P. 1
3497894-sint-psiho-267

3497894-sint-psiho-267

|Views: 16|Likes:
Published by erzsebetbiro

More info:

Published by: erzsebetbiro on Jan 27, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/03/2013

pdf

text

original

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

volitive. concret). este echivalent cu rolul social. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. b. fiind o specificare a individului. biochimice. prin comportament. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. 1963). manifestare care se subordonează unui anumit rol social. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. „mască”. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane.individualizează un om particular. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. simte şi se comportă). există mai multe tipuri de personaje: sociale. atât din considerente teoretice. După O. În ambele ipostaze. nu există nici o experienţă psihologică. Stoetzel. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. Klineberg. a persoanei şi personalităţii. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. desemnează persoana plus o notă de valoare. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. denumită prin diferite concepte. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora.

După criteriul sferei. G. După criteriul conţinutului. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. Lamiell). 2. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. interiorizată. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». o structură internă specifică.pentru a-şi justifica un statut sau altul. T. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. concret) – general (universal). delimităm două categorii de definiţii: 3 . nu poate fi studiată. R. chiar dacă există. condiţionarea personalităţii. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. este inaccesibilă ştiinţei.

putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. Horney (psihanaliza interpersonală). pentru a favoriza exactitatea). Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. C. Din perspectivă evolutivă: teorii statice. K. e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului.G. MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. teorii personaliste.• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. E. II. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. Jung (psihologia analitică). în funcţie de autorii lor: S. f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. asemănătoare. Erikson 4 . În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. logice. să plece de la ipoteze verificabile empiric. teoriilor personalităţii. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. teorii de compromis. teorii neconcordante. teorii dinamice. TEORII. teorii genetice. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). A. teorii dinamice. teorii integrative.. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. diferite. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. teorii nomotetice. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). Adler (psihologia individuală). Freud (psihanaliza clasică). opuse. experimental). contradictorii.

factoriale. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi.H. b. relaţional şi grupal. analiza separată a elementelor. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. G. G. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. şi anume: a.J. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. constantă. Rotter (teoria controlului intern / extern). depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. Cattell şi H. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). în acelaşi timp. unică. C. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. modelul substanţialist (teoriile tipologice. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. Dintre ele.B.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). irepetabilă şi ireductibilă. individul se comportă similar în situaţii diferite. W. H. structurală – consideră personalitatea ca întreg. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. 5 .B. până la elementul primar. • Într-un sens larg. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). ca o structură globală şi unitară. Hampson). Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). totodată. fundamental al acesteia. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). specific. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. J. Rogers (teoria centrării pe persoană). interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). R. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. Teoriile personalităţii. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. Kelly (teoria constructelor personale). Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. dinamică. d. Friedman şi R. M. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. c. la situaţie.

memorie. expresivitatea psihică. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. hipercomplex şi probabilist. impulsivitatea. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. gradul de dezvoltare. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea.• Într-un sens restrâns. Ca entitate reală. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. menţionăm: consistenţa. fiind observabil încă din copilărie. El se manifestă în orice situaţie. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). gândire. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. Din perspectivă structural-sistemică. afectivitate) şi se reflectă în comportament. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. o abordare din perspectiva ciberneticii. ea fiind un sistem dinamic. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. deschis. în orice împrejurare. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. integrarea. respectiv a personalităţii ca macrostructură. mobilitatea (plasticitatea). 6 . a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). III. De asemenea. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale.

el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). Dacă tipul de a. şi nu latura de conţinut (internă). temperamentul este latura de formă („stilistică”). respectiv. determinate genetic. „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii.) – definit prin intensitatea.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. şi invers. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. alături de predispoziţii. determină categoria de temperament. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. ci reprezintă modul de a fi. El influenţează personalitatea. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. structura temperamentală şi.n. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii.s. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză.n. stilul comportamental. 2. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. Tipologii temperamentale: 7 . În principiu. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. simpatie – antipatie). Însă. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. şi are rol mediator între intensitatea.s. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial.

Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. microsplahnicii. 2. 2. stabileşte trei biotipuri – endomorf. mezoderm şi ectoderm. echilibrat. anestezic). Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . rezultă următoarele tipuri: 1. 3. Tipologii psihofiziologice: • I. mobil – generează temperamentul sangvinic. somatoton şi respectiv. (b) N. c. b. cerebroton. 3. 2. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. G. mezomorf şi respectiv. hiperestezic. sintonic. d) criterii psihosociologice. longilin astenic. hipomaniac. b) criterii psihofiziologice. ectomorf.n. Viola. tipul digestiv. brevilin stenic. echilibrat. Lombroso. schizotimic. 2. C. E. 3. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. tipul muscular. 3. A.s. B. tipul slab – generează temperamentul melancolic. 3. brevilin astenic. 4. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. inert – generează temperamentul flegmatic. fiind: unimodale. 4.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. tipul puternic. bimodale şi trimodale. excitabil – generează temperamentul coleric. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. d. tipul cerebral). • Biotipologia italiană: (a). 2. Pavlov studiind tipul de a. Biotipologia americană: Sheldon. greoi) şi trei schizotimice (1. microsplahnicii. tipul respirator. generând trei temperamente – visceroton. tipul puternic.P. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. c) criterii psihologice. echilibru. e) criterii clinice. tipul puternic neechilibrat. normosplahnicii.

Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. anal. afectiv. 3. d) tipul gânditor. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. senzitiv-introvertit. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. perceptiv-imaginativ. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. mental. senzaţiile şi intuiţia. N. d. special – gânditor şi intermediar. 4. b) tipul afectiv. tonusul afectiv. c. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. afectivitatea. identifică tipurile: extravert şi introvert. senzitiv-extravertit. gânditor-introvertit.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). H. dinamismul proceselor nervoase. • În funcţie de grupele sangvine. stabileşte tipurile: extratensiv. şi anume: gândirea. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. şi anume: gânditor-extravertit. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. 2. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. falic şi genital. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. rezonanţă. intuitiv-introvertit. • • D. C. uretral. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). c) tipul artistic. introtensiv şi coartat (retractat). grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. Montain identifică 4 temperamente: a. tipul limbic stâng. • • sentimental-introvertit. tipul cortical – stâng. 9 .. cărora le corespund 4 temperamente: 1. intuitiv-extravertit. activism. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. B. tipul cortical drept. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. b. tipul limbic drept. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. sentimentalextravertit.

k. Kahn distinge următoarele tipuri: a. f . apatic. 5. E. i. b. c. polaritatea. • R. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. • K. e. c. tipul exploziv. Le Senne. f. b.. flegmatic. după o schemă şi 10 . în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. 8. 7. 3. IV. tipul exploatator. i. hipertimic. G. c.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1.tipul obsesiv. tipul impulsiv. tipul acumulativ. multidimensională. abulic. tipul religios. d. tipul instabil:. tipul nervos. tipul social.instabil. Fromm: a. motorii şi fizice. 2. depresiv. 2. c. e. tipul amoral. h. nervos. tipul bizar. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. tipul nestatornic. g. e. tipul politic. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. tipul teoretic. h. pasionat. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. fanatic. tipul detaşat. j. tipul complezent (dependent). tandreţea şi pasiunea intelectuală –. sangvinic. exploziv. f. structurate într-un mod original. j. tipul estetic. b. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. tipul hipertimic. rezultând un mare număr de tipuri particulare. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. interesele senzoriale. Schneider delimitează tipurile: a. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. g. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. neliniştit. Berger şi A. b. sentimental. E. aviditatea. isteroid (histrionic sau mitomaniac). b. Allport şi Vernon: a. tipul fantastic. astenic. l. D. 4. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. tipul economic. apatic. K. Horney: a. tipul receptiv. c. d. coleric. 6. amorf. tipul sensibil. tipul agresiv. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. d.tipul productiv. d. tipul depresiv.

Din punct de vedere evolutiv. 5.). cunoştinţe. pedagogice. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. temperamentul). 3. sfera afectiv-motivaţională. nici determinată de mediu. În structura generală a unei aptitudini. elementare şi aptitudini complexe. deprinderi şi priceperi. ştiinţifice. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. tehnice. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). 4. După structura lor. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. manageriale. aptitudini psihomotorii. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. aptitudini intelectuale. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. originalitate. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). procesualoperatorie. de vârstă etc. b) după proces (viteza. atitudinile. dinamogenă şi de autoîntărire. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. eficienţă). executivă. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. de reglare. sportive. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. după gradul lor de complexitate. 11 . durata. noutatea).

J. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. D. Gardner. inteligenţa semantică. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. D. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). • J. D. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. Bar-On. Conceptul de inteligenţă. inteligenţa socială şi capacitatea . ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. Hebb şi B. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. S. inteligenţa „subiectivă”. Goleman. muzicală. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. Hein. Mayer şi P. Accepţiunea este însă limitată. kinestezică. Reprezentanţi: A. interpersonală. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. practică şi socială. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. Wechsler. intrapersonală. Simon. 12 inteligenţa concretă. Th. V. Salovey. logico-matematică. H. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică.P. • • • Fr. Terman. L. J. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. Binet. empatică. 2. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. D. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. A. spaţială. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică.

Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. faptul că ea nu se produce instantaneu. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. 2. Vernon. subteoria componenţială. Spearman. valoarea. Teoria multifactorială: L.P. ca proces (vizează caracterul fazic. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. ci necesită parcurgerea 13 . Guilford. subteoria „celor două faţete”. forma cea mai înaltă a activităţii umane. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. 3. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. Thurstone şi J. Abordarea sistemică: R. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. VI. calitatea rezultatului depinde de personalitate. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. Abordarea genetică. Teoria ierarhică: C. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. Burt şi Ph. b.Teoria bifactorială: C. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. Piaget). Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). creativitatea constituie un fenomen general uman. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. c. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială.Abordarea analitică factorială. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. procesual al creativităţii.

încrederea în propria activitate creatoare (C. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. • lipsa de îngâmfare. verificarea).unor etape. socioculturali. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. elaborare. factorii de personalitate (atitudinali. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. receptivitate la orice. incubaţia. 2. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. factorii afectiv-motivaţionali. G. flexibilitate. putând stimula sau inhiba creativitatea. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. variabilitatea ideilor. 4. originalitate (Lowenfeld). fiecare individ dispune de un potenţial creativ. psihosociali. în grade şi proporţii diferite. 3. 2. 3. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. se integrează organic în structura personalităţii. iar la rândul ei. originalitate. d. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. capacitate de redefinire (Guilford). Prin creativitate. b. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. aptitudinali şi temperamentali). iluminarea. c. VII. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . toleranţa la situaţii ambigui. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. omul valorizându-se pe sine însuşi. Importantă este configuraţia factorilor. b. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. interacţiunea lor. sensibilitate faţă de probleme. socioeducaţionali. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. Taylor). a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). Factorii creativităţii: a. • sensibilitatea pentru probleme.

Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. atitudinea faţă de diferite instituţii. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. (b) blocul de execuţie. definitorie pentru om. specifică. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. coerentă cu toate celelalte. astfel. ci doar cea esenţială. care include operatorii de conectare. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. ca o structură psihică multidimensională. 15 . Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. afective şi volitive. relaţii de compensare. care include structurile: cognitive. Din punct de vedere funcţional. conducând la diverse tipologii caracteriale. specifică şi unică. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă.Atitudinea este poziţia internă. se elaborează sistemul atitudini-valori. Atitudinea apare. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. relaţii de coordonare (de cooperare). ca notă distinctivă a personalităţii. de declanşare şi ai conexiunii inverse. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Ponderea celor trei componente (cognitivă. cu valoare morală. În funcţie de obiectul de referinţă. motivaţionale şi afective. ele devin valori. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. de activare. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. atitudinea faţă de ceilalţi). Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare.

afectiv –motivaţionale. se organizează. independente unele faţă de altele. se relaţionează reciproc. nu atât gradul lor de dezvoltare. afectiv-motivaţionale şi volitive. Între subsistemele personalităţii se disting. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. ci interacţionează unele cu altele. în general. caracterul influenţează (controlează. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. VIII. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. de dezechilibrare a acesteia. morale).Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. b) relaţii de interinfluenţare. voliţionale. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. cu efecte pozitive / negative. c) relaţii de compensare. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. laturile) personalităţii nu sunt separate. intersubiective. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. de avantajare sau periclitare. Trăsături particulare (cognitive. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. antagonice. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. La rândul său. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. d) relaţii de feed-back. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. dimpotrivă.

nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. Important este. astfel. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. în afara inteligenţei (factorul esenţial). atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). Inteligenţa este subordonată creativităţii. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. Modificarea manifestărilor activitate. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. inteligenţa activă (optimală). de compatibilitate. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. Creativitatea presupune. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. 3. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Eul este nucleul central al personalităţii. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. însă. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. 2. de concordanţă. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. influenţa este pozitivă. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). şi alţi factori. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). IX. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. 4. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor.

funcţia motivaţională. Eul corporal (fizic). despre ceilalţi şi despre lume. Astfel. În cadrul personalităţii. profilul social şi profilul mixt. Eul conţine personalitatea şi. spre realizarea scopurilor. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. componenţa şi structura psihică a Eului. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. G. generând astfel sentimentul identităţii. c. – la câteva criterii. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. orientarea finalistă. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. personalitatea e mai largă decât conştiinţa.informaţiilor despre sine. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). exprimă personalitatea. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. ci ca un adevărat sistem de valori. Eul este. organismul e mai larg decât personalitatea”. Allport. însă nu orice fel de conştiinţă. Eul social. Eul psihologic. În afara elementelor menţionate. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. profilul spiritual. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. 18 . b. un construct între conştiinţă şi personalitate. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. în acelaşi timp. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. majoritatea lor au unele aspecte comune. 3. 2. şi anume: a. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. gândirea. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. Din punct de vedere structural. şi anume: funcţia cognitivă. funcţia de mediere şi reglare. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. proprietăţile (particularităţile) Eului. de fapt. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. reflexivitatea.

în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. consevatorism – radicalism. cu orientări valorice diferite.X. comportamentul interpersonal concret. şi nu personalitatea globală. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 .afectiv. astfel. Ea se relevă acestora. de validare). Ulterior. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. F. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. În funcţie de cele 3 dimensiuni. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. XI. generând. totodată. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. şi anume: nivelul interpersonal. formele „B” şi „C” (de control. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte.

produs psihic (retrăirea stărilor afective. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. înţelege şi evalua stările. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). Empatia nu este înnăscută. de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. d.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. Empatia vizează două componente psihologice: a. b. e. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). predictivă. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. subiectiv).Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. empatia include mai multe ipostaze. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. adaptarea socială a personalităţii. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. d. b. 20 . cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). fenomen psihic (fapt interior. deşi presupune identificarea cu celălalt. a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. performanţială. Fiind un construct multidimensional de personalitate. S. acţiunile. de comunicare (interpersonală). c. gândurile şi acţiunile celuilalt). modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. gândurile. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. c. b. transpunerea în stările afective ale celuilalt). şi anume: a. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. însuşire psihică (trăsătură de personalitate. la un nivel superior. proces psihic (desfăşurare multufazică. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale.

În acest sens. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. ea devine. concepţii. crearea de valori sociale. 5. psihologia personalităţii. se construieşte în cursul ontogenezei. discontinuu. 8. domeniul medical. începând încă din primele zile ale copilăriei. 3. 9. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. atitudini. psihoterapia. c. uniform.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. scopuri. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. 2. elaborarea. coerent. nivelul structurilor dezvoltate. continuu. capacitatea individului de a se pune în valoare. nobil. artistic şi literar. capacitate de adaptare redusă. 7. de a se face recunoscut de alţii. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. neuniform. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. funcţionalitate ineficientă. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. XII. de alţii şi de sine. nivelul structurilor primare (globale). susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. 21 . integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. 10. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. motive. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). nivelul structurilor semidezvoltate. 6.devenirea conştientă de lume. 4. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. b. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. M. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. didactic. cu efecte adaptative. ci şi regresiv. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. K.

Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. nestăpânită. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. adaptare. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. vom avea caracteristicile personalităţii imature. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. La polul opus.unificare. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). Personalitatea optimală (termen introdus de W. 2. securitatea emoţională (autoacceptarea). performanţă. hiperexactă. se situează la limita dintre normal şi patologic. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. Allport. 3. G. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. emotiv. C. Rogers. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. autorealizare (A. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1.B. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului.Maslow). Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). exaltat. 22 . Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. labil. personalitatea pozitivă). hiperperseverentă. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. obiectivarea Eului (autocunoaştere. distimic. cu tendinţa spre patologic. trebuinţa spre unitate. funcţionalitate eficientă. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. exigenţa Eului. 2. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. şi negative. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. Maslow. ci şi numărul lor. percepţie realistă. capacitate de autoreglare. C. umor). sănătate mentală. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. trebuinţa spre flexibilitate. 3. predispune la manifestări patologice. 4. intuiţie. anxios. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. în condiţii defavorabile de viaţă. 5. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). eficienţă (personalitatea optimală.

1991. 2005. 2006. c. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. d.6. personalitatea ideală (imaginea dorită). Carl Gustav. în mod corespunzător. Bucureşti. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. M.D. obiectivată în comportament). personalitatea manifestată (exteriorizată. vol. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Sheila Hayward. 3. evita. nesistematică a faţetelor). Jung. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Mihaela. În funcţie de diverse criterii. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). 4. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. II. Editura Tehnică. Bucureşti. Corina Ţuţu. Opere complete. în cele 4 tipuri majore de personalitate. tipul instabil (acţiunea independentă. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). 23 . f. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. Editura Fundaţiei România de Mâine. Allport. 2004. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). Gordon. Bucureşti. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. 2. Ann Birch. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. multe alte tipologii ale personalităţii. 3. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. Psihologia personalităţii. Bucureşti. Tipuri psihologice. putem forma. Editura Didactică şi Pedagogică. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). e. şi tipuri de Eu. totodată. necorelată. 4. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. vol. Mihai Golu. 1999. Diferenţe interindividuale. 5. prin intervenţii educative şi terapeutice. subordonarea sau chiar anularea celoralate). Editura Trei. Cunoscând tipurile de personalitate. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. b. 2. şi anume: a. Fundamentele psihologiei.

Editura Pro Humanitate. 8. Bucureşti. Iaşi. 24 . Bucureşti. Ralph Linton. Mielu Zlate. 1997. Editura Victor. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Tudora Sima. Elemente de personologie. Bucureşti. Marcus. Editura Ştiinţifică. 7. Stroe. 2001. 2000. Empatie şi personalitate. Editura Atos. Editura Polirom. Mihaela Roco. Bucureşti. 9. 1968. 2004.6. Fundamentele psihologiei. 10. Fundamentul cultural al personalităţii.

precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. drd. Ca urmare. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. de la naştere până la moarte. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. pe când psihologia genetică. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. I. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. 1 . precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. la rândul ei. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. este o ştiinţă a dezvoltării.

dimpotrivă aspectul lor evolutiv. 2002. Piaget în Elveţia şi H. De asemenea.3). 2002. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. Houde. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. Gesell în Statele Unite. Neveanu. p. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. ci. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Sillamy. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. p. J. noţiunile de continuitate. psychology of life (life-span psychology). Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. 1997). aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. spun cercetătorii francezi citaţi. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. 1978). Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. Psihologia dezvoltării (în engl.plecând de la studiul copilului.P. Pedinielli. finalitate şi evoluţie (Bideaud. Psihologia genetică reprezentată de A. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. O accepţiune generală a termenului este 2 . în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Guidetti.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. de asemenea. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Pentru termenul de psihologia vârstelor.

precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Cu alte cuvinte. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. educaţional. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. deşi vârsta în sine nu le explică. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. ierarhizate în timp. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. psihice şi sociale. socio-cultural. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. Explicaţiile 3 . dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. afective. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. profesional (U. explicarea. Şchiopu. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. cognitive. De exemplu. în prefaţa la Psihologia vârstelor. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. 1997). în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. diagnoza şi consilierea. psihice. provizoriu sau definitiv. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Şchiopu. 1997).

În concluzie. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. controversate. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. De exemplu. care se pot constitui în teme principale. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. şi nu transformări. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. dezvoltarea înseamnă a creşte. implicând adăugiri.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Se 4 . psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. a se maturiza şi a învăţa. De aceea. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. precum şi caracteristicile dominante.

O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. rezultatul maturării în final este acelaşi. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. 4) sau celor fiziologice (M. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. Zlate. De exemplu. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. 5 . Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R.pot identifica creşteri ale masei somatice. sunt exemple clare de creştere. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. Asemenea schimbări. Lefrançois. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. p. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. maturare şi învăţare. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. 1993). iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare.

concepte. 1. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. 6 . aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. Aceste afirmaţii. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. şi abordările psihanalitice. Studiul teoriilor dezvoltării este important. cât şi pentru viitor. principii. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. teoriile învăţării sociale. Piaget. De aceea. mergând până la principii şi legi. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. adânc înrădăcinate în individ. atât pentru timpul prezent. dar şi predicţii pentru fenomene. În opoziţie cu aceştia. ipoteze. de regulă în plan inconştient. II. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării.

Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. refularea şi cenzura. Atât în teorie. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Aceste mecanisme sunt: catharsisul. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. în consecinţă. simbolizarea. 1975). ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. sublimarea. format din instanţe cu specializări funcţionale. fumatul). Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. cât şi în practica sa. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. suptul degetului. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 .

pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). instinctual. 36). în final. denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. trecând prin etapa anală.etape ale apariţiei. muşcatul. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. etapa genitală. Pe scurt. etapa falică. 1998. p. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . Ego şi SuperEgo (vezi figura). teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. înghiţitul şi joaca cu buzele. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. etapa de latenţă şi. ID-ul este dominant. precum şi reţinerea lor.

psihologia gestaltistă. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. 9 . educaţia timpurie. literatura şi arta. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. în acelaşi timp. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. psihiatria. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. tată. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. educaţia specială. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. EGO. respectiv. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. EGO. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării.Oedip sau Electra. Lefrançois. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. îngrijirea copilului. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. 1983 2. psihologia şi consilierea confesională. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. ID. ID. * După Guy R. dezvoltarea copilului. psihologia socială.

ori un moment critic. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. În fiecare stadiu are loc o criză. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. De exemplu. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E.

folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. sexualitatea. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. acesta face un experiment în 1920. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. prietenia. de a muri 3. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. cooperarea. Impresionat de activitatea lui Pavlov. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. Locke asupra intelectului uman. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . Watson. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. aplicat comportamentului copiilor.

În acest moment. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. Prima. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. rigidă şi extremă. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. În locul căldurii şi dragostei. ţinuţi pe genunchi. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. sete şi sex. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc.obiect alb. 12 . Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. sărutaţi. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. De exemplu. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. În acest scop. dar blând. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului.

acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. După Skinner. altele cum ar fi lauda. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. o jucărie nouă. Ca urmare. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. 4. De exemplu. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. El a observat a atât animale. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. cum este agresiunea. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. Freud. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . În contrast cu acestea. zâmbetul. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. pe lângă hrană şi băutură.

Se conturează astfel o serie de variante teoretice.detaliu. Cu această constatare. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. Adoptând teoria lui Hull. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. atenţiei. pedepsire. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. aprobării părinţilor. 1939). metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. Hrănirea promptă. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. Hull. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. Această dorinţă de apropiere. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii.

copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Cu toate acestea. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . de a reţine şi abstractiza. De exemplu. 5. J. Comportându-se ca aceste modele. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. fără pedepse sau recompense directe. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile.

Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. de asemenea. deci. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. 16 . iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. adaptare). iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. adică de structurare prin incorporare şi. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Acomodarea comportă. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. O schemă se conservă. structuri de grup). Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. dar percepem acţiunea. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. dar se poate modifica fie generalizându-se.dezvoltării sunt indisociabili. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Astfel. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. prin acomodare. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. Nu percepem schema. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Pe plan biologic. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. se consolidează prin exerciţiu. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. acomodare. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei.

Din această cauză. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. pentru dezvoltarea intelectuală. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani.există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. sau a altor agenţi fizici sau chimici). atât stadialitatea genetică. 17 . O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. vorbirea. III. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă.

(Florin Iordăchescu. hormonali şi de mediu. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. conform programelor genetice. 18 .prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. în special de către mamă. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. Să i se asigure o stare de sănătate bună. Ritmul de creştere. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). de regulă. prin supravegherea stării de sănătate. iar în cazul copiilor bolnavi. particulare fiecărui ţesut. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. p. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. de către părinţi. factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. adaptate nevoilor copilului. 199) 2. stimularea senzorială se va face de către specialist. de compoziţie şi funcţie celulară. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. 1998. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. prin imunizări etc.

tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic.E. 55-73). factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. sex. obiceiuri elementare. la 3 ani. 3.100 gr. a membrelor. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului.. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. climatul afectiv. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). 1975 p.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. dentiţiei (Ferrier P. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. a cutiei craniene. coloanei vertebrale. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii.5 kg. În primul an. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. 1983). greutatea medie este de 9. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. la 1an ajunge la 1.

De exemplu. reprezentarea şi limbajul. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. la muşchii gâtului. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. De aceea. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. căţărat. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. târât. desfacere. la apucare. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. mâncând cu linguriţa). Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. descendent de la muşchii oculari. să ridice.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. de la manevrarea imprecisă. Dezvoltarea psihomotorie. În acelaşi timp. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. învârtire. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. să tragă. să spargă. redresând capul. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. Acum este capabil să împingă. dulapurile. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. să smulgă. La doi ani este capabil să deschidă uşile. Legea dezvoltării proximo-distale.

tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului.S. Normele dezvoltării. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. observă examinatorul. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. Surâde când i se vorbeşte. emite vocale izolate Gângureşte. de la umeri la mână şi aşa mai departe). permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. Mimică la figura umană. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . Tonusul este legat de evoluţia posturii. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă.S. inexpresivă.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R.) Mici zgomote Figură guturale. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. Evoluţia tonusului şi a posturii. râde. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A.

se ţine în picioare când e susţinut de mâini. se întoarce de pe o parte pe altă. prehensiune palmară. ţine un cub. cade în mâini. duce obiectele la gură. prehensiune precară. ridică mâinile după obiecte. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. Prinde cu amândouă mâinile. Pricepe „nu”. Ta. mănâncă singur un biscuit. Ma. Descoperă un 22 Silabe izolate. recunoaşte biberonul. prehensiune radio-palmară. Gângureşte. 9 10 Stă în pi- . tata. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. priveşte alt obiect. apucă al treilea cub. încearcă să reapuce un obiect căzut. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. mângâie imaginea din oglindă. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. priveşte al doilea.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. 6 Întoarce capul la sunet. Loveşte un cub de altul. Papa. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. mama. Suge jucării. Răspunde la nume. ţine un cub. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. Stă în şezut susţinut. Vede imediat un obiect. Apucă bine alimente solide. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. Stă în şezut. zgârie diferite obiecte. Ba. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. Recunoaşte jucării. Îşi ţine biberonul. imită sunete. culcat duce piciorul la gură. înţelege. Ta. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut.

Fraze din 3-4 cuvinte. lângă bară. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. 20 de cuvinte. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. ascultă ordine. Încearcă să construiască un turn din cuburi. cere când vrea să mănânce şi să bea. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. răspunde la nume Spune două cuvinte. denumeşte imagini din cărţi cu poze. arată celor din jur ce îl interesează. Controlul parţial al sfincterelor. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. Aşază jucării pe o suprafaţă. mama. pricepe să dea obiecte la cerere. imită sunete. repetă cuvinte. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. se ridică susţinut. aşază un cub pe o suprafaţă. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. Turn din două cuburi. dă cu piciorul în minge. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi.11 12 cioare. combină spontan 3-4 cuvinte. prehensiune cu opozabilitate În picioare. mâzgăleşte spontan pe hârtie. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. mama. urcă scările ţinut de o mână. Bea singur din ceaşcă. se aşază singur pe un scăunel. tata. limbaj sub formă de jargon. Merge. 4-5 cuvinte. „bravo!” „Pa!” 15 Papa.

se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. Utilizează prepoziţii. Verza. copiază cercul. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. se îmbracă şi mănâncă singur. verbalizează ceea ce face. Ştie să-şi spună sexul. ţine corect creionul. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. tu. încearcă să se ţină într-un picior. al meu. 24 .verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. Ţine corect creionul. merge pe bicicletă. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi.Utilizează mele complet. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. riţa. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. răspunde la întrebări. încearcă să se ţină într-un picior. 1993). directă. „eu” pentru a utilizează plu. Zlate. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă.se denumi ralul. se îmbracă singur cu o jachetă. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. Sare pe ambele picioare.

dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. 2 luni – gângureşte. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. aude. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. la 3 ani şi jumătate. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. vrea. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. 3 luni – vocale şi consoane izolate. Zlate (1993. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. dacă nu mai multe dintre acestea. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. 4 luni – tendinţa de modulare. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. Zlate. După M. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. 7 luni – vocalizează 25 . La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. simte. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. 6 luni – sunete mai variate. 1993). indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. 5 luni – sunete în ritm alert. Verza. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. p. În România. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent.

4. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. 24 luni – propoziţii din 2. 30 luni – vocabular activ bogat. în vocabular activ. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. 11 luni – cuvânt cu sens. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. limbaj constituit gramatical. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. pronume). sensul pluralului. verb conjugat. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. 8 luni – pronunţă silabe. 3 cuvinte (substantive. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des.1. 9 luni – silabe repetate. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. adjective. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. receptiv la cuvinte noi. foloseşte corect pluralul. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). foloseşte cuvinte – propoziţii. pronume personal. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . verbe. cuvinte din mai multe silabe. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. 33 luni – poezii scurte.silabe. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei.

apoi semiotică. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. 27 . Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. imaginile mentale şi limbajul. În jurul vârstei de 2 ani. este marcată de trei mari achiziţii. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. 4. 2002. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. 111). Prima etapă este activă. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. p. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile.2. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. Această perioadă de după vârsta de 2 ani.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. jocul simbolic. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic.

Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. Smith.L. structurală. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. deşi în atribuirea acestui termen copiilor.J. 28 . Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. anal şi debutul celui falic. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. R.5. Freud propune cinci stadii: oral. Atkinson. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. 2002.E. 579). Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. J Bowlby. Atkinson. Birch. Bem. falic. p. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. 2000.C. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. El se referă la „instincte sexuale”. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. E. anal. p. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. 168). 111). etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. de latenţă şi genital. nevoia de contact social care este o nevoie primară. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. p. D. Un alt psihanalist. etologie şi psihologie cognitivă (R. 2002. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică.

Ca urmare. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. 1993). Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. Zazzo şi A. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. 6. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Identitatea se construieşte procesual. aceasta durează în timp şi spaţiu. După R. 1993). M. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Verza. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Zlate. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Verza. Zlate. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Odată stabilită legătura de ataşament.

imagine. Din acest moment el surâde în oglindă. Verza. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . p. ca urmare. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. 1993. astfel. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). Zlate. Şchiopu. aceasta fiind doar o imagine. că imaginea nu prezintă un alt copil. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. Verza. oferind în acest fel propria lor recompensă. Între 18 şi 24 de luni. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. 127 şi Golu. IV. 1997. Cercetările arată că. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. apreciază autorii. p. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. copiind comportamentul părinţilor. E.

copilul trăieşte frenezia explorării mediului. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. echilibru şi calitatea mişcărilor. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. care devine un proces orientat. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. jocul este mai bazat în acţiuni. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. 2. forţa şi coordonarea mişcărilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. deşi activitatea de bază rămâne jocul. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. sunt utilizate unele procedee de memorare. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. În general. fapt ce îi dezvoltă percepţia. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. apar primele forme ale gândirii logice. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere.mare (5-6 ani). Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. Preşcolarul mare. Începe pregătirea pentru şcoală.

Verza. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). 1984.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . 1993. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă.200 gr. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. p. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. Creierul are o simetrie anatomică. de exemplu. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. ceea ce permite o mai bună coordonare. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. Procesul de osificare continuă. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. dar şi o asimetrie funcţională. 3. 79). Zlate. de la 370 g la naştere. cântărind cca 1. îşi triplează greutatea la 3 ani. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. se constituie curburile coloanei vertebrale. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. p. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. de asemenea. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. 26). se măreşte volumul creierului. 7 ani el va reprezenta cca 1/6.

Acum. în ansamblu. spune că e un câine mare. astfel încât o posibilitate mai mare. în special de către educatoare (Tinca Creţu. dar. 2001 p. timp. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. fie dominante perceptive. dacă vede la grădina zoologică un lup. dacă vede un recipient ca un cilindru. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. arată Wallon. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. Limbajul. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. 33 . fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor.şi auditivă. percepţia rămâne globală. neîngrădită. 1964. formă. mai ales cea a structurilor verbale. p. saturate emoţional. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii.Wallon. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. dar uneori transferurile sunt deformate. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur.149). este un suport necesar al reprezentărilor. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. manipularea. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. 2001. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. p. spune că e pahar. în structura imaginii se impun. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. 214). astfel. de acces la obiecte. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. Formarea reprezentărilor de mărime. compunerea şi descompunerea lor.

Inhelder. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. Luquet (1927). Piaget. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. 1993. Piaget. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. Verza. B. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. toate sunt puse pe acelaşi plan. p. 81). după Tinca Creţu. se individualizează (Golu. funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. nu respectă perspectiva. imagine mintală. p. gest simbolic (J. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). ci şi la închegarea personalităţii sale. 4.H. Zlate. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. alimentare. 1976. colective. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. 45). stadiul realismului fortuit de la 3 ani. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. sunt convenţionale. 34 .Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani.

după 7. dificile. evocarea verbală – limbajul. 6 ani. b. 3.preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. e. c. 8 ani apar cele cinetice. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. jocul simbolic la 2. la răsturnări de roluri etc. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. 2. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. d. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). reproductive şi anticipative. „realismul fortuit”. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. 9 ani). cinetice. „realismul intelectual”. fobii. apărarea împotriva angoasei. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. „realismul neizbutit”. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. – statice. de transformare. 4.. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. 3 ani şi 5. 35 . imaginea mintală = imitaţii interiorizate. desenul – 1. „realismul vizual” (8. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. de aceea el este centrat pe sine însuşi. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. agresivitate sau identificare cu agresorii.

felul în care se reprezintă pe sine. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. În concluzie. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. vii şi conştiente. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. copilul procedând de la singular la singular. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. ci conferă realităţii explicaţii confuze. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). procedând într-o manieră aparent logică. intuitivă şi preconceptuală. Schemele verbale devin ele însele preconcepte.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. personajele fantastice pot interveni în viaţă. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 .

dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. erorile fiind din ce în ce mai rare. p. Carroll. Verza. 1993. p.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. 47). 114). deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. 37 . Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. Zlate. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. 2. identifica. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte.500 de cuvinte la 6 ani (W. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. către vârsta de 3 ani. 1979.B. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). p. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. discrimina şi manipula). până la 2. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). 5.000 de cuvinte la 4 ani. 87). 2002. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani).

– relatează despre 3 imagini. 6. de fixare a experienţei cognitive. 1963.Sintetic spus. precum şi componente eferente motorii. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. 1973. Şchiopu. – recunoaşte corect 3. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). „tu”. 240). Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. Deşi monologul este extins în această perioadă. „voi”). Limbajul intern este un limbaj interior. p. 266). Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. el nu reflectă. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). p. şi de organizare a activităţii(U. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. Slama-Cazacu. pentru această perioadă. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. egocentrismul. „noi”. 4 litere. – recită poezii lungi cu intonaţie. acum are loc un progres care face ca 38 . 1966). obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. kinestezice. cuprinde componente auditive şi vizuale. în concepţia cercetătoarei. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. „mâine”). motivaţiilor.

de exemplu. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. prietenia şi dragostea). Şchiopu. 39 . Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. 1963). Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. p. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Şchiopu. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. mulţumirea. 1963. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. Tot acum. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. când se loveşte. corecte faţă de sine însuşi. iar treptat se constituie memoria afectivă. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. arată psihanaliza. reuşeşte uneori să nu plângă.245). ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U.emoţiile să fie mai profunde. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi.

spune Freud. în construirea limitelor (structurarea superegoului). joacă un rol determinant în construirea personalităţii. copilul fiind încă centrat pe sine. arată psihanaliza. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. Constanţa atitudinilor. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. 2002). contribuie în primul rând la acest proces. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. 40 . Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Complexul de ambele tipuri. Houde. în orientarea dorinţei umane. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. Pedinielli. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor.177). aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Copilul. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. precum şi a fiziologiei actului sexual. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. 2001. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. 7. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. p. consistente şi de durată. Ca o concluzie. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. perioada de graţie de la 4 la 5 ani.

una în care 41 . ci şi la nivelul rolurilor. V. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. la băieţi.13. el caută acum aprobarea.). imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii.5kg/an. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. Este o perioadă de narcisism. prin poziţii incorecte. Ciofu. Berk. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. producţia de neuroni este completă. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. implicit forţa musculară. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. Continuă procesul de osificare. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Celulele gliale. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1.203. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. 1998). ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. atitudinilor. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. personajelor. Ciofu. p. 1997). p. creşte volumul masei musculare.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. 115-130 cm. În perioada precedentă. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. Coloana vertebrală devine mai puternică. C. Perioada este una de tranziţie şi deci. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. iar la fete între 110-130 cm. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin.

fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. trunchiului şi apoi ale picioarelor. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. Mai mult. 1978).pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. 1984). pentru cei mai mulţi indivizi. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. Golu. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. ca şi cele secundare. 2. precum şi de feedbackul necesar. 1993). este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. controlând mişcările mâinilor. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. largi. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. şcolarul mic oboseşte uşor. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. La naştere regiunile primare ale cortexului. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. De exemplu. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil.

cât şi conţinutul. mental). De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. 43 . Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. înainte. 2002). se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. Percepţia câştigă noi dimensiuni. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. minute. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. p. înapoi) şi se formează simţul orientării. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. 1993). p. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu.câmpului vizual central şi periferic. Golu. în imagini. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. stânga. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii.115. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta.111. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere.

2002). Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. în stadiul care ne interesează. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. lungime. Pedinielli. relaţie şi număr. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. înmulţirea cu împărţirea. Houde. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. 44 . Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi.115. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. în mod simultan. 331. p. materiei sau masei. precum B egal cu A. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. volum (Bideaud. apoi prin reciprocitate. reale şi manipulabile. greutate. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. analiza cu sinteza.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. 2002). Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. ci doar inversarea.

Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. – clasificare (grupare după criterii – formă. numărul. 1973). serierea. − structuri operatorii de clase. potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. descrescător). intuitive. culoare. Dezvoltarea limbajului. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. generalizări înguste. În concluzie. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. 3. imediate. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . de experienţa imediată. sărace. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. mărime). Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. seriază. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. limitate. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. naive ale etapei precedente.

exprimarea. greutatea. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. citirea şi scrierea.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. La sfârşitul perioadei. J. general umană. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. Şarlău. 1984). dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. enunţul verbal exterior. viteza. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. grafic etc. scriere. Golu. vorbire. abstractizarea. categorial. volumul. activitatea verbală impresivă (audiere. şi de la cuvânt la idee. activitatea verbală expresivă (vorbire. clasificarea şi concretizarea logică. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului.M. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. citire. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. comparaţia. structura semantică de profunzime. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. timpul. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. spaţiul. decodare (G. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). generalizarea. Se merge de la idee la cuvânt. citire). W. Activitatea verbală are componente cognitive. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea).000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. codare. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. 46 . scriere). Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. ridicându-se în plan abstract. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare.S. afective şi motorii. sinteza. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. sonor.

în principal vederea şi auzul. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. corectarea articulării şi pronunţării. Şerdean. 1999). p. automatizarea citirii. 25. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite.48. citirea textelor simple. La un alt nivel. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. de la sunete la silabă. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. deci metoda trebuie să fie fonetică. Ray. înţelegerea celor citite. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. iar pe de altă parte. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. 1978). dobândirea mecanismelor funda-mentale. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 .Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. motivaţia. după care să se parcurgă drumul invers. delimitarea sunetelor din cuvinte. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. Vrăsmaş. Rast. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. dezvoltarea vorbirii. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. p. citirea expresivă. 1993). Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. citirea curentă corectă. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. Gândirea. Mialaret.

mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. Vrăsmaş. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. 1999). În privinţa deprinderii scrisului. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. corporală şi cea grafică. nivelul motor. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. legătura dintre expresia orală. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. Cele două mişcări se unesc. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. precum şi realizarea mobilităţii acestora. Vrăsmaş. abecedară şi postabecedară. semne convenţionale.28. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. în structuri. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. Se poate constata o schimbare a 48 . arată A. p. antrenarea simultană. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. Scrierea. desen) şi în speţă (E.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. controlul kinestezic şi controlul vizual. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. 4. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. în învăţarea semnelor grafice. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii.

cât şi la decentrarea intelectuală. cognitivă. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. Debutul stadiului este numit de către H. care va permite regruparea. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. dar şi cu cele ce vor surveni. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. dar el rămâne deocamdată ocultat. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). VI. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. aşezarea lor în categorii. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. Perioada este caracterizată de 49 . alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. pentru lumea exterioară. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. modificarea categoriilor anterioare prestabilite.intereselor. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului.

R. dinţii neregulaţi. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . precum coşurile. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. Probleme. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. Datorită creşterii explozive şi inegale. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). 1950). el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. după această perioadă el este capabil să aibă copii. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). pielea grasă. ochelarii. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. iar înălţimea cu 27%.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. Lefrancois).

creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. Se produc modificări sensibile. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. din punct de vedere morfologic. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. cât şi în funcţiile diferitelor organe. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. în greutate. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). clitorisului şi uterului. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. lungime. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. în greutate 4.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. De aici. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. Tot aşa. dezvoltarea glandelor mamare la fete. mâinile şi picioarele lungi. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. schimbarea vocii. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . În perioada adolescenţei.

sunt mai populari. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. 3. mai încrezători în sine. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine.R. atât la fete. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. Lefrancois). Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern.scoarţei cerebrale. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale.C. 52 . astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. De aceea. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. alţii mai puţin. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. sunt neliniştiţi. 2. 1965). cât şi la băieţi. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. Jones. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse.

Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. de apartenenţă la grup. M. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. Golu. de predicţii. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. Zlate. (P. 1993). de independenţă. autoeducare în adolescenţă. şi nevoia modelelor. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. autodepăşire. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. de planificare. 158). 1993. În consecinţă. După M. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. Zlate. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. spiritul critic şi autocritic. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. Nevoia de independenţă. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. E. are loc acum un proces de dezvoltare. de definire a personalităţii. capacitatea de interpretare şi evaluare. 53 . Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. de anticipare. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. p. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. de a fi afectuos. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. Verza.de depăşire.

spune Jean Rousselet. 1963. manifestări de protest. p. Ca 54 . precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. p. de răzvrătire. Creşte acuitatea vizuală. 4. mirosul. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. înţelegerii nuanţelor din vorbire. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Adolescentul insistă. se lărgeşte câmpul vizual. asupra studierii defectelor sale. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. 137). Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. 425). Are loc erotizarea sensibilităţii. Se dezvoltă gustul. capacitatea de acomodare. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. 1969. vederea la distanţă (gradul de distanţă). Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. sensibilitatea cutanată. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. Şchiopu.conduita închiderii în sine. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. conduita exaltării şi afirmării.

p. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. devin mai eficiente. mai complexe şi mai variate. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Observaţia este folosită pentru a verifica. mai solicitată în probleme noi. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. obiectiv. se determină criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. În conformitate cu teoria lui Piaget. problemă. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. voluntară şi perseverentă (U. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Şchiopu. 432). Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. Şchiopu. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. 1963). Adolescentul dispune de o percepţie complexă. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. 1963. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale.

Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. elaborare de ipoteze. 5. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. la siguranţa şi confortul oferit de familie. De asemenea. p. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. 1979. contraargumentare. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi.R. Inhelder. Lefrançois). Carroll. financiară de confort. cât şi pentru adolescent. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. mai ales relativ. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. 112). Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. p. 95). 1976. Piaget.R. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. acum devine importantă şi pentru băieţi. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. de demonstrare. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. B. Relaţiile între băieţi şi fete.

VII. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. Conflictul între generaţii este un clişeu (G.B.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. proces care începe de la 25 de ani. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. PERIOADA ADULTĂ 1. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. R. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. H. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni.

apariţia ridurilor. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. cât şi sensibilitatea tactilă. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul.şi mai departe. Volumul şi distributivitatea 58 . Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. creşte greutatea corporală. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. ele pot să le conserve încă multă vreme. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. Sunt de asemenea mai discrete. încărunţirea şi rărirea părului. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult.

dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. activă creatoare. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. 2. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. activitate cumulativă. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. relaţii sociale şi de muncă în expansiune. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. implantaţie profesională intensă. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). p. datorită multiplelor structuri ce se 59 . Verza (1981. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante.cresc mai mult. Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. este caracterizată de activitate profesională intensă. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Şchiopu. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. E. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale.

solidifică acum. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. C. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. 3. umanizarea valorilor. independenţa relaţiilor personale. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. creşterea intereselor. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. 60 . În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. Ca o concluzie.

325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. prin raţionamente ipotetice deductive.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. U. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Voneche). necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. Gruber. nevoia de precizie. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). p. evaluarea independentă a surselor de informare. tehnicile. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. Şchiopu şi E. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. dar memorarea logică este mai rezistentă. extragerea ideilor esenţiale. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. multiliniar (Chandler). Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . Verza (1997. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). procedeele necesare domeniului. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. stadiul în care se află aceste capacităţi. critica pragmatică a noului. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. cerinţă de aplicare şi practică. dialectică şi pragmatică.

extrapolarea abuzivă. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. 4. 14). Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. Vinţanu. prelungeşte durata participării la vârsta activă. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. 1998. 280). Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . N. Explicaţii tautologice. p. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. p. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. Concluzionând. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. Interpretare antropomorfică. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. Generalizarea. Regruparea incorectă a noţiunilor. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. spune Allport (1991. apreciază N.capabili de operaţii logice formale. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. ci şi mijloc de învingere a alienării.

studiul nostru. Autoacceptarea. sentimentul securităţii. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. domestic şi religios. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. Sintetizând. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. familia noastră. p. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. mândria. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. 1991. politica sau aspiraţia religioasă. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. ocupaţia favorită din timpul liber. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. p. intimitate. exemplifică Allport. deci. abilităţi şi sarcini. Va vedea obiectele. recreaţional. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. toleranţa la frustraţie. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. 280). Filosofia unificatoare a vieţii. Securitatea emoţională (autoacceptarea). oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . din perspectiva lui. Percepţie realistă. În contrast. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. politic.necesară cu vârsta cronologică (idem. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. compasiune. educaţional. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. plăcerea. spune Allport. 287). starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. iar domeniile sunt: economic. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman.

posibilităţi multiple de dezvoltare. adaptare restrânsă. Atât sfera profesiunii. Verza (1997.relevantă pentru sine. împlinirii/neîmplinirii. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. E. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. simţ al ratării latente/active. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. investiţie de aspiraţii crescătoare. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Şchiopu. flexibilitatea acestora. fără investiţii de aspiraţii. inadaptarea profesională. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. disconfortul „şocului realităţii”. p. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. propriile calităţi şi valori. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. adaptare gradată. legate de educaţie şi 64 . Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. 3. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. 2.

viaţa familială şi cea socială. E. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. un proces de adaptare activ. creşte intimitatea. libidoul foarte activ. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). cea de părinte. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. White R. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. psihologice şi biologice. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. p. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. 5.instruire. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini.W. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. Comportamentul de rol. cunoştinţe). White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. crescător. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. creativitate. 65 . interese. U. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. Şchiopu. Verza (1997. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului.

Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. reciprocitatea performanţei de rol. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. libidoul este în continuare activ. căsătorite sau nu. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. apare erodarea intimităţii. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. rolurile profesionale sunt absorbante. se consolidează identitatea familiei. restrângerea numărului de copii etc. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. legătura matrimonială devine una de securizare. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. cuplurile. anularea capacităţii de procreare a femeii. temperarea discretă a libidoului. echivalenţa funcţionării rolului. Ca urmare.

Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. tatăl „bomboană”. de asemenea. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. dintre copiii care au un tată autoritar. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. 247). cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. autoritar. vedetă. calmă. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. „mondenă”. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. şi tatăl sportiv. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul.şi aşteptarea celeilalte persoane. p. 299). Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. 245). 1980. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. om de interior. meşter la toate. 1980. seducător. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. 1991. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. p. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. p. Nicolae Mitrofan. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. energică. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 .

într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. p. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. 1972.ideal (Rose Vincent. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. p. începând cu vârsta şcolară. în relaţiile cu familia şi prietenii. 330). dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. invadatoare. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. De exemplu. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. VIII. 1972. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. 12). aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. Cristian Ciupercă 1998. rolurile parentaleducaţional. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. 68 . 18). cel parental. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. în timp ce copilul creşte. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. p. orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. ci dimpotrivă. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. În contemporaneitate.

Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. Verza. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. Conform Merck Manual of Geriatrics. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. trofice. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. masa musculară şi rezistenţa. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). masa osoasă. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. Îmbătrânirea fiziologică. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. p. se realizează fără seisme prea evidente. 349). după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. În ansamblu. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. E. ale structurilor biologice ale organismului. Şchiopu. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. De asemenea. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. Acesta este unul din cele mai 69 . a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. 1997.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. metabolismul. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). 1992). îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. January 22. de consistenţă şi funcţionale. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani.

excitare. În perioadele adulte. 1997).importante efecte ale îmbătrânirii. aceasta având un conţinut ridicat de apă. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). Mişcările devin treptat mai greoaie.Şchiopu. Apar din ce în ce mai des insomniile. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. Scăderea auzului este o 70 . pierderea danturii. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. stocarea de informaţii şi. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. învăţarea. Verza. în genere. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. respectiv vederea devine mai slabă.Verza. Aparatul respirator funcţionează mai slab. în consecinţă. de atrofierea lor. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. Scăderea apei din organism este drastică. mai lipsite de supleţe. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor.1997). Şchiopu. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. De-a lungul vieţii. E. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. Respiraţia este mai superficială. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. şi competitiv. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. teamă. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. E. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. postură. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. dar şi de scăderea masei musculare.

altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. Skinner şi M. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. 2. Norton &co. oxigenare şi alimentare a creierului. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi.E. Se diminuează memoria de scurtă durată. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. 1983). iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. WW. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. Vaughan. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie.F. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice.

lipsa de interes. 1988). lipsa de somn. de ajutor în activităţile zilnice. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. pierderea în greutate. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. reducerea încrederii în sine.H Shulman şi R.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. văduvia. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. Berman. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. oboseală severă. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. constipaţia sau diareea. lipsa de speranţă. mod de a vorbi şi mişcări.

Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. marea bătrâneţe după 85 ani (U. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. de natură fiziologică. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. E. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. arterioscleroza cerebrală (B. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Alzheimer. precum şi de condiţiile de mediu. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Rămâne esenţială subidentitatea maritală.H. 1997). 3. Şchiopu. 1988). psihologice şi sociale (U. în concluzie. Berman. 4. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. bătrâneţea medie 75/85 ani. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. 1997). Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. Această reacţie este foarte frecventă. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor.asociate îmbătrânirii. E. Şchiopu. Verza. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. Pentru cei mai 73 . Shulman şi R. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Verza.

5. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. Conform aceloraşi statistici. a organizării de zi cu zi a activităţilor. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului.S. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Census Bureau. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. Conform U.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru.

violenţa familială. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. abuzul de droguri sau medicamente. substitut parental. sfaturi. 75 .. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. cei care acordă suport. G. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. D. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. banii de buzunar. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. activităţi de învăţare. rezervor de înţelepciune. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. copiii născuţi de mame adolescente.8 ani. SIDA.. cinci stiluri de interacţiune: distant. activităţi legate de religie. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. tinde să crească şi ea. cu 1. privitul împreună la televizor. fie emoţional. de asemenea. fiind în 1999 de 25. şi bunicul distant. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. şomajul acestora. cei care stau de pază. fictiv. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. comparativ cu anul 1998. căutător de distracţie. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. disciplină. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. & Trygstad.părinţilor. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. Weibel-Orlando au identificat. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici.3 ani – cf. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. cât şi indirect. de supraveghere şi de conservare a culturii. 1989). cei care păstrează tradiţiile familiei. fie material (Sanders. ritual.

2001. 1995 76 . Editura Fundaţiei România de Mâine. M. 3. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Verza. Psihologia copilului. Editura Didactică şi Pedagogică. Psihologia copilului mic. Adolescenţa. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. 6. Universitatea Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 2003. 1981. Editura Psyche. Nicolae Radu. 2006. Mihaela Minulescu. 5. 1993. Psihologia vârstelor. Editura Fundaţiei România de Mâine. Tinca Creţu. P. E. Psihologia vârstelor. Emil Verza.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Golu. Bucureşti. Zlate. Bucureşti. Schiţă de psihologie istorică. 4. Graţiela Sion. Psihologia vârstelor. 2.

Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. Real însă. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. ci o sinteză a acestora. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. ca model sau ca oponent. Exemplificări. Pe de o parte. la rândul ei. aşa cum arăta Serge Moscovici. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. I. cu alţi indivizi. că există un pact de separare. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. formată din indivizi care interacţionează. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. iar obiectul său îl constituie omul relaţional.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. 1 . Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. iar societatea – sociologiei. cooperează sau sunt în conflict. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. care se asociază. Societatea este. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. pact ce atribuie individul psihologiei. Aşadar. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural.

II. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). imaginată sau implicită a altora. numim această lungă perioadă preistorie. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . 4. iar cea de a doua marelui personolog american G. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. Nivelul microgrupurilor. naţiuni. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. Nivelul grupurilor mari. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. Înainte de a face aceste analize. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. Nivelul persoanei. Însă. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. colectivităţi. Allport . Nivelul relaţiilor interpersonale. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. În spaţiul culturii germane. popoare. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. căci nu există raporturi fără suporturi. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. Pantelimon Golu): 1. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. 2. mituri şi obiceiuri.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. 3.

imitaţia prin contagiune. în Franţa. creatorul şcolii sociologice franceze. mecanism care asigură difuzarea noului. În 1943 3 . Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. scrisă de americanul Edward Ross. carte apărută tot în 1908. Durkheim. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. 1924). Cam în aceeaşi perioadă. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele.psihologia popoarelor. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). La începutul sec. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. Este vorba despre un alt mare autor francez. în cea mai mare parte. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. cu sens negativ însă. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. G. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. oponent al gândirii lui Tarde. în care realizează istoria comparată a culturii. pe studii experimentale. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. Totuşi. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Acelaşi mecanism. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). Wundt.

Carl Hovland. Latane şi J. ş. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. Erickson). propagandei. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. comportamentul prosocial (B. Walster ). mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale.se înfiinţează. identitatea personală (E. Thurstine şi Rensis Lickert). Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. atracţia interpersonală ( E. Continuator al lui Sherif. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri.a.. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. Studiul atitudinilor. sub conducerea lui Lewin. asupra agresivităţii. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. Tajfel). armatei. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. Moscovici). Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. critica metodelor folosite. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. dar şi a tensiunilor. Darley). Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. Astfel. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. Fritz Heider propune teoria atribuirii. În această perioadă. identitatea socială (H. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Berscheid şi E. în principal sub aspect metodologic. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. Pe de altă parte. contaminarea ideologică etc. fluxului afacerilor.

ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. într-o serie de constatări intuitive. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. Sudeţianu. Bologa. A doua jumătate a sec. Ştefănescu-Goangă. Cărţile de călătorie. XV – XVI. Al . beletristică. s-au accentuat unele tendinţe. Cantemir etc. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. folclor. D. 3. a conducerii. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. analiza discursului. Drăghicescu (viziunea dinamică. Tudoran. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. psihologia umanistă. la fel ca şi pe alte meleaguri. D. III. etică. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. etnologie. a opiniei publice. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. pe care o considerăm clasică. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei.îndoială. interacţionistă între individ şi societate). Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). Elaborările cronicarilor români din sec. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. În această perioadă. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1.Roşca. N. Cantacuzino. Costin. D. corectând limitele teoriei tardiene). Ureche. istorie. C. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. Teodosie” 2. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. N. C. 5 . L. Printre acestea se numără construcţionismul social. XVI – XVII – D. psihologia reclamei. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. G. D. ce va fi multiplicat.

În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. creativitatea individuală şi de grup. autonome. susţinut de Pantelimon Golu. funcţia sa socială.În anul universitar 1947 – 1948 Al. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. ci aparţin unui om concret. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. relaţiile interpersonale. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. 6 . la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. experimentală şi de teren. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. IV. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). − rolul interpretat. Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. în momentele de relaxare ideologică. cadru de referinţă. Termenul vine din latinescul persona. − personaj cu sens de valoare socială. intercunoaşterea. relaţiile în grupurile de muncă. În acelaşi an. dinamica grupurilor. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. − actorul ce joacă rolul. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. În perioada modernă (1961 – 1989).

poţi fi concomitent profesor. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. Astfel. În concepţia lui J. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. De regulă însă.). de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. acela de lider. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. a ne solicita să le răspundem. părinte. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Fiecare individ deţine. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. a celorlaţi membri ai societăţii. ascultare. ca enorme reţele de poziţii. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. Astfel. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. a ne provoca să ne obiectivăm. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. respect etc. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. în orice societate. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. el ocupă mai multe poziţii. 7 . Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. fiu sau fiică. a colegilor mei. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. a superiorilor.

sau la statutul actual al cadrului didactic în România. Conflictul de rol 8 . acceptarea şi adoptarea rolului. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. comparativ cu perioada interbelică). Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. În acest sens. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. de la persoana aflată în poziţia respectivă. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. statutul dă definiţia socială a persoanei. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). înţelegerea. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. în mod legitim. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. Înţelegem astfel de ce. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. a-i încuraja sau sancţiona etc. este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. de exemplu. rolul este un concept corelat celui de statut. 2.. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. După expresia lui R. Astfel. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. Evident. 3. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează.

două grupuri profesionale etc. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. fiind vorba despre informaţiile. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. două clase de vârstă. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. a pune limite. 9 . Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. de exemplu. fie că apar între două culturi. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. a sancţiona. mamă. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). fiică. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. V. fie o alternanţă a rolurilor. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. necesitatea de a fi. prietenă etc. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). în acelaşi timp. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. soţie. femeie de carieră.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. necesitatea de a stabili reguli. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie.

pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate.componenta stimei de sine (self – esteem). când vorbim despre stima de sine. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. neîndemânatic. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. abilităţile şi realizările celor din jur. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. Astfel. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa.Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . Etichetări ca slab. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ).• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. având sensul de apreciere. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. ci şi a afectivităţii .

Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi.fi contestat. după care întreg acest parcurs se reia. în fine. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. prin reflectare. pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. predictibilă şi prin aceasta. efort scăzut şi anxietate înaltă. fie din mediu. modul în care te simţi. Astfel. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. ca şi în ştiinţă. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). de ipoteze. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. în viaţa de toate zilele. eşecul la un examen este 11 . dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. autoblamare. Psiholog de orientare gestaltistă. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. indivizii uzează de teorii. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. în cel de al doilea. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. adică să fie percepută ca stabilă. astfel. o poate prezice şi stăpân” (1958). cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. eşec. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). controlabilă. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. pionierul acestui domeniu. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. 1. Pentru Fritz Heider. VI.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. Clasificarea grupurilor 1. afectiv şi funcţional. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. − respectul reciproc face ca. susţinere şi apărare mutuală. Semestrul II IX. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. 18 . dincolo de condiţia socială sau de altă natură. 1. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. conflicte. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. desemnând o pluralitate de persoane. nemijlocite.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. comunicativ. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. dar nu condescendent. Grupuri primare şi secundare. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. termenul provine din italianul gruppo. − existenţa unui scop comun. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). − existenţa unei reţele de statute şi roluri. Grupurile sociale mici Etimologic. Mai mult. acestea să poată fi depăşite. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. Pentru a fi numite astfel. alcătuind subiectul operei. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. aflate în interacţiune . termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita .

factorii coeziunii şi disocierii etc. sentimente. 2. mai puţin frecvente. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. În fapt. 3. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. b. Grupuri formale şi informale. 3. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. mai indirecte. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Proprietăţile grupurilor mici 19 . Astăzi. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. mai puţin structurată şi planificată. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. fiind membru al acestuia. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. 2. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). a formaliza viaţa de grup. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Ca formaţiuni vii însă. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale.

competiţie. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. Mărimea este o variabilă independentă. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. Cercetările lui H. 20 . în „y” sau roată. activitate separată. Astfel. Mărimea grupului. cunoştinţe. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. conversaţie. abilităţi. 2. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. Astfel. proprietate cantitativă. pe când în cazul unui leader puternic. 3. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie.1. Ca efect standard al coeziunii. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. Steinzor. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. Coeziunea grupului. gruparea în lanţ. motive. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. în condiţiile unei conduceri minime. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal.

În acest context. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. 6. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. în condiţiile învăţării colective. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. nu putem eluda tema influenţei sociale. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. tind spre realizarea anumitor scopuri. cu predominanţă unilaterală. X. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. Confomismul reprezintă conduita de supunere. 1. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. fenomenele mediului. pe care o exercită asupra individului evenimentele. 5. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. 4. Influenţa socială. Opus. Conformismul În grupuri.

1.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. rejectaţi. evenimentelor. mimează acordul cu ceilalţi. 22 . căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. Ne place să ne considerăm unici. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. 2. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. De exemplu. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. activităţii. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. ci şi convingerile. este doar de suprafaţă. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. Studiul lui M. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. are rol instrumental. Experimente clasice în studiul conformismului. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. Studiul lui S. în general. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr.

Obedienţa 23 .Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. de exemplu. dragostea sau respectul lor. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. percepute de public ca experţi. conform teoriei impactului social. − o altă persoană este percepută ca expert. 2. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. scăzută stimă de sine. e) tipul de cultură în care ne-am format. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. Panica. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. atunci. care au continuu nevoie de validare externă. făcând ceea ce fac ceilalţi. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. d) coeziunea grupului. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. Dacă vorbim despre influenţa normativă. iubim sau venerăm. b) numărul membrilor grupului.

3. 4. Mugny. În cadrul experimentului.Millgram la Universitatea Yale (1974). cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. profesor francez de inginerie agricolă. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. J. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. C. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. Doise. 24 . Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere.Este conduita de supunere. de către Floyd Allport. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. Se pare că în aceste condiţii. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. Deschamp. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. duce la creşterea productivităţii individuale. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. G. ordinul venit de la autoritate. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. pierderea motivaţiei. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate.

Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. Funcţiile conducerii sunt: de informare. de previziune şi control. Esenţa poziţiei de lider. de decizie. pe ansamblu. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. făcând ca. fixată în organigrama grupului. c) punctul de vedere psihosocial. XI. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. psihologice şi culturale. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. mai ales. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. de organizare. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. de participare. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. la modul ideal. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. poziţionale. integrator.

în grup. pentru menţinerea coeziunii grupului. Bales. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. specialistul în probleme socioafective. sensibilitate. specialistul tehnic al sarcinii. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . detensionează situaţia. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. exigenţă. b. structurare. experimentează pornind de la ipoteza că. organizarea grupului. chiar dacă mai puţin activi. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. R. sunt mai simpatizaţi. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. În ciuda aparentei lor eterogenităţi.E. XII. structurarea.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate.situaţii. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. de obicei. Real. Astfel. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. iar cel informal. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a.

Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. favorabil sau nefavorabil situaţia. 3. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. care se adresează componentei cognitive. c. deci relativ greu de schimbat. ci la factori contextuali. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. ci cum şi prin cine se comunică. Aşa cum am văzut anterior. 2. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. de judecarea respectivei situaţii. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. O predispoziţie de durată. în primul rând. învăţată. Atitudinea este. reţinem: 1. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. deci judecăţii noastre. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. ce nu face apel la conţinutul mesajului. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. 27 . Există şi o rută periferică. 1. dar. Dintre definiţiile date atitudinilor. să conducă spre conduite adecvate. b.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. Există astfel. o rută centrală a persuasiunii. norma de grup. conjuncturali – important nu mai este ce.

De asemenea. de vârstă etc. religioasă. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. 2. O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. 28 . şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. Mesajul – ce se comunică. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici).. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. Dar şi aici. 3.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. de status socioeconomic. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. Ca indicator al credibilităţii. Caracteristicile mesajului. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. Sursa – cine comunică. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). cu concluzii definitive. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. problematizată. studiile au demonstrat. Audienţa – cui se comunică. 1. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. 2. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. ci deschisă. astfel. Dintre acestea.

calitatea argumentelor nu are. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. sau scurt şi la obiect? . − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. Altfel. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului.) − apelul la umor. Odată captat. efectul persuasiv. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. în general.− repetarea argumentelor creşte. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă.Ogilvy. date. statistici. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. dar numai până la un punct. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. the more you sell – D. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. lungimea mesajului. nici o importanţă – the more facts you tell. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. după care intervine saturaţia. 29 . nu e motivată să folosească ruta centrală. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. de fapt. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj.

fapt ce face să apară produsul. exeme. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. 3. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. Va creşte. Prezenţa ataşamentului public.− apelul la sex – produsul. 30 . s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. În primul rând. Pe de altă parte. De exemplu. respingere socială. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. de asemenea. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. plăgi. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. − eficacitatea unui răspuns recomandat.

Este doar parţial adevărat. urmăreşte interese ascunse etc.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. datorită slăbirii contactelor directe. Dacă gradul de interes este înalt. conştient sau nu. cât de lung e masajul. de rezistenţă la persuasiune. 31 . Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. conservatoare. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. grupul mare fiind un grup secundar. 2. Dacă vorbim de o comunitate închisă.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor.) XIII. înlăuntrul căruia. instituţionalizată. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. dar chiar odată ajuns. cu dimensiuni crescute. ridiculizarea argumentelor etc. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. − datorită expunerii selective. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor.

cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. W. alături de mărime şi alte criterii. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. naţionale.. 32 . graţie numărului. sentimentul unei puteri invincibile. instituţiile culturale. gloatele. rasiale. 2. aglomeraţiile. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. poporul. focalizarea atenţiei. stările comune predominante. publicul. Concepţia lui G. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). are o serie de caracteristici noi. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. tradiţiile. Lindzey utilizează. identificarea cu grupul. adunările. etnice. ca atare. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. formându-se astfel un suflet colectiv.G. demonstraţiile. obiceiurile şi limba. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. care se face prin intermediul unor mediatori. 1. Tipuri de grupuri mari mulţimile. − interacţiunea devine un proces de răspândire. de difuziune pe mari suprafeţe. naţiunea. 3. sufletul colectiv. reprezentările colective etc. Pe ansamblu. izolat fiind. cutumele. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. Personalitatea conştientă dispare. conştiinţa comună. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. cât şi diversele profiluri spirituale. Descriind acest ultim tip de grup mare. consideră Le Bon.

mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. Marii oratori ca şi marii conducători. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. Doar imaginile devin. pentru a avea impact. mobiluri de a acţiona. De aceea. deşi cartea este scrisă la 1895. în sensul de gloate. imaginaţia mulţimilor.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. După părerea lui. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite.Le Bon îl face. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. ci mediocritate”. cunoscând aceste lucruri. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. ci pe aceea a imaginii. imitaţia. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. pentru mulţimi. se referă la mulţimi. 1. 33 . XVIII şi. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. ideile sugerate mulţimilor. etc. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. XIV. mase de demonstranţi. Fiind iraţionale. aglomeraţii. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. poate fi profund impresionată. Ca urmare. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. Shibutani.

Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. Allport şi Postman. trebuinţele. semnificaţia este mai înaltă. asimilarea prin condensare. Bartlet. habitudinile. asimilarea prin anticipare. 2. Există astfel: asimilarea la tema principală.interesele. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. cu cât importanţa. interesele. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. Moda 34 . − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. subsumându-şi-l. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. încercând să imprime un anumit sens. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. mai uşor de înţeles şi povestit. tot mai personal. − asimilarea. valorile celor implicaţi intervin. Conform sociologului citat anterior. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. De aceea. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia.

de exemplu. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. variaţiile continue. Ca în cazul oricărei norme. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. − pornind de la teoria comparării sociale. arhitectură. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. design. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. ce reglează această continuă schimbare. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. Sancţiunile nu sunt explicite. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. artă. Ca mecanism. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. A fi la modă este. vorbire etc. ca în cazul unei norme juridice. Caracterul ciclic. din ce în ce mai mult.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. în afara caracterului său tranzitoriu. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. Foarte important. 35 . conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. parte a unui ritual social. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă).

Editura Anima. Social Psychology. Kassin. 1996. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. însuşi nonconformismul devine un stil !).Mugny. 3. Iaşi. Psihologie socială. 2. N. 1973. A. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. Radu. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. 5. 3. se derulează şi situaţiile sociale critice. Furtună şi colab. 2004. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. 6. 1997. Editura Polirom. este foarte mare. Ca în descrierile lui G. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. dar mai ales cel de referinţă. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. J. 2004. Moscovici. S. Neculau ( coord. Bucureşti. 1990. Iaşi. Psihologie socială experimentală. creându-se un fel de „epidemie” psihică. Astfel. imitaţiei şi difuziunii. grupul de apartenenţă. generând stări de isterie colectivă. incompletă. C. G. W. Brehm. dar cu efecte diferite. Editura Didactică şi Pedagogică.Desigur. Le Bon. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. C. judecata nu mai funcţionează. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. datorită gradului redus de control individual. Le Bon. G. Doise. Deschamp. Iaşi. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Psihologie socială. 1990. ci o difuzează. Psihologia mulţimilor. Manual de psihologie socială. Editura Polirom. Bucureşti. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. Editura Polirom. 36 . Saul M. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. dintre care vom analiza panica. iraţionalul domină. influenţa stimulului. P. 7. Sharon S. Editura Houghton Mifflin. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. Golu. Boston.).. 4.

PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. deontologia profesională. situaţii prezente. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. I. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. de drept privat. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. apolitică.05. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. În acest sens. între şi gnosis. cauze.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. univ. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. Dr. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. În prezent. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea.1. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. interviul. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. conform Legii 213 din 27.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. cunoaştere. cu personalitate juridică. Psihodiagnoza este o activitate care. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. autonomă şi independentă. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta.

observaţia. procedura de înregistrare a rezultatelor. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. 1. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. examinator şi subiect. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. de exemplu. Bazându-se pe ele. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. interpretarea rezultatelor.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. instrument psihologic. Ambii. în practică. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. Desigur. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. • calităţile specifice ale sarcinii. În consecinţă. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. standardizate. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. Examenul clinic. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. cotarea. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. deşi în măsură diferită. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. standardizarea înseamnă procedura de lucru. precum. Examen psihologic. Thorndike „Dacă un lucru există. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. În general. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. În acest scop. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. într-un întreg specific. cotării şi interpretării testelor. 2.2. nu numai bolile psihice). psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. specifice ale individului examinat. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. L. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. informarea sistematică despre subiect). De asemenea.

instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. • umor. situaţia poate evolua în viitor. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. neutră. 2. 1. 1. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. foarte diferenţiată. obiectivă. O manieră intuitivă. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). condiţiile de examen. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. • flexibilitate. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. ceea ce conduce la o imagine analitică. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. conform unei grile. instrucţiunile de administrare şi cotare. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. O manieră formală. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. De fapt. în anumite condiţii date. dar mai puţin integrată. 3 . Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă).3. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. în funcţie de repere. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. 3. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. dar mai puţin diferenţiată despre persoană.

construirea de instrumente. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. 1. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. asistenţă. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. condiţiile de utilizare a instrumentelor. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. obligatoriu pentru conduita profesională. auzit în timpul examinărilor sau 4 . 8. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. standarde de conduită colegială. consultanţă psihologică. calificarea în testare. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. standarde de onorarii şi taxe. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. de exemplu. actualitatea evaluării. interpretarea rezultatelor. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei.. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. responsabilitatea administrării instrumentelor. evaluarea şi diagnoza. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. terapia şi consilierea. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale.4. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. 7. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. standarde de confidenţialitate. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. motivaţia poate fi disfuncţională. 5. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. 9. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. înţeles. datele de evaluare/diagnoză. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. standarde cu privire la relaţiile umane. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. adesea însă.4. 6. „adaptat” – „neadaptat” etc. faţă de tot ceea ce a văzut. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. Astfel. responsabilitate profesională şi socială. integritatea profesională. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere.

refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. reprezentativitate. A. cu sensul de cel care dă mărturie. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. care lovesc independenţa sa profesională. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. exact şi veridic. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. judeca şi decide. Cronbach consideră testul psihologic. K. precum. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. TESTUL PSIHOLOGIC. cuvântul vine din latinescul testimonium. Cattell. testa cu sensul cap. standardizare. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. Mc.cercetărilor profesionale. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. indicaţie şi testis. II. pe rând. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. în articolul din Mind. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. sintetic. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). sau. cu sensul dovadă. În 1966. L. spectator. cotarea 5 . a posibilităţilor acesteia de a se informa. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. În 1933. 1954). Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. mărturie. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată.1. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. de exemplu. G. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. II. administrarea propriu-zisă. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. în italiană. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. „Mental tests and measurement”. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. 1954. J. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice.

obiectivitatea. frecvent pentru că necesită prea mult timp. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). 2. 2. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. Adecvarea se referă. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. indirecte. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv.rezultatelor şi interpretarea acestora. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. implicând în diferite ponderi caracterul direct. În plus. prea ofensiv pentru intimitatea sa. caracterul direct. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. Măsurile directe sunt semne ale problemei. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. sau în terapie. În context. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. acceptabilitatea. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. de asemenea şi la 6 . lungimea. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. Desigur.2. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. prin definiţie. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. schimbări reactive. De aceea. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. uşurinţa în scorare. sensibilitatea. este importantă. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. Al doilea aspect pertinent este faptul că. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. De exemplu. În primul rând. conducând spre inferenţe indirecte. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. testele de performanţă sunt considerate directe. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. În consilierea psihologică. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. De exemplu. Acceptabilitatea include mai multe aspecte.

Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. deci sunt complet nepredictibile. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. din 1985. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. nu sistematice. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. validitate. erorile de măsură sunt aleatoare. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. • distribuţia rezultatelor să fie normală. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi.3. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. deci este precis. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. 7 . Fidelitatea Definiţia fidelităţii.1. Astfel. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest.fidelitatea şi validitatea informaţiei. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. Deci. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. normare 2. În studiul fidelităţii. corect. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. administrate aproape în acelaşi timp. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. Caracteristici psihometrice: fidelitate. B.3. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2.

Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. (2) După un interval de timp se administrează testul. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. ale persoanelor. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. 8 . Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. generale şi specifice. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. • coeficientul λ3 al lui Guttman.C. aceloraşi persoane. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. Se practică o singură administrare a testului. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată.Richardson. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. D. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele.

Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor.7. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. Dacă testul se 9 . care reprezintă instrumente de măsură paralele. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. În literatura de specialitate. 3. În selecţia profesională. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. nu finale. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. 2. pe baza unor diferenţe individuale mari.90. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. Reguli: 1. de pildă. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă.6 şi 0. chiar cuprins între 0. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare.

ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. Prin urmare. Astfel. Există numeroase metode pentru validarea testelor. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . Validarea unui test este cumulativă. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste.3. 3. ci la interpretarea datelor furnizate de el. 2. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară.85. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”.2. ci se deduce”. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. la un prag de probabilitate fixat. Standards 1985). faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". • măsurările făcute de test să fie corecte. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. testul trebuie revalidat. ci. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. 2. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. se alege strategia de validare adecvată. 4. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. Ea se poate baza pe analiza de itemi. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. limbajul. prin analiza lor globală. pe analiză factorială. Standardele APA din 1974. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. conţinutul sau instrucţiunile de administrare.

1 981). Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). 2. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. Constructele psihologice sunt evidenţiate. 11 . direct sau indirect. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. 3. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. 199l): 1. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi.. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Din acest motiv. prin care se manifestă aceste constructe. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. depresia etc. Pentru fiecare din ele. • validarea externă (extenal validity).• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. motivaţia agresivitatea. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). pe baza relaţiilor dintre constructe. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. denumite constructe. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct.

b. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. administrat. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională.b. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. De exemplu. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. validarea concurentă. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. 1974). de pildă. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. validarea predictivă.

teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu.criteriului. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . cât şi utilizarea lui. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii.5. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. 1965). Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare.60. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării.45. această cerinţă este însă greu de realizat. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. 2. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. numită criteriu. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. adaptare etc. atât interpretarea testului. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. la nevoie. cu un criteriu important. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. C.). Un test bun rareori poate da. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu.L. În experienţa practică. Din această perspectivă.4.

Binet – G. ca măsură a tendinţei centrale. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. De exemplu. se înmulţeşte cu 100. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. percentile şi scoruri standard. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. În practică. se împarte la numărul total de scoruri. realizând performanţele unui copil de 10 ani. A.I. Q. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. în acelaşi timp. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Pentru a permite o interpretare uniformă. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. acest rezultat neprelucrat. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. realizări inferioare. coeficientul de inteligenţă = 100. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. P 50.I. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă.I. Gama de percentile este între 1 şi 99. În general. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Pentru a putea compara direct valorile Q. iar cele sub 50. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. fracţia fiind multiplicată cu 100. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. la vârste diferite. Simon în 1908. deşi cea cronologică este de 8. indiferent de subiect sau de vârstă. vârsta sa mentală este de 10. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. Q. poate să nu reuşească pentru altele. a fost introdus coeficientul de inteligenţă.

6%. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. 3.11.2%.1%.2%.4. respectiv. 3. Împărţirea în 11 clase standardizate.11.12. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale.5%. 4.7%.6.6%. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.6%.7.16.0%. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului. 17. sunt aproape de curba normală a lui Gauss. Etalonul în 11 clase. 7.21. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie.6%.17.14. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4. 24. 12. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie. P 100.6%.4. 19. are ca procente: 4.7% dintre subiecţii lotului de referinţă. 11.6%. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.7%.5%. 15 . 24.8%. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.21.5%. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante. scorul e negativ. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi. staninele.0%.1%.14. mai ales pentru teste de abilităţi.6%. de obicei util pentru testele de personalitate: 3.2%.6. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute. Etalonul în 7 clase normalizate. 4. z = x– x/ σ z reprezintă media . 25.1% şi 4.1%.6%.7%.11.8%.8% Etalonul în nouă clase.6.0%.38.2% şi 6. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale.5%.2%. În cotele T.

Se poate calcula curbei normale. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Scorurile sunt unitare. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. stanine scoruri standard 16 . permit compararea de la test la test. În astfel de situaţii. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. măsurare ordinale. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. sunt echivalente. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. a putea să diferenţiezi printre scoruri. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. unităţi de scor pentru Simple şi utile. inegale de măsurare. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. tendinţă centrală. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare.

4. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. sexuale sau legate de minorităţi). • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. • Faza de teren. • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. • Revizuirea itemilor. În urma testării. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor.2. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. 2. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. pregătire profesională etc. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. După ce au fost scrişi. Sunt verificate datele tehnice ale testului. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. respectarea confidenţialităţii. nonintruziunea. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. şi beneficiarului. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă.6. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. 17 . sex. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor.). • Alcătuirea formei finale a testului. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. Principiile respective se referă la obiectivitate. Itemii sunt supuşi realităţii. Se reverifică itemii şi grila de scorare. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). 2. care se produce în urma analizei de itemi. Se verifică adecvarea grilei de scorare. 3.5.

Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. III. 4. W. Scala screening Denver.P. inteligenţa verbală.I. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. − caracterul abstract. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE.P. inteligenţa nonverbală etc. 18 . W. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. dezvoltarea unor instrumente tip screening.C. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3.S. În raport se includ şi explicaţiile posibile. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. − caracterul nonverbal. atenţionând când acestea nu sunt certe. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. − caracterul verbal.S. Scala Brunete. inteligenţa abstractă. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă.I. W.. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. 2. Scala Bayley. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. 3.1. incertitudinilor.S. discordanţelor dintre date. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler.I. 5. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare.. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate.Lezine.A. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume.

se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). 19 . Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. Spearman. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. fluenţă verbală. factor de înţelegere verbală. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu.). factor de vizualizare spaţială. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. inventivă).A. de exemplu. şi după el şi alţii. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. sau deloc. şi „factori specifici”. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. în lucrarea Primary Mental Abilities. 3. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. g. Testele de inteligenţă Cattell. 1927. abilităţi numerice etc. T. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. De exemplu. De exemplu. la Thurstone. Testele domino. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. abstractă. factor numeric.I. factor de fluenţă verbală. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. iar la Guilford. într-un timp limitat. 2. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. conceptualizarea. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. analitică. g. Meili (inteligenţă concretă. 1938. Spearman. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. 4. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. putem obţine. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. Thurstone.

aspecte atitudinale precum perfecţionismul. precum: lipsa de interes pentru examen. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. analfabetism. testarea educaţională. testele furnizează indicele numărului de erori. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. în acest context. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. situaţia poate fi determinată de hipermotivare.. elemente caracterial-atitudinale. consilierea şi selecţia profesională. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. programe etc. factor de memorie. dificultăţi în învăţare. În domeniul educaţional. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare.5.2.3. orientare şi selecţie profesională. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. • calitate înaltă. în general. propoziţii. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. timp lung – care. predicţia performanţelor şcolare. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. lipsa de capacitate de efort în timp. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. întârzieri intelectuale. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). superficialitatea. 3. În afara indicelui de performanţă. 3. imagini etc. se cere aprofundarea 20 . factor de raţionament.). orientarea vocaţională. tematici. • calitate scăzută. În cazul rezultatelor slabe. factor de viteză (celeritate) perceptivă. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. predominarea proceselor de excitaţie. planuri. de exemplu. repetenţie. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. 7. De exemplu. 6. hipercorectitudinea etc. oboseală. indicele de exactitate. testarea clinică etc. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. • calitate scăzută.

Are o saturaţie în factorul g de . B (pentru copii şi examene clinice. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. 2. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. seriile A. Raven. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. respectiv abilitatea: 1. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. de a sesiza relaţiile care există între ele.” Există trei forme. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Astfel. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. Pentru a construi testul. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. Ab. de aici şi denumirea de matrici progresive. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. 4. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii.82. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. de a dezvolta un sistem de a raţiona. A denumit aceste probe Matrix. C. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. 3. 21 . la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale.

Forma conţine planşe colorate. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. D. Ab. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. − intensitatea tensiunilor. este (omiţând din nota totală seria Ab). rezultatul poate să nu fie valid. dar cu un nivel de pregătire superior. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat.4. tinerii alienaţi. studii antropologice. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Dacă s-a început cu seriile A. De asemenea. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. mediu. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. 3. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. examinări clinice. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. B Testul este folosit pentru copii. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. vârstnici. 22 . focalizată pe punctul esenţial. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. pot suplini lipsa de interes). Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. şi E din PM 38. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. D sau E. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. − forţa stimulărilor. Matricile 47 – seriile A. strălucitor.Copiii. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. ambiţia. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Ab. D. Astfel: dat în timp liber. dar mai greu pe cele din seriile C. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. poate fi spontană. Dat în timp limitat. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. De ce? Energia sa este concentrată. există şi o formă cu piese încastrate.

Astfel. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. metoda folosită. care au constituit repere pentru psihotehnică. Testele de creativitate 23 . concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. control panou comandă etc. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. diferite tipuri de atenţie. în funcţie de solicitările practice. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. forma examenului. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. alteori. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. se testează: 1.). De exemplu. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. În orientarea profesională au fost definite.5. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală. statică – dinamică etc. dacă natura sa este predominant practică.6. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. 3. trăit de subiect. a se împotrivi altor stimulări. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. Deci. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. subiectivă – obiectivă. 3.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. uneori. atenţia subiectului. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. 2. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. în testarea atenţiei. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. De exemplu. analitică – sintetică. conţinutul examenului. excitări posibile. distributivitatea atenţiei. de forme patologice de lipsă de memorie. 3. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De exemplu. rigidă – fluctuantă. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. pentru că atenţia nu există în sine.

timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. 1983). când de obicei copilul doarme). aptitudine receptivă faţă de ideile noi. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. maturitate afectivă. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. experienţa practică. disponibilitate. 1984. J. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. originalitatea şi elaborarea. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. 4. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. Minulescu. asocierilor. (fluenţă ideativă). au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. M. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. aptitudinea de a generaliza. problemele de sănătate. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. utilizarea unor jucării adecvate).2. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. coordonare kinestezică. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. În general. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. M. Torrance şi Ball. Scopul depistării 24 .Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. flexibilitate comportamentală. Au creat teste de creativitate: E. reacţiile de respingere posibile. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. IV. utilitatea. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. Roco. gustul pentru risc. în unele studii. aspectul estetic. ideilor. organizarea materialelor. Wallach şi Kogan. expresiilor. sau chiar anumite handicapuri. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă.1. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. specificul instalării oboselii. flexibilitatea. 1965. raţionament inductiv. flexibilitatea. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. Popescu-Neveanu. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. În România. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. P. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. 1966. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor.

3. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. 4. Mitrofan în 1993 – 1994. poziţie şezând.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. memoria verbală (recunoaştere. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. motricitatea fină a mâinii. percepţia şi reprezentarea. de la o comunitate educaţională la alta. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. igienă. consoane). este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. 25 . imitaţia şi comunicativitatea afectivă. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. scala motorie. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. alergare. publicat în 1969 şi revizuit 1993. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. achiziţionarea constanţei obiectului. pronunţia de silabe. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. activitatea de joc cu copii şi adulţii. manifestări de independenţă (preferinţe active. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). caracteristici calitative de vârstă. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. limbajul pasiv. membre). posturi de echilibru. motricitate în decubit ventral. ortostatism. structura gramaticală a limbajului vorbit. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. scala de evaluare a comportamentului. comportamentul motor. limbajul activ. activitatea de construcţie. comportamentul de adaptare. activitatea de reproducere grafică. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. comportamentul verbal. mers. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. denumire de imagini). trunchi. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. control. vertical. îmbrăcare. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia.

evaluarea programului. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. monitorizarea progresului. cadre didactice. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. părinţi. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. imitarea posturală. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. reprezentarea mentală. coordonarea musculară. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. observaţii. terapeuţi. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). orientării. la nevoie. dacă nota este mai mică de 18 puncte. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. vocalizarea şi comunicarea verbală. Minulescu. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. liste de control. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). mişcarea dinamică. praxisul dinamic. prevenind instalarea unor abateri grave. prin verificarea şi testarea repetată şi. capitolul I: 1. învăţarea şi rezolvarea de probleme. Editura Fundaţiei România de Mâine. 4. teste de măsurare a dezvoltării. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. habituarea. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. 5. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. cuprinde evaluări ale atenţiei.memorarea. 2. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. 3.

Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Întrebări. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7.4. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora.3. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Care dintre caracteristicile Dvs. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Aplicaţi şi un test 27 . care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. capitolul II: 1.

28 . Testul de eficienţă rezolutivă B53. Testul MP 38. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Testul de abilităţi intelectuale Meili. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. teste de atenţie distributivă. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate.

care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. deci şi metode mixte. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. metoda criteriului extern sau metoda empirică. următorii paşi: 1. într-un astfel de demers mixt. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. 3. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. univ. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. metoda intuitivă sau abordarea raţională. fidelitatea) I. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. Dr. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. în genere. 5. 2. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. Deci. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. Desigur. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. metoda criteriului intern sau metoda factorială. 4. în special. Astfel. 2.

aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. cu excepţia trăsăturii specificate). construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. pentru fiecare lot. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. 6. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. 2. scala va fi validată pe noi laturi. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare.fie au paternuri de răspuns ambigui. 5. 7. determinarea. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . se procedează la intercorelarea itemilor. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. 2. 8. în paralel. 3. practice a diferitelor criterii. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. 3. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. matricea rezultată fiind analizată factorial. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. 4. 5. rotată conform procedurii alese. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. să fie asemănătoare în orice privinţă. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. în mod ideal. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. 4. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui.

Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile.). verbe etc. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). cum trebuie scrişi aceşti itemi. roluri sociale. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. fapte biografice. care poate avea efecte paradoxale. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. activităţi. reacţii ale altora. 3. termeni ce se referă la originea geografică. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. 2. atitudini şi opinii. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. care pot fi fie nemodificabile. 4. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. 2. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. naţionalitate. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. în acelaşi timp. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. substantive. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. 3. adverbe. abilităţi şi talente. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. scurt. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. stări şi dispoziţii psihice. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. Astfel. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. relaţii şi efecte sociale. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. îngustând creativitatea naturală. în mod real.(1990). se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi.

litere. 5. modificabile. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. 7. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. 2. Denumire 1. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. simptome interne. consecutiv. 3. comportamente acoperite. anormale 2. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. nemodificabile. precum şi cu referire personală). Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. durata. neobservabile de alţii: senzaţii. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). şi 2. 6. Nr. comportamente deschise. observabile b. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. lungimea (numărul de cuvinte. propoziţii). contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. cogniţii interioare c. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. 3. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. stranii. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). când se specifică frecvenţa. Pornind însă de la item. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. sentimente. subiective. 32 .personalitate. itemi care descriu comportamente. trecerea la diateza pasivă. formatul propriu-zis al itemului. sociale. personale. Altfel spus. de altfel. 4.

1.2. Un item concret. cei care prezintă atitudini. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. referiri la fapte concrete. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. standarde aprobate social. opinii. inferenţe personale. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. determinări şi prejudecăţi comune. forţate sau neclare. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. descrieri generale. Itemii abstracţi sunt. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. de regulă. ţin. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate).Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. numesc condiţii semnificative. de asemenea. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). În psihodiagnoză. 33 . Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. neobişnuite. pur şi simplu. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. Măsura în care un item evocă valori. a unor structuri propoziţionale complicate. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. compararea cu standarde nespecificate. erorile gramaticale. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat).

sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. pe baza lor. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori.3. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. zilnice sau. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. Astfel. are un stil de atent de a evalua datele etc. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. proiecte personale. Desigur. de exemplu. a predicţiilor asupra comportamentului. De asemenea. Inventarul de personalitate California. relaţii personale. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor.. pentru a ne referi direct la 34 . imaginea de sine etc. caracteristicile obişnuite. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. În acelaşi fel. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. În această perspectivă. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. teoria lui H. Din această perspectivă. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. 1.

Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. Sa (Acceptare de sine). nonconformism social vs. Ie (Eficienţã intelectuală). To (Toleranţă). Gi (Impresie bună). Cs (Capacitate de statut). Wb (Sănătate). (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. Ai (Realizare prin independenţă). Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta.denumirea dată de autor. ataşat social. o anume temă a comportamentului interpersonal. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. conformism social. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. So (Socializare). (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. Sy (Sociabilitate). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. spontaneitatea şi siguranţa de sine. În urma studiilor de analiză factorială. foaia de răspuns. adaptare şi conformism social. FactorIII – factor de independenţă. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Sc (Autocontrol).480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. dependenţă. (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. duritate masculină. Materiale necesare: Chestionar. 35 . denumite şi factori. etalon. manual pentru interpretare. grilă. Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. Cm (Comunalitate). a eficienţei şcolare şi academice. Sp (Prezenţă socială). a succesului profesional. Fx (Flexibilitate). Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. Factor V – sensibilitate feminină vs. • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. foaie de profil (masculin şi feminin). FM (Feminitate versus Masculinitate).

s.) pe scala Gi. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. Gi. la un pol şi masculin la celălalt. scoruri sub 20 (c. Se aplică individual sau colectiv. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. – subiectul răspunde la întâmplare. minim definit. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. în special pe scala Gi. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. şi Cm. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. – disimulare negativă. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Gi. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. Scoruri standard mari pe toate scalele. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp.s.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Cm. motivaţia şi experienţa altora. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. Wb.

Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. tăcută. manual de interpretare. Trăsăturile „sursă” sunt importante. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. denumite cu litere. tăcută. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). o foaie de răspuns. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. Material: Chestionar cu două forme paralele. convenţională (Sp 41). timidă (Do 44). permanente pentru că sunt factori unitari. Uşor rigidă (Fx 48).4. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. Ca urmare este retrasă. 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Are 126 itemi. tolerantă tot în limite medii (To 55). Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. 1. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Aptitudinile. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana.B. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. Scop: Definirea unui profil. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. 37 . puţin prietenoasă (Sy 41). este conştiincioasă în limite medii (Re 54). şi. inhibată. construit în clase standardizate (11). să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. puţin ambiţioasă (Cs 40). Cattell Pentru Cattell. de la A la Q4. învaţă mai bine într-un mediu structurat. 2 grile de corecţie. A şi B. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. So 48). Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. stabile. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60).

insensibil faţă de tandru. Scala Q3. hipersensibilitate. Realist. capacitate bună de abstractizare. Calm. taciturn. plin de resurse interioare. prudent. Introvert faţă de extravert. Factorii secundari. sensibil. O slabă integrare a impulsurilor. cu un bun control al emotivităţii. dominator. Scala E. decis. rece faţă de polul opus. naiv. decis şi întreprinzător. Scala N. inteligenţă vie. spontan. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. Direct. Scala Q1. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Supraeu slab: oportunist. deschis. 38 . formalist. inovator. temperament de artist faţă de dinamism. pozitivist. Scala F. boem. sociabil. depresiv. ţine la formă. clarvăzător. cu rezonanţă emoţională bogată. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. cere ajutorul şi stima altora. acomodabil. stabil. critic. umil faţă de afirmativ. suspicios. cu spirit practic. calm. cooperant. cu amor propriu. Scala B. depăşit de evenimente. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. expansiv. conştiincios. lucid. dur. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. Conservator. Adaptabil şi. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. Scala G. rezervat faţă de impulsiv. perseverent. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. cu o prudenţă extremă. Slabă tensiune ergică: destins. întreprinzător. realist. natural faţă de subtil. autoritar. sociabil. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. Timid. exteriorizare dificilă. gândire concretă. perspicace. dependent afectiv. Rezervat. Scala L. Docil. iritabilitate. analitic. senin faţă de anxios. inteligenţă mai puţin eficientă. trece repede la acţiune. prudent în raporturile sociale. moralizator. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. faţă de polul opus. conciliant. cald. Încrezător. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. Practic. plin de viaţă. capabil să-şi păstreze sângele rece. de suprafaţă: Factorul I.. se bazează pe sine. sensibil până la imaturitate emoţională. impulsiv faţă de control al impulsurilor. necontrolat şi în conflict cu sine. direct. Scala O. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. cu sentimente de culpabilitate. timorat. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. Scala C. nepăsător. amabil. neindicat pentru munca în echipă. Scala Q4. încrezător în sine. Scala M. încăpăţânat. fără spirit practic. sentimental. detaşat. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. adaptabil faţă de neîncrezător. cu sentimente de frustrare. critic. sigur de sine. amabil. fără simţul datoriei. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. Moderat. la extrem.Scala A. Scala I. îndărătnic. inadaptat. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. Emotivitate difuză. visător. Scala H. Lent în înţelegere sau învăţare. cooperant. spirit independent. entuziast. Factorul III. Factorul II.

un caracter moderat. voalate ale anxietăţii. N. relativ cooperant şi adaptabil la grup. este legat de ceilalţi. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism.Factorul IV. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. lipsă de încredere în sine. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv.B. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. foaie de răspuns. L. pasiv. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. 5. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. III 6. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. 39 . II 7. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. Comportamentul este dominat de inteligenţă. care. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. vulnerabilităţi sau invers. supunere. Cattell. însă se deosebeşte de acesta. Atrage atenţia în special dinamismul. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. iar nota din zona „medie”. se manifestă spontan şi expansiv. respectiv la clasele 4. 1 şi 9. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. Q2. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. Astfel că. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. F şi C. cu iniţiativă. foaie de profil. fără să fie extremizat. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. instabilitate. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. IV 5. calculat separat de nota generală de anxietate. grilă. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. fără limită de timp. defineşte caracteristici de tensiune interioară. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. plăcut. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. Totalul se împarte la 10. Q1. manual pentru interpretare. temeri. la reuşite. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. vesel. etalon. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. tranşant. În acest sens. rigiditate în comportament). 2 şi 8). astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G.

. trebuinţele. de anxietate şi de depresie. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. Se aplică individual sau colectiv. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. să nu omită nici un răspuns. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. tipice defensivei paranoice. tendinţe asociale). Scala O = înclinare către auto-acuzare. tendinţe paranoide. mai veridic. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. nesigur. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Exemplu: Adolescent. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Se desenează profilul şi se fac interpretările. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. Recomandat pentru adulţi şi tineri. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. 19 ani. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . Scala L = sentiment de insecuritate. uneori". În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. de orice fel. de asemenea. Eul slab. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. O. Q4). C. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. L. Cotare: Se aplică grila. impulsurile nesatisfăcute. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. să răspundă cât mai onest. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. auto-acuzare şi anxietate combinată. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. pentru ca rezultatele să îl reprezinte.

Fieke. din 1925. precum Wiggeins şi Trapnell. radicalism vs. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. Alţii. În prezent. legaţi de aspecte fizice. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. în liniile sale generale. observaţiilor şi interviurilor realizate. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. ascendenţa vs. 1965. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. termeni metaforici şi vagi. consideră McCrae şi C. 1988. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. 46. 1949. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. conformism. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. submisivitate. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. ciclotimia vs. control emoţional şi intelect cercetător. Cattell. Angleitner şi Ostefdorf. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. capacităţi şi talente. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. 1963. termeni care se referă la importanţa socială. Allport şi Odberg.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. maturitatea emoţională. 41 . Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. Smith. descriptori potenţiali de personalitate. Anxietate în limite normale (indice global 4). 1. Norman. Termenii din prima categorie. Au rezultat un număr de 17. 47.Interpretare. adaptare socială. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. D. în cadrul altei cercetări. Tupes şi Christal. cel puţin ca structură. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. conservatorism.5. 1943. simţire şi acţiune”. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. Ulterior. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. extraversie. Îi denumeşte: auto-expresie. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. schizotimia. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. În 1951. Costa. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. 1981. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. independenţi. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. 1994. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. 1993). 1961.

în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. În acest model explicativ. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. 42 . ceea ce conduce spre o a doua eroare. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. prin intermediul proceselor de intermediere. 1958. fiind parţial derivate cultural. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. Studiile lor realizate pentru U. Desigur. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. parţial din experienţa personală. nevrotism. după cum evidenţiază schema. conştiinciozitate. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. agreabilitate. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. fie adaptărilor specifice individului. nevrotism.Tupes şi Christal. atitudini. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. În realitate. evenimente. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. 1994. în evaluările psihodiagnostice. nivele care apar explicit în schema de mai jos. Trăsăturile bazale. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa.S. conştiinciozitate şi intelect. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. a 5 aspecte fundamentale. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. agreabilitate. Psihologul. Psihologul.

denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. alături de abilităţile cognitive. 43 . Aceste procese dinamice complexe presupun. arhaice. Laura Almăşan. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. În concluzie. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. În context. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. Elena Mădălina Popa. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. Cristian Ormindan. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. nu există o legătură directă. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. valori. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. Acestea. DEX – Extragere 12. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. criteriul „Natură”. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. denumite „adaptări caracteristice”. între 1994 – 2002. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. deprinderi. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. Deci acele obiceiuri. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. obscure. de exemplu. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. desigur. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. Dicţionarul explicativ al limbii române. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. Dragoş Ciobănescu. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. la rândul lor. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. roluri. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. care include comportamente specifice. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. Cosmina Popescu. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. observabilă a personalităţii. atitudini. sentimente. motive. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică.960 termeni (adjective). se raportează prin procese dinamice complexe.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. II. ce include gânduri. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. medicale.

Chestionarul. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). A.20) pentru niciunul dintre factori. vârsta medie 26. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. • Se introduc. V.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. VI. 44 . derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. IX. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. VIII.III. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). B. pentru fiecare pereche de 2 factori. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. Metoda Hofstee. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. VII. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. IV. foaia de răspuns. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade.

Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Imaturitate. Rafinare Independenţă. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Spirit de Raţional. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent.

Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. 46 . fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. C. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. etc. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. Astfel. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. de asemenea. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. II. oricare ar fi aceasta. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. astenicul (hiperestezic. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. Autorul. De la Kretschmer. Există numeroase tipologii.G. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. atleticul şi displasticul.1. psiho-neuroendocrine. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. 1922. De exemplu. sintonic şi greoi). intermediar şi anestezic). şi două iraţionale.

cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. Complementar. Forma G este forma standard a MBTI. Indicatorul de tip Myers. introvert intuitiv. fiecare persoană în mod natural. MBTI. îl îndepărtează de la imaginar. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press.Briggs a fost publicat în 1962. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. introvert logic. Jung. care. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. forma G (126 itemi). în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. forma AV (50 itemi). introvert afectiv. care va avea însă. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. Materiale necesare: Chestionar. centrarea pe real. la fel. De exemplu. spiritul practic. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. extravert logic. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. respectiv intuiţia. secundară. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară.2. Sunt. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. cea mai recentă. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. extravert afectiv. extravert intuitiv. În acest context. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). o formă abreviată de auto-evaluare. 2. foaia de răspuns. simţul comun etc. 47 . Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. extravert senzorial. deci realismul. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. Cu alte cuvinte.Complementar. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. este un chestionar de evaluare a personalităţii. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi.

Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. În această fază. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. vizuale. Introvertire 2. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. adesea meditează la ce au de făcut. atitudinea dominantă a eului. fiind astfel realişti şi practici. ci pline de putere de evocare. Dacă preferi intuiţia. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. înainte de a acţiona. care îţi dezvăluie înţelesul. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. grăitoare. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. de aceea tind spre acţiune. 48 . Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Pentru fiecare tip. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. colorate. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. metaforice. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. ori se întâmplă efectiv. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte.

tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. de asemenea. originale. rămân deschişi experienţei. În acest fel. Preferinţa pentru iraţional. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Când rezolvă o problemă. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. De asemenea. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. pe baza cauzei şi efectului. Preferă să-şi trăiască viaţa. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Din contră. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. preferă să ia decizii. să-şi regleze şi controleze viaţa. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. inclusiv realităţile neplăcute. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. să fie bine stabilite. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. planificat. favorabili şi plini de tact. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. Ei au. detaliilor şi realităţii. ori care cer adaptabilitate mărită. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. ea trebuie folosita. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. În concluzie.

va folosi secundara în lumea interioară. − Tipul SF este practic. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. principii generale. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. problemele văzute ca oportunităţi. Aplicaţie: identificarea tipurilor. spitale şi forţele armate ale U. Prin contrast. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. Introvertul. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. Deci. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. Studiile. colegii. cercetătorii au tras concluzia că. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. Cu cât este mai suportiv mediul.A. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). o politică. aparent. de preferinţa persoanei pentru E sau I. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. iar companii. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. Introvertul. începând din 1976. − tipul NT preferă să definească problemele. de exemplu. este de preferat tipul T (logic. În opoziţie. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. reguli În cadrul unui tip. modele. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. îşi stabileşte criterii pentru succes. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. De exemplu. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). de conducere. cel ce are dominanta extravertă. urmăreşte obiective clare. astfel. Cercetările au arătat că în posturile înalte.S. De exemplu. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate.fapte.

putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. tendinţa spre „mediu”. imature (de exemplu. sau a IV-a funcţie. Şi invers. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. cât şi pe cel raţional. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. a doua va fi una raţională. sau funcţia inferioară. dar lucrează cel mai bine. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. în termeni cantitativi. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. independent de împrejurările exterioare. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. Prin dezvoltarea auxiliarei. Limitele dintre normal. având în vedere aspectele de structură. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. Preferinţa JP. funcţionare şi adaptare. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. în sens pozitiv sau negativ. III. Persoana. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun.1. sau terţiară. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. dar cel mai bine. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. Karl Leonard. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant.interioară şi în cea exterioară. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. 1968. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. personalităţi accentuate. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). iar devierea devine fundamentală. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. Teoria lui K. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. cel mai uşor. indiferent de situaţie. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. cel mai plăcut cu ideile. Accentuarea.

sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. nu prezintă o perioadă de stare. boală psihică severă. exaltare (4 itemi). devieri în direcţia alcoolismului. în plus. indispoziţie cronică.tipul demonstrativ (teatral. hiperreactivitate (12 itemi). grila şi sistemul de transformare a notelor brute. control (8 itemi). lipsa de stăpânire. tortură. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. Scop: Structură: Format din 88 itemi. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. Tradus şi experimentat în limba română de I. grupa a VI-a. 52 . emotivitate (8 itemi).2. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. distimie (8 itemi). sclala a IX-a.Nestor. hiperperseverenţă (12 itemi). scala a VII-a. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. anxietate (8 itemi). Etiologic. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. scala III. scala a VIII-a. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. foaie de răspuns. ciclotimie (8 itemi). Scala II. IV. scala a X-a. de asemenea. demonstrativitate (12 itemi). seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. Materiale necesare: chestionarul. foaie de profil. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. scala a IV-a. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. hipertimie (8 itemi). captivitate.1. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. grupa V.

în esenţă. tulburare histrionică a personalităţii. 4. 1992. Particulari în conduită. fiind vorba despre structură de personalitate. Desigur. psihopatii.. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei.M. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. tulburare dependentă a personalităţii. Clasificarea D. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. instabilitate 53 . sociopatii.IV. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii.D. ei sunt sarea şi piperul omenirii. obiceiuri. la ceilalţi. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. uneori le dau culoare”. G.-10. de dispoziţie şi relaţionale. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. tulburare schizoidă a personalităţii. În clasificarea lor.2. tulburare narcisică a personalităţii. reguli de convieţuire socială. alături de bolile psihice propriu-zise. În practica psihiatrică şi psihologică. introversie. nu întotdeauna în sens negativ. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. tulburare borderline a personalităţii. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare borderline a personalităţii. dar nu şi în disponibilităţi. tulburare dependentă a personalităţii. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. tulburare anacastă a personalităţii.. seducători sau respingători..S. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie).C. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. tulburare schizotipală a personalităţii. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. vulnerabili la infracţiune. tulburare histrionică a personalităţii. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. şi nu rareori la ei înşişi. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. tulburare paranoidă a personalităţii. stabilitatea emoţională – vs. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. În taxonomia I. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. tulburare emoţional-instabilă.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory.

poate fi crud şi inuman. etalon. egocentrism. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. o scală de adaptare – psihotism. încăpăţânarea şi. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. pare a nu se potrivi nicăieri. capacitate de empatie şi de conformare. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. manual pentru interpretare. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. îi plac lucrurile neobişnuite. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N).(nevrotism) şi adaptabilitate vs. lipsa de empatie. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. răceală. îi lipsesc sentimentele şi empatia.P. E. grilă. comportamentul schizoid. cuantificând gradul lor de normalitate vs. ostilitate. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. Copilul pare ciudat. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. foaie de profil. înspre extrema sa patologică. tendinţă antisocială. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. subiecţi disimulanţi). Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. nu-i pasă de oameni. unipolar depresiv. caracterizat prin impulsivitate. empatia. psihotism. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. Materiale necesare: Chestionar. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. socializare.I. agresivitate) şi. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). un psihodiagnostic diferenţial. foaia de răspuns. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). izolat. Se aplică individual sau colectiv. impersonalitate. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. tulburările de afectivitate. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. socializarea. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. 54 . În privinţa celui din urmă. cognitiv. impulsivitate. ciudate şi nu-i pasă de pericol. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. o scală de minciună (L). Recomandat pentru adulţi şi tineri. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea.

Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. solitudinea. comportament antisocial şi lipsa de empatie. Nevrotismul. ostilitatea faţă de celălalt. impulsive şi doar în al doilea rând. ideaţie de tip paranoid. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. avem dea face cu peroane socializate. egocentrism. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. 55 . E = 5. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. Dacă este vorba de un introvert. Uşor tensionat. nu agreează agitaţia. E. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. La celălalt pol. cruzimea.Extravertul este sociabil. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. include şi o a IV-a scală. Introvertul este liniştit. Este tipul gânditor. înclinat spre exterior. de exemplu. Exemplu: E. este oscilant. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. care include de asemenea. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. retras. aspecte sadice. timiditatea. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. L = 5. cu iniţiativă şi bun organizator. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. Tip artistic. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. alert. introspectiv. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. denumit şi instabilitate emoţională. Îşi asumă uşor riscul. are mulţi prieteni. Tinde spre emoţii puternice. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. agresiv. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. pentru nivele înalte criminalitate. psihopatie. blocajul emoţional sunt dominante. devine excitabil. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Tinde să se subaprecieze.P. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. anxietate. adesea rigide. optimist. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. L = 5. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. tulburări de tip maniaco-depresiv. Dacă este vorba de un instabil extravert. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. depresie. Concret. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. Apatia este caracteristica inversă. E 1. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. E = 1.P. convenţiilor. are o viaţă interioară bogată. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. Îi place să facă glume.I.Q. Notele brute: N = 22. lente. îi plac activităţile distractive. drepturilor celorlalţi. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. îi place aventura şi se expune pericolelor.

10. schizofrenia pseudonevrotică. scala masculinitate-feminitate (Mf). foaia de profil. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. 3. scala paranoia (Pa). scala introversie socială (Si). scala hipomanie (Ma).Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. foaia de răspuns CPI. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. 1996). (Minulescu. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. sau Chestionar CPI. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). 2. Descrierea scalelor 1. psihopaţi. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. cu personalitate feminină). 5. performanţă mai mare de 4 puncte. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. Prin urmare. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. scala deviaaţie psihopată (Pd). scala depresie (D). scala psihastenie (Pt). 9.P. grilele. scala isterie (Hy). 4. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. scala schizofrenie (Sc).M. hebefreno-catatonică. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. impulsivi. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. paranoidă. 4. M. a caracteristicilor psihopate de personalitate. Scalele de validitate sunt: a. 1952). Scala ipohondrie (Hs). etalon. 6. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. 7. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. scala minciună (L). Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează.3. cu sau fără conduite manifeste. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. Scalele clinice sunt:. manual pentru interpretare. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert.I. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. scala Nu ştiu (?). şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). 56 . foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. grilă. Foaia de răspuns. 8.

nevrotice sau psihopate. un test asociativ verbal. nevrotism. Pasul 2. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. grilă. 4.. foaia de răspuns. capacitatea de înţelegere a testului. care include şi indici de ponderare. a lui P. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. F.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. Chestionarul Psihopatie. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. manual pentru interpretare. etalon. Nevroză. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. Ps. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). tendinţe paranoide. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Ca regulă generală. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Analiza scalelor diagnostice. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice.) a foii de profil Testul nr. atitudine negativă faţă de testare).Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). Pichot Materiale necesare: Chestionar. tendinţe psihopate). Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. P. foaie de profil. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună.4. Nev. Paranoia. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). 3. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Recomandat pentru adulţi şi tineri. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. Pa. Se aplică individual sau colectiv. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. Testul nr. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. K. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. (4 scale: de sinceritate. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70.N.) pe foaia de profil.P. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Verificarea validităţii testului.. Cotare: Testul nr.

deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. contrar teoriilor privind învăţarea socială. 58 . care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare.verb. obiect sau eveniment. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. care se îndepărtează de normă au normal. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare.M. CONTINUUM. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. anormal. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. inconştientă. CONCEPTE POPULARE.P. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu.).P. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. neacomodare.I. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. continuumul extraversie – introversie). La scala de minciună. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate.I sau M. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu.

spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. NEVROTISM. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. jena. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. în mentalitatea. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. activităţile specifice lucrative. McCrae. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.G. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . tristeţea. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. mânia. C. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. vinovăţia. 1992). simţire şi acţiune. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. (DP 85) NOMOTETIC. de a se izola de lumea exterioară. în mod subit. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. distractive şi aspirative ale acestuia. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. datorită căreia.

amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. model. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea.M. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. PSIHOLINGVISTICĂ. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. (DP 85).P. PSIHODIAGNOZA. absenţă a tulburărilor mentale. PSIHOPATOLOGIE. neuropsihologie. asemeni evaluărilor cotidiene. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. fizică. neurologiei. procesarea informaţiilor. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. Indică atât structura organică. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. fie el psihologic. PSIHOPAT. observăm că. cât şi cea comportamentală. inclusiv a celor nonverbale. de formă. mai specific. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. psihologie clinică. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. endocrinologiei şi farmacologiei. PSIHOMETRIE. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. se referă la condiţia psihologică de non-boală. pe de o parte. psihiatriei. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. în mod specific. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2.P. Dacă. sociolingvistică. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. aşa cum este firesc.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. aceste tipuri sau modele de comportament. (DP 85). determinarea aptitudinilor etc.I. a tulburărilor mentale etc. evaluarea inteligenţei. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară.I sau M. pe de altă parte. educaţional.). facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. metodologic etc. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. 60 . Mai general. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. prin intermediul căruia sentimentele. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. în sens psihologic specific. configuraţie. matrice. memorie. tip. (DP 85) PROGNOZA. schemă. PROFIL DE PERSONALITATE. stabilitatea lor în timp.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

arterapia. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. psihoterapie şi terapie ocupaţională. în funcţie de natura etiologică. pedagogică sau medicală. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. câştigarea unei autonomii personale. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. nealterate. de gravitatea deficienţei. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. Dintre formele psihoterapiei. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). fiind capabilă să exercite o profesie. dacă poate comunica oral şi în scris. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. ergoterapia. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. dansterapia. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. de modul de organizare a personalităţii). Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. dacă are format simţul autocontrolului etc. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. 4 .sau apărute în cursul primei copilării. sub diferite forme: ludoterapia.

. – cap cu occiput plat.Iradiere în timpul sarcinii. .Infecţii ale mamei. cu degetul mic curbat. – apatie.Meningită Microcefalia .I. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – piele buhăită. – mâini scurte. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. – abdomen proeminent. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q.Anomalii de dezvoltare ereditare. – ochi oblici. – malformaţii cardiace. – creştere deficitară.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 . – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund).

preşcolară. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. fără a o putea salva). în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. defecte survenite – în copilăria timpurie. şcolară şi defecte tardive). aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. la vârsta anteşcolară. presupunând lipsa completă a văzului). Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. de la o regiune geografică a lumii la alta. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. În cazul cecităţii isterice. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere.Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular).

afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. deficienţe mintale). ticurile sau manifestările motrice negative. mişcările oculare voluntare 7 . Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. Deci educaţia trebuie făcută individual. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. o dezvoltare fizică întârziată (W. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. boli psihice. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. R. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. L. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. traumatismele oculare etc. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. A. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. lipsită de amplitudine. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. tardiv sau numai la bătrâneţe). Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). respiraţia fiind superficială. Luria.copilărie. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. A. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil.

când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. în sine. extrem de numeroase.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. Osaka. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. Putem spune că. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). în imaginea unitară a obiectului respectiv. cu obiecte etc. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). În urma unor cercetări (S. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). Tasiak. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. îndeosebi faţa acestora. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. J. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. R. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. 8 . precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. ale organizării oculomotricităţii. Sunt studii (R. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. W. neeconomice.

. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. infecţiile urechii medii (otită medie).După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB).). hemoragii. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). stări distrofice. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz.. testul lui 9 . ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. accidente. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. la rândul ei. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. b. În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). muzică ascultată tare la căşti etc. tulburări ale metabolismului. c. O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. infecţii de diferite tipuri (pojarul. meningita sau tusea convulsivă). cum sunt testul lui Weber. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. Hipoacuzia poate avea. rujeolă. În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. hemoragii. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. lovituri la nivelul urechii. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. afecţiuni endocrine. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. trauma acustică. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. anoxie sau asfixie albastră etc. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). traumatisme fizice etc. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). alcool). în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. oreionul.

cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. pe dacti-leme. folosind ca instrument de lucru diapazonul. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. labiolectură şi. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. Spre deosebire de copilul surd. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. de cultură. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. de cunoştinţe. litere şi stări de spirit. într-o oarecare măsură.Rinner şi testul lui Schwabach. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. atât din punct de vedere cantitativ. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. Pentru realizarea acestor deziderate. cât şi calitativ. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare.

Desigur. opinii. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. imaginea mintală şi evocarea verbală. cu demutizare avansată. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. Or. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. jocul simbolic. 11 . modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. Acest limbaj. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. imaginea grafică. gânduri. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. cu geneza simbolului la copil. folosit efectiv în comunicare. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. Mai târziu. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori.

în raport cu limba sonoră. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. Totuşi.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. cardiopatiile. Pot fi 12 . ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. de obicei. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. gestul însă este strâns legat de concret. modifică aspectul exterior. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. cu ambele forme de limbaj. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. diabetul etc. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). În ansamblu. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte.

Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). deficienţe ale tegumentelor. organice şi psihice. care se pot corecta destul de uşor şi total . după un prim criteriu. într-o proporţie mai mare sau mai mică. toracelui etc.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. Astfel. lordoze. al originii. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . segmentare sau locale). în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. deformaţii ale abdomenului. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. fixate definitiv. mai uşor sau mai greu). şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). alături de deficienţele senzoriale.exemplu: deficienţa cifotică. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii.. de natura funcţiilor somatice. Deficienţele fizice sunt grupate. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. E. ale musculaturii. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. putând fi corectate. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. de viaţă şi de educaţie ale individului. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. de atitudine. oaselor sau articulaţiilor. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. de nutriţie.

trunchiului / toracelui. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. reflexoterapie. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. deficienţe ale gâtului. de vârsta persoanei respective. supravegherea regimului nutriţional etc. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). înţepenit. aprovizionarea cu apă. fizioterapie. implicit şi educaţia familiei lui. prin kinetoterapie. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). ale abdomenului etc. pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. agitat. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. Copilul hiperkinetic. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). Acest impact este diferit. de echilibru.incluse: deficienţe ale capului. apatic. Vorbirea hiper- 14 . acu-punctură etc. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. Privind recuperarea deficienţelor fizice. ale feţei. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. violent se situează la polul opus copilului paralitic.). în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. izolat. tulburările de mers. de ritm. dar mai ales corectiv. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. Aşadar. asanarea solului.

situaţii bine definite. fie el lateral. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. În mod obişnuit. O altă caracteristică prezentă este legănatul. apropindu-se de obsesie. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. zbucium fără rost. Somnul poate fi şi el tulburat. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică.kineticului poate fi normală. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). iar stimularea senzorială. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. ia proporţii care depăşesc normalul. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. în picioare sau aşezat. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. care să-i ofere stabilitate. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . frontal. capricii alimentare. îmbrăcând variate forme. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. obiceiuri bizare. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. metodele educative moderne. clară. El are nevoie de un mediu armonios. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. mai ales noi (aşadar. constantă. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. bazate pe stimulare intensă. apoi inversate). neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni).

modificări la nivelul relaţiilor afective. 16 . ci şi de la normele morale. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi.(I. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. perturbările de apărare. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. slabă consistenţă şi echilibru intern. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. Străchinaru sau R. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. puternice sentimente de devalorizare. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. spre deosebire de mediul urban. egocentrism ridicat. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. la sate. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. de injustiţie. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. Străchinaru. denigrarea sentimentelor umanitare. în timp ce. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. Ca răspândire teritorială. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). deformarea conceptului de libertate. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. vârste şi mediu social. poate şi pentru că. cu daune resimţite în raporturile sociale normale. tulburări de cunoaştere. 1994). Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). pe vârste. de variate şi de complexe. continuă. alterarea relaţionării cu persoanele iubite.

pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. spectaculoase în sine). Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. autopuniţia (autopedepsirea).). a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. alături de mijloacele medicale. devierile sexuale. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. ieşite din comun. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. Profilaxia. incendierile voluntare. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. practic. suicidul şi tentativa de suicid. absenţa unuia dintre părinţi. se realizează cu foarte mari dificultăţi.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. instabilitatea. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. imatură. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. în afara acţiunii lor propriu-zise. furtul. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. eşecul şcolar. omuciderea. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. divorţul etc. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. impulsivitatea. sedativele sau tranchilizantele. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. realizare rapidă. alcoolismul şi dependenţa de drog. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. irascibilitatea. fuga şi vagabondajul. fapt care. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. 17 .

). jargonofazii. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). simptomatologic şi psihologic. asfixierile. disfonia. aftongia. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. tahilalia. tulburări pe bază de coree). Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. dizartrie). cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . rinolalie. logonevroza. sarcină toxică. disritmică. disfonică. alte cauze). hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. unanim acceptate în limba uzuală. bradilalia. bolile infecţioase ale gravidei etc. tulburări polimorte de limbaj (afazia. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. lingvistic. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal.). se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. etiologic. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. alalia). fonastenia). standardizat. cu vărsături şi leşinuri dese. 1975). Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. în timpul naşterii sau după naştere. ecolalii. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. de la manifestările verbale tipizate. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. funcţionale. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. Verza (1982). Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. psiho-neurologice. tulburări de voce (afonia. O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. psiho-sociale. bradifazii). ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. Guţu.

inversiuni. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. vocea răguşită. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. Verza. încordării. 1997). se produce un spasm tonic. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. vocea gravă. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. cu pauze între acestea.58). omisiuni precipitate. adăugiri. încetinită. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. Stănică şi E. silabelor şi cuvintelor. C. E. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. în muşchii limbii. vocea oscilantă. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. înălţimea. pe lângă o repetare a sunetelor. Vrăsmăs. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. de lungă durată. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. 1983. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. timbrul şi rezonanţa sunetelor. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. deformări de litere. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. lentă. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. p. dyslexia) şi 19 .neclară. afonia. (C. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. Aftongia ia naştere atunci când. de batere a tactului pe loc. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. mimicii. fonastenia etc. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. substituiri de cuvinte. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. sintagme. cu hiperexcitabilitate. (E. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. Stănică. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei.

iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici.totale (agrafia şi alexia). existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. însuşirilor şi funcţiilor psihice. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. cele două deficienţe fiind. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. consecutive una celeilalte. Autismul („autos” → gr. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. de regulă. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. 20 . limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir.

Rimland etc.). Teoriile psihogene (B.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. Potrivit acestor abordări. J. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. prognosticul. M. Van Krevelen. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. mediul. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . Teoriile organogenetice (A. deschis la nevoile copilului. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. kinestezică. Wing etc. La autist. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. auditivă. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. a „masajului sugarului”. etiologia polihandicapului. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor.dar nu poate să numere până la 10). imaturitate afectivă). L. cu origine în masajul indian). pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. vizuală). autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Mahler. metoda comportamentală. Teoriile comportamentale (Fester. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. Bettlheim. vârsta copilului. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. Tustin etc. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. K. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. Bender. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire.

1980. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). Defectologie şi logopedie. Aşadar. Ciumăgeanu. P. comportamentele de tip autostimulare etc. există şi alte strategii de tratament. 2.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. 2006. Editura Fundaţiei România de Mâine. Nevăzători. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. Copilul deficient mintal. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. Surdocecitatea.). surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. Timişoara. comportamente distructive etc. căpătarea autonomiei personale. ambliopi. Damaschin. Editura Didactică şi Pedagogică. auzul şi canalul verbal. D. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. este însă o deficienţă multisenzorială. de nutriţie. deprinderi de viaţă elementare etc. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. 3. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Editura Facla. D. Bucureşti. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. accese de furie. Avramescu. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. angoase. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. dezvoltarea motricităţii lui. polihandicap ca şi autismul. D. dezvoltarea limbajului etc. modalităţi eficiente de comunicare. 1973. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. Teoria şi practica compensaţiei. M. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. orbi-surdomuţi. Arcan. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Defectologia. Bucureşti. 22 . jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1.

relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. obiect. conţinut. atât ale individului bolnav. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. I. univ. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. cât şi ale celui sănătos.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. relaţia medic-pacient. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. Psihologia medicală: definiţie. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. 1 . dr. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. abilitarea în vederea diagnosticării lor. Huber W. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. psihologia profesiunii medicale. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale.

Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. ceea ce se află chiar în mijloc. aspectele legate de personalitate. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. psihologia experimentală şi neurofiziologia. cronobiologia. De asemenea. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. aspectele legate de psihologia dezvoltării. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . nici la stânga. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. sociologia. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). etologia. 2. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). psihologia holistică şi antropologia. ca toată lumea). psihanaliza şi psihologia dinamică. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă.

iar ambele extreme. 1995). Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. 1. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. adică sănătatea. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. Normalitatea. normalitatea ideală. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. dar. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. nealterat funcţional şi morfologic. în istoria sa vitală. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. au domenii de definiţie şi de descriere. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. ca deviante. deşi acestea sunt unice. cu atât poate fi considerat mai „normal”.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. normalitatea ca proces. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. mai îndepărtat de media statistică. cu atât apare ca fiind mai anormal. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. aflaţi în echilibru dinamic. iar cu cât este mai rar. Deşi 3 . 2. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. normalitatea ca valoare medie. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului.

3. religios ş. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. Desigur. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. nu este suficient de operant pentru medicină. prescriptive. Luând în considerare această definiţie. 4. comunitar. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. cât şi comunitar. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. ale sexului). le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. III. cât şi în perspectiva externă. statal.) care reflectă măsura în care un organism. o persoană. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii.). Cu alte cuvinte. ale vârstei. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei.a. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ.

în instituirea progresului. Este o stare de armonie. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. geniile. Delay J. Astfel. În acest sens. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. spre dizarmonie. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. psihologică. spre deficit funcţional şi de performanţă. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. Apare deci evident. ca analiza normalităţii psihice. destructurare. dezadaptarea. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. mental şi social. Sensul este important în perspectivă calitativă. dezorganizare. epistemologice şi dinamice. axiologică şi socială. 2. involuţia. şi Pichot P. în general. spre minus. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. patologia. Boala umană se caracterizează. 1. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. boala. să implice nu numai corelaţii biologice. care joacă un rol creator în istoria omenirii. antropologic. 5 .„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. ci şi sociale. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. a psihismului văzut cu un „multiplex”. culturale. Invers. şi nu neapărat în absenţa durerii”.

Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. Selye H. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. ambele cu evidente implicaţii adaptative. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. Pentru J. Piaget. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. rezultanta acestei relaţii. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. adaptarea ne protejează prin: a. Într-o scurtă perioadă de timp. de asemenea. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. c. b. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism.3. 4. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. În 1937. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. Adaptarea. în practica şi teoria medicală 6 . fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. Pornind de la acest concept. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. În acest sens. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală.

Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. stil de viaţă şi pattern comportamental. Roger Guillemin. cât şi psihologice (emoţionale). Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. a privit stresul din punct de vedere fiziologic.” Selye H. – cei senzoriali externi. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. procesele gândirii.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. declanşarea şi întreţinerea bolilor. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. factorii favorizanţi. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. ideile. introdus de Selye H. pornind de la această definiţie. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. Conceptul de stres. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. boală. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. În stresul psihic. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. nefiind obligatorii numai stimulii psihici.

TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali.relativă a stresului. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. scopuri. latura proiectivă (trebuinţe. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. notate A-H. deosebindune unul de altul. în termeni de concordant. latura dinamic-energetică (temperament. Tucicov-Bogdan A. Ea conţine opt grupe mari. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. cognitive şi atitudinale ale individului. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. după Erikson. afectivitate. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. neconcordant. aspiraţii. 1. IV. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. aptitudini). priceperi. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. motivaţie). descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. tendinţe. idealuri). răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. capacitate. indiferent). şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . dorinţe.).). fie că este vorba de crize de dezvoltare. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate.

esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. vulnerabilizând deci persoana. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. social şi chiar fizic. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. descris pentru prima dată de Erikson E. ce o distinge atât de etapele anterioare. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. un complex de trăsături sau o criză specifică. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. 9 . Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. Termenul de ciclu al vieţii. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. emoţional. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. cât şi de cele ce o vor urma. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii.

care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. stadiu. fiecare etapă are propriile caracteristici. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. d) stadiul de latenţă: hărnicie. unul pozitiv sau sănătos. În concepţia epigenetică. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. eră. perseverenţă/inferioritate. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. interval. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În împrejurări ideale. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. după cum urmează. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. neexistând un vocabular standard. stimulator.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. şi unul negativ sau nesănătos. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. superior. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. Succesiunea etapelor nu se face automat. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. 10 . epocă etc. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. în orice caz un mediu nefavorabil. cât şi negative. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. cât şi de experienţa de viaţă. 2. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. Fiecare etapă are două rezultate posibile.

trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. l-ar bloca sau ar provoca regresie.. – adolescenţa timpurie. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. • conştiinţă a unităţii. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. înainte şi după acest moment”. când copilul începe să meargă. numit de K. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. − perioada preşcolară. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. Cu alte cuvinte. medie şi tardivă (bătrâneţea). care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. • Conştiinţa identităţii. În ordine cronologică. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. ştiu că sunt o persoană şi numai una. − perioada şcolară sau anii de mijloc. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. în orice moment. pe de altă parte. Boala psihică ar întrerupe acest proces.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. − perioada micii copilării. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. G. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. creaţie şi integritate. Fenomenul complex. Pentru Erikson E. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . De fapt. K. 3.

4. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. aşa cum au încercat unii să demonstreze. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. jenantă. că bolile nu 12 . spre exemplu. De fapt. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. Cu această subfuncţie. aceasta este şi marea dificultate. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. Şi asta pentru că. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. chiar dacă este una supărătoare. Cele două componente ale cuplului patogenic. Aceasta nu înseamnă. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii.anumit moment. interdependenţelor. În timpul acestei perioade. dacă această funcţie „lucrează” normal. complexitatea retroacţiunilor. Cu alte cuvinte. iar în procese. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. ci şi după ce timpul a mai trecut. Cu alte cuvinte. ce rămâne constant în timp.

lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. reducerea problemelor afective ale pacientului. în special indivizii obsesiv-compulsivi. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. indignarea. demenţială. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. şi ca urmare a acestei schimbări. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. mai frecvent. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură.există. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. furia. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. antisocială. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. indiferent de intensitatea lor nevrotică. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. structură şi un mediu limitat. şi de ce nu. Dacă există probleme reale. 6. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . 5. Totuşi. psihotică sau. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. deseori au crescute anxietatea. că nu asistăm decât la o boală unică. histrionică. atunci acestea trebuie corectate.

factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. VULNERABILITATE. în special în America. cât şi cercetare concretă. 1984). la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. 1977. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. 14 . – Rezistenţa (Kobasa. cu alte cuvinte. deci. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. dar şi psihiatri. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. în cursul vieţii de fiecare zi. care a elaborat atât studii teoretice. într-un fel. În toate aceste domenii. Ulterior a apărut o bogată literatură. este. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. psihologi şi epidemiologi. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. – Competenţa (White. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. 1966. 1988. Waltz şi Gough. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. 2. 1959). Phares. – Control (Rotter. o discontinuitate. V. 1979. EVENIMENT DE VIAŢĂ. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. Un eveniment este. Un eveniment are. atitudini faţă de boala psihică.adaptarea umană. 1982. 1982). unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. 1979).

ating scoruri înalte.. un logodnic rupe logodna. oare. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. În primul rând. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. O maladie cronică gravă. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. Evenimentul provoacă. fără să se excludă neapărat. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. schizofrenie.. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor.). 1978). în pofida expectaţiilor fireşti. de asemenea. 1985). de diagnosticele tradiţionale de depresie. În cazul în care evenimentul are loc. indubitabil. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Dar tinerii adulţi. deşi căsătoria era anunţată. Uneori. 15 . cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. 3. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. vor duce la stări depresive. Dar care este. o serie de neplăceri. a căror viaţă e plină de schimbări. un student cade la un examen considerat uşor etc. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). care mai devreme sau mai târziu.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale.afara unei posibilităţi de definire clare. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. 1968. Kirmayer. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. 1982. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. Kleinman. 1984. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. Kellner. În plus. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. agravării sau menţinerii ei. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. În contrast cu simularea. Katon. 1977. severităţii. 1990). sexuale şi pseudo-neurologice. 22 . • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică).

2. deseori trece nediagnosticată. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. unele nemaiavând decât importanţă istorică. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună.IX. William H. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. această chinuitoare şi degradantă boală. În sens general. X. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. domeniu interdisciplinar în care biologia. Sexologia. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. psihologic şi social este distinct. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. Oricum.). descoperirii. medicina. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală.

Psihoterapiile de relaxare. 2. şi Necula I. • durata efectului este. Cromoterapia. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. Psihodrama. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza.în acest domeniu. Virginia Johnson. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. sau. Psihoterapiile În practica medicală. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. singură sau împreună cu alte mijloace. G. Psihoterapia adleriană. Psihoterapia jungiană. psihoterapia. Logoterapia. de regulă. cât şi în cel al intervenţiei practice. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Terapiile familiale. Psihoterapiile de susţinere. în scop terapeutic sau experimental. Artterapia. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. Psihoterapiile scurte. Sugestia. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil.. care. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Hipnoza. atât în plan teoretic. „voi fi plăcut” (agreabil). XI. • efectul este simptomatic. Biofeedback-ul. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. realizează demersul terapeutic. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. Reveria dirijată. mai liber. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. 24 . Reeducarea individuală. 2002). aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. scurtă.

normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. „făcut de”. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. în care pot fi incluse terapiile biologice. regimurile alimentare. durata. şi chiar psihologi. factori legaţi de anturajul bolnavului. durata tratamentului. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. prezenţa efectelor nedorite. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. non-complianţa. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. • acţiune nespecifică. contravine crezurilor profesionale. gravitatea. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. medic. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. 25 . Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. 3. tehnicieni. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. În funcţie de natura. asistente medicale. şi genos – cu sensul de „produs de”. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. numărul de medicamente. factori legaţi de tipul tratamentului. Complianţa. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. evoluţia. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. morbiditatea. În opinia lui Predescu V. 4.

Editura Fundaţiei România de Mâine. Abordarea pacientului în psihiatrie. Editura Infomedica. C. 2002. 2003. Fundamente în psihologia medicală. 2000. Bucureşti.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Editura Infomedica. Florin Tudose. O abordare modernă a psihologiei medicale. 3. Tudose. Bucureşti. Bucureşti. 2. Orizonturile Psihologiei Medicale. 26 . Florin Tudose. Bucureşti. Editura Infomedica. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. 2003. Florin Tudose. Florin Tudose. 4.

psihologia socială şi psihologia clinică. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. Percepţia. cititorilor. Memoria. psihologia vârstelor. memoria. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. îşi amintesc şi gândesc. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. învăţare. învaţă. ştiinţa computerelor. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. De asemenea. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. care include pe lângă percepţie.univ. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. 1. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. Cursul îşi propune să ofere concepte.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. Atenţia şi conştiinţa. teorii. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . creativitatea etc. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. Neuroştiinţa cognitivă. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive.drd. sociologia şi filosofia. se intenţionează să se optimizeze atenţia. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. Reprezentarea cunoştinţelor. precum emoţia şi motivaţia. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. Cu toate acestea. unele care par mai puţin orientate cognitiv. prin intermediul acestui curs. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. lingvistica. 1. De fapt. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. mai rău. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. experienţele legate de un eveniment traumatizant. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. modele. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. memorie şi gândire. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. antropologia. Psihologia cognitivă.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

M. scriau în 1980 doi psihologi americani. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). reprezintă. dar alţii resping această observaţie. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. P. Psihologia contemporană. De exemplu. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei.219). Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. De aceea. subiectul cel mai important al întregii psihologii. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). ci şi ca rezultat. o etapă a contemplării vii. De exemplu. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. În opoziţie. dintre organism şi mediu. a relaţiilor dintre acestea. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. bazat pe 8 . Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. Astfel.percepută prin intermediul simţurilor. poate. p. generalizat. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. Modificând perspectiva codării duale. Zlate. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. S. şoferii de taxi). Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. 1999. codurile propoziţionale. interpretare şi valorificare a informaţiilor. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. un tip caracteristic de cunoaştere. În orice caz. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. dar şi într-unul necunoscut. 1999. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. care nu este analogică. Mai mult. Gândirea. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput.235). abstract şi cu scop. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. mecanismele. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. p. comparativ cu cele ale imaginilor. în mod mijlocit. N. Zlate. conţinutul. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. raţională (M. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. poate. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală.

analiza descendentă. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. pot fi organizate în scheme. are loc între 3 şi 6 ani. r etc. atribute. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. f. Miclea. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M.147-156). Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. Idem). Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. 99-101). 1999.). p. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. p. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. Între 1 şi 4 ani. (3) Limba are o structură regulată. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. o relaţie sau o descriere. Golu. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. A. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. copiii progresează. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. Sternberg. scris şi vorbit. j. care pot include alte scheme. Sternberg. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. semantic şi sintactic).capacitatea de a produce un output lingvistic. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). 2003. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). Zlate. R. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. un lucru. un proces. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. p. 1999. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Ne referim la prototip.281). (6) Limba evoluează continuu.. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. 7. 9 . propoziţiile şi frazele. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. Secvenţe diferite cer sensuri diferite.şi fluenţa verbală. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii.principiile abstractizării. Dicu. 2003). l. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul.J. z. 2003. Conceptele pot fi organizate în categorii. de la o rădăcină. precum cuvintele. Debutează perioada gânguritului. cuvinte şi forme flexionare. 1972 apud M. care pot include alte categorii. fonemic şi morfematic). Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă.

Neuropsihologia. J. p. Sion. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. indiferent de limba pe care o vorbesc. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. Sociolingviştii. în cazul lor. există persoane care vorbesc două limbi. Sternberg. suport şi ajungerea la consens. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. 2003. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. Pentru ca acest lucru să fie posibil. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. Pentru cei mai mulţi oameni. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. Până acum. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. În fine. Cu toate acestea. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. p. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. A luat naştere astfel. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. Cu toate acestea. 356).Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. iar altele împreună. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. „single-system hipothesis”). Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. În opoziţie. dar care au limba principală bine dezvoltată. De exemplu. În opoziţie. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Language Acquisition Device. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. de exemplu. LAD. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. 93-97). opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. 2003. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim.

automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. 1994). de iluminare. metaforele. 6). care pot fi prea lungi. 2004) sau insuficient definite (M. analiza mijloace-scopuri. definirea problemei şi reprezentarea. gesturile. „ill-structured problems”). M. monotoni. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. Incubaţia. rezolvarea prin analogie. ca abilitate creativă. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. Transferul. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. construirea strategiei. Zlate. p. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. cât şi valoros. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. 1999. p. Ea este un fenomen general uman. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. de exemplu. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. Popescu.semantice obţinută auditiv. ca proces. probabil. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. ci şi insightul. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. sarcasmul. ironia şi glumele. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. alocarea resurselor. Munteanu. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. astfel încât diversele etape se pot repeta. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. În rezolvarea de probleme.295. 2003. Miclea. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. pentru a servi altor scopuri.301). Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. monitorizarea şi evaluarea (R. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. altele nu. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. 2004. Cu toate acestea. Perspectiva gestaltismului. 1999. 1994. oamenii recurg adesea la euristici (ex. 8. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. ca potenţialitate general umană. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. J. În sens restrâns. Miclea. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. care par iniţial fără nicio legătură. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. apud G. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original.problema transferului. dar care conduc la o soluţie corectă. organizarea informaţiei. Sternberg. Rezolvarea problemelor slab definite (M. 399). Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. biologici şi sociali (A. cf. Zlate. p. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. cel puţin temporar.

). (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă.J. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. adesea neexplicate în 12 . În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. 9. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. În mod tradiţional. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. o concluzie derivă cu necesitate logică. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. cât şi pentru psihologie. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). Deci. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. În plus. Care dintre cele două variante este corectă?). (8) angajarea profundă în efortul creator (R. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. (3) raţionamentul liniar (ex. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. 1999. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii.calitate. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. atunci e lumină. 2003. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive.265). p. Atât inferenţele inductive. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. Miclea. 1999.282). la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). ca şi nepotul pentru: (a) unchi.: „Fratele este pentru soră. Nicu este mai mic ca George. E ziuă. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. din anumite premise. ci şi pentru sociologi şi economişti. prototipul. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. Miclea.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. „ancorarea” şi raţionalizarea. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. (6) asumarea riscurilor. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. astfel încât. spunând: „toţi corbii sunt negri”). Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. cea mai dificilă formă de inducţie. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. Sternberg. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). Prin urmare. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. subiectul se comportă raţional. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. p. Zilnic luăm decizii.: Ion este mai mare ca George. e lumină. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. (b) nepoată”. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). p. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. vom generaliza. 400).

Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. Loubovie-Veif. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. interpretează. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. utilizarea strategiilor. reactualizează şi evaluează informaţia. p.premise. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. 2003. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. stadiul preoperaţional. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. 145). Sion. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. stochează. de-a lungul istoriei sociale a copilului. pe de parte.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. În general. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv.86). fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. Mai târziu. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. Sion. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. pe măsură ce copilul creşte. 10. 2002. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. 2003. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. Totuşi. matematica şi ştiinţele. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. Perry etc. 158159). Din păcate. dialectică şi pragmatică. memoria. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. p. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. Gândirea adultului este: metacognitivă. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. p. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. eficienţa de alocare a atenţiei etc. şi constructivistă. el devine mai puţin egocentric. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. timpi de reacţie.

Editura Fundaţiei România de Mâine. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2006. 1999. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. 4. Editura Polirom. 6. Grigore Nicola. Psihologie cognitivă. Psihologia creativităţii. 1999. Procese cognitive. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. Mircea Miclea. 1999. Graţiela Sion. Tony Malim. 2. Iaşi. 14 . Istoria psihologiei. Iaşi. Editura Polirom. Psihologia vârstelor. Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Tehnică. Modele teoretico-experimentale. Bucureşti. Mielu Zlate. Bucureşti. Bucureşti. 3. Editura Fundaţiei România de Mâine.activă. Bucureşti. Gabriela Popescu. 2006. 2006 5.

Din acest punct de vedere. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. Operaţionalizarea obiectivelor. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). Delimitări conceptuale. În acest context. prelucrări şi validări de date etc.1. afectivă şi psihomotorie. metoda testelor. psihologia muncii. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. psihologia socială. psihologia educaţiei etc. dr.). se realizează la lucrările de laborator. de exemplu. cât şi ca abilitate practică. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. 1 .). efectivă. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. psihodiagnostic etc. În finalul cursului. obiective. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. univ. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. cognitivă. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf.

pentru prima dată. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. uneori cu totul întâmplător. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. 1. ca în cazul observaţiei. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. P. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. mai precis în anul 1879. astronomi). Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. Astfel. ci se provoacă în condiţii determinate.3. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. Definirea experimentului din psihologie. Exner ş. iar chimistul J. care au evidenţiat date experimentale.2. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. Scurt istoric al metodei experimentale. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. Prin urmare. W. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). De asemenea. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”.a.1. De formaţie fiziolog. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Darcet măsoară durata acestora (1777). o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). ca metodă preferată. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. astronomul W.

Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. Variabile implicate în experiment. Lucrarea lui G. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa.4. Particularităţile experimentului.reacţie.5. Comportamentul astfel obţinut. 1. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. determinate experimental. Th. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. repetabilitatea. Fechner (1801-1887). în fapt. apărută în 1860. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. Trebuie relevate. Bernard). 3 . de asemenea. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. pentru a le dezvălui conexiunile. semnează. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. 1. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. În astfel de situaţii. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. constituie un model experimental. simţului termic. Hering (1834-1918). actul de naştere al psihologiei experimentale. a culorilor. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. împreună cu factorii care l-au determinat. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect.

de la reacţiile simple şi repetitive. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. Ipoteza. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). 2. constatativ şi consemnativ. atitudini. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. cât şi la cel de control. dar este posibil. la rândul ei.6. faptelor date. 1. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. până la strategiile de decizie. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. Controlul variabilelor.1. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. Izvorâtă din observarea faptelor. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. Dacă observaţia se adresează. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. se numesc potenţiali.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. grade diferite de complexitate. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte.). Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. emoţii etc.

cota de inteligenţă etc. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. la care nu se aplică această condiţie. economică. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. de la 1 la N. iar celălalt. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. 2. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. 5 . fie în baza pasului statistic. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. individ. Subiecţii. Are servitutea că artificializează faptele. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. al 10-lea. ipoteza este verificată experimental. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. După elaborare. se numeşte grup de control.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. din care se alege. al 20-lea etc. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. experimentul „clasic”. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. Spre deosebire de ea. de regulă. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. 2. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea.). se va numi grupul experimental. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. fiecare al 5-lea. ca urmare a condiţiei de stimulare. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. t. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. În primul caz. Pentru verificare. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. Legile hazardului se aplică. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ.2. după care sunt extrase. la care se aplică condiţia de stimulare.3. la întâmplare. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). în fapt. într-un experiment se utilizează. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. în special. selectaţi dintr-o populaţie dată. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. χ2-hi2). În cel de al doilea caz.

2. pe un număr mic de subiecţi. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. stabilind. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). relaţia funcţională dintre ele. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii.). o întâlnim şi în cazul testului. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. 6 . Datele din tabele se grupează fie în valori brute. Test şi experiment. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. după caz. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). Prelucrarea şi interpretarea datelor. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. ca de exemplu. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. iar cel de-al doilea să verifice. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. 2. puncte. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex.4. să fie coincidentă. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. specifică pentru experiment. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. astfel. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. fie în procente sau frecvenţe. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. figuri etc.05 sau mai mică (p < 0.05 şi 0. cu un risc de eroare de 5%. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. respectiv legice. concentrarea atenţiei).5. Prin urmare. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. prezumate de ipoteză şi calculată statistic.5) atunci.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. ipoteza nulă.

ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. p. prin baremarea lor. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. În consecinţă.1. în timpul somnului. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. Ca urmare. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β.E. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe.G. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. Steriade. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. cunoscută încă înainte de 1900. 1963.g. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). Voiculescu. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β.E. Aşadar. Editura Ştiinţifică.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională.e. M. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). patru tipuri. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). ritmul β apare în momentul întreruperii 7 .). Cum se observă. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. Tehnica electroencefalografică (E. tumori cerebrale). a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. ceva mai rapid.G. E. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. în mod obişnuit. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). 3. de unde (V. Bucureşti. psihodiagnoză clinică etc. Din istoria cunoaşterii creierului. Tehnica e. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. are la om. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului.

Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. 3. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. marchează apariţia reacţiei de orientare. sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . de exemplu). De menţionat că inventarea kimografului. în primele momente ale administrării stimulului extern. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat.2. În partea centrală. în centrul ei. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. 30 cm. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. modelată experimental (o emoţie. iar deasupra acesteia. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. lung de aprox. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. şi lat de cca 4 cm. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun).

în realizarea oricărei sarcini experimentale. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. evitându-se. răspunzând. o parte benzen şi 20-30 gr. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. în general. manipularea fumului pentru înnegrire). toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. frecvenţă.Marey sau calculatorului. cum se ştie. care au diferite forme în funcţie. în primul rând. 9 . modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. de complexitatea lor constructivă. după care se usucă. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. 3. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. Funcţional. iniţiate de stimulul administrat. amplitudine. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. datorate acestor variaţii de presiune. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. Mişcările membranei capsulei pneumatice. al apariţiei reacţiei de orientare şi. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. de locul de prelevare (radial. astfel. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. colofoniu). se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. în al doilea rând. deasupra cărora sunt montate.3. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. printre altele. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. Astfel. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. Mai direct legate de procesele afective. printr-o componentă neurovegetativă. sub forma unei curbe neregulate continue. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. în funcţie de domeniul lor de referinţă. în general. carotidian) şi.

Electrozii e.4. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. Electromiografia (EMG). În consecinţă. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie).5. Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. de valoare dublă reobazei. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. 10 . Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). 3. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. reopletismografe (electrice). Cronaximetria.m. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). 3. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. respectiv pentru psiholog. Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. pe ecranul unui osciloscop). în timpul acţiunii unui excitant.g. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. să determine un răspuns motor. Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. se montează în funcţie de natura cercetării. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi.

în somn şi hipnoză. t. Reacţia electrodermală (R. industrie. în acest scop. la stimuli senzoriali.e. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică).E. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează.6.m. de exemplu). mai multe variabile neurovegetative. 3.r.D. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). Astăzi. simultan. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre.d. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului. la cuvinte.r. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe).d. în special în cercetarea judiciară. Prin urmare. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. clinică) este timpul de reacţie. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. programarea pe calculator a t. Timpul de reacţie (t. A fost o vreme când r. buzelor.g.e. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.d. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. r. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. cronoscoape electrice. în rezolvarea de probleme etc. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. t.).g. 3.E. În mod obişnuit. realizate în trecut. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative.. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. R.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic). Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r.D).d.e. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. membrelor. cu încărcătură emoţională. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. situaţii.7.. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9.r.e. care au diverse grade de sensibilitate.Indicatorii e. sarcini etc.r.m. este un bun indicator al stărilor emoţionale.r. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 .

de durata. oboseală. frecvenţa. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. sex. stare de sănătate. de obicei. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. Spearman. Se calculează. sonerii. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. de zona senzorială stimulată. durată. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde).) T. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere.r. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t.). profesie. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte.r. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. miros. olfactivi. 30-40). Procedură: subiectul. de temperatura mediului ambiant. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. tact etc. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust.r. Von Frey sau alt tip). cu ochii închişi. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. pe un număr mare de încercări (aprox. antebraţ. depinde de parametrii fizici ai stimulilor.cum sunt performanţele sportive şi. pe baza utilizării unor stimuli gustativi. media acestor măsurători particulare. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. este mai scăzut la stimuli auditivi.r. Cu toate acestea. intensitatea. în general. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. structură dinamoenergetică de personalitate). frecvenţă etc. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber.) este mai dificil. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. de nivelul de zgomot. dureroşi etc. 4. Dispozitivele de stimulare utilizează. 12 .1.

+ . baresteziometrul Eulemburg. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. în care se introduce apă de diferite temperaturi. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). astfel: P. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. Termoesteziometrele electrice 13 . împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). pragul absolut descendent. două atingeri). La rândul lor. P. cum s-a menţionat). izolate termic. Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. Cel mai cunoscut.Potrivit acestei metode. este format dintr-o tijă metalică. ale sensibilităţii barestezice. = x 1a + x 2 a + x 3a + . Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . termocuplele). Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. pragurile particulare vor fi tot valori medii. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic).d.. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). 2 pragul absolut ascendent şi Pd. şi care. Pa.a.. unde Pr este pragul absolut real.. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). palestezice şi termice.. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. fără dubii. + x + x 2 d + x 3d + . sau complexe (ex. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire.

Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. la lumină albă sau colorată.2. cupru şi constantan... printre altele. cealaltă poate fi iluminată.(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite.. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. Pragul diferenţial vizual.. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată. denivelează două suprafeţe metalice lucioase. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 . a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. plăcuţele date de experimentator.. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). ia naştere un curent electric. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă.. • cu ajutorul plăcilor tactile.. la acţionarea unui buton.... Sensibilitatea vizuală A. după caz. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). după grosime. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului... şanţul apărut. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa ... făcând astfel să apară un şanţ între ele. se poate determina. Prin pipăire.... prin pipăire cu degetul. ca în figura de mai jos.. 4. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care. Manipulând acest buton. ca de ex. Abaterea se citeşte la o fantă de observare. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor.. cu ajutorul unor filtre speciale.. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. astfel încât..

Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare.) la o intensitate de iluminare cunoscută. cu fracţiuni mici. 15 . atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. După această perioadă se creşte (sau scade. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). sau două puncte negre (sau două linii orizontale). de regulă. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. B. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). Acuitatea vizuală este dată. Aşadar. par omogene. în consecinţă. dacă sunt foarte apropiate. după caz) nivelul de iluminare a discului. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. după sensul în care a fost modificată iluminarea). prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. manipulând butonul de reglaj. deci. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. În tehnica de laborator. propusă de Snellen. încât. până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă.

). fie prin scăderea sensibilităţii. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există.3.a. a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). 4. în special la bărbaţi). S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. Se citesc abaterile. aviatori etc. Cecitatea cromatică se manifestă. de asemenea. Prin învârtirea discului. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. feroviari.v. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare.i. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori).v. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni.C. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers.). cu un motoraş electric. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. cecitatea pentru roşu şi verde. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice.g. un raport invers proporţional. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. îndeosebi din domeniul transporturilor). Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. de obicei. • deuteranopia determină. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. În consecinţă. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă.o. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). corespunzătoare celor 7 culori (r. 16 .

c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. simultan. Cum s-a menţionat. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. roşu-roz. interior. litere sau alte semne colorate. câmpul acestora se suprapune. În forma sa simplă. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. 4. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. Culorile galben şi albastru 17 . unde se află reperul „0”. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. jos). roşu aprins.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. aşezat. Ishihara. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. în regiunea nazală. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. se observă că. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Subiectul. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. sus. Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele.4. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre.

va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). ci după o pauză de câteva secunde. de exemplu. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. începe să vadă din nou. Prin urmare. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. ce poate fi măsurat. 30'') apoi se stinge. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Dacă.5. În cazul imaginilor consecutive negative. există un punct situat la aprox. toate culorile au un câmp mai mic. după câteva clipe. la plecarea cursorului din reperul „0”. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). De asemenea. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă.au câmpul cel mai mare. astfel: 18 . când această imagine are caracteristici inverse excitantului. ca în cazul celei pozitive. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. când nu se vede nimic. După încetarea acţiunii excitantului. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. şi negativă. după ce acţiunea excitantului a încetat. albastru galben. în zona nazală. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. 4. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. Culori complementare: roşu verde. imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. în continuarea deplasării culorii. timp de câteva secunde (aprox. După un timp. după care. imaginea consecutiv-negativă va dispare.

Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. ci galbenverzuiul.Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. Aşa. În lichide. Precizări terminologice şi parametrice. Determinarea sensibilităţii auditive 4. ci pe oricare altul. de exemplu. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. 4. joase: basul. În cazul culorilor complementare. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). De exemplu. în aer. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). la +160 cu viteza de 340 m/s. 386. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 . Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. viteza sunetului este mai mare. vocea de soprană. Oscilaţiile acustice se propagă. piuitul.000 Herţi).5 m/s la 1000). o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă).6. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. Exemple de sunete înalte: fluieratul.1. culoarea de contrast a galbenului este violetul.2 m/s la +200. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. ci şi simultan. trombonul etc.6. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. care creşte la temperaturi mai înalte (343.

Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. care să exprime acest raport. Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). În unităţi logaritmice. În acest sens. a fost stabilită frecvenţa de 1.000 Hz. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse.000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor.0002 bari. Astfel. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2.5 m. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. la o presiune de 0. La frecvenţa de 1. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). nivelul nul se notează cu „0” dB. numite decibeli (dB).

funcţie de tărie. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare.d. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. în general. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). alb. adică 400 Hz. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Prin dispozitive speciale. rezultată din combinatorica armonicelor. este timbrul sunetelor. strident. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. scopuri clinice şi nu depăşesc. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. ş.2. Tonul afectiv. a 4-a va da un sunet pătrunzător. clar etc. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. iar calitatea sa variază după armonica întărită. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. caracteristica timbrului. prima armonică sau fundamentala va avea. adică 600 Hz. 200 Hz. metalic. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. 10KHz. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB).a. De exemplu. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. alunecător. se măsoară cu audiometrul. în principal. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive. rotund. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire.numesc armonici (uneori octave).6. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. 21 . Deoarece audiometrele deservesc. se obiectivează în audiogramă. de asemenea.m. 4. sumbru. De exemplu. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă.

Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor.. atunci când există o diferenţă de fază. oscilaţiile pierd din energie. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. 4. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. considerând că ar fi perfect sferic).000 – 3. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului.6. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. subiectul localizează sursa în planul median.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. La frecvenţele înalte. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi.000 Hz). Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). 27 cm (circumferinţa capului. 110-120 dB. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat.3. la creşterea în continuare a tăriei. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. b) În fapt. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. care pot fi egale sau inegale între ele. care. în consecinţă. apare senzaţia de durere.

astfel. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă.intensitate aplicată fiecărei urechi. unul exterior din metal. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure.7. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. astfel. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. difuzoare aşezate în diverse unghiuri. în diferite zone de pe limbă. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei.2.7. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă.1. În afară de aceasta. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători.7. 4. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). apropiind sau depărtând. perimetre acustice etc. cu ajutorul unei pipete gradate. Sunt stabilite. 4. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). substanţa de receptorul olfactiv. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. 23 .

Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). 1948). care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert.8. Figuri duble: în viaţa de toate zilele. G. pus în palmă.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. 24 . Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). apăsare. Percepţia mărimii: A. în special pentru obiectele familiare. Haloway şi E. Modelarea experimentală a percepţiei 4.). Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari. De asemenea. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). 4. După unii cercetători (E. 1881). temperatură.8. albastru – verzui pentru roşu). deşi imaginea retiniană rămâne constantă. Obiectul. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. Bein. 4.1.3. Ca urmare a rezultatelor obţinute. H. S. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute.8.2. nu dădea decât informaţii de tact.8. nesemnificative pentru identificarea formei. GÂNDIRE. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. În condiţii obişnuite de viaţă. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. cuvintele de pe pagină etc.

deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. După un şir de repetări. obiectele naturale din decor etc. 4. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). Se notează abaterile de supra sau de subestimare.). Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. Subiectul va aprecia.4. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte.). calculează etc. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. una mai mare şi cealaltă mai mică. scrie. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. dăm subiectului două bile egale ca mărime.8. prin palpare. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. Subiectul. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. acum are una mai mică decât în cealaltă. dar având volume diferite. fixată de experimentator. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. trebuie să aprecieze care este mai mare.).6. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. cu ochii închişi. auz etc.8. accelerarea şi decelerarea. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. 4. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc.). 25 . Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea.8. eronat.4.5. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor.

g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). + – etc. Între ele. 5. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. cuvinte sau obiecte. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. dacă literele formează cuvinte cunoscute.1.. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. „te deplasezi tu”. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). 50 de ori. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. denumită fenomenul „phi” (fi). f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. în 1/10 secunde. Mişcarea aparentă. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). cu voce tare (de la 20 la 1). putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. privind de pe un pod o apă curgătoare. se va observa că subiectul va percepe. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. 15-17 litere). aproximativ 4-6 elemente independente. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. 1 minut). Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. la un moment dat pare că. respectiv aprox. 26 . 4–5 cm.

Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). 5. 5. 5) factorii de ambianţă. în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). 27 . cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. alţii mai greu (sunt mai rigizi). Praga etc. 1960). la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. 5.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. în timp ce subiectul sortează nişte imagini. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. În final. Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). 3) mărimea semnalului. unii oameni fac acest transfer uşor.4. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. Proba se desfăşura în 1-2 ore. 4) cunoaşterea rezultatelor. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor.3.2. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). e) Probe speciale de atenţie. 2) intervalul dintre ele. Sterzinger. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. 9) motivaţie (Baker. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. 8) stimulii externi neaşteptaţi. care este în fapt sarcină de detecţie.sau două persoane citesc texte diferite. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. iar apariţia lor să fie neregulată. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile.

foc stins.2. au reuşit. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. cuvântul „lemn” este exprimat. culori: de exemplu. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. L. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. pădure. în scrierea chineză. cine scoate cărbuni din pământ etc. spre exemplu. masă etc. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. variind ca mărime în toate caracterele compuse. casă în flăcări. „ras” pe cele uşoare etc. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. C. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele.1. în succesiunea lor logică (de ex. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. printr-un radical ce se regăseşte. apă). Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. formă. care nu cunoşteau scrierea chineză. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. deci artificiale. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6.6. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. 28 .1. adeseori. Subiecţii. 6.).2.: pompieri – chibrit. pentru a constitui o povestire logică. o disjuncţie: copiii.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). De exemplu. în final. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista.

copii la săniuş. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. E. pasăre …?).2. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). 10 … .: pisică – şoarece. 5. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative.2. 29 .2. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. 10 ….3. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. pisică – păr.2. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. 8. vară – ploaie. iarnă – ?. Roşca). b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. iarbă – copac. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. 7.:2. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. 7.). 11. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.4. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. originalitatea. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. pe această bază. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). etc. sau. 8.5. 9. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. 7. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. Vasile şi eu”. ploaie – zăpadă etc. flexibilitatea. elaborarea. 14. 8. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. 6. Ca să iasă afară. 9. 6. urcă în fiecare zi câte 5 m. Cât vor costa 10 ouă. tipul de gândire etc. 6.1. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire.2.6. P. 6..: un cocoş care înoată pe un lac. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. 12). a şirului (de ex. 10. capacitatea de esenţializare etc. 4. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate.

). topor etc. cu înregistrare pe bandă magnetică).). c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor).v. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. scrierea automată etc. – cu frecvenţă înaltă. tonul categoric etc. faţă de cea clasică. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . club. De asemenea. fisc. ca: şah. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). asociaţii repetate. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. timbru. Dintre acestea. cu cel mai scăzut (consoane corelative). a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. interogaţie. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. firimitură. de preferat. cu grad scăzut (consoane disjunctive). MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. soroc. bogăţia lexicală. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. ca: vot. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. 7. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. somn. fericire. mult. ca: holtei. asociaţii forţate. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). – cu frecvenţă mijlocie. nepreveniţi. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. 8. debit şi nivel de intensitate).. Subiecţii. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. lot. var. şoc etc. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede.. Experimentul a.2. asociaţii în lanţ. şef. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). sau pronunţate oral (cu vocea sau. silitor etc.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime.

fie numărul de intervenţii necesare. Bucureşti.vol 1 şi 2. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. a martorilor etc. iniţiate de Ebbinghaus. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. 2. Nicolae Lungu. Editura Fundaţiei România de Mâine. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. 2005. iar N numărul stimulilor. Psihologie experimentală. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. după o perioadă de timp.c – R. cuvinte etc. 31 . încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. litere. 2005. să-l recunoască (memorie senzorială). Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). Mnemometrele.e reprezintă recunoaşteri eronate. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. Fundamentele psihologiei. e/N unde R. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. găină-ou) şi fără sens (de ex.pronunţare / expunere. R. 3. Se notează fie numărul erorilor. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. în materie. silabe. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). Bucureşti. astfel. 2006. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. Mihaela Minulescu. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. Editura Fundaţiei România de Mâine. Mihai Golu.c sunt recunoaşteri corecte. figuri de bărbaţi sau femei). Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Editura Fundaţiei România de Mâine. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Performanţa se apreciază prin relaţia R. Bucureşti. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Teorie şi practică în psihodiagnoză. pod-camfor).

Editura Fundaţiei România de Mâine. 32 .4. Istoria psihologiei. Bucureşti. Grigore Nicola. 2006.

Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. În urma parcurgerii cursului. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. drd. Îşi propune. FACTORI DE MEDIU. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. 1. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. II. 1 . recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. I.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. antropogenetică şi ontogenetică. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. de asemenea. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială.

Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator . iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. în cadrul studiilor pe animale. se foloseşte încrucişarea selectivă.76 0. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. altele sunt recesive. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat. având o zestre genetică identică. 1999. unele sunt dominante.91 0. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. a existat o problematică controversată în psihologie. Hayward. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni. Hayward. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale.51 Burt 1966 0.55 Bouchardi& McGue 1981 0.94 0.77 0.41). 1999. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene.86 0. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali).77 0. Birch. Birch.67 064 Shields 1962 0. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. Din 1869. p. respectiv căruia dintre factori.72 0. S. S. p.60 2 . de preferinţă gemeni. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii.

3 .22 0. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună.• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). decât cu cei ai părintilor adoptivi.47 0. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali.42 0.24 0. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi.

EE. DJ. Atkinson. 1979). Smith.• primele studii (Burks.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. • În general.13/0.1977 si Horn. 4 .Bem. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. 1928. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate.Birch. Leahy. este de 0. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei. 2002). care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman.Hayward. R C. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. poate fi atribuit diferenţelor genetice.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu.5. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. care locuiesc împreună. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. S. 1999). Atkinson.

capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. DeFries. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. Damon.Bem. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. Smith. D J. 2002). atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. 1978. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. 2. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici.1977. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. • interacţiunea proactivă. 1977. cu final deschis. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă.1980 Youniss & Volpe 1978). Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . 1988). Scarr.Atkinson. Lohelin. ambientul. Selman. • interacţiunea evocativă. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. E E. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. R C. Atkinson. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică.

Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). 6 . Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. zilnice privind cauzele comportamentului. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. 1973. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. efort sau ambele).sociale din viaţa de zi cu zi. Weiner. Ca să explice comportamentul. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. (Berndt & Heller. De exemplu. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. Heider. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. respectiv. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Kelley. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). 1958. preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă.

• Comportamentul de evitare. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969.Iniţial. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. M. În acelaşi timp. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. • Comportamentul de siguranţă. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. iniţial psihanalist. • Comportament ambivalent. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. III.

G. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. EGO. ID. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. 8 . Identificarea cu părintele de acelaşi sex. pag. Lefrancois. EGO. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra.. Erikson. ID.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul.. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. muşcatul. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale . „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase.1998.) element stabil al conduitei unei persoane. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. W.Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . Allport .

individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. prietenia. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Psihologia varstelor. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“. cooperarea. 2003). sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 .individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa.

Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal .fizic. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. 198). 2002). mediul familial şi grupul de prieteni. personalitatea individului (I. Golu.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică.criza de identitate. negativă şi incertă respectiv .“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. moral-spirituală. felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. de asemenea. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. capacităţilor. În consecinţă. cu înfăţişarea exterioară. psihosexuală. 1993 pag. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. 10 . psihic şi psihosocial. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. vocaţională. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. de a muri Construirea identităţii. criteriul fiind autopercepţia. Mitrofan. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. C. Ciupercă. spiritual.

ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. acum. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. de asemenea. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. El caută confirmări din partea colegilor. gradul de conformism. creativitate. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. care sunt. profesiune etc. reamintindu-ne că în contemporaneitate. el experimentează creşteri corporale rapide.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . apreciază Erikson. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. persoană. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. 2003). Dezvoltarea sensului identităţii. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. sociabilitate. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. de rasă. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. naţionalitate. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării.

• Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. Verza. 1965). De asemenea. Mitrofan. Mitrofan. Ciupercă. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. de tranziţie. El începe să sesizeze tendinţe. protectori. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. un amestec de atracţie. pag 31). Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. 223).183). Dacă modelul matern este tradiţional. dacă modelul matern este modern. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. exuberanţi. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. de surpriză şi de reprimare. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. N. poate manifesta frică sau chiar repulsie. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. 1997 pag. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. dorinţe. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. Mitrofan . 1994. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. impulsuri uneori imperioase. Mitorofan . sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. N. moderne. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. relaxaţi. identificarea este mai pasională şi facilă. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual.(Rosenberg. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. necomplexate (C. Şchiopu. E. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. 1994. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. perioada în care. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. 12 . nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. mai labil şi mai puţin informat. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. pag 31). 2000. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. mai încrezători. pag. calmi şi chiar fericiţi. mai abrupt sau mai lin.

de îmbătrânire demografică. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate.1 în 1996. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. 3. de îmbătrânire demografică.2 ani). în continuă creştere numerică. Studii longitudinale. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr.7 ani) mai mare cu 7. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. dar continuu. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. 13 . care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice.6 ani decât cea masculină (66. nu numai în plan economic.2. este o categorie socială vulnerabilă. dar şi social şi psihosocial“. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76.7 ani. dar continuu.1 ani)“. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. Populaţia „vârstei a treia” (4. Creşterea mortalităţii după anul 1991. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. În România. în special la vârstele adulte. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. determinat în principal de scăderea natalităţii. În mai puţin de două decenii.2 milioane). privitor la speranţa de viaţă. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. • În România. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. născute după 1989. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. Modele de boli psihosomatice.

a organizării de zi cu zi a activităţilor. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. arterioscleroza cerebrală (B. precum şi de condiţiile de mediu. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. de asemenea. psihologice şi sociale (U. 1988). Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. H Shulman şi R. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Alzheimer. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . Şchiopu. E. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Berman. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. Verza. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. De asemenea. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. unele adaptări. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. 2003). în concluzie. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. 1997). de natură fiziologică. căci el se va afla acasă. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. Această reacţie este foarte frecventă.

În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. Studiind copii instituţionalizaţi. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. nerăbdare. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. nelinişte. Încă din anii 1940. erau vulnerabili la infecţii. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. Bolile psihosomatice. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. retraşi şi depresivi. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . dintre cei care s-au adaptat. în timp ce. ci au slăbit. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. furie şi spirit de competiţie. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. anxietatea şi mânia. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. Recent. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. emoţiile negative – cum ar fi depresia. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . factori care măresc şansa de arteroscleroză. De asemenea. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi.

Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. 1986). Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. asupra acestui tip de personalitate. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare.1984): 16 . aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult.tip A (de exemplu. deşi se presupune că este corect. (Vega-Lahr & Field. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. acest copil are spirit de competiţie. observaţi în contextul general al clasei. frecatul mâinilor. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). Mattheus şi Angulo 1980. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. sunt mai agresivi în jocuri. Mai mult. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. Rushton. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. 1969). Russell & Wells. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. prin experimentul făcut. comparativ cu cei de tip B.1989. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A.

• oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. Dintr-o perspectivă evolutivă. • rapid excitat de erotismul vizual . frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. finanţe. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. Barbaţii caută partenere mai tinere. ci şi propriile gene. Atracţia nu este limitată la sexul opus. Larsen. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). Femelele caută parteneri mai în vârstă.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. ambiţie). Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. În studiul efectuat de Buss.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. şi status înalt. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Masculul caută femele fertile. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic. 17 .

Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». • tandreţe. Bucureşti. Ian J. Gratiela Sion. Introducere în psihologie. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Whiteman. D. Martha C. Editura Fundaţiei România de Mâine. E. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. Atkinson. Gerald Matthews. Deary. J. 4. Psihologia personalitatii. Diferenţe interindividuale. Bucureşti. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. 2002. RL. 5. C. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. 2005 3. R. propusă de Gangestad (1989). Iaşi. Editura Tehnică. Smith. 1999. Ann Birch. Editura Polirom. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. • stabilitate emoţională. cauze. 2006.Bem. Conform studiilor amintite. 2. • agreabilitate. Trăsături. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. 2005. • personalitate plăcută. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. Editura Fundaţiei România de Mâine. consecinţe. Bucureşti. Editura Tehnică. Psihologia personalităţii. • blândeţe.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. E. Sheila Hayward. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri.Atkinson. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Mihaela Corina Ţutu. Psihologia vârstelor. 18 . Bucureşti.

6. Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 19 . Ion Dafinoiu. Gordon W. Bucureşti. 7. Iaşi. Editura Polirom.1991. Personalitatea. 2002. Editura Didactică şi Pedagogică. Metode calitative de abordare.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->