FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. este echivalent cu rolul social. volitive. prin comportament. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. concret). Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. 1963). Stoetzel. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. există mai multe tipuri de personaje: sociale. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. simte şi se comportă). personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. După O. nu există nici o experienţă psihologică. „mască”. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. În ambele ipostaze. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. fiind o specificare a individului. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . biochimice. Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. atât din considerente teoretice. a persoanei şi personalităţii. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. Klineberg. desemnează persoana plus o notă de valoare.individualizează un om particular. b. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. denumită prin diferite concepte. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic.

Lamiell). nu poate fi studiată. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. T. concret) – general (universal). b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. După criteriul sferei. delimităm două categorii de definiţii: 3 . Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. După criteriul conţinutului. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. chiar dacă există. o structură internă specifică. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. R. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori.pentru a-şi justifica un statut sau altul. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. 2. este inaccesibilă ştiinţei. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. G. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. interiorizată. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. condiţionarea personalităţii.

asemănătoare.G. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). teorii nomotetice. teorii personaliste.. teorii neconcordante. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric).• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. contradictorii. pentru a favoriza exactitatea). Din perspectivă evolutivă: teorii statice. Adler (psihologia individuală). teorii dinamice. II. teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. Horney (psihanaliza interpersonală). teorii de compromis. teoriilor personalităţii. diferite. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). A. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. K. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. să plece de la ipoteze verificabile empiric. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. teorii integrative. f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). C. Jung (psihologia analitică). logice. în funcţie de autorii lor: S. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). teorii genetice. Freud (psihanaliza clasică). MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. opuse. teorii dinamice. Erikson 4 . E. e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. TEORII. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. experimental). Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă.

teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. c. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. • Într-un sens larg. Teoriile personalităţii. dinamică. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). G. 5 . Friedman şi R.J. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). W. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. ca o structură globală şi unitară. structurală – consideră personalitatea ca întreg. H. unică. până la elementul primar. totodată. J. individul se comportă similar în situaţii diferite. relaţional şi grupal. d. Dintre ele. specific. factoriale. Kelly (teoria constructelor personale).B. M. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). fundamental al acesteia. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). b. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. R. modelul substanţialist (teoriile tipologice. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală.B. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. analiza separată a elementelor. C.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). la situaţie. Hampson). irepetabilă şi ireductibilă. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret.H. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). constantă. şi anume: a. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. Rogers (teoria centrării pe persoană). personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. în acelaşi timp. Rotter (teoria controlului intern / extern). Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. G. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. Cattell şi H.

gândire. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. o abordare din perspectiva ciberneticii. mobilitatea (plasticitatea). 6 . Dintre proprietăţile generale ale structurilor. III. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). hipercomplex şi probabilist. menţionăm: consistenţa. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. gradul de dezvoltare. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”.• Într-un sens restrâns. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. memorie. impulsivitatea. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. deschis. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. integrarea. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. fiind observabil încă din copilărie. expresivitatea psihică. în orice împrejurare. ea fiind un sistem dinamic. afectivitate) şi se reflectă în comportament. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. respectiv a personalităţii ca macrostructură. El se manifestă în orice situaţie. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. De asemenea. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. Ca entitate reală. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. Din perspectivă structural-sistemică.

el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. ci reprezintă modul de a fi. El influenţează personalitatea. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. structura temperamentală şi. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. şi invers. respectiv. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului.s. alături de predispoziţii. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. determinate genetic. temperamentul este latura de formă („stilistică”). durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. Însă. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. stilul comportamental. şi nu latura de conţinut (internă).n. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. şi are rol mediator între intensitatea. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament.s. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. 2. determină categoria de temperament. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. Dacă tipul de a. Tipologii temperamentale: 7 . tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii.n. simpatie – antipatie). În principiu. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii.) – definit prin intensitatea.

hipomaniac. Pavlov studiind tipul de a. d) criterii psihosociologice. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. echilibrat. schizotimic. tipul digestiv. A. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . b. Tipologii psihofiziologice: • I.s. tipul puternic neechilibrat. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. longilin astenic. 4. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. b) criterii psihofiziologice. E. e) criterii clinice. 3. brevilin stenic. anestezic). 2. d. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. tipul cerebral). 3. greoi) şi trei schizotimice (1. tipul slab – generează temperamentul melancolic. stabileşte trei biotipuri – endomorf. bimodale şi trimodale. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. C. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. tipul puternic. 4. 2. tipul respirator. tipul puternic. mezomorf şi respectiv. rezultă următoarele tipuri: 1. 2. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. brevilin astenic. c) criterii psihologice. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. G. tipul muscular. Biotipologia americană: Sheldon. 2. hiperestezic. ectomorf. fiind: unimodale. echilibru. 2. (b) N.n. somatoton şi respectiv. Viola. c. 3. mezoderm şi ectoderm. B. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. excitabil – generează temperamentul coleric.P. microsplahnicii. generând trei temperamente – visceroton. Lombroso. inert – generează temperamentul flegmatic. 3. microsplahnicii. normosplahnicii. mobil – generează temperamentul sangvinic. 3. cerebroton.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. echilibrat. • Biotipologia italiană: (a). sintonic.

sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. b. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. d) tipul gânditor. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. Montain identifică 4 temperamente: a. tipul cortical – stâng. gânditor-introvertit. senzaţiile şi intuiţia. N. tipul limbic drept. 2. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. uretral. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. • • sentimental-introvertit. sentimentalextravertit. tipul limbic stâng. c. d. b) tipul afectiv. stabileşte tipurile: extratensiv. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. falic şi genital. şi anume: gânditor-extravertit. anal. afectiv. cărora le corespund 4 temperamente: 1. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. 9 . • • D.. C. tipul cortical drept. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. intuitiv-extravertit. senzitiv-introvertit. • În funcţie de grupele sangvine. activism. special – gânditor şi intermediar. 4. dinamismul proceselor nervoase. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. senzitiv-extravertit. B. intuitiv-introvertit. rezonanţă. perceptiv-imaginativ. tonusul afectiv. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. identifică tipurile: extravert şi introvert. 3. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. afectivitatea. H. introtensiv şi coartat (retractat). c) tipul artistic. şi anume: gândirea. mental.

h. 8. D. aviditatea. E. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. b. după o schemă şi 10 . tipul receptiv. tipul politic. flegmatic. b. pasionat. e. e. tipul estetic. 2. g. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. tipul amoral. multidimensională. nervos. tipul economic. tipul complezent (dependent). l. c. apatic. i. abulic.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. tipul social. coleric. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. tipul exploziv. g. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. k. d. Allport şi Vernon: a. j. motorii şi fizice. d. tipul acumulativ. 2. d. h. hipertimic. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. tipul fantastic. rezultând un mare număr de tipuri particulare. tipul exploatator.. tipul detaşat. i. tipul teoretic.tipul obsesiv. Kahn distinge următoarele tipuri: a. tipul nervos. 7. Le Senne. sentimental. j. • R. interesele senzoriale. structurate într-un mod original. 4. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. G. tipul bizar. 3. isteroid (histrionic sau mitomaniac).tipul productiv. K. f. astenic. E. apatic. tipul nestatornic. f . tipul sensibil. • K. sangvinic. polaritatea. b. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. b. f. 5. c. tipul religios.instabil. Horney: a. b. c. tipul hipertimic. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. c. Berger şi A. Schneider delimitează tipurile: a. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. amorf. depresiv. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. exploziv. 6. e. Fromm: a. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. d. tipul agresiv. c. IV. fanatic. neliniştit. tipul depresiv. tipul impulsiv. tipul instabil:.

aptitudinile pot fi: generale şi speciale. după gradul lor de complexitate. dinamogenă şi de autoîntărire. manageriale. de reglare. b) după proces (viteza. ştiinţifice. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. procesualoperatorie. aptitudini intelectuale. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). 5. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. noutatea).). Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. originalitate. pedagogice. de vârstă etc. sportive. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). nici determinată de mediu. 11 . elementare şi aptitudini complexe. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. După structura lor. tehnice. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). durata. deprinderi şi priceperi. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. aptitudini psihomotorii. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. sfera afectiv-motivaţională. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. eficienţă). aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. 3. executivă.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. cunoştinţe. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. 4. atitudinile. Din punct de vedere evolutiv. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. În structura generală a unei aptitudini. temperamentul).

Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. Bar-On. practică şi socială. inteligenţa socială şi capacitatea . Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. D.P. muzicală. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. Wechsler. H. 2. Gardner. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. • • • Fr. kinestezică. Goleman. D. Mayer şi P. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. Hein. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Terman. Salovey. • J. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. Th. Reprezentanţi: A. A.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. Accepţiunea este însă limitată. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). S. J. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. spaţială. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. Conceptul de inteligenţă. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. Simon. V. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. J. interpersonală. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. inteligenţa „subiectivă”. logico-matematică. D. intrapersonală. Binet. L. Hebb şi B. D. inteligenţa semantică. empatică. 12 inteligenţa concretă.

• • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. procesual al creativităţii. subteoria componenţială. valoarea. 2. c. forma cea mai înaltă a activităţii umane. ci necesită parcurgerea 13 . ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. Burt şi Ph. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. b. Teoria ierarhică: C. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1.P. ca proces (vizează caracterul fazic. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. calitatea rezultatului depinde de personalitate. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. Thurstone şi J. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. Abordarea sistemică: R. 3. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. Piaget). Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă.Teoria bifactorială: C. Vernon. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Abordarea genetică. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate.Abordarea analitică factorială. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. VI. Spearman. Guilford. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. creativitatea constituie un fenomen general uman. subteoria „celor două faţete”. Teoria multifactorială: L. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). faptul că ea nu se produce instantaneu.

putând stimula sau inhiba creativitatea. • lipsa de îngâmfare. toleranţa la situaţii ambigui. elaborare. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. se integrează organic în structura personalităţii. încrederea în propria activitate creatoare (C. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. în grade şi proporţii diferite. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. b. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. 3. factorii afectiv-motivaţionali. c. Factorii creativităţii: a. Importantă este configuraţia factorilor. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. socioeducaţionali. factorii de personalitate (atitudinali. iar la rândul ei. interacţiunea lor. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. aptitudinali şi temperamentali). omul valorizându-se pe sine însuşi. psihosociali. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. sensibilitate faţă de probleme. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 .unor etape. d. 4. incubaţia. 2. VII. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. Prin creativitate. Taylor). devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). receptivitate la orice. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. b. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. iluminarea. G. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). flexibilitate. • sensibilitatea pentru probleme. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. capacitate de redefinire (Guilford). 3. variabilitatea ideilor. originalitate (Lowenfeld). identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. verificarea). Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. originalitate. socioculturali. 2.

Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. relaţii de coordonare (de cooperare). afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. Ponderea celor trei componente (cognitivă. ele devin valori. ca notă distinctivă a personalităţii. de declanşare şi ai conexiunii inverse. specifică şi unică. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui.Atitudinea este poziţia internă. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. definitorie pentru om. 15 . astfel. ca o structură psihică multidimensională. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. motivaţionale şi afective. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. coerentă cu toate celelalte. afective şi volitive. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. În funcţie de obiectul de referinţă. care include operatorii de conectare. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. cu valoare morală. conducând la diverse tipologii caracteriale. se elaborează sistemul atitudini-valori. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. specifică. (b) blocul de execuţie. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. Atitudinea apare. Din punct de vedere funcţional. atitudinea faţă de ceilalţi). de activare. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. ci doar cea esenţială. relaţii de compensare. care include structurile: cognitive. atitudinea faţă de diferite instituţii. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern.

poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. ci interacţionează unele cu altele. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. în general. d) relaţii de feed-back. voliţionale. afectiv-motivaţionale şi volitive. intersubiective. independente unele faţă de altele. La rândul său. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. de dezechilibrare a acesteia. antagonice. se relaţionează reciproc. de avantajare sau periclitare. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). morale). predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . nu atât gradul lor de dezvoltare. cu efecte pozitive / negative. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. dimpotrivă. afectiv –motivaţionale. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. caracterul influenţează (controlează. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. Între subsistemele personalităţii se disting. se organizează. b) relaţii de interinfluenţare. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. laturile) personalităţii nu sunt separate. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. VIII. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. Trăsături particulare (cognitive. c) relaţii de compensare.

Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. Creativitatea presupune. Eul este nucleul central al personalităţii. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. însă. atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. Inteligenţa este subordonată creativităţii. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). Caracterul trebuie să regleze temperamentul. inteligenţa activă (optimală). astfel. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. 4. IX. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. Important este. 3. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. de concordanţă. influenţa este pozitivă. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. Modificarea manifestărilor activitate. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. şi alţi factori. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. în afara inteligenţei (factorul esenţial). performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. de compatibilitate. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). 2.

un construct între conştiinţă şi personalitate. generând astfel sentimentul identităţii. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. 18 . despre ceilalţi şi despre lume. proprietăţile (particularităţile) Eului. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. 3. G. organismul e mai larg decât personalitatea”. funcţia motivaţională. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. În afara elementelor menţionate. funcţia de mediere şi reglare. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. componenţa şi structura psihică a Eului. ci ca un adevărat sistem de valori. Eul psihologic. de fapt. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. reflexivitatea. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. orientarea finalistă. profilul social şi profilul mixt. şi anume: funcţia cognitivă. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. Allport. spre realizarea scopurilor. gândirea. Din punct de vedere structural. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. 2. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). Eul conţine personalitatea şi. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. majoritatea lor au unele aspecte comune. în acelaşi timp. exprimă personalitatea. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. Eul este. c. Eul corporal (fizic). prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. În cadrul personalităţii.informaţiilor despre sine. – la câteva criterii. şi anume: a. Eul social. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. însă nu orice fel de conştiinţă. b. Astfel. profilul spiritual. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1.

astfel. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. totodată. generând. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. cu orientări valorice diferite. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează.X. comportamentul interpersonal concret. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. Ea se relevă acestora. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. şi anume: nivelul interpersonal. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. XI. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. Ulterior. consevatorism – radicalism. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. de validare). F. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 .afectiv. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). formele „B” şi „C” (de control. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. şi nu personalitatea globală. În funcţie de cele 3 dimensiuni.

ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. fenomen psihic (fapt interior.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. însuşire psihică (trăsătură de personalitate. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). transpunerea în stările afective ale celuilalt). afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. şi anume: a. b. 20 . permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. acţiunile. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. c. înţelege şi evalua stările. subiectiv). d. de comunicare (interpersonală). adaptarea socială a personalităţii. Empatia vizează două componente psihologice: a. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. performanţială. predictivă. cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. proces psihic (desfăşurare multufazică. b. a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. produs psihic (retrăirea stărilor afective. începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). Empatia nu este înnăscută.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. d. la un nivel superior. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. gândurile şi acţiunile celuilalt). deşi presupune identificarea cu celălalt. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. c. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). gândurile. b. empatia include mai multe ipostaze. e. Fiind un construct multidimensional de personalitate. S.

nivelul structurilor dezvoltate. discontinuu. atitudini. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate.devenirea conştientă de lume. 8. b. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. 3. ci şi regresiv. nobil. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. M. capacitatea individului de a se pune în valoare. continuu. capacitate de adaptare redusă. neuniform.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. didactic. psihoterapia. crearea de valori sociale. nivelul structurilor primare (globale). 4. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. motive. c. ea devine. psihologia personalităţii. 6. de alţii şi de sine. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. 2. nivelul structurilor semidezvoltate. 9. începând încă din primele zile ale copilăriei. cu efecte adaptative. artistic şi literar. 21 . 7. concepţii. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. scopuri. 10. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. K. elaborarea. se construieşte în cursul ontogenezei. În acest sens. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). domeniul medical. uniform. funcţionalitate ineficientă. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. coerent. 5. XII. de a se face recunoscut de alţii.

Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. performanţă. hiperexactă. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. C. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. se situează la limita dintre normal şi patologic. eficienţă (personalitatea optimală. 2. 22 . după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. în condiţii defavorabile de viaţă. Maslow. 4. G. personalitatea pozitivă). 2. intuiţie. 3. predispune la manifestări patologice. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard.unificare. Allport. 5. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). hiperperseverentă. şi negative. sănătate mentală. adaptare. Personalitatea optimală (termen introdus de W. exigenţa Eului.B. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. capacitate de autoreglare. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. percepţie realistă. 3. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. trebuinţa spre unitate. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. funcţionalitate eficientă. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. distimic. anxios. umor). emotiv. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. securitatea emoţională (autoacceptarea). La polul opus. labil. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. C. trebuinţa spre flexibilitate. Rogers. ci şi numărul lor. exaltat. obiectivarea Eului (autocunoaştere.Maslow). cu tendinţa spre patologic. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. autorealizare (A. vom avea caracteristicile personalităţii imature. nestăpânită.

Bucureşti. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Bucureşti. II. personalitatea ideală (imaginea dorită). 2005. Bucureşti. Tipuri psihologice. c. Sheila Hayward. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). 1991. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. tipul instabil (acţiunea independentă.6. putem forma. multe alte tipologii ale personalităţii. totodată. Jung. obiectivată în comportament). Cunoscând tipurile de personalitate. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. 2006. Allport. prin intervenţii educative şi terapeutice. Corina Ţuţu. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 3. Gordon. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). nesistematică a faţetelor). Editura Didactică şi Pedagogică. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. 2004. Mihai Golu.D. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. M. 4. Bucureşti. e. 2. Opere complete. Carl Gustav. vol. În funcţie de diverse criterii. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). După modul de interacţiune al celor 6 faţete. b. în cele 4 tipuri majore de personalitate. subordonarea sau chiar anularea celoralate). Structura şi dezvoltarea personalităţii. 2. evita. necorelată. d. Mihaela. şi tipuri de Eu. Editura Fundaţiei România de Mâine. vol. personalitatea manifestată (exteriorizată. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. Editura Fundaţiei România de Mâine. 23 . 5. 3. Ann Birch. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. Bucureşti. 4. în mod corespunzător. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). şi anume: a. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. 1999. Editura Tehnică. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. Diferenţe interindividuale. Fundamentele psihologiei. Psihologia personalităţii. Editura Trei. f. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii.

2004. Stroe. Editura Polirom. Mihaela Roco. Mielu Zlate. 24 . Elemente de personologie. 7. Creativitate şi inteligenţă emoţională.6. Fundamentul cultural al personalităţii. Marcus. Tudora Sima. Fundamentele psihologiei. 2000. 10. 1968. Editura Pro Humanitate. Editura Atos. Editura Victor. Bucureşti. Iaşi. Bucureşti. 1997. Empatie şi personalitate. Ralph Linton. 2001. 8. Bucureşti. 9. Bucureşti. Editura Ştiinţifică.

a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. 1 . precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. pe când psihologia genetică. la rândul ei. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. I. drd. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. este o ştiinţă a dezvoltării. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. de la naştere până la moarte. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. Ca urmare. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care.

şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Psihologia dezvoltării (în engl. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii.3). fără a o delimita strict la perioada copilăriei. O accepţiune generală a termenului este 2 . Sillamy. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. psychology of life (life-span psychology). aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central.plecând de la studiul copilului. p. Gesell în Statele Unite. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. Pentru termenul de psihologia vârstelor. 2002. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. 2002. Neveanu. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. ci. spun cercetătorii francezi citaţi. Guidetti. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. p. De asemenea. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. Psihologia genetică reprezentată de A. 1978). Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. Houde. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. J. noţiunile de continuitate. finalitate şi evoluţie (Bideaud.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză.P. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. de asemenea. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Piaget în Elveţia şi H. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. 1997). Pedinielli. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ.

când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Explicaţiile 3 . socio-cultural. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. profesional (U. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. psihice şi sociale. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. educaţional. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. provizoriu sau definitiv. explicarea. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. 1997). Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. diagnoza şi consilierea. psihice. Cu alte cuvinte. De exemplu. cognitive. ierarhizate în timp. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. în prefaţa la Psihologia vârstelor. deşi vârsta în sine nu le explică.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. 1997). ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Şchiopu. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. afective. Şchiopu. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic.

Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. şi nu transformări. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. controversate. precum şi caracteristicile dominante. dezvoltarea înseamnă a creşte. care se pot constitui în teme principale. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. În concluzie. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. implicând adăugiri. De aceea. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. Se 4 . a se maturiza şi a învăţa. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. De exemplu. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului.

Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Asemenea schimbări. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. p. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. sunt exemple clare de creştere. 4) sau celor fiziologice (M. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. maturare şi învăţare. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. Lefrançois. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. De exemplu. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt.pot identifica creşteri ale masei somatice. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. 1993). cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. 5 . iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. Zlate. rezultatul maturării în final este acelaşi.

psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. Piaget. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. II. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. mergând până la principii şi legi. De aceea. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. concepte. cât şi pentru viitor. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. Aceste afirmaţii. şi abordările psihanalitice. 1. ipoteze. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. atât pentru timpul prezent. adânc înrădăcinate în individ. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. Studiul teoriilor dezvoltării este important. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. În opoziţie cu aceştia. 6 . teoriile învăţării sociale.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. principii. de regulă în plan inconştient. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. dar şi predicţii pentru fenomene. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. teoria cognitiv-constructivistă a lui J.

în consecinţă. dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. sublimarea. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. refularea şi cenzura. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. simbolizarea. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. suptul degetului. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. format din instanţe cu specializări funcţionale. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. fumatul). Atât în teorie. cât şi în practica sa. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. 1975). „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO).

Pe scurt. instinctual. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. Ego şi SuperEgo (vezi figura). denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). muşcatul. precum şi reţinerea lor. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. etapa genitală. etapa de latenţă şi. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. p. ID-ul este dominant. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . etapa falică. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. 36). Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor.etape ale apariţiei. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. 1998. în final. înghiţitul şi joaca cu buzele. trecând prin etapa anală.

Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. psihologia gestaltistă. în acelaşi timp. psihologia şi consilierea confesională. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. 1983 2. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. îngrijirea copilului. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. psihologia socială. 9 . dezvoltarea copilului. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. ID. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. EGO. EGO. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. psihiatria. Lefrançois. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. educaţia specială. ID. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării.Oedip sau Electra. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. literatura şi arta. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. * După Guy R. educaţia timpurie. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. tată. respectiv.

individul capătă o dimensiune a competenţei sale. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. ori un moment critic. În fiecare stadiu are loc o criză. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. De exemplu. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat.

acesta face un experiment în 1920. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. cooperarea. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. Watson.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. Impresionat de activitatea lui Pavlov. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Locke asupra intelectului uman. sexualitatea. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. prietenia. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. de a muri 3. aplicat comportamentului copiilor.

Elementul cheie al acesteia este învăţarea. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. În acest scop.obiect alb. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. De exemplu. sărutaţi. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. dar blând. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. În locul căldurii şi dragostei. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. Prima. rigidă şi extremă. 12 . Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. sete şi sex. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. În acest moment. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. ţinuţi pe genunchi.

Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. Ca urmare. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). De exemplu. o jucărie nouă. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. El a observat a atât animale. 4. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. altele cum ar fi lauda. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. În contrast cu acestea. Freud. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. pe lângă hrană şi băutură. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. cum este agresiunea. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. După Skinner. zâmbetul. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului.

atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard.detaliu. Adoptând teoria lui Hull. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Hrănirea promptă. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. aprobării părinţilor. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. Această dorinţă de apropiere. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. atenţiei. pedepsire. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Hull. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Cu această constatare. 1939). Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale.

au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. De exemplu. de a reţine şi abstractiza. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. fără pedepse sau recompense directe. J. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. Cu toate acestea. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. 5. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Comportându-se ca aceste modele. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social.

se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Acomodarea comportă. prin acomodare. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. dar percepem acţiunea. Astfel. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. O schemă se conservă. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. Nu percepem schema. dar se poate modifica fie generalizându-se. deci. structuri de grup). obiectele suferă transformări când sunt asimilate. acomodare. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea.dezvoltării sunt indisociabili. de asemenea. se consolidează prin exerciţiu. 16 . adaptare). Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. Pe plan biologic. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. adică de structurare prin incorporare şi. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare.

mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. atât stadialitatea genetică. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. vorbirea. Din această cauză. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. sau a altor agenţi fizici sau chimici).există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. III. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). 17 . Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. pentru dezvoltarea intelectuală.

factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. 18 . adaptate nevoilor copilului. Ritmul de creştere. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. de compoziţie şi funcţie celulară. (Florin Iordăchescu. iar în cazul copiilor bolnavi. în special de către mamă. de regulă. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. particulare fiecărui ţesut. 1998. conform programelor genetice. stimularea senzorială se va face de către specialist. prin supravegherea stării de sănătate. hormonali şi de mediu. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. p.prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). 199) 2. de către părinţi. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. Să i se asigure o stare de sănătate bună. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. prin imunizări etc. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia.

100 gr. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. climatul afectiv.. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. În primul an. 55-73). după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. dentiţiei (Ferrier P. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. greutatea medie este de 9. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. obiceiuri elementare. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. 3. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. la 1an ajunge la 1. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. la 3 ani.5 kg. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. a membrelor. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. sex. 1983). vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). coloanei vertebrale.E. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. a cutiei craniene. 1975 p.

târât. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. De aceea. să smulgă. Legea dezvoltării proximo-distale. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. redresând capul. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. Dezvoltarea psihomotorie. Acum este capabil să împingă. La doi ani este capabil să deschidă uşile. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. desfacere. de la manevrarea imprecisă. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. De exemplu. descendent de la muşchii oculari. reprezentarea şi limbajul. să spargă. la apucare. dulapurile. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . căţărat. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. mâncând cu linguriţa). să ridice. În acelaşi timp. învârtire. la muşchii gâtului. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. să tragă.

Evoluţia tonusului şi a posturii.) Mici zgomote Figură guturale. Mimică la figura umană. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici.S. inexpresivă. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. observă examinatorul. emite vocale izolate Gângureşte. Tonusul este legat de evoluţia posturii.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului.S. Normele dezvoltării. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. Surâde când i se vorbeşte. de la umeri la mână şi aşa mai departe). adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. râde. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 .

prehensiune palmară. ţine un cub. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. prehensiune radio-palmară. încearcă să reapuce un obiect căzut. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. apucă al treilea cub. Stă în şezut. tata. Ba. Ma. Recunoaşte jucării. Papa. Gângureşte. recunoaşte biberonul. priveşte alt obiect. 9 10 Stă în pi- . zgârie diferite obiecte. Vede imediat un obiect. Răspunde la nume. înţelege. Apucă bine alimente solide. mângâie imaginea din oglindă. se întoarce de pe o parte pe altă. mănâncă singur un biscuit. mama. Loveşte un cub de altul. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. Suge jucării. ţine un cub. ridică mâinile după obiecte. Prinde cu amândouă mâinile. 6 Întoarce capul la sunet. Stă în şezut susţinut. priveşte al doilea. culcat duce piciorul la gură. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. cade în mâini. Descoperă un 22 Silabe izolate. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. prehensiune precară. Ta.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. Pricepe „nu”. Îşi ţine biberonul. imită sunete. Ta. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. duce obiectele la gură.

„bravo!” „Pa!” 15 Papa. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. arată celor din jur ce îl interesează. prehensiune cu opozabilitate În picioare. limbaj sub formă de jargon. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. denumeşte imagini din cărţi cu poze. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. Fraze din 3-4 cuvinte. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. tata. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. urcă scările ţinut de o mână. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. 20 de cuvinte. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. cere când vrea să mănânce şi să bea. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. aşază un cub pe o suprafaţă. Încearcă să construiască un turn din cuburi. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. mama.11 12 cioare. răspunde la nume Spune două cuvinte. lângă bară. mama. mâzgăleşte spontan pe hârtie. dă cu piciorul în minge. se ridică susţinut. ascultă ordine. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. 4-5 cuvinte. pricepe să dea obiecte la cerere. combină spontan 3-4 cuvinte. Aşază jucării pe o suprafaţă. se aşază singur pe un scăunel. Controlul parţial al sfincterelor. Turn din două cuburi. Bea singur din ceaşcă. imită sunete. repetă cuvinte. Merge.

se îmbracă şi mănâncă singur. ţine corect creionul. al meu. verbalizează ceea ce face.se denumi ralul. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. încearcă să se ţină într-un picior. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Verza. tu. 1993). se îmbracă singur cu o jachetă. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. Zlate. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. copiază cercul. Utilizează prepoziţii. Ştie să-şi spună sexul. Sare pe ambele picioare. Ţine corect creionul. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. încearcă să se ţină într-un picior.Utilizează mele complet.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. răspunde la întrebări. 24 . directă. merge pe bicicletă. riţa. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. „eu” pentru a utilizează plu.

respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. aude. simte. 1993). Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. dacă nu mai multe dintre acestea. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. Zlate (1993. Zlate. În România.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. p. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. 4 luni – tendinţa de modulare. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. 3 luni – vocale şi consoane izolate. 7 luni – vocalizează 25 . Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. la 3 ani şi jumătate. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. 2 luni – gângureşte. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. 6 luni – sunete mai variate. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. vrea. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. 5 luni – sunete în ritm alert. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. După M. Verza. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul.

Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. verb conjugat. adjective. receptiv la cuvinte noi. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. foloseşte corect pluralul. pronume personal. limbaj constituit gramatical. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. 8 luni – pronunţă silabe. 3 cuvinte (substantive. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. sensul pluralului. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . 4. 33 luni – poezii scurte. verbe.silabe. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. 30 luni – vocabular activ bogat. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. cuvinte din mai multe silabe. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment.1. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. 11 luni – cuvânt cu sens. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. 24 luni – propoziţii din 2. foloseşte cuvinte – propoziţii. 9 luni – silabe repetate. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. pronume). în vocabular activ.

Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. apoi semiotică. p. imaginile mentale şi limbajul. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Prima etapă este activă. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. În jurul vârstei de 2 ani.2. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. 4. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. 2002. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. Această perioadă de după vârsta de 2 ani. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). 111). prin intermediul semnelor şi simbolurilor. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. jocul simbolic. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. 27 . este marcată de trei mari achiziţii. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti.

El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută.C. p. p.E. p.J. Atkinson. anal şi debutul celui falic. structurală.L. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. Atkinson. 2002. Un alt psihanalist. D. Birch. E. nevoia de contact social care este o nevoie primară. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. anal. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. 28 . Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. etologie şi psihologie cognitivă (R. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. 111). Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. Smith. de latenţă şi genital. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Freud propune cinci stadii: oral. 2002. J Bowlby. Bem. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. falic. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. 2000. 579). El se referă la „instincte sexuale”. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. 168).5. R.

Ca urmare. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. Zazzo şi A. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. M. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. 1993). aceasta durează în timp şi spaţiu. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Odată stabilită legătura de ataşament. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Identitatea se construieşte procesual. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. 6. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. După R. Verza. Zlate. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. Verza. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . Zlate. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. 1993). De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu.

1993. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. oferind în acest fel propria lor recompensă. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Cercetările arată că. p. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). Verza. p. Şchiopu. Verza. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . IV. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. ca urmare. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). copiind comportamentul părinţilor. astfel. E. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. Între 18 şi 24 de luni. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. apreciază autorii. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). 1997. aceasta fiind doar o imagine. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. 127 şi Golu. Din acest moment el surâde în oglindă. că imaginea nu prezintă un alt copil.imagine. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. Zlate.

atenţia voluntară devine de mai lungă durată. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . 2. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. forţa şi coordonarea mişcărilor. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. echilibru şi calitatea mişcărilor. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. sunt utilizate unele procedee de memorare. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. apar primele forme ale gândirii logice. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. deşi activitatea de bază rămâne jocul. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. Începe pregătirea pentru şcoală. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. Preşcolarul mare. fapt ce îi dezvoltă percepţia. care devine un proces orientat. jocul este mai bazat în acţiuni. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. În general. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale.mare (5-6 ani).

Verza. de la 370 g la naştere. se măreşte volumul creierului. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. dar şi o asimetrie funcţională. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. cântărind cca 1.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Procesul de osificare continuă. 1993.200 gr. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. Zlate. se constituie curburile coloanei vertebrale. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. 26). În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. Creierul are o simetrie anatomică. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. îşi triplează greutatea la 3 ani. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. de asemenea. de exemplu. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. 3. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. p. 1984. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. ceea ce permite o mai bună coordonare. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. 79). Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. p. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază.

saturate emoţional. în structura imaginii se impun. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. dacă vede la grădina zoologică un lup. în special de către educatoare (Tinca Creţu. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. neîngrădită. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. compunerea şi descompunerea lor. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. manipularea.Wallon. fie dominante perceptive. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. astfel. p.şi auditivă. 214). Limbajul.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. arată Wallon. timp. 33 . Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. astfel încât o posibilitate mai mare. dar uneori transferurile sunt deformate. formă. spune că e un câine mare. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. Acum. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. 2001. p. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. Formarea reprezentărilor de mărime.149). 1964. spune că e pahar. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. dacă vede un recipient ca un cilindru. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. este un suport necesar al reprezentărilor. 2001 p. în ansamblu. de acces la obiecte. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. mai ales cea a structurilor verbale. percepţia rămâne globală. dar.

clasic pentru acest tip de studiu fiind G. imagine mintală. nu respectă perspectiva. colective. gest simbolic (J. p. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. sunt convenţionale. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. 81). Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. toate sunt puse pe acelaşi plan. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. Piaget. Inhelder. B. 1976. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. Piaget. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. se individualizează (Golu. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). p. Zlate. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. Verza. Luquet (1927). 34 . după Tinca Creţu.H. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. 45). Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. alimentare. 1993. ci şi la închegarea personalităţii sale. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. 4.

jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. dificile. jocul simbolic la 2. după 7. e. agresivitate sau identificare cu agresorii. desenul – 1. „realismul fortuit”.. fobii. 9 ani). Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. evocarea verbală – limbajul. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. c.preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. reproductive şi anticipative. b. 6 ani. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. 3 ani şi 5. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. „realismul neizbutit”. 2. 35 . 8 ani apar cele cinetice. la răsturnări de roluri etc. de aceea el este centrat pe sine însuşi. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. „realismul vizual” (8. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. „realismul intelectual”. 4. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). cinetice. d. apărarea împotriva angoasei. – statice. de transformare. 3.

Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . copilul procedând de la singular la singular. personajele fantastice pot interveni în viaţă. intuitivă şi preconceptuală. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. procedând într-o manieră aparent logică. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. În concluzie. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. vii şi conştiente. ci conferă realităţii explicaţii confuze. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. felul în care se reprezintă pe sine. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză).

Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. p. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. 2002. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. Zlate. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. 37 . 2. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. Verza. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. 1993. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. identifica. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte.B. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate).mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. 5.000 de cuvinte la 4 ani. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. 87). către vârsta de 3 ani. p. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Carroll. p. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. 47). erorile fiind din ce în ce mai rare. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). discrimina şi manipula). până la 2.500 de cuvinte la 6 ani (W. 114). 1979.

240). • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. 1966). 4 litere.Sintetic spus. „mâine”). precum şi componente eferente motorii. Limbajul intern este un limbaj interior. kinestezice. cuprinde componente auditive şi vizuale. „voi”). indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. 1973. şi de organizare a activităţii(U. pentru această perioadă. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. Şchiopu. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. de fixare a experienţei cognitive. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. motivaţiilor. p. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. „tu”. p. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. în concepţia cercetătoarei. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. – recunoaşte corect 3. acum are loc un progres care face ca 38 . • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. 6. – recită poezii lungi cu intonaţie. Slama-Cazacu. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). el nu reflectă. 1963. 266). „noi”. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. – relatează despre 3 imagini. Deşi monologul este extins în această perioadă. egocentrismul. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore.

când se loveşte. Şchiopu. Şchiopu. 1963). În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. reuşeşte uneori să nu plângă. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. 39 . Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. prietenia şi dragostea). devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. 1963.245). Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. corecte faţă de sine însuşi. mulţumirea. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. Tot acum. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. de exemplu. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. p. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj.emoţiile să fie mai profunde. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. iar treptat se constituie memoria afectivă. arată psihanaliza. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U.

Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. în orientarea dorinţei umane. p. Constanţa atitudinilor. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Houde. în construirea limitelor (structurarea superegoului). Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. Copilul. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. precum şi a fiziologiei actului sexual. Pedinielli. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. Complexul de ambele tipuri. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor.177). în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. 40 . copilul fiind încă centrat pe sine. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. 2001. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. 2002). Ca o concluzie. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. spune Freud. contribuie în primul rând la acest proces. consistente şi de durată. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. arată psihanaliza. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. 7.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare.

Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. ci şi la nivelul rolurilor. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. prin poziţii incorecte. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. Ciofu. Coloana vertebrală devine mai puternică. p. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. Ciofu.). Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. 1998). Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. Este o perioadă de narcisism. una în care 41 . astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. V. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. Celulele gliale. creşte volumul masei musculare. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. implicit forţa musculară. iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. Perioada este una de tranziţie şi deci. 1997).203.5kg/an. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. iar la fete între 110-130 cm. 115-130 cm. personajelor. p.13. C. Continuă procesul de osificare. el caută acum aprobarea. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. atitudinilor. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. producţia de neuroni este completă. În perioada precedentă. Berk. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. la băieţi.

urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. Golu. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. 1993). în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. precum şi de feedbackul necesar. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. Mai mult. şcolarul mic oboseşte uşor. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. De exemplu. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. 2. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. 1984). Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. La naştere regiunile primare ale cortexului. controlând mişcările mâinilor. largi. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. pentru cei mai mulţi indivizi. trunchiului şi apoi ale picioarelor. 1978). nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. ca şi cele secundare.

câmpului vizual central şi periferic. înainte. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. înapoi) şi se formează simţul orientării. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. în imagini. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. cât şi conţinutul. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. Percepţia câştigă noi dimensiuni. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. p. Golu. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. stânga. mental). astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice.115. 2002). Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. p. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. minute. 43 .111. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. 1993). De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări.

La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. în mod simultan. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. precum B egal cu A. materiei sau masei. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. înmulţirea cu împărţirea. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. lungime. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. reale şi manipulabile. Houde. apoi prin reciprocitate.115. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. volum (Bideaud. 2002). Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. Pedinielli. analiza cu sinteza. p. în stadiul care ne interesează. ci doar inversarea. 44 . Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. relaţie şi număr. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. 331. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. 2002).Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. greutate. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice.

generalizări înguste. mărime). reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. – clasificare (grupare după criterii – formă. − structuri operatorii de clase. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). În concluzie. sărace. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . descrescător). 3. limitate. serierea. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). Dezvoltarea limbajului. culoare. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. de experienţa imediată. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. naive ale etapei precedente. potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. 1973). numărul. imediate.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. intuitive. seriază. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate.

generalizarea. clasificarea şi concretizarea logică. Golu. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. J. activitatea verbală impresivă (audiere. timpul. structura semantică de profunzime. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. sonor. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. şi de la cuvânt la idee. codare. citire. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. sinteza. Activitatea verbală are componente cognitive.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. 46 . citire). general umană. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). abstractizarea. decodare (G. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. ridicându-se în plan abstract. greutatea. afective şi motorii. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. comparaţia. citirea şi scrierea. Şarlău. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P.S. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). La sfârşitul perioadei. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. Se merge de la idee la cuvânt. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. 1984). Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. grafic etc. categorial.M. scriere). viteza. spaţiul. enunţul verbal exterior. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. W. exprimarea. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. activitatea verbală expresivă (vorbire. vorbire. scriere. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. volumul.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire.

O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . 1999). creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. 1978). iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. iar pe de altă parte. La un alt nivel. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. automatizarea citirii. Rast. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. p. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. Gândirea. citirea textelor simple. Ray. în principal vederea şi auzul. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. dezvoltarea vorbirii. motivaţia. 25. p. înţelegerea celor citite. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. după care să se parcurgă drumul invers. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. corectarea articulării şi pronunţării. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. 1993). citirea expresivă. dobândirea mecanismelor funda-mentale. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. delimitarea sunetelor din cuvinte. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. de la sunete la silabă. deci metoda trebuie să fie fonetică. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii.48. citirea curentă corectă. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. Şerdean. Mialaret. Vrăsmaş.

1999).ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. Se poate constata o schimbare a 48 . La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. nivelul motor. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. În privinţa deprinderii scrisului. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. arată A. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume.28. desen) şi în speţă (E. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. 4. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. corporală şi cea grafică. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. controlul kinestezic şi controlul vizual. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. legătura dintre expresia orală. antrenarea simultană. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. în structuri. abecedară şi postabecedară. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. precum şi realizarea mobilităţii acestora. Cele două mişcări se unesc. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. în învăţarea semnelor grafice. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. Vrăsmaş. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. Scrierea. p. Vrăsmaş. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. semne convenţionale. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă.

pentru lumea exterioară. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Perioada este caracterizată de 49 . Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. dar şi cu cele ce vor surveni.intereselor. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. VI. aşezarea lor în categorii. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. care va permite regruparea. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. dar el rămâne deocamdată ocultat. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. cognitivă. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. Debutul stadiului este numit de către H. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). cât şi la decentrarea intelectuală. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului.

pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. precum coşurile. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. după această perioadă el este capabil să aibă copii. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. iar înălţimea cu 27%. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. pielea grasă. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. ochelarii. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. Probleme.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. Lefrancois).R. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Datorită creşterii explozive şi inegale. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). 1950). dinţii neregulaţi.

lungime. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. dezvoltarea glandelor mamare la fete. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. Se produc modificări sensibile. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. clitorisului şi uterului. schimbarea vocii. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. în greutate 4. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. Tot aşa. cât şi în funcţiile diferitelor organe. În perioada adolescenţei. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani).5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. în greutate. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. mâinile şi picioarele lungi. De aici. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. din punct de vedere morfologic. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete.

C. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. sunt neliniştiţi. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. sunt mai populari. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. alţii mai puţin. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. 2. 3. 1965). fetele pot fi dezavantajate de această maturizare.R. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. Jones. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Lefrancois). mai încrezători în sine. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani.scoarţei cerebrale. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. atât la fete. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. 52 . astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. De aceea. cât şi la băieţi. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare.

are loc acum un proces de dezvoltare. spiritul critic şi autocritic. Zlate. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. de planificare. E. Nevoia de independenţă. În consecinţă. 158). de predicţii. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. autoeducare în adolescenţă. autodepăşire. şi nevoia modelelor. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. După M. 1993). de apartenenţă la grup. Verza. capacitatea de interpretare şi evaluare. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire.de depăşire. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. Golu. 1993. (P. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. Zlate. 53 . Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. de a fi afectuos. de anticipare. de definire a personalităţii. p. M. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. de independenţă. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale.

p. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. capacitatea de acomodare. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. mirosul. spune Jean Rousselet. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. manifestări de protest. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Are loc erotizarea sensibilităţii. Ca 54 . asupra studierii defectelor sale. se lărgeşte câmpul vizual. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Creşte acuitatea vizuală. vederea la distanţă (gradul de distanţă). 4. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. Se dezvoltă gustul. 137). precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. p. de răzvrătire. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. sensibilitatea cutanată. conduita exaltării şi afirmării. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Adolescentul insistă. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. 1963. înţelegerii nuanţelor din vorbire. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. Şchiopu. 425).conduita închiderii în sine. 1969.

obiectiv. 432). Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. p.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. 1963. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. voluntară şi perseverentă (U. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Şchiopu. Şchiopu. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. mai solicitată în probleme noi. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. problemă. În conformitate cu teoria lui Piaget. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. 1963). percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Observaţia este folosită pentru a verifica. mai complexe şi mai variate. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. devin mai eficiente. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. se determină criteriile logice ale clasificării. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate.

R. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. elaborare de ipoteze.R. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. mai ales relativ. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. Piaget. Inhelder. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. 95). Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. 1979. 112). Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. 1976. cât şi pentru adolescent. p. p. Relaţiile între băieţi şi fete. contraargumentare. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. 5. de demonstrare. Carroll. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . acum devine importantă şi pentru băieţi. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. De asemenea. Lefrançois).combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. B. financiară de confort. la siguranţa şi confortul oferit de familie. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale.

Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. proces care începe de la 25 de ani. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală.B.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. VII. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. PERIOADA ADULTĂ 1. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. H. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. R.

Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult.şi mai departe. cât şi sensibilitatea tactilă. Sunt de asemenea mai discrete. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. ele pot să le conserve încă multă vreme. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Volumul şi distributivitatea 58 . Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. apariţia ridurilor. creşte greutatea corporală. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. încărunţirea şi rărirea părului. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate.

Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. 2. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. activă creatoare. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice.cresc mai mult. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. E. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. activitate cumulativă. p. este caracterizată de activitate profesională intensă. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). relaţii sociale şi de muncă în expansiune. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). implantaţie profesională intensă. Verza (1981. Şchiopu. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. datorită multiplelor structuri ce se 59 . Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U.

de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. 60 . Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. creşterea intereselor. independenţa relaţiilor personale. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. umanizarea valorilor. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. C. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. Ca o concluzie. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei.solidifică acum. 3.

necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. Gruber.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. U. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. prin raţionamente ipotetice deductive. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. stadiul în care se află aceste capacităţi. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. multiliniar (Chandler). Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . extragerea ideilor esenţiale. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. dialectică şi pragmatică. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). atitudine clară de refuz a neclarităţilor. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). evaluarea independentă a surselor de informare. Şchiopu şi E. dar memorarea logică este mai rezistentă. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Verza (1997. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). p. procedeele necesare domeniului. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. tehnicile. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. Voneche). nevoia de precizie. cerinţă de aplicare şi practică. critica pragmatică a noului. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal.

Regruparea incorectă a noţiunilor. Generalizarea. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. p.capabili de operaţii logice formale. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). Explicaţii tautologice. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. 4. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. ci şi mijloc de învingere a alienării. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. extrapolarea abuzivă. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. 1998. Vinţanu. prelungeşte durata participării la vârsta activă. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. Interpretare antropomorfică. apreciază N. p. 14). ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. Concluzionând. 280). N. spune Allport (1991.

A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. p. Securitatea emoţională (autoacceptarea). din perspectiva lui. În contrast. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. educaţional. 287). abilităţi şi sarcini. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. toleranţa la frustraţie. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”.necesară cu vârsta cronologică (idem. domestic şi religios. politica sau aspiraţia religioasă. Filosofia unificatoare a vieţii. Va vedea obiectele. mândria. 280). plăcerea. intimitate. ocupaţia favorită din timpul liber. 1991. familia noastră. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. politic. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. sentimentul securităţii. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. p. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. studiul nostru. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. deci. Autoacceptarea. Percepţie realistă. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . spune Allport. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. iar domeniile sunt: economic. compasiune. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. recreaţional. exemplifică Allport. Sintetizând.

Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. adaptare gradată. Atât sfera profesiunii. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. adaptare restrânsă. fără investiţii de aspiraţii. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. 2. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei.relevantă pentru sine. disconfortul „şocului realităţii”. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Verza (1997. legate de educaţie şi 64 . p. împlinirii/neîmplinirii. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. inadaptarea profesională. flexibilitatea acestora. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. E. simţ al ratării latente/active. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. investiţie de aspiraţii crescătoare. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. Şchiopu. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. posibilităţi multiple de dezvoltare. Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. propriile calităţi şi valori. 3. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”.

libidoul foarte activ. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. creşte intimitatea. E.W. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). viaţa familială şi cea socială. psihologice şi biologice. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. Comportamentul de rol. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. cea de părinte. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. cunoştinţe). iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. U. White R. 65 . p. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. Şchiopu. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională.instruire. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. interese. un proces de adaptare activ. creativitate. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. Verza (1997. crescător. 5.

Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. se consolidează identitatea familiei. legătura matrimonială devine una de securizare. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. reciprocitatea performanţei de rol. cuplurile. temperarea discretă a libidoului. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. libidoul este în continuare activ. rolurile profesionale sunt absorbante. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. căsătorite sau nu. restrângerea numărului de copii etc. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. echivalenţa funcţionării rolului. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . Ca urmare. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. apare erodarea intimităţii. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. anularea capacităţii de procreare a femeii.

p. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. 1980. 1991. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. energică. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. de asemenea. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. vedetă. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. tatăl „bomboană”. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. calmă. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. om de interior. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. „mondenă”. 1980. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. p. dintre copiii care au un tată autoritar. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). seducător. autoritar. 247). sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. Nicolae Mitrofan. p. şi tatăl sportiv. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . meşter la toate.şi aşteptarea celeilalte persoane. 245). Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. 299).

aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. 12). Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. p. 1972. cel parental. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. începând cu vârsta şcolară. în timp ce copilul creşte. invadatoare. 1972. Cristian Ciupercă 1998. În contemporaneitate. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. 330). adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. 18). indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. p. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. 68 . Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. p. rolurile parentaleducaţional. în relaţiile cu familia şi prietenii. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. De exemplu. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent.ideal (Rose Vincent. VIII. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. ci dimpotrivă.

349). Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. Verza. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. Acesta este unul din cele mai 69 . 1992). Îmbătrânirea fiziologică. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. trofice. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. metabolismul. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. masa musculară şi rezistenţa. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. Şchiopu. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. ale structurilor biologice ale organismului. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. De asemenea. masa osoasă. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. p. Conform Merck Manual of Geriatrics. În ansamblu. se realizează fără seisme prea evidente. E. January 22. 1997. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. de consistenţă şi funcţionale. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală.

scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă.Verza. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U.Şchiopu. E. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. de atrofierea lor. aceasta având un conţinut ridicat de apă. Scăderea auzului este o 70 . Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. Apar din ce în ce mai des insomniile. respectiv vederea devine mai slabă. în consecinţă. excitare. dar şi de scăderea masei musculare. mai lipsite de supleţe. şi competitiv.1997). E. stocarea de informaţii şi. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Respiraţia este mai superficială. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. teamă. În perioadele adulte. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. învăţarea. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. De-a lungul vieţii. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani.importante efecte ale îmbătrânirii. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. postură. pierderea danturii. în genere. Scăderea apei din organism este drastică. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. Aparatul respirator funcţionează mai slab. Şchiopu. Verza. 1997). Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. Mişcările devin treptat mai greoaie. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi.

Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Pe scala evenimentelor celor mai stresante.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia.E. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. Norton &co. Se diminuează memoria de scurtă durată. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. 2. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos.F. 1983). are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. WW. Skinner şi M. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. oxigenare şi alimentare a creierului. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. Vaughan. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare.

bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. văduvia. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. reducerea încrederii în sine. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. pierderea în greutate. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. constipaţia sau diareea. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate.H Shulman şi R. lipsa de somn. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. 1988). Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. Berman. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. lipsa de interes. de ajutor în activităţile zilnice. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. oboseală severă. mod de a vorbi şi mişcări. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . lipsa de speranţă.

Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. psihologice şi sociale (U. precum şi de condiţiile de mediu. de natură fiziologică. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Alzheimer. Berman. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. 3. Verza. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. 1997). Această reacţie este foarte frecventă. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. Şchiopu. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. arterioscleroza cerebrală (B. E. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. 1997). În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Verza.H. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. 1988).asociate îmbătrânirii. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Şchiopu. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. bătrâneţea medie 75/85 ani. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Shulman şi R. E. în concluzie. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. marea bătrâneţe după 85 ani (U. 4. Pentru cei mai 73 . Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată.

S. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Conform aceloraşi statistici. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Census Bureau. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. a organizării de zi cu zi a activităţilor. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. Conform U. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. 5. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi.

75 . activităţi legate de religie. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. fictiv. abuzul de droguri sau medicamente. căutător de distracţie. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. de asemenea. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. G. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. fiind în 1999 de 25. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor...8 ani. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. copiii născuţi de mame adolescente.părinţilor. violenţa familială. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. D.3 ani – cf. banii de buzunar. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. disciplină. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. substitut parental. activităţi de învăţare. cei care stau de pază. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. & Trygstad. ritual. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. de supraveghere şi de conservare a culturii. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. fie material (Sanders. cinci stiluri de interacţiune: distant. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. sfaturi. privitul împreună la televizor. cei care păstrează tradiţiile familiei. şi bunicul distant. comparativ cu anul 1998. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. cât şi indirect. cei care acordă suport. 1989). fie emoţional. rezervor de înţelepciune. tinde să crească şi ea. SIDA. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. şomajul acestora. cu 1. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. Weibel-Orlando au identificat.

Editura Psyche. 1995 76 . 5. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Zlate. 3. Tinca Creţu.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. Graţiela Sion. Bucureşti. Universitatea Bucureşti. Psihologia copilului mic. Psihologia copilului. Golu. Bucureşti. Nicolae Radu. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1993. Editura Didactică şi Pedagogică. 2. P. 6. Psihologia vârstelor. M. 2006. Psihologia vârstelor. Bucureşti. 2003. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. Verza. E. 2001. Emil Verza. Mihaela Minulescu. Schiţă de psihologie istorică. 1981. Adolescenţa. Psihologia vârstelor. 4. Editura Fundaţiei România de Mâine.

Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. care se asociază. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. că există un pact de separare. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. 1 . Real însă. iar societatea – sociologiei. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. formată din indivizi care interacţionează. ci o sinteză a acestora. Exemplificări. la rândul ei. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. ca model sau ca oponent. cooperează sau sunt în conflict. Societatea este. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. I. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. Pe de o parte. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. Aşadar. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. pact ce atribuie individul psihologiei. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. aşa cum arăta Serge Moscovici. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. cu alţi indivizi.

Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. colectivităţi. Pantelimon Golu): 1. Înainte de a face aceste analize. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. Nivelul microgrupurilor. Însă. iar cea de a doua marelui personolog american G. În spaţiul culturii germane. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. Allport .Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. 3. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. naţiuni. căci nu există raporturi fără suporturi. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. Nivelul grupurilor mari. Nivelul relaţiilor interpersonale. II. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. imaginată sau implicită a altora. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. numim această lungă perioadă preistorie. 2. Nivelul persoanei. 4. popoare. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). mituri şi obiceiuri. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif.

cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. creatorul şcolii sociologice franceze. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. mecanism care asigură difuzarea noului. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. La începutul sec. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. 1924). carte apărută tot în 1908. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. Wundt. în cea mai mare parte. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. Este vorba despre un alt mare autor francez. imitaţia prin contagiune. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Cam în aceeaşi perioadă. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic.psihologia popoarelor. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. în care realizează istoria comparată a culturii. în Franţa. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. Acelaşi mecanism. cu sens negativ însă. pe studii experimentale. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. Durkheim. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). În 1943 3 . oponent al gândirii lui Tarde. scrisă de americanul Edward Ross. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. Totuşi. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. G.

Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. Walster ). Studiul atitudinilor. Continuator al lui Sherif.se înfiinţează. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. identitatea personală (E. identitatea socială (H. asupra agresivităţii. Pe de altă parte. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. armatei. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. ş. Fritz Heider propune teoria atribuirii. dar şi a tensiunilor. Astfel. Tajfel). sub conducerea lui Lewin. Latane şi J. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. în principal sub aspect metodologic. Erickson). atracţia interpersonală ( E. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. critica metodelor folosite. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri.. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. Thurstine şi Rensis Lickert). comportamentul prosocial (B. Berscheid şi E. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. contaminarea ideologică etc. În această perioadă. Moscovici). Darley).a. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. propagandei. fluxului afacerilor. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. Carl Hovland. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului.

Elaborările cronicarilor români din sec. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. N. În această perioadă. Tudoran. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Cantemir etc. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1.îndoială. Drăghicescu (viziunea dinamică. Costin. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. pe care o considerăm clasică. G. Ştefănescu-Goangă. istorie. Bologa. la fel ca şi pe alte meleaguri. într-o serie de constatări intuitive. interacţionistă între individ şi societate). analiza discursului. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. s-au accentuat unele tendinţe. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Ureche. XV – XVI. psihologia reclamei. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. folclor. Cantacuzino. D. N. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. C. III. Printre acestea se numără construcţionismul social. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). psihologia umanistă. a opiniei publice. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. a conducerii. 5 . Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. C. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. 3. corectând limitele teoriei tardiene). D. D. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. beletristică. Cărţile de călătorie. etnologie. XVI – XVII – D. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. D. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. Al . datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. Teodosie” 2. Sudeţianu. L. etică. A doua jumătate a sec. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară.Roşca. ce va fi multiplicat. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene.

autonome. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. creativitatea individuală şi de grup. relaţiile interpersonale. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. experimentală şi de teren. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. relaţiile în grupurile de muncă. − rolul interpretat. 6 . susţinut de Pantelimon Golu. − personaj cu sens de valoare socială. Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974.În anul universitar 1947 – 1948 Al. funcţia sa socială. În acelaşi an. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. − actorul ce joacă rolul. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. intercunoaşterea. cadru de referinţă. dinamica grupurilor. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. IV. în momentele de relaxare ideologică. În perioada modernă (1961 – 1989). ci aparţin unui om concret. Termenul vine din latinescul persona.

cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. 7 . a celorlaţi membri ai societăţii. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. a ne provoca să ne obiectivăm. în orice societate. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale.). părinte. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. fiu sau fiică. ascultare. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Fiecare individ deţine. a colegilor mei. Astfel. a superiorilor. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. el ocupă mai multe poziţii. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. În concepţia lui J. ca enorme reţele de poziţii. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. Astfel. acela de lider. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. De regulă însă. poţi fi concomitent profesor. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. respect etc. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. a ne solicita să le răspundem.

Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. Evident.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). sau la statutul actual al cadrului didactic în România. 2. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. statutul dă definiţia socială a persoanei. acceptarea şi adoptarea rolului. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. rolul este un concept corelat celui de statut. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. Astfel.. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. După expresia lui R. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. de la persoana aflată în poziţia respectivă. înţelegerea. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. Înţelegem astfel de ce. este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. Conflictul de rol 8 . 3. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. În acest sens. comparativ cu perioada interbelică). de exemplu. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. în mod legitim. a-i încuraja sau sancţiona etc.

mamă. necesitatea de a fi. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. necesitatea de a stabili reguli. de exemplu. a pune limite. în acelaşi timp. două clase de vârstă. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. femeie de carieră. V. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. fie o alternanţă a rolurilor. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. prietenă etc. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol).) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. soţie. a sancţiona. două grupuri profesionale etc. fiind vorba despre informaţiile. fiică. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. fie că apar între două culturi. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. 9 .

Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). rolul gândirii pozitive nu poate 10 . când vorbim despre stima de sine. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. neîndemânatic. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. ci şi a afectivităţii .Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine.componenta stimei de sine (self – esteem). Etichetări ca slab. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. având sensul de apreciere. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. Astfel. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. abilităţile şi realizările celor din jur. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum.

pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. în fine. autoblamare. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. astfel. predictibilă şi prin aceasta. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. în cel de al doilea. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. Astfel. o poate prezice şi stăpân” (1958). există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. după care întreg acest parcurs se reia. eşecul la un examen este 11 . în viaţa de toate zilele. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. efort scăzut şi anxietate înaltă. eşec. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. modul în care te simţi. fie din mediu. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. 1. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. de ipoteze. pionierul acestui domeniu. prin reflectare.fi contestat. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. ca şi în ştiinţă. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. Pentru Fritz Heider. indivizii uzează de teorii. adică să fie percepută ca stabilă. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). VI. controlabilă. Psiholog de orientare gestaltistă. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

dincolo de condiţia socială sau de altă natură. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. Mai mult. susţinere şi apărare mutuală. aflate în interacţiune . desemnând o pluralitate de persoane. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. − respectul reciproc face ca. conflicte. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. Grupurile sociale mici Etimologic. termenul provine din italianul gruppo. afectiv şi funcţional. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. alcătuind subiectul operei. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. Clasificarea grupurilor 1. nemijlocite. 18 . Grupuri primare şi secundare. acestea să poată fi depăşite. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. comunicativ. Pentru a fi numite astfel. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. dar nu condescendent. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. Semestrul II IX. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. − existenţa unui scop comun. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). 1.

grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. 2. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. 2. În fapt. mai puţin frecvente. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. mai indirecte. fiind membru al acestuia. sentimente. Astăzi. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. a formaliza viaţa de grup. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. 3. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. Grupuri formale şi informale. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. 3. Ca formaţiuni vii însă. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. b. Proprietăţile grupurilor mici 19 .Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. factorii coeziunii şi disocierii etc. mai puţin structurată şi planificată. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini.

putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. 2. Ca efect standard al coeziunii.1. Astfel. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. 3. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. pe când în cazul unui leader puternic. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. activitate separată. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. competiţie. cunoştinţe. în condiţiile unei conduceri minime. Steinzor. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. proprietate cantitativă. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. gruparea în lanţ. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. 20 . Mărimea grupului. abilităţi. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. în „y” sau roată. Cercetările lui H. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Mărimea este o variabilă independentă. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. motive. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. Astfel. Coeziunea grupului. conversaţie. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului.

Influenţa socială. 1. 4. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. 5. Conformismul În grupuri.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. X. În acest context. Confomismul reprezintă conduita de supunere. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. fenomenele mediului. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. cu predominanţă unilaterală. în condiţiile învăţării colective. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. nu putem eluda tema influenţei sociale. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. Opus. tind spre realizarea anumitor scopuri. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. pe care o exercită asupra individului evenimentele. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. 6. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare.

faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. De exemplu. Studiul lui M. are rol instrumental.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. rejectaţi. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. evenimentelor. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. 22 . doar că nu este explicită şi nu este scrisă. 2. Studiul lui S. este doar de suprafaţă. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. în general. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. ci şi convingerile. Experimente clasice în studiul conformismului. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. Ne place să ne considerăm unici. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. activităţii. 1. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. mimează acordul cu ceilalţi.

f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. percepute de public ca experţi. atunci. conform teoriei impactului social. care au continuu nevoie de validare externă. scăzută stimă de sine. iubim sau venerăm. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. făcând ceea ce fac ceilalţi. de exemplu. dragostea sau respectul lor. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. Dacă vorbim despre influenţa normativă. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. − o altă persoană este percepută ca expert. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. Panica. e) tipul de cultură în care ne-am format. b) numărul membrilor grupului. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. d) coeziunea grupului. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. 2. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. Obedienţa 23 . în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte.

Se pare că în aceste condiţii. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. Deschamp. ordinul venit de la autoritate.Este conduita de supunere.Millgram la Universitatea Yale (1974). 3. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. J. pierderea motivaţiei. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. duce la creşterea productivităţii individuale. 24 . Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. G. de către Floyd Allport. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. În cadrul experimentului. 4. C. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. profesor francez de inginerie agricolă. Mugny. Doise.

Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. integrator. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. poziţionale.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. fixată în organigrama grupului. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. de previziune şi control. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. făcând ca. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. Esenţa poziţiei de lider. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . de organizare. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. la modul ideal. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. mai ales. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. Funcţiile conducerii sunt: de informare. de decizie. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. de participare. psihologice şi culturale. XI. c) punctul de vedere psihosocial. pe ansamblu. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare.

de obicei. detensionează situaţia. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . specialistul în probleme socioafective. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. structurare. sunt mai simpatizaţi. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. R. specialistul tehnic al sarcinii.E. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. chiar dacă mai puţin activi. organizarea grupului. pentru menţinerea coeziunii grupului. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. structurarea. b. XII. Bales. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. în grup. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. sensibilitate. Real. iar cel informal. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. exigenţă.situaţii. Astfel. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. experimentează pornind de la ipoteza că.

ce nu face apel la conţinutul mesajului. în primul rând. reţinem: 1. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. 2. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. care se adresează componentei cognitive. 1. Aşa cum am văzut anterior.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. 3. conjuncturali – important nu mai este ce. b. Dintre definiţiile date atitudinilor. deci relativ greu de schimbat. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. favorabil sau nefavorabil situaţia. Există şi o rută periferică. deci judecăţii noastre. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. norma de grup. învăţată. 27 . ci cum şi prin cine se comunică. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. de judecarea respectivei situaţii. Există astfel. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. o rută centrală a persuasiunii. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. ci la factori contextuali. O predispoziţie de durată. să conducă spre conduite adecvate. dar. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. Atitudinea este. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. c. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă.

. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. studiile au demonstrat. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. cu concluzii definitive. 28 . cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. religioasă. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. Caracteristicile mesajului. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. 1. De asemenea. problematizată. Sursa – cine comunică. astfel. de status socioeconomic. O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. 3. Ca indicator al credibilităţii. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. 2. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. 2. Audienţa – cui se comunică. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. Dar şi aici. de vârstă etc. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. ci deschisă. Dintre acestea. Mesajul – ce se comunică.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului.

ce captează atenţia şi sparge gheaţa. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare.) − apelul la umor.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. sau scurt şi la obiect? . Altfel. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. Odată captat. date. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. the more you sell – D. statistici. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii.Ogilvy. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. de fapt. nici o importanţă – the more facts you tell. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. dar numai până la un punct. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. calitatea argumentelor nu are. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. 29 . receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. lungimea mesajului.− repetarea argumentelor creşte. nu e motivată să folosească ruta centrală. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. după care intervine saturaţia. în general. efectul persuasiv. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat.

În primul rând. plăgi. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. De exemplu. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. 3.− apelul la sex – produsul. Prezenţa ataşamentului public. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. Pe de altă parte. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. exeme. 30 . instituţia sau recomandărle mai acceptabile. fapt ce face să apară produsul. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. Va creşte. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. respingere socială. − eficacitatea unui răspuns recomandat. de asemenea. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat.

dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. − datorită expunerii selective. datorită slăbirii contactelor directe. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. 2. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. conservatoare. cu dimensiuni crescute. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. cât de lung e masajul. urmăreşte interese ascunse etc. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală.) XIII. instituţionalizată. Este doar parţial adevărat. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. 31 . de rezistenţă la persuasiune. Dacă gradul de interes este înalt. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. conştient sau nu. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. dar chiar odată ajuns. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. înlăuntrul căruia. ridiculizarea argumentelor etc. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. grupul mare fiind un grup secundar. Dacă vorbim de o comunitate închisă. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată.

Concepţia lui G. cât şi diversele profiluri spirituale. conştiinţa comună. obiceiurile şi limba. Lindzey utilizează. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. focalizarea atenţiei. demonstraţiile. naţiunea. sufletul colectiv. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. Pe ansamblu. graţie numărului. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. Descriind acest ultim tip de grup mare. publicul. Tipuri de grupuri mari mulţimile. Personalitatea conştientă dispare. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. sentimentul unei puteri invincibile. 32 . aglomeraţiile.G. 2. de difuziune pe mari suprafeţe. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. 3. 1. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. tradiţiile. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. adunările. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. izolat fiind. cutumele. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. reprezentările colective etc. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. consideră Le Bon. care se face prin intermediul unor mediatori. stările comune predominante. W. ca atare. − interacţiunea devine un proces de răspândire. are o serie de caracteristici noi. naţionale. rasiale. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. instituţiile culturale. gloatele. identificarea cu grupul. formându-se astfel un suflet colectiv. poporul. etnice.. alături de mărime şi alte criterii. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun.

ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. imitaţia. După părerea lui. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. se referă la mulţimi. XIV. Ca urmare. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. imaginaţia mulţimilor. Shibutani. mase de demonstranţi. mobiluri de a acţiona. Marii oratori ca şi marii conducători. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. poate fi profund impresionată. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. în sensul de gloate. XVIII şi. ci mediocritate”. 33 . 1. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. aglomeraţii. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. etc. Fiind iraţionale. pentru a avea impact. De aceea. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. ci pe aceea a imaginii. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. pentru mulţimi. Doar imaginile devin. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite.Le Bon îl face. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. cunoscând aceste lucruri. deşi cartea este scrisă la 1895. ideile sugerate mulţimilor.

Există astfel: asimilarea la tema principală. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. mai uşor de înţeles şi povestit. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. 2. asimilarea prin anticipare. Bartlet.interesele. De aceea. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. Conform sociologului citat anterior. valorile celor implicaţi intervin. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. asimilarea prin condensare. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. semnificaţia este mai înaltă. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. tot mai personal. trebuinţele. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. − asimilarea. Allport şi Postman. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. habitudinile. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. cu cât importanţa. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. încercând să imprime un anumit sens. Moda 34 . subsumându-şi-l. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. interesele.

Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. design. în afara caracterului său tranzitoriu. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. variaţiile continue. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. din ce în ce mai mult. A fi la modă este. Foarte important. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. vorbire etc. arhitectură. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. de exemplu. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. Ca mecanism. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. ce reglează această continuă schimbare. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. 35 . parte a unui ritual social. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. − pornind de la teoria comparării sociale. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. Sancţiunile nu sunt explicite. artă. Caracterul ciclic. Ca în cazul oricărei norme. ca în cazul unei norme juridice.

1997. Editura Anima. influenţa stimulului. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Editura Didactică şi Pedagogică. însuşi nonconformismul devine un stil !). Editura Fundaţiei România de Mâine. se derulează şi situaţiile sociale critice. N. Deschamp. S. dintre care vom analiza panica. Editura Polirom. datorită gradului redus de control individual. Editura Houghton Mifflin. C. Editura Polirom. Iaşi. Sharon S. Psihologie socială. Ca în descrierile lui G. imitaţiei şi difuziunii. Moscovici. J. Doise. P. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. Psihologie socială. generând stări de isterie colectivă. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată.. G. G. iraţionalul domină. Golu. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. grupul de apartenenţă. Psihologie socială experimentală. Astfel. dar mai ales cel de referinţă. este foarte mare. ci o difuzează. 3. 2004. Le Bon. 6. 4. Editura Polirom. 2004. dar cu efecte diferite. Le Bon. 1990. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. creându-se un fel de „epidemie” psihică. Kassin. 3. Iaşi. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. Bucureşti. 2. Psihologia mulţimilor. Radu. 36 . Iaşi. Furtună şi colab. Boston. A. Saul M. Social Psychology. Brehm. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. W. Bucureşti.Mugny. ducând la escaladarea fenomenelor descrise.Desigur. judecata nu mai funcţionează. incompletă. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. Neculau ( coord. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. 5. 1990. C. 1973. 7. 1996. Bucureşti.). Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Manual de psihologie socială. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1.

cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. conform Legii 213 din 27. cu personalitate juridică. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. între şi gnosis. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. apolitică. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. În acest sens. Psihodiagnoza este o activitate care. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. autonomă şi independentă. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. Dr. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. În prezent. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. de drept privat.1. interviul. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. I. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. univ. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative.05. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. situaţii prezente.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. deontologia profesională. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. cauze. cunoaştere.

În general. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. procedura de înregistrare a rezultatelor. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. În acest scop. Desigur. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. • calităţile specifice ale sarcinii. interpretarea rezultatelor. în practică. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. de exemplu. deşi în măsură diferită. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. Ambii. într-un întreg specific. În consecinţă. Examen psihologic. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. Thorndike „Dacă un lucru există. L. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. Examenul clinic. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. Bazându-se pe ele. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. 1. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. precum. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. cotării şi interpretării testelor. observaţia. 2. nu numai bolile psihice). Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. examinator şi subiect.2. informarea sistematică despre subiect). examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. instrument psihologic. cotarea. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. specifice ale individului examinat. De asemenea. standardizarea înseamnă procedura de lucru. standardizate.

• să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. ceea ce conduce la o imagine analitică. 3. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. • umor. instrucţiunile de administrare şi cotare. De fapt. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. condiţiile de examen. dar mai puţin integrată. obiectivă. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. • flexibilitate. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. în funcţie de repere. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. 2. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. 3 . există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. conform unei grile. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. 1. O manieră formală. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). 1.3. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. O manieră intuitivă. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. foarte diferenţiată. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. neutră. în anumite condiţii date.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. situaţia poate evolua în viitor. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum.

responsabilitatea administrării instrumentelor. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. obligatoriu pentru conduita profesională. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. 7. interpretarea rezultatelor. standarde de confidenţialitate. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. de exemplu. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. 6. integritatea profesională. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. 9. standarde de onorarii şi taxe. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. 1. standarde cu privire la relaţiile umane. asistenţă. condiţiile de utilizare a instrumentelor. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. Astfel. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. evaluarea şi diagnoza. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. construirea de instrumente. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere.4. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. actualitatea evaluării. datele de evaluare/diagnoză. „adaptat” – „neadaptat” etc. înţeles. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. consultanţă psihologică. adesea însă. calificarea în testare. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei.4. 8. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. terapia şi consilierea. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. 5. motivaţia poate fi disfuncţională. responsabilitate profesională şi socială. standarde de conduită colegială. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. faţă de tot ceea ce a văzut.. auzit în timpul examinărilor sau 4 . Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională.

În 1933. În 1966. de exemplu. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. în italiană. Cattell.cercetărilor profesionale. 1954). Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. testa cu sensul cap. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. K. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. II. cotarea 5 . standardizarea: privind condiţiile de aplicare. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. G. TESTUL PSIHOLOGIC. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. sintetic. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. spectator. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). J. a posibilităţilor acesteia de a se informa. exact şi veridic. sau. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. judeca şi decide. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. reprezentativitate. Cronbach consideră testul psihologic. indicaţie şi testis. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. L. cu sensul dovadă. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. cuvântul vine din latinescul testimonium. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor.1. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. A. administrarea propriu-zisă. precum. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. care lovesc independenţa sa profesională. 1954. mărturie. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. standardizare. II. în articolul din Mind. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. „Mental tests and measurement”. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. pe rând. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. cu sensul de cel care dă mărturie. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. Mc. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor.

testele de performanţă sunt considerate directe. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. În consilierea psihologică. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. schimbări reactive. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. obiectivitatea. Desigur. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. sensibilitatea. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. sau în terapie. implicând în diferite ponderi caracterul direct. În primul rând. indirecte. frecvent pentru că necesită prea mult timp. este importantă. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. De exemplu. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. Al doilea aspect pertinent este faptul că. acceptabilitatea. 2. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. prin definiţie. caracterul direct.2. În plus.rezultatelor şi interpretarea acestora. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. De aceea. De exemplu. Adecvarea se referă. prea ofensiv pentru intimitatea sa. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. lungimea. uşurinţa în scorare. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. conducând spre inferenţe indirecte. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. 2. Măsurile directe sunt semne ale problemei. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. de asemenea şi la 6 . În context. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană.

Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele.3. Fidelitatea Definiţia fidelităţii. nu sistematice. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp.fidelitatea şi validitatea informaţiei. Astfel. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. deci este precis. administrate aproape în acelaşi timp. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. din 1985. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. deci sunt complet nepredictibile. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. • distribuţia rezultatelor să fie normală. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. 7 . Deci. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. În studiul fidelităţii. B. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. corect. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. normare 2.3. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. Caracteristici psihometrice: fidelitate. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. erorile de măsură sunt aleatoare. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. validitate.1. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A.

Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. aceloraşi persoane. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. 8 . (2) După un interval de timp se administrează testul. D. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. Se practică o singură administrare a testului. • coeficientul λ3 al lui Guttman. generale şi specifice. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată.C. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. ale persoanelor. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator.Richardson. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale.

coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. În literatura de specialitate. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane.7. Dacă testul se 9 . Reguli: 1. pe baza unor diferenţe individuale mari.90. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. 3. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. nu finale. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. de pildă.6 şi 0. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. În selecţia profesională. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. 2. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. care reprezintă instrumente de măsură paralele.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. chiar cuprins între 0. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi.

4. prin analiza lor globală. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Standards 1985). Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. ci. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. testul trebuie revalidat. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. 2. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”.2. Validarea unui test este cumulativă. Prin urmare. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. pe analiză factorială.85. limbajul. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. ci la interpretarea datelor furnizate de el. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. la un prag de probabilitate fixat. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. Astfel. Ea se poate baza pe analiza de itemi. 3. Există numeroase metode pentru validarea testelor. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. 2. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. se alege strategia de validare adecvată. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. Standardele APA din 1974. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. • măsurările făcute de test să fie corecte.3. ci se deduce”. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta.

ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. 199l): 1. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). • validarea externă (extenal validity). Toate constructele sunt însă conectate de realitate. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. direct sau indirect. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. 11 . Constructele psihologice sunt evidenţiate. 3.. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. depresia etc. pe baza relaţiilor dintre constructe. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). prin care se manifestă aceste constructe. 2. motivaţia agresivitatea. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. 1 981). Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. Din acest motiv. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Pentru fiecare din ele. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. denumite constructe. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri.

b. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători.b. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. De exemplu. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. validarea predictivă. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. de pildă. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. 1974). validarea concurentă. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. administrat. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective.

ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. Din această perspectivă. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. Un test bun rareori poate da.L. adaptare etc. C. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. numită criteriu. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. la nevoie. atât interpretarea testului. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului.45. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0.4. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui.60. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. cu un criteriu important. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. 1965).5.).criteriului. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. cât şi utilizarea lui. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. În experienţa practică. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . 2. această cerinţă este însă greu de realizat.

Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. în acelaşi timp. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. ca măsură a tendinţei centrale. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). la vârste diferite. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. Pentru a putea compara direct valorile Q.I. fracţia fiind multiplicată cu 100. Q. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . poate să nu reuşească pentru altele. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. se împarte la numărul total de scoruri. acest rezultat neprelucrat. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri.I. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. Binet – G. deşi cea cronologică este de 8. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Simon în 1908. vârsta sa mentală este de 10.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. iar cele sub 50.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. P 50. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. se înmulţeşte cu 100. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. În general.I. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. indiferent de subiect sau de vârstă. De exemplu. coeficientul de inteligenţă = 100. În practică. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Pentru a permite o interpretare uniformă. percentile şi scoruri standard. realizări inferioare. Gama de percentile este între 1 şi 99. Q. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. A.

4.7.8%. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute. P 100. 3.4. staninele.5%.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.16. 11. 3.11. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. Etalonul în 7 clase normalizate.11.14. Etalonul în 11 clase.2%.6%. 24.14. de obicei util pentru testele de personalitate: 3.6.8% Etalonul în nouă clase.2% şi 6.17.8%.0%.2%. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.7%.7%.4.2%.6%. În cotele T. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. 15 . respectiv. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi.12. mai ales pentru teste de abilităţi.6%.6%. sunt aproape de curba normală a lui Gauss.38. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul. 4. Împărţirea în 11 clase standardizate.21. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.0%. 25.6%. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.1%. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. 7.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. scorul e negativ. 12.1%.6. z = x– x/ σ z reprezintă media . are ca procente: 4.1% şi 4.6%. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.0%. 17. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. 24. 19.5%.6. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z.1%. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2.6%. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4.2%.21.6%.5%.11.7%.5%. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.

inegale de măsurare. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. sunt echivalente. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Scorurile sunt unitare. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. măsurare ordinale. tendinţă centrală. unităţi de scor pentru Simple şi utile. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. În astfel de situaţii. Se poate calcula curbei normale. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. permit compararea de la test la test. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. stanine scoruri standard 16 . Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. a putea să diferenţiezi printre scoruri. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri.

Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Principiile respective se referă la obiectivitate. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. Sunt verificate datele tehnice ale testului. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. sex. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. nonintruziunea. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. În urma testării. • Faza de teren. respectarea confidenţialităţii. • Alcătuirea formei finale a testului. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. Itemii sunt supuşi realităţii. 2. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii.5. care se produce în urma analizei de itemi. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. 3. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. pregătire profesională etc. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. 17 . şi beneficiarului. Se verifică adecvarea grilei de scorare. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. 4.). 2. Se reverifică itemii şi grila de scorare. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). • Revizuirea itemilor. sexuale sau legate de minorităţi). După ce au fost scrişi. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor.6. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor.2. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi.

conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă.1. inteligenţa abstractă.S. W. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă.I. − caracterul verbal. dezvoltarea unor instrumente tip screening. 18 . PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3.S. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget.. Scala Brunete. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. W. W.C. În raport se includ şi explicaţiile posibile.P. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice.P. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet.Lezine. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. incertitudinilor. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. Scala screening Denver. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler.I. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler.I. − caracterul nonverbal. 4. atenţionând când acestea nu sunt certe. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. 5. 3. inteligenţa nonverbală etc. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE.S. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială.A. 2. Scala Bayley. − caracterul abstract. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. III. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii).O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. inteligenţa verbală.. discordanţelor dintre date. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1.

Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte.). Spearman. în lucrarea Primary Mental Abilities. sau deloc. inventivă). Meili (inteligenţă concretă. şi după el şi alţii. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. g. 4. factor numeric. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. într-un timp limitat. factor de fluenţă verbală. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. 19 . ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. iar la Guilford. 2.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. abilităţi numerice etc. conceptualizarea. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. T. g.A. 1938. fluenţă verbală. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. de exemplu. analitică. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. putem obţine. Testele de inteligenţă Cattell. Testele domino. 1927. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. De exemplu. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). Spearman. 3. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. De exemplu. abstractă. factor de înţelegere verbală.I. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. la Thurstone. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. şi „factori specifici”. factor de vizualizare spaţială. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. Thurstone. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie.

orientarea vocaţională. propoziţii. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. tematici. 3. De exemplu. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv..3. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. planuri. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. se cere aprofundarea 20 . superficialitatea. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. analfabetism. predicţia performanţelor şcolare. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. factor de raţionament. • calitate scăzută. testele furnizează indicele numărului de erori. elemente caracterial-atitudinale. dificultăţi în învăţare. factor de memorie.). În domeniul educaţional. lipsa de capacitate de efort în timp. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp.5. de exemplu. în acest context. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. testarea clinică etc. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. oboseală. în general. orientare şi selecţie profesională. În cazul rezultatelor slabe. indicele de exactitate. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. hipercorectitudinea etc. timp lung – care. programe etc.2. testarea educaţională. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. • calitate înaltă. precum: lipsa de interes pentru examen. 6. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. 3. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. factor de viteză (celeritate) perceptivă. În afara indicelui de performanţă. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. imagini etc. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). întârzieri intelectuale. 7. repetenţie. • calitate scăzută. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. situaţia poate fi determinată de hipermotivare. consilierea şi selecţia profesională. predominarea proceselor de excitaţie.

situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale.82. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. Ab. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. seriile A. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. de a sesiza relaţiile care există între ele. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. Pentru a construi testul. C. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. Raven. 4. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. 21 . PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. Astfel. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. Are o saturaţie în factorul g de . Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. A denumit aceste probe Matrix. de aici şi denumirea de matrici progresive. B (pentru copii şi examene clinice. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. 2. respectiv abilitatea: 1. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. 3. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. de a dezvolta un sistem de a raţiona.” Există trei forme.

Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. este (omiţând din nota totală seria Ab). Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă.Copiii. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. − intensitatea tensiunilor. D sau E. mediu. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. ambiţia. Dacă s-a început cu seriile A. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. focalizată pe punctul esenţial. dar cu un nivel de pregătire superior. Astfel: dat în timp liber.4. poate fi spontană. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. B Testul este folosit pentru copii. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. Dat în timp limitat. rezultatul poate să nu fie valid. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. pot suplini lipsa de interes). Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. De asemenea. D. Dacă acest proces nu are forţa necesară. De ce? Energia sa este concentrată. 22 . Ab. vârstnici. 3. dar mai greu pe cele din seriile C. − forţa stimulărilor. studii antropologice. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. Matricile 47 – seriile A. D. Forma conţine planşe colorate. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. există şi o formă cu piese încastrate. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. şi E din PM 38. Ab. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. strălucitor. examinări clinice. tinerii alienaţi. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient.

6. analitică – sintetică. De exemplu. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. Astfel. În orientarea profesională au fost definite. 3. în funcţie de solicitările practice. Deci. conţinutul examenului. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. excitări posibile. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală. care au constituit repere pentru psihotehnică. a se împotrivi altor stimulări. diferite tipuri de atenţie. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. metoda folosită. 3.5. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. în testarea atenţiei. De exemplu. 3.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. se testează: 1. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. pentru că atenţia nu există în sine. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. dacă natura sa este predominant practică. rigidă – fluctuantă. Testele de creativitate 23 . statică – dinamică etc. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. trăit de subiect. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. De exemplu. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. forma examenului. 2. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. de forme patologice de lipsă de memorie. alteori. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. control panou comandă etc. distributivitatea atenţiei. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă.). uneori. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. atenţia subiectului. subiectivă – obiectivă. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi.

disponibilitate. reacţiile de respingere posibile. IV. 1983). flexibilitatea. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. coordonare kinestezică. M. gustul pentru risc. specificul instalării oboselii. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. În general. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. (fluenţă ideativă). Torrance şi Ball. 4. sau chiar anumite handicapuri. utilizarea unor jucării adecvate). par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. aptitudinea de a generaliza. Popescu-Neveanu. 1984. raţionament inductiv. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. Au creat teste de creativitate: E. P. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii.1. Scopul depistării 24 . aspectul estetic. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. J. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. ideilor. flexibilitatea. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. în unele studii. În România. Minulescu. asocierilor. originalitatea şi elaborarea. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. flexibilitate comportamentală. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. Roco.2. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. M. experienţa practică. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. problemele de sănătate. expresiilor. 1966. maturitate afectivă. 1965. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. Wallach şi Kogan. utilitatea. când de obicei copilul doarme). organizarea materialelor.

poziţie şezând. de la o comunitate educaţională la alta. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. Mitrofan în 1993 – 1994. comportamentul de adaptare. comportamentul verbal. activitatea de reproducere grafică. vertical. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. caracteristici calitative de vârstă. activitatea de construcţie. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. manifestări de independenţă (preferinţe active. ortostatism. memoria verbală (recunoaştere. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. scala de evaluare a comportamentului. control. pronunţia de silabe. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. membre). Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. denumire de imagini). deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. limbajul pasiv. limbajul activ. scala motorie. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. percepţia şi reprezentarea. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. 25 . pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. 4. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. comportamentul motor. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. consoane). achiziţionarea constanţei obiectului. structura gramaticală a limbajului vorbit. îmbrăcare. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. igienă.3. trunchi. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. mers. posturi de echilibru. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. motricitatea fină a mâinii. activitatea de joc cu copii şi adulţii. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. publicat în 1969 şi revizuit 1993.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. alergare. motricitate în decubit ventral.

planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). 2. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. observaţii. cadre didactice. liste de control. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. cuprinde evaluări ale atenţiei. coordonarea musculară. mişcarea dinamică. Editura Fundaţiei România de Mâine. 4. imitarea posturală. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. reprezentarea mentală. părinţi. evaluarea programului.memorarea. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. prin verificarea şi testarea repetată şi. praxisul dinamic. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. monitorizarea progresului. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. vocalizarea şi comunicarea verbală. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. orientării. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). teste de măsurare a dezvoltării. dacă nota este mai mică de 18 puncte. 3. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. la nevoie. 5. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. habituarea. terapeuţi. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. capitolul I: 1. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. învăţarea şi rezolvarea de probleme. prevenind instalarea unor abateri grave. Minulescu. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". Teorie şi practică în psihodiagnoză.

capitolul II: 1. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora.4. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Aplicaţi şi un test 27 . Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2.3. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Care dintre caracteristicile Dvs. Întrebări. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1.

Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Testul MP 38. 28 . teste de atenţie distributivă. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. Testul de eficienţă rezolutivă B53. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Testul de abilităţi intelectuale Meili. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu.

decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. Dr. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. Desigur. următorii paşi: 1. deci şi metode mixte. într-un astfel de demers mixt. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. în special. metoda criteriului extern sau metoda empirică. metoda criteriului intern sau metoda factorială. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. Astfel. 5. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. 2. 3. univ. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. în genere. Deci. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. fidelitatea) I. metoda intuitivă sau abordarea raţională.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. 2. 4. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 .

dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. cu excepţia trăsăturii specificate). pentru fiecare lot. matricea rezultată fiind analizată factorial. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. 3. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. practice a diferitelor criterii. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. se procedează la intercorelarea itemilor. scala va fi validată pe noi laturi. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. 3. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. 4. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. 2. rotată conform procedurii alese. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. 5. 6. 7. 4. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. în mod ideal. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . determinarea. 2. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. în paralel. să fie asemănătoare în orice privinţă. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). Etapele principale ale strategiei constau în: 1. 5.fie au paternuri de răspuns ambigui. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. 8. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului).

activităţi. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. relaţii şi efecte sociale. 3. în mod real. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. Astfel. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item.). termeni ce se referă la originea geografică. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. adverbe. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. care pot fi fie nemodificabile. 2. atitudini şi opinii. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. 3. fapte biografice. reacţii ale altora. naţionalitate. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. 4. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. 2. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. substantive. îngustând creativitatea naturală.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. roluri sociale. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. verbe etc. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. scurt. care poate avea efecte paradoxale. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. cum trebuie scrişi aceşti itemi. abilităţi şi talente. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare.(1990). probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. stări şi dispoziţii psihice. în acelaşi timp. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem.

Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. simptome interne. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. Denumire 1. Pornind însă de la item. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. comportamente deschise. 5. când se specifică frecvenţa. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. anormale 2. 32 . Altfel spus. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). stranii. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. 3. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. itemi care descriu comportamente. litere. durata. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). lungimea (numărul de cuvinte. 6. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. subiective. neobservabile de alţii: senzaţii. modificabile.personalitate. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. nemodificabile. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). observabile b. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. consecutiv. personale. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. 2. şi 2. 7. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. comportamente acoperite. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. cogniţii interioare c. 3. precum şi cu referire personală). evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). 4. Nr. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. de altfel. sociale. propoziţii). delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. trecerea la diateza pasivă. formatul propriu-zis al itemului. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. sentimente.

compararea cu standarde nespecificate. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). de asemenea. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. forţate sau neclare.2. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. a unor structuri propoziţionale complicate. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. descrieri generale. Itemii abstracţi sunt. neobişnuite. cei care prezintă atitudini. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. 1. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. În psihodiagnoză. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. standarde aprobate social. ţin. erorile gramaticale. de regulă. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. Un item concret. opinii. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. pur şi simplu. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). numesc condiţii semnificative. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. 33 . Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. referiri la fapte concrete. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). inferenţe personale. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. Măsura în care un item evocă valori.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. determinări şi prejudecăţi comune.

punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. are un stil de atent de a evalua datele etc. de exemplu. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. Din această perspectivă. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. a predicţiilor asupra comportamentului. În această perspectivă. pentru a ne referi direct la 34 . prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. relaţii personale. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. În acelaşi fel. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific.. Inventarul de personalitate California. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. proiecte personale. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. Astfel. zilnice sau. imaginea de sine etc. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. Desigur.3. pe baza lor. 1. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. De asemenea. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. caracteristicile obişnuite. teoria lui H.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe.

În urma studiilor de analiză factorială. adaptare şi conformism social.denumirea dată de autor. Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. 35 . foaia de răspuns. Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. To (Toleranţă). (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. conformism social. dependenţă. FactorIII – factor de independenţă. Sp (Prezenţă socială). a eficienţei şcolare şi academice. Fx (Flexibilitate). iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. a succesului profesional. Sy (Sociabilitate). grilă. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. duritate masculină. So (Socializare). FM (Feminitate versus Masculinitate). • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. Wb (Sănătate). denumite şi factori. Ai (Realizare prin independenţă). Sa (Acceptare de sine). ataşat social.480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Ie (Eficienţã intelectuală). Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. etalon. spontaneitatea şi siguranţa de sine. foaie de profil (masculin şi feminin). Sc (Autocontrol). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. Factor V – sensibilitate feminină vs. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. Gi (Impresie bună). (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. manual pentru interpretare. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. nonconformism social vs. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). o anume temă a comportamentului interpersonal. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. Materiale necesare: Chestionar. Cm (Comunalitate). • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. Cs (Capacitate de statut).

• Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. Cm. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Recomandat pentru adulţi şi tineri. scoruri sub 20 (c. – subiectul răspunde la întâmplare. şi Cm. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. minim definit. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil.) pe scala Gi.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. în special pe scala Gi. Scoruri standard mari pe toate scalele. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Gi.s. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. la un pol şi masculin la celălalt. Wb. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. motivaţia şi experienţa altora. – disimulare negativă. Gi. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. Se aplică individual sau colectiv. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul.s. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest.

B. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). o foaie de răspuns. tolerantă tot în limite medii (To 55). să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. timidă (Do 44). şi. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. puţin prietenoasă (Sy 41). Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. puţin ambiţioasă (Cs 40). Trăsăturile „sursă” sunt importante. Uşor rigidă (Fx 48). So 48). Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. 1. manual de interpretare. A şi B. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. tăcută. de la A la Q4. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. permanente pentru că sunt factori unitari. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Ca urmare este retrasă. învaţă mai bine într-un mediu structurat. Scop: Definirea unui profil. 2 grile de corecţie. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard.4. 37 . convenţională (Sp 41). competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). inhibată. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. denumite cu litere. Aptitudinile. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). construit în clase standardizate (11). În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Material: Chestionar cu două forme paralele. Are 126 itemi. Cattell Pentru Cattell. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. tăcută. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. stabile. este conştiincioasă în limite medii (Re 54).

cooperant. impulsiv faţă de control al impulsurilor. cu sentimente de frustrare. acomodabil. critic. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. cu sentimente de culpabilitate. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. plin de viaţă. amabil. Scala B. Scala G. critic. Practic. dur. faţă de polul opus. naiv. Încrezător. de suprafaţă: Factorul I. inadaptat. decis şi întreprinzător. Scala O. cald. pozitivist. sensibil. necontrolat şi în conflict cu sine. cere ajutorul şi stima altora. depăşit de evenimente. adaptabil faţă de neîncrezător. sensibil până la imaturitate emoţională. sociabil. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. dominator. Lent în înţelegere sau învăţare. cu spirit practic. spontan. Supraeu slab: oportunist. Timid. se bazează pe sine. entuziast. cu rezonanţă emoţională bogată. moralizator. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. suspicios. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. Factorul III. inovator. trece repede la acţiune. insensibil faţă de tandru. rece faţă de polul opus. calm. Scala N. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. cu un bun control al emotivităţii. clarvăzător. sentimental. Scala Q1. natural faţă de subtil. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Scala C. Factorul II. timorat. deschis. Calm. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. analitic. Conservator. dependent afectiv. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Direct. ţine la formă. Scala L. Scala I. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. cooperant. Moderat. Scala H. perseverent. conciliant. senin faţă de anxios. direct. O slabă integrare a impulsurilor. Slabă tensiune ergică: destins. fără spirit practic. lucid. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. conştiincios.Scala A. stabil. Scala F. cu amor propriu. la extrem. încăpăţânat. umil faţă de afirmativ. nepăsător. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. Scala M. Adaptabil şi. prudent. întreprinzător. boem. rezervat faţă de impulsiv. visător. perspicace. taciturn. încrezător în sine. decis. gândire concretă. iritabilitate. Realist. capabil să-şi păstreze sângele rece. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. depresiv. expansiv. Emotivitate difuză. temperament de artist faţă de dinamism. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. prudent în raporturile sociale. inteligenţă mai puţin eficientă. Factorii secundari. Scala E. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. sigur de sine. capacitate bună de abstractizare.. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. Scala Q3. inteligenţă vie. Introvert faţă de extravert. 38 . cu o prudenţă extremă. îndărătnic. amabil. spirit independent. plin de resurse interioare. hipersensibilitate. detaşat. Scala Q4. autoritar. exteriorizare dificilă. realist. fără simţul datoriei. sociabil. Docil. neindicat pentru munca în echipă. Rezervat. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. formalist.

diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. grilă. Q2. rigiditate în comportament). vulnerabilităţi sau invers. 1 şi 9. Totalul se împarte la 10. calculat separat de nota generală de anxietate. care. 5.B. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. este legat de ceilalţi. etalon. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. foaie de profil. II 7. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). N. însă se deosebeşte de acesta. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. Atrage atenţia în special dinamismul. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. respectiv la clasele 4. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. se manifestă spontan şi expansiv. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. 39 . foaie de răspuns. temeri. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului.Factorul IV. defineşte caracteristici de tensiune interioară. cu iniţiativă. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. lipsă de încredere în sine. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. pasiv. voalate ale anxietăţii. supunere. vesel. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. Q1. IV 5. În acest sens. la reuşite. fără să fie extremizat. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. III 6. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. plăcut. Comportamentul este dominat de inteligenţă. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. Astfel că. L. instabilitate. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. tranşant. Cattell. relativ cooperant şi adaptabil la grup. fără limită de timp. manual pentru interpretare. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. 2 şi 8). devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. un caracter moderat. iar nota din zona „medie”. F şi C. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I.

Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. de orice fel.. Se desenează profilul şi se fac interpretările. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. tipice defensivei paranoice. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. nesigur. trebuinţele. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Cotare: Se aplică grila. Q4). 19 ani. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. să nu omită nici un răspuns. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. de asemenea. Exemplu: Adolescent. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. Eul slab. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. C. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. O. Recomandat pentru adulţi şi tineri. tendinţe paranoide. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Scala L = sentiment de insecuritate. uneori". această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. de anxietate şi de depresie. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. mai veridic. auto-acuzare şi anxietate combinată. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. să răspundă cât mai onest. tendinţe asociale). legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Se aplică individual sau colectiv. Scala O = înclinare către auto-acuzare. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. L. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. impulsurile nesatisfăcute. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile.

Fieke. termeni metaforici şi vagi. Au rezultat un număr de 17. radicalism vs. conservatorism. conformism. 46. descriptori potenţiali de personalitate. 1961. Ulterior. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. Îi denumeşte: auto-expresie. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. precum Wiggeins şi Trapnell. 1981. Tupes şi Christal. 1965. ciclotimia vs. Alţii. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. Angleitner şi Ostefdorf. Termenii din prima categorie. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. simţire şi acţiune”. Costa. În prezent. cel puţin ca structură.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. 41 . termeni care se referă la importanţa socială. 1943. maturitatea emoţională. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. În 1951. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. legaţi de aspecte fizice. în cadrul altei cercetări. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. schizotimia. în liniile sale generale. Anxietate în limite normale (indice global 4). observaţiilor şi interviurilor realizate. ascendenţa vs. 1. submisivitate. extraversie.5. independenţi. 1963. Smith. Cattell. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. control emoţional şi intelect cercetător. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este.Interpretare. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. 1994. consideră McCrae şi C. Allport şi Odberg. capacităţi şi talente. Norman. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. din 1925. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. 1993). l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. D. 1988. 47. adaptare socială. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. 1949. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire.

Trăsăturile bazale. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. ceea ce conduce spre o a doua eroare. în evaluările psihodiagnostice. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. nevrotism. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). În acest model explicativ. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. În realitate. atitudini. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. evenimente. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. agreabilitate. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. 1958. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. Psihologul. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. după cum evidenţiază schema. Psihologul. Desigur. a 5 aspecte fundamentale. fie adaptărilor specifice individului. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. 1994. nevrotism.Tupes şi Christal. conştiinciozitate şi intelect. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. fiind parţial derivate cultural. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. 42 . nivele care apar explicit în schema de mai jos. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. prin intermediul proceselor de intermediere. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. Studiile lor realizate pentru U. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere.S. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. conştiinciozitate. parţial din experienţa personală. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. agreabilitate. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii.

nu există o legătură directă. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. la rândul lor. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. atitudini. care include comportamente specifice. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. alături de abilităţile cognitive. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. Laura Almăşan. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. În context. ce include gânduri. Cristian Ormindan. roluri. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. se raportează prin procese dinamice complexe. de exemplu. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. 43 .960 termeni (adjective). între 1994 – 2002. denumite „adaptări caracteristice”. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. motive. criteriul „Natură”. Aceste procese dinamice complexe presupun. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. DEX – Extragere 12. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. Deci acele obiceiuri. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. valori. Acestea. II. sentimente. medicale. Dragoş Ciobănescu. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. desigur. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. arhaice. Dicţionarul explicativ al limbii române. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. În concluzie. obscure. observabilă a personalităţii. deprinderi. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. Elena Mădălina Popa. Cosmina Popescu.

Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. vârsta medie 26. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni.III. pentru fiecare pereche de 2 factori. VII. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. VI.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. V. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. 44 . • Se introduc. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. Metoda Hofstee. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). IV. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. foaia de răspuns. IX.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. B. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. Chestionarul. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae.20) pentru niciunul dintre factori. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. A. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. VIII.

Rafinare Independenţă. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Spirit de Raţional. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. Imaturitate. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent.

şi două iraţionale. sintonic şi greoi). în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. În dinamica dintre cele două instanţe intervin.1. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. atleticul şi displasticul. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. etc. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. C. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. II. psiho-neuroendocrine. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. De la Kretschmer.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale.G. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. De exemplu. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. Autorul. 1922. de asemenea. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. 46 . psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. Astfel. Există numeroase tipologii. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. intermediar şi anestezic). oricare ar fi aceasta. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. astenicul (hiperestezic. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei.

în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. este un chestionar de evaluare a personalităţii. centrarea pe real. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. foaia de răspuns.2. secundară. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. extravert afectiv. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. Jung. 47 . Complementar.Briggs a fost publicat în 1962. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). introvert afectiv. În acest context. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. spiritul practic. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. extravert logic. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. o formă abreviată de auto-evaluare. 2. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. extravert senzorial. respectiv intuiţia. Materiale necesare: Chestionar. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. Forma G este forma standard a MBTI. simţul comun etc. MBTI. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. Indicatorul de tip Myers. la fel. cea mai recentă. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. deci realismul. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers.Complementar. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. forma G (126 itemi). de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. Cu alte cuvinte. care. introvert logic. forma AV (50 itemi). care va avea însă. extravert intuitiv. De exemplu. introvert intuitiv. fiecare persoană în mod natural. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. îl îndepărtează de la imaginar. Sunt. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor.

ci pline de putere de evocare. adesea meditează la ce au de făcut. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. înainte de a acţiona. Pentru fiecare tip. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). vizuale. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. grăitoare. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. atitudinea dominantă a eului. fiind astfel realişti şi practici. care îţi dezvăluie înţelesul. metaforice. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. Dacă preferi intuiţia. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. ori se întâmplă efectiv. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. Introvertire 2. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. de aceea tind spre acţiune. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. 48 . Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. În această fază. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. colorate.

Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. inclusiv realităţile neplăcute. Când rezolvă o problemă. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. ea trebuie folosita. rămân deschişi experienţei. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. preferă să ia decizii. Preferinţa pentru iraţional. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. pe baza cauzei şi efectului. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. planificat. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. detaliilor şi realităţii. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. să fie bine stabilite. ori care cer adaptabilitate mărită. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Ei au. În acest fel. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. favorabili şi plini de tact. originale. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. de asemenea. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. În concluzie. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. să-şi regleze şi controleze viaţa. Din contră. De asemenea. Preferă să-şi trăiască viaţa. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor.

Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. cercetătorii au tras concluzia că. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. urmăreşte obiective clare. Introvertul. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. În opoziţie. Cu cât este mai suportiv mediul. problemele văzute ca oportunităţi. Prin contrast. de conducere. cel ce are dominanta extravertă. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I.fapte. este de preferat tipul T (logic. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. astfel. − tipul NT preferă să definească problemele. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. De exemplu. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. Introvertul.S. de preferinţa persoanei pentru E sau I. spitale şi forţele armate ale U. Studiile. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. iar companii. colegii. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. va folosi secundara în lumea interioară. Aplicaţie: identificarea tipurilor. începând din 1976. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. modele. Cercetările au arătat că în posturile înalte. reguli În cadrul unui tip.A. îşi stabileşte criterii pentru succes. o politică. principii generale. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. Deci. − Tipul SF este practic. De exemplu. aparent. de exemplu.

Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. indiferent de situaţie. având în vedere aspectele de structură. dar lucrează cel mai bine. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. Accentuarea. 1968. tendinţa spre „mediu”. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. Prin dezvoltarea auxiliarei. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. Şi invers. cât şi pe cel raţional. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. Limitele dintre normal. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. în termeni cantitativi. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. sau funcţia inferioară. independent de împrejurările exterioare. a doua va fi una raţională. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. sau terţiară. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. Persoana. imature (de exemplu. Preferinţa JP. Teoria lui K. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . cel mai uşor. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. Karl Leonard. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. iar devierea devine fundamentală.1. funcţionare şi adaptare. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a.interioară şi în cea exterioară. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. în sens pozitiv sau negativ. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. III. dar cel mai bine. cel mai plăcut cu ideile. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. sau a IV-a funcţie. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. personalităţi accentuate.

foaie de răspuns. exaltare (4 itemi). demonstrativitate (12 itemi). Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. tortură. boală psihică severă. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. Tradus şi experimentat în limba română de I. grupa a VI-a. indispoziţie cronică. scala a X-a. scala a IV-a.2. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. lipsa de stăpânire. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. Materiale necesare: chestionarul. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. hipertimie (8 itemi). hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. de asemenea. grupa V. în plus. Scop: Structură: Format din 88 itemi. scala a VII-a. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. Etiologic. hiperreactivitate (12 itemi). sclala a IX-a. scala a VIII-a. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. hiperperseverenţă (12 itemi). cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât.Nestor. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. devieri în direcţia alcoolismului. IV. scala III. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. 52 . emotivitate (8 itemi). anxietate (8 itemi). ciclotimie (8 itemi). Scala II. distimie (8 itemi).1. nu prezintă o perioadă de stare. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace.tipul demonstrativ (teatral. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. foaie de profil. captivitate. control (8 itemi). repartizaţi pe 10 scale: Scala I.

M. de dispoziţie şi relaţionale. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia).Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie). tulburare schizoidă a personalităţii. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. 4. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. tulburare paranoidă a personalităţii. tulburare anacastă a personalităţii.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. instabilitate 53 .-10. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei.D. tulburare narcisică a personalităţii. dar nu şi în disponibilităţi.. 1992. În practica psihiatrică şi psihologică. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). tulburare emoţional-instabilă. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. uneori le dau culoare”. nu întotdeauna în sens negativ. introversie. în esenţă. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. şi nu rareori la ei înşişi. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. vulnerabili la infracţiune. Clasificarea D. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive.IV.C. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. ei sunt sarea şi piperul omenirii. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. tulburare borderline a personalităţii.S. stabilitatea emoţională – vs. tulburare schizotipală a personalităţii. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. la ceilalţi. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. sociopatii. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. fiind vorba despre structură de personalitate. obiceiuri. tulburare histrionică a personalităţii. reguli de convieţuire socială. Particulari în conduită. tulburare borderline a personalităţii. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. tulburare dependentă a personalităţii. În clasificarea lor. seducători sau respingători. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei.. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. tulburare histrionică a personalităţii. alături de bolile psihice propriu-zise. psihopatii. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. În taxonomia I. Desigur. tulburare dependentă a personalităţii.. G. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii.2.

egocentrism. izolat. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. răceală. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. Se aplică individual sau colectiv. ciudate şi nu-i pasă de pericol. cuantificând gradul lor de normalitate vs. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. subiecţi disimulanţi). cognitiv. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. În privinţa celui din urmă. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). empatia. Copilul pare ciudat. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). lipsa de empatie. etalon. tulburările de afectivitate. Materiale necesare: Chestionar. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. tendinţă antisocială. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). manual pentru interpretare. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. caracterizat prin impulsivitate. agresivitate) şi.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. socializare.I. capacitate de empatie şi de conformare. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. psihotism. 54 . eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. înspre extrema sa patologică. pare a nu se potrivi nicăieri. nu-i pasă de oameni. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. poate fi crud şi inuman. încăpăţânarea şi. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. grilă. comportamentul schizoid. foaie de profil. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. îi lipsesc sentimentele şi empatia. Recomandat pentru adulţi şi tineri. îi plac lucrurile neobişnuite. foaia de răspuns. impersonalitate. o scală de minciună (L). tendinţa de a face asociaţii mentale distale. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. o scală de adaptare – psihotism. un psihodiagnostic diferenţial. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. impulsivitate. socializarea. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. E. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. ostilitate.P. unipolar depresiv.

Q. depresie. avem dea face cu peroane socializate. adesea rigide. denumit şi instabilitate emoţională. La celălalt pol. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. Dacă este vorba de un instabil extravert. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. are mulţi prieteni. anxietate.Extravertul este sociabil. pentru nivele înalte criminalitate. devine excitabil. convenţiilor. cruzimea. Este tipul gânditor. Îi place să facă glume. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. E = 5. egocentrism. Uşor tensionat. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. E 1. Introvertul este liniştit. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. 55 . optimist. Apatia este caracteristica inversă. L = 5. Tip artistic. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. Concret. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. nu agreează agitaţia. ideaţie de tip paranoid. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. impulsive şi doar în al doilea rând. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă.P. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. E. Notele brute: N = 22. alert. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. are o viaţă interioară bogată. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. E = 1. aspecte sadice. Exemplu: E. Nevrotismul. retras. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. psihopatie. de exemplu. lente. tulburări de tip maniaco-depresiv. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. drepturilor celorlalţi. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. Tinde spre emoţii puternice. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. înclinat spre exterior. care include de asemenea. îi plac activităţile distractive. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. comportament antisocial şi lipsa de empatie.I. introspectiv. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. îi place aventura şi se expune pericolelor. include şi o a IV-a scală. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. Tinde să se subaprecieze. agresiv. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. Dacă este vorba de un introvert. ostilitatea faţă de celălalt. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. cu iniţiativă şi bun organizator. blocajul emoţional sunt dominante. Îşi asumă uşor riscul.P. solitudinea. timiditatea. este oscilant. L = 5.

performanţă mai mare de 4 puncte. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). scala masculinitate-feminitate (Mf). scala hipomanie (Ma). 4. scala paranoia (Pa). Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. scala deviaaţie psihopată (Pd). hebefreno-catatonică. cu personalitate feminină). scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). 1952). Prin urmare. 1996). Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. scala Nu ştiu (?). Descrierea scalelor 1. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. schizofrenia pseudonevrotică. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. manual pentru interpretare. 4. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. 6. cu sau fără conduite manifeste. sau Chestionar CPI. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. scala introversie socială (Si). impulsivi. Scalele clinice sunt:. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. foaia de răspuns CPI.M. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. 10. paranoidă. 2. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. 8. 7. etalon. scala isterie (Hy). grilă. a caracteristicilor psihopate de personalitate. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. scala psihastenie (Pt). Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. scala depresie (D). scala minciună (L). Inventarul multifazic de personalitate Minnesota.P. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. (Minulescu. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. 9. psihopaţi.I. 56 . Foaia de răspuns. Scalele de validitate sunt: a. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F).Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. grilele. 3. Scala ipohondrie (Hs).3. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. M. 5. scala schizofrenie (Sc). rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. foaia de profil.

Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. capacitatea de înţelegere a testului. Paranoia. Cotare: Testul nr. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . tendinţe psihopate). Pasul 2.) pe foaia de profil.N. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. Nev. nevrotice sau psihopate. Ps. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Recomandat pentru adulţi şi tineri.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). foaia de răspuns. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. Pichot Materiale necesare: Chestionar. tendinţe paranoide. a lui P. P. care include şi indici de ponderare. Pa. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns.4. un test asociativ verbal. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. Ca regulă generală. 4. Analiza scalelor diagnostice.) a foii de profil Testul nr. manual pentru interpretare. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. Nevroză. F. 3. foaie de profil. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). Verificarea validităţii testului. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. Chestionarul Psihopatie.P. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. nevrotism. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp.. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. atitudine negativă faţă de testare). Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. Se aplică individual sau colectiv. grilă. etalon.. (4 scale: de sinceritate. Testul nr. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. K. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună.

) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. CONCEPTE POPULARE. anormal. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate.P. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. CONTINUUM. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. 58 . Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. La scala de minciună. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu. contrar teoriilor privind învăţarea socială. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila.I sau M. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. continuumul extraversie – introversie).verb.I. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. obiect sau eveniment. care se îndepărtează de normă au normal. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. neacomodare. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică.P. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate.M. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane.). Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. inconştientă. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii.

INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. distractive şi aspirative ale acestuia. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. mânia. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. datorită căreia. jena. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. de a se izola de lumea exterioară. McCrae. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. 1992). spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. NEVROTISM. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. (DP 85) NOMOTETIC. în mod subit. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi.G. C. vinovăţia. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. activităţile specifice lucrative. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. în mentalitatea. tristeţea. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. simţire şi acţiune. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.

PSIHOPATOLOGIE. evaluarea inteligenţei. inclusiv a celor nonverbale. Dacă. psihiatriei. (DP 85) PROGNOZA. educaţional. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. (DP 85).P. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. sociolingvistică. PSIHOPAT. fie el psihologic. neuropsihologie. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. mai specific. procesarea informaţiilor. configuraţie. a tulburărilor mentale etc. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. pe de altă parte. 60 . asemeni evaluărilor cotidiene. neurologiei. Mai general. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. model. cât şi cea comportamentală. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. aceste tipuri sau modele de comportament. psihologie clinică. metodologic etc. PSIHOMETRIE. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. se referă la condiţia psihologică de non-boală. observăm că. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C.I. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. Indică atât structura organică. determinarea aptitudinilor etc. stabilitatea lor în timp.M. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. (DP 85). fizică.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă.I sau M. memorie. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. schemă.). PSIHOLINGVISTICĂ. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. prin intermediul căruia sentimentele. aşa cum este firesc. PROFIL DE PERSONALITATE. pe de o parte. în mod specific. în sens psihologic specific. absenţă a tulburărilor mentale. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. PSIHODIAGNOZA.P. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. tip. matrice. de formă. endocrinologiei şi farmacologiei. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). câştigarea unei autonomii personale. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. pedagogică sau medicală. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. nealterate. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. în funcţie de natura etiologică. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. Dintre formele psihoterapiei. dacă are format simţul autocontrolului etc. de modul de organizare a personalităţii). funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. dacă poate comunica oral şi în scris. sub diferite forme: ludoterapia. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. fiind capabilă să exercite o profesie.sau apărute în cursul primei copilării. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. 4 . refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. dansterapia. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. de gravitatea deficienţei. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. ergoterapia. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. arterapia. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. psihoterapie şi terapie ocupaţională. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut.

– cap cu occiput plat. – creştere deficitară. – piele buhăită.I. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund.Anomalii de dezvoltare ereditare. cu degetul mic curbat.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală.Iradiere în timpul sarcinii. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. – abdomen proeminent. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. .Meningită Microcefalia . SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. – ochi oblici. – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. – mâini scurte. – malformaţii cardiace. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 . Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . .Infecţii ale mamei. – apatie. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund).

din punct de vedere fiziologic şi anatomic. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. preşcolară. de la o regiune geografică a lumii la alta.Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. fără a o putea salva). presupunând lipsa completă a văzului). însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. În cazul cecităţii isterice. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. şcolară şi defecte tardive). Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. la vârsta anteşcolară. defecte survenite – în copilăria timpurie. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus.

R. A. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare.copilărie. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. lipsită de amplitudine. Luria. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. L. ticurile sau manifestările motrice negative. A. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. respiraţia fiind superficială. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. boli psihice. o dezvoltare fizică întârziată (W. traumatismele oculare etc. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. deficienţe mintale). În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. mişcările oculare voluntare 7 . Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. Deci educaţia trebuie făcută individual. tardiv sau numai la bătrâneţe). Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei.

R. Putem spune că. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). în imaginea unitară a obiectului respectiv. cu obiecte etc. 8 . extrem de numeroase. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. în sine. Tasiak. W. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. În urma unor cercetări (S. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). Sunt studii (R. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. neeconomice. ale organizării oculomotricităţii. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. Osaka. îndeosebi faţa acestora. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. J. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea.

lovituri la nivelul urechii. O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv.). meningita sau tusea convulsivă). hemoragii. muzică ascultată tare la căşti etc. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. cum sunt testul lui Weber. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). testul lui 9 . oreionul. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. traumatisme fizice etc. infecţiile urechii medii (otită medie). stări distrofice. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. hemoragii. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. trauma acustică. c. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. anoxie sau asfixie albastră etc.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB).. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). afecţiuni endocrine. tulburări ale metabolismului. infecţii de diferite tipuri (pojarul. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite.. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. la rândul ei. alcool). hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). accidente. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. Hipoacuzia poate avea. În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. rujeolă. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. b. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi).

amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. într-o oarecare măsură. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. litere şi stări de spirit. pe dacti-leme. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . folosind ca instrument de lucru diapazonul. atât din punct de vedere cantitativ. Pentru realizarea acestor deziderate. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. Spre deosebire de copilul surd. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. cât şi calitativ. de cultură. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. la depistarea unor forme de cofoză mixtă.Rinner şi testul lui Schwabach. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. labiolectură şi. de cunoştinţe.

la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. Acest limbaj. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. cu geneza simbolului la copil. imaginea mintală şi evocarea verbală. Or. cu demutizare avansată. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. gânduri. imaginea grafică. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. jocul simbolic. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. folosit efectiv în comunicare. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. Desigur. 11 . Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. opinii. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. Mai târziu. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor.

În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. cu ambele forme de limbaj. Totuşi. cardiopatiile. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. diabetul etc. gestul însă este strâns legat de concret. modifică aspectul exterior.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. în raport cu limba sonoră. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. de obicei. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. Pot fi 12 . utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. În ansamblu.

în timpul travaliului sau în perioada copilăriei.. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. E. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. oaselor sau articulaţiilor. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. fixate definitiv. segmentare sau locale). Astfel. după un prim criteriu. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. într-o proporţie mai mare sau mai mică. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. putând fi corectate. lordoze.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. al originii. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. care se pot corecta destul de uşor şi total . Deficienţele fizice sunt grupate.exemplu: deficienţa cifotică. alături de deficienţele senzoriale. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. de nutriţie. ale musculaturii. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. deformaţii ale abdomenului. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. organice şi psihice. deficienţe ale tegumentelor. toracelui etc. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). mai uşor sau mai greu). de viaţă şi de educaţie ale individului. de atitudine. de natura funcţiilor somatice.

Aşadar. de ritm. Acest impact este diferit. ale feţei. violent se situează la polul opus copilului paralitic. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). deficienţe ale gâtului. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). supravegherea regimului nutriţional etc. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. ale abdomenului etc. acu-punctură etc. fizioterapie. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii.incluse: deficienţe ale capului. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. reflexoterapie. Vorbirea hiper- 14 . ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. agitat. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. înţepenit. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. prin kinetoterapie. trunchiului / toracelui. de echilibru. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. aprovizionarea cu apă. apatic. asanarea solului. implicit şi educaţia familiei lui. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. de vârsta persoanei respective. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională.). pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. tulburările de mers. dar mai ales corectiv. Copilul hiperkinetic. izolat. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). Privind recuperarea deficienţelor fizice.

clară. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. care să-i ofere stabilitate. bazate pe stimulare intensă. metodele educative moderne. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. zbucium fără rost. apropindu-se de obsesie. obiceiuri bizare. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. mai ales noi (aşadar. fie el lateral. El are nevoie de un mediu armonios.kineticului poate fi normală. În mod obişnuit. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. Somnul poate fi şi el tulburat. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. apoi inversate). se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). ia proporţii care depăşesc normalul. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. în picioare sau aşezat. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. iar stimularea senzorială. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . O altă caracteristică prezentă este legănatul. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. constantă. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. capricii alimentare. îmbrăcând variate forme. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. situaţii bine definite. frontal. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului.

la sate. poate şi pentru că. în timp ce. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. de injustiţie. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). Răşcanu) care au arătat că pe sexe. modificări la nivelul relaţiilor afective. de variate şi de complexe. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. deformarea conceptului de libertate. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. Străchinaru. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. puternice sentimente de devalorizare.(I. ci şi de la normele morale. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. continuă. cu daune resimţite în raporturile sociale normale. Străchinaru sau R. 16 . perturbările de apărare. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. 1994). tulburări de cunoaştere. slabă consistenţă şi echilibru intern. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. pe vârste. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). alterarea relaţionării cu persoanele iubite. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. vârste şi mediu social. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. denigrarea sentimentelor umanitare. spre deosebire de mediul urban. Ca răspândire teritorială. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. egocentrism ridicat.

se realizează cu foarte mari dificultăţi. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. divorţul etc. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. Profilaxia. ieşite din comun. instabilitatea. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. devierile sexuale. omuciderea. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. sedativele sau tranchilizantele. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. 17 . Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. realizare rapidă.). uşor sugestionabilă şi influenţabilă. furtul. alături de mijloacele medicale. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. imatură. alcoolismul şi dependenţa de drog. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. autopuniţia (autopedepsirea). spectaculoase în sine). practic. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. eşecul şcolar. absenţa unuia dintre părinţi. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. fapt care. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. impulsivitatea. în afara acţiunii lor propriu-zise. irascibilitatea. suicidul şi tentativa de suicid. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. fuga şi vagabondajul. incendierile voluntare. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă.

disfonia. ecolalii. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . tulburări de voce (afonia. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei.). rinolalie. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). asfixierile. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. Guţu. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. bradilalia. standardizat. sarcină toxică. etiologic. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. tulburări pe bază de coree). alte cauze).). atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. logonevroza. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. funcţionale. cu vărsături şi leşinuri dese. bolile infecţioase ale gravidei etc. jargonofazii. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. disfonică. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. aftongia. fonastenia). Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. Verza (1982). psiho-neurologice. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. simptomatologic şi psihologic. dizartrie). O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. 1975). începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. de la manifestările verbale tipizate. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. bradifazii). potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. alalia). care duc la leziuni ale sistemului nervos central.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. în timpul naşterii sau după naştere. tulburări polimorte de limbaj (afazia. unanim acceptate în limba uzuală. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. psiho-sociale. tahilalia. lingvistic. disritmică.

deformări de litere. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. cu hiperexcitabilitate. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. timbrul şi rezonanţa sunetelor. sintagme. mimicii. se produce un spasm tonic. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. în muşchii limbii. de lungă durată. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. cu pauze între acestea. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori.neclară. (E. Verza. (C. pe lângă o repetare a sunetelor. substituiri de cuvinte. afonia. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. fonastenia etc. E. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. înălţimea. vocea oscilantă. lentă. Aftongia ia naştere atunci când. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. vocea răguşită. 1983. dyslexia) şi 19 . silabelor şi cuvintelor. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. încordării. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. p. inversiuni. 1997). de batere a tactului pe loc. Stănică şi E.58). care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. adăugiri. Vrăsmăs. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. C. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. Stănică. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. omisiuni precipitate. vocea gravă. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. încetinită. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit.

de regulă. cele două deficienţe fiind. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). însuşirilor şi funcţiilor psihice. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea.totale (agrafia şi alexia). iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. Autismul („autos” → gr. consecutive una celeilalte. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. 20 .

depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. Teoriile organogenetice (A. deschis la nevoile copilului. L. Potrivit acestor abordări. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. Rimland etc. K. mediul.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. a „masajului sugarului”.). La autist. Teoriile comportamentale (Fester. autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Bender. metoda comportamentală. Bettlheim. vizuală). întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. Mahler. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. cu origine în masajul indian). cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. imaturitate afectivă). pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. J. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. Tustin etc. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. kinestezică. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. Wing etc. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. M. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 .) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. vârsta copilului.dar nu poate să numere până la 10). acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. Van Krevelen. Teoriile psihogene (B. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. prognosticul. auditivă. etiologia polihandicapului.

Defectologia. Defectologie şi logopedie. D. Nevăzători. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. dezvoltarea limbajului etc. polihandicap ca şi autismul. 2006. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. Avramescu. 3. Damaschin. Ciumăgeanu. P. ambliopi. există şi alte strategii de tratament. D. Editura Fundaţiei România de Mâine. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. orbi-surdomuţi. D. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă.). Aşadar. căpătarea autonomiei personale. comportamente distructive etc. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. angoase. Copilul deficient mintal. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. Teoria şi practica compensaţiei. Bucureşti. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. deprinderi de viaţă elementare etc. M. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. de nutriţie. Bucureşti. modalităţi eficiente de comunicare. dezvoltarea motricităţii lui. Arcan. 2. accese de furie. Timişoara. 1980. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. 1973. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. 22 . Editura Facla. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. Surdocecitatea. auzul şi canalul verbal. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. Editura Didactică şi Pedagogică. este însă o deficienţă multisenzorială. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie).terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. comportamentele de tip autostimulare etc.

univ. relaţia medic-pacient. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. I. 1 . Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. psihologia profesiunii medicale. cât şi ale celui sănătos. abilitarea în vederea diagnosticării lor. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. conţinut. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. atât ale individului bolnav. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. Psihologia medicală: definiţie. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Huber W. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. dr. obiect. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice.

psihologia experimentală şi neurofiziologia.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. aspectele legate de psihologia dezvoltării. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . aspectele legate de personalitate. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. psihologia holistică şi antropologia. etologia. sociologia. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. De asemenea. ca toată lumea). NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. cronobiologia. psihanaliza şi psihologia dinamică. 2. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. ceea ce se află chiar în mijloc. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. nici la stânga.

normalitatea ca valoare medie. cu atât apare ca fiind mai anormal. aflaţi în echilibru dinamic. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. Deşi 3 . dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. normalitatea ideală. adică sănătatea. 1. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. deşi acestea sunt unice. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. iar cu cât este mai rar. mai îndepărtat de media statistică. 1995). cu atât poate fi considerat mai „normal”. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. normalitatea ca proces. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. în istoria sa vitală. Normalitatea. dar. au domenii de definiţie şi de descriere. iar ambele extreme. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. nealterat funcţional şi morfologic. 2. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. ca deviante.

comunitar. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. 4. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. statal.). cât şi în perspectiva externă. ale vârstei. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Luând în considerare această definiţie. prescriptive. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . Cu alte cuvinte. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. religios ş. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie.) care reflectă măsura în care un organism. III. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. o persoană. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Desigur.a. ale sexului). cât şi comunitar. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. nu este suficient de operant pentru medicină. 3. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”.

în general. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. şi Pichot P. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. în instituirea progresului. spre minus. epistemologice şi dinamice. axiologică şi socială. Apare deci evident.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. dezorganizare. spre deficit funcţional şi de performanţă. În acest sens. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. ca analiza normalităţii psihice. ci şi sociale. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. spre dizarmonie. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. şi nu neapărat în absenţa durerii”. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. Sensul este important în perspectivă calitativă. antropologic. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. Invers. să implice nu numai corelaţii biologice. dezadaptarea. geniile. culturale. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. Astfel. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. 5 . care joacă un rol creator în istoria omenirii. Este o stare de armonie. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. 2. psihologică. a psihismului văzut cu un „multiplex”. involuţia. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). destructurare. mental şi social. Delay J. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. Boala umană se caracterizează. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. 1. patologia. boala.

în practica şi teoria medicală 6 . Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. Piaget. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. b. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. ambele cu evidente implicaţii adaptative. Într-o scurtă perioadă de timp.3. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. de asemenea. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. Pornind de la acest concept. Selye H. În 1937. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. În acest sens. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. 4. adaptarea ne protejează prin: a. rezultanta acestei relaţii. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). c. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. Pentru J. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. Adaptarea. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om.

Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. stil de viaţă şi pattern comportamental. ideile. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. Conceptul de stres. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. factorii favorizanţi. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. declanşarea şi întreţinerea bolilor. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. pornind de la această definiţie. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . nefiind obligatorii numai stimulii psihici. boală. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. În stresul psihic. cât şi psihologice (emoţionale). formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. – cei senzoriali externi. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. procesele gândirii. introdus de Selye H. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. Roger Guillemin.” Selye H. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia.

reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. notate A-H. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. Ea conţine opt grupe mari. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. latura dinamic-energetică (temperament. scopuri. Tucicov-Bogdan A. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. priceperi. idealuri). exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. motivaţie). fie că este vorba de crize de dezvoltare. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă.). afectivitate. în termeni de concordant.). ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.relativă a stresului. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. aptitudini). şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . IV. indiferent). neconcordant. cognitive şi atitudinale ale individului. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. capacitate. tendinţe. 1. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. după Erikson. aspiraţii. deosebindune unul de altul. latura proiectivă (trebuinţe. dorinţe.

demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. Termenul de ciclu al vieţii. 9 . Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. social şi chiar fizic. cât şi de cele ce o vor urma. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. vulnerabilizând deci persoana. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. descris pentru prima dată de Erikson E. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. emoţional. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. ce o distinge atât de etapele anterioare. un complex de trăsături sau o criză specifică.

accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. în orice caz un mediu nefavorabil. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. d) stadiul de latenţă: hărnicie. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. 10 . interval. epocă etc. stimulator. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. neexistând un vocabular standard. Fiecare etapă are două rezultate posibile. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. cât şi negative. perseverenţă/inferioritate. stadiu. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. 2. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. după cum urmează. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. unul pozitiv sau sănătos. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. superior.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. fiecare etapă are propriile caracteristici. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. În concepţia epigenetică. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. şi unul negativ sau nesănătos. Succesiunea etapelor nu se face automat. cât şi de experienţa de viaţă. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. eră. În împrejurări ideale.

când copilul începe să meargă. în orice moment. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. pe de altă parte. K. – adolescenţa timpurie. − perioada preşcolară. Pentru Erikson E. De fapt. înainte şi după acest moment”. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. • Conştiinţa identităţii. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. creaţie şi integritate. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi.. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. Fenomenul complex. l-ar bloca sau ar provoca regresie. ştiu că sunt o persoană şi numai una. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. medie şi tardivă (bătrâneţea). numit de K. În ordine cronologică. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. G. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Boala psihică ar întrerupe acest proces. − perioada micii copilării. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. 3. Cu alte cuvinte. − perioada şcolară sau anii de mijloc. • conştiinţă a unităţii. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 .f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare.

De fapt. complexitatea retroacţiunilor. aşa cum au încercat unii să demonstreze. ce rămâne constant în timp. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. În timpul acestei perioade. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. chiar dacă este una supărătoare. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. 4. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. jenantă. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. spre exemplu. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. dacă această funcţie „lucrează” normal. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. Cu alte cuvinte. ci şi după ce timpul a mai trecut. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. iar în procese. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. Aceasta nu înseamnă. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Cu această subfuncţie. că bolile nu 12 . interdependenţelor. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. Şi asta pentru că. Cele două componente ale cuplului patogenic. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. aceasta este şi marea dificultate.anumit moment. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. Cu alte cuvinte.

psihotică sau. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. că nu asistăm decât la o boală unică. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. 6. reducerea problemelor afective ale pacientului. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. Dacă există probleme reale. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. structură şi un mediu limitat. şi de ce nu. indignarea. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. 5. şi ca urmare a acestei schimbări. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. indiferent de intensitatea lor nevrotică. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. mai frecvent. demenţială. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. deseori au crescute anxietatea. antisocială. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. în special indivizii obsesiv-compulsivi. furia. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive.există. atunci acestea trebuie corectate. Totuşi. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. histrionică. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare.

Un eveniment este. 14 . Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. – Control (Rotter. cu alte cuvinte. 1984). EVENIMENT DE VIAŢĂ. 1959). 1979). 1966. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. atitudini faţă de boala psihică. în cursul vieţii de fiecare zi. Un eveniment are. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. este. VULNERABILITATE. care a elaborat atât studii teoretice. În toate aceste domenii. dar şi psihiatri. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. o discontinuitate. în special în America. – Rezistenţa (Kobasa. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. 1988. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului.adaptarea umană. într-un fel. Waltz şi Gough. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. psihologi şi epidemiologi. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. deci. 1982. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. 1977. 1979. cât şi cercetare concretă. – Competenţa (White. Ulterior a apărut o bogată literatură. 1982). factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. 2. V. Phares.

un student cade la un examen considerat uşor etc. Evenimentul provoacă. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. de diagnosticele tradiţionale de depresie. 15 . precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. Uneori. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Dar care este. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. În primul rând. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. vor duce la stări depresive. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. de asemenea. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. O maladie cronică gravă. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice.). 1978). deşi căsătoria era anunţată. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. 3. o serie de neplăceri.. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. schizofrenie. fără să se excludă neapărat. Dar tinerii adulţi.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. a căror viaţă e plină de schimbări. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. în pofida expectaţiilor fireşti. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. un logodnic rupe logodna. oare. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. ating scoruri înalte. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. indubitabil. 1985). În cazul în care evenimentul are loc.. care mai devreme sau mai târziu. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor).

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. sexuale şi pseudo-neurologice. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. În contrast cu simularea. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. 1977. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). severităţii. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. 22 . În plus. Katon. 1982. Kirmayer. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. Kellner. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. Kleinman. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. 1984. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. 1990). agravării sau menţinerii ei.afara unei posibilităţi de definire clare. 1968.

Oricum. În sens general. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. domeniu interdisciplinar în care biologia. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. 2. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. această chinuitoare şi degradantă boală. X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului.).IX. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. psihologic şi social este distinct. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. unele nemaiavând decât importanţă istorică. William H. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. deseori trece nediagnosticată. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. descoperirii. medicina. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. Sexologia.

În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. şi Necula I. Psihoterapiile de susţinere. XI. psihoterapia. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. scurtă. care. Virginia Johnson. realizează demersul terapeutic. „voi fi plăcut” (agreabil). Psihoterapiile scurte. Artterapia.. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. Hipnoza. mai liber. Cromoterapia. • efectul este simptomatic. de regulă. Psihoterapia adleriană. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. în scop terapeutic sau experimental. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. Psihoterapiile În practica medicală. Reeducarea individuală. • durata efectului este. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. Psihoterapiile de relaxare. Reveria dirijată. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. sau. 24 . Logoterapia. atât în plan teoretic. cât şi în cel al intervenţiei practice. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. 2. Biofeedback-ul. 2002). o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Psihodrama. Sugestia. Terapiile familiale. G. singură sau împreună cu alte mijloace. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Psihoterapia jungiană. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1.în acest domeniu.

În funcţie de natura. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. regimurile alimentare. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. 3. morbiditatea. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. evoluţia. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. non-complianţa. În opinia lui Predescu V. în care pot fi incluse terapiile biologice. 25 . asistente medicale. prezenţa efectelor nedorite. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. Complianţa. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. contravine crezurilor profesionale. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. gravitatea. factori legaţi de tipul tratamentului. • acţiune nespecifică. durata tratamentului. şi genos – cu sensul de „produs de”. durata. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. numărul de medicamente. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. tehnicieni. şi chiar psihologi. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. factori legaţi de anturajul bolnavului. 4. medic. „făcut de”.

Bucureşti. Bucureşti. 2003. 4. Abordarea pacientului în psihiatrie. Fundamente în psihologia medicală. Florin Tudose. O abordare modernă a psihologiei medicale. C. Bucureşti. Florin Tudose. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Editura Infomedica. 2002. Orizonturile Psihologiei Medicale.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Florin Tudose. 3. Editura Infomedica. Florin Tudose. 2000. Tudose. Editura Infomedica. Bucureşti. 26 . 2. 2003.

memoria. ştiinţa computerelor. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. De asemenea. lingvistica. 1. prin intermediul acestui curs. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. învăţare. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. sociologia şi filosofia.drd. modele. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. psihologia socială şi psihologia clinică. Cursul îşi propune să ofere concepte. cititorilor.univ. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. antropologia. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. Cu toate acestea. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. Neuroştiinţa cognitivă. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. mai rău. creativitatea etc. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. memorie şi gândire. învaţă. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. 1. unele care par mai puţin orientate cognitiv. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. teorii. îşi amintesc şi gândesc. Psihologia cognitivă. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. De fapt. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. precum emoţia şi motivaţia. experienţele legate de un eveniment traumatizant. care include pe lângă percepţie. Percepţia. Atenţia şi conştiinţa. Reprezentarea cunoştinţelor. se intenţionează să se optimizeze atenţia. psihologia vârstelor. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. Memoria. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

N. scriau în 1980 doi psihologi americani. bazat pe 8 . interpretare şi valorificare a informaţiilor. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. a relaţiilor dintre acestea. Psihologia contemporană. De aceea. comparativ cu cele ale imaginilor. dintre organism şi mediu. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. În opoziţie. care nu este analogică. conţinutul. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. Zlate. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. reprezintă. Zlate. p. Modificând perspectiva codării duale. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. raţională (M. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său.219). propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile.percepută prin intermediul simţurilor. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii.M. 1999. în mod mijlocit. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). P. poate. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. subiectul cel mai important al întregii psihologii. De exemplu. mecanismele. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. dar alţii resping această observaţie. Astfel. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. poate. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. Mai mult.235). Gândirea. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. 1999. p. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. şoferii de taxi). o etapă a contemplării vii. dar şi într-unul necunoscut. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. codurile propoziţionale. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. S. În orice caz. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). De exemplu. un tip caracteristic de cunoaştere. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). ci şi ca rezultat. abstract şi cu scop. generalizat. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor.

în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. Între 1 şi 4 ani.J. copiii progresează. 99-101). o relaţie sau o descriere. pot fi organizate în scheme. j.). Dicu. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe).principiile abstractizării. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. l.281). are loc între 3 şi 6 ani. propoziţiile şi frazele. Sternberg. Zlate. scris şi vorbit. (3) Limba are o structură regulată. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. analiza descendentă. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. fonemic şi morfematic).şi fluenţa verbală. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. r etc.capacitatea de a produce un output lingvistic. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. p. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). atribute. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. precum cuvintele. p. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. 2003. 1972 apud M. un lucru. z.147-156). 1999. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. 7. Sternberg. un proces. Debutează perioada gânguritului. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. cuvinte şi forme flexionare. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. Conceptele pot fi organizate în categorii. care pot include alte scheme. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. 1999. 9 . (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. Golu. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. semantic şi sintactic). Miclea. R. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. p. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. de la o rădăcină. Idem). f. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. A. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. Ne referim la prototip.. care pot include alte categorii. 2003). numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. 2003. (6) Limba evoluează continuu. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură.

psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. Language Acquisition Device. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. J. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. există persoane care vorbesc două limbi. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. în cazul lor. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. suport şi ajungerea la consens. În fine. 2003. dar care au limba principală bine dezvoltată. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. Pentru cei mai mulţi oameni. Sternberg. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Cu toate acestea. Neuropsihologia. p. p. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. Pentru ca acest lucru să fie posibil. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. LAD. De exemplu. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). Sociolingviştii. 2003. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. indiferent de limba pe care o vorbesc. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. 356). Sion. Până acum. 93-97). A luat naştere astfel. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. iar altele împreună. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. În opoziţie. „single-system hipothesis”). de exemplu. Cu toate acestea. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. În opoziţie. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive.

În rezolvarea de probleme. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. sarcasmul. care par iniţial fără nicio legătură. J. alocarea resurselor. 2003. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. probabil. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. p. cel puţin temporar. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. 8. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. cf. ironia şi glumele. Zlate. astfel încât diversele etape se pot repeta. 1994. 1994). gesturile. p. Popescu. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. Zlate. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie.problema transferului. 6). dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent.semantice obţinută auditiv. ca abilitate creativă. apud G. de iluminare.295. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . oamenii recurg adesea la euristici (ex. „ill-structured problems”). organizarea informaţiei. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. rezolvarea prin analogie. 399). Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. altele nu. biologici şi sociali (A. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. Miclea. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. care pot fi prea lungi. 1999. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. Miclea. p. 2004) sau insuficient definite (M. definirea problemei şi reprezentarea. de exemplu. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. ca potenţialitate general umană. metaforele. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. Rezolvarea problemelor slab definite (M. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. pentru a servi altor scopuri. ca proces. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. cât şi valoros. Perspectiva gestaltismului. M. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. analiza mijloace-scopuri.301). Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. 2004. construirea strategiei. Incubaţia. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. ci şi insightul. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. Transferul. Sternberg. Cu toate acestea. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. Ea este un fenomen general uman. monitorizarea şi evaluarea (R. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. Munteanu. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. 1999. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. În sens restrâns. dar care conduc la o soluţie corectă. monotoni. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre.

Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. subiectul se comportă raţional. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. Miclea. p. atunci e lumină. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. Deci. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. spunând: „toţi corbii sunt negri”).J. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. 400). Prin urmare. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. ci şi pentru sociologi şi economişti. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. p. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. vom generaliza. Atât inferenţele inductive. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. 2003. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. Sternberg. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite).calitate. E ziuă. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. (8) angajarea profundă în efortul creator (R.: „Fratele este pentru soră. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. e lumină. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. (3) raţionamentul liniar (ex. o concluzie derivă cu necesitate logică. 1999. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. adesea neexplicate în 12 . (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). Nicu este mai mic ca George. Miclea.: Ion este mai mare ca George. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. „ancorarea” şi raţionalizarea. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Zilnic luăm decizii. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). În mod tradiţional. cât şi pentru psihologie. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi.265).). 1999. (b) nepoată”. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. ca şi nepotul pentru: (a) unchi. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). astfel încât. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. (6) asumarea riscurilor. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. din anumite premise. Care dintre cele două variante este corectă?). p. cea mai dificilă formă de inducţie. prototipul.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. În plus. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente.282). 9. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive.

nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. timpi de reacţie. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. 2002. Perry etc. stochează. 2003. În general. 158159).premise. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. Sion. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. Sion. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. el devine mai puţin egocentric. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. stadiul preoperaţional. matematica şi ştiinţele. Totuşi. 2003. Gândirea adultului este: metacognitivă. pe măsură ce copilul creşte. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. Mai târziu.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. p. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. reactualizează şi evaluează informaţia. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. utilizarea strategiilor. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. de-a lungul istoriei sociale a copilului. 145). motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. Loubovie-Veif. p. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. memoria. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. Din păcate. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. 10. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. p. eficienţa de alocare a atenţiei etc.86). pe de parte. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. interpretează. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. şi constructivistă. dialectică şi pragmatică. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă.

Mielu Zlate. Bucureşti. Psihologia vârstelor. Grigore Nicola. Modele teoretico-experimentale. Procese cognitive. 2. 6. Iaşi. Editura Tehnică. Editura Polirom. 4. 2006. Iaşi. Editura Polirom. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. 1999. Mircea Miclea. 2006 5. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. 14 . Psihologia creativităţii. Bucureşti. 2006. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gabriela Popescu. Psihologie cognitivă. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Istoria psihologiei. 3. Graţiela Sion.activă. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 1999. Tony Malim. Psihologia mecanismelor cognitive. 1999.

Operaţionalizarea obiectivelor. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului. univ. Din acest punct de vedere. În finalul cursului.1. se realizează la lucrările de laborator. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. 1 . de exemplu. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. prelucrări şi validări de date etc. efectivă. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. psihologia socială. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. psihologia muncii. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. Delimitări conceptuale. afectivă şi psihomotorie. psihodiagnostic etc. cât şi ca abilitate practică. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. cognitivă. În acest context. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale.). dr.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. obiective. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice.). psihologia educaţiei etc. metoda testelor.

fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. Darcet măsoară durata acestora (1777). ca în cazul observaţiei. W. Exner ş. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie.a. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. ca metodă preferată. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920).1. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. 1. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. astronomi). ci se provoacă în condiţii determinate. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. care au evidenţiat date experimentale. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. iar chimistul J. Definirea experimentului din psihologie. Prin urmare. P. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. De formaţie fiziolog.3. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Scurt istoric al metodei experimentale. mai precis în anul 1879. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. Astfel. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). consemnând cu rigurozitate datele obţinute.2. uneori cu totul întâmplător. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. De asemenea. astronomul W. pentru prima dată. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie.

contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). Th. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare.4. împreună cu factorii care l-au determinat. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). semnează. Lucrarea lui G. a culorilor. Fechner (1801-1887). determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate.5. actul de naştere al psihologiei experimentale. în fapt. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). 3 . care a adus date asupra percepţiei spaţiului. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. 1. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. 1. Bernard).reacţie. determinate experimental. Hering (1834-1918). de asemenea. În astfel de situaţii. simţului termic. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. Particularităţile experimentului. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. Variabile implicate în experiment. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. repetabilitatea. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. pentru a le dezvălui conexiunile. constituie un model experimental. Comportamentul astfel obţinut. apărută în 1860. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. Trebuie relevate. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului.

faptelor date. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare.1. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut.6. Izvorâtă din observarea faptelor. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). de la reacţiile simple şi repetitive. 2. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. grade diferite de complexitate. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. la rândul ei. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. emoţii etc. atitudini. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. până la strategiile de decizie. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. cât şi la cel de control. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. 1. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. Controlul variabilelor. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . dar este posibil. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator.). constatativ şi consemnativ. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. Ipoteza. Dacă observaţia se adresează. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. se numesc potenţiali.

d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. 5 . ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. Are servitutea că artificializează faptele. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. Spre deosebire de ea. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare.). trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. după care sunt extrase.3. de regulă. ca urmare a condiţiei de stimulare. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. ipoteza este verificată experimental. iar celălalt. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. din care se alege. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. la care nu se aplică această condiţie. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. al 20-lea etc. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. în special. În primul caz. individ. t. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. 2.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. se va numi grupul experimental. În cel de al doilea caz. Legile hazardului se aplică. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. experimentul „clasic”. la întâmplare. la care se aplică condiţia de stimulare. într-un experiment se utilizează. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. al 10-lea. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. 2. se numeşte grup de control. fie în baza pasului statistic. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. economică. cota de inteligenţă etc. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. χ2-hi2).2. După elaborare. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. fiecare al 5-lea. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). în fapt. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. Subiecţii. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. Pentru verificare. selectaţi dintr-o populaţie dată. de la 1 la N.

iar cel de-al doilea să verifice. astfel. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. să fie coincidentă. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. relaţia funcţională dintre ele. 2. Datele din tabele se grupează fie în valori brute. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). prezumate de ipoteză şi calculată statistic. respectiv legice. 2. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice.). pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. puncte. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic.05 sau mai mică (p < 0. Prin urmare. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor).5.05 şi 0. stabilind. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. concentrarea atenţiei). Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. după caz. pe un număr mic de subiecţi. o întâlnim şi în cazul testului. cu un risc de eroare de 5%. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. Test şi experiment.4. ipoteza nulă. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. Prelucrarea şi interpretarea datelor.5) atunci. figuri etc. specifică pentru experiment. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). 6 . ca de exemplu. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. fie în procente sau frecvenţe. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun.

Ca urmare. psihodiagnoză clinică etc. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. M. prin baremarea lor. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. în timpul somnului. Bucureşti.g. are la om.1. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. 3. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). E. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare.G. Din istoria cunoaşterii creierului.G. de unde (V. în mod obişnuit. patru tipuri. Aşadar.e. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. cunoscută încă înainte de 1900. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. Voiculescu.E. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. Editura Ştiinţifică. În consecinţă. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . tumori cerebrale). ceva mai rapid. Steriade. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. Cum se observă. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale.). p. Tehnica electroencefalografică (E. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv.E. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om).testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. 1963. Tehnica e. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β.

astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. lung de aprox. sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc).2. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. şi lat de cca 4 cm. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. de exemplu). Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun).situaţiei de repaos senzorial şi mintal. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. 30 cm. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). În partea centrală. De menţionat că inventarea kimografului. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. 3. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. iar deasupra acesteia. manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. în centrul ei. modelată experimental (o emoţie. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. în primele momente ale administrării stimulului extern. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. marchează apariţia reacţiei de orientare. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă).

în general. sub forma unei curbe neregulate continue. care au diferite forme în funcţie. în general. în al doilea rând. în realizarea oricărei sarcini experimentale. datorate acestor variaţii de presiune.3.Marey sau calculatorului. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. de complexitatea lor constructivă. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. răspunzând. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. 3. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. printr-o componentă neurovegetativă. în primul rând. Mişcările membranei capsulei pneumatice. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. Astfel. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. după care se usucă. iniţiate de stimulul administrat. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). cum se ştie. amplitudine. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. evitându-se. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. o parte benzen şi 20-30 gr. Mai direct legate de procesele afective. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. deasupra cărora sunt montate. 9 . Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. astfel. de locul de prelevare (radial. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. în funcţie de domeniul lor de referinţă. Funcţional. al apariţiei reacţiei de orientare şi. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. printre altele. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. colofoniu). Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. manipularea fumului pentru înnegrire). carotidian) şi. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. frecvenţă.

Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric.4. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. În consecinţă. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. reopletismografe (electrice). Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective).m. 3. Cronaximetria. fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). în timpul acţiunii unui excitant. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). 10 . tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. pe ecranul unui osciloscop). metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. 3. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. să determine un răspuns motor.g.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. Electrozii e. Electromiografia (EMG). Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie.5. de valoare dublă reobazei. se montează în funcţie de natura cercetării. După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). respectiv pentru psiholog. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea.

e. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9.g. de exemplu). r.e. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui.r. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre.6. în rezolvarea de probleme etc. în special în cercetarea judiciară.e. în acest scop. 3. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns.m. cu încărcătură emoţională. sarcini etc.Indicatorii e. Reacţia electrodermală (R.g. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic). programarea pe calculator a t.d. la stimuli senzoriali. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. mai multe variabile neurovegetative. 3. În mod obişnuit. R. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică). în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative.e. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe). în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. Prin urmare. situaţii.m.d. buzelor.r.d. care au diverse grade de sensibilitate.E.D..7. A fost o vreme când r. industrie. Astăzi. cronoscoape electrice. clinică) este timpul de reacţie. t. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. este un bun indicator al stărilor emoţionale. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului. în somn şi hipnoză. la cuvinte. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e.d. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului.r.D). sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). Timpul de reacţie (t. t. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. membrelor..E.). simultan.r.r. realizate în trecut.

Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea.). de obicei. pe un număr mare de încercări (aprox. pe baza utilizării unor stimuli gustativi.r. miros.cum sunt performanţele sportive şi. 4. media acestor măsurători particulare. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. cu ochii închişi. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust.1. Se calculează. de durata. de zona senzorială stimulată. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. în general.r. frecvenţă etc. tact etc. olfactivi. oboseală. intensitatea. structură dinamoenergetică de personalitate). factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. profesie. frecvenţa. Procedură: subiectul. de nivelul de zgomot. sonerii. sex. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. Von Frey sau alt tip). dureroşi etc. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. Spearman. este mai scăzut la stimuli auditivi. durată.r. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). depinde de parametrii fizici ai stimulilor. Dispozitivele de stimulare utilizează. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. 30-40). reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). stare de sănătate. de temperatura mediului ambiant. antebraţ. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. 12 . excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate.) este mai dificil.) T. Cu toate acestea.r. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă.

d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie..Potrivit acestei metode. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). termocuplele). Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. pragurile particulare vor fi tot valori medii. şi care. Cel mai cunoscut. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. palestezice şi termice. Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. unde Pr este pragul absolut real. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. = x 1a + x 2 a + x 3a + . e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. fără dubii. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). Pa. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). La rândul lor. izolate termic. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). sau complexe (ex. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). + .. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire.. două atingeri). baresteziometrul Eulemburg. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. P. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului.a. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. este format dintr-o tijă metalică. cum s-a menţionat). Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). astfel: P. ale sensibilităţii barestezice. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. Termoesteziometrele electrice 13 . Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul).d. + x + x 2 d + x 3d + . pragul absolut descendent. în care se introduce apă de diferite temperaturi. 2 pragul absolut ascendent şi Pd..

cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. după caz. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.. şanţul apărut... denivelează două suprafeţe metalice lucioase... Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc.(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite.. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care.. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. ia naştere un curent electric. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. plăcuţele date de experimentator..2. cealaltă poate fi iluminată. Prin pipăire. Pragul diferenţial vizual... cu ajutorul unor filtre speciale.. 4. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite.... după grosime. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). în timp ce una din emisfere poate fi întunecată.. Abaterea se citeşte la o fantă de observare. Sensibilitatea vizuală A... astfel încât. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. cupru şi constantan. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa . Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 .. ca în figura de mai jos. făcând astfel să apară un şanţ între ele. prin pipăire cu degetul. la acţionarea unui buton. Manipulând acest buton.. ca de ex.. printre altele. • cu ajutorul plăcilor tactile. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă. la lumină albă sau colorată... se poate determina.

acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. după caz) nivelul de iluminare a discului. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice.) la o intensitate de iluminare cunoscută. dacă sunt foarte apropiate. 15 . încât. În tehnica de laborator. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. După această perioadă se creşte (sau scade. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). par omogene. Acuitatea vizuală este dată. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). sau două puncte negre (sau două linii orizontale). Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. manipulând butonul de reglaj. cu fracţiuni mici. în consecinţă. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. după sensul în care a fost modificată iluminarea). Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. B. de regulă. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. Aşadar. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. deci. propusă de Snellen. până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă.

4.C. Cecitatea cromatică se manifestă. În consecinţă. cecitatea pentru roşu şi verde. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi.v.3. de asemenea. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. 16 .i. Se citesc abaterile. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. de obicei. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei.). În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună.g.a. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. • deuteranopia determină. în special la bărbaţi). pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. cu un motoraş electric.o. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. corespunzătoare celor 7 culori (r. fie prin scăderea sensibilităţii. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. aviatori etc.). în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. îndeosebi din domeniul transporturilor). Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. Prin învârtirea discului. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. un raport invers proporţional. a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. feroviari.v. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei.

Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. în regiunea nazală. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. aşezat. 4. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. jos). litere sau alte semne colorate. Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. unde se află reperul „0”. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. roşu-roz. Ishihara. câmpul acestora se suprapune. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). Cum s-a menţionat. În forma sa simplă. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. roşu aprins. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. se observă că. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). sus. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. Subiectul.4. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). Culorile galben şi albastru 17 . Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). simultan. interior. dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren.

Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. De asemenea. Culori complementare: roşu verde. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. astfel: 18 . în continuarea deplasării culorii. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. În cazul imaginilor consecutive negative. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. imaginea consecutiv-negativă va dispare. şi negativă. după ce acţiunea excitantului a încetat. după care. timp de câteva secunde (aprox. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă.au câmpul cel mai mare. începe să vadă din nou. ca în cazul celei pozitive. când nu se vede nimic. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). când această imagine are caracteristici inverse excitantului. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. în zona nazală. Prin urmare. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. După încetarea acţiunii excitantului. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. 4. după câteva clipe. 30'') apoi se stinge. ci după o pauză de câteva secunde. Dacă. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. toate culorile au un câmp mai mic.5. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. există un punct situat la aprox. la plecarea cursorului din reperul „0”. de exemplu. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. ce poate fi măsurat. albastru galben. După un timp.

Oscilaţiile acustice se propagă. De exemplu. piuitul. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp).5 m/s la 1000). Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. ci pe oricare altul. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor.6.000 Herţi).Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv.2 m/s la +200. la +160 cu viteza de 340 m/s. ci şi simultan.1. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). Aşa. În lichide. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 . în aer. În cazul culorilor complementare. trombonul etc. viteza sunetului este mai mare. vocea de soprană. 4.6. de exemplu. Determinarea sensibilităţii auditive 4. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. joase: basul. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. Exemple de sunete înalte: fluieratul. 386. culoarea de contrast a galbenului este violetul. care creşte la temperaturi mai înalte (343. Precizări terminologice şi parametrice. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. ci galbenverzuiul.

În unităţi logaritmice. nivelul nul se notează cu „0” dB. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv).0002 bari.5 m. numite decibeli (dB).000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală).000 Hz. Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2).şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . la o presiune de 0. care să exprime acest raport. Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. a fost stabilită frecvenţa de 1. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. În acest sens. La frecvenţa de 1. Astfel.

poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). rezultată din combinatorica armonicelor. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. caracteristica timbrului. metalic. în general. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. ş. adică 400 Hz. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. Prin dispozitive speciale. sumbru. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. rotund.2. se măsoară cu audiometrul.numesc armonici (uneori octave). alb. funcţie de tărie. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. strident. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. a 4-a va da un sunet pătrunzător. 21 . Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. Deoarece audiometrele deservesc. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. 10KHz. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. Tonul afectiv.a. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive.m. adică 600 Hz. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. în principal. clar etc. 4. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. iar calitatea sa variază după armonica întărită. este timbrul sunetelor. De exemplu. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. scopuri clinice şi nu depăşesc. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. 200 Hz. prima armonică sau fundamentala va avea. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. alunecător. de asemenea. se obiectivează în audiogramă. De exemplu.d.6.

respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. la creşterea în continuare a tăriei. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice.000 Hz). fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. 110-120 dB. în consecinţă.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1..6. La frecvenţele înalte.000 – 3. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. considerând că ar fi perfect sferic). Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). subiectul localizează sursa în planul median. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. atunci când există o diferenţă de fază. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. 27 cm (circumferinţa capului. care pot fi egale sau inegale între ele. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). b) În fapt. apare senzaţia de durere. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. 4. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. care. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). oscilaţiile pierd din energie.3. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 .

Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene.7. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă.intensitate aplicată fiecărei urechi. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. în diferite zone de pe limbă. apropiind sau depărtând. difuzoare aşezate în diverse unghiuri. unul exterior din metal. astfel. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Sunt stabilite. 4. 4. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. 23 .1. În afară de aceasta. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. cu ajutorul unei pipete gradate. substanţa de receptorul olfactiv.7. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei.2. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). astfel. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră.7. perimetre acustice etc.

Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene).). mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). Bein.8. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi.2. albastru – verzui pentru roşu). Figuri duble: în viaţa de toate zilele. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat.8. 4. S. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). deşi imaginea retiniană rămâne constantă. temperatură. În condiţii obişnuite de viaţă. nu dădea decât informaţii de tact. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. După unii cercetători (E. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). cuvintele de pe pagină etc. Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari.8. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. Haloway şi E.8. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. pus în palmă. Percepţia mărimii: A. nesemnificative pentru identificarea formei. GÂNDIRE. apăsare. 4. Obiectul. 24 .1. 1881). 1948).3.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. Ca urmare a rezultatelor obţinute. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). G. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. De asemenea. Modelarea experimentală a percepţiei 4. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. H. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). în special pentru obiectele familiare.

acum are una mai mică decât în cealaltă. fixată de experimentator. eronat. Subiectul va aprecia. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. accelerarea şi decelerarea. calculează etc. obiectele naturale din decor etc. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. scrie.). deoarece ne aşteptăm să fie mai greu.). c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze.4. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. 25 . Se notează abaterile de supra sau de subestimare. prin palpare.6. cu ochii închişi. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. trebuie să aprecieze care este mai mare. auz etc. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă.).8.4. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. dar având volume diferite. dăm subiectului două bile egale ca mărime. Subiectul.8. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. una mai mare şi cealaltă mai mică. 4.5. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte.8. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. După un şir de repetări. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. 4. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare.). iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale.

volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. Între ele. cuvinte sau obiecte. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). 1 minut). privind de pe un pod o apă curgătoare. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. 15-17 litere). b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox.1. f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). denumită fenomenul „phi” (fi). Mişcarea aparentă. aproximativ 4-6 elemente independente. cu voce tare (de la 20 la 1). corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. la un moment dat pare că. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. se va observa că subiectul va percepe. în 1/10 secunde. „te deplasezi tu”. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. dacă literele formează cuvinte cunoscute. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. 4–5 cm.. 5. + – etc. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. 50 de ori. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. respectiv aprox. 26 .

Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. Praga etc. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. 3) mărimea semnalului.4. 5. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. 5. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test).sau două persoane citesc texte diferite. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). în timp ce subiectul sortează nişte imagini. 1960). Proba se desfăşura în 1-2 ore. unii oameni fac acest transfer uşor. Sterzinger. 27 . Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. În final. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor.3. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. 8) stimulii externi neaşteptaţi.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. care este în fapt sarcină de detecţie. 5) factorii de ambianţă.2. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. alţii mai greu (sunt mai rigizi). 2) intervalul dintre ele. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. e) Probe speciale de atenţie. în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). 9) motivaţie (Baker. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. 4) cunoaşterea rezultatelor. iar apariţia lor să fie neregulată. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. 5.

care nu cunoşteau scrierea chineză. formă. cuvântul „lemn” este exprimat. casă în flăcări.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. C. L. apă). „ras” pe cele uşoare etc. 28 . care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac.1. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. în scrierea chineză.2. printr-un radical ce se regăseşte. pădure.6. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. deci artificiale. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. Subiecţii. foc stins. pentru a constitui o povestire logică. o disjuncţie: copiii.). cine scoate cărbuni din pământ etc. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. au reuşit. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). De exemplu. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. masă etc.2. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. adeseori. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. culori: de exemplu. variind ca mărime în toate caracterele compuse. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. 6. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. în succesiunea lor logică (de ex.1.: pompieri – chibrit. spre exemplu. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. în final.

11. originalitatea. 12). Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. 9. Roşca). 9. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. 6. 8. pisică – păr. 8. sau. 7. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. iarbă – copac. flexibilitatea. Putem urmări: capacitatea de înţelegere.1. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex. iarnă – ?. 10 ….3. 6.5. E. capacitatea de esenţializare etc.). 10. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. 7. Cât vor costa 10 ouă. 29 .2. Ca să iasă afară. copii la săniuş. 14. 8. 4. etc. ploaie – zăpadă etc. 5.:2. vară – ploaie.. tipul de gândire etc. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. 7. Vasile şi eu”. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. urcă în fiecare zi câte 5 m.: pisică – şoarece.2.4.2. 6. 10 … . un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. a şirului (de ex.2.: un cocoş care înoată pe un lac. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). pasăre …?). P.2. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion.6. 6. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. elaborarea. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. pe această bază.

debit şi nivel de intensitate).b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. somn.. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. asociaţii forţate. firimitură. Subiecţii. var.v. topor etc. mult. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. tonul categoric etc. ca: vot. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. interogaţie. soroc. bogăţia lexicală. faţă de cea clasică. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. şef. şoc etc. de preferat. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. fericire. timbru. De asemenea. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. 7. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. 8. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). – cu frecvenţă mijlocie. cu cel mai scăzut (consoane corelative). menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. – cu frecvenţă înaltă. club. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. Dintre acestea. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). silitor etc. scrierea automată etc. cu grad scăzut (consoane disjunctive). asociaţii repetate. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus)..). asociaţii în lanţ. sau pronunţate oral (cu vocea sau. ca: holtei. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). lot. ca: şah.2. nepreveniţi. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. cu înregistrare pe bandă magnetică). fisc. Experimentul a.). Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal.

Editura Fundaţiei România de Mâine. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. Teorie şi practică în psihodiagnoză. 2005. figuri de bărbaţi sau femei). Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Mihai Golu. după o perioadă de timp. a martorilor etc. 2005. în materie. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. R. pod-camfor). Bucureşti. e/N unde R. găină-ou) şi fără sens (de ex. iar N numărul stimulilor. 3. Mnemometrele. 2. 2006.c – R. fie numărul de intervenţii necesare. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. silabe. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Nicolae Lungu. Bucureşti. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. Performanţa se apreciază prin relaţia R. astfel. iniţiate de Ebbinghaus. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Psihologie experimentală. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Fundaţiei România de Mâine. cuvinte etc.vol 1 şi 2. Fundamentele psihologiei. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie.pronunţare / expunere. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul.e reprezintă recunoaşteri eronate. litere. Bucureşti. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. 31 . Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. să-l recunoască (memorie senzorială). BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). Mihaela Minulescu. Se notează fie numărul erorilor.c sunt recunoaşteri corecte.

Grigore Nicola.4. 2006. Bucureşti. Istoria psihologiei. 32 . Editura Fundaţiei România de Mâine.

să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. antropogenetică şi ontogenetică. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. drd. I. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. II. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. FACTORI DE MEDIU. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. Îşi propune. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. În urma parcurgerii cursului. 1. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. 1 . La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. de asemenea.

a existat o problematică controversată în psihologie. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator .94 0. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. Birch. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali).76 0. unele sunt dominante.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. Birch. altele sunt recesive. Din 1869. S. Hayward. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. Hayward. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0.60 2 . Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice. respectiv căruia dintre factori.55 Bouchardi& McGue 1981 0.91 0.77 0. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie.41). p.72 0. în cadrul studiilor pe animale. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. de preferinţă gemeni. se foloseşte încrucişarea selectivă. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. p. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. S. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică.86 0.67 064 Shields 1962 0. 1999. 1999. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene.77 0. având o zestre genetică identică. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat.51 Burt 1966 0. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat.

47 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră.42 0. decât cu cei ai părintilor adoptivi. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice).• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0. 3 .24 0.22 0.

• primele studii (Burks. 1979). Corelaţia între copii şi părinţii naturali. Leahy. EE. R C.13/0. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0. DJ. Atkinson. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. 4 . Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. • În general. 1999). Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. poate fi atribuit diferenţelor genetice. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea.Hayward. Smith. 1928. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate.1977 si Horn. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. S.5. 2002).Birch.Bem. Atkinson. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. este de 0. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. care locuiesc împreună. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior.

care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. 2002). o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor.Atkinson. • interacţiunea proactivă. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. Selman. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. 1978. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. Damon. 1977.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. ambientul.1977. • interacţiunea evocativă. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. DeFries. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . D J. cu final deschis. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. Lohelin. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. Scarr.Bem. 1988). Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. Smith. R C. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. 2. Atkinson.1980 Youniss & Volpe 1978). E E.

1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. 1973.sociale din viaţa de zi cu zi. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. (Berndt & Heller. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Heider. efort sau ambele). Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). Weiner. 1958. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. zilnice privind cauzele comportamentului. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. respectiv. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. Ca să explice comportamentul. Kelley. 6 . Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. De exemplu.

Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. În acelaşi timp. iniţial psihanalist.Iniţial. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. • Comportamentul de evitare. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. • Comportamentul de siguranţă. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . III. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. • Comportament ambivalent. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. M. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are.

SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Lefrancois.. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. ID. ID. Allport . precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale.1998.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale .Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. W. 8 . SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. G. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat.) element stabil al conduitei unei persoane.. pag. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. EGO. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. Erikson. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . EGO. muşcatul.

individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. 2003). Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“. intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. prietenia. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 . Psihologia varstelor. cooperarea.

de asemenea. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. psihic şi psihosocial. 10 . Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării.criza de identitate. criteriul fiind autopercepţia. Ciupercă. psihosexuală. 198). Golu. Mitrofan. 1993 pag. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. personalitatea individului (I. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor.“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. 2002). • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. În consecinţă. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal .fizic. spiritual. moral-spirituală. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. C. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. negativă şi incertă respectiv . Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. de a muri Construirea identităţii. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. vocaţională. felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. mediul familial şi grupul de prieteni. capacităţilor. cu înfăţişarea exterioară.

legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. care sunt. El caută confirmări din partea colegilor. de asemenea. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. Dezvoltarea sensului identităţii. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. reamintindu-ne că în contemporaneitate. 2003). Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. gradul de conformism. apreciază Erikson. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. sociabilitate. creativitate. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. profesiune etc. acum. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. de rasă. el experimentează creşteri corporale rapide. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. naţionalitate. persoană. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii.

sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I.(Rosenberg. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. Mitrofan. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. dacă modelul matern este modern. identificarea este mai pasională şi facilă. Verza. Mitorofan . Mitrofan . de tranziţie. 1965). pag 31). • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. 223). acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. Şchiopu. necomplexate (C. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. mai abrupt sau mai lin. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. El începe să sesizeze tendinţe. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. Ciupercă. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. mai încrezători. pag. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. dorinţe. perioada în care. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. N. 1994. impulsuri uneori imperioase. pag 31). De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. Dacă modelul matern este tradiţional. un amestec de atracţie. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. 2000. Mitrofan. 1997 pag. relaxaţi. E. N. 12 . moderne.183). protectori. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. mai labil şi mai puţin informat. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. calmi şi chiar fericiţi. poate manifesta frică sau chiar repulsie. 1994. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. De asemenea. de surpriză şi de reprimare. exuberanţi.

deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. de îmbătrânire demografică.7 ani) mai mare cu 7. În mai puţin de două decenii. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. 13 . elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76.1 ani)“. născute după 1989.7 ani. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. este o categorie socială vulnerabilă.6 ani decât cea masculină (66. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. Modele de boli psihosomatice. În România. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. în continuă creştere numerică. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice.2. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Creşterea mortalităţii după anul 1991. nu numai în plan economic. determinat în principal de scăderea natalităţii. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. în special la vârstele adulte. 3. dar continuu. Studii longitudinale. dar continuu.2 ani). Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. Populaţia „vârstei a treia” (4. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. de îmbătrânire demografică. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent.1 în 1996. privitor la speranţa de viaţă. dar şi social şi psihosocial“. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. • În România. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume.2 milioane). În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69.

precum şi de condiţiile de mediu. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. unele adaptări.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Şchiopu. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . H Shulman şi R. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. căci el se va afla acasă. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. în concluzie. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Berman. 1988). arterioscleroza cerebrală (B. 2003). 1997). de natură fiziologică. Această reacţie este foarte frecventă. Verza. De asemenea. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. Alzheimer. E. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. de asemenea. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. a organizării de zi cu zi a activităţilor. psihologice şi sociale (U. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson.

psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. De asemenea. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. factori care măresc şansa de arteroscleroză. în timp ce. nelinişte. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . emoţiile negative – cum ar fi depresia. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. dintre cei care s-au adaptat. retraşi şi depresivi. ci au slăbit. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. Încă din anii 1940. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979).Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. furie şi spirit de competiţie. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. Recent. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. anxietatea şi mânia. erau vulnerabili la infecţii. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. Bolile psihosomatice. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. Studiind copii instituţionalizaţi. nerăbdare. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei.

chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv.1984): 16 . asupra acestui tip de personalitate. Rushton. frecatul mâinilor. Russell & Wells. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. comparativ cu cei de tip B. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante.tip A (de exemplu. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. (Vega-Lahr & Field. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). 1969). Mai mult. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. observaţi în contextul general al clasei. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. sunt mai agresivi în jocuri. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. 1986). mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. acest copil are spirit de competiţie. Mattheus şi Angulo 1980. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. deşi se presupune că este corect. prin experimentul făcut.1989. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani.

respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. Masculul caută femele fertile. Atracţia nu este limitată la sexul opus. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. Barbaţii caută partenere mai tinere. Dintr-o perspectivă evolutivă. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. 17 . • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. În studiul efectuat de Buss. Larsen. Femelele caută parteneri mai în vârstă. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. ambiţie). • rapid excitat de erotismul vizual .Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. finanţe. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. ci şi propriile gene. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină).• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). şi status înalt. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte.

Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. E. Psihologia vârstelor. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. propusă de Gangestad (1989).Atkinson. • stabilitate emoţională. Editura Fundaţiei România de Mâine. Introducere în psihologie. • personalitate plăcută. • tandreţe. Bucureşti. Ann Birch. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). D. Martha C. C. Mihaela Corina Ţutu. Sheila Hayward. 2005 3. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. RL. Editura Tehnică. Psihologia personalitatii. 5. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. Gerald Matthews. • agreabilitate. Psihologia personalităţii. Atkinson. 1999. Editura Polirom. Editura Tehnică. Editura Fundaţiei România de Mâine. Whiteman. Bucureşti. J. 18 . Iaşi. Diferenţe interindividuale. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. R. 2002. Bucureşti. E. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. Gratiela Sion. cauze. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». 2. Bucureşti. Deary. consecinţe. 4. 2006. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. Trăsături. Smith.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. • blândeţe.Bem. Ian J. Conform studiilor amintite. 2005.

Metode calitative de abordare. Editura Polirom. Iaşi. Gordon W. Allport. 2002.6.1991. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Ion Dafinoiu. 19 . Personalitatea. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 7.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful