FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. nu există nici o experienţă psihologică. este echivalent cu rolul social. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. atât din considerente teoretice. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. a persoanei şi personalităţii. 1963). biochimice. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. volitive. simte şi se comportă). După O. prin comportament. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. b. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. „mască”. În ambele ipostaze. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. desemnează persoana plus o notă de valoare. Klineberg. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. concret).individualizează un om particular. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. Stoetzel. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. denumită prin diferite concepte. fiind o specificare a individului. există mai multe tipuri de personaje: sociale. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior.

T. o structură internă specifică. condiţionarea personalităţii. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. După criteriul conţinutului. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. După criteriul sferei. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. chiar dacă există. este inaccesibilă ştiinţei. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. Lamiell). concret) – general (universal). G. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. nu poate fi studiată. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie.pentru a-şi justifica un statut sau altul. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. delimităm două categorii de definiţii: 3 . interiorizată. 2. R.

II. contradictorii. Din perspectivă evolutivă: teorii statice. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. A. E. teorii genetice.. să plece de la ipoteze verificabile empiric. diferite. e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). teorii nomotetice. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. teorii personaliste.• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. experimental). TEORII. logice. K. Horney (psihanaliza interpersonală). teoriilor personalităţii. teorii integrative.G. asemănătoare. Freud (psihanaliza clasică). c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. Adler (psihologia individuală). MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. teorii dinamice. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. Jung (psihologia analitică). C. opuse. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. teorii dinamice. teorii neconcordante. în funcţie de autorii lor: S. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. teorii de compromis. Erikson 4 . pentru a favoriza exactitatea).

la situaţie.B. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem.B. Hampson).(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). individul se comportă similar în situaţii diferite. Teoriile personalităţii. R. unică. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare.H. d. Cattell şi H. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. analiza separată a elementelor. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. relaţional şi grupal. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). în acelaşi timp. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. ca o structură globală şi unitară. G. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). modelul substanţialist (teoriile tipologice. Rogers (teoria centrării pe persoană). s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. totodată. Rotter (teoria controlului intern / extern). interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. Friedman şi R. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. Kelly (teoria constructelor personale). până la elementul primar. irepetabilă şi ireductibilă. c. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi.J. • Într-un sens larg. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. H. fundamental al acesteia. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. specific. factoriale. J. structurală – consideră personalitatea ca întreg. G. 5 . b. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. şi anume: a. M. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. C. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). dinamică. constantă. Dintre ele. W. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret.

personalitatea conţine toate atributele sistemicului. respectiv a personalităţii ca macrostructură. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). mobilitatea (plasticitatea). expresivitatea psihică. De asemenea. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. ea fiind un sistem dinamic. Din perspectivă structural-sistemică. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). în orice împrejurare. integrarea. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea.• Într-un sens restrâns. memorie. hipercomplex şi probabilist. III. o abordare din perspectiva ciberneticii. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). deschis. fiind observabil încă din copilărie. impulsivitatea. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. afectivitate) şi se reflectă în comportament. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. menţionăm: consistenţa. Ca entitate reală. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. 6 . vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. gândire. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. El se manifestă în orice situaţie. gradul de dezvoltare.

structura temperamentală şi. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. şi are rol mediator între intensitatea. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). determinate genetic. Tipologii temperamentale: 7 . „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. alături de predispoziţii.s. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). În principiu. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. şi nu latura de conţinut (internă).Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. 2. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză.n. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. stilul comportamental.s. El influenţează personalitatea. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. determină categoria de temperament. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. şi invers. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. respectiv. simpatie – antipatie).) – definit prin intensitatea. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere.n. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. Dacă tipul de a. ci reprezintă modul de a fi. Însă. temperamentul este latura de formă („stilistică”).

P. mezoderm şi ectoderm. 4. E. tipul cerebral). Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. e) criterii clinice. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. tipul muscular. echilibru. d) criterii psihosociologice. inert – generează temperamentul flegmatic. sintonic. tipul puternic neechilibrat. (b) N. b. 3. hiperestezic. cerebroton. C. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. B. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. 2. Lombroso. ectomorf. hipomaniac. somatoton şi respectiv.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. Tipologii psihofiziologice: • I. Biotipologia americană: Sheldon. Viola. echilibrat. tipul digestiv. bimodale şi trimodale. 2. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. microsplahnicii. 3. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. b) criterii psihofiziologice. 2. d. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . fiind: unimodale. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. tipul slab – generează temperamentul melancolic. 3. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. 3. microsplahnicii. brevilin stenic. brevilin astenic. tipul puternic. excitabil – generează temperamentul coleric.s.n. G. 3. greoi) şi trei schizotimice (1. longilin astenic. generând trei temperamente – visceroton. A. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. • Biotipologia italiană: (a). tipul puternic. tipul respirator. c) criterii psihologice. Pavlov studiind tipul de a. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. echilibrat. 4. 2. schizotimic. normosplahnicii. mobil – generează temperamentul sangvinic. mezomorf şi respectiv. anestezic). stabileşte trei biotipuri – endomorf. 2. c. rezultă următoarele tipuri: 1.

identifică tipurile: extravert şi introvert.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). introtensiv şi coartat (retractat). grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic.. c) tipul artistic. senzaţiile şi intuiţia. stabileşte tipurile: extratensiv. b. afectiv. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. 3. tipul cortical drept. intuitiv-extravertit. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. b) tipul afectiv. tipul limbic stâng. anal. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. tipul limbic drept. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). perceptiv-imaginativ. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. dinamismul proceselor nervoase. 4. senzitiv-extravertit. H. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. c. • • D. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. falic şi genital. gânditor-introvertit. şi anume: gândirea. 2. uretral. afectivitatea. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. activism. cărora le corespund 4 temperamente: 1. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. mental. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. Montain identifică 4 temperamente: a. N. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. d) tipul gânditor. • În funcţie de grupele sangvine. intuitiv-introvertit. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. C. rezonanţă. B. special – gânditor şi intermediar. • • sentimental-introvertit. senzitiv-introvertit. tipul cortical – stâng. sentimentalextravertit. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. 9 . şi anume: gânditor-extravertit. tonusul afectiv. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. d.

nervos. coleric. j.. d. Schneider delimitează tipurile: a. c.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. multidimensională. D. e. abulic. • K. depresiv. d. amorf. b. tipul depresiv. tipul complezent (dependent). g. polaritatea. 6. e. e. pasionat. tipul acumulativ. i. flegmatic. i. astenic. l. apatic. c. 7. j. g. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. G. • R. tipul impulsiv. 4. Berger şi A. f. b. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. tipul teoretic. după o schemă şi 10 . hipertimic. h. h. tipul instabil:. Fromm: a. sentimental.tipul productiv. K. 2. tipul economic. tipul nestatornic. tipul agresiv. motorii şi fizice. tipul exploatator. structurate într-un mod original. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. E. c. isteroid (histrionic sau mitomaniac). apatic. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. tipul hipertimic. b. f . 5. sangvinic. tipul receptiv. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. interesele senzoriale. tipul sensibil. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. tipul religios. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. b. d. 8. c. tipul bizar. 3. f. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1.instabil. tipul nervos. IV. Le Senne. k. exploziv. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. tipul social. rezultând un mare număr de tipuri particulare. Kahn distinge următoarele tipuri: a. fanatic. neliniştit. Allport şi Vernon: a. E. tipul fantastic. tipul estetic. b.tipul obsesiv. aviditatea. tipul detaşat. tipul politic. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. tipul amoral. c. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. 2. Horney: a. tipul exploziv. d.

ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. noutatea). dinamogenă şi de autoîntărire. b) după proces (viteza. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. elementare şi aptitudini complexe. sfera afectiv-motivaţională. după gradul lor de complexitate. de vârstă etc. eficienţă). pedagogice. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. temperamentul). din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. tehnice. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. de reglare. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. durata. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). atitudinile. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. aptitudini psihomotorii. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. nici determinată de mediu.). aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. sportive. procesualoperatorie. După structura lor. executivă. 4. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. originalitate. Din punct de vedere evolutiv. aptitudini intelectuale. deprinderi şi priceperi. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. manageriale. 3. cunoştinţe. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. 11 . 5. ştiinţifice. În structura generală a unei aptitudini. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu).

ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). deoarece există nu numai o inteligenţă generală. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. Hebb şi B. D. 2. • J. • • • Fr. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. Hein. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. inteligenţa „subiectivă”. kinestezică. Reprezentanţi: A. D. A. J. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. empatică. V. S. ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). interpersonală.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. D. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. logico-matematică. muzicală. Goleman. Gardner. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). Terman. practică şi socială. inteligenţa socială şi capacitatea . H. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. J. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. Bar-On. 12 inteligenţa concretă. L. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. Binet. Wechsler. Th. inteligenţa semantică. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. spaţială. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. Mayer şi P. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. intrapersonală. Simon. Accepţiunea este însă limitată. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. Salovey. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice.P. D. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. Conceptul de inteligenţă.

Teoria multifactorială: L.P. Burt şi Ph. Guilford. valoarea. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. c. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. subteoria „celor două faţete”. Abordarea genetică. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. b. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. ci necesită parcurgerea 13 . Spearman. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. VI. subteoria componenţială. ca proces (vizează caracterul fazic. Thurstone şi J.Abordarea analitică factorială. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. calitatea rezultatului depinde de personalitate. 2. Vernon. forma cea mai înaltă a activităţii umane. creativitatea constituie un fenomen general uman. cu 3 subteorii: subteoria contextuală.Teoria bifactorială: C. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. faptul că ea nu se produce instantaneu. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Piaget). 3. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. procesual al creativităţii. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. Abordarea sistemică: R. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Teoria ierarhică: C. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei.

capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). originalitate (Lowenfeld). devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). variabilitatea ideilor. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. originalitate. VII. Factorii creativităţii: a. 2. iluminarea. d. elaborare. Taylor). socioculturali. flexibilitate. • lipsa de îngâmfare. c. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. încrederea în propria activitate creatoare (C. verificarea). restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. b. factorii de personalitate (atitudinali. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. iar la rândul ei. putând stimula sau inhiba creativitatea. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. socioeducaţionali. 4. în grade şi proporţii diferite. G. b. interacţiunea lor. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). incubaţia. receptivitate la orice. Prin creativitate. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. • sensibilitatea pentru probleme. 3. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. sensibilitate faţă de probleme. capacitate de redefinire (Guilford). ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană.unor etape. toleranţa la situaţii ambigui. 3. aptitudinali şi temperamentali). se integrează organic în structura personalităţii. psihosociali. Importantă este configuraţia factorilor. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . 2. omul valorizându-se pe sine însuşi. factorii afectiv-motivaţionali.

cu valoare morală. ele devin valori. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. coerentă cu toate celelalte. 15 . specifică. specifică şi unică. afective şi volitive. de declanşare şi ai conexiunii inverse. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. atitudinea faţă de diferite instituţii. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. relaţii de coordonare (de cooperare). ci doar cea esenţială. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. Ponderea celor trei componente (cognitivă. definitorie pentru om. motivaţionale şi afective. relaţii de compensare. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele.Atitudinea este poziţia internă. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. care include operatorii de conectare. de activare. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. care include structurile: cognitive. ca notă distinctivă a personalităţii. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. atitudinea faţă de ceilalţi). (b) blocul de execuţie. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. În funcţie de obiectul de referinţă. astfel. Atitudinea apare. se elaborează sistemul atitudini-valori. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. conducând la diverse tipologii caracteriale. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. Din punct de vedere funcţional. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. ca o structură psihică multidimensională.

conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. cu efecte pozitive / negative. se organizează. dimpotrivă. de avantajare sau periclitare. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). se relaţionează reciproc. ci interacţionează unele cu altele. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. în general. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. VIII. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. antagonice. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. caracterul influenţează (controlează. La rândul său. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. independente unele faţă de altele.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. nu atât gradul lor de dezvoltare. b) relaţii de interinfluenţare. intersubiective. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. Trăsături particulare (cognitive. morale). Între subsistemele personalităţii se disting. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. de dezechilibrare a acesteia. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. d) relaţii de feed-back. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. afectiv –motivaţionale. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. voliţionale. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. laturile) personalităţii nu sunt separate. afectiv-motivaţionale şi volitive. c) relaţii de compensare. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 .

Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. de compatibilitate. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. 2. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. IX. Inteligenţa este subordonată creativităţii. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. influenţa este pozitivă. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. astfel. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). însă. inteligenţa activă (optimală). şi alţi factori. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). în afara inteligenţei (factorul esenţial). Eul este nucleul central al personalităţii. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Important este. de concordanţă. Modificarea manifestărilor activitate. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. 4. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. Creativitatea presupune. 3.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare.

majoritatea lor au unele aspecte comune. şi anume: funcţia cognitivă. Allport. proprietăţile (particularităţile) Eului. Eul psihologic. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. În afara elementelor menţionate. În cadrul personalităţii. profilul spiritual. profilul social şi profilul mixt. 18 . Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. în acelaşi timp. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. componenţa şi structura psihică a Eului. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. funcţia motivaţională. şi anume: a. – la câteva criterii. organismul e mai larg decât personalitatea”. Astfel. 3. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. orientarea finalistă. G. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. generând astfel sentimentul identităţii. gândirea. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. Eul este. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. un construct între conştiinţă şi personalitate. b. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire).informaţiilor despre sine. funcţia de mediere şi reglare. însă nu orice fel de conştiinţă. reflexivitatea. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. ci ca un adevărat sistem de valori. Eul corporal (fizic). Din punct de vedere structural. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. spre realizarea scopurilor. 2. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. Eul social. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. de fapt. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. c. despre ceilalţi şi despre lume. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. exprimă personalitatea. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. Eul conţine personalitatea şi.

Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . consevatorism – radicalism. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. şi nu personalitatea globală. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. generând. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. cu orientări valorice diferite. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. comportamentul interpersonal concret. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. În funcţie de cele 3 dimensiuni. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. şi anume: nivelul interpersonal. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. XI. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. Ulterior. formele „B” şi „C” (de control. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală.afectiv. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. de validare). Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. F.X. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. astfel. Ea se relevă acestora. totodată.

deşi presupune identificarea cu celălalt. Empatia nu este înnăscută. b. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. predictivă. gândurile şi acţiunile celuilalt). însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. proces psihic (desfăşurare multufazică. e. c. adaptarea socială a personalităţii. c. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. şi anume: a. b. fenomen psihic (fapt interior. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). acţiunile. Empatia vizează două componente psihologice: a. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. empatia include mai multe ipostaze.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). d. modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. produs psihic (retrăirea stărilor afective. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. S. la un nivel superior. înţelege şi evalua stările. de comunicare (interpersonală).” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. performanţială. transpunerea în stările afective ale celuilalt). însuşire psihică (trăsătură de personalitate. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. subiectiv). începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). 20 . permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. gândurile. d. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. b. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. Fiind un construct multidimensional de personalitate. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt).

7. artistic şi literar. motive. începând încă din primele zile ale copilăriei. crearea de valori sociale. 4. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). 8.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. XII. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. capacitatea individului de a se pune în valoare. psihologia personalităţii.devenirea conştientă de lume. nivelul structurilor dezvoltate. 3. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. scopuri. discontinuu. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. 10. neuniform. capacitate de adaptare redusă. nivelul structurilor primare (globale). desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. uniform. coerent. continuu. ci şi regresiv. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. 5. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. psihoterapia. atitudini. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. didactic. concepţii. ea devine. se construieşte în cursul ontogenezei. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. În acest sens. elaborarea. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. 6. de alţii şi de sine. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. funcţionalitate ineficientă. K. 2. de a se face recunoscut de alţii. 21 . considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. nivelul structurilor semidezvoltate. nobil. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. cu efecte adaptative. c. M. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. domeniul medical. 9. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. b. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent.

funcţionalitate eficientă. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). anxios. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. sănătate mentală. 2. în condiţii defavorabile de viaţă. Rogers. trebuinţa spre unitate. Allport. ci şi numărul lor. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive.B.unificare. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. distimic. 5. nestăpânită. vom avea caracteristicile personalităţii imature. La polul opus. cu tendinţa spre patologic. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. Maslow. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. C.Maslow). Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. performanţă. exaltat. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. percepţie realistă. autorealizare (A. hiperexactă. se situează la limita dintre normal şi patologic. umor). Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. eficienţă (personalitatea optimală. hiperperseverentă. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. 3. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. 22 . securitatea emoţională (autoacceptarea). Personalitatea optimală (termen introdus de W. C. trebuinţa spre flexibilitate. şi negative. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. obiectivarea Eului (autocunoaştere. emotiv. 2. 3. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. G. predispune la manifestări patologice. personalitatea pozitivă). intuiţie. 4. adaptare. labil. exigenţa Eului. capacitate de autoreglare.

celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. d. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. necorelată. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. Jung.D. Ann Birch. nesistematică a faţetelor). Fundamentele psihologiei. personalitatea ideală (imaginea dorită). Allport. şi anume: a. totodată. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. M. 4. Bucureşti. 4. Mihaela. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. Opere complete. Corina Ţuţu. 2006. c. Diferenţe interindividuale. b. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). vol. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. putem forma. În funcţie de diverse criterii. subordonarea sau chiar anularea celoralate). 2004. 2005. tipul instabil (acţiunea independentă. 3. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). personalitatea manifestată (exteriorizată. 23 . Sheila Hayward. şi tipuri de Eu. Bucureşti. II.6. 1991. în mod corespunzător. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gordon. prin intervenţii educative şi terapeutice. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). multe alte tipologii ale personalităţii. Editura Tehnică. Editura Didactică şi Pedagogică. în cele 4 tipuri majore de personalitate. Editura Trei. Carl Gustav. 2. 5. Psihologia personalităţii. Bucureşti. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). 2. evita. f. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. vol. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. Mihai Golu. e. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. 1999. Cunoscând tipurile de personalitate. Tipuri psihologice. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. obiectivată în comportament). Bucureşti. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. 3. Editura Fundaţiei România de Mâine. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi).

24 . Editura Victor. Bucureşti. Bucureşti. 7. 8. 2000. Bucureşti. Editura Polirom. Mielu Zlate. Fundamentele psihologiei. Elemente de personologie. Fundamentul cultural al personalităţii. Empatie şi personalitate.6. Mihaela Roco. Tudora Sima. Iaşi. 2004. Bucureşti. Marcus. Stroe. 1968. 10. 2001. Editura Ştiinţifică. Editura Atos. 1997. 9. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Ralph Linton. Editura Pro Humanitate.

I. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. de la naştere până la moarte. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. drd. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. la rândul ei. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. Ca urmare. pe când psihologia genetică. 1 .PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. este o ştiinţă a dezvoltării.

Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. O accepţiune generală a termenului este 2 . finalitate şi evoluţie (Bideaud. p. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. Sillamy. Gesell în Statele Unite. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Neveanu.P.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. noţiunile de continuitate. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. de asemenea. Houde. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. 2002. Psihologia genetică reprezentată de A. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. p. Piaget în Elveţia şi H. spun cercetătorii francezi citaţi.3). 1997). ci. 2002. 1978). în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. Pedinielli. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. Psihologia dezvoltării (în engl. De asemenea. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. J. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. Guidetti. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. Pentru termenul de psihologia vârstelor. psychology of life (life-span psychology). Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane.plecând de la studiul copilului.

dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. De exemplu. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. psihice şi sociale. deşi vârsta în sine nu le explică. socio-cultural. în prefaţa la Psihologia vârstelor. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. afective. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. diagnoza şi consilierea. Cu alte cuvinte. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. provizoriu sau definitiv. Şchiopu.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. profesional (U. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. ierarhizate în timp. Explicaţiile 3 . este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. psihice. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. Şchiopu. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. educaţional. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. 1997). Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. 1997). cognitive. explicarea.

Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. controversate. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. În concluzie. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. care se pot constitui în teme principale. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. dezvoltarea înseamnă a creşte. De exemplu. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. şi nu transformări. precum şi caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. De aceea. Se 4 . a se maturiza şi a învăţa. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. implicând adăugiri.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice.

maturare şi învăţare. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor.pot identifica creşteri ale masei somatice. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. De exemplu. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. rezultatul maturării în final este acelaşi. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. Lefrançois. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. p. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. 5 . O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. Zlate. Asemenea schimbări. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. 1993). 4) sau celor fiziologice (M. sunt exemple clare de creştere. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină.

Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. teoriile învăţării sociale. În opoziţie cu aceştia. şi abordările psihanalitice. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. 1. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. atât pentru timpul prezent. principii. 6 . ipoteze. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. Studiul teoriilor dezvoltării este important. adânc înrădăcinate în individ. concepte. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. II. Piaget. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. de regulă în plan inconştient. De aceea. mergând până la principii şi legi. dar şi predicţii pentru fenomene. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. Aceste afirmaţii. cât şi pentru viitor. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul.

Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. cât şi în practica sa. fumatul). de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. suptul degetului. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. 1975). simbolizarea. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. sublimarea. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. refularea şi cenzura. Atât în teorie. în consecinţă. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. format din instanţe cu specializări funcţionale.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg.

etapa falică. în final. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . trecând prin etapa anală. etapa de latenţă şi. muşcatul. înghiţitul şi joaca cu buzele. ID-ul este dominant. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. precum şi reţinerea lor. p. etapa genitală. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos).etape ale apariţiei. Ego şi SuperEgo (vezi figura). dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. 36). Pe scurt. instinctual. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. 1998.

Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. psihiatria. * După Guy R. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. psihologia gestaltistă. EGO. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. psihologia socială. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. educaţia specială. ID. îngrijirea copilului. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. psihologia şi consilierea confesională. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. ID. dezvoltarea copilului. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud.Oedip sau Electra. 9 . el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. respectiv. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. în acelaşi timp. Lefrançois. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. literatura şi arta. tată. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. EGO. educaţia timpurie. 1983 2.

Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. De exemplu.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. ori un moment critic. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. În fiecare stadiu are loc o criză. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase.

▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . Locke asupra intelectului uman. de a muri 3. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. acesta face un experiment în 1920. Watson. sexualitatea. prietenia. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. cooperarea. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. aplicat comportamentului copiilor.

a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. În acest scop. 12 . Prima. De exemplu. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. rigidă şi extremă. ţinuţi pe genunchi. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. În locul căldurii şi dragostei. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. sărutaţi. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. dar blând. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet.obiect alb. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. sete şi sex. În acest moment. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani.

pe lângă hrană şi băutură. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. El a observat a atât animale. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. După Skinner. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. zâmbetul. În contrast cu acestea. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . cum este agresiunea. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. Ca urmare. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. o jucărie nouă. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. De exemplu. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. altele cum ar fi lauda. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. 4.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. Freud.

Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. pedepsire. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. 1939). Hull. Hrănirea promptă. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Cu această constatare. aprobării părinţilor. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia.detaliu. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Adoptând teoria lui Hull. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Această dorinţă de apropiere. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. atenţiei.

Cu toate acestea. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. Comportându-se ca aceste modele. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. J.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. de a reţine şi abstractiza. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. 5. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. fără pedepse sau recompense directe. De exemplu.

iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. dar percepem acţiunea. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. prin acomodare. se consolidează prin exerciţiu. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. 16 . funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Pe plan biologic. Acomodarea comportă. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. dar se poate modifica fie generalizându-se. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei.dezvoltării sunt indisociabili. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. de asemenea. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. acomodare. deci. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Astfel. structuri de grup). Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. adică de structurare prin incorporare şi. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Nu percepem schema. O schemă se conservă. adaptare). iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice.

Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. atât stadialitatea genetică. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. pentru dezvoltarea intelectuală.există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. 17 . O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. vorbirea. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. III. că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. sau a altor agenţi fizici sau chimici). Din această cauză. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1.

în special de către mamă. 199) 2. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. de către părinţi.prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. (Florin Iordăchescu. 18 . prin imunizări etc. Ritmul de creştere. factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. conform programelor genetice. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. prin supravegherea stării de sănătate. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. de regulă. hormonali şi de mediu. de compoziţie şi funcţie celulară. p. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. particulare fiecărui ţesut. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. adaptate nevoilor copilului. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. 1998. iar în cazul copiilor bolnavi. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. Să i se asigure o stare de sănătate bună. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. stimularea senzorială se va face de către specialist.

după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic.5 kg. obiceiuri elementare. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. greutatea medie este de 9. a membrelor. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă.E. 3. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. coloanei vertebrale. dentiţiei (Ferrier P. la 1an ajunge la 1.. În primul an. 1975 p. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. 1983).100 gr. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. la 3 ani. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. a cutiei craniene. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. climatul afectiv. sex. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. 55-73).

Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. desfacere. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. De aceea. descendent de la muşchii oculari. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. reprezentarea şi limbajul. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. să ridice. să spargă. de la manevrarea imprecisă. să smulgă. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. În acelaşi timp. căţărat. la muşchii gâtului. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. târât. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. să tragă. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. Acum este capabil să împingă. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. Legea dezvoltării proximo-distale. învârtire. De exemplu. dulapurile.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. La doi ani este capabil să deschidă uşile. la apucare. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. mâncând cu linguriţa). Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. Dezvoltarea psihomotorie. redresând capul.

Surâde când i se vorbeşte. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. Normele dezvoltării. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 .) Mici zgomote Figură guturale. Tonusul este legat de evoluţia posturii.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. Mimică la figura umană. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°.S. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. Evoluţia tonusului şi a posturii. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. emite vocale izolate Gângureşte. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. de la umeri la mână şi aşa mai departe). Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. inexpresivă. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. observă examinatorul. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină.S. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. râde. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume.

priveşte al doilea. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. Vede imediat un obiect. Descoperă un 22 Silabe izolate. Pricepe „nu”. 6 Întoarce capul la sunet. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. Ba. tata. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. Ta. priveşte alt obiect. cade în mâini. Răspunde la nume. ţine un cub. Stă în şezut susţinut.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. prehensiune precară. Îşi ţine biberonul. duce obiectele la gură. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. recunoaşte biberonul. Papa. prehensiune radio-palmară. zgârie diferite obiecte. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. se întoarce de pe o parte pe altă. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. culcat duce piciorul la gură. Recunoaşte jucării. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. prehensiune palmară. 9 10 Stă în pi- . Prinde cu amândouă mâinile. Stă în şezut. apucă al treilea cub. Ta. ridică mâinile după obiecte. mănâncă singur un biscuit. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. ţine un cub. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. Loveşte un cub de altul. mângâie imaginea din oglindă. încearcă să reapuce un obiect căzut. Ma. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. Suge jucării. Apucă bine alimente solide. mama. imită sunete. înţelege. Gângureşte. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute.

Turn din două cuburi. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. ascultă ordine. 4-5 cuvinte. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. răspunde la nume Spune două cuvinte. urcă scările ţinut de o mână. Bea singur din ceaşcă. Merge. repetă cuvinte. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. Încearcă să construiască un turn din cuburi. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . Fraze din 3-4 cuvinte. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. Aşază jucării pe o suprafaţă. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. limbaj sub formă de jargon. pricepe să dea obiecte la cerere. se ridică susţinut. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. Controlul parţial al sfincterelor. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. combină spontan 3-4 cuvinte. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. dă cu piciorul în minge. se aşază singur pe un scăunel. aşază un cub pe o suprafaţă. arată celor din jur ce îl interesează. denumeşte imagini din cărţi cu poze.11 12 cioare. mama. tata. cere când vrea să mănânce şi să bea. prehensiune cu opozabilitate În picioare. mama. lângă bară. mâzgăleşte spontan pe hârtie. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. imită sunete. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. 20 de cuvinte.

1993).se denumi ralul. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. Ştie să-şi spună sexul. Verza.Utilizează mele complet. Sare pe ambele picioare. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. încearcă să se ţină într-un picior. se îmbracă singur cu o jachetă. verbalizează ceea ce face. se îmbracă şi mănâncă singur. directă. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. „eu” pentru a utilizează plu. riţa. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. al meu. Ţine corect creionul.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. ţine corect creionul. răspunde la întrebări. tu. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. copiază cercul. Utilizează prepoziţii. merge pe bicicletă. Zlate. încearcă să se ţină într-un picior. 24 .

înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. 4 luni – tendinţa de modulare. vrea. la 3 ani şi jumătate. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. aude. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. p. 1993). unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. dacă nu mai multe dintre acestea. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. 7 luni – vocalizează 25 . La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. În România. Zlate (1993. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. simte. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. 6 luni – sunete mai variate. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. 3 luni – vocale şi consoane izolate. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. După M. Verza. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. 5 luni – sunete în ritm alert. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. 2 luni – gângureşte. Zlate.

receptiv la cuvinte noi. 4. 9 luni – silabe repetate. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . verbe. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă.silabe. pronume personal. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. 24 luni – propoziţii din 2.1. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. cuvinte din mai multe silabe. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. foloseşte cuvinte – propoziţii. 33 luni – poezii scurte. limbaj constituit gramatical. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. 11 luni – cuvânt cu sens. Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. 8 luni – pronunţă silabe. sensul pluralului. adjective. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. 3 cuvinte (substantive. 30 luni – vocabular activ bogat. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. pronume). în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. în vocabular activ. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. foloseşte corect pluralul. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). verb conjugat.

apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive.2. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. jocul simbolic. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. 4. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. este marcată de trei mari achiziţii. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. 111). Această perioadă de după vârsta de 2 ani. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. p. În jurul vârstei de 2 ani. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. imaginile mentale şi limbajul. apoi semiotică. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Prima etapă este activă. 27 . Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. 2002.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute.

Bem. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. 28 .C. R.E. nevoia de contact social care este o nevoie primară. Birch. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. Smith. 2002. anal şi debutul celui falic. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. E. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Atkinson. 579). Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. structurală.L. J Bowlby. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. p. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. Un alt psihanalist. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. 111).5. 2000. El se referă la „instincte sexuale”. D. p. deşi în atribuirea acestui termen copiilor.J. anal. p. de latenţă şi genital. etologie şi psihologie cognitivă (R. 2002. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. 168). Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Atkinson. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. Freud propune cinci stadii: oral. falic. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă.

Zlate. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. După R. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. 1993). Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. 1993). M. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Odată stabilită legătura de ataşament. Ca urmare. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. 6. Zazzo şi A. aceasta durează în timp şi spaţiu. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Zlate. Identitatea se construieşte procesual.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Verza. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Verza.

Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). că imaginea nu prezintă un alt copil. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. oferind în acest fel propria lor recompensă. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Cercetările arată că. 1997. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. IV. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). 127 şi Golu. Verza. p. apreciază autorii. ca urmare. astfel. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. E. Din acest moment el surâde în oglindă. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). Zlate.imagine. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. aceasta fiind doar o imagine. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). Verza. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. p. Şchiopu. 1993. Între 18 şi 24 de luni. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. copiind comportamentul părinţilor.

O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. fapt ce îi dezvoltă percepţia. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. jocul este mai bazat în acţiuni. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic.mare (5-6 ani). echilibru şi calitatea mişcărilor. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. apar primele forme ale gândirii logice. deşi activitatea de bază rămâne jocul. sunt utilizate unele procedee de memorare. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. care devine un proces orientat. forţa şi coordonarea mişcărilor. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. În general. Preşcolarul mare. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. Începe pregătirea pentru şcoală. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. 2. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor.

Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. 26). În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. 79). dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. 1984. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Zlate. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie.200 gr. de asemenea. 1993. de la 370 g la naştere. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. 3. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. p. se constituie curburile coloanei vertebrale. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. ceea ce permite o mai bună coordonare. dar şi o asimetrie funcţională. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . Verza. îşi triplează greutatea la 3 ani. p. de exemplu.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. Creierul are o simetrie anatomică. cântărind cca 1. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Procesul de osificare continuă. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. se măreşte volumul creierului. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare.

în ansamblu. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. astfel încât o posibilitate mai mare. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. 1964. Formarea reprezentărilor de mărime. neîngrădită. saturate emoţional. de acces la obiecte. p.Wallon. 2001 p. dar uneori transferurile sunt deformate. mai ales cea a structurilor verbale. compunerea şi descompunerea lor. timp. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. 2001.şi auditivă. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. 214). fie dominante perceptive. dar. dacă vede un recipient ca un cilindru. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. dacă vede la grădina zoologică un lup. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. spune că e pahar. manipularea. formă. este un suport necesar al reprezentărilor. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. arată Wallon. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. spune că e un câine mare. p. percepţia rămâne globală. astfel. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. în special de către educatoare (Tinca Creţu. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu.149). Limbajul. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. 33 .147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. în structura imaginii se impun. Acum. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor.

45). Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. Inhelder. Piaget. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. 1993.H. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. p. 4. 81). sunt convenţionale. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. Luquet (1927). apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. după Tinca Creţu. alimentare. imagine mintală.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. gest simbolic (J. ci şi la închegarea personalităţii sale. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). toate sunt puse pe acelaşi plan. B. se individualizează (Golu. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. nu respectă perspectiva. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. 34 . colective. Verza. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. 1976. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. Zlate. p. Piaget.

proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. de aceea el este centrat pe sine însuşi. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. reproductive şi anticipative. b. – statice. 6 ani. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. 2. 35 .. dificile. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. apărarea împotriva angoasei. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. fobii. „realismul neizbutit”. d. „realismul intelectual”. 3. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. 4. 8 ani apar cele cinetice. la răsturnări de roluri etc. jocul simbolic la 2. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. „realismul fortuit”. c. „realismul vizual” (8. după 7. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. de transformare. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). desenul – 1. 9 ani). jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. evocarea verbală – limbajul. e. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. cinetice. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. agresivitate sau identificare cu agresorii.preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. 3 ani şi 5.

Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. procedând într-o manieră aparent logică. felul în care se reprezintă pe sine. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). personajele fantastice pot interveni în viaţă. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. În concluzie. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. ci conferă realităţii explicaţii confuze. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. intuitivă şi preconceptuală. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. copilul procedând de la singular la singular. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 .Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. vii şi conştiente. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale.

Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei.B. 1993. 2002. 5. 1979. 47). 87). Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. către vârsta de 3 ani. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). Verza.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. 2. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Zlate.000 de cuvinte la 4 ani. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte.500 de cuvinte la 6 ani (W. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. 114). p. p. până la 2. identifica. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. 37 . p. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). erorile fiind din ce în ce mai rare. Carroll. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. discrimina şi manipula). vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă.

Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). – relatează despre 3 imagini. 1963. – recită poezii lungi cu intonaţie. acum are loc un progres care face ca 38 . „mâine”). indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. 1973. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. „tu”. 4 litere. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. cuprinde componente auditive şi vizuale. p. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. Slama-Cazacu. p. motivaţiilor. de fixare a experienţei cognitive. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. Deşi monologul este extins în această perioadă. egocentrismul. pentru această perioadă. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. 266). „noi”. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. „voi”). şi de organizare a activităţii(U. – recunoaşte corect 3. Şchiopu.Sintetic spus. precum şi componente eferente motorii. Limbajul intern este un limbaj interior. el nu reflectă. în concepţia cercetătoarei. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). 1966). au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. 6. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. 240). Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. kinestezice.

Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. de exemplu. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi.245). reuşeşte uneori să nu plângă. 1963. Şchiopu. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. iar treptat se constituie memoria afectivă. Şchiopu. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. corecte faţă de sine însuşi. mulţumirea. când se loveşte. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. 1963). Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta.emoţiile să fie mai profunde. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. Tot acum. arată psihanaliza. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. p. prietenia şi dragostea). Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. 39 .

precum şi a fiziologiei actului sexual. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. consistente şi de durată. 2002). în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. 2001. 7. în orientarea dorinţei umane. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. Pedinielli. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. Ca o concluzie. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. Houde. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. p. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. arată psihanaliza. copilul fiind încă centrat pe sine. Complexul de ambele tipuri. 40 . Copilul. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor.177). Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. Constanţa atitudinilor. contribuie în primul rând la acest proces. în construirea limitelor (structurarea superegoului). spune Freud. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului.

ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. Coloana vertebrală devine mai puternică. implicit forţa musculară. 1997). p. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. În perioada precedentă. V. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1.203. p. personajelor. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade.). Perioada este una de tranziţie şi deci. una în care 41 . iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. iar la fete între 110-130 cm. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. el caută acum aprobarea. ci şi la nivelul rolurilor. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. 115-130 cm. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. producţia de neuroni este completă. 1998). Continuă procesul de osificare. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. Este o perioadă de narcisism.5kg/an. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. Berk. Celulele gliale.13. atitudinilor. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. C. la băieţi. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. Ciofu. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. creşte volumul masei musculare. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. Ciofu. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. prin poziţii incorecte.

Golu. largi. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. La naştere regiunile primare ale cortexului. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. precum şi de feedbackul necesar. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. 2. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. 1993). 1984). responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. controlând mişcările mâinilor. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . pentru cei mai mulţi indivizi. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Mai mult. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. ca şi cele secundare. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. trunchiului şi apoi ale picioarelor. şcolarul mic oboseşte uşor. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). De exemplu. 1978). urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P.

în imagini.câmpului vizual central şi periferic. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. înapoi) şi se formează simţul orientării. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. Percepţia câştigă noi dimensiuni. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. mental). cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. 43 . Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. înainte. minute. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. stânga. cât şi conţinutul. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Golu. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete.115. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. p. 2002). p. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. 1993). Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări.111. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici.

44 . În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. înmulţirea cu împărţirea. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. reale şi manipulabile. p. apoi prin reciprocitate. analiza cu sinteza. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. 331. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. Houde. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. lungime.115. volum (Bideaud. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. relaţie şi număr. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. ci doar inversarea. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. precum B egal cu A. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. Pedinielli. materiei sau masei. Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. în mod simultan.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. 2002). reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. greutate. 2002). în stadiul care ne interesează.

numărul. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). 1973). limitate. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. naive ale etapei precedente. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. seriază. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. − structuri operatorii de clase. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. În concluzie. sărace. serierea. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . intuitive.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. culoare. mărime). – clasificare (grupare după criterii – formă. generalizări înguste. de experienţa imediată. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. Dezvoltarea limbajului. imediate. descrescător). 3. raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. Achiziţia fundamentală – reversibilitatea.

de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. J. sinteza. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere).500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. viteza. categorial. 1984). limbajul intern cu notaţia semantică specifică. general umană. Se merge de la idee la cuvânt. citire. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. Şarlău. citirea şi scrierea. activitatea verbală expresivă (vorbire. vorbire. scriere). W.M.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. abstractizarea. codare. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. afective şi motorii. generalizarea. ridicându-se în plan abstract. clasificarea şi concretizarea logică. enunţul verbal exterior. şi de la cuvânt la idee. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. structura semantică de profunzime. decodare (G. 46 . citire). exprimarea. activitatea verbală impresivă (audiere. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. Golu. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. spaţiul.S. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. greutatea. comparaţia. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. sonor. La sfârşitul perioadei. volumul. grafic etc. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. timpul. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. Activitatea verbală are componente cognitive. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. scriere.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2.

să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. 1993). corectarea articulării şi pronunţării. iar pe de altă parte. Vrăsmaş. de la sunete la silabă. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. deci metoda trebuie să fie fonetică. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. Rast. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . p. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. după care să se parcurgă drumul invers. citirea textelor simple. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. dobândirea mecanismelor funda-mentale.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. 1999). iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. Gândirea. 1978). observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. dezvoltarea vorbirii. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. Ray. citirea expresivă. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. 25. în principal vederea şi auzul. delimitarea sunetelor din cuvinte. automatizarea citirii. motivaţia. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. p. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I.48. Mialaret. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. înţelegerea celor citite. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. citirea curentă corectă. La un alt nivel. Şerdean.

Se poate constata o schimbare a 48 . Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. controlul kinestezic şi controlul vizual. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. Scrierea. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. semne convenţionale. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. în învăţarea semnelor grafice. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. 4. 1999). a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. desen) şi în speţă (E. legătura dintre expresia orală. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. Vrăsmaş. Cele două mişcări se unesc. abecedară şi postabecedară. antrenarea simultană. p. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil.28.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. arată A. corporală şi cea grafică. În privinţa deprinderii scrisului. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. nivelul motor. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. Vrăsmaş. în structuri. precum şi realizarea mobilităţii acestora.

Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată.intereselor. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. pentru lumea exterioară. aşezarea lor în categorii. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. dar el rămâne deocamdată ocultat. VI. cognitivă. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. dar şi cu cele ce vor surveni. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Debutul stadiului este numit de către H. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. care va permite regruparea. Perioada este caracterizată de 49 . Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. cât şi la decentrarea intelectuală. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente.

După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. pielea grasă. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. dinţii neregulaţi. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. Datorită creşterii explozive şi inegale. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. precum coşurile. iar înălţimea cu 27%. Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). după această perioadă el este capabil să aibă copii. Lefrancois).R. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. Probleme. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. 1950). Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. ochelarii. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani).

clitorisului şi uterului. în greutate 4. Se produc modificări sensibile. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. dezvoltarea glandelor mamare la fete. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. De aici. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. mâinile şi picioarele lungi. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. din punct de vedere morfologic. lungime. în greutate. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. cât şi în funcţiile diferitelor organe. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. Tot aşa. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. În perioada adolescenţei. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. schimbarea vocii.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă.

Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. alţii mai puţin. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Jones. Lefrancois). 52 . fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. 2. mai încrezători în sine. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. atât la fete. sunt neliniştiţi. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. cât şi la băieţi. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani.R. De aceea. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. sunt mai populari. 3. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. 1965). Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării.C. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare.scoarţei cerebrale. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor.

are loc acum un proces de dezvoltare. 1993). la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. autoeducare în adolescenţă. de predicţii. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. 158). p. capacitatea de interpretare şi evaluare. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. După M. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. 1993.de depăşire. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. Verza. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. Zlate. 53 . (P. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. E. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. M. de apartenenţă la grup. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. autodepăşire. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. spiritul critic şi autocritic. de a fi afectuos. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. În consecinţă. de planificare. de anticipare. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. Nevoia de independenţă. de independenţă. Golu. Zlate. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. şi nevoia modelelor. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. de definire a personalităţii. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism.

Ca 54 . Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. mirosul. 137). spune Jean Rousselet. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. sensibilitatea cutanată.conduita închiderii în sine. înţelegerii nuanţelor din vorbire. 1963. conduita exaltării şi afirmării. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. p. capacitatea de acomodare. manifestări de protest. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Şchiopu. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. 425). precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. p. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Adolescentul insistă. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. 4. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. Se dezvoltă gustul. vederea la distanţă (gradul de distanţă). Are loc erotizarea sensibilităţii. 1969. de răzvrătire. se lărgeşte câmpul vizual. asupra studierii defectelor sale. Creşte acuitatea vizuală.

se determină criteriile logice ale clasificării. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. 1963). voluntară şi perseverentă (U. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . problemă. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. Şchiopu. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. devin mai eficiente. 1963. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. obiectiv. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. p.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. 432). se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Şchiopu. mai complexe şi mai variate. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. În conformitate cu teoria lui Piaget. mai solicitată în probleme noi. Observaţia este folosită pentru a verifica. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe.

acum devine importantă şi pentru băieţi. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. cât şi pentru adolescent. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. B. Carroll. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. 1976. p. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. mai ales relativ. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. Relaţiile între băieţi şi fete. elaborare de ipoteze. contraargumentare. 1979. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită.R. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. de demonstrare. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. 5. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. De asemenea. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Inhelder. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. p.R. Lefrançois). 95). Piaget. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. 112). la siguranţa şi confortul oferit de familie. financiară de confort.

H. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. PERIOADA ADULTĂ 1. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. VII.B. proces care începe de la 25 de ani. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate).apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. R. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale.

După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. cât şi sensibilitatea tactilă. încărunţirea şi rărirea părului.şi mai departe. creşte greutatea corporală. Volumul şi distributivitatea 58 . Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. ele pot să le conserve încă multă vreme. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Sunt de asemenea mai discrete. apariţia ridurilor. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă.

Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). activitate cumulativă. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. Verza (1981. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. 2. datorită multiplelor structuri ce se 59 . E. Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. p. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. Şchiopu. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). relaţii sociale şi de muncă în expansiune. implantaţie profesională intensă. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie.cresc mai mult. activă creatoare. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. este caracterizată de activitate profesională intensă. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate.

60 . Ca o concluzie.solidifică acum. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. independenţa relaţiilor personale. 3. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. creşterea intereselor. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. umanizarea valorilor. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. C. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective).

cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. evaluarea independentă a surselor de informare. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. multiliniar (Chandler). dar memorarea logică este mai rezistentă. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). U. Gruber. nevoia de precizie. critica pragmatică a noului. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. procedeele necesare domeniului. necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. tehnicile. cerinţă de aplicare şi practică. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Voneche). Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). p. sesizarea mai rapidă a semnificativului. dialectică şi pragmatică. extragerea ideilor esenţiale. prin raţionamente ipotetice deductive. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. stadiul în care se află aceste capacităţi. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. Verza (1997. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. Şchiopu şi E. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale.

apreciază N. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate.capabili de operaţii logice formale. Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. extrapolarea abuzivă. 14). Interpretare antropomorfică. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. 4. Regruparea incorectă a noţiunilor. p. Concluzionând. p. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. prelungeşte durata participării la vârsta activă. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. spune Allport (1991. 1998. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. 280). Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. ci şi mijloc de învingere a alienării. Vinţanu. N. Generalizarea. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . Explicaţii tautologice. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor.

Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. Sintetizând. Va vedea obiectele. În contrast. Filosofia unificatoare a vieţii. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. Autoacceptarea. politic. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. intimitate. 1991. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. recreaţional. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. 280). A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. ocupaţia favorită din timpul liber. exemplifică Allport. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. sentimentul securităţii. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. 287). Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. spune Allport. p. p. compasiune.necesară cu vârsta cronologică (idem. politica sau aspiraţia religioasă. Securitatea emoţională (autoacceptarea). educaţional. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. iar domeniile sunt: economic. Percepţie realistă. plăcerea. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. toleranţa la frustraţie. abilităţi şi sarcini. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. familia noastră. deci. din perspectiva lui. studiul nostru. domestic şi religios. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. mândria. Persoanele mature sunt centrate pe probleme.

Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. propriile calităţi şi valori. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. flexibilitatea acestora. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. Şchiopu. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. E. Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. investiţie de aspiraţii crescătoare. Atât sfera profesiunii. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. inadaptarea profesională. disconfortul „şocului realităţii”. Verza (1997. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. împlinirii/neîmplinirii. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. legate de educaţie şi 64 . 2. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. fără investiţii de aspiraţii. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. 3. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului.relevantă pentru sine. simţ al ratării latente/active. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. p. adaptare gradată. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. adaptare restrânsă. posibilităţi multiple de dezvoltare.

(1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. cea de părinte. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. p. creativitate. E. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. Comportamentul de rol. Verza (1997. crescător. libidoul foarte activ. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. 5. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. Şchiopu. cunoştinţe). un proces de adaptare activ. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. viaţa familială şi cea socială. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională.W. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. psihologice şi biologice. U. interese. 65 . creşte intimitatea. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. White R.instruire.

amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. cuplurile. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. apare erodarea intimităţii. legătura matrimonială devine una de securizare. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. restrângerea numărului de copii etc. căsătorite sau nu. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. reciprocitatea performanţei de rol. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. anularea capacităţii de procreare a femeii. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. libidoul este în continuare activ.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. temperarea discretă a libidoului. echivalenţa funcţionării rolului. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. rolurile profesionale sunt absorbante. Ca urmare. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. se consolidează identitatea familiei.

Nicolae Mitrofan. p. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. calmă. energică. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. autoritar. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. de asemenea. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . 245). Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. 1991. 1980. p. dintre copiii care au un tată autoritar. 247).şi aşteptarea celeilalte persoane. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. „mondenă”. seducător. tatăl „bomboană”. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. om de interior. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. meşter la toate. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. vedetă. 1980. şi tatăl sportiv. p. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. 299). Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan.

PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. invadatoare. ci dimpotrivă. În contemporaneitate. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. 1972. 1972. în relaţiile cu familia şi prietenii. începând cu vârsta şcolară. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. p. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională.ideal (Rose Vincent. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. 68 . p. p. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. cel parental. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. De exemplu. VIII. în timp ce copilul creşte. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. 12). Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. 330). asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. rolurile parentaleducaţional. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. 18). orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. Cristian Ciupercă 1998. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor.

de consistenţă şi funcţionale. E. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. January 22. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. În ansamblu. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. 349). Şchiopu. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. 1992). Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. Acesta este unul din cele mai 69 . dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. metabolismul. 1997. masa musculară şi rezistenţa. Îmbătrânirea fiziologică. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). Verza. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. Conform Merck Manual of Geriatrics. p. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. ale structurilor biologice ale organismului. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. masa osoasă. se realizează fără seisme prea evidente. trofice. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). De asemenea.

Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. pierderea danturii. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. De-a lungul vieţii.Şchiopu. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. mai lipsite de supleţe. respectiv vederea devine mai slabă.Verza.1997). Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. şi competitiv. teamă. în genere. în consecinţă. postură. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. învăţarea. 1997). E. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. stocarea de informaţii şi. Verza. Apar din ce în ce mai des insomniile. de atrofierea lor.importante efecte ale îmbătrânirii. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. aceasta având un conţinut ridicat de apă. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. Aparatul respirator funcţionează mai slab. Scăderea auzului este o 70 . Mişcările devin treptat mai greoaie. Respiraţia este mai superficială. În perioadele adulte. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. Şchiopu. excitare. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). dar şi de scăderea masei musculare. Scăderea apei din organism este drastică. E.

Skinner şi M. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi.E. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. 1983). O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice.F. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. Se diminuează memoria de scurtă durată. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. oxigenare şi alimentare a creierului. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. 2. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. WW. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . Vaughan. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Norton &co. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori.

H Shulman şi R. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. 1988). Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. Berman. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. constipaţia sau diareea. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. oboseală severă. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. mod de a vorbi şi mişcări. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. lipsa de somn. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. lipsa de speranţă. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. pierderea în greutate.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. de ajutor în activităţile zilnice. văduvia. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. reducerea încrederii în sine. lipsa de interes.

de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. 1997). Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. bătrâneţea medie 75/85 ani. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. 3. în concluzie. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Această reacţie este foarte frecventă. Berman. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Şchiopu. psihologice şi sociale (U. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. Verza. Alzheimer. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice.H. E. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată.asociate îmbătrânirii. Pentru cei mai 73 . marea bătrâneţe după 85 ani (U. Verza. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. Shulman şi R. E. 1997). precum şi de condiţiile de mediu. arterioscleroza cerebrală (B. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. 1988). Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. 4. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. Şchiopu. de natură fiziologică.

adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. Census Bureau. Conform aceloraşi statistici. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. Conform U. 5. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă.S. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. a organizării de zi cu zi a activităţilor. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani.

activităţi de învăţare. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. Weibel-Orlando au identificat.părinţilor. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. SIDA. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. cei care păstrează tradiţiile familiei. disciplină. rezervor de înţelepciune. cei care stau de pază. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială.. substitut parental. copiii născuţi de mame adolescente. cinci stiluri de interacţiune: distant. G. de supraveghere şi de conservare a culturii. ritual. D. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. tinde să crească şi ea. căutător de distracţie.8 ani. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. cu 1. fie emoţional. comparativ cu anul 1998. privitul împreună la televizor. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. cât şi indirect. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. de asemenea. 1989). şi bunicul distant. fiind în 1999 de 25. violenţa familială. fie material (Sanders. 75 . abuzul de droguri sau medicamente. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. fictiv. cei care acordă suport. banii de buzunar. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. activităţi legate de religie. şomajul acestora.. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. sfaturi. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. & Trygstad. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume.3 ani – cf. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol.

2. Psihologia copilului mic. Verza. Editura Fundaţiei România de Mâine. Zlate. Bucureşti. 3. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Bucureşti. P. Psihologia vârstelor. Bucureşti. Emil Verza. Schiţă de psihologie istorică. Bucureşti. 1993. 2006. Psihologia vârstelor. Golu. Psihologia copilului. 2001. 5. Editura Psyche.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Adolescenţa. Nicolae Radu. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Editura Didactică şi Pedagogică. Graţiela Sion. 4. 1981. M. Universitatea Bucureşti. Mihaela Minulescu. 1995 76 . E. 6. Psihologia vârstelor. 2003. Tinca Creţu.

precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. că există un pact de separare. la rândul ei. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. cu alţi indivizi. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. care se asociază. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. cooperează sau sunt în conflict. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. Real însă. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. formată din indivizi care interacţionează. ci o sinteză a acestora. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. Pe de o parte. aşa cum arăta Serge Moscovici. I. iar societatea – sociologiei. Societatea este. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. ca model sau ca oponent. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. pact ce atribuie individul psihologiei. Exemplificări. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. 1 . această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. Aşadar.

2. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. Allport . prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. II. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. 3. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. Nivelul relaţiilor interpersonale. naţiuni. numim această lungă perioadă preistorie. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. căci nu există raporturi fără suporturi. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. Pantelimon Golu): 1. În spaţiul culturii germane. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. colectivităţi. Nivelul persoanei. mituri şi obiceiuri.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. imaginată sau implicită a altora. iar cea de a doua marelui personolog american G. Înainte de a face aceste analize. 4. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. Nivelul microgrupurilor. popoare. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Nivelul grupurilor mari. Însă.

apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. Este vorba despre un alt mare autor francez. În 1943 3 . carte apărută tot în 1908. pe studii experimentale. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. în care realizează istoria comparată a culturii. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv.psihologia popoarelor. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). La începutul sec. imitaţia prin contagiune. Wundt. G. Cam în aceeaşi perioadă. în cea mai mare parte. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. Acelaşi mecanism. Durkheim. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. în Franţa. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. creatorul şcolii sociologice franceze. mecanism care asigură difuzarea noului. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. 1924). Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. oponent al gândirii lui Tarde. cu sens negativ însă. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. scrisă de americanul Edward Ross. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. Totuşi.

Berscheid şi E. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. sub conducerea lui Lewin.a. Latane şi J. Darley). Tajfel). Moscovici). propagandei. Thurstine şi Rensis Lickert). nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Pe de altă parte. atracţia interpersonală ( E. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. armatei. fluxului afacerilor. identitatea personală (E. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice.se înfiinţează. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Fritz Heider propune teoria atribuirii. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. Continuator al lui Sherif. contaminarea ideologică etc. Astfel. în principal sub aspect metodologic. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970.. ş. Walster ). asupra agresivităţii. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. critica metodelor folosite. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. Erickson). În această perioadă. Carl Hovland. identitatea socială (H. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. comportamentul prosocial (B. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. Studiul atitudinilor. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. dar şi a tensiunilor. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii.

Bologa. C. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. Teodosie” 2. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. L. D. pe care o considerăm clasică. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. într-o serie de constatări intuitive. D. XVI – XVII – D. Sudeţianu. D.Roşca. etică. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. psihologia reclamei. N. C. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. III. Printre acestea se numără construcţionismul social. istorie. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. XV – XVI. A doua jumătate a sec. Ştefănescu-Goangă. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. N. Tudoran. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. beletristică. s-au accentuat unele tendinţe. Cantacuzino. 3. corectând limitele teoriei tardiene). psihologia umanistă. Al . Cantemir etc. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. a conducerii. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). Cărţile de călătorie. interacţionistă între individ şi societate). Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Elaborările cronicarilor români din sec. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică.îndoială. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. Ureche. Costin. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. Drăghicescu (viziunea dinamică. ce va fi multiplicat. analiza discursului. etnologie. a opiniei publice. folclor. În această perioadă. la fel ca şi pe alte meleaguri. G. D. 5 .

Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. susţinut de Pantelimon Golu. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. În acelaşi an. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. Termenul vine din latinescul persona. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. − rolul interpretat. dinamica grupurilor. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. experimentală şi de teren. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. relaţiile interpersonale. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). IV.În anul universitar 1947 – 1948 Al. autonome. − personaj cu sens de valoare socială. În perioada modernă (1961 – 1989). cadru de referinţă. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. ci aparţin unui om concret. în momentele de relaxare ideologică. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. intercunoaşterea. funcţia sa socială. − actorul ce joacă rolul. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. 6 . a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. creativitatea individuală şi de grup. relaţiile în grupurile de muncă. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic.

părinte. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. Fiecare individ deţine. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. ca enorme reţele de poziţii. a ne provoca să ne obiectivăm. respect etc. De regulă însă. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. a superiorilor. Astfel. 7 . el ocupă mai multe poziţii. ascultare.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis.). statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. Astfel. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. a ne solicita să le răspundem. a colegilor mei. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. poţi fi concomitent profesor. de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. În concepţia lui J. în orice societate. a celorlaţi membri ai societăţii. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. fiu sau fiică. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. acela de lider.

3. sau la statutul actual al cadrului didactic în România.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). Conflictul de rol 8 . este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. Astfel. de exemplu. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. statutul dă definiţia socială a persoanei. comparativ cu perioada interbelică). După expresia lui R. acceptarea şi adoptarea rolului. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. rolul este un concept corelat celui de statut. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. 2. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. În acest sens.. înţelegerea. Înţelegem astfel de ce. a-i încuraja sau sancţiona etc. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. în mod legitim. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. de la persoana aflată în poziţia respectivă. Evident.

− compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. femeie de carieră. fie că apar între două culturi. fiind vorba despre informaţiile. 9 . − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. soţie. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. prietenă etc. în acelaşi timp. două clase de vârstă. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. a pune limite. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. fiică. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. a sancţiona. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. fie o alternanţă a rolurilor. necesitatea de a stabili reguli. necesitatea de a fi. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. două grupuri profesionale etc. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. V.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. de exemplu. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). mamă.

membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos.componenta stimei de sine (self – esteem). Astfel. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi.Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. ci şi a afectivităţii . • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. abilităţile şi realizările celor din jur. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. când vorbim despre stima de sine. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). neîndemânatic. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. Etichetări ca slab. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . având sensul de apreciere. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei.

ca şi în ştiinţă. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. pionierul acestui domeniu. 1. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. o poate prezice şi stăpân” (1958). dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. controlabilă. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. predictibilă şi prin aceasta. efort scăzut şi anxietate înaltă. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). în viaţa de toate zilele. prin reflectare. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. fie din mediu.fi contestat. pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). modul în care te simţi. în cel de al doilea. de ipoteze. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. eşec. astfel. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). eşecul la un examen este 11 . indivizii uzează de teorii. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. după care întreg acest parcurs se reia. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. Astfel. adică să fie percepută ca stabilă. în fine. VI. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. Psiholog de orientare gestaltistă. Pentru Fritz Heider. autoblamare.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

− reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. alcătuind subiectul operei. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. − respectul reciproc face ca. Semestrul II IX. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. Grupuri primare şi secundare. Pentru a fi numite astfel. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. comunicativ. susţinere şi apărare mutuală. dincolo de condiţia socială sau de altă natură. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. acestea să poată fi depăşite. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. termenul provine din italianul gruppo. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. dar nu condescendent. desemnând o pluralitate de persoane. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. 18 . Clasificarea grupurilor 1.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. nemijlocite. Mai mult. Grupurile sociale mici Etimologic. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . 1. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). afectiv şi funcţional. aflate în interacţiune . − existenţa unui scop comun. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. conflicte. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni.

b. mai puţin frecvente. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. fiind membru al acestuia. 2. Ca formaţiuni vii însă.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). mai puţin structurată şi planificată. 3. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. sentimente. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. 2. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. Grupuri formale şi informale. În fapt. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. Proprietăţile grupurilor mici 19 . 3. factorii coeziunii şi disocierii etc. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. mai indirecte. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. Astăzi. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. a formaliza viaţa de grup. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a.

motive. Ca efect standard al coeziunii. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. Astfel. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. competiţie. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. abilităţi. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. proprietate cantitativă. 3.1. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. 20 . comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. Cercetările lui H. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. conversaţie. cunoştinţe. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. activitate separată. Mărimea grupului. Astfel. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. în condiţiile unei conduceri minime. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. în „y” sau roată. gruparea în lanţ. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. Mărimea este o variabilă independentă. pe când în cazul unui leader puternic. Coeziunea grupului. Steinzor. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. 2. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus.

Confomismul reprezintă conduita de supunere. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. 1. Influenţa socială. 5. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. cu predominanţă unilaterală. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. nu putem eluda tema influenţei sociale. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. pe care o exercită asupra individului evenimentele. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. 4. În acest context. Opus. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. tind spre realizarea anumitor scopuri. în condiţiile învăţării colective. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. fenomenele mediului. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. X. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. Conformismul În grupuri. 6. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator.

Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. Studiul lui S. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. 2. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Studiul lui M. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. evenimentelor. rejectaţi. mimează acordul cu ceilalţi. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. De exemplu. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. 22 . are rol instrumental. în general. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. Experimente clasice în studiul conformismului. ci şi convingerile. este doar de suprafaţă. Ne place să ne considerăm unici. activităţii.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. 1. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup.

atunci. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. scăzută stimă de sine. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. conform teoriei impactului social. e) tipul de cultură în care ne-am format. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. Dacă vorbim despre influenţa normativă. percepute de public ca experţi. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. 2. Panica. care au continuu nevoie de validare externă.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. iubim sau venerăm. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. d) coeziunea grupului. b) numărul membrilor grupului. − o altă persoană este percepută ca expert. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. de exemplu. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. Obedienţa 23 . − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. făcând ceea ce fac ceilalţi. dragostea sau respectul lor. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională.

ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. C. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. ordinul venit de la autoritate.Millgram la Universitatea Yale (1974). cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. profesor francez de inginerie agricolă. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. În cadrul experimentului. Deschamp. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. Se pare că în aceste condiţii. G. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. duce la creşterea productivităţii individuale. 24 . Mugny. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S.Este conduita de supunere. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. 3. Doise. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. 4. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. pierderea motivaţiei. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. J. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. de către Floyd Allport. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină.

Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. Esenţa poziţiei de lider. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. de decizie. Funcţiile conducerii sunt: de informare. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. pe ansamblu. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. la modul ideal. XI. de participare. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. făcând ca. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. mai ales. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. c) punctul de vedere psihosocial. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. psihologice şi culturale.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. integrator. de organizare. poziţionale. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. fixată în organigrama grupului. de previziune şi control. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”.

atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. sensibilitate. Bales. b. chiar dacă mai puţin activi. iar cel informal. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. pentru menţinerea coeziunii grupului. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U.situaţii. Real. R. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . sunt mai simpatizaţi. structurare. de obicei. structurarea. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. detensionează situaţia. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. specialistul în probleme socioafective. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. specialistul tehnic al sarcinii. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. Astfel. experimentează pornind de la ipoteza că. exigenţă. organizarea grupului. XII.E. în grup. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională.

să conducă spre conduite adecvate. Există şi o rută periferică. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. învăţată. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. dar. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. 2. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. Există astfel. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. ci la factori contextuali. O predispoziţie de durată. 3.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. 1. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. deci judecăţii noastre. reţinem: 1. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. Aşa cum am văzut anterior. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. o rută centrală a persuasiunii. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. conjuncturali – important nu mai este ce. b. de judecarea respectivei situaţii. în primul rând. 27 . ci cum şi prin cine se comunică. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. favorabil sau nefavorabil situaţia. Dintre definiţiile date atitudinilor. care se adresează componentei cognitive. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. norma de grup. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. deci relativ greu de schimbat. Atitudinea este. ce nu face apel la conţinutul mesajului. c.

Mesajul – ce se comunică. problematizată. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. religioasă. de vârstă etc. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). Audienţa – cui se comunică. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. ci deschisă. Caracteristicile mesajului. De asemenea. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. 1.. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. studiile au demonstrat. Dintre acestea. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. Ca indicator al credibilităţii. O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. Sursa – cine comunică. 2. cu concluzii definitive. 2. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. de status socioeconomic. 3. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. 28 . studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. Dar şi aici.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. astfel.

lungimea mesajului. date. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă.) − apelul la umor. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. nu e motivată să folosească ruta centrală. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. efectul persuasiv. calitatea argumentelor nu are. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic.Ogilvy. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. Altfel. nici o importanţă – the more facts you tell.− repetarea argumentelor creşte. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. the more you sell – D. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. după care intervine saturaţia. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. în general. 29 . − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. sau scurt şi la obiect? . dar numai până la un punct. de fapt. Odată captat. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. statistici.

de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. − eficacitatea unui răspuns recomandat. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. Pe de altă parte. 30 . s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. plăgi. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. Va creşte. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. 3. Prezenţa ataşamentului public. respingere socială. exeme.− apelul la sex – produsul. De exemplu. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. În primul rând. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. fapt ce face să apară produsul. de asemenea. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării.

cu dimensiuni crescute. dar chiar odată ajuns. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. Este doar parţial adevărat. conştient sau nu. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. grupul mare fiind un grup secundar. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. 31 .) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. Dacă vorbim de o comunitate închisă. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. urmăreşte interese ascunse etc. Dacă gradul de interes este înalt. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. înlăuntrul căruia. − datorită expunerii selective. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. datorită slăbirii contactelor directe.) XIII. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. 2. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. cât de lung e masajul. ridiculizarea argumentelor etc. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. de rezistenţă la persuasiune. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. conservatoare. instituţionalizată.

naţionale. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. gloatele. ca atare. focalizarea atenţiei. − interacţiunea devine un proces de răspândire. consideră Le Bon. Concepţia lui G. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. adunările. poporul. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. care se face prin intermediul unor mediatori. Personalitatea conştientă dispare. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. formându-se astfel un suflet colectiv. cutumele. Pe ansamblu. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. rasiale. instituţiile culturale. alături de mărime şi alte criterii. aglomeraţiile. Descriind acest ultim tip de grup mare. izolat fiind. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. reprezentările colective etc. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. 3. publicul. graţie numărului. stările comune predominante. de difuziune pe mari suprafeţe. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). sufletul colectiv. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. Lindzey utilizează. obiceiurile şi limba. 2. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. cât şi diversele profiluri spirituale. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. conştiinţa comună. Tipuri de grupuri mari mulţimile. identificarea cu grupul. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. are o serie de caracteristici noi. tradiţiile. etnice. 1. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. W. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice.G. naţiunea.. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. sentimentul unei puteri invincibile. demonstraţiile. 32 .

ci pe aceea a imaginii.Le Bon îl face. Fiind iraţionale. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. Shibutani. imitaţia. De aceea. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. ci mediocritate”. Ca urmare. XIV. se referă la mulţimi. cunoscând aceste lucruri. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. XVIII şi. mase de demonstranţi. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. poate fi profund impresionată. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. 33 . În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. ideile sugerate mulţimilor. Marii oratori ca şi marii conducători. Doar imaginile devin. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. etc. 1. imaginaţia mulţimilor. deşi cartea este scrisă la 1895. pentru mulţimi. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. mobiluri de a acţiona. pentru a avea impact. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. aglomeraţii. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. După părerea lui. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. în sensul de gloate.

− accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. Există astfel: asimilarea la tema principală. interesele. − asimilarea. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. valorile celor implicaţi intervin. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. Moda 34 . iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. 2. Conform sociologului citat anterior. De aceea. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. încercând să imprime un anumit sens. trebuinţele. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. subsumându-şi-l.interesele. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. mai uşor de înţeles şi povestit. asimilarea prin condensare. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. Bartlet. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. tot mai personal. Allport şi Postman. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. asimilarea prin anticipare. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. cu cât importanţa. habitudinile. semnificaţia este mai înaltă.

Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. artă. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. Ca mecanism. − pornind de la teoria comparării sociale. Ca în cazul oricărei norme. din ce în ce mai mult. ca în cazul unei norme juridice. design. Foarte important. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. Sancţiunile nu sunt explicite. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. de exemplu. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. Caracterul ciclic. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. în afara caracterului său tranzitoriu. A fi la modă este. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). vorbire etc. ce reglează această continuă schimbare. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). parte a unui ritual social. arhitectură. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. 35 . variaţiile continue.

Bucureşti. Boston. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. generând stări de isterie colectivă. Furtună şi colab. Editura Houghton Mifflin. G. Manual de psihologie socială. Saul M. Le Bon. 2. P. însuşi nonconformismul devine un stil !). 3. Iaşi. 5. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. Editura Polirom. Editura Didactică şi Pedagogică. 2004. se derulează şi situaţiile sociale critice. Psihologia mulţimilor. C. Iaşi. dar cu efecte diferite. iraţionalul domină. 3. Psihologie socială. este foarte mare. Bucureşti. judecata nu mai funcţionează. Editura Polirom. 1990. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. A. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. Radu.. 7. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. Sharon S. Ca în descrierile lui G. Iaşi. 6.Mugny. 1996. G. dintre care vom analiza panica. Doise. Editura Polirom. datorită gradului redus de control individual. Le Bon. dar mai ales cel de referinţă. grupul de apartenenţă. 1997. Brehm. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Golu. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. 2004. Deschamp. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. 36 . ci o difuzează. C. N. Bucureşti. 1990. incompletă. Moscovici. Editura Fundaţiei România de Mâine. Neculau ( coord. Psihologie socială. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei.Desigur. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. J. W. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. creându-se un fel de „epidemie” psihică. 1973. S. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. influenţa stimulului. Astfel. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. 4. imitaţiei şi difuziunii. Psihologie socială experimentală. Editura Anima. Kassin.). Social Psychology.

Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. deontologia profesională. univ. autonomă şi independentă. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. de drept privat.05. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. situaţii prezente. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. între şi gnosis. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. conform Legii 213 din 27. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. I. Dr. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. cunoaştere. În prezent. apolitică. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. Psihodiagnoza este o activitate care.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. cu personalitate juridică. cauze. În acest sens. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide.1. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. interviul. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului.

Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. examinator şi subiect.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. cotarea.2. precum. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. Desigur. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. Thorndike „Dacă un lucru există. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. În consecinţă. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. deşi în măsură diferită. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. În acest scop. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. standardizarea înseamnă procedura de lucru. standardizate. Bazându-se pe ele. 2. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. interpretarea rezultatelor. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. nu numai bolile psihice). Examen psihologic. specifice ale individului examinat. • calităţile specifice ale sarcinii. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. observaţia. cotării şi interpretării testelor. Ambii. procedura de înregistrare a rezultatelor. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. Examenul clinic. De asemenea. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. de exemplu. informarea sistematică despre subiect). variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. instrument psihologic. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . într-un întreg specific. 1. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. L. În general. în practică. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea.

dar mai puţin diferenţiată despre persoană. 2. foarte diferenţiată. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. 1. conform unei grile. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. 3 . care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. • umor. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. condiţiile de examen. dar mai puţin integrată. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. O manieră intuitivă. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. 3. instrucţiunile de administrare şi cotare. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). De fapt. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. în funcţie de repere. 1. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. neutră.3.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. în anumite condiţii date. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. ceea ce conduce la o imagine analitică. situaţia poate evolua în viitor. O manieră formală. • flexibilitate. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. obiectivă. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii.

înţeles. responsabilitate profesională şi socială. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. faţă de tot ceea ce a văzut. datele de evaluare/diagnoză. evaluarea şi diagnoza. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. standarde de conduită colegială. interpretarea rezultatelor. 8. terapia şi consilierea. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. adesea însă. condiţiile de utilizare a instrumentelor. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. construirea de instrumente. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. 5. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. standarde de onorarii şi taxe.. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. auzit în timpul examinărilor sau 4 . actualitatea evaluării. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. 1. calificarea în testare. 7. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. Astfel. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. standarde cu privire la relaţiile umane. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. responsabilitatea administrării instrumentelor. 6. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. standarde de confidenţialitate. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. 9.4. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. motivaţia poate fi disfuncţională. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. obligatoriu pentru conduita profesională. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. de exemplu. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. „adaptat” – „neadaptat” etc. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. asistenţă.4. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. integritatea profesională. consultanţă psihologică. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă.

faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. K. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890.1. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. II. mărturie. L. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. 1954. reprezentativitate. A. spectator. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. „Mental tests and measurement”. sau. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. TESTUL PSIHOLOGIC. exact şi veridic. precum. În 1966. În 1933. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. Cattell. II. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. de exemplu. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. pe rând. administrarea propriu-zisă. Cronbach consideră testul psihologic. sintetic. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. 1954). în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. cu sensul dovadă. judeca şi decide. standardizare. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. care lovesc independenţa sa profesională. cu sensul de cel care dă mărturie. cuvântul vine din latinescul testimonium. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. G. în articolul din Mind. Mc. cotarea 5 . indicaţie şi testis. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. testa cu sensul cap. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. în italiană.cercetărilor profesionale. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. J. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. a posibilităţilor acesteia de a se informa.

în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. prea ofensiv pentru intimitatea sa. frecvent pentru că necesită prea mult timp. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. Al doilea aspect pertinent este faptul că. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. Desigur. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. sensibilitatea. este importantă. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. schimbări reactive. sau în terapie. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. implicând în diferite ponderi caracterul direct. De exemplu. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp.rezultatelor şi interpretarea acestora. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. acceptabilitatea. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. indirecte. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. 2. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate.2. În context. În consilierea psihologică. Măsurile directe sunt semne ale problemei. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. testele de performanţă sunt considerate directe. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. De aceea. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. caracterul direct. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. uşurinţa în scorare. 2. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. De exemplu. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. În primul rând. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. lungimea. prin definiţie. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. de asemenea şi la 6 . obiectivitatea. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. În plus. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. Adecvarea se referă. conducând spre inferenţe indirecte. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing).

corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. validitate. administrate aproape în acelaşi timp. Deci. corect. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. erorile de măsură sunt aleatoare. Caracteristici psihometrice: fidelitate. Fidelitatea Definiţia fidelităţii. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. nu sistematice. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. deci sunt complet nepredictibile.3. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest.1. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele.fidelitatea şi validitatea informaţiei. normare 2. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. deci este precis. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. 7 . Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor.3. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. B. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. În studiul fidelităţii. din 1985. • distribuţia rezultatelor să fie normală. Astfel. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8.

Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. Se practică o singură administrare a testului. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. generale şi specifice. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. ale persoanelor. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. • coeficientul λ3 al lui Guttman. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). 8 . pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. aceloraşi persoane.C. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. (2) După un interval de timp se administrează testul. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru.Richardson. D.

de pildă. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. care reprezintă instrumente de măsură paralele. pe baza unor diferenţe individuale mari. Dacă testul se 9 . Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. Reguli: 1. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi.90. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane.7. 3. În literatura de specialitate. nu finale. chiar cuprins între 0. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei.6 şi 0. 2. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. În selecţia profesională. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă.

Prin urmare. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. la un prag de probabilitate fixat. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară.3. se alege strategia de validare adecvată. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. Validarea unui test este cumulativă. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. 3. Ea se poate baza pe analiza de itemi. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”.2. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. pe analiză factorială. ci se deduce”. Există numeroase metode pentru validarea testelor. testul trebuie revalidat. Standardele APA din 1974. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. ci la interpretarea datelor furnizate de el. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. ci. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . prin analiza lor globală. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc.85. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. 2. 2. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. Standards 1985). • măsurările făcute de test să fie corecte. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. 4. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. limbajul. Astfel. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului.

Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. 199l): 1. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. motivaţia agresivitatea. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. 3.. reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. 1 981). printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. 2. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. • validarea externă (extenal validity). Pentru fiecare din ele. Constructele psihologice sunt evidenţiate. pe baza relaţiilor dintre constructe. Din acest motiv. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). prin care se manifestă aceste constructe. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. depresia etc. direct sau indirect. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). denumite constructe. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. 11 . Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi.

b. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. administrat. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. de pildă. De exemplu. 1974). a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. validarea concurentă. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. b. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. validarea predictivă. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională.

Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri.4. 1965).5. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată.45. Un test bun rareori poate da. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. 2. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. atât interpretarea testului. această cerinţă este însă greu de realizat. la nevoie. În experienţa practică. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu.L.60. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. adaptare etc. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. cu un criteriu important. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba.).criteriului. Din această perspectivă. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. cât şi utilizarea lui. C. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. numită criteriu.

Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. indiferent de subiect sau de vârstă. Pentru a putea compara direct valorile Q. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . percentile şi scoruri standard. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. deşi cea cronologică este de 8. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. poate să nu reuşească pentru altele. coeficientul de inteligenţă = 100. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. În practică.I. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. la vârste diferite. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. în acelaşi timp. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. Binet – G. Q.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. Pentru a permite o interpretare uniformă.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. iar cele sub 50. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Q. P 50. Gama de percentile este între 1 şi 99. vârsta sa mentală este de 10. se împarte la numărul total de scoruri. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. A. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. se înmulţeşte cu 100. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. realizări inferioare. De exemplu.I. În general. fracţia fiind multiplicată cu 100.I. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Simon în 1908. ca măsură a tendinţei centrale. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. acest rezultat neprelucrat.

6. 7. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4.2%. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute.6%. Etalonul în 11 clase. are ca procente: 4.7%. Împărţirea în 11 clase standardizate.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. scorul e negativ. P 100.5%. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul.2%.12.6. 3.11. 19.6%. În cotele T. 17.6%.14. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. 15 . 24.6%.6%.5%. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0. 4.6. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. staninele.7.4.8% Etalonul în nouă clase. mai ales pentru teste de abilităţi.2% şi 6.5%. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.2%. Etalonul în 7 clase normalizate.16.14. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.11.38.4. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.8%.8%.21.1%. respectiv.5%. 11. z = x– x/ σ z reprezintă media .7% dintre subiecţii lotului de referinţă. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie. sunt aproape de curba normală a lui Gauss.11.6%.7%.0%. 4. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute.17. 3. 24. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi.1%. 25.0%.1% şi 4. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.1%. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2.2%.6%. 12.0%. de obicei util pentru testele de personalitate: 3.6%.21.7%.

Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. a putea să diferenţiezi printre scoruri. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. permit compararea de la test la test. Se poate calcula curbei normale. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. stanine scoruri standard 16 . explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. măsurare ordinale. inegale de măsurare. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. În astfel de situaţii. Scorurile sunt unitare.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. tendinţă centrală. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. sunt echivalente. unităţi de scor pentru Simple şi utile.

2. • Alcătuirea formei finale a testului. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. • Revizuirea itemilor. sex. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. respectarea confidenţialităţii. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). Sunt verificate datele tehnice ale testului. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. pregătire profesională etc.5. care se produce în urma analizei de itemi. • Faza de teren. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Principiile respective se referă la obiectivitate. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. sexuale sau legate de minorităţi).). 17 . Itemii sunt supuşi realităţii. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor.6. Se reverifică itemii şi grila de scorare. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). În urma testării.2. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. 2. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. După ce au fost scrişi. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. şi beneficiarului. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. 4. nonintruziunea. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. Se verifică adecvarea grilei de scorare. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). 3.

a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală.C. − caracterul verbal. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare. − caracterul nonverbal.I.A. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. În raport se includ şi explicaţiile posibile.P.1. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet.S. incertitudinilor. inteligenţa verbală. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. 4. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport.I.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări.S. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. Scala Brunete. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. inteligenţa nonverbală etc. Scala screening Denver. Scala Bayley. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. dezvoltarea unor instrumente tip screening.S. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE.. discordanţelor dintre date. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. W. W. atenţionând când acestea nu sunt certe. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. inteligenţa abstractă.P. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. 3. 2. W. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3.I. − caracterul abstract. 18 . În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. III..Lezine. 5.

abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. factor de fluenţă verbală. 3. T. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. abilităţi numerice etc. De exemplu. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. Testele de inteligenţă Cattell.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. fluenţă verbală. putem obţine. factor de înţelegere verbală. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). g. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. Spearman. Spearman. într-un timp limitat. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. inventivă). Thurstone. şi după el şi alţii. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. analitică. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. g. factor numeric. 4. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. 19 . subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven.I. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. sau deloc. De exemplu. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. iar la Guilford. de exemplu. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament.A. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. în lucrarea Primary Mental Abilities. conceptualizarea. 1938. şi „factori specifici”. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab.). abstractă. factor de vizualizare spaţială. 2. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. la Thurstone. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. 1927. Testele domino. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. Meili (inteligenţă concretă. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1.

semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă).3. testarea clinică etc. precum: lipsa de interes pentru examen. planuri. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat.. predominarea proceselor de excitaţie. consilierea şi selecţia profesională.2. 3. factor de viteză (celeritate) perceptivă. De exemplu. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. propoziţii. repetenţie. În domeniul educaţional. tematici. • calitate înaltă. orientarea vocaţională. 7. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). 3. întârzieri intelectuale. predicţia performanţelor şcolare. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. • calitate scăzută. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. în acest context. factor de memorie. imagini etc.). orientare şi selecţie profesională. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. de exemplu. se cere aprofundarea 20 . analfabetism. timp lung – care. În afara indicelui de performanţă. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. programe etc. testarea educaţională. 6. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. situaţia poate fi determinată de hipermotivare.5. dificultăţi în învăţare. lipsa de capacitate de efort în timp. în general. elemente caracterial-atitudinale. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. În cazul rezultatelor slabe. superficialitatea. indicele de exactitate. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. hipercorectitudinea etc. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. • calitate scăzută. oboseală. testele furnizează indicele numărului de erori. factor de raţionament. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse.

Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. seriile A. de a sesiza relaţiile care există între ele. A denumit aceste probe Matrix. Pentru a construi testul. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. B (pentru copii şi examene clinice. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. respectiv abilitatea: 1. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. Ab. 2. de aici şi denumirea de matrici progresive. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. C. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. 21 . pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. 4. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii.” Există trei forme. Astfel. de a dezvolta un sistem de a raţiona. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. 3. Are o saturaţie în factorul g de . Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme.82. Raven. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale.

debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. este (omiţând din nota totală seria Ab).4. De ce? Energia sa este concentrată. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. B Testul este folosit pentru copii. Ab. ambiţia. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. − intensitatea tensiunilor. tinerii alienaţi. focalizată pe punctul esenţial. examinări clinice. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. pot suplini lipsa de interes). Forma conţine planşe colorate. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. dar cu un nivel de pregătire superior.Copiii. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. poate fi spontană. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. Dacă s-a început cu seriile A. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. studii antropologice. dar mai greu pe cele din seriile C. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. rezultatul poate să nu fie valid. Dat în timp limitat. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. strălucitor. vârstnici. D. − forţa stimulărilor. 3. şi E din PM 38. mediu. 22 . De asemenea. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. Ab. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. D sau E. există şi o formă cu piese încastrate. Astfel: dat în timp liber. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. D. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. Matricile 47 – seriile A.

fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. uneori. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. statică – dinamică etc. se testează: 1. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. De exemplu. analitică – sintetică. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. de forme patologice de lipsă de memorie. excitări posibile. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. în funcţie de solicitările practice. metoda folosită. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. 3. Testele de creativitate 23 . diferite tipuri de atenţie. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. a se împotrivi altor stimulări. 3. alteori. forma examenului. dacă natura sa este predominant practică. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. pentru că atenţia nu există în sine. distributivitatea atenţiei. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. rigidă – fluctuantă. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De exemplu. subiectivă – obiectivă. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. care au constituit repere pentru psihotehnică. control panou comandă etc. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. atenţia subiectului. conţinutul examenului. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. De exemplu.6. trăit de subiect. În orientarea profesională au fost definite. 2.5. Astfel.). Deci. 3. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. în testarea atenţiei.

1. Torrance şi Ball. sau chiar anumite handicapuri. 1965. flexibilitatea. M. 1983). M. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. în unele studii. organizarea materialelor. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. specificul instalării oboselii. asocierilor. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. disponibilitate. expresiilor. aptitudinea de a generaliza. utilitatea. maturitate afectivă. 1966. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. aspectul estetic. (fluenţă ideativă). 4. Popescu-Neveanu. reacţiile de respingere posibile. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. Minulescu. J. când de obicei copilul doarme). Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. În general. Wallach şi Kogan. În România. Au creat teste de creativitate: E. IV. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. problemele de sănătate. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. Roco. flexibilitatea. raţionament inductiv. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. coordonare kinestezică. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. flexibilitate comportamentală. gustul pentru risc. P. ideilor. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. originalitatea şi elaborarea. utilizarea unor jucării adecvate). revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. Scopul depistării 24 . experienţa practică. 1984.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională.2.

scala motorie. publicat în 1969 şi revizuit 1993. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. percepţia şi reprezentarea. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. manifestări de independenţă (preferinţe active.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. comportamentul motor. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. membre). mers. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. structura gramaticală a limbajului vorbit. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. comportamentul de adaptare. activitatea de joc cu copii şi adulţii. igienă. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. poziţie şezând. activitatea de construcţie. posturi de echilibru. comportamentul verbal. alergare. 4. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică.3. scala de evaluare a comportamentului. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. 25 . limbajul activ. vertical. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. îmbrăcare. de la o comunitate educaţională la alta. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. caracteristici calitative de vârstă. trunchi. consoane). Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. ortostatism. limbajul pasiv. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. achiziţionarea constanţei obiectului. memoria verbală (recunoaştere. activitatea de reproducere grafică. motricitate în decubit ventral. pronunţia de silabe. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. control. Mitrofan în 1993 – 1994. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. motricitatea fină a mâinii. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. denumire de imagini). Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli.

Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. părinţi. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. Minulescu. învăţarea şi rezolvarea de probleme. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. la nevoie. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. reprezentarea mentală. 3. cadre didactice. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. 2. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. prin verificarea şi testarea repetată şi. Teorie şi practică în psihodiagnoză. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". mişcarea dinamică. 5. monitorizarea progresului. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. vocalizarea şi comunicarea verbală. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. capitolul I: 1. cuprinde evaluări ale atenţiei. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. terapeuţi. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. liste de control. 4. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. teste de măsurare a dezvoltării. dacă nota este mai mică de 18 puncte.memorarea. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. coordonarea musculară. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). Editura Fundaţiei România de Mâine. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. habituarea. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). evaluarea programului. imitarea posturală. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. prevenind instalarea unor abateri grave. observaţii. orientării. praxisul dinamic. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 .

Întrebări. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. capitolul II: 1. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Care dintre caracteristicile Dvs. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Aplicaţi şi un test 27 . Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora.3. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1.4. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei.

Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Testul de abilităţi intelectuale Meili. 28 . Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. Testul MP 38. teste de atenţie distributivă. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Testul de eficienţă rezolutivă B53.

Desigur. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. următorii paşi: 1. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. 5. Dr. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. într-un astfel de demers mixt. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. 3. deci şi metode mixte. în genere. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. metoda intuitivă sau abordarea raţională. univ. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. fidelitatea) I. Astfel. 2. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. 4. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. metoda criteriului intern sau metoda factorială. 2. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. metoda criteriului extern sau metoda empirică. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. în special. Deci. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 .

Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. practice a diferitelor criterii. 4. rotată conform procedurii alese. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. matricea rezultată fiind analizată factorial. 5. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. 7. în mod ideal. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. în paralel. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. 2. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. 4. 8. 2. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. pentru fiecare lot. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. determinarea. scala va fi validată pe noi laturi. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. 5. să fie asemănătoare în orice privinţă. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. 6. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. 3. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. se procedează la intercorelarea itemilor. cu excepţia trăsăturii specificate).fie au paternuri de răspuns ambigui. 3. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică.

). în mod real. 4. 3. scurt. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. 2. fapte biografice. relaţii şi efecte sociale. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. Astfel. cum trebuie scrişi aceşti itemi. adverbe. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului.(1990). 2. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. substantive. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. naţionalitate. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. termeni ce se referă la originea geografică. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. 3. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. abilităţi şi talente. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. reacţii ale altora. atitudini şi opinii. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. în acelaşi timp. care poate avea efecte paradoxale. stări şi dispoziţii psihice. roluri sociale. îngustând creativitatea naturală. care pot fi fie nemodificabile. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. activităţi. verbe etc. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1.

Denumire 1. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. itemi care descriu comportamente. litere. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). modificabile. comportamente acoperite. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. când se specifică frecvenţa. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. Nr. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. lungimea (numărul de cuvinte. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). 5. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. comportamente deschise. precum şi cu referire personală). formatul propriu-zis al itemului. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. neobservabile de alţii: senzaţii. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. 7. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. 2. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. 6. 4. 3. durata. personale. Altfel spus. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. subiective. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. observabile b. simptome interne. 3. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). stranii. nemodificabile. sentimente. cogniţii interioare c. Pornind însă de la item. de altfel. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. trecerea la diateza pasivă. şi 2. anormale 2. propoziţii). Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. 32 . sociale. cu atât cere o procesare mai desfăşurată).personalitate. consecutiv. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive.

înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. În psihodiagnoză. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. inferenţe personale. de asemenea. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. 1. determinări şi prejudecăţi comune. pur şi simplu. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. 33 . cei care prezintă atitudini. opinii. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. numesc condiţii semnificative. ţin. de regulă. descrieri generale. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. Măsura în care un item evocă valori. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. forţate sau neclare. compararea cu standarde nespecificate. erorile gramaticale. referiri la fapte concrete. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). neobişnuite. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. Un item concret. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate.2. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. standarde aprobate social. Itemii abstracţi sunt. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. a unor structuri propoziţionale complicate. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului).

pentru a ne referi direct la 34 . şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare.3. imaginea de sine etc. În acelaşi fel. Inventarul de personalitate California. Astfel.. relaţii personale. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. de exemplu. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. a predicţiilor asupra comportamentului. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. În această perspectivă. proiecte personale. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. pe baza lor. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. caracteristicile obişnuite. teoria lui H.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. 1. Din această perspectivă. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. Desigur. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. De asemenea. zilnice sau. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. are un stil de atent de a evalua datele etc.

Cm (Comunalitate). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. grilă. Factor V – sensibilitate feminină vs. foaie de profil (masculin şi feminin). o anume temă a comportamentului interpersonal. denumite şi factori. etalon. Materiale necesare: Chestionar. a eficienţei şcolare şi academice. 35 . Sa (Acceptare de sine). conformism social. Gi (Impresie bună). Cs (Capacitate de statut). spontaneitatea şi siguranţa de sine. dependenţă. foaia de răspuns. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. Ie (Eficienţã intelectuală). FM (Feminitate versus Masculinitate). Sc (Autocontrol). (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate).480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. Wb (Sănătate). adaptare şi conformism social. To (Toleranţă). Fx (Flexibilitate). ataşat social. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. Ai (Realizare prin independenţă). (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Sp (Prezenţă socială). Sy (Sociabilitate). FactorIII – factor de independenţă. Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. nonconformism social vs. • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. În urma studiilor de analiză factorială. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. manual pentru interpretare. a succesului profesional. duritate masculină. So (Socializare). „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test.denumirea dată de autor. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent.

s. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. Se aplică individual sau colectiv. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. scoruri sub 20 (c. în special pe scala Gi. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm.) pe scala Gi. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. Cm. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Gi. Wb. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. minim definit. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. – disimulare negativă. la un pol şi masculin la celălalt. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Scoruri standard mari pe toate scalele. – subiectul răspunde la întâmplare. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis.s.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. motivaţia şi experienţa altora. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. Gi. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Recomandat pentru adulţi şi tineri. şi Cm.

etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard.4. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). Trăsăturile „sursă” sunt importante. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. denumite cu litere.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Aptitudinile. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). tolerantă tot în limite medii (To 55). să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. învaţă mai bine într-un mediu structurat. tăcută. puţin prietenoasă (Sy 41). înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. Ca urmare este retrasă. permanente pentru că sunt factori unitari. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Scop: Definirea unui profil. inhibată. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. Are 126 itemi. tăcută. de la A la Q4. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. o foaie de răspuns. 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. construit în clase standardizate (11). Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana.B. puţin ambiţioasă (Cs 40). Uşor rigidă (Fx 48). să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. So 48). Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. 37 . Cattell Pentru Cattell. Material: Chestionar cu două forme paralele. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. 1. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. A şi B. este conştiincioasă în limite medii (Re 54). Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). manual de interpretare. convenţională (Sp 41). Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. timidă (Do 44). 2 grile de corecţie. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. stabile. şi. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1.

totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. realist. Docil. 38 . sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. capabil să-şi păstreze sângele rece. moralizator. Scala F. critic. cu rezonanţă emoţională bogată. Scala Q4. Adaptabil şi. Scala E. calm. O slabă integrare a impulsurilor. inadaptat. Introvert faţă de extravert. adaptabil faţă de neîncrezător. Scala I. cooperant. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. cere ajutorul şi stima altora. analitic. Emotivitate difuză. pozitivist. Direct. hipersensibilitate. Rezervat. umil faţă de afirmativ. sentimental. ţine la formă. decis. Factorul II. sensibil până la imaturitate emoţională. critic. lucid. cooperant. conştiincios. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. suspicios. sociabil. neindicat pentru munca în echipă. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. impulsiv faţă de control al impulsurilor. timorat. insensibil faţă de tandru. inteligenţă vie. Scala O. sigur de sine. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. cu amor propriu. Conservator. entuziast. spontan. perspicace. decis şi întreprinzător. la extrem. Supraeu slab: oportunist. Practic. plin de resurse interioare. deschis. expansiv. gândire concretă. taciturn. conciliant. Scala B. Scala Q1. visător. naiv. Scala N. inovator. sensibil. senin faţă de anxios. Scala L. cu o prudenţă extremă. necontrolat şi în conflict cu sine. Scala Q3. cu sentimente de frustrare. rezervat faţă de impulsiv. Scala M. faţă de polul opus. fără simţul datoriei. perseverent. amabil. acomodabil. cu un bun control al emotivităţii. dur. cu sentimente de culpabilitate. rece faţă de polul opus. prudent în raporturile sociale. formalist. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. natural faţă de subtil. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. inteligenţă mai puţin eficientă. depăşit de evenimente. plin de viaţă. spirit independent. trece repede la acţiune. sociabil. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. boem. stabil. exteriorizare dificilă. cald. clarvăzător. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. se bazează pe sine. fără spirit practic. detaşat. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. Scala G. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. îndărătnic. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. temperament de artist faţă de dinamism. autoritar. încrezător în sine. dominator. cu spirit practic. Factorul III. iritabilitate. nepăsător. prudent. Scala H. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. de suprafaţă: Factorul I. Factorii secundari. Scala C. amabil. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou.. depresiv. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. direct. Slabă tensiune ergică: destins. capacitate bună de abstractizare. Timid. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută.Scala A. Moderat. întreprinzător. Încrezător. Calm. încăpăţânat. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. dependent afectiv. Lent în înţelegere sau învăţare. Realist.

Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. Astfel că. relativ cooperant şi adaptabil la grup.B. F şi C. grilă. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. În acest sens. se manifestă spontan şi expansiv. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. 2 şi 8). devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Cattell. 39 . calculat separat de nota generală de anxietate. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. cu iniţiativă.Factorul IV. fără limită de timp. plăcut. IV 5. însă se deosebeşte de acesta. Q2. instabilitate. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. un caracter moderat. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. etalon. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. III 6. manual pentru interpretare. iar nota din zona „medie”. lipsă de încredere în sine. II 7. 5. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. defineşte caracteristici de tensiune interioară. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. Totalul se împarte la 10. Comportamentul este dominat de inteligenţă. foaie de profil. respectiv la clasele 4. foaie de răspuns. L. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. rigiditate în comportament). Q1. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. vesel. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Atrage atenţia în special dinamismul. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. voalate ale anxietăţii. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. 1 şi 9. la reuşite. pasiv. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. N. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. vulnerabilităţi sau invers. fără să fie extremizat. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. temeri. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. tranşant. care. este legat de ceilalţi. supunere.

Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. trebuinţele. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. Cotare: Se aplică grila. mai veridic. 19 ani. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Exemplu: Adolescent. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. de orice fel. Scala O = înclinare către auto-acuzare. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Q4). În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. nesigur. auto-acuzare şi anxietate combinată. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. să nu omită nici un răspuns. de anxietate şi de depresie. Scala L = sentiment de insecuritate. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Se desenează profilul şi se fac interpretările. tipice defensivei paranoice. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. C. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Se aplică individual sau colectiv. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. Eul slab. uneori". incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. O. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate.. L. impulsurile nesatisfăcute. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). să răspundă cât mai onest. tendinţe paranoide. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. de asemenea.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. tendinţe asociale). instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare.

deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. Smith. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. Norman. Au rezultat un număr de 17. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. extraversie. D. 1961. 1981. adaptare socială. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. în liniile sale generale. Allport şi Odberg. conformism. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. schizotimia. 47. conservatorism. 1963. 46. cel puţin ca structură. În 1951.5. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. 1994. precum Wiggeins şi Trapnell. capacităţi şi talente. radicalism vs. consideră McCrae şi C. Termenii din prima categorie. 1965. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. Îi denumeşte: auto-expresie. În prezent. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. independenţi. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. 41 . ascendenţa vs. maturitatea emoţională. control emoţional şi intelect cercetător. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. în cadrul altei cercetări.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. 1943. Fieke. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială.Interpretare. 1. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. Cattell. observaţiilor şi interviurilor realizate. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. descriptori potenţiali de personalitate. Ulterior. submisivitate. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. legaţi de aspecte fizice. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. din 1925. 1993). Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. Angleitner şi Ostefdorf. Costa. termeni care se referă la importanţa socială. termeni metaforici şi vagi. Alţii. ciclotimia vs. 1988. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. Anxietate în limite normale (indice global 4). simţire şi acţiune”. 1949. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Tupes şi Christal.

îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. conştiinciozitate. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. Desigur. fiind parţial derivate cultural. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. ceea ce conduce spre o a doua eroare. În realitate. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. fie adaptărilor specifice individului. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. agreabilitate. în evaluările psihodiagnostice. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. a 5 aspecte fundamentale. prin intermediul proceselor de intermediere. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. Psihologul. 42 . nivele care apar explicit în schema de mai jos. agreabilitate. evenimente. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. Trăsăturile bazale. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. Studiile lor realizate pentru U. Psihologul. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie.Tupes şi Christal. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. conştiinciozitate şi intelect. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa.S. În acest model explicativ. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. după cum evidenţiază schema. 1994. nevrotism. 1958. nevrotism. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. parţial din experienţa personală. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. atitudini.

persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. denumite „adaptări caracteristice”. Dragoş Ciobănescu. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. II. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. alături de abilităţile cognitive.960 termeni (adjective). valori. Cristian Ormindan. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. roluri. se raportează prin procese dinamice complexe. Aceste procese dinamice complexe presupun. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. Deci acele obiceiuri. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. obscure. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. nu există o legătură directă. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. motive. În concluzie. sentimente. ce include gânduri. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. În context. criteriul „Natură”. 43 . Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. medicale. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Dicţionarul explicativ al limbii române. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. Laura Almăşan. desigur. deprinderi. Acestea. observabilă a personalităţii. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. Cosmina Popescu. Elena Mădălina Popa. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. arhaice.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. care include comportamente specifice. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. la rândul lor. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. între 1994 – 2002. atitudini. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. DEX – Extragere 12. de exemplu. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut.

• permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade.III.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. VII. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. B. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. IV. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. Metoda Hofstee. • Se introduc. Chestionarul. A. V. IX. VIII.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. 44 . VI. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). pentru fiecare pereche de 2 factori.20) pentru niciunul dintre factori. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. vârsta medie 26. foaia de răspuns. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five.

anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. Rafinare Independenţă. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. Spirit de Raţional. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Imaturitate. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE.

Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. 46 . Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament.Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. astenicul (hiperestezic. De la Kretschmer. De exemplu. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. şi două iraţionale. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. Astfel. atleticul şi displasticul. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. psiho-neuroendocrine. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. C.1. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. 1922. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. Autorul. de asemenea. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. II. etc. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. intermediar şi anestezic).G. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. Există numeroase tipologii. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. oricare ar fi aceasta. sintonic şi greoi). respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei.

iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. Jung. Cu alte cuvinte.Complementar. forma AV (50 itemi). care va avea însă. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. forma G (126 itemi). o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). extravert senzorial. extravert afectiv. introvert logic. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. Forma G este forma standard a MBTI. respectiv intuiţia. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. 47 . extravert intuitiv. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. Sunt. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. introvert intuitiv. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. centrarea pe real. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. Indicatorul de tip Myers. MBTI. În acest context. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. Complementar. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. secundară. la fel. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. Materiale necesare: Chestionar. îl îndepărtează de la imaginar.2. o formă abreviată de auto-evaluare. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. simţul comun etc. foaia de răspuns. cea mai recentă. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. care. spiritul practic. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. 2. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. este un chestionar de evaluare a personalităţii. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. fiecare persoană în mod natural. introvert afectiv. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. deci realismul. De exemplu. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. extravert logic.Briggs a fost publicat în 1962. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract.

În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. În această fază. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Introvertire 2. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. grăitoare.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). Pentru fiecare tip. înainte de a acţiona. ci pline de putere de evocare. de aceea tind spre acţiune. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. fiind astfel realişti şi practici. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. ori se întâmplă efectiv. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. colorate. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). atitudinea dominantă a eului. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. care îţi dezvăluie înţelesul. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. metaforice. 48 . Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. Dacă preferi intuiţia. vizuale. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. adesea meditează la ce au de făcut. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile.

inclusiv realităţile neplăcute. Când rezolvă o problemă. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. rămân deschişi experienţei. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. Din contră. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. ori care cer adaptabilitate mărită. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. Ei au. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. ea trebuie folosita. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. Preferinţa pentru iraţional. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. detaliilor şi realităţii. favorabili şi plini de tact. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . să-şi regleze şi controleze viaţa. Preferă să-şi trăiască viaţa. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. În concluzie. originale. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. planificat. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. În acest fel. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. pe baza cauzei şi efectului. De asemenea. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. de asemenea. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. să fie bine stabilite. preferă să ia decizii. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile.

Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. începând din 1976. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor.A. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. de exemplu. urmăreşte obiective clare. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). Cercetările au arătat că în posturile înalte. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. În opoziţie. îşi stabileşte criterii pentru succes. iar companii. cel ce are dominanta extravertă. problemele văzute ca oportunităţi. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. o politică. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. Deci. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. − tipul NT preferă să definească problemele. de conducere. astfel. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. este de preferat tipul T (logic.S. colegii. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. De exemplu. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. Aplicaţie: identificarea tipurilor. Introvertul. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. Studiile. reguli În cadrul unui tip. De exemplu. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. spitale şi forţele armate ale U. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. aparent. va folosi secundara în lumea interioară. − Tipul SF este practic. de preferinţa persoanei pentru E sau I. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). Introvertul. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. principii generale. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate.fapte. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. modele. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. Prin contrast. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. Cu cât este mai suportiv mediul. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. cercetătorii au tras concluzia că.

indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. cât şi pe cel raţional. dar lucrează cel mai bine. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. Preferinţa JP.1. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. imature (de exemplu. Şi invers. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. având în vedere aspectele de structură. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. cel mai plăcut cu ideile. sau a IV-a funcţie.interioară şi în cea exterioară. iar devierea devine fundamentală. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. sau terţiară. Accentuarea. Teoria lui K. independent de împrejurările exterioare. cel mai uşor. dar cel mai bine. în termeni cantitativi. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . Karl Leonard. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. III. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. Limitele dintre normal. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. personalităţi accentuate. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. funcţionare şi adaptare. 1968. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. Persoana. Prin dezvoltarea auxiliarei. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. sau funcţia inferioară. indiferent de situaţie. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. tendinţa spre „mediu”. în sens pozitiv sau negativ. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. a doua va fi una raţională. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă.

tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. Scop: Structură: Format din 88 itemi. scala a X-a. de asemenea. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. grupa a VI-a. hiperreactivitate (12 itemi). grila şi sistemul de transformare a notelor brute. scala III. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului.2. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. lipsa de stăpânire. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. indispoziţie cronică.Nestor. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. boală psihică severă. anxietate (8 itemi). hipertimie (8 itemi). Etiologic. Scala II. captivitate. în plus. distimie (8 itemi).1. emotivitate (8 itemi). hiperperseverenţă (12 itemi). exaltare (4 itemi). se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. Materiale necesare: chestionarul.tipul demonstrativ (teatral. scala a IV-a. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. foaie de profil. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. Tradus şi experimentat în limba română de I. ciclotimie (8 itemi). grupa V. tortură. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. control (8 itemi). IV. scala a VIII-a. scala a VII-a. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. 52 . sclala a IX-a. foaie de răspuns. demonstrativitate (12 itemi). devieri în direcţia alcoolismului. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. nu prezintă o perioadă de stare. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace.

D. tulburare anacastă a personalităţii. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. tulburare paranoidă a personalităţii. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi.M. nu întotdeauna în sens negativ. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). tulburare histeroidă a personalităţii (isterie). sociopatii. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. uneori le dau culoare”. tulburare borderline a personalităţii. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim.S.. tulburare histrionică a personalităţii.-10. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. dar nu şi în disponibilităţi. tulburare histrionică a personalităţii. introversie. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. vulnerabili la infracţiune.C. seducători sau respingători. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). În clasificarea lor. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. psihopatii. tulburare schizotipală a personalităţii. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. tulburare borderline a personalităţii. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. la ceilalţi. 1992.. tulburare narcisică a personalităţii. În practica psihiatrică şi psihologică.. Particulari în conduită. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii. ei sunt sarea şi piperul omenirii. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. în esenţă. stabilitatea emoţională – vs. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. şi nu rareori la ei înşişi.IV. alături de bolile psihice propriu-zise. tulburare dependentă a personalităţii. reguli de convieţuire socială. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. obiceiuri. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. Clasificarea D. fiind vorba despre structură de personalitate. 4.2. tulburare emoţional-instabilă. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. instabilitate 53 . tulburare dependentă a personalităţii. Desigur. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. de dispoziţie şi relaţionale. În taxonomia I. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. G.

Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. Se aplică individual sau colectiv. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. ciudate şi nu-i pasă de pericol. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. etalon. comportamentul schizoid. tulburările de afectivitate. o scală de adaptare – psihotism. răceală. îi plac lucrurile neobişnuite. empatia. ostilitate. poate fi crud şi inuman. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. impulsivitate. socializare. încăpăţânarea şi. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. Recomandat pentru adulţi şi tineri. cognitiv. 54 . când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. o scală de minciună (L).P. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. unipolar depresiv. manual pentru interpretare. E. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate.I. capacitate de empatie şi de conformare. caracterizat prin impulsivitate. cuantificând gradul lor de normalitate vs. grilă. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. înspre extrema sa patologică. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. îi lipsesc sentimentele şi empatia. tendinţă antisocială. foaie de profil. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. În privinţa celui din urmă. lipsa de empatie. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. Copilul pare ciudat.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. izolat. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. socializarea. impersonalitate. foaia de răspuns. pare a nu se potrivi nicăieri. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). agresivitate) şi. subiecţi disimulanţi). nu-i pasă de oameni. psihotism. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. un psihodiagnostic diferenţial. Materiale necesare: Chestionar. egocentrism.

este oscilant. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. cu iniţiativă şi bun organizator. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale.P. Tinde să se subaprecieze. pentru nivele înalte criminalitate. Uşor tensionat. avem dea face cu peroane socializate. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. blocajul emoţional sunt dominante. care include de asemenea. de exemplu. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. psihopatie. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. Este tipul gânditor. La celălalt pol. lente. L = 5. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. L = 5. impulsive şi doar în al doilea rând. Tinde spre emoţii puternice. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. timiditatea. Dacă este vorba de un introvert. solitudinea. 55 . E = 5. E 1. adesea rigide. ideaţie de tip paranoid. agresiv. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. are mulţi prieteni. Notele brute: N = 22. tulburări de tip maniaco-depresiv. îi plac activităţile distractive. drepturilor celorlalţi. denumit şi instabilitate emoţională. Dacă este vorba de un instabil extravert. îi place aventura şi se expune pericolelor. Exemplu: E.P. optimist. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. devine excitabil. Introvertul este liniştit. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. include şi o a IV-a scală. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. Îi place să facă glume. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. aspecte sadice. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. înclinat spre exterior. comportament antisocial şi lipsa de empatie. Concret. E. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. E = 1. retras. cruzimea. Tip artistic. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. are o viaţă interioară bogată.Q. egocentrism. alert.Extravertul este sociabil. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. Nevrotismul. Apatia este caracteristica inversă. ostilitatea faţă de celălalt. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. depresie. introspectiv. nu agreează agitaţia. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. anxietate. Îşi asumă uşor riscul. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. convenţiilor.I.

grilele. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. scala depresie (D). Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. Scalele clinice sunt:. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. scala Nu ştiu (?). 56 . Scala ipohondrie (Hs).P. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. scala isterie (Hy). Scalele de validitate sunt: a. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică.3. scala hipomanie (Ma). performanţă mai mare de 4 puncte. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. 7. 9. impulsivi. hebefreno-catatonică. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI.M. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. 2. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică.I. 4. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). decât una simptomatologică şi indică prezenţa. cu personalitate feminină). scala masculinitate-feminitate (Mf). paranoidă. cu sau fără conduite manifeste. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). Prin urmare. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. scala psihastenie (Pt). foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). manual pentru interpretare. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. scala schizofrenie (Sc). descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. Foaia de răspuns. 4. 1952). a caracteristicilor psihopate de personalitate. scala deviaaţie psihopată (Pd). rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. etalon. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. scala minciună (L). Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. psihopaţi. (Minulescu. 6. grilă. scala paranoia (Pa). Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. foaia de răspuns CPI. sau Chestionar CPI. 5. 3. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. foaia de profil. 10. M. schizofrenia pseudonevrotică. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. 1996). Descrierea scalelor 1. 8. scala introversie socială (Si).

care include şi indici de ponderare. Pasul 2. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. nevrotism. Recomandat pentru adulţi şi tineri. Pichot Materiale necesare: Chestionar. capacitatea de înţelegere a testului. Analiza scalelor diagnostice. Nevroză. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. tendinţe psihopate). un test asociativ verbal. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. (4 scale: de sinceritate. nevrotice sau psihopate.) a foii de profil Testul nr. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. a lui P. Verificarea validităţii testului. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. etalon. Ps. Chestionarul Psihopatie.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T).. grilă. Cotare: Testul nr. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. foaie de profil. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună.. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. Paranoia. K.P. 4. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . Se aplică individual sau colectiv. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. F. foaia de răspuns. Nev.4.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. atitudine negativă faţă de testare). se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. manual pentru interpretare. P. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. 3. Ca regulă generală. Pa. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). Testul nr. tendinţe paranoide.) pe foaia de profil.N. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor).

care se îndepărtează de normă au normal.I. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. obiect sau eveniment.P. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. CONVERSIE: transformarea unei emoţii.M.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. 58 . În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. anormal. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă.I sau M. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. neacomodare. La scala de minciună. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. contrar teoriilor privind învăţarea socială. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. inconştientă. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu. CONCEPTE POPULARE.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare.P. CONTINUUM. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice.verb. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică.). naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. continuumul extraversie – introversie). deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă.

tristeţea. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. distractive şi aspirative ale acestuia. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. activităţile specifice lucrative. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. jena.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane).G. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. mânia. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. datorită căreia. (DP 85) NOMOTETIC. NEVROTISM. simţire şi acţiune. vinovăţia. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. C. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. în mentalitatea. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. 1992). în mod subit. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. McCrae. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. de a se izola de lumea exterioară. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate.

PSIHOMETRIE. 60 .P. PSIHOPATOLOGIE.M. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. psihiatriei. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. neurologiei. Mai general. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. matrice. endocrinologiei şi farmacologiei. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces.I sau M.). tip. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. psihologie clinică. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. fizică. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. (DP 85) PROGNOZA. Indică atât structura organică. aşa cum este firesc. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. schemă. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. stabilitatea lor în timp. în sens psihologic specific. (DP 85). sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. PSIHOLINGVISTICĂ. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. memorie. neuropsihologie. PSIHOPAT. a tulburărilor mentale etc. asemeni evaluărilor cotidiene. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. pe de altă parte. PSIHODIAGNOZA. mai specific. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. model. procesarea informaţiilor. educaţional. (DP 85). fie el psihologic. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. PROFIL DE PERSONALITATE. cât şi cea comportamentală. observăm că. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. absenţă a tulburărilor mentale. metodologic etc. aceste tipuri sau modele de comportament. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. determinarea aptitudinilor etc. prin intermediul căruia sentimentele.P. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. inclusiv a celor nonverbale. pe de o parte. evaluarea inteligenţei. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. Dacă. sociolingvistică. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C.I. configuraţie. de formă. în mod specific. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. se referă la condiţia psihologică de non-boală.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. arterapia. Dintre formele psihoterapiei. 4 .sau apărute în cursul primei copilării. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. ergoterapia. sub diferite forme: ludoterapia. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. dacă poate comunica oral şi în scris. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. nealterate. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. pedagogică sau medicală. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. psihoterapie şi terapie ocupaţională. dansterapia. câştigarea unei autonomii personale. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. dacă are format simţul autocontrolului etc. de gravitatea deficienţei. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. de modul de organizare a personalităţii). în funcţie de natura etiologică. fiind capabilă să exercite o profesie. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal.

– piele buhăită. . – cap cu occiput plat. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. . – malformaţii cardiace. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. – ochi oblici. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund). cu degetul mic curbat. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – creştere deficitară. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. – mâini scurte. – abdomen proeminent.Infecţii ale mamei.I.Meningită Microcefalia .Iradiere în timpul sarcinii.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. – apatie. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia .Anomalii de dezvoltare ereditare. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 .

În cazul cecităţii isterice. preşcolară. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. defecte survenite – în copilăria timpurie. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. şcolară şi defecte tardive). iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. la vârsta anteşcolară. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. presupunând lipsa completă a văzului). Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular).Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. fără a o putea salva). de la o regiune geografică a lumii la alta. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale.

făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. o dezvoltare fizică întârziată (W. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală.copilărie. A. R. respiraţia fiind superficială. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. A. traumatismele oculare etc. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. lipsită de amplitudine. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. L. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. Deci educaţia trebuie făcută individual. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. ticurile sau manifestările motrice negative. deficienţe mintale). Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. boli psihice. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. mişcările oculare voluntare 7 . Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. tardiv sau numai la bătrâneţe). Luria.

Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. Osaka. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). cu obiecte etc. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. extrem de numeroase. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. R.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Sunt studii (R. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). Putem spune că. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). 8 . neeconomice. în sine. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. J. ale organizării oculomotricităţii. În urma unor cercetări (S. W. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. îndeosebi faţa acestora. Tasiak. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). în imaginea unitară a obiectului respectiv. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare.

c. În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii.. În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria.). În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. infecţiile urechii medii (otită medie). testul lui 9 . rujeolă. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. meningita sau tusea convulsivă). O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. oreionul. infecţii de diferite tipuri (pojarul. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. accidente. hemoragii. tulburări ale metabolismului. trauma acustică. traumatisme fizice etc. alcool). Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. lovituri la nivelul urechii. cum sunt testul lui Weber. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita.. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). stări distrofice. la rândul ei. b. afecţiuni endocrine.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). anoxie sau asfixie albastră etc. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). Hipoacuzia poate avea. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. hemoragii. muzică ascultată tare la căşti etc.

Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Spre deosebire de copilul surd. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. folosind ca instrument de lucru diapazonul. de cunoştinţe. cât şi calitativ. atât din punct de vedere cantitativ. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. într-o oarecare măsură. Pentru realizarea acestor deziderate. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. labiolectură şi. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. pe dacti-leme. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. litere şi stări de spirit.Rinner şi testul lui Schwabach. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. de cultură.

jocul simbolic. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. 11 . Acest limbaj. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. Mai târziu. cu geneza simbolului la copil. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. opinii. imaginea mintală şi evocarea verbală. Desigur. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. imaginea grafică. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. folosit efectiv în comunicare. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. gânduri. Or. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. cu demutizare avansată. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă.

diabetul etc. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. cardiopatiile. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. Totuşi. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. cu ambele forme de limbaj. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. Pot fi 12 . de obicei. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). În ansamblu. în raport cu limba sonoră. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. modifică aspectul exterior. gestul însă este strâns legat de concret. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate).

Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. organice şi psihice. de natura funcţiilor somatice. de atitudine. E. toracelui etc. după un prim criteriu. segmentare sau locale). putând fi corectate. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. deformaţii ale abdomenului. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). care se pot corecta destul de uşor şi total . Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. deficienţe ale tegumentelor. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. într-o proporţie mai mare sau mai mică. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. al originii.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. mai uşor sau mai greu). fixate definitiv. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . Deficienţele fizice sunt grupate.exemplu: deficienţa cifotică. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. lordoze. Astfel. de nutriţie. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. oaselor sau articulaţiilor. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor).. de viaţă şi de educaţie ale individului. alături de deficienţele senzoriale. ale musculaturii.

A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. ale abdomenului etc. deficienţe ale gâtului. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. dar mai ales corectiv. aprovizionarea cu apă. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. izolat. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. tulburările de mers. fizioterapie. de echilibru. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. Copilul hiperkinetic. acu-punctură etc. de vârsta persoanei respective. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. Vorbirea hiper- 14 . ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. apatic.). Acest impact este diferit. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. trunchiului / toracelui. de ritm. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. Aşadar. înţepenit.incluse: deficienţe ale capului. prin kinetoterapie. agitat. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. Privind recuperarea deficienţelor fizice. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. supravegherea regimului nutriţional etc. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. ale feţei. asanarea solului. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. violent se situează la polul opus copilului paralitic. reflexoterapie. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). implicit şi educaţia familiei lui.

Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. în picioare sau aşezat. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . bazate pe stimulare intensă. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. apropindu-se de obsesie. apoi inversate). ia proporţii care depăşesc normalul. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. frontal. O altă caracteristică prezentă este legănatul. care să-i ofere stabilitate. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. mai ales noi (aşadar. zbucium fără rost. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. iar stimularea senzorială. În mod obişnuit. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. îmbrăcând variate forme. obiceiuri bizare. constantă. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. clară. fie el lateral. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. Somnul poate fi şi el tulburat. metodele educative moderne. capricii alimentare.kineticului poate fi normală. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. El are nevoie de un mediu armonios. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. situaţii bine definite. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni).

Ca răspândire teritorială. perturbările de apărare. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. la sate. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. Străchinaru. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. de variate şi de complexe. 16 . Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. deformarea conceptului de libertate. denigrarea sentimentelor umanitare. Străchinaru sau R. egocentrism ridicat. pe vârste. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. spre deosebire de mediul urban. modificări la nivelul relaţiilor afective. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). alterarea relaţionării cu persoanele iubite. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. 1994). curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. de injustiţie. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. puternice sentimente de devalorizare. slabă consistenţă şi echilibru intern. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. ci şi de la normele morale. continuă. poate şi pentru că. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. cu daune resimţite în raporturile sociale normale.(I. în timp ce. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. vârste şi mediu social. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. tulburări de cunoaştere.

de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. sedativele sau tranchilizantele. autopuniţia (autopedepsirea). 17 .particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. irascibilitatea. eşecul şcolar. fapt care. disocierea grupului familial prin boli cronice grave.). ieşite din comun. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. alcoolismul şi dependenţa de drog. omuciderea. suicidul şi tentativa de suicid. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. alături de mijloacele medicale. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. devierile sexuale. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. Profilaxia. furtul. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. incendierile voluntare. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. practic. spectaculoase în sine). Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. absenţa unuia dintre părinţi. divorţul etc. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. realizare rapidă. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. instabilitatea. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. în afara acţiunii lor propriu-zise. impulsivitatea. fuga şi vagabondajul. imatură. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. se realizează cu foarte mari dificultăţi.

cu vărsături şi leşinuri dese. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. fonastenia). clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. dizartrie). ecolalii. standardizat. tahilalia. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. simptomatologic şi psihologic. psiho-neurologice. tulburări pe bază de coree). Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. tulburări polimorte de limbaj (afazia. tulburări de voce (afonia. alalia).). începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. Verza (1982). bolile infecţioase ale gravidei etc. atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. unanim acceptate în limba uzuală. bradifazii). psiho-sociale. 1975).Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. sarcină toxică. bradilalia. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. lingvistic. logonevroza. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . în timpul naşterii sau după naştere. asfixierile. etiologic. de la manifestările verbale tipizate. alte cauze). dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. jargonofazii. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. aftongia. funcţionale. rinolalie. disritmică.). Guţu. disfonică. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. disfonia. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia).

vocea gravă. mimicii. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. sintagme. omisiuni precipitate. C. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. fonastenia etc. silabelor şi cuvintelor. Stănică. înălţimea. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. inversiuni. vocea oscilantă. (E. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. lentă. pe lângă o repetare a sunetelor. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. cu pauze între acestea. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. Stănică şi E. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. substituiri de cuvinte. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie.58). Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. 1983. dyslexia) şi 19 . Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. de lungă durată. afonia. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. Vrăsmăs. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. E. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. în muşchii limbii. Verza. încordării. p. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. (C. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. timbrul şi rezonanţa sunetelor. deformări de litere. 1997). vocea răguşită. cu hiperexcitabilitate. se produce un spasm tonic. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. încetinită.neclară. de batere a tactului pe loc. adăugiri. Aftongia ia naştere atunci când.

psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. însuşirilor şi funcţiilor psihice. Autismul („autos” → gr. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor.totale (agrafia şi alexia). Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). consecutive una celeilalte. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. de regulă. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. 20 . Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. cele două deficienţe fiind. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri.

depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. imaturitate afectivă). Van Krevelen. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. metoda comportamentală. M. La autist. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. Potrivit acestor abordări. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. prognosticul.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Bender. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. Teoriile psihogene (B. Bettlheim.). Rimland etc. J.dar nu poate să numere până la 10). cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. K. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. etiologia polihandicapului. Wing etc. mediul. auditivă.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. deschis la nevoile copilului. Tustin etc.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. Mahler. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. cu origine în masajul indian). vizuală). autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. vârsta copilului. kinestezică. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. Teoriile comportamentale (Fester. L. a „masajului sugarului”. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. Teoriile organogenetice (A.

creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. comportamente distructive etc. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. accese de furie. Arcan. P. 2. dezvoltarea limbajului etc. 1980. Damaschin. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. 3. Defectologie şi logopedie. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. dezvoltarea motricităţii lui. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. D. Editura Facla. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Surdocecitatea. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. Bucureşti. D. 2006. Defectologia. Bucureşti. de nutriţie. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. Timişoara. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. este însă o deficienţă multisenzorială. polihandicap ca şi autismul. Avramescu. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. modalităţi eficiente de comunicare. 22 . Editura Didactică şi Pedagogică. auzul şi canalul verbal. există şi alte strategii de tratament. Teoria şi practica compensaţiei. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. Nevăzători. 1973. D. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Ciumăgeanu. angoase. căpătarea autonomiei personale. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. Copilul deficient mintal. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). comportamentele de tip autostimulare etc.). ambliopi. Aşadar. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. orbi-surdomuţi. deprinderi de viaţă elementare etc. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. M. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. Editura Fundaţiei România de Mâine.

faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. psihologia profesiunii medicale. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. obiect. atât ale individului bolnav. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. I. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. 1 . În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. cât şi ale celui sănătos. abilitarea în vederea diagnosticării lor. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. conţinut. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. Huber W. relaţia medic-pacient. dr. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. univ. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Psihologia medicală: definiţie.

sociologia. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). psihanaliza şi psihologia dinamică. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. psihologia holistică şi antropologia. cronobiologia. aspectele legate de personalitate. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . 2. De asemenea.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. ceea ce se află chiar în mijloc. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. psihologia experimentală şi neurofiziologia. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. ca toată lumea). Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. etologia. aspectele legate de psihologia dezvoltării. nici la stânga. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare.

Normalitatea. 1995). psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. au domenii de definiţie şi de descriere. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. iar cu cât este mai rar. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. 1. adică sănătatea. cu atât apare ca fiind mai anormal. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. iar ambele extreme. mai îndepărtat de media statistică. normalitatea ca valoare medie. nealterat funcţional şi morfologic. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. aflaţi în echilibru dinamic. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. normalitatea ca proces. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. ca deviante. normalitatea ideală. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. 2. cu atât poate fi considerat mai „normal”. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. dar. în istoria sa vitală. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. deşi acestea sunt unice. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. Deşi 3 .

Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. comunitar. Luând în considerare această definiţie. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 .). Cu alte cuvinte. statal. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ.a. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. Desigur. ale sexului). un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. prescriptive. nu este suficient de operant pentru medicină. 4. o persoană. cât şi comunitar. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. 3. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative.) care reflectă măsura în care un organism. religios ş. III. ale vârstei. cât şi în perspectiva externă.

2. destructurare. Delay J. Astfel. epistemologice şi dinamice. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. Este o stare de armonie. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. Invers. să implice nu numai corelaţii biologice. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. spre deficit funcţional şi de performanţă. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. 1. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. dezorganizare. care joacă un rol creator în istoria omenirii. în instituirea progresului. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. 5 .„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). şi nu neapărat în absenţa durerii”. spre minus. culturale. psihologică. Boala umană se caracterizează. mental şi social. geniile. În acest sens. patologia. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. în general. involuţia. ca analiza normalităţii psihice. antropologic. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. boala. şi Pichot P. Sensul este important în perspectivă calitativă. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. axiologică şi socială. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. dezadaptarea. ci şi sociale. Apare deci evident. a psihismului văzut cu un „multiplex”. spre dizarmonie. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.

Pornind de la acest concept. Piaget. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. rezultanta acestei relaţii. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. adaptarea ne protejează prin: a. Într-o scurtă perioadă de timp. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. Pentru J. În 1937. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. Adaptarea. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. b.3. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. c. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. ambele cu evidente implicaţii adaptative. de asemenea. 4. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. În acest sens. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. în practica şi teoria medicală 6 .

procesele gândirii.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. cât şi psihologice (emoţionale). boală. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. declanşarea şi întreţinerea bolilor. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. stil de viaţă şi pattern comportamental. În stresul psihic. introdus de Selye H. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. pornind de la această definiţie.” Selye H. Conceptul de stres. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. Roger Guillemin. ideile. factorii favorizanţi. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. – cei senzoriali externi. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. nefiind obligatorii numai stimulii psihici.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante.

unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. după Erikson. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.). idealuri). capacitate. latura dinamic-energetică (temperament. neconcordant. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. dorinţe. aptitudini). în termeni de concordant. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. latura proiectivă (trebuinţe. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. tendinţe. cognitive şi atitudinale ale individului. 1. fie că este vorba de crize de dezvoltare. motivaţie). latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. afectivitate. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. deosebindune unul de altul. IV. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii.). notate A-H. şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 .relativă a stresului. Ea conţine opt grupe mari. scopuri. Tucicov-Bogdan A. aspiraţii. priceperi. indiferent). Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate.

care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. un complex de trăsături sau o criză specifică.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. social şi chiar fizic. 9 . descris pentru prima dată de Erikson E. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. cât şi de cele ce o vor urma. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. emoţional. vulnerabilizând deci persoana. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. Termenul de ciclu al vieţii. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. ce o distinge atât de etapele anterioare. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia.

menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. cât şi negative. fiecare etapă are propriile caracteristici. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. epocă etc. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. 2. unul pozitiv sau sănătos.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. după cum urmează. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. Fiecare etapă are două rezultate posibile. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. În concepţia epigenetică. cât şi de experienţa de viaţă. neexistând un vocabular standard. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. superior. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. eră. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. d) stadiul de latenţă: hărnicie. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. şi unul negativ sau nesănătos. perseverenţă/inferioritate. stadiu. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. stimulator. în orice caz un mediu nefavorabil. În împrejurări ideale. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. Succesiunea etapelor nu se face automat. interval. 10 . Cele opt etape au atât aspecte pozitive. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt.

creaţie şi integritate. l-ar bloca sau ar provoca regresie. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. 3. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. ştiu că sunt o persoană şi numai una. când copilul începe să meargă. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. numit de K. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. înainte şi după acest moment”. − perioada micii copilării. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului.. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. pe de altă parte. K.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. G. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. Pentru Erikson E. în orice moment. Cu alte cuvinte. medie şi tardivă (bătrâneţea). Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. – adolescenţa timpurie. • Conştiinţa identităţii. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . În ordine cronologică. − perioada şcolară sau anii de mijloc. De fapt. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. Boala psihică ar întrerupe acest proces. − perioada preşcolară. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. • conştiinţă a unităţii. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. Fenomenul complex. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”.

terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. jenantă. chiar dacă este una supărătoare. complexitatea retroacţiunilor. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). Cu alte cuvinte. dacă această funcţie „lucrează” normal. ce rămâne constant în timp. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. spre exemplu. Cu această subfuncţie. aşa cum au încercat unii să demonstreze. Cu alte cuvinte. Cele două componente ale cuplului patogenic. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. În timpul acestei perioade. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. aceasta este şi marea dificultate.anumit moment. ci şi după ce timpul a mai trecut. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Aceasta nu înseamnă. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. 4. De fapt. că bolile nu 12 . alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. iar în procese. Şi asta pentru că. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. interdependenţelor.

Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. şi ca urmare a acestei schimbări. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. şi de ce nu. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. indignarea. structură şi un mediu limitat. mai frecvent. în special indivizii obsesiv-compulsivi. 5. demenţială. Totuşi. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. reducerea problemelor afective ale pacientului. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. antisocială. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. furia. psihotică sau. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. deseori au crescute anxietatea. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. histrionică. 6. că nu asistăm decât la o boală unică. indiferent de intensitatea lor nevrotică. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. Dacă există probleme reale. atunci acestea trebuie corectate. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă.există.

dar şi psihiatri. cu alte cuvinte. 1979. 1988. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. 1959). În toate aceste domenii. Phares. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. 1984). 2. cât şi cercetare concretă. Ulterior a apărut o bogată literatură. psihologi şi epidemiologi. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. 1982. 1979). Waltz şi Gough. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. în cursul vieţii de fiecare zi. – Rezistenţa (Kobasa. Un eveniment are. în special în America. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. Un eveniment este. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. V. – Competenţa (White. – Control (Rotter. într-un fel. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală.adaptarea umană. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. 1977. EVENIMENT DE VIAŢĂ. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. VULNERABILITATE. 14 . 1982). 1966. deci. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. este. care a elaborat atât studii teoretice. atitudini faţă de boala psihică. o discontinuitate. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice.

Dar care este. deşi căsătoria era anunţată. indubitabil. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. 3. un logodnic rupe logodna. ating scoruri înalte. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. 15 .). În primul rând. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. de asemenea. Evenimentul provoacă. un student cade la un examen considerat uşor etc. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. schizofrenie. fără să se excludă neapărat. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. oare. care mai devreme sau mai târziu.. vor duce la stări depresive. 1985). în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. a căror viaţă e plină de schimbări. 1978). precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. Uneori.. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. de diagnosticele tradiţionale de depresie. în pofida expectaţiilor fireşti. În cazul în care evenimentul are loc. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. Dar tinerii adulţi. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. O maladie cronică gravă. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. o serie de neplăceri.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. Kellner. 1977. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. 1982. Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. Kirmayer. 1984. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. sexuale şi pseudo-neurologice. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. severităţii. agravării sau menţinerii ei. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. În plus. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar.afara unei posibilităţi de definire clare. Katon. 1968. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. 1990). În contrast cu simularea. 22 . Kleinman.

Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”.). Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. 2. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. William H. Oricum. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. Sexologia. deseori trece nediagnosticată. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. X. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . psihologic şi social este distinct. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. În sens general. unele nemaiavând decât importanţă istorică.IX. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. această chinuitoare şi degradantă boală. domeniu interdisciplinar în care biologia. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. descoperirii. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. medicina.

Sugestia. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. Hipnoza. sau. în scop terapeutic sau experimental. Psihoterapia adleriană. XI. • durata efectului este. care. Psihoterapia jungiană. Psihodrama. G.. Psihoterapiile de relaxare. atât în plan teoretic. 2002). Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. Virginia Johnson. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Cromoterapia. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. Psihoterapiile de susţinere. Psihoterapiile În practica medicală. „voi fi plăcut” (agreabil). singură sau împreună cu alte mijloace. realizează demersul terapeutic. mai liber. Terapiile familiale. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Biofeedback-ul. de regulă. 24 . În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare.în acest domeniu. 2. psihoterapia. • efectul este simptomatic. scurtă. Reveria dirijată. Reeducarea individuală. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. Psihoterapiile scurte. Artterapia. cât şi în cel al intervenţiei practice. Logoterapia. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. şi Necula I. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie.

• acţiune nespecifică. 4. non-complianţa. regimurile alimentare. factori legaţi de anturajul bolnavului. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. asistente medicale. prezenţa efectelor nedorite. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. în care pot fi incluse terapiile biologice. În funcţie de natura. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. În opinia lui Predescu V. Complianţa. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. şi genos – cu sensul de „produs de”. contravine crezurilor profesionale. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. morbiditatea. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. gravitatea. şi chiar psihologi. durata tratamentului. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. 25 . medic. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. „făcut de”. tehnicieni. numărul de medicamente. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. durata. 3. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. factori legaţi de tipul tratamentului. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. evoluţia.

Abordarea pacientului în psihiatrie. 3. Florin Tudose. C. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Fundamente în psihologia medicală. Bucureşti. Editura Infomedica. 2002.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Florin Tudose. 4. Florin Tudose. Bucureşti. 2003. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. O abordare modernă a psihologiei medicale. 2. 2000. Tudose. Editura Infomedica. 26 . 2003. Editura Infomedica. Florin Tudose. Orizonturile Psihologiei Medicale. Bucureşti.

Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. creativitatea etc. 1. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. De asemenea. Reprezentarea cunoştinţelor. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . Memoria. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. experienţele legate de un eveniment traumatizant. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. antropologia. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. psihologia socială şi psihologia clinică. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. Neuroştiinţa cognitivă. De fapt. unele care par mai puţin orientate cognitiv. teorii. se intenţionează să se optimizeze atenţia. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. Percepţia. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. sociologia şi filosofia. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. precum emoţia şi motivaţia. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. memoria.univ. Cursul îşi propune să ofere concepte. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare.drd. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. mai rău. învăţare. Cu toate acestea. prin intermediul acestui curs. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. ştiinţa computerelor. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. psihologia vârstelor. Atenţia şi conştiinţa. care include pe lângă percepţie. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. memorie şi gândire. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. învaţă. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. Psihologia cognitivă. îşi amintesc şi gândesc. cititorilor. 1. lingvistica. modele.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

De exemplu. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală.M. care nu este analogică. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. comparativ cu cele ale imaginilor. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. mecanismele. S. De aceea. conţinutul. În opoziţie. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. Modificând perspectiva codării duale. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. dintre organism şi mediu. În orice caz. 1999. un tip caracteristic de cunoaştere. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. p. dar şi într-unul necunoscut. ci şi ca rezultat. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. Psihologia contemporană. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. N. raţională (M. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. subiectul cel mai important al întregii psihologii. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). dar alţii resping această observaţie. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. Gândirea. Zlate. Astfel. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. 1999. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. interpretare şi valorificare a informaţiilor. reprezintă. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. a relaţiilor dintre acestea.219). Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. poate. De exemplu. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. Zlate. p. P. poate. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. abstract şi cu scop.percepută prin intermediul simţurilor. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe.235). Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. codurile propoziţionale. bazat pe 8 . ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. şoferii de taxi). chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. generalizat. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. o etapă a contemplării vii. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. în mod mijlocit. Mai mult. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. scriau în 1980 doi psihologi americani. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”).

fonemic şi morfematic). analiza descendentă. 1999.şi fluenţa verbală. cuvinte şi forme flexionare. (3) Limba are o structură regulată. Sternberg.147-156). învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). precum cuvintele. propoziţiile şi frazele. de la o rădăcină. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). care pot include alte scheme. l. r etc. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. Zlate. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. 2003. care pot include alte categorii. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. un proces. 9 . j. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. Dicu. z. 1999. Sternberg. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. p. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. A. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. p. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Idem). Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. are loc între 3 şi 6 ani.J. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. 99-101). scris şi vorbit.. Debutează perioada gânguritului. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. copiii progresează.). Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). Golu. f. Conceptele pot fi organizate în categorii. R. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. Miclea. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. atribute. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa.capacitatea de a produce un output lingvistic. p. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s.281). contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. pot fi organizate în scheme. 1972 apud M. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. Ne referim la prototip. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. Între 1 şi 4 ani. 2003).principiile abstractizării. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. 7. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. (6) Limba evoluează continuu. semantic şi sintactic). 2003. un lucru. o relaţie sau o descriere.

Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. Sion. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. În opoziţie. iar altele împreună. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . 2003. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. 93-97). În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. dar care au limba principală bine dezvoltată. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. Sternberg. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. Cu toate acestea. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. 356). ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. de exemplu. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. 2003. De exemplu.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. Până acum. „single-system hipothesis”). Neuropsihologia. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. LAD. p. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. p. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. Cu toate acestea. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. în cazul lor. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. Language Acquisition Device. Sociolingviştii. există persoane care vorbesc două limbi. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. Pentru cei mai mulţi oameni. indiferent de limba pe care o vorbesc. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. J. În fine. suport şi ajungerea la consens. A luat naştere astfel. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). În opoziţie. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. Pentru ca acest lucru să fie posibil.

organizarea informaţiei. Transferul. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . cel puţin temporar. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre.problema transferului. Miclea. gesturile. p. construirea strategiei. sarcasmul. 1994. care pot fi prea lungi. 6). Miclea. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor.295. ca abilitate creativă. „ill-structured problems”). 1994). Rezolvarea problemelor slab definite (M. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. altele nu. de exemplu. astfel încât diversele etape se pot repeta. de iluminare. Ea este un fenomen general uman. ci şi insightul. 2003. 2004. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. oamenii recurg adesea la euristici (ex. 399). analiza mijloace-scopuri. Munteanu. Popescu. Cu toate acestea. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. Sternberg. alocarea resurselor. M. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. p. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. pentru a servi altor scopuri.semantice obţinută auditiv. 8. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. 2004) sau insuficient definite (M. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. ca proces. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. În rezolvarea de probleme. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. ca potenţialitate general umană. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. Zlate. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. care par iniţial fără nicio legătură. rezolvarea prin analogie. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. cf. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. biologici şi sociali (A. În sens restrâns. apud G. monitorizarea şi evaluarea (R. dar care conduc la o soluţie corectă. metaforele. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. 1999. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. p. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. definirea problemei şi reprezentarea. probabil. monotoni. Zlate. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. ironia şi glumele. Perspectiva gestaltismului. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. cât şi valoros. J. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. 1999. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. Incubaţia.301). În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original.

adesea neexplicate în 12 . Prin urmare. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. 400). la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive.J. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. cât şi pentru psihologie. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). Deci. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M.calitate. p. „ancorarea” şi raţionalizarea.265). un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. Miclea. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. 2003. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze.). Miclea. E ziuă. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. Care dintre cele două variante este corectă?). Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. Sternberg. cea mai dificilă formă de inducţie. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. vom generaliza. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. astfel încât. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. 1999. În plus. p. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. atunci e lumină. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. spunând: „toţi corbii sunt negri”). cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). Atât inferenţele inductive. p. (3) raţionamentul liniar (ex. ca şi nepotul pentru: (a) unchi. (6) asumarea riscurilor. prototipul. subiectul se comportă raţional. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. În mod tradiţional. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. ci şi pentru sociologi şi economişti. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. 9. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. (8) angajarea profundă în efortul creator (R. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. din anumite premise. Nicu este mai mic ca George.282).: „Fratele este pentru soră.: Ion este mai mare ca George. Zilnic luăm decizii. 1999. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). o concluzie derivă cu necesitate logică. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. (b) nepoată”. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. e lumină. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente.

Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. pe de parte. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. reactualizează şi evaluează informaţia. p.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. Loubovie-Veif. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. stochează. eficienţa de alocare a atenţiei etc. utilizarea strategiilor. de-a lungul istoriei sociale a copilului. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă.86). şi constructivistă. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Sion. Mai târziu. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. interpretează. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. În general. Din păcate. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. p. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. 145). dialectică şi pragmatică.premise. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Sion. 158159). memoria. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. 10. p. 2003. el devine mai puţin egocentric. Perry etc. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. Totuşi. stadiul preoperaţional. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. 2002. timpi de reacţie. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. pe măsură ce copilul creşte. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. 2003. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. matematica şi ştiinţele. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. Gândirea adultului este: metacognitivă. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia.

2006 5. Gabriela Popescu. 6. Psihologia creativităţii. 1999. Editura Fundaţiei România de Mâine. 3. Mircea Miclea. Graţiela Sion. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Polirom. Psihologia vârstelor. Bucureşti. 1999. Mielu Zlate. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. 2006. Iaşi. 1999. Istoria psihologiei. 14 . Editura Fundaţiei România de Mâine. 2006. Bucureşti. Editura Tehnică. Bucureşti. 4. Editura Polirom. 2. Iaşi. Tony Malim. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul.activă. Psihologie cognitivă. Procese cognitive. Grigore Nicola. Modele teoretico-experimentale.

ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. cât şi ca abilitate practică. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). psihologia educaţiei etc. cognitivă.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. obiective. În finalul cursului. 1 . afectivă şi psihomotorie. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. Operaţionalizarea obiectivelor. de exemplu. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. se realizează la lucrările de laborator. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. Delimitări conceptuale. psihodiagnostic etc. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. univ.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. psihologia muncii. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. În acest context. metoda testelor. Din acest punct de vedere.).). METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. prelucrări şi validări de date etc. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. psihologia socială. efectivă. dr.1.

3. Scurt istoric al metodei experimentale. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . uneori cu totul întâmplător. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. Darcet măsoară durata acestora (1777).2. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. care au evidenţiat date experimentale. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. astronomul W. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. pentru prima dată. De asemenea.a. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. astronomi). cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. ca în cazul observaţiei. 1. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ca metodă preferată. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). iar chimistul J. Definirea experimentului din psihologie. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. Astfel.1. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. P. De formaţie fiziolog. ci se provoacă în condiţii determinate. mai precis în anul 1879. Prin urmare. W. Exner ş.

actul de naştere al psihologiei experimentale. împreună cu factorii care l-au determinat. Lucrarea lui G. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. repetabilitatea. de asemenea. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. În astfel de situaţii. pentru a le dezvălui conexiunile. Bernard). Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). determinate experimental. constituie un model experimental. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. a culorilor. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. Th. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Hering (1834-1918). semnează.4. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. 1. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). în fapt. Fechner (1801-1887).reacţie. Trebuie relevate. Particularităţile experimentului. Variabile implicate în experiment. apărută în 1860.5. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. 1. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. 3 . determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. simţului termic. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Comportamentul astfel obţinut.

Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. atitudini. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are.). De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. faptelor date. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. de la reacţiile simple şi repetitive. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). Izvorâtă din observarea faptelor. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. Ipoteza. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. 2. Controlul variabilelor. dar este posibil. Dacă observaţia se adresează. 1. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. până la strategiile de decizie. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. cât şi la cel de control.1. se numesc potenţiali. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. constatativ şi consemnativ. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. la rândul ei. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). grade diferite de complexitate. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 .6. emoţii etc.

considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. la care se aplică condiţia de stimulare. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. în special. 5 . care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. Are servitutea că artificializează faptele. ipoteza este verificată experimental. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. al 20-lea etc. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. cota de inteligenţă etc. 2. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). După elaborare. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare.). Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. după care sunt extrase. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. individ. 2. al 10-lea. fiecare al 5-lea. Spre deosebire de ea. În primul caz. din care se alege. iar celălalt. într-un experiment se utilizează. t. În cel de al doilea caz. economică. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. se va numi grupul experimental. de la 1 la N. de regulă.3. se numeşte grup de control. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. la care nu se aplică această condiţie. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. χ2-hi2). ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. ca urmare a condiţiei de stimulare. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. fie în baza pasului statistic. Pentru verificare. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. în fapt.2. selectaţi dintr-o populaţie dată. Legile hazardului se aplică. experimentul „clasic”. la întâmplare. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. Subiecţii.

Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. puncte.). prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. 6 .4. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). cu un risc de eroare de 5%. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. relaţia funcţională dintre ele. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice.05 şi 0. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului.5) atunci. stabilind. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. concentrarea atenţiei). Datele din tabele se grupează fie în valori brute. după caz. 2. 2. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. figuri etc. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. Prelucrarea şi interpretarea datelor. fie în procente sau frecvenţe. respectiv legice. Test şi experiment. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. o întâlnim şi în cazul testului.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. pe un număr mic de subiecţi. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. astfel.5. să fie coincidentă. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. iar cel de-al doilea să verifice. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. ipoteza nulă. ca de exemplu. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile.05 sau mai mică (p < 0. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. Prin urmare. specifică pentru experiment.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă.

Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. Cum se observă. în mod obişnuit. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv.G. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. Editura Ştiinţifică. 1963. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. prin baremarea lor. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. psihodiagnoză clinică etc.G.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. În consecinţă.E. ceva mai rapid. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. Aşadar.1. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. Ca urmare. M. Din istoria cunoaşterii creierului. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. tumori cerebrale). p. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. în timpul somnului. are la om. de unde (V.). 3. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . E. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β.g. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. Tehnica electroencefalografică (E. Voiculescu. Steriade. Bucureşti.E. Tehnica e. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice.e. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. patru tipuri. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. cunoscută încă înainte de 1900.

Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. lung de aprox. De menţionat că inventarea kimografului. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. iar deasupra acesteia. marchează apariţia reacţiei de orientare. manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. modelată experimental (o emoţie. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. în primele momente ale administrării stimulului extern. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. 30 cm. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. de exemplu). Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate.2. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. şi lat de cca 4 cm. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. în centrul ei. 3. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). În partea centrală. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β.

cum se ştie. astfel. printr-o componentă neurovegetativă. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). al apariţiei reacţiei de orientare şi. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. evitându-se. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. de locul de prelevare (radial. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. iniţiate de stimulul administrat. în al doilea rând. Astfel. Mai direct legate de procesele afective.Marey sau calculatorului. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. deasupra cărora sunt montate. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. sub forma unei curbe neregulate continue. în funcţie de domeniul lor de referinţă. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. frecvenţă. 9 . Mişcările membranei capsulei pneumatice. care au diferite forme în funcţie. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. colofoniu). modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. de complexitatea lor constructivă. după care se usucă. 3. răspunzând. printre altele. manipularea fumului pentru înnegrire). o parte benzen şi 20-30 gr. în general. în primul rând. Funcţional. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. amplitudine. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. datorate acestor variaţii de presiune. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului.3. carotidian) şi. în realizarea oricărei sarcini experimentale. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. în general. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi.

m. să determine un răspuns motor. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog).5.4. în timpul acţiunii unui excitant. reopletismografe (electrice). Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie. Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. 3. respectiv pentru psiholog. Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. de valoare dublă reobazei.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). se montează în funcţie de natura cercetării. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. 10 . Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară.g. Cronaximetria. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. În consecinţă. 3. pe ecranul unui osciloscop). După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. Electrozii e. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. Electromiografia (EMG). fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare).

g. sarcini etc..d. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi.D).r. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului. de exemplu). Reacţia electrodermală (R.7.r.6. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. clinică) este timpul de reacţie. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. t.e. în somn şi hipnoză. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor.d.r. Timpul de reacţie (t.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic). 3. r. la cuvinte.).E. buzelor. industrie. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r. mai multe variabile neurovegetative. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. la stimuli senzoriali. în rezolvarea de probleme etc.d. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului. simultan.r.Indicatorii e. Astăzi.g. R. membrelor. Prin urmare.d. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns.E. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. realizate în trecut.m. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică). În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. t. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. 3. În mod obişnuit. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.. situaţii. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). care au diverse grade de sensibilitate.e. programarea pe calculator a t. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii.e. cronoscoape electrice.m. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe). În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . este un bun indicator al stărilor emoţionale. A fost o vreme când r.e.r. în special în cercetarea judiciară. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. în acest scop. cu încărcătură emoţională.D. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului.

dureroşi etc. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. miros. sonerii. frecvenţa. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t.1. profesie. Cu toate acestea. Dispozitivele de stimulare utilizează. pe baza utilizării unor stimuli gustativi. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4.) este mai dificil. tact etc. Spearman. de nivelul de zgomot. sex.). reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. olfactivi.r. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. stare de sănătate.cum sunt performanţele sportive şi.r. este mai scăzut la stimuli auditivi. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). de zona senzorială stimulată. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. Procedură: subiectul. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. 12 . Von Frey sau alt tip). de durata. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. oboseală.r. intensitatea. pe un număr mare de încercări (aprox. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. de obicei. structură dinamoenergetică de personalitate). 30-40). cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. Se calculează.r. depinde de parametrii fizici ai stimulilor. cu ochii închişi. durată. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. antebraţ. de temperatura mediului ambiant. în general.) T. 4. media acestor măsurători particulare. frecvenţă etc. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei.

d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. baresteziometrul Eulemburg. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere.. + . pragurile particulare vor fi tot valori medii. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). Termoesteziometrele electrice 13 . la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). unde Pr este pragul absolut real. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). este format dintr-o tijă metalică. P. + x + x 2 d + x 3d + . Pa. palestezice şi termice. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). astfel: P.d. sau complexe (ex. Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . = x 1a + x 2 a + x 3a + .. două atingeri). Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. ale sensibilităţii barestezice. în care se introduce apă de diferite temperaturi. Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). izolate termic. termocuplele). e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. şi care. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului.a. La rândul lor. Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. pragul absolut descendent. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire..Potrivit acestei metode. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). fără dubii. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente.. 2 pragul absolut ascendent şi Pd. Cel mai cunoscut. cum s-a menţionat). În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează.

printre altele.. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. şanţul apărut.... denivelează două suprafeţe metalice lucioase... după grosime.. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. Prin pipăire. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. prin pipăire cu degetul. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. ia naştere un curent electric. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. Pragul diferenţial vizual...2. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). cealaltă poate fi iluminată. ca de ex. astfel încât.. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa . Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care. Sensibilitatea vizuală A.. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. cupru şi constantan. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător).... Manipulând acest buton. • cu ajutorul plăcilor tactile. ca în figura de mai jos.. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.... 4. Abaterea se citeşte la o fantă de observare. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. cu ajutorul unor filtre speciale. făcând astfel să apară un şanţ între ele.. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 .. după caz. la lumină albă sau colorată. la acţionarea unui buton. plăcuţele date de experimentator. se poate determina.. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată.(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite..

până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. de regulă. În tehnica de laborator. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). 15 . prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. Aşadar. în consecinţă. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. dacă sunt foarte apropiate. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). manipulând butonul de reglaj.) la o intensitate de iluminare cunoscută. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. după sensul în care a fost modificată iluminarea). par omogene. deci. propusă de Snellen. Acuitatea vizuală este dată. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. încât. B. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). După această perioadă se creşte (sau scade. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. cu fracţiuni mici. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. după caz) nivelul de iluminare a discului. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură.

fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. îndeosebi din domeniul transporturilor). cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). Cecitatea cromatică se manifestă. fie prin scăderea sensibilităţii. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă.3. 4. cu un motoraş electric. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. Se citesc abaterile. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate.g. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei.C. • deuteranopia determină. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. un raport invers proporţional.a.). a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. de asemenea.v. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. Prin învârtirea discului. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. feroviari. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). de obicei. cecitatea pentru roşu şi verde. 16 . În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. corespunzătoare celor 7 culori (r.).i. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. În consecinţă. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). în special la bărbaţi). subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare.o. aviatori etc.v. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei.

c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. se observă că. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. în regiunea nazală. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. litere sau alte semne colorate. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Culorile galben şi albastru 17 . Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. roşu aprins. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. interior. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului.4. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. jos). până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). aşezat. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). 4. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. simultan. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. sus. În forma sa simplă. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. unde se află reperul „0”. câmpul acestora se suprapune. roşu-roz. dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. Ishihara. Subiectul.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. Cum s-a menţionat.

30'') apoi se stinge. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. După încetarea acţiunii excitantului. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). Prin urmare. imaginea consecutiv-negativă va dispare. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. la plecarea cursorului din reperul „0”. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. există un punct situat la aprox. De asemenea. în continuarea deplasării culorii. 4. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. După un timp. imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. când această imagine are caracteristici inverse excitantului. de exemplu. după care. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. În cazul imaginilor consecutive negative. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. în zona nazală. Dacă. timp de câteva secunde (aprox. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). albastru galben. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. şi negativă. după ce acţiunea excitantului a încetat. după câteva clipe. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. ca în cazul celei pozitive. toate culorile au un câmp mai mic. ce poate fi măsurat. când nu se vede nimic. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual.au câmpul cel mai mare.5. Culori complementare: roşu verde. astfel: 18 . începe să vadă din nou. ci după o pauză de câteva secunde. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă.

Exemple de sunete înalte: fluieratul. 4. culoarea de contrast a galbenului este violetul. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor.000 Herţi).Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 .2 m/s la +200. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. Determinarea sensibilităţii auditive 4. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. Oscilaţiile acustice se propagă. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. Precizări terminologice şi parametrice. trombonul etc. de exemplu. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). piuitul. joase: basul.6. În cazul culorilor complementare. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). ci galbenverzuiul.6. ci pe oricare altul. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. De exemplu. ci şi simultan. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. În lichide.5 m/s la 1000). Aşa. vocea de soprană. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). în aer. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor.1. care creşte la temperaturi mai înalte (343. la +160 cu viteza de 340 m/s. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. viteza sunetului este mai mare. 386.

000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. În acest sens. Astfel. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse.000 Hz. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. numite decibeli (dB). pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. la o presiune de 0. care să exprime acest raport. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor.5 m.0002 bari. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. În unităţi logaritmice. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. La frecvenţa de 1.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. a fost stabilită frecvenţa de 1. nivelul nul se notează cu „0” dB. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi).

Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. rezultată din combinatorica armonicelor. Deoarece audiometrele deservesc. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală.6. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). 200 Hz. De exemplu. adică 600 Hz. alb. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. strident. 4. Prin dispozitive speciale. Tonul afectiv.2. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. este timbrul sunetelor. ş. sumbru.d. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. a 4-a va da un sunet pătrunzător. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. De exemplu.a. alunecător. prima armonică sau fundamentala va avea. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz.numesc armonici (uneori octave). Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. 21 . de asemenea. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. clar etc. rotund. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. caracteristica timbrului. 10KHz. iar calitatea sa variază după armonica întărită. se măsoară cu audiometrul. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate.m. funcţie de tărie. metalic. scopuri clinice şi nu depăşesc. în general. în principal. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. adică 400 Hz. se obiectivează în audiogramă.

Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. 4.000 – 3. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. care. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox.3. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. atunci când există o diferenţă de fază.000 Hz). dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. 110-120 dB. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. la creşterea în continuare a tăriei. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă.6. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). subiectul localizează sursa în planul median. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. care pot fi egale sau inegale între ele. apare senzaţia de durere. oscilaţiile pierd din energie. considerând că ar fi perfect sferic). La frecvenţele înalte.. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. 27 cm (circumferinţa capului.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. b) În fapt. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. în consecinţă.

care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. substanţa de receptorul olfactiv. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare.7. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). apropiind sau depărtând. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). astfel. perimetre acustice etc. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră.intensitate aplicată fiecărei urechi. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. difuzoare aşezate în diverse unghiuri. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. În afară de aceasta.7. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă. unul exterior din metal. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei.1. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană.7. 4. 23 . Sunt stabilite. astfel. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm.2. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. cu ajutorul unei pipete gradate. 4. în diferite zone de pe limbă. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători.

S.8.).8. Figuri duble: în viaţa de toate zilele. apăsare. G. 1881). După unii cercetători (E. cuvintele de pe pagină etc. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. În condiţii obişnuite de viaţă. 1948). nesemnificative pentru identificarea formei. GÂNDIRE. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). 4. temperatură. albastru – verzui pentru roşu). Percepţia mărimii: A. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. 4. în special pentru obiectele familiare. nu dădea decât informaţii de tact. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). Bein.8. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). H.1. Modelarea experimentală a percepţiei 4. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute. Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime).Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. Haloway şi E. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. Ca urmare a rezultatelor obţinute. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. deşi imaginea retiniană rămâne constantă. De asemenea. pus în palmă. 24 . Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi).8. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi.2.3. Obiectul.

calculează etc. 4.4. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. Subiectul va aprecia. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte. auz etc. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). obiectele naturale din decor etc. acum are una mai mică decât în cealaltă. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. una mai mare şi cealaltă mai mică. 25 .8. dăm subiectului două bile egale ca mărime. După un şir de repetări. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. trebuie să aprecieze care este mai mare. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. accelerarea şi decelerarea. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul.5. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc.4. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi.).6. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. eronat. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. Se notează abaterile de supra sau de subestimare. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. scrie.). cu ochii închişi. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale.). 4. prin palpare. Subiectul. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). fixată de experimentator.8.).8. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. dar având volume diferite. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor.

1 minut). un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). Mişcarea aparentă. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. Între ele. privind de pe un pod o apă curgătoare.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). 4–5 cm.1. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. dacă literele formează cuvinte cunoscute. cuvinte sau obiecte. se va observa că subiectul va percepe. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. 15-17 litere). 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. aproximativ 4-6 elemente independente. în 1/10 secunde. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. „te deplasezi tu”. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. respectiv aprox. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. 50 de ori. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. denumită fenomenul „phi” (fi). f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. + – etc. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. la un moment dat pare că. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. cu voce tare (de la 20 la 1). 5.. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. 26 . fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A.

3. Sterzinger. 9) motivaţie (Baker. 2) intervalul dintre ele. 27 . în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). 5. Proba se desfăşura în 1-2 ore. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. care este în fapt sarcină de detecţie. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar.4. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). Praga etc. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). 5) factorii de ambianţă.2. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. 5. 4) cunoaşterea rezultatelor. În final. 1960). Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). iar apariţia lor să fie neregulată. e) Probe speciale de atenţie. alţii mai greu (sunt mai rigizi). 3) mărimea semnalului. 5. unii oameni fac acest transfer uşor. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor.sau două persoane citesc texte diferite. 8) stimulii externi neaşteptaţi. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. în timp ce subiectul sortează nişte imagini.

Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. casă în flăcări. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. în succesiunea lor logică (de ex. deci artificiale. Subiecţii. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. masă etc. pentru a constitui o povestire logică. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. „ras” pe cele uşoare etc. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). spre exemplu. formă.1. De exemplu. apă). au reuşit.: pompieri – chibrit. în scrierea chineză. L. pădure. variind ca mărime în toate caracterele compuse. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu.1. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. adeseori. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. C.6. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. foc stins. 28 . Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. în final. cine scoate cărbuni din pământ etc. culori: de exemplu. printr-un radical ce se regăseşte. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. o disjuncţie: copiii. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. cuvântul „lemn” este exprimat. care nu cunoşteau scrierea chineză. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie.2.). 6.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6.2.

10. Roşca). capacitatea de esenţializare etc.:2. elaborarea. sau. 14. tipul de gândire etc. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. pasăre …?). 12). pe această bază. flexibilitatea. P. 7. 7. 11. Ca să iasă afară.2. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. 8. 29 . 7. 4. a şirului (de ex.6. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?).: un cocoş care înoată pe un lac. etc. 6.. 8. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. 9. originalitatea. copii la săniuş.2. 6. pisică – păr. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc. urcă în fiecare zi câte 5 m. 5.5. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. 8. iarbă – copac. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. 6. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex.). Vasile şi eu”. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate.1. ritmul de înţelegere (perspicacitatea).2. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. E. ploaie – zăpadă etc.: pisică – şoarece. 10 … . iarnă – ?. 6. 9. vară – ploaie. Putem urmări: capacitatea de înţelegere.4. 10 …. Cât vor costa 10 ouă. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex.2.3. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex.2.

nepreveniţi. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii.). firimitură. cu cel mai scăzut (consoane corelative). funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale).2. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. fisc. silitor etc. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. mult. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. ca: holtei. cu grad scăzut (consoane disjunctive). Dintre acestea. 7. var. lot. şoc etc. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . interogaţie.). definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). ca: şah. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. Subiecţii. soroc. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. club.v. de preferat. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. fericire.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. somn. cu înregistrare pe bandă magnetică). timbru.. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. topor etc. asociaţii forţate. debit şi nivel de intensitate). bogăţia lexicală. Experimentul a. tonul categoric etc. asociaţii repetate. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate.. faţă de cea clasică. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. – cu frecvenţă mijlocie. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. 8. sau pronunţate oral (cu vocea sau. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. De asemenea. ca: vot. – cu frecvenţă înaltă. asociaţii în lanţ. şef. scrierea automată etc.

după o perioadă de timp.c sunt recunoaşteri corecte.e reprezintă recunoaşteri eronate. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). e/N unde R. volumul şi corectitudinea memoriei imediate.vol 1 şi 2. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Editura Fundaţiei România de Mâine. pod-camfor). Teorie şi practică în psihodiagnoză. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. Psihologie experimentală. 2. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. Mihaela Minulescu.c – R. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. Fundamentele psihologiei. Bucureşti. Bucureşti. găină-ou) şi fără sens (de ex. în materie. 3. cuvinte etc. iniţiate de Ebbinghaus. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2005. 31 . BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Mihai Golu. Se notează fie numărul erorilor. Mnemometrele. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. Nicolae Lungu. iar N numărul stimulilor. fie numărul de intervenţii necesare. 2005. să-l recunoască (memorie senzorială). litere. silabe. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. R. a martorilor etc. Bucureşti. Performanţa se apreciază prin relaţia R. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. astfel. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. Editura Fundaţiei România de Mâine. figuri de bărbaţi sau femei).pronunţare / expunere. 2006.

Grigore Nicola. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. 32 .4. Istoria psihologiei. 2006.

studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. de asemenea. I. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. Îşi propune. FACTORI DE MEDIU. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. II. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. 1 . FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. În urma parcurgerii cursului. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. 1. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. antropogenetică şi ontogenetică. drd.

Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. altele sunt recesive.91 0. Din 1869. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. de preferinţă gemeni.94 0.41). S. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat.55 Bouchardi& McGue 1981 0. se foloseşte încrucişarea selectivă.77 0. 1999. având o zestre genetică identică.60 2 . Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. respectiv căruia dintre factori. S. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. Birch.67 064 Shields 1962 0. în cadrul studiilor pe animale. Hayward.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale.86 0. Hayward. p.76 0. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. unele sunt dominante. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni. a existat o problematică controversată în psihologie.77 0. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. p. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator . Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice.72 0.51 Burt 1966 0. Birch.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. 1999.

• gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt.22 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali.47 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat.42 0.24 0. decât cu cei ai părintilor adoptivi.• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0. 3 . • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi.

1999). DJ. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. poate fi atribuit diferenţelor genetice. S. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. 1979).18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei.Hayward. Leahy. EE.Birch. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0.13/0. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. Atkinson. 2002).02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. 1928. care locuiesc împreună.1977 si Horn. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. • În general.• primele studii (Burks. R C. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. este de 0.5. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. 4 . Atkinson. Smith. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior.Bem. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei.

capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei.1980 Youniss & Volpe 1978). În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. 2002). trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. R C. Lohelin. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. Damon.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . Selman. 1978. Smith. DeFries. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. cu final deschis. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. 1977. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia.1977. • interacţiunea proactivă. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. D J. • interacţiunea evocativă.Bem. 2. Atkinson. 1988). rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul.Atkinson. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. ambientul. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. E E. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. Scarr.

Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. Heider.sociale din viaţa de zi cu zi. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Ca să explice comportamentul. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. zilnice privind cauzele comportamentului. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. Kelley. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. Weiner. 1973. respectiv. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. De exemplu. 6 . preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. (Berndt & Heller. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. efort sau ambele). 1958.

Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. • Comportament ambivalent.Iniţial. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. M. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . iniţial psihanalist. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. • Comportamentul de siguranţă. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. III. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. • Comportamentul de evitare. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. În acelaşi timp. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN.

precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. Lefrancois.. Erikson.) element stabil al conduitei unei persoane. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. muşcatul.. ID.Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Allport . W. EGO.1998. G. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . 1983 Teoria dezvoltării psihosociale . Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. 8 . ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. pag. EGO. ID. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală.

sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 . intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. 2003). a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. cooperarea. prietenia.individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“. Psihologia varstelor.

“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. psihosexuală. vocaţională. de a muri Construirea identităţii. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. spiritual. criteriul fiind autopercepţia. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. negativă şi incertă respectiv . felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. Golu. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. În consecinţă. 2002). Ciupercă. 10 . Mitrofan. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. capacităţilor. 1993 pag. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . 198). felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând.criza de identitate. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. psihic şi psihosocial. personalitatea individului (I. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. mediul familial şi grupul de prieteni.fizic. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. moral-spirituală. de asemenea. C. cu înfăţişarea exterioară. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor.

el experimentează creşteri corporale rapide. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. creativitate. reamintindu-ne că în contemporaneitate. acum. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. apreciază Erikson. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. de asemenea. profesiune etc. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. 2003). la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. de rasă. care sunt. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. El caută confirmări din partea colegilor. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . naţionalitate. persoană. gradul de conformism. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. sociabilitate. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. Dezvoltarea sensului identităţii. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte.

calmi şi chiar fericiţi. necomplexate (C. pag 31). relaxaţi. mai încrezători. E. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. identificarea este mai pasională şi facilă. poate manifesta frică sau chiar repulsie. 1997 pag. pag 31). mai abrupt sau mai lin. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. dorinţe. mai labil şi mai puţin informat. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. N. Mitrofan. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. 1994. Mitorofan . Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. exuberanţi. impulsuri uneori imperioase. Mitrofan. De asemenea. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. 2000. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. perioada în care. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. 12 . tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. Şchiopu. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. Ciupercă. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. un amestec de atracţie. de tranziţie.183). El începe să sesizeze tendinţe. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. N. 1994. 1965). De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. 223). dacă modelul matern este modern.(Rosenberg. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. de surpriză şi de reprimare. Verza. moderne. Dacă modelul matern este tradiţional. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. protectori. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. pag. Mitrofan . • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale.

când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric.2 milioane). nu numai în plan economic. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate. este o categorie socială vulnerabilă. dar continuu. În mai puţin de două decenii. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. privitor la speranţa de viaţă. dar şi social şi psihosocial“. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent.1 ani)“. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. 13 . populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. • În România. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere.6 ani decât cea masculină (66. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. determinat în principal de scăderea natalităţii.2. dar continuu. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Creşterea mortalităţii după anul 1991. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. 3.2 ani). Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. născute după 1989. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. Modele de boli psihosomatice. În România. în special la vârstele adulte. Populaţia „vârstei a treia” (4.1 în 1996.7 ani) mai mare cu 7. în continuă creştere numerică. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. de îmbătrânire demografică. de îmbătrânire demografică.7 ani. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. Studii longitudinale.

Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. arterioscleroza cerebrală (B. de asemenea. Stresul şi asocierea cu diverse maladii.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Berman. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. Această reacţie este foarte frecventă. psihologice şi sociale (U. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . H Shulman şi R. 2003). dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. în concluzie. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. precum şi de condiţiile de mediu. a organizării de zi cu zi a activităţilor. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. De asemenea. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. unele adaptări. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. 1988). îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Alzheimer. E. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. de natură fiziologică. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. Şchiopu. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. căci el se va afla acasă. Verza. 1997). pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate.

Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. furie şi spirit de competiţie. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). ci au slăbit. nerăbdare. nelinişte. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. în timp ce. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. De asemenea. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. factori care măresc şansa de arteroscleroză. Studiind copii instituţionalizaţi. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. dintre cei care s-au adaptat. anxietatea şi mânia. emoţiile negative – cum ar fi depresia. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. Bolile psihosomatice. erau vulnerabili la infecţii. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. Recent. Încă din anii 1940. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. retraşi şi depresivi. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului.

frecatul mâinilor. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. Mattheus şi Angulo 1980. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. Mai mult.tip A (de exemplu. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). 1969). 1986). deşi se presupune că este corect. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. comparativ cu cei de tip B. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. Rushton. prin experimentul făcut. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. (Vega-Lahr & Field. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică.1989. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie.1984): 16 . Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. acest copil are spirit de competiţie. observaţi în contextul general al clasei. Russell & Wells. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. asupra acestui tip de personalitate. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. sunt mai agresivi în jocuri. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv.

Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. Femelele caută parteneri mai în vârstă. respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). • rapid excitat de erotismul vizual . există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. În studiul efectuat de Buss. Dintr-o perspectivă evolutivă. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. Larsen. Barbaţii caută partenere mai tinere. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. finanţe. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. Atracţia nu este limitată la sexul opus. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. 17 . frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. şi status înalt. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Masculul caută femele fertile. ambiţie). ci şi propriile gene. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai.

J. 2002. Whiteman.Atkinson. 2. Iaşi. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Sheila Hayward. consecinţe. • tandreţe. • stabilitate emoţională. E. Atkinson. Editura Tehnică. Diferenţe interindividuale. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». Gratiela Sion. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. 1999. C. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. RL. Smith. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. 2005 3. Psihologia vârstelor. 18 . imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. Psihologia personalitatii. Mihaela Corina Ţutu. Psihologia personalităţii. propusă de Gangestad (1989). Ian J. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. D. Martha C. R. Trăsături. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Deary.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. • personalitate plăcută. 4. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Bucureşti. Editura Polirom. Introducere în psihologie. Editura Fundaţiei România de Mâine. 5. Gerald Matthews. Editura Tehnică. 2005. • agreabilitate. Editura Fundaţiei România de Mâine. Conform studiilor amintite. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. Bucureşti. Bucureşti. cauze. Ann Birch. 2006. E. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină.Bem. • blândeţe.

Iaşi. Structura şi dezvoltarea personalităţii.6.1991. Bucureşti. Allport. 7. 19 . Gordon W. Ion Dafinoiu. Editura Didactică şi Pedagogică. 2002. Editura Polirom. Personalitatea. Metode calitative de abordare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful