată conform procedurii alese. 4. 2. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). 8. să fie asemănătoare în orice privinţă. în paralel. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. scala va fi validată pe noi laturi. în mod ideal. 5. 3. 4. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. 5. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. determinarea. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). practice a diferitelor criterii. pentru fiecare lot. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. respectiv pe tehnici statistice care permit ca.

fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). reacţii ale altora. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. scurt. 2. abilităţi şi talente. Astfel. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. în mod real. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. cum trebuie scrişi aceşti itemi. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. relaţii şi efecte sociale. termeni ce se referă la originea geografică. 4. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1.). atitudini şi opinii. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. 3. naţionalitate. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. roluri sociale. stări şi dispoziţii psihice. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. 3. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. îngustând creativitatea naturală. care poate avea efecte paradoxale.(1990). A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. verbe etc. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. care pot fi fie nemodificabile. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. substantive. adverbe. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. 2. fapte biografice. în acelaşi timp. activităţi. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice.

precum şi cu referire personală). 5. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. formatul propriu-zis al itemului. de altfel. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. observabile b. 3. comportamente acoperite. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). modificabile. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). Denumire 1. 4. simptome interne. comportamente deschise. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. şi 2. personale. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. nemodificabile. consecutiv. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). litere. 6. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. Nr. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. trecerea la diateza pasivă. 32 . pot fi de două feluri: trăsăturii 1. sentimente. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. 2. Altfel spus. când se specifică frecvenţa. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi.personalitate. cogniţii interioare c. 3. lungimea (numărul de cuvinte. subiective. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). neobservabile de alţii: senzaţii. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. durata. stranii. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. propoziţii). gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). Pornind însă de la item. sociale. anormale 2. itemi care descriu comportamente. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. 7.

Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. de regulă. Itemii abstracţi sunt.2. numesc condiţii semnificative. compararea cu standarde nespecificate.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. referiri la fapte concrete. forţate sau neclare. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. 1. neobişnuite. pur şi simplu. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. a unor structuri propoziţionale complicate. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. de asemenea. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. 33 . de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. opinii. erorile gramaticale. cei care prezintă atitudini. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. Măsura în care un item evocă valori. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). inferenţe personale. standarde aprobate social. Un item concret. determinări şi prejudecăţi comune. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. În psihodiagnoză. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. ţin. descrieri generale. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri.

caracteristicile obişnuite. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. are un stil de atent de a evalua datele etc. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. teoria lui H. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. pe baza lor. Din această perspectivă. a predicţiilor asupra comportamentului. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. Inventarul de personalitate California. În această perspectivă. Desigur.. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. 1. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. relaţii personale. de exemplu. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. Astfel. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. zilnice sau. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. imaginea de sine etc. În acelaşi fel. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. proiecte personale. pentru a ne referi direct la 34 . care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California).3. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. De asemenea. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă.

Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. Factor V – sensibilitate feminină vs. o anume temă a comportamentului interpersonal. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. ataşat social. FM (Feminitate versus Masculinitate). Cs (Capacitate de statut). Fx (Flexibilitate). „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. foaie de profil (masculin şi feminin). Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. Sc (Autocontrol). Gi (Impresie bună). Cm (Comunalitate). Sa (Acceptare de sine). Sy (Sociabilitate). Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. a eficienţei şcolare şi academice. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. 35 .480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). etalon. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. Wb (Sănătate). To (Toleranţă). a succesului profesional. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. grilă. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere.denumirea dată de autor. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. FactorIII – factor de independenţă. Materiale necesare: Chestionar. foaia de răspuns. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. Sp (Prezenţă socială). (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). duritate masculină. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. În urma studiilor de analiză factorială. • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. dependenţă. • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. So (Socializare). conformism social. manual pentru interpretare. Ai (Realizare prin independenţă). adaptare şi conformism social. Ie (Eficienţã intelectuală). Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. denumite şi factori. spontaneitatea şi siguranţa de sine. nonconformism social vs. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului.

• Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . şi Cm. Wb. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. Scoruri standard mari pe toate scalele. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. minim definit.s. Gi. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. Se aplică individual sau colectiv. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. – disimulare negativă. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. – subiectul răspunde la întâmplare. în special pe scala Gi. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. scoruri sub 20 (c. la un pol şi masculin la celălalt. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Cm. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. motivaţia şi experienţa altora. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului.s. Gi. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb.) pe scala Gi.

Aptitudinile. puţin prietenoasă (Sy 41). şi. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. manual de interpretare. Uşor rigidă (Fx 48). fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. Cattell Pentru Cattell. învaţă mai bine într-un mediu structurat. 37 . 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. stabile. o foaie de răspuns. etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). A şi B. permanente pentru că sunt factori unitari. convenţională (Sp 41). So 48). Are 126 itemi. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. construit în clase standardizate (11). 1. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). 2 grile de corecţie. Material: Chestionar cu două forme paralele.4. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. tăcută. de la A la Q4. puţin ambiţioasă (Cs 40). denumite cu litere. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. Trăsăturile „sursă” sunt importante. Ca urmare este retrasă. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature.B. timidă (Do 44). Scop: Definirea unui profil. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. inhibată. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. tolerantă tot în limite medii (To 55). un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. tăcută. este conştiincioasă în limite medii (Re 54).

cu sentimente de culpabilitate. Scala M. sociabil. dependent afectiv. deschis. adaptabil faţă de neîncrezător.. senin faţă de anxios. natural faţă de subtil. fără simţul datoriei. Docil. Timid. decis şi întreprinzător. Factorul II. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. sensibil. conştiincios. Slabă tensiune ergică: destins. analitic. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Scala B. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. Calm. Emotivitate difuză. ţine la formă. 38 . încrezător în sine. Scala I. clarvăzător. Practic. Realist. Adaptabil şi. rece faţă de polul opus. suspicios. de suprafaţă: Factorul I. dominator. cooperant. spontan. stabil. la extrem. iritabilitate. visător. Moderat. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. îndărătnic. exteriorizare dificilă. cu un bun control al emotivităţii. Încrezător. critic. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. temperament de artist faţă de dinamism. timorat. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. încăpăţânat. spirit independent. Direct. impulsiv faţă de control al impulsurilor. Scala C.Scala A. Introvert faţă de extravert. inadaptat. critic. Scala E. taciturn. sigur de sine. entuziast. perseverent. Scala H. depresiv. necontrolat şi în conflict cu sine. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. expansiv. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. gândire concretă. autoritar. fără spirit practic. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. Scala F. plin de resurse interioare. acomodabil. cald. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. Scala Q4. dur. direct. depăşit de evenimente. moralizator. formalist. insensibil faţă de tandru. conciliant. Scala Q1. Scala O. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Scala G. boem. faţă de polul opus. inteligenţă mai puţin eficientă. Rezervat. decis. cu o prudenţă extremă. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. capacitate bună de abstractizare. inteligenţă vie. cu spirit practic. cooperant. detaşat. sentimental. plin de viaţă. Scala N. perspicace. Conservator. Factorii secundari. Lent în înţelegere sau învăţare. naiv. hipersensibilitate. prudent. trece repede la acţiune. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Supraeu slab: oportunist. amabil. Scala L. întreprinzător. sociabil. prudent în raporturile sociale. se bazează pe sine. nepăsător. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. cu rezonanţă emoţională bogată. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Scala Q3. sensibil până la imaturitate emoţională. realist. cu amor propriu. rezervat faţă de impulsiv. cu sentimente de frustrare. umil faţă de afirmativ. amabil. Factorul III. neindicat pentru munca în echipă. calm. cere ajutorul şi stima altora. inovator. O slabă integrare a impulsurilor. pozitivist. lucid. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. capabil să-şi păstreze sângele rece.

III 6. este legat de ceilalţi. defineşte caracteristici de tensiune interioară. Q1. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. grilă. plăcut. 1 şi 9. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. instabilitate. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. la reuşite. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. lipsă de încredere în sine. pasiv. N. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. fără limită de timp. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. Cattell. voalate ale anxietăţii. 2 şi 8).B. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. un caracter moderat. manual pentru interpretare. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. calculat separat de nota generală de anxietate. rigiditate în comportament). îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. respectiv la clasele 4. supunere. se manifestă spontan şi expansiv. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. IV 5.Factorul IV. tranşant. foaie de profil. L. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. vulnerabilităţi sau invers. însă se deosebeşte de acesta. cu iniţiativă. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. F şi C. 5. vesel. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. foaie de răspuns. fără să fie extremizat. Q2. relativ cooperant şi adaptabil la grup. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. temeri. care. Atrage atenţia în special dinamismul. 39 . Astfel că. Totalul se împarte la 10. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. iar nota din zona „medie”. II 7. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. etalon. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. În acest sens. Comportamentul este dominat de inteligenţă. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental.

tendinţe asociale). Scala L = sentiment de insecuritate. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. O. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului.. de anxietate şi de depresie. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. tipice defensivei paranoice. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Exemplu: Adolescent. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. 19 ani. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Scala O = înclinare către auto-acuzare. trebuinţele. de orice fel. uneori". Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. impulsurile nesatisfăcute. Cotare: Se aplică grila. de asemenea. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. tendinţe paranoide. L. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. mai veridic. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. auto-acuzare şi anxietate combinată. Se desenează profilul şi se fac interpretările. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. să răspundă cât mai onest. C. să nu omită nici un răspuns. Q4). Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. Se aplică individual sau colectiv. nesigur. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . Eul slab. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile.

control emoţional şi intelect cercetător. Costa. precum Wiggeins şi Trapnell. observaţiilor şi interviurilor realizate. legaţi de aspecte fizice. Allport şi Odberg. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. din 1925. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. Fieke. schizotimia. 1949. Au rezultat un număr de 17. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. 1993). 1. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. Smith. Angleitner şi Ostefdorf. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. 1963. conservatorism. 1981. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. descriptori potenţiali de personalitate.Interpretare. 1988. Anxietate în limite normale (indice global 4). Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. În 1951.5. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. consideră McCrae şi C. Termenii din prima categorie. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. independenţi. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. termeni care se referă la importanţa socială. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. maturitatea emoţională. adaptare socială. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. radicalism vs. în liniile sale generale. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. 47. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. conformism. 1965. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. Cattell. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. Alţii. ascendenţa vs. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. Ulterior.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. În prezent. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. Îi denumeşte: auto-expresie. termeni metaforici şi vagi. submisivitate. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. simţire şi acţiune”. extraversie. 46. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. în cadrul altei cercetări. ciclotimia vs. D. capacităţi şi talente. 1994. cel puţin ca structură. 1943. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. Tupes şi Christal. 1961. 41 . Norman.

nivele care apar explicit în schema de mai jos. Desigur. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. 1958. nevrotism. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. agreabilitate. după cum evidenţiază schema. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. fiind parţial derivate cultural. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. Psihologul. în evaluările psihodiagnostice. În acest model explicativ.Tupes şi Christal. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. conştiinciozitate. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. 1994. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). nevrotism. conştiinciozitate şi intelect. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. Psihologul. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. agreabilitate. Trăsăturile bazale. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. parţial din experienţa personală. prin intermediul proceselor de intermediere. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. 42 . Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. În realitate. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. evenimente. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale.S. ceea ce conduce spre o a doua eroare. Studiile lor realizate pentru U. fie adaptărilor specifice individului. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. atitudini. a 5 aspecte fundamentale. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. legate şi de tipurile de atribute care se asociază.

relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. la rândul lor. motive. Dragoş Ciobănescu. între 1994 – 2002. Deci acele obiceiuri. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. Cristian Ormindan. denumite „adaptări caracteristice”. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. roluri. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. medicale. desigur. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă.960 termeni (adjective). nu există o legătură directă. DEX – Extragere 12. Dicţionarul explicativ al limbii române. 43 . au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. valori. obscure. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. observabilă a personalităţii. Acestea. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. care include comportamente specifice. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. deprinderi. ce include gânduri. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. În context. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. atitudini. se raportează prin procese dinamice complexe. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. alături de abilităţile cognitive. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. sentimente. Laura Almăşan. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. Cosmina Popescu. de exemplu. II. criteriul „Natură”. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. În concluzie. Aceste procese dinamice complexe presupun. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. arhaice. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. Elena Mădălina Popa.

• Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. VI. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. V. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. B. VIII. Chestionarul. vârsta medie 26. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. IV. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. A. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. 44 . VII. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). foaia de răspuns. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi).III. IX. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. Metoda Hofstee. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete.20) pentru niciunul dintre factori. pentru fiecare pereche de 2 factori. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. • Se introduc. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul.

psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Imaturitate. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Spirit de Raţional. Rafinare Independenţă. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism.

Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. De exemplu. De la Kretschmer. şi două iraţionale. oricare ar fi aceasta. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. sintonic şi greoi). în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. intermediar şi anestezic). etc. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. 46 .G. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. Astfel. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. de asemenea. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi.1. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. Autorul. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. II. 1922. atleticul şi displasticul. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. psiho-neuroendocrine. C. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. Există numeroase tipologii. astenicul (hiperestezic.

Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. extravert afectiv. care. simţul comun etc. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. forma AV (50 itemi). iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. deci realismul. fiecare persoană în mod natural. Forma G este forma standard a MBTI. De exemplu. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). Indicatorul de tip Myers. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. spiritul practic. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc.Complementar. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. care va avea însă. centrarea pe real. extravert logic. este un chestionar de evaluare a personalităţii. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. Jung. În acest context.2. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. introvert afectiv. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii.Briggs a fost publicat în 1962. introvert logic. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. o formă abreviată de auto-evaluare. 2. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. extravert senzorial. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. forma G (126 itemi). Complementar. introvert intuitiv. secundară. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. extravert intuitiv. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. Materiale necesare: Chestionar. la fel. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. MBTI. Cu alte cuvinte. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. foaia de răspuns. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. îl îndepărtează de la imaginar. Sunt. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. respectiv intuiţia. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. cea mai recentă. 47 .

Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. înainte de a acţiona. 48 . Pentru fiecare tip. În această fază. care îţi dezvăluie înţelesul. adesea meditează la ce au de făcut. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. atitudinea dominantă a eului. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. Dacă preferi intuiţia. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. colorate. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. fiind astfel realişti şi practici. grăitoare. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. de aceea tind spre acţiune. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. vizuale. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. ci pline de putere de evocare. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. ori se întâmplă efectiv. Introvertire 2. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. metaforice. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”.

De asemenea. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. să-şi regleze şi controleze viaţa. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Ei au. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. inclusiv realităţile neplăcute. detaliilor şi realităţii. În concluzie. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. Când rezolvă o problemă. planificat. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. favorabili şi plini de tact. rămân deschişi experienţei. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Preferinţa pentru iraţional. ea trebuie folosita. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. pe baza cauzei şi efectului. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. În acest fel. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. preferă să ia decizii. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. Din contră. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. Preferă să-şi trăiască viaţa. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . Utilizarea MBTI în selecţia profesională. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. originale. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). ori care cer adaptabilitate mărită. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. de asemenea. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. să fie bine stabilite.

Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. Aplicaţie: identificarea tipurilor. iar companii. urmăreşte obiective clare. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). este de preferat tipul T (logic. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. De exemplu. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. o politică. de conducere. modele. Cu cât este mai suportiv mediul. de exemplu. Introvertul. cel ce are dominanta extravertă. Introvertul. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. În opoziţie. va folosi secundara în lumea interioară. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. problemele văzute ca oportunităţi. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). colegii. Cercetările au arătat că în posturile înalte. de preferinţa persoanei pentru E sau I. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. De exemplu. astfel. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. aparent.fapte. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. − tipul NT preferă să definească problemele. Deci. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. − Tipul SF este practic. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. cercetătorii au tras concluzia că. principii generale. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. îşi stabileşte criterii pentru succes. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. începând din 1976.S.A. Prin contrast. reguli În cadrul unui tip. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. spitale şi forţele armate ale U. Studiile.

tendinţa spre „mediu”. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. 1968. independent de împrejurările exterioare. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. având în vedere aspectele de structură. dar cel mai bine. imature (de exemplu. Prin dezvoltarea auxiliarei. dar lucrează cel mai bine. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. Accentuarea. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. sau a IV-a funcţie. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. Teoria lui K. indiferent de situaţie. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. personalităţi accentuate. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. Limitele dintre normal. Şi invers. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). funcţionare şi adaptare. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. Persoana. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. III. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. în sens pozitiv sau negativ.1. cel mai uşor. sau funcţia inferioară. a doua va fi una raţională. Preferinţa JP. cât şi pe cel raţional. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. Karl Leonard. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. cel mai plăcut cu ideile. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. în termeni cantitativi.interioară şi în cea exterioară. sau terţiară. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. iar devierea devine fundamentală. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.

În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere.1. Materiale necesare: chestionarul. demonstrativitate (12 itemi). nu prezintă o perioadă de stare. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. Scala II. scala a IV-a. devieri în direcţia alcoolismului. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. emotivitate (8 itemi). boală psihică severă. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. ciclotimie (8 itemi). exaltare (4 itemi). de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. distimie (8 itemi). neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. grupa V. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. sclala a IX-a. hiperperseverenţă (12 itemi). lipsa de stăpânire. Tradus şi experimentat în limba română de I. scala III. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. scala a VIII-a. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. scala a VII-a. hipertimie (8 itemi). grupa a VI-a. scala a X-a. foaie de profil. captivitate. 52 . IV. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. în plus. tortură. hiperreactivitate (12 itemi). indispoziţie cronică. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre.2. Scop: Structură: Format din 88 itemi. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. control (8 itemi).Nestor. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi.tipul demonstrativ (teatral. anxietate (8 itemi). Etiologic. foaie de răspuns. de asemenea.

fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. vulnerabili la infracţiune. în esenţă. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. tulburare histrionică a personalităţii. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. alături de bolile psihice propriu-zise. Desigur. În practica psihiatrică şi psihologică. 4. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). nu întotdeauna în sens negativ. uneori le dau culoare”. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. tulburare paranoidă a personalităţii. psihopatii. ei sunt sarea şi piperul omenirii. sociopatii. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. fiind vorba despre structură de personalitate. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii..ei tulbură valurile vieţii sociale şi. instabilitate 53 . dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. 1992.-10. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. tulburare anacastă a personalităţii.. şi nu rareori la ei înşişi. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). tulburare dependentă a personalităţii.IV. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim.S. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie).D. Particulari în conduită.2. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. tulburare borderline a personalităţii. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. la ceilalţi. În clasificarea lor.. dar nu şi în disponibilităţi. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. În taxonomia I. tulburare narcisică a personalităţii. G. seducători sau respingători. tulburare borderline a personalităţii. tulburare schizotipală a personalităţii.M. Clasificarea D. introversie. reguli de convieţuire socială.C. de dispoziţie şi relaţionale. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. tulburare emoţional-instabilă.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. tulburare histrionică a personalităţii. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii. stabilitatea emoţională – vs. obiceiuri. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare dependentă a personalităţii. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii.

Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. o scală de minciună (L). Copilul pare ciudat. etalon. caracterizat prin impulsivitate. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. un psihodiagnostic diferenţial. 54 . nu-i pasă de oameni. unipolar depresiv. capacitate de empatie şi de conformare. poate fi crud şi inuman. grilă. socializare. îi lipsesc sentimentele şi empatia. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. tendinţă antisocială. încăpăţânarea şi. În privinţa celui din urmă. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. izolat. impersonalitate. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). tendinţa de a face asociaţii mentale distale. comportamentul schizoid. E. cognitiv. îi plac lucrurile neobişnuite. înspre extrema sa patologică. lipsa de empatie.I. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. empatia. ostilitate. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. impulsivitate. agresivitate) şi. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. o scală de adaptare – psihotism. foaia de răspuns. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. manual pentru interpretare. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. răceală. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Materiale necesare: Chestionar. Se aplică individual sau colectiv. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. tulburările de afectivitate. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. foaie de profil. pare a nu se potrivi nicăieri. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. cuantificând gradul lor de normalitate vs. subiecţi disimulanţi). Recomandat pentru adulţi şi tineri. ciudate şi nu-i pasă de pericol. socializarea. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. psihotism. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care.P. egocentrism. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate.

solitudinea. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. comportament antisocial şi lipsa de empatie. Dacă este vorba de un introvert. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. înclinat spre exterior.P. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. Îşi asumă uşor riscul. îi place aventura şi se expune pericolelor. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. denumit şi instabilitate emoţională.Extravertul este sociabil. depresie. alert. E = 1. avem dea face cu peroane socializate. 55 . lente. Îi place să facă glume. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. ideaţie de tip paranoid. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate.P. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. timiditatea. egocentrism. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. cu iniţiativă şi bun organizator. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. de exemplu. Concret. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. retras. Dacă este vorba de un instabil extravert. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. adesea rigide. Notele brute: N = 22. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. are mulţi prieteni. include şi o a IV-a scală. Tinde spre emoţii puternice. Tinde să se subaprecieze. impulsive şi doar în al doilea rând. nu agreează agitaţia.Q. cruzimea. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. L = 5.I. Este tipul gânditor. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. Nevrotismul. pentru nivele înalte criminalitate. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. Apatia este caracteristica inversă. psihopatie. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. are o viaţă interioară bogată. Tip artistic. E 1. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. optimist. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. care include de asemenea. îi plac activităţile distractive. tulburări de tip maniaco-depresiv. ostilitatea faţă de celălalt. E = 5. este oscilant. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. convenţiilor. Uşor tensionat. devine excitabil. Introvertul este liniştit. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. E. aspecte sadice. agresiv. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. Exemplu: E. blocajul emoţional sunt dominante. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). L = 5. La celălalt pol. introspectiv. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. anxietate. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. drepturilor celorlalţi.

3. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. paranoidă. a caracteristicilor psihopate de personalitate. 6. cu personalitate feminină). M. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI.3. grilă. psihopaţi. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. impulsivi. 2. sau Chestionar CPI. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). 9. hebefreno-catatonică. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. Scalele de validitate sunt: a. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. scala hipomanie (Ma). Scala ipohondrie (Hs). performanţă mai mare de 4 puncte. scala schizofrenie (Sc). Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. scala psihastenie (Pt).I. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. 1996). Foaia de răspuns. scala Nu ştiu (?). 8. 4. etalon. rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. scala depresie (D). Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. Prin urmare. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. 7. scala minciună (L). scala masculinitate-feminitate (Mf). grilele. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. 56 . (Minulescu. scala paranoia (Pa). Scalele clinice sunt:. scala deviaaţie psihopată (Pd). cu sau fără conduite manifeste. scala isterie (Hy). 10. Descrierea scalelor 1. 4.M. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. manual pentru interpretare. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. 5. foaia de răspuns CPI. 1952).P. schizofrenia pseudonevrotică. foaia de profil. scala introversie socială (Si). descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert.

1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună.. atitudine negativă faţă de testare). a lui P. K. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. foaia de răspuns. grilă. etalon.) pe foaia de profil. Se aplică individual sau colectiv. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. P. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. Testul nr. Ca regulă generală.. Ps. Verificarea validităţii testului. Pasul 2. F. 4. Pa. capacitatea de înţelegere a testului. Chestionarul Psihopatie.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. (4 scale: de sinceritate. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. foaie de profil.N. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Pichot Materiale necesare: Chestionar.P. nevrotism. tendinţe psihopate). a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). un test asociativ verbal. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. Nevroză. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. care include şi indici de ponderare.) a foii de profil Testul nr.4. Analiza scalelor diagnostice. Nev. manual pentru interpretare. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. Paranoia. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Cotare: Testul nr. 3. tendinţe paranoide. nevrotice sau psihopate. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L.

contrar teoriilor privind învăţarea socială. inconştientă. CONTINUUM. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.P. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. care se îndepărtează de normă au normal. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. CONCEPTE POPULARE. obiect sau eveniment.M. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu. 58 . Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii.). încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice.P.verb. neacomodare. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană.I. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate.I sau M. continuumul extraversie – introversie). anormal. La scala de minciună. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila.

EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. în mentalitatea. simţire şi acţiune. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. în mod subit. datorită căreia. mânia. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. (DP 85) NOMOTETIC. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. jena. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. activităţile specifice lucrative. distractive şi aspirative ale acestuia. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. NEVROTISM. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. McCrae. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. vinovăţia. de a se izola de lumea exterioară. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . C. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă.G.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. 1992). acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. tristeţea.

PSIHOPATOLOGIE. PSIHOPAT. psihiatriei. prin intermediul căruia sentimentele. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. neuropsihologie. aşa cum este firesc. pe de o parte. matrice. sociolingvistică. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. asemeni evaluărilor cotidiene. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. configuraţie. cât şi cea comportamentală. determinarea aptitudinilor etc. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. endocrinologiei şi farmacologiei.M. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. neurologiei. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. (DP 85) PROGNOZA. psihologie clinică. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii.I.). relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. procesarea informaţiilor. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. stabilitatea lor în timp. observăm că. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. educaţional. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. mai specific. model. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. inclusiv a celor nonverbale. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. tip.P. în sens psihologic specific. schemă. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. PSIHOLINGVISTICĂ. aceste tipuri sau modele de comportament. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. evaluarea inteligenţei. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. metodologic etc. fizică. în mod specific. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. de formă. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. (DP 85). PSIHOMETRIE. se referă la condiţia psihologică de non-boală. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. Mai general. 60 . memorie. PROFIL DE PERSONALITATE. Dacă. a tulburărilor mentale etc. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie.I sau M. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. absenţă a tulburărilor mentale. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. fie el psihologic. (DP 85). Indică atât structura organică.P. PSIHODIAGNOZA. pe de altă parte. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. dacă are format simţul autocontrolului etc. 4 . sub diferite forme: ludoterapia. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. fiind capabilă să exercite o profesie. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut.sau apărute în cursul primei copilării. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. pedagogică sau medicală. dacă poate comunica oral şi în scris. psihoterapie şi terapie ocupaţională. arterapia. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). câştigarea unei autonomii personale. ergoterapia. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. Dintre formele psihoterapiei. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. de modul de organizare a personalităţii). dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. de gravitatea deficienţei. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. dansterapia. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. în funcţie de natura etiologică. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. nealterate. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale.

lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. – creştere deficitară. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. .Anomalii de dezvoltare ereditare. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. – piele buhăită. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 . – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . – abdomen proeminent. . – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund). – apatie.Infecţii ale mamei. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti.I. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. cu degetul mic curbat. – ochi oblici.Meningită Microcefalia . – cap cu occiput plat.Iradiere în timpul sarcinii. – mâini scurte. – malformaţii cardiace.

însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. fără a o putea salva). defecte survenite – în copilăria timpurie. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. presupunând lipsa completă a văzului). Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular).Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . În cazul cecităţii isterice. iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. preşcolară. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. la vârsta anteşcolară. de la o regiune geografică a lumii la alta. şcolară şi defecte tardive).

Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. A. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. ticurile sau manifestările motrice negative. R. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. Luria.copilărie. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. deficienţe mintale). tardiv sau numai la bătrâneţe). prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. A. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. lipsită de amplitudine. o dezvoltare fizică întârziată (W. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. L. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. traumatismele oculare etc. respiraţia fiind superficială. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. mişcările oculare voluntare 7 . atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. boli psihice. Deci educaţia trebuie făcută individual. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale.

al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). J. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). Putem spune că. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. ale organizării oculomotricităţii. Tasiak. îndeosebi faţa acestora. W. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). în imaginea unitară a obiectului respectiv. R. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. cu obiecte etc. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. în sine. Sunt studii (R. neeconomice. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Osaka. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. În urma unor cercetări (S. 8 . În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. extrem de numeroase.

hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). testul lui 9 . cum sunt testul lui Weber. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. meningita sau tusea convulsivă).. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). afecţiuni endocrine. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. rujeolă. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. muzică ascultată tare la căşti etc. infecţiile urechii medii (otită medie). tulburări ale metabolismului. oreionul. alcool). lovituri la nivelul urechii. accidente. trauma acustică. b. Hipoacuzia poate avea. hemoragii. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen.). În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. anoxie sau asfixie albastră etc. În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. infecţii de diferite tipuri (pojarul. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite.. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). hemoragii. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. stări distrofice. c. traumatisme fizice etc. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). la rândul ei.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB).

Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. Pentru realizarea acestor deziderate. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. atât din punct de vedere cantitativ. labiolectură şi. pe dacti-leme. într-o oarecare măsură. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. folosind ca instrument de lucru diapazonul. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale.Rinner şi testul lui Schwabach. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. de cunoştinţe. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. Spre deosebire de copilul surd. de cultură. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. cât şi calitativ. litere şi stări de spirit. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul.

Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Or. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. imaginea mintală şi evocarea verbală. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. imaginea grafică. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. folosit efectiv în comunicare. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. cu geneza simbolului la copil. Mai târziu. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. Desigur. opinii. 11 . ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. jocul simbolic. cu demutizare avansată. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. gânduri. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. Acest limbaj.

cardiopatiile. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). de obicei. Pot fi 12 . În ansamblu. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Totuşi. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. modifică aspectul exterior.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. gestul însă este strâns legat de concret. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. în forma şi funcţiile fizice ale organismului.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. diabetul etc. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. cu ambele forme de limbaj. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. în raport cu limba sonoră. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului.

în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. după un prim criteriu. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). mai uşor sau mai greu). oaselor sau articulaţiilor. al originii. de viaţă şi de educaţie ale individului.exemplu: deficienţa cifotică. organice şi psihice. deformaţii ale abdomenului. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. de atitudine. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. E. deficienţe ale tegumentelor. lordoze. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. ale musculaturii. Astfel. de natura funcţiilor somatice. fixate definitiv. Deficienţele fizice sunt grupate.. putând fi corectate. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. toracelui etc. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. alături de deficienţele senzoriale. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. segmentare sau locale). foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. de nutriţie. care se pot corecta destul de uşor şi total . într-o proporţie mai mare sau mai mică. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei.

în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. tulburările de mers. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. ale feţei. Privind recuperarea deficienţelor fizice. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). izolat. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. deficienţe ale gâtului. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. Vorbirea hiper- 14 . realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. supravegherea regimului nutriţional etc.incluse: deficienţe ale capului. Aşadar. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. trunchiului / toracelui. dar mai ales corectiv. asanarea solului. apatic. ale abdomenului etc. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). acu-punctură etc.). aprovizionarea cu apă. de echilibru. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. fizioterapie. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. prin kinetoterapie. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. înţepenit. reflexoterapie. implicit şi educaţia familiei lui. de ritm. Acest impact este diferit. Copilul hiperkinetic. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. violent se situează la polul opus copilului paralitic. de vârsta persoanei respective. agitat. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv).

neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . apoi inversate). cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). Somnul poate fi şi el tulburat. apropindu-se de obsesie. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. în picioare sau aşezat. bazate pe stimulare intensă. zbucium fără rost. El are nevoie de un mediu armonios. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. fie el lateral. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. constantă. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. situaţii bine definite. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă.kineticului poate fi normală. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. care să-i ofere stabilitate. capricii alimentare. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. O altă caracteristică prezentă este legănatul. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. mai ales noi (aşadar. obiceiuri bizare. clară. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. metodele educative moderne. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. ia proporţii care depăşesc normalul. frontal. iar stimularea senzorială. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. îmbrăcând variate forme. În mod obişnuit.

cu daune resimţite în raporturile sociale normale. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. denigrarea sentimentelor umanitare. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. perturbările de apărare. de variate şi de complexe. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. Străchinaru. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). vârste şi mediu social. egocentrism ridicat. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. de injustiţie. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. pe vârste. în timp ce. puternice sentimente de devalorizare. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). tulburări de cunoaştere. slabă consistenţă şi echilibru intern. alterarea relaţionării cu persoanele iubite.(I. modificări la nivelul relaţiilor afective. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. ci şi de la normele morale. curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). 1994). continuă. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. poate şi pentru că. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. 16 . perturbarea sentimentelor de culpabilitate. Ca răspândire teritorială. spre deosebire de mediul urban. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. deformarea conceptului de libertate. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. la sate. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). Răşcanu) care au arătat că pe sexe. Străchinaru sau R. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia.

psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. practic. eşecul şcolar. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. în afara acţiunii lor propriu-zise. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. 17 . devierile sexuale. furtul. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. impulsivitatea.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. autopuniţia (autopedepsirea). Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. omuciderea. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. sedativele sau tranchilizantele. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. fuga şi vagabondajul. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. Profilaxia. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. se realizează cu foarte mari dificultăţi. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. spectaculoase în sine). suicidul şi tentativa de suicid.). de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. irascibilitatea. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. realizare rapidă. incendierile voluntare. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. divorţul etc. absenţa unuia dintre părinţi. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. imatură. instabilitatea. fapt care. ieşite din comun. alături de mijloacele medicale. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. alcoolismul şi dependenţa de drog. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii.

cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. unanim acceptate în limba uzuală. etiologic. tahilalia. disritmică. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. sarcină toxică. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. rinolalie. atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. lingvistic. bradilalia. fonastenia). Guţu. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie.). Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. dizartrie). în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. disfonică. bolile infecţioase ale gravidei etc. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. bradifazii). psiho-neurologice. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. tulburări pe bază de coree). funcţionale. aftongia. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. psiho-sociale.). hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. simptomatologic şi psihologic. Verza (1982). jargonofazii. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . 1975). alalia). asfixierile. cu vărsături şi leşinuri dese. standardizat. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. alte cauze). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. ecolalii. disfonia. în timpul naşterii sau după naştere. de la manifestările verbale tipizate. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. logonevroza. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. tulburări de voce (afonia. tulburări polimorte de limbaj (afazia.

Stănică şi E. Vrăsmăs. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. încetinită. încordării.neclară. se produce un spasm tonic. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. dyslexia) şi 19 . vocea gravă. omisiuni precipitate. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. cu hiperexcitabilitate. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. (C. vocea răguşită. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. (E. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. silabelor şi cuvintelor. deformări de litere. mimicii. p. C. 1997). a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. timbrul şi rezonanţa sunetelor. Stănică. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. vocea oscilantă. de lungă durată. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. cele mai frecvente fiind: vocea de cap.58). afonia. Verza. de batere a tactului pe loc. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. inversiuni. Aftongia ia naştere atunci când. sintagme. lentă. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. pe lângă o repetare a sunetelor. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. E. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. adăugiri. în muşchii limbii. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. fonastenia etc. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. înălţimea. cu pauze între acestea. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. 1983. substituiri de cuvinte. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional).

Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). de regulă. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). a unor tulburări acţionale şi comportamentale. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. 20 . dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. cele două deficienţe fiind. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. Autismul („autos” → gr. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. consecutive una celeilalte. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. însuşirilor şi funcţiilor psihice. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal.totale (agrafia şi alexia). precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor.

L. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. prognosticul. La autist. imaturitate afectivă). Teoriile comportamentale (Fester.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. Potrivit acestor abordări. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. Tustin etc. Teoriile organogenetice (A. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. metoda comportamentală. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. Van Krevelen. etiologia polihandicapului. vizuală). Bender. deschis la nevoile copilului. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. kinestezică. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. mediul. Teoriile psihogene (B. Bettlheim.). În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. cu origine în masajul indian). autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Rimland etc. auditivă. vârsta copilului. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă.dar nu poate să numere până la 10). cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. J. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. K. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. M. Mahler. Wing etc. a „masajului sugarului”.

constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Editura Facla. 2. căpătarea autonomiei personale. Teoria şi practica compensaţiei. 3. există şi alte strategii de tratament. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. de nutriţie. Surdocecitatea. deprinderi de viaţă elementare etc. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. dezvoltarea motricităţii lui. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. Defectologie şi logopedie. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. M. modalităţi eficiente de comunicare. comportamente distructive etc. Copilul deficient mintal. Editura Fundaţiei România de Mâine. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. Bucureşti. D. Aşadar. dezvoltarea limbajului etc. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. comportamentele de tip autostimulare etc. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. D. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. ambliopi. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1.). Editura Didactică şi Pedagogică. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). orbi-surdomuţi. Nevăzători. accese de furie. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. Arcan. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. Timişoara. 2006. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Bucureşti. polihandicap ca şi autismul. P. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. D. auzul şi canalul verbal.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. Damaschin. angoase. Ciumăgeanu. 22 . Defectologia. 1973. 1980. este însă o deficienţă multisenzorială. Avramescu.

Încercând să simplifice domeniul de definiţie. atât ale individului bolnav. cât şi ale celui sănătos. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. obiect. dr. abilitarea în vederea diagnosticării lor. psihologia profesiunii medicale. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. relaţia medic-pacient. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. conţinut. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Psihologia medicală: definiţie. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. univ. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. I. 1 . În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. Huber W. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli.

NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). psihologia holistică şi antropologia. aspectele legate de psihologia dezvoltării. sociologia. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. ceea ce se află chiar în mijloc. cronobiologia. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. nici la stânga. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). aspectele legate de personalitate. ca toată lumea). 2. etologia. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. psihanaliza şi psihologia dinamică. psihologia experimentală şi neurofiziologia. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. De asemenea.

cu atât apare ca fiind mai anormal. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. adică sănătatea. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. nealterat funcţional şi morfologic. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. deşi acestea sunt unice. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. normalitatea ca proces. 2. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. dar. iar ambele extreme. normalitatea ideală. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. mai îndepărtat de media statistică. ca deviante. 1995). de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. cu atât poate fi considerat mai „normal”. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. aflaţi în echilibru dinamic. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. în istoria sa vitală. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. au domenii de definiţie şi de descriere. Deşi 3 . iar cu cât este mai rar. normalitatea ca valoare medie. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Normalitatea. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. 1.

Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. cât şi comunitar. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. cât şi în perspectiva externă. prescriptive. ale sexului). statal. Desigur. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic.a. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. o persoană.). religios ş. 4. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . III. ale vârstei. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. nu este suficient de operant pentru medicină.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”.) care reflectă măsura în care un organism. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. 3. comunitar. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. Cu alte cuvinte. Luând în considerare această definiţie.

5 . 2. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. involuţia. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. boala. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. Boala umană se caracterizează. a psihismului văzut cu un „multiplex”. spre dizarmonie. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. epistemologice şi dinamice. Sensul este important în perspectivă calitativă. Astfel. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). Apare deci evident. mental şi social. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. psihologică. să implice nu numai corelaţii biologice. antropologic. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. geniile. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. În acest sens. patologia. în general.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. în instituirea progresului. culturale. spre minus. care joacă un rol creator în istoria omenirii. 1. destructurare. spre deficit funcţional şi de performanţă. şi nu neapărat în absenţa durerii”. Invers. dezorganizare. ci şi sociale. dezadaptarea. ca analiza normalităţii psihice. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. Delay J. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. şi Pichot P. axiologică şi socială. Este o stare de armonie.

introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. în practica şi teoria medicală 6 . Pentru J. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. rezultanta acestei relaţii. adaptarea ne protejează prin: a. Piaget. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor).3. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. 4. În 1937. de asemenea. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. Într-o scurtă perioadă de timp. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). Adaptarea. b. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. Pornind de la acest concept. În acest sens. ambele cu evidente implicaţii adaptative. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. c. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. Selye H. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme.

introdus de Selye H. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. cât şi psihologice (emoţionale). în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. pornind de la această definiţie. nefiind obligatorii numai stimulii psihici.” Selye H. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. stil de viaţă şi pattern comportamental.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. procesele gândirii. ideile. În stresul psihic. factorii favorizanţi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. Conceptul de stres. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. declanşarea şi întreţinerea bolilor. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . boală. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. Roger Guillemin. – cei senzoriali externi. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele.

răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. latura dinamic-energetică (temperament. motivaţie). deosebindune unul de altul. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. neconcordant. indiferent). latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. IV. capacitate. idealuri). reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. în termeni de concordant. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. fie că este vorba de crize de dezvoltare. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. scopuri. Ea conţine opt grupe mari. după Erikson. afectivitate. aspiraţii. Tucicov-Bogdan A. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. notate A-H. tendinţe. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. 1. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. aptitudini). dorinţe.). TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. latura proiectivă (trebuinţe. priceperi. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă.). şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 .relativă a stresului. cognitive şi atitudinale ale individului.

demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. ce o distinge atât de etapele anterioare. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. un complex de trăsături sau o criză specifică. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. vulnerabilizând deci persoana.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. social şi chiar fizic. descris pentru prima dată de Erikson E. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. 9 . de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. Termenul de ciclu al vieţii. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. emoţional. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. cât şi de cele ce o vor urma. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize.

au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. eră. În împrejurări ideale. În concepţia epigenetică. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. 10 . c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. perseverenţă/inferioritate. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. Succesiunea etapelor nu se face automat. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. d) stadiul de latenţă: hărnicie. fiecare etapă are propriile caracteristici.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. unul pozitiv sau sănătos. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. superior. interval. Fiecare etapă are două rezultate posibile. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. 2. neexistând un vocabular standard. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. cât şi de experienţa de viaţă. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. epocă etc. cât şi negative. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. stimulator. şi unul negativ sau nesănătos. după cum urmează. stadiu. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. în orice caz un mediu nefavorabil. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central.

Boala psihică ar întrerupe acest proces.. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. Fenomenul complex. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. − perioada preşcolară. 3. numit de K. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. creaţie şi integritate. ştiu că sunt o persoană şi numai una. G. – adolescenţa timpurie. − perioada micii copilării. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. înainte şi după acest moment”. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. medie şi tardivă (bătrâneţea). h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. Pentru Erikson E. De fapt. pe de altă parte. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. l-ar bloca sau ar provoca regresie. când copilul începe să meargă. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. În ordine cronologică. K.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. − perioada şcolară sau anii de mijloc. Cu alte cuvinte. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. • conştiinţă a unităţii. în orice moment. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). • Conştiinţa identităţii.

Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. Şi asta pentru că. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. De fapt. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. ci şi după ce timpul a mai trecut. Cu alte cuvinte. ce rămâne constant în timp. 4. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. Cele două componente ale cuplului patogenic. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. complexitatea retroacţiunilor. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. interdependenţelor. chiar dacă este una supărătoare. aşa cum au încercat unii să demonstreze. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie.anumit moment. că bolile nu 12 . În timpul acestei perioade. jenantă. aceasta este şi marea dificultate. dacă această funcţie „lucrează” normal. Cu alte cuvinte. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. spre exemplu. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Cu această subfuncţie. iar în procese. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. Aceasta nu înseamnă. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea).

şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. psihotică sau. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. furia. reducerea problemelor afective ale pacientului. Totuşi. şi de ce nu. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. 6. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. atunci acestea trebuie corectate. indignarea. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. deseori au crescute anxietatea. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. indiferent de intensitatea lor nevrotică. antisocială. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. mai frecvent. în special indivizii obsesiv-compulsivi. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. 5. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. şi ca urmare a acestei schimbări. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. demenţială. structură şi un mediu limitat. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. că nu asistăm decât la o boală unică.există. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. Dacă există probleme reale. histrionică.

1977. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. EVENIMENT DE VIAŢĂ. cât şi cercetare concretă. 1988. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura.adaptarea umană. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. V. cu alte cuvinte. În toate aceste domenii. o discontinuitate. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. Un eveniment are. în cursul vieţii de fiecare zi. care a elaborat atât studii teoretice. 1982). atitudini faţă de boala psihică. 2. dar şi psihiatri. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. VULNERABILITATE. psihologi şi epidemiologi. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. Un eveniment este. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. 1984). 1979. într-un fel. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. – Competenţa (White. 1966. Phares. 1959). 1982. Waltz şi Gough. 14 . o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. – Control (Rotter. deci. 1979). La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. în special în America. Ulterior a apărut o bogată literatură. – Rezistenţa (Kobasa. este. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1.

3. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. de diagnosticele tradiţionale de depresie. în pofida expectaţiilor fireşti. În primul rând. Evenimentul provoacă. Uneori. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor.).Listele utilizate au ajuns rapid la 43. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. un student cade la un examen considerat uşor etc. Dar tinerii adulţi. 15 . cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. indubitabil. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice.. În cazul în care evenimentul are loc. de asemenea.. oare. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. care mai devreme sau mai târziu. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. fără să se excludă neapărat. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. 1978). a căror viaţă e plină de schimbări. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. Dar care este. 1985). vor duce la stări depresive. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. ating scoruri înalte. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. O maladie cronică gravă. deşi căsătoria era anunţată. un logodnic rupe logodna. o serie de neplăceri. schizofrenie. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

1982. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. sexuale şi pseudo-neurologice. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. În plus. Kleinman. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. Kirmayer. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. 1977. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. 1990). 1968. Katon. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale.afara unei posibilităţi de definire clare. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. severităţii. În contrast cu simularea. agravării sau menţinerii ei. 22 . de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. Kellner. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. 1984. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent.

chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. unele nemaiavând decât importanţă istorică. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. domeniu interdisciplinar în care biologia. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. descoperirii. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. William H. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. X. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. această chinuitoare şi degradantă boală. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării.). În sens general. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. 2. deseori trece nediagnosticată. psihologic şi social este distinct. medicina.IX. Oricum. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Sexologia.

Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. 2002). Sugestia. Biofeedback-ul. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. scurtă. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. Psihoterapiile de relaxare. realizează demersul terapeutic. psihoterapia. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. care. Hipnoza. mai liber. Psihoterapiile de susţinere. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. G. atât în plan teoretic. XI. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. singură sau împreună cu alte mijloace. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. sau. şi Necula I. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. de regulă. Terapiile familiale. cât şi în cel al intervenţiei practice. „voi fi plăcut” (agreabil). o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Psihoterapiile scurte. 24 . Reveria dirijată. Artterapia. Psihoterapia adleriană. în scop terapeutic sau experimental. Cromoterapia. Psihoterapiile În practica medicală. • efectul este simptomatic. Reeducarea individuală.în acest domeniu. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. Logoterapia. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1.. 2. Psihoterapia jungiană. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. • durata efectului este. Virginia Johnson. Psihodrama.

în care pot fi incluse terapiile biologice. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. numărul de medicamente. 25 . • acţiune nespecifică.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. factori legaţi de tipul tratamentului. „făcut de”. evoluţia. gravitatea. prezenţa efectelor nedorite. tehnicieni. şi genos – cu sensul de „produs de”. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. factori legaţi de anturajul bolnavului. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. contravine crezurilor profesionale. medic. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. asistente medicale. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. În funcţie de natura. regimurile alimentare. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. şi chiar psihologi. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. 4. morbiditatea. 3. În opinia lui Predescu V. durata tratamentului. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. Complianţa. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. durata. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. non-complianţa. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor.

2003. Bucureşti. Bucureşti. 4. Florin Tudose. Florin Tudose. Editura Infomedica. Bucureşti. Editura Infomedica. Bucureşti. C. Abordarea pacientului în psihiatrie. Editura Fundaţiei România de Mâine. Florin Tudose. Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. 2000. 2003. 2002. O abordare modernă a psihologiei medicale.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 26 . Tudose. Florin Tudose. 2. Editura Infomedica. Orizonturile Psihologiei Medicale. 3.

Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. teorii. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. precum emoţia şi motivaţia. se intenţionează să se optimizeze atenţia. Cursul îşi propune să ofere concepte. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. memorie şi gândire. psihologia vârstelor. prin intermediul acestui curs. Neuroştiinţa cognitivă. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. 1. mai rău. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora.drd. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. lingvistica.univ. experienţele legate de un eveniment traumatizant. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. memoria. învăţare. modele. Reprezentarea cunoştinţelor. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. ştiinţa computerelor.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. sociologia şi filosofia. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. Atenţia şi conştiinţa. De asemenea. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. Cu toate acestea. cititorilor. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. De fapt. 1. Memoria. antropologia. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. unele care par mai puţin orientate cognitiv. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. Percepţia. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. învaţă. îşi amintesc şi gândesc. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . creativitatea etc. care include pe lângă percepţie. psihologia socială şi psihologia clinică. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. Psihologia cognitivă. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

235).M. în mod mijlocit. poate. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci.percepută prin intermediul simţurilor. subiectul cel mai important al întregii psihologii. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). şoferii de taxi). o etapă a contemplării vii. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. S. Astfel. un tip caracteristic de cunoaştere. În orice caz. N. Modificând perspectiva codării duale. dar şi într-unul necunoscut. Mai mult. În opoziţie. dintre organism şi mediu. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. De aceea. Psihologia contemporană. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. comparativ cu cele ale imaginilor. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. ci şi ca rezultat. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. De exemplu. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). conţinutul. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. scriau în 1980 doi psihologi americani. mecanismele. P. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. 1999. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. generalizat. abstract şi cu scop. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. reprezintă. dar alţii resping această observaţie. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. 1999. interpretare şi valorificare a informaţiilor. care nu este analogică. a relaţiilor dintre acestea. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. Zlate. raţională (M. poate. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. bazat pe 8 . iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. codurile propoziţionale. p. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive.219). Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. Zlate. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. p. Gândirea. De exemplu.

de la o rădăcină.şi fluenţa verbală. p.147-156). Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). cuvinte şi forme flexionare. p. Golu. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. 1999. 2003. semantic şi sintactic). Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). l.J. Sternberg.). pot fi organizate în scheme. Între 1 şi 4 ani.principiile abstractizării. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. A.. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. Ne referim la prototip. (6) Limba evoluează continuu. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. are loc între 3 şi 6 ani. z.281). o relaţie sau o descriere. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. p. 1972 apud M. atribute. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. precum cuvintele. 7. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. un proces. f. j. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. 2003. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). Debutează perioada gânguritului. fonemic şi morfematic). posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. scris şi vorbit. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. un lucru. (3) Limba are o structură regulată. Dicu. analiza descendentă. copiii progresează. Conceptele pot fi organizate în categorii. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). R. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. 2003). (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. Sternberg. 99-101). Idem). (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba.capacitatea de a produce un output lingvistic. propoziţiile şi frazele. care pot include alte categorii. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. r etc. 1999. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. 9 . Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. care pot include alte scheme. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. Miclea. Zlate. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica.

Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. Pentru cei mai mulţi oameni. 356). înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. J. Sternberg. există persoane care vorbesc două limbi. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. în cazul lor. În opoziţie. În opoziţie. Language Acquisition Device. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. indiferent de limba pe care o vorbesc. În fine. dar care au limba principală bine dezvoltată. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. suport şi ajungerea la consens. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. Sion. A luat naştere astfel. Sociolingviştii. Cu toate acestea. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. 2003. de exemplu. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. p. 2003. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. LAD. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. Până acum. Pentru ca acest lucru să fie posibil. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). „single-system hipothesis”). stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). iar altele împreună. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. De exemplu. Neuropsihologia. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. p. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. Cu toate acestea. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. 93-97). emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi.

Rezolvarea problemelor slab definite (M. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. care pot fi prea lungi. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. gesturile. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . ironia şi glumele. oamenii recurg adesea la euristici (ex. M. „ill-structured problems”). ci şi insightul. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. Miclea. cel puţin temporar. definirea problemei şi reprezentarea. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. 1994. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. Miclea. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. Sternberg. analiza mijloace-scopuri. J. 1994). Transferul. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. Popescu. alocarea resurselor. biologici şi sociali (A. care par iniţial fără nicio legătură. rezolvarea prin analogie. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. 1999. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. cât şi valoros. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului.semantice obţinută auditiv. 399). Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. monotoni. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. Zlate. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. dar care conduc la o soluţie corectă. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. astfel încât diversele etape se pot repeta. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. de iluminare. Incubaţia. apud G. p. Munteanu. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. Ea este un fenomen general uman. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. 1999. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. 8. În sens restrâns. p. monitorizarea şi evaluarea (R. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. Zlate. de exemplu. 2003. ca proces. metaforele. cf. În rezolvarea de probleme. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. psihologii diferenţiază între experţi şi novici.problema transferului. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. 2004. probabil. 6). ca abilitate creativă. Perspectiva gestaltismului. 2004) sau insuficient definite (M. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. ca potenţialitate general umană.301). Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. Cu toate acestea.295. p. altele nu. pentru a servi altor scopuri. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. construirea strategiei. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. sarcasmul. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. organizarea informaţiei. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici.

În plus. p. 400). 1999. din anumite premise. În mod tradiţional. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. Prin urmare. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. ci şi pentru sociologi şi economişti.J. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. e lumină. Care dintre cele două variante este corectă?). (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. (3) raţionamentul liniar (ex. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. vom generaliza. Miclea. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. prototipul. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. Deci. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente.: „Fratele este pentru soră.: Ion este mai mare ca George. Sternberg. 1999. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. o concluzie derivă cu necesitate logică. (6) asumarea riscurilor. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). Zilnic luăm decizii. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi.282). (8) angajarea profundă în efortul creator (R. cea mai dificilă formă de inducţie. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional.). Miclea. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. spunând: „toţi corbii sunt negri”). O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). 2003. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. p. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. subiectul se comportă raţional. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. ca şi nepotul pentru: (a) unchi. (b) nepoată”. „ancorarea” şi raţionalizarea.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. Atât inferenţele inductive. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. cât şi pentru psihologie. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. E ziuă. Nicu este mai mic ca George.265). adesea neexplicate în 12 . p.calitate. 9. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. atunci e lumină. astfel încât.

Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. 145).) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. interpretează. el devine mai puţin egocentric. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor.premise. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. de-a lungul istoriei sociale a copilului. Perry etc. 2002. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. pe de parte. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. Sion. 2003. Mai târziu. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. dialectică şi pragmatică. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. Din păcate. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. 10. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. Totuşi. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. 158159). şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. 2003. memoria. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi.86). Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. şi constructivistă. pe măsură ce copilul creşte. În general. matematica şi ştiinţele. stadiul preoperaţional. Sion. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. utilizarea strategiilor. eficienţa de alocare a atenţiei etc. p. stochează. timpi de reacţie. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. reactualizează şi evaluează informaţia. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. p. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Loubovie-Veif. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. p. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . Gândirea adultului este: metacognitivă.

Iaşi. 2006 5. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Editura Fundaţiei România de Mâine. Mielu Zlate. Graţiela Sion. 1999. 2.activă. 4. 14 . Bucureşti. Bucureşti. 3. Editura Polirom. Editura Fundaţiei România de Mâine. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. 6. Editura Polirom. Tony Malim. Gabriela Popescu. Psihologie cognitivă. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Grigore Nicola. Psihologia creativităţii. Psihologia vârstelor. Procese cognitive. 1999. 2006. Bucureşti. Mircea Miclea. Psihologia mecanismelor cognitive. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Modele teoretico-experimentale. Istoria psihologiei. Iaşi. Editura Tehnică. 1999. 2006.

afectivă şi psihomotorie. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. Delimitări conceptuale. psihodiagnostic etc. În finalul cursului. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ.1.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. psihologia muncii. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. de exemplu. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. cât şi ca abilitate practică. cognitivă. 1 . psihologia socială. dr. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. efectivă.). Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE.). psihologia educaţiei etc. În acest context. Din acest punct de vedere. Operaţionalizarea obiectivelor. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului. se realizează la lucrările de laborator. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. prelucrări şi validări de date etc. metoda testelor. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). obiective. univ.

1. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). mai precis în anul 1879. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. pentru prima dată. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. De formaţie fiziolog. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. astronomul W. iar chimistul J. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”.1. astronomi). uneori cu totul întâmplător. ca metodă preferată. Definirea experimentului din psihologie. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. ci se provoacă în condiţii determinate. Scurt istoric al metodei experimentale. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. P. De asemenea.2.a. ca în cazul observaţiei. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). Astfel. care au evidenţiat date experimentale. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. Prin urmare. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). Darcet măsoară durata acestora (1777). psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris).3. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. Exner ş. W.

infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. simţului termic. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. Fechner (1801-1887). Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). Variabile implicate în experiment. determinate experimental. semnează. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. repetabilitatea. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. a culorilor.5. actul de naştere al psihologiei experimentale. Particularităţile experimentului. Bernard). Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. de asemenea. Lucrarea lui G. Comportamentul astfel obţinut. împreună cu factorii care l-au determinat. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. 3 . iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. pentru a le dezvălui conexiunile. Th. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). 1. Hering (1834-1918). 1.reacţie.4. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. În astfel de situaţii. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. constituie un model experimental. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. apărută în 1860. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. în fapt. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). Trebuie relevate.

cât şi la cel de control. până la strategiile de decizie. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). grade diferite de complexitate. atitudini. faptelor date. 1. dar este posibil.1. 2. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. se numesc potenţiali. Izvorâtă din observarea faptelor. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte.6. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. la rândul ei. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. constatativ şi consemnativ. de la reacţiile simple şi repetitive. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. Ipoteza. Controlul variabilelor. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. emoţii etc.). alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. Dacă observaţia se adresează. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi.

de regulă. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. cota de inteligenţă etc. din care se alege.3. după care sunt extrase. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. fiecare al 5-lea. ipoteza este verificată experimental. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. în special. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. la care nu se aplică această condiţie. χ2-hi2). Legile hazardului se aplică. În primul caz. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. Spre deosebire de ea. fie în baza pasului statistic. În cel de al doilea caz. t. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. al 20-lea etc. iar celălalt. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. la care se aplică condiţia de stimulare. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. selectaţi dintr-o populaţie dată. 2. al 10-lea. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. la întâmplare. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). într-un experiment se utilizează. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. 5 . care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. Pentru verificare.2. ca urmare a condiţiei de stimulare. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. experimentul „clasic”. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. se numeşte grup de control. individ. economică. Are servitutea că artificializează faptele.). în fapt. de la 1 la N. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. După elaborare. Subiecţii. se va numi grupul experimental. 2.

Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. cu un risc de eroare de 5%. după caz. respectiv legice. Prelucrarea şi interpretarea datelor. stabilind. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. 6 . 2. ca de exemplu. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns.4.05 sau mai mică (p < 0. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). fie în procente sau frecvenţe. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. relaţia funcţională dintre ele. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. pe un număr mic de subiecţi. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute.05 şi 0. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). o întâlnim şi în cazul testului. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. astfel. Prin urmare. figuri etc.). ipoteza nulă. puncte.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. Datele din tabele se grupează fie în valori brute. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. Test şi experiment. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. concentrarea atenţiei). o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. iar cel de-al doilea să verifice.5) atunci. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. să fie coincidentă. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. specifică pentru experiment. 2. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex.5.

Cum se observă.g. Aşadar. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice.G. Ca urmare. cunoscută încă înainte de 1900. Tehnica e. prin baremarea lor.G. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). are la om. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. M. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. de unde (V. ceva mai rapid. Bucureşti. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. tumori cerebrale). Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier).E. patru tipuri. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată.1. Voiculescu.E. Din istoria cunoaşterii creierului. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. Tehnica electroencefalografică (E. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. Editura Ştiinţifică. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . în mod obişnuit. 3. p. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β. psihodiagnoză clinică etc. în timpul somnului. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională.).e. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. În consecinţă. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. Steriade. E. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. 1963. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β.

marchează apariţia reacţiei de orientare. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. în centrul ei. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). modelată experimental (o emoţie. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). 30 cm. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). în primele momente ale administrării stimulului extern. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. de exemplu).2. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. iar deasupra acesteia.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. 3. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. şi lat de cca 4 cm. De menţionat că inventarea kimografului. lung de aprox. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). În partea centrală.

al apariţiei reacţiei de orientare şi. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. o parte benzen şi 20-30 gr. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. 9 . datorate acestor variaţii de presiune.Marey sau calculatorului. în funcţie de domeniul lor de referinţă. Mişcările membranei capsulei pneumatice. sub forma unei curbe neregulate continue. printr-o componentă neurovegetativă. printre altele. Funcţional. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). frecvenţă. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. Astfel. în general. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. carotidian) şi. evitându-se. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. în general. astfel. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. răspunzând. după care se usucă. Mai direct legate de procesele afective. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. deasupra cărora sunt montate. în al doilea rând. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. 3. de complexitatea lor constructivă. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. cum se ştie. care au diferite forme în funcţie. colofoniu).3. în primul rând. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. manipularea fumului pentru înnegrire). amplitudine. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. de locul de prelevare (radial. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. în realizarea oricărei sarcini experimentale. iniţiate de stimulul administrat.

pe ecranul unui osciloscop).5. 10 . tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. 3. Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. se montează în funcţie de natura cercetării. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară).4. Electrozii e. respectiv pentru psiholog. în timpul acţiunii unui excitant.m. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). Electromiografia (EMG). În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). Cronaximetria. de valoare dublă reobazei. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială.g. Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. 3. fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. reopletismografe (electrice). să determine un răspuns motor. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. În consecinţă. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului.

Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t.g.d. R. în acest scop. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. realizate în trecut.). a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . mai multe variabile neurovegetative.E.D. de exemplu). la cuvinte. Astăzi.. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe). În mod obişnuit. 3. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică). în rezolvarea de probleme etc. buzelor. la stimuli senzoriali.r.g. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. membrelor. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului.E. în somn şi hipnoză. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. clinică) este timpul de reacţie. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. sarcini etc. cu încărcătură emoţională. în special în cercetarea judiciară.Indicatorii e. care au diverse grade de sensibilitate. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns. programarea pe calculator a t. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.7.m. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. Reacţia electrodermală (R. t..: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic).D). sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. simultan.d. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi.r. r.d. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9.e. situaţii. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. A fost o vreme când r. cronoscoape electrice.r. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului).e.r.m. este un bun indicator al stărilor emoţionale. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. t. Timpul de reacţie (t. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată.r.6.e.e. industrie.d. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). 3. Prin urmare.

cum sunt performanţele sportive şi. sonerii. Procedură: subiectul. frecvenţa. frecvenţă etc. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. intensitatea. sex. 30-40). Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). structură dinamoenergetică de personalitate). b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber.r.). Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. durată. tact etc. miros. pe un număr mare de încercări (aprox. de temperatura mediului ambiant.r. în general. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. 4. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. pe baza utilizării unor stimuli gustativi. Cu toate acestea. de obicei. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. dureroşi etc. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. de nivelul de zgomot. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. cu ochii închişi. este mai scăzut la stimuli auditivi. 12 . intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. stare de sănătate. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate.r. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. Spearman. profesie.r. olfactivi.1. antebraţ. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). Dispozitivele de stimulare utilizează. depinde de parametrii fizici ai stimulilor. de zona senzorială stimulată.) T. media acestor măsurători particulare. Se calculează.) este mai dificil. oboseală. Von Frey sau alt tip). de durata.

.a. pragul absolut descendent. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire. La rândul lor. palestezice şi termice. este format dintr-o tijă metalică. e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. ale sensibilităţii barestezice. în care se introduce apă de diferite temperaturi. termocuplele). 2 pragul absolut ascendent şi Pd. astfel: P.. Termoesteziometrele electrice 13 . Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). Cel mai cunoscut. izolate termic. Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). P. = x 1a + x 2 a + x 3a + . şi care. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă.. + x + x 2 d + x 3d + . Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. Pa. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. unde Pr este pragul absolut real. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). + . d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). două atingeri). pragurile particulare vor fi tot valori medii.d. sau complexe (ex. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr).Potrivit acestei metode. Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . cum s-a menţionat).. fără dubii. baresteziometrul Eulemburg. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic).

cu ajutorul unor filtre speciale. Manipulând acest buton. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată.. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.. şanţul apărut. după grosime. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care... Prin pipăire. cealaltă poate fi iluminată... Abaterea se citeşte la o fantă de observare. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa .. la lumină albă sau colorată.. astfel încât. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite.. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. ca în figura de mai jos. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. după caz.. la acţionarea unui buton. cupru şi constantan. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului.... printre altele. Sensibilitatea vizuală A. ca de ex.. Pragul diferenţial vizual.. • cu ajutorul plăcilor tactile. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. făcând astfel să apară un şanţ între ele. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă.. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. 4... subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. se poate determina. ia naştere un curent electric..2. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. denivelează două suprafeţe metalice lucioase. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 ... prin pipăire cu degetul. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. plăcuţele date de experimentator..(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite.

în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). după sensul în care a fost modificată iluminarea). de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca.) la o intensitate de iluminare cunoscută. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. dacă sunt foarte apropiate. propusă de Snellen. după caz) nivelul de iluminare a discului. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. În tehnica de laborator. 15 . După această perioadă se creşte (sau scade. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). cu fracţiuni mici. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. în consecinţă. Aşadar. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. par omogene. Acuitatea vizuală este dată. pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. deci. manipulând butonul de reglaj. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. de regulă. B. încât. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă.

i.v. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). fie prin scăderea sensibilităţii. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei.o. în special la bărbaţi). în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. de asemenea.3.g. de obicei. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). aviatori etc.). a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. corespunzătoare celor 7 culori (r. 4.a.C. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. Cecitatea cromatică se manifestă. • deuteranopia determină. feroviari. îndeosebi din domeniul transporturilor). el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). Se citesc abaterile. un raport invers proporţional.v. Prin învârtirea discului. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. cecitatea pentru roşu şi verde. 16 .). Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. cu un motoraş electric. În consecinţă. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă.

4. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. Cum s-a menţionat. unde se află reperul „0”. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. în regiunea nazală. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. Culorile galben şi albastru 17 . Subiectul. simultan. interior.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). litere sau alte semne colorate.4. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. roşu aprins. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. sus. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. aşezat. dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. câmpul acestora se suprapune. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. se observă că. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). În forma sa simplă. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. roşu-roz. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). Ishihara. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. jos). Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele.

Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. când nu se vede nimic. În cazul imaginilor consecutive negative. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. astfel: 18 . 4. începe să vadă din nou. există un punct situat la aprox. la plecarea cursorului din reperul „0”. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Prin urmare. când această imagine are caracteristici inverse excitantului. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. albastru galben. după ce acţiunea excitantului a încetat. ce poate fi măsurat. toate culorile au un câmp mai mic. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie).5. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). Culori complementare: roşu verde. ca în cazul celei pozitive. de exemplu. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. în zona nazală. după câteva clipe. După un timp.au câmpul cel mai mare. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. în continuarea deplasării culorii. imaginea consecutiv-negativă va dispare. ci după o pauză de câteva secunde. şi negativă. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. după care. imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. Dacă. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). 30'') apoi se stinge. După încetarea acţiunii excitantului. De asemenea. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. timp de câteva secunde (aprox.

la +160 cu viteza de 340 m/s. trombonul etc.6. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. ci galbenverzuiul. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. Aşa. 386. Determinarea sensibilităţii auditive 4.6.Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. în aer. În cazul culorilor complementare. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). vocea de soprană. În lichide. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. Precizări terminologice şi parametrice. care creşte la temperaturi mai înalte (343. De exemplu. Oscilaţiile acustice se propagă. piuitul. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). 4. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare.2 m/s la +200. culoarea de contrast a galbenului este violetul. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 . joase: basul. Exemple de sunete înalte: fluieratul. viteza sunetului este mai mare. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. de exemplu. ci şi simultan. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. ci pe oricare altul. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare.000 Herţi).1. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă).5 m/s la 1000). iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s).

000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice.0002 bari. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. În unităţi logaritmice. numite decibeli (dB). Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. care să exprime acest raport.000 Hz. În acest sens. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). La frecvenţa de 1. Astfel. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1.5 m. a fost stabilită frecvenţa de 1. la o presiune de 0. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. nivelul nul se notează cu „0” dB.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic.

Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). de asemenea.m.6. se obiectivează în audiogramă. Prin dispozitive speciale. Deoarece audiometrele deservesc. metalic. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). ş. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. a 4-a va da un sunet pătrunzător. în general. în principal. 200 Hz. funcţie de tărie. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. clar etc. alunecător. De exemplu. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive. scopuri clinice şi nu depăşesc.numesc armonici (uneori octave). Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor.a. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. iar calitatea sa variază după armonica întărită. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. este timbrul sunetelor. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. rotund. alb. 4. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. Tonul afectiv.d. adică 400 Hz. 21 . adică 600 Hz. caracteristica timbrului. 10KHz. De exemplu. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse.2. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). se măsoară cu audiometrul. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. sumbru. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. rezultată din combinatorica armonicelor. strident. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. prima armonică sau fundamentala va avea. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB).

deoarece ambele urechi sunt excitate simultan.6. oscilaţiile pierd din energie. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. care. 27 cm (circumferinţa capului. considerând că ar fi perfect sferic). în consecinţă. care pot fi egale sau inegale între ele. apare senzaţia de durere. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). la creşterea în continuare a tăriei. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. subiectul localizează sursa în planul median. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. b) În fapt. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox.000 – 3.3. dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale.. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă.000 Hz). atunci când există o diferenţă de fază. La frecvenţele înalte. 110-120 dB.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. 4.

4.1. 4. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă.7. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă.7. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră.2. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. apropiind sau depărtând. În afară de aceasta. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. astfel. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. Sunt stabilite. astfel. unul exterior din metal. cu ajutorul unei pipete gradate. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). difuzoare aşezate în diverse unghiuri.7. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. substanţa de receptorul olfactiv. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. 23 .intensitate aplicată fiecărei urechi. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. perimetre acustice etc. în diferite zone de pe limbă. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure.

8.2.8. 4. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). temperatură. Figuri duble: în viaţa de toate zilele.). Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). 1948). după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). H.3. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. În condiţii obişnuite de viaţă. Obiectul. După unii cercetători (E. GÂNDIRE. De asemenea. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. Ca urmare a rezultatelor obţinute. deşi imaginea retiniană rămâne constantă. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. Bein.1. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). S. 4. Modelarea experimentală a percepţiei 4. albastru – verzui pentru roşu). Haloway şi E. nu dădea decât informaţii de tact. pus în palmă. Percepţia mărimii: A. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. în special pentru obiectele familiare.8. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. cuvintele de pe pagină etc.8. G. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. 1881). nesemnificative pentru identificarea formei. 24 . apăsare. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex.

deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. 25 . c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. Se notează abaterile de supra sau de subestimare. Subiectul va aprecia.4. acum are una mai mică decât în cealaltă. calculează etc. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise.). accelerarea şi decelerarea. 4. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc. una mai mare şi cealaltă mai mică. că în mâna în care a avut o bilă mai mare.).8. cu ochii închişi.8. scrie. prin palpare. obiectele naturale din decor etc.). trebuie să aprecieze care este mai mare. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. 4. fixată de experimentator. eronat. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice.6.). dar având volume diferite. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. dăm subiectului două bile egale ca mărime.4.5.8. auz etc. După un şir de repetări. Subiectul. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale).

fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric.1. privind de pe un pod o apă curgătoare. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. cu voce tare (de la 20 la 1). cuvinte sau obiecte. dacă literele formează cuvinte cunoscute. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică).d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). în 1/10 secunde. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase).. 26 . Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. + – etc. „te deplasezi tu”. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. 15-17 litere). Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. Între ele. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. la un moment dat pare că. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. Mişcarea aparentă. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. denumită fenomenul „phi” (fi). pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. se va observa că subiectul va percepe. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. 5. aproximativ 4-6 elemente independente. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. 1 minut). respectiv aprox. 50 de ori. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. 4–5 cm. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -.

2. iar apariţia lor să fie neregulată. 1960). 5) factorii de ambianţă. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. Proba se desfăşura în 1-2 ore. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. 27 . d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta.4.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. 4) cunoaşterea rezultatelor. unii oameni fac acest transfer uşor. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. Sterzinger.sau două persoane citesc texte diferite. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. e) Probe speciale de atenţie. În final. 9) motivaţie (Baker. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. Praga etc. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. 3) mărimea semnalului. 2) intervalul dintre ele. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. 8) stimulii externi neaşteptaţi. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. în timp ce subiectul sortează nişte imagini. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore).3. alţii mai greu (sunt mai rigizi). 5. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. 5. 5. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). care este în fapt sarcină de detecţie.

să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista.2. foc stins.2.1. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. o disjuncţie: copiii. Subiecţii. formă. masă etc. apă). au reuşit. pădure. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. adeseori. printr-un radical ce se regăseşte. pentru a constitui o povestire logică.: pompieri – chibrit. în final. cine scoate cărbuni din pământ etc.1. în succesiunea lor logică (de ex. variind ca mărime în toate caracterele compuse. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). cuvântul „lemn” este exprimat. 6. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie.). Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. deci artificiale. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. De exemplu. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. care nu cunoşteau scrierea chineză. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. 28 . în scrierea chineză. L. C.6. spre exemplu. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. culori: de exemplu. casă în flăcări. „ras” pe cele uşoare etc. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă.

Vasile şi eu”.3. iarnă – ?. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul.4. 6. 6.: un cocoş care înoată pe un lac. a şirului (de ex. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex.2.: pisică – şoarece. 14. elaborarea. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex.2. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. pe această bază.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. iarbă – copac. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex.. ploaie – zăpadă etc. pisică – păr. 8. E. pasăre …?). Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative.1. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. 8. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat.2. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. 10. originalitatea. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.:2. 6. 8. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. copii la săniuş.). Roşca). Cât vor costa 10 ouă. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. 5. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). Ca să iasă afară. sau. 10 …. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. 29 . 4. capacitatea de esenţializare etc. 9. flexibilitatea. 12).6. 7. P. 11. 7. 10 … .5.2. urcă în fiecare zi câte 5 m. etc. vară – ploaie. tipul de gândire etc.2. 7. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). 9. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. 6.

8. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. scrierea automată etc. asociaţii forţate. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. silitor etc. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor).v. de preferat. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . mult.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. şoc etc. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. – cu frecvenţă mijlocie. bogăţia lexicală. debit şi nivel de intensitate). fisc. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. club... ca: holtei. asociaţii în lanţ. ca: vot. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. tonul categoric etc. topor etc. timbru. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. Subiecţii. somn. sau pronunţate oral (cu vocea sau. ca: şah. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). faţă de cea clasică.). cu înregistrare pe bandă magnetică). nepreveniţi. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. lot. cu grad scăzut (consoane disjunctive). definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). interogaţie. – cu frecvenţă înaltă. cu cel mai scăzut (consoane corelative). var. Dintre acestea. De asemenea.). b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. şef. 7. asociaţii repetate. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului).2. firimitură. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. soroc. fericire. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). Experimentul a.

Editura Fundaţiei România de Mâine. Performanţa se apreciază prin relaţia R. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Bucureşti. Nicolae Lungu. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. e/N unde R.pronunţare / expunere. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2006. Psihologie experimentală. iar N numărul stimulilor. Editura Fundaţiei România de Mâine. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. a martorilor etc. 2005. astfel. cuvinte etc. volumul şi corectitudinea memoriei imediate.vol 1 şi 2. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. pod-camfor). Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. R. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. figuri de bărbaţi sau femei). au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. Bucureşti. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Editura Fundaţiei România de Mâine. Se notează fie numărul erorilor. litere. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. silabe. fie numărul de intervenţii necesare. 2. găină-ou) şi fără sens (de ex. iniţiate de Ebbinghaus.c – R. Mnemometrele. Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Mihai Golu. în materie. Fundamentele psihologiei. după o perioadă de timp.c sunt recunoaşteri corecte. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. 2005.e reprezintă recunoaşteri eronate. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). 3. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Bucureşti. 31 . în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. să-l recunoască (memorie senzorială). Mihaela Minulescu.

2006. Istoria psihologiei. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. 32 . Grigore Nicola.4.

să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. Îşi propune. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. I. FACTORI DE MEDIU. drd. În urma parcurgerii cursului. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. de asemenea. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. 1. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. II. antropogenetică şi ontogenetică. 1 .

metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. de preferinţă gemeni.76 0. având o zestre genetică identică. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice.77 0. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice.77 0.94 0. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. Hayward.41). Birch.67 064 Shields 1962 0. Birch. 1999. altele sunt recesive. respectiv căruia dintre factori. unele sunt dominante. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. p.91 0. 1999. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene.51 Burt 1966 0. Din 1869. S.55 Bouchardi& McGue 1981 0. în cadrul studiilor pe animale.72 0. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator . Hayward. S.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. p. se foloseşte încrucişarea selectivă. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat.60 2 .42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni.86 0. a existat o problematică controversată în psihologie.

• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. 3 . • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. decât cu cei ai părintilor adoptivi. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali.42 0. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt.24 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună.22 0.47 0. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră.

1928.Bem. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. Smith. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. Atkinson.Birch. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei.1977 si Horn. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. Atkinson. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg.5. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. • În general. 4 .02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0. poate fi atribuit diferenţelor genetice. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. EE. 1999). R C. Leahy.• primele studii (Burks. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. DJ. S. 2002). • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. care locuiesc împreună.13/0. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. este de 0. 1979).18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi.Hayward. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei.

care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. Scarr. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică.1977. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. • interacţiunea evocativă. Damon.1980 Youniss & Volpe 1978). 1988).• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. • interacţiunea proactivă. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . R C. 1978. 2. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. Atkinson. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. D J. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. 2002). Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. E E. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. Selman. 1977. ambientul. DeFries. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială.Atkinson. Smith. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte.Bem. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. Lohelin. cu final deschis.

Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră.sociale din viaţa de zi cu zi. Ca să explice comportamentul. Heider. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). 1958. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. efort sau ambele). precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. (Berndt & Heller. zilnice privind cauzele comportamentului. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. 6 . Kelley. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. Weiner. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. 1973. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. De exemplu. respectiv. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru.

utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. • Comportamentul de evitare. • Comportamentul de siguranţă. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . iniţial psihanalist. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă.Iniţial. În acelaşi timp. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. • Comportament ambivalent. M. III. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii.

SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale .. W.) element stabil al conduitei unei persoane.. G. 8 .” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. EGO. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. Erikson. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. EGO.Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. ID. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Lefrancois. pag.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. ID. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. Allport . muşcatul. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat.1998.

Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“. cooperarea. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. prietenia. Psihologia varstelor. intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 . individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. 2003).individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări.

felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. psihosexuală. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. 2002). felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . 1993 pag.fizic. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. 198). capacităţilor. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. psihic şi psihosocial. Mitrofan. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. vocaţională. Golu. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. mediul familial şi grupul de prieteni. 10 . Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment.criza de identitate. criteriul fiind autopercepţia.“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. moral-spirituală. În consecinţă. de asemenea. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. spiritual. personalitatea individului (I. Ciupercă. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. cu înfăţişarea exterioară. negativă şi incertă respectiv . C. de a muri Construirea identităţii.

care sunt.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. el experimentează creşteri corporale rapide. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. profesiune etc. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. reamintindu-ne că în contemporaneitate. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. gradul de conformism. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. persoană. 2003). apreciază Erikson. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. creativitate. Dezvoltarea sensului identităţii. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. naţionalitate. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. El caută confirmări din partea colegilor. acum. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. sociabilitate. de rasă. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . de asemenea. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate.

Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. mai labil şi mai puţin informat. pag 31). Mitrofan. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. protectori. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. Verza. dacă modelul matern este modern. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. mai abrupt sau mai lin. Dacă modelul matern este tradiţional. pag 31).(Rosenberg. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. relaxaţi. pag. calmi şi chiar fericiţi. 12 . Mitorofan . de surpriză şi de reprimare. 1965). de tranziţie. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. 1994. Şchiopu. identificarea este mai pasională şi facilă. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei.183). poate manifesta frică sau chiar repulsie. Ciupercă. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. E. 2000. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. exuberanţi. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. perioada în care. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. impulsuri uneori imperioase. necomplexate (C. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. un amestec de atracţie. N. 1994. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. Mitrofan . 223). Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. 1997 pag. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. De asemenea. mai încrezători. dorinţe. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. Mitrofan. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. El începe să sesizeze tendinţe. N. moderne.

Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. • În România. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. Studii longitudinale. este o categorie socială vulnerabilă. născute după 1989.6 ani decât cea masculină (66. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. de îmbătrânire demografică. dar şi social şi psihosocial“. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. 13 . se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. privitor la speranţa de viaţă. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. dar continuu.1 ani)“. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. 3. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. În mai puţin de două decenii.7 ani) mai mare cu 7.1 în 1996. Populaţia „vârstei a treia” (4. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric.2 milioane). în special la vârstele adulte. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. Creşterea mortalităţii după anul 1991.2. nu numai în plan economic. Modele de boli psihosomatice.7 ani. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. dar continuu. determinat în principal de scăderea natalităţii. în continuă creştere numerică. de îmbătrânire demografică. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. În România. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate.2 ani). deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine.

H Shulman şi R. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. arterioscleroza cerebrală (B. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Această reacţie este foarte frecventă. 2003). adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. psihologice şi sociale (U. precum şi de condiţiile de mediu. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. De asemenea. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . E. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. în concluzie. de natură fiziologică. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. Alzheimer. a organizării de zi cu zi a activităţilor. de asemenea. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. 1988). pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Berman. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Verza. Şchiopu. căci el se va afla acasă. 1997). dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. unele adaptări.

Încă din anii 1940. în timp ce. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). emoţiile negative – cum ar fi depresia. erau vulnerabili la infecţii. factori care măresc şansa de arteroscleroză. retraşi şi depresivi. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. Studiind copii instituţionalizaţi. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. ci au slăbit. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. De asemenea. furie şi spirit de competiţie. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. nerăbdare. Bolile psihosomatice. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). nelinişte. anxietatea şi mânia. dintre cei care s-au adaptat. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. Recent.

apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. asupra acestui tip de personalitate. Mattheus şi Angulo 1980. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. acest copil are spirit de competiţie. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton.tip A (de exemplu. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. deşi se presupune că este corect. Mai mult. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. prin experimentul făcut. 1969). Rushton. comparativ cu cei de tip B. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. observaţi în contextul general al clasei. sunt mai agresivi în jocuri. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă.1989. frecatul mâinilor. Russell & Wells. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător).1984): 16 . Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. (Vega-Lahr & Field. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. 1986).

Femelele caută parteneri mai în vârstă. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic. • rapid excitat de erotismul vizual . 17 . ci şi propriile gene. finanţe. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. În studiul efectuat de Buss. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. Atracţia nu este limitată la sexul opus. ambiţie). O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. Dintr-o perspectivă evolutivă. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. şi status înalt. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». Masculul caută femele fertile. Barbaţii caută partenere mai tinere. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. Larsen.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale.

Atkinson. 1999. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. Deary. Introducere în psihologie. 2006. Diferenţe interindividuale. 2005. Editura Polirom. D. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. R.Atkinson. • tandreţe. Conform studiilor amintite. Bucureşti. J. propusă de Gangestad (1989). Sheila Hayward. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. RL.Bem. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. Smith. • agreabilitate. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. 4. Trăsături. cauze. E. 2002. C. Editura Fundaţiei România de Mâine. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Mihaela Corina Ţutu. Whiteman. 18 . Martha C. E. Editura Tehnică. Bucureşti. • personalitate plăcută. Gerald Matthews. Ann Birch. Ian J. 2005 3.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. Gratiela Sion. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 5. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. Editura Tehnică. Psihologia personalitatii. Bucureşti. • blândeţe. Psihologia vârstelor. Iaşi. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. 2. • stabilitate emoţională. consecinţe. Psihologia personalităţii.

Iaşi. Allport.1991. 19 . Metode calitative de abordare. 7. Bucureşti. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Didactică şi Pedagogică. Gordon W. 2002.6. Editura Polirom. Personalitatea. Ion Dafinoiu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful