FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

fiind o specificare a individului. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. a persoanei şi personalităţii. concret). reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. volitive. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. atât din considerente teoretice. În ambele ipostaze. desemnează persoana plus o notă de valoare. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. există mai multe tipuri de personaje: sociale. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. prin comportament. nu există nici o experienţă psihologică. „mască”. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia.individualizează un om particular. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . Stoetzel. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. denumită prin diferite concepte. Klineberg. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. După O. 1963). este echivalent cu rolul social. b. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. simte şi se comportă). Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. biochimice.

pentru a-şi justifica un statut sau altul. T. chiar dacă există. Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. 2. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. nu poate fi studiată. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. concret) – general (universal). Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. Lamiell). R. După criteriul sferei. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. condiţionarea personalităţii. o structură internă specifică. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. este inaccesibilă ştiinţei. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. G. interiorizată. După criteriul conţinutului. delimităm două categorii de definiţii: 3 .

teorii integrative. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. Erikson 4 . e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). teorii de compromis. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă.. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). Din perspectivă evolutivă: teorii statice.G. asemănătoare. logice.• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. pentru a favoriza exactitatea). Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. C. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. opuse. teorii nomotetice. Horney (psihanaliza interpersonală). experimental). d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). teorii personaliste. K. teorii dinamice. contradictorii. E. teoriilor personalităţii. diferite. să plece de la ipoteze verificabile empiric. TEORII. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. teorii neconcordante. teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. teorii genetice. II. MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. Jung (psihologia analitică). teorii dinamice. în funcţie de autorii lor: S. Freud (psihanaliza clasică). f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). A. Adler (psihologia individuală).

H. 5 . în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. Teoriile personalităţii. s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii.H. individul se comportă similar în situaţii diferite. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. Cattell şi H. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali.B. b. Dintre ele. modelul substanţialist (teoriile tipologice. analiza separată a elementelor. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. Rotter (teoria controlului intern / extern). personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. Hampson). totodată. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. G. la situaţie.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). c. în acelaşi timp. structurală – consideră personalitatea ca întreg. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. d. Friedman şi R. interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. • Într-un sens larg. W.B. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). Rogers (teoria centrării pe persoană). Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). până la elementul primar. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. C. relaţional şi grupal. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. dinamică. fundamental al acesteia.J. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. R. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. G. şi anume: a. specific. ca o structură globală şi unitară. Kelly (teoria constructelor personale). luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. M. unică. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). J. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. factoriale. irepetabilă şi ireductibilă. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. constantă. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială.

De asemenea. respectiv a personalităţii ca macrostructură. expresivitatea psihică. impulsivitatea. în orice împrejurare. o abordare din perspectiva ciberneticii. hipercomplex şi probabilist. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. menţionăm: consistenţa. III. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. fiind observabil încă din copilărie. vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. 6 . Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. Ca entitate reală. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. El se manifestă în orice situaţie. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. ea fiind un sistem dinamic. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie.• Într-un sens restrâns. mobilitatea (plasticitatea). memorie. afectivitate) şi se reflectă în comportament. integrarea. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. gândire. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. Din perspectivă structural-sistemică. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. deschis. gradul de dezvoltare.

el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. El influenţează personalitatea. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. determinate genetic.s. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. 2. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite.) – definit prin intensitatea. structura temperamentală şi. temperamentul este latura de formă („stilistică”). integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. şi nu latura de conţinut (internă). Dacă tipul de a. simpatie – antipatie). ci reprezintă modul de a fi. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. alături de predispoziţii. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). Tipologii temperamentale: 7 . Însă.n. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. şi invers.n. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. respectiv. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. determină categoria de temperament. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. şi are rol mediator între intensitatea. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. stilul comportamental. În principiu.s. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii.

somatoton şi respectiv. anestezic). 4. longilin astenic. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. 3. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. tipul muscular. c. d. mezomorf şi respectiv. tipul slab – generează temperamentul melancolic. fiind: unimodale. C. (b) N. sintonic. G. 3. tipul puternic.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. tipul cerebral). Viola. microsplahnicii. greoi) şi trei schizotimice (1. cerebroton. b) criterii psihofiziologice. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. mezoderm şi ectoderm. bimodale şi trimodale. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. brevilin stenic.P. e) criterii clinice. 3. tipul respirator. c) criterii psihologice. tipul puternic. Pavlov studiind tipul de a. inert – generează temperamentul flegmatic. A. E. 2. echilibrat. 3. rezultă următoarele tipuri: 1. schizotimic. Tipologii psihofiziologice: • I. 2. excitabil – generează temperamentul coleric. microsplahnicii. generând trei temperamente – visceroton.n. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. d) criterii psihosociologice. echilibrat. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. ectomorf. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. 4. 3. brevilin astenic. 2. stabileşte trei biotipuri – endomorf. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. b.s. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. mobil – generează temperamentul sangvinic. 2. 2. normosplahnicii. echilibru. hiperestezic. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. tipul digestiv. Lombroso. B. Biotipologia americană: Sheldon. hipomaniac. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. tipul puternic neechilibrat. • Biotipologia italiană: (a). În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 .

tipul limbic stâng. sentimentalextravertit. intuitiv-introvertit. 9 . tipul limbic drept. tipul cortical drept. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. falic şi genital. • • sentimental-introvertit. dinamismul proceselor nervoase. şi anume: gândirea. şi anume: gânditor-extravertit. 2. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. anal. mental. • În funcţie de grupele sangvine. senzitiv-introvertit. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. rezonanţă. 4. uretral. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. cărora le corespund 4 temperamente: 1. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. activism. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. N. b) tipul afectiv.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. gânditor-introvertit. stabileşte tipurile: extratensiv. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. • • D. C. afectivitatea. special – gânditor şi intermediar. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. B. b. senzitiv-extravertit. c. 3. senzaţiile şi intuiţia. tonusul afectiv. intuitiv-extravertit. d) tipul gânditor. H. c) tipul artistic. tipul cortical – stâng. d. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. Montain identifică 4 temperamente: a. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. introtensiv şi coartat (retractat). perceptiv-imaginativ. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. identifică tipurile: extravert şi introvert.. afectiv. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume.

instabil. h. j. Kahn distinge următoarele tipuri: a. tipul nestatornic. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. tipul exploziv. 7. k. tipul amoral. Berger şi A. tipul teoretic. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. Horney: a. D. c. E. 6. 2. multidimensională. • R. 2. c. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. interesele senzoriale. f. abulic. tipul bizar. d. apatic. d. b. tipul impulsiv. Schneider delimitează tipurile: a. isteroid (histrionic sau mitomaniac). polaritatea. b. IV. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. tipul estetic.tipul productiv. rezultând un mare număr de tipuri particulare. tipul sensibil. amorf. nervos. tipul nervos. tipul fantastic. b. fanatic. i. tipul receptiv. tipul economic. f . tipul hipertimic. h. flegmatic. g. Fromm: a. tipul agresiv. motorii şi fizice. e. aviditatea. exploziv. tipul religios. c.tipul obsesiv. b. neliniştit. 4. tipul exploatator. sangvinic. tipul depresiv.. apatic. tipul politic. i. K. 8. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. d. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. pasionat. E. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. astenic. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. • K. tipul social. 3. tipul complezent (dependent). Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. b. Le Senne. tipul acumulativ. coleric. 5. sentimental. G. structurate într-un mod original. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. f. după o schemă şi 10 . d. g. c. j. l. c.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. tipul instabil:. hipertimic. depresiv. e. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. tipul detaşat. e. Allport şi Vernon: a.

4. 3. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale.). Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. manageriale. În structura generală a unei aptitudini. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. de vârstă etc. cunoştinţe. durata. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. aptitudini psihomotorii. eficienţă). executivă. de reglare. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. nici determinată de mediu. 5. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. după gradul lor de complexitate. ştiinţifice. 11 . astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. deprinderi şi priceperi. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). originalitate. b) după proces (viteza. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. procesualoperatorie. Din punct de vedere evolutiv. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. elementare şi aptitudini complexe. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. aptitudini intelectuale. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. temperamentul). pedagogice. dinamogenă şi de autoîntărire. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. sportive.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. noutatea). atitudinile. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. sfera afectiv-motivaţională. După structura lor. tehnice.

Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. inteligenţa socială şi capacitatea . Reprezentanţi: A. H. J. Binet. V. inteligenţa „subiectivă”. inteligenţa semantică. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. • J. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. A. Terman. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. 12 inteligenţa concretă. muzicală. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. Wechsler. 2. D. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. Salovey. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. Conceptul de inteligenţă. logico-matematică. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. • • • Fr. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. intrapersonală. kinestezică. D. Hein. interpersonală. empatică. Goleman. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. Simon. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). practică şi socială. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). D. L. Bar-On. Accepţiunea este însă limitată. J. ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). S. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. D. Th. Mayer şi P. Hebb şi B. Gardner. spaţială.P.

forma cea mai înaltă a activităţii umane. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. Spearman. Burt şi Ph. procesual al creativităţii. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. calitatea rezultatului depinde de personalitate. Piaget). efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. Teoria ierarhică: C. VI. Abordarea genetică. Thurstone şi J. 3.Teoria bifactorială: C. ca proces (vizează caracterul fazic.Abordarea analitică factorială. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. b. Abordarea sistemică: R. 2. valoarea. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). c. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. ci necesită parcurgerea 13 . tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. subteoria „celor două faţete”. subteoria componenţială. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. Teoria multifactorială: L. faptul că ea nu se produce instantaneu. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă.P. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. creativitatea constituie un fenomen general uman. Guilford. Vernon. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a.

ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. variabilitatea ideilor. 3. putând stimula sau inhiba creativitatea. Taylor). psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). VII. 2. în grade şi proporţii diferite. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. interacţiunea lor. incubaţia. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). toleranţa la situaţii ambigui. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. sensibilitate faţă de probleme. aptitudinali şi temperamentali). se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. 4. se integrează organic în structura personalităţii. b. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . psihosociali. c. factorii afectiv-motivaţionali. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. originalitate (Lowenfeld). identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. elaborare. socioculturali. iluminarea. socioeducaţionali. b. d. capacitate de redefinire (Guilford). încrederea în propria activitate creatoare (C. originalitate. 3. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. verificarea). factorii de personalitate (atitudinali. 2. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. • lipsa de îngâmfare. omul valorizându-se pe sine însuşi.unor etape. G. flexibilitate. iar la rândul ei. Prin creativitate. • sensibilitatea pentru probleme. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. Factorii creativităţii: a. receptivitate la orice. Importantă este configuraţia factorilor.

Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. care include structurile: cognitive. definitorie pentru om. astfel. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. Ponderea celor trei componente (cognitivă.Atitudinea este poziţia internă. de declanşare şi ai conexiunii inverse. afective şi volitive. motivaţionale şi afective. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. atitudinea faţă de ceilalţi). ele devin valori. atitudinea faţă de diferite instituţii. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. În funcţie de obiectul de referinţă. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. relaţii de coordonare (de cooperare). ci doar cea esenţială. Din punct de vedere funcţional. relaţii de compensare. conducând la diverse tipologii caracteriale. Atitudinea apare. specifică. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. se elaborează sistemul atitudini-valori. cu valoare morală. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. ca o structură psihică multidimensională. ca notă distinctivă a personalităţii. specifică şi unică. coerentă cu toate celelalte. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. de activare. care include operatorii de conectare. (b) blocul de execuţie. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. 15 .

La rândul său. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. morale). modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. caracterul influenţează (controlează. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. intersubiective. afectiv-motivaţionale şi volitive. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. de dezechilibrare a acesteia. se relaţionează reciproc. independente unele faţă de altele. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. antagonice.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. Între subsistemele personalităţii se disting. Trăsături particulare (cognitive. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . laturile) personalităţii nu sunt separate. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. VIII. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. c) relaţii de compensare. nu atât gradul lor de dezvoltare. de avantajare sau periclitare. voliţionale. dimpotrivă. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. b) relaţii de interinfluenţare. afectiv –motivaţionale. în general. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. ci interacţionează unele cu altele. se organizează. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). d) relaţii de feed-back. cu efecte pozitive / negative. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată.

Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. Important este. şi alţi factori. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. 2. inteligenţa activă (optimală). integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. Inteligenţa este subordonată creativităţii. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. 4. Creativitatea presupune. Modificarea manifestărilor activitate. însă. Eul este nucleul central al personalităţii. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). nu atât nivelul de inteligenţă în sine. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. influenţa este pozitivă. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. Caracterul trebuie să regleze temperamentul.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. 3. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. de concordanţă. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. astfel. IX. în afara inteligenţei (factorul esenţial). de compatibilitate. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea.

gândirea. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). G. 2. Eul social. profilul social şi profilul mixt. şi anume: a. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. componenţa şi structura psihică a Eului. 18 . esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. de fapt. generând astfel sentimentul identităţii. – la câteva criterii. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. majoritatea lor au unele aspecte comune. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine.informaţiilor despre sine. În afara elementelor menţionate. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. un construct între conştiinţă şi personalitate. orientarea finalistă. Din punct de vedere structural. Eul corporal (fizic). Allport. despre ceilalţi şi despre lume. profilul spiritual. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. Eul este. c. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. ci ca un adevărat sistem de valori. exprimă personalitatea. însă nu orice fel de conştiinţă. proprietăţile (particularităţile) Eului. Astfel. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. reflexivitatea. b. în acelaşi timp. funcţia de mediere şi reglare. spre realizarea scopurilor. funcţia motivaţională. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. 3. organismul e mai larg decât personalitatea”. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. În cadrul personalităţii. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. şi anume: funcţia cognitivă. Eul psihologic. Eul conţine personalitatea şi.

Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. consevatorism – radicalism. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. şi anume: nivelul interpersonal.X. Ulterior. astfel. Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . comportamentul interpersonal concret. totodată. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte.afectiv. Ea se relevă acestora. de validare). Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. şi nu personalitatea globală. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. În funcţie de cele 3 dimensiuni. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. generând. cu orientări valorice diferite. XI. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). formele „B” şi „C” (de control. F. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite.

permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). d. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. empatia include mai multe ipostaze. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). c. produs psihic (retrăirea stărilor afective. şi anume: a. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. gândurile şi acţiunile celuilalt). cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. înţelege şi evalua stările. b. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. de comunicare (interpersonală). a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). c. predictivă. deşi presupune identificarea cu celălalt. adaptarea socială a personalităţii. b.” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. 20 . b. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. performanţială. acţiunile. Fiind un construct multidimensional de personalitate. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic). însuşire psihică (trăsătură de personalitate. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. Empatia nu este înnăscută. la un nivel superior. de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). d. proces psihic (desfăşurare multufazică. e. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. transpunerea în stările afective ale celuilalt). Funcţiile empatiei sunt multiple: a. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). Empatia vizează două componente psihologice: a. S. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. subiectiv). fenomen psihic (fapt interior. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. gândurile.

Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. nobil. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. c. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. nivelul structurilor primare (globale). În acest sens. XII. capacitatea individului de a se pune în valoare. M. nivelul structurilor dezvoltate. neuniform. crearea de valori sociale. uniform. 5. 8. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. 6. de a se face recunoscut de alţii. 9. atitudini. scopuri. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. domeniul medical. elaborarea. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. 10.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. K. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. 21 . coerent. motive. cu efecte adaptative. concepţii. continuu. funcţionalitate ineficientă. artistic şi literar. se construieşte în cursul ontogenezei. 7. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. ci şi regresiv. b. 3. psihologia personalităţii. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare. nivelul structurilor semidezvoltate. 4. capacitate de adaptare redusă. discontinuu. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. 2. de alţii şi de sine.devenirea conştientă de lume. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. începând încă din primele zile ale copilăriei. didactic. ea devine. psihoterapia.

ci şi numărul lor. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. adaptare. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. performanţă. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. hiperexactă. Allport. 4. şi negative. nestăpânită. intuiţie. securitatea emoţională (autoacceptarea). 3. 2.Maslow). Maslow. labil. în condiţii defavorabile de viaţă. 2. personalitatea pozitivă). Rogers. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. exaltat. C. cu tendinţa spre patologic. 22 . capacitate de autoreglare. umor). Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. sănătate mentală. percepţie realistă. trebuinţa spre flexibilitate. hiperperseverentă. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). G. 5. La polul opus. trebuinţa spre unitate. Personalitatea optimală (termen introdus de W. C. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. se situează la limita dintre normal şi patologic. autorealizare (A. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. distimic. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. vom avea caracteristicile personalităţii imature. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. anxios. exigenţa Eului. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). 3. eficienţă (personalitatea optimală.B.unificare. obiectivarea Eului (autocunoaştere. funcţionalitate eficientă. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. predispune la manifestări patologice. emotiv.

Editura Fundaţiei România de Mâine. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). Bucureşti. Gordon. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). vol. Bucureşti. multe alte tipologii ale personalităţii. Editura Didactică şi Pedagogică. d. 3. 5. 1999. obiectivată în comportament). putem forma. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. Tipuri psihologice. necorelată. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). 2006. Jung. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. în cele 4 tipuri majore de personalitate. e. 4. Carl Gustav.6. personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. Ann Birch. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. f. Mihai Golu. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Editura Fundaţiei România de Mâine. prin intervenţii educative şi terapeutice. II. 4. Bucureşti. totodată. în mod corespunzător. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. b. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. Diferenţe interindividuale. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. şi tipuri de Eu. c. M. Bucureşti. Fundamentele psihologiei. 2004. Corina Ţuţu. subordonarea sau chiar anularea celoralate). tipul instabil (acţiunea independentă. Editura Tehnică. 2. personalitatea ideală (imaginea dorită). Toate aceste tipuri pot fi încadrate. şi anume: a. În funcţie de diverse criterii. Psihologia personalităţii.D. Bucureşti. Sheila Hayward. 2005. Editura Trei. Cunoscând tipurile de personalitate. Allport. vol. Opere complete. nesistematică a faţetelor). Mihaela. 3. 2. personalitatea manifestată (exteriorizată. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. evita. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. 1991. 23 . personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi).

Creativitate şi inteligenţă emoţională. Marcus. Fundamentul cultural al personalităţii. 10. Empatie şi personalitate. Bucureşti. Bucureşti. 1997. Mielu Zlate. Editura Pro Humanitate. Tudora Sima. 2000. 2001. Bucureşti.6. Editura Atos. 1968. 7. Stroe. Bucureşti. 24 . 8. Elemente de personologie. Editura Ştiinţifică. Fundamentele psihologiei. Ralph Linton. Editura Victor. Iaşi. 2004. Mihaela Roco. Editura Polirom. 9.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. este o ştiinţă a dezvoltării. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. la rândul ei. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. 1 .PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. Ca urmare. drd. I. pe când psihologia genetică. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. de la naştere până la moarte. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă.

dimpotrivă aspectul lor evolutiv. Guidetti. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. de asemenea. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. noţiunile de continuitate.P. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. p. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. psychology of life (life-span psychology).3). Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Pentru termenul de psihologia vârstelor. 1997). O accepţiune generală a termenului este 2 . Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. De asemenea. Piaget în Elveţia şi H. 1978). aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. p. 2002. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central.plecând de la studiul copilului. Houde. Sillamy. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. Gesell în Statele Unite. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. Neveanu. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. ci. J. Psihologia genetică reprezentată de A. spun cercetătorii francezi citaţi. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. 2002. finalitate şi evoluţie (Bideaud. Pedinielli. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. Psihologia dezvoltării (în engl.

drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. profesional (U. educaţional. 1997). într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. Cu alte cuvinte. ierarhizate în timp. Explicaţiile 3 . în prefaţa la Psihologia vârstelor. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. explicarea. Şchiopu. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. Şchiopu. cognitive. diagnoza şi consilierea. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. deşi vârsta în sine nu le explică. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. afective. provizoriu sau definitiv. psihice. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. psihice şi sociale. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. socio-cultural. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. De exemplu. 1997). Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare.

În concluzie. a se maturiza şi a învăţa. şi nu transformări. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. dezvoltarea înseamnă a creşte. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. implicând adăugiri. De aceea. controversate. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. Se 4 . care se pot constitui în teme principale. precum şi caracteristicile dominante. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. De exemplu. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie.

Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. Lefrançois. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. De exemplu. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. maturare şi învăţare. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Zlate. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. Asemenea schimbări. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. 1993). 4) sau celor fiziologice (M. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. rezultatul maturării în final este acelaşi. sunt exemple clare de creştere. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. p. 5 .pot identifica creşteri ale masei somatice.

Studiul teoriilor dezvoltării este important. mergând până la principii şi legi. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. şi abordările psihanalitice. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. ipoteze. Aceste afirmaţii. II. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. Piaget. teoriile învăţării sociale. De aceea. de regulă în plan inconştient. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. principii. cât şi pentru viitor. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. atât pentru timpul prezent. adânc înrădăcinate în individ. 6 . dar şi predicţii pentru fenomene. 1. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. În opoziţie cu aceştia. concepte. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul.

Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. Atât în teorie. simbolizarea. fumatul). dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. sublimarea. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. suptul degetului. format din instanţe cu specializări funcţionale. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). în consecinţă. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. 1975). ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. refularea şi cenzura. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. cât şi în practica sa.

muşcatul. ID-ul este dominant. trecând prin etapa anală. Ego şi SuperEgo (vezi figura). Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. 36). teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. etapa de latenţă şi. Pe scurt. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu.etape ale apariţiei. p. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . precum şi reţinerea lor. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. etapa falică. 1998. instinctual. denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. etapa genitală. în final. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. înghiţitul şi joaca cu buzele. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv.

* După Guy R. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. tată. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. ID. EGO. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. psihologia socială. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. psihologia gestaltistă. ID. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. îngrijirea copilului. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. educaţia timpurie. în acelaşi timp. Lefrançois. psihologia şi consilierea confesională. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării.Oedip sau Electra. respectiv. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. psihiatria. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. dezvoltarea copilului. educaţia specială. 9 . literatura şi arta. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. EGO. 1983 2. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică.

a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. ori un moment critic. În fiecare stadiu are loc o criză. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De exemplu. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 .

Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. sexualitatea. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Locke asupra intelectului uman. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. cooperarea. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . Watson. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. de a muri 3. acesta face un experiment în 1920. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. aplicat comportamentului copiilor.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. prietenia.

În acest scop. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. În acest moment. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. sărutaţi. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. ţinuţi pe genunchi. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. De exemplu. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune.obiect alb. rigidă şi extremă. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. Prima. dar blând. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. 12 . În locul căldurii şi dragostei. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. sete şi sex. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare.

dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. cum este agresiunea.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. După Skinner. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. altele cum ar fi lauda. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. pe lângă hrană şi băutură. o jucărie nouă. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. El a observat a atât animale. În contrast cu acestea. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . Freud. zâmbetul. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. Ca urmare. De exemplu. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. 4. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului.

De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. Adoptând teoria lui Hull. Această dorinţă de apropiere. Hrănirea promptă. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. pedepsire. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară.detaliu. Hull. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. 1939). Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. Cu această constatare. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. aprobării părinţilor. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. atenţiei. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale.

care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. fără pedepse sau recompense directe. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. Cu toate acestea. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. J. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Comportându-se ca aceste modele. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. 5. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. de a reţine şi abstractiza. De exemplu. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social.

Astfel. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. acomodare. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. Pe plan biologic. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. deci. Stadiul în această perspectivă presupune: ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. prin acomodare. adaptare). Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. dar se poate modifica fie generalizându-se. adică de structurare prin incorporare şi. dar percepem acţiunea. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. structuri de grup). obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. de asemenea. Nu percepem schema.dezvoltării sunt indisociabili. Acomodarea comportă. 16 . se consolidează prin exerciţiu. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. O schemă se conservă. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă.

manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. vorbirea. Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. sau a altor agenţi fizici sau chimici). III. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea).există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. Din această cauză. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. pentru dezvoltarea intelectuală. atât stadialitatea genetică. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. 17 . să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară.

prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. iar în cazul copiilor bolnavi. în special de către mamă. 1998. 199) 2. Ritmul de creştere. conform programelor genetice. particulare fiecărui ţesut. p. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. adaptate nevoilor copilului. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Să crească într-o familie unită. de către părinţi. (Florin Iordăchescu. prin imunizări etc. Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. stimularea senzorială se va face de către specialist. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. de regulă. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. Să i se asigure o stare de sănătate bună. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. 18 . hormonali şi de mediu. de compoziţie şi funcţie celulară. prin supravegherea stării de sănătate.

Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului.100 gr. a membrelor.factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. În primul an.5 kg. 55-73). se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr.. factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). la 3 ani. 3. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. sex. climatul afectiv.E. obiceiuri elementare. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. a cutiei craniene. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. 1975 p. coloanei vertebrale. dentiţiei (Ferrier P. la 1an ajunge la 1. Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. 1983). greutatea medie este de 9. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti.

prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. Aceste legi sunt: Legea dezvoltării cefalo-codale. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. să smulgă. redresând capul. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . reprezentarea şi limbajul. descendent de la muşchii oculari. De aceea. să tragă. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. la muşchii gâtului. Acum este capabil să împingă. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. să ridice. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. Dezvoltarea psihomotorie. de la manevrarea imprecisă. târât. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. desfacere. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. dulapurile. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. mâncând cu linguriţa).Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. învârtire. Legea dezvoltării proximo-distale. În acelaşi timp. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. De exemplu. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. să spargă. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. La doi ani este capabil să deschidă uşile. la apucare. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. căţărat. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune.

Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. Mimică la figura umană.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. observă examinatorul. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. râde.) Mici zgomote Figură guturale. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Tonusul este legat de evoluţia posturii. Normele dezvoltării. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. de la umeri la mână şi aşa mai departe). achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului.S.S. Surâde când i se vorbeşte. inexpresivă. Evoluţia tonusului şi a posturii. emite vocale izolate Gângureşte. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate.

Răspunde la nume. Suge jucării.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. zgârie diferite obiecte. Ta. prehensiune radio-palmară. Pricepe „nu”. Vede imediat un obiect. ţine un cub. Ba. recunoaşte biberonul. cade în mâini. imită sunete. Îşi ţine biberonul. apucă al treilea cub. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. Ma. mângâie imaginea din oglindă. culcat duce piciorul la gură. înţelege. încearcă să reapuce un obiect căzut. mama. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. duce obiectele la gură. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. 6 Întoarce capul la sunet. Recunoaşte jucării. ţine un cub. Loveşte un cub de altul. mănâncă singur un biscuit. prehensiune precară. 9 10 Stă în pi- . tata. ridică mâinile după obiecte. Gângureşte. Apucă bine alimente solide. priveşte alt obiect. Stă în şezut. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. Ta. Prinde cu amândouă mâinile. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. se întoarce de pe o parte pe altă. prehensiune palmară. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. Papa. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. priveşte al doilea. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. Stă în şezut susţinut. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. Descoperă un 22 Silabe izolate.

se ridică susţinut. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. Turn din două cuburi. Controlul parţial al sfincterelor. se aşază singur pe un scăunel. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. răspunde la nume Spune două cuvinte. pricepe să dea obiecte la cerere. lângă bară. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. repetă cuvinte. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. denumeşte imagini din cărţi cu poze. Merge. urcă scările ţinut de o mână. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. Aşază jucării pe o suprafaţă. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână.11 12 cioare. arată celor din jur ce îl interesează. aşază un cub pe o suprafaţă. Fraze din 3-4 cuvinte. combină spontan 3-4 cuvinte. cere când vrea să mănânce şi să bea. tata. imită sunete. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. Bea singur din ceaşcă. mama. ascultă ordine. mama. mâzgăleşte spontan pe hârtie. 4-5 cuvinte. Încearcă să construiască un turn din cuburi. prehensiune cu opozabilitate În picioare. limbaj sub formă de jargon. dă cu piciorul în minge. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. 20 de cuvinte. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare.

La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. încearcă să se ţină într-un picior. ţine corect creionul. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. Ţine corect creionul. verbalizează ceea ce face. riţa. directă. imită cu creionul linii verticale şi orizontale.Utilizează mele complet. Utilizează prepoziţii. Zlate. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. 24 . tu. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. încearcă să se ţină într-un picior. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. „eu” pentru a utilizează plu. se îmbracă singur cu o jachetă. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. Verza. răspunde la întrebări. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. 1993). copiază cercul. se îmbracă şi mănâncă singur. Ştie să-şi spună sexul. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. Sare pe ambele picioare. al meu.se denumi ralul. merge pe bicicletă.

aude. 3 luni – vocale şi consoane izolate. Zlate (1993. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. 7 luni – vocalizează 25 . produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. În România. 1993). Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. 2 luni – gângureşte. p. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. Verza. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. 4 luni – tendinţa de modulare.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. Zlate. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. dacă nu mai multe dintre acestea. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. la 3 ani şi jumătate. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. 5 luni – sunete în ritm alert. După M. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. vrea. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. simte. 6 luni – sunete mai variate. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles.

3 cuvinte (substantive. Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. pronume personal.1. „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . 4. 11 luni – cuvânt cu sens. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. foloseşte cuvinte – propoziţii. sensul pluralului. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. limbaj constituit gramatical. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). cuvinte din mai multe silabe. 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 8 luni – pronunţă silabe. verbe. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă.silabe. receptiv la cuvinte noi. 33 luni – poezii scurte. în vocabular activ. 30 luni – vocabular activ bogat. verb conjugat. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 24 luni – propoziţii din 2. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. adjective. Apar reacţiile circulare terţiare În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. foloseşte corect pluralul. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. 9 luni – silabe repetate. pronume).

este marcată de trei mari achiziţii. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic.2. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. Prima etapă este activă. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute. 27 . În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. În jurul vârstei de 2 ani. 4. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. Această perioadă de după vârsta de 2 ani. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. 2002. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. 111). jocul simbolic. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. imaginile mentale şi limbajul. p. apoi semiotică. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare.

p. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului.E. R. Birch. J Bowlby. etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. Freud propune cinci stadii: oral. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. anal şi debutul celui falic. 111). El se referă la „instincte sexuale”. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. etologie şi psihologie cognitivă (R. 28 . Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică.5.J. p. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. Atkinson. Atkinson. anal. Smith. 579). 2002. 2002. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. Un alt psihanalist.L. 2000. D. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. E. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. p. Bem. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. 168).C. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. nevoia de contact social care este o nevoie primară. falic. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. de latenţă şi genital. structurală. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului.

După R. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. 6. Verza. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . 1993). anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. 1993). Ca urmare. aceasta durează în timp şi spaţiu. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Identitatea se construieşte procesual. Zlate. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. M. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. Verza. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Zazzo şi A. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Zlate. Odată stabilită legătura de ataşament.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget.

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. astfel. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. p. Verza. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. Cercetările arată că. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. 1997. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . 1993. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi.imagine. Din acest moment el surâde în oglindă. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. oferind în acest fel propria lor recompensă. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). E. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). că imaginea nu prezintă un alt copil. Între 18 şi 24 de luni. IV. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. ca urmare. Zlate. Verza. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). Şchiopu. aceasta fiind doar o imagine. 127 şi Golu. apreciază autorii. copiind comportamentul părinţilor. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. p.

care devine un proces orientat. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. jocul este mai bazat în acţiuni. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. Preşcolarul mare. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. echilibru şi calitatea mişcărilor. În general. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . deşi activitatea de bază rămâne jocul. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. Începe pregătirea pentru şcoală. apar primele forme ale gândirii logice. sunt utilizate unele procedee de memorare. fapt ce îi dezvoltă percepţia. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. 2. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice.mare (5-6 ani). forţa şi coordonarea mişcărilor. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm.

Creierul are o simetrie anatomică. Zlate. dar şi o asimetrie funcţională. 3. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare.200 gr. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. se constituie curburile coloanei vertebrale. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. cântărind cca 1. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. Procesul de osificare continuă. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. p. 26). chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . de exemplu. 7 ani el va reprezenta cca 1/6.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. 79). 1984. ceea ce permite o mai bună coordonare. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. de la 370 g la naştere. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. p. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. îşi triplează greutatea la 3 ani. Verza. se măreşte volumul creierului. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. de asemenea. 1993.

Formarea reprezentărilor de mărime. în structura imaginii se impun. dar uneori transferurile sunt deformate. p. 33 . în ansamblu. 2001. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. spune că e un câine mare. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. neîngrădită.149). 1964. astfel încât o posibilitate mai mare. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. dar. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. Limbajul. spune că e pahar. 2001 p. p. dacă vede la grădina zoologică un lup. de acces la obiecte. mai ales cea a structurilor verbale. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. 214). fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. arată Wallon. manipularea.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. saturate emoţional. în special de către educatoare (Tinca Creţu. Acum. explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz.Wallon. percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. percepţia rămâne globală. formă. este un suport necesar al reprezentărilor. dacă vede un recipient ca un cilindru. astfel. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. fie dominante perceptive. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. timp.şi auditivă. compunerea şi descompunerea lor.

după Tinca Creţu.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. Zlate. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. pot fi caracterizate prin următoarele: nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. Inhelder. 34 . această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. p. funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. colective. toate sunt puse pe acelaşi plan. se individualizează (Golu. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. Piaget. ci şi la închegarea personalităţii sale. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. B. 1976. p. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani.H. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. sunt convenţionale. 1993. 4. imagine mintală. 81). Verza. 45). gest simbolic (J. nu respectă perspectiva. alimentare. Piaget. Luquet (1927). clasic pentru acest tip de studiu fiind G.

reproductive şi anticipative. „realismul neizbutit”. cinetice.preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. 3 ani şi 5. agresivitate sau identificare cu agresorii. 2. c. de transformare. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. după 7. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. Are ca şi caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. 4. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. dificile.. – statice. evocarea verbală – limbajul. „realismul fortuit”. 9 ani). problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. fobii. imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). apărarea împotriva angoasei. 35 . jocul simbolic la 2. e. 6 ani. b. desenul – 1. la răsturnări de roluri etc. 8 ani apar cele cinetice. imitaţia amânată imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. d. „realismul intelectual”. de aceea el este centrat pe sine însuşi. jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. 3. lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. „realismul vizual” (8. jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. imaginea mintală = imitaţii interiorizate.

Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. În concluzie. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. intuitivă şi preconceptuală. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. copilul procedând de la singular la singular. personajele fantastice pot interveni în viaţă. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. vii şi conştiente. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. felul în care se reprezintă pe sine. ci conferă realităţii explicaţii confuze. iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. procedând într-o manieră aparent logică. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 .

Verza. identifica. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. discrimina şi manipula). 1993. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani).500 de cuvinte la 6 ani (W.B. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. p. p. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. 2002. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. 47). Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). Zlate. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. către vârsta de 3 ani.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. p.000 de cuvinte la 4 ani. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. 5. 114). Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). 37 . 1979. 87). până la 2. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte. erorile fiind din ce în ce mai rare. Carroll. 2.

1973. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). 266). „noi”. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. Slama-Cazacu. 1963. cuprinde componente auditive şi vizuale.Sintetic spus. 240). • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. egocentrismul. „voi”). „tu”. de fixare a experienţei cognitive. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). „mâine”). precum şi componente eferente motorii. 1966). – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. în concepţia cercetătoarei. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. – recită poezii lungi cu intonaţie. Şchiopu. el nu reflectă. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. Limbajul intern este un limbaj interior. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. 6. 4 litere. p. acum are loc un progres care face ca 38 . pentru această perioadă. p. – relatează despre 3 imagini. kinestezice. Deşi monologul este extins în această perioadă. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. – recunoaşte corect 3. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. şi de organizare a activităţii(U. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. motivaţiilor. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare.

Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. Tot acum. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. prietenia şi dragostea). teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. corecte faţă de sine însuşi. când se loveşte. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Şchiopu. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. 1963).245). Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Şchiopu. arată psihanaliza. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. iar treptat se constituie memoria afectivă. p. reuşeşte uneori să nu plângă. 39 . de exemplu. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani.emoţiile să fie mai profunde. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. 1963. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. mulţumirea.

Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. copilul fiind încă centrat pe sine. contribuie în primul rând la acest proces. arată psihanaliza. 40 . în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. Houde.177). p. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Pedinielli. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Complexul de ambele tipuri. consistente şi de durată. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. precum şi a fiziologiei actului sexual. Copilul. 2002). putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. în orientarea dorinţei umane. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. spune Freud. Constanţa atitudinilor. 7.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. Ca o concluzie. 2001. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. în construirea limitelor (structurarea superegoului). perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani.

Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. ci şi la nivelul rolurilor. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. 1997). În perioada precedentă. Coloana vertebrală devine mai puternică. creşte volumul masei musculare. p. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. 115-130 cm. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. prin poziţii incorecte. Perioada este una de tranziţie şi deci. C. el caută acum aprobarea. V. iar la fete între 110-130 cm.). Celulele gliale. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E.13.203. implicit forţa musculară. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. Ciofu. personajelor. Berk. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. Este o perioadă de narcisism. Ciofu. Continuă procesul de osificare. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. producţia de neuroni este completă. p. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii.5kg/an. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. la băieţi. una în care 41 . 1998). Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. atitudinilor. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu.

dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. precum şi de feedbackul necesar. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. pentru cei mai mulţi indivizi. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. ca şi cele secundare. şcolarul mic oboseşte uşor. controlând mişcările mâinilor. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. Mai mult. La naştere regiunile primare ale cortexului. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. De exemplu. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. Golu. 1984). trunchiului şi apoi ale picioarelor. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. 1993). 2. 1978). largi. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 .

Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput.115. 1993). intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. 2002). el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. înainte. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. p. Percepţia câştigă noi dimensiuni. mental). Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene. cât şi conţinutul. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice.111. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. în imagini. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. p. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. Golu.câmpului vizual central şi periferic. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. stânga. înapoi) şi se formează simţul orientării. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. 43 . creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. minute.

lungime. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. 44 . Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. ci doar inversarea. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. 331. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. analiza cu sinteza. în mod simultan. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. în stadiul care ne interesează. reale şi manipulabile. La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. apoi prin reciprocitate.115. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. p. volum (Bideaud.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. Pedinielli. greutate. Houde. 2002). Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. materiei sau masei. precum B egal cu A. 2002). Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. relaţie şi număr. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. înmulţirea cu împărţirea. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură.

limitate. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. Dezvoltarea limbajului. serierea. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). naive ale etapei precedente. Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. 3. – clasificare (grupare după criterii – formă. intuitive. Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. imediate. mărime). În concluzie. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: clasificarea. numărul.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. descrescător). generalizări înguste. seriază. cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. de experienţa imediată. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. 1973). desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). sărace. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. culoare. − structuri operatorii de clase. Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale.

scriere). Se merge de la idee la cuvânt. volumul. categorial. Şarlău. scriere. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. enunţul verbal exterior. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. exprimarea. codare. sinteza. W. activitatea verbală expresivă (vorbire.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. citire. Golu.M. ridicându-se în plan abstract. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. comparaţia. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. spaţiul. grafic etc. La sfârşitul perioadei. 1984). 46 . de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. citirea şi scrierea. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. citire). structura semantică de profunzime. viteza. timpul. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. abstractizarea. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. J. Activitatea verbală are componente cognitive. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. generalizarea. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. activitatea verbală impresivă (audiere. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului.S. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. general umană. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. şi de la cuvânt la idee.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). sonor. afective şi motorii. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. greutatea. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). clasificarea şi concretizarea logică. vorbire. decodare (G. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2.

25. Ray. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. p. iar pe de altă parte. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Vrăsmaş. de la sunete la silabă. citirea textelor simple.48. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. p. înţelegerea celor citite. La un alt nivel. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. citirea curentă corectă. Mialaret. dobândirea mecanismelor funda-mentale.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. citirea expresivă. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. Rast. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. 1993). delimitarea sunetelor din cuvinte. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. deci metoda trebuie să fie fonetică. corectarea articulării şi pronunţării. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. după care să se parcurgă drumul invers. Gândirea. automatizarea citirii. Şerdean. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. 1978). dezvoltarea vorbirii. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. în principal vederea şi auzul. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. motivaţia. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . 1999).

perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. controlul kinestezic şi controlul vizual. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. antrenarea simultană. corporală şi cea grafică. precum şi realizarea mobilităţii acestora. legătura dintre expresia orală. nivelul motor. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale.28. 1999). se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. semne convenţionale. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. Vrăsmaş. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. arată A. abecedară şi postabecedară. desen) şi în speţă (E. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. 4. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. Scrierea. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. În privinţa deprinderii scrisului. Vrăsmaş.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. Se poate constata o schimbare a 48 . în învăţarea semnelor grafice. Cele două mişcări se unesc. în structuri. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. p. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară.

Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. cognitivă.intereselor. dar şi cu cele ce vor surveni. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. VI. care va permite regruparea. cât şi la decentrarea intelectuală. aşezarea lor în categorii. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. pentru lumea exterioară. dar el rămâne deocamdată ocultat. Perioada este caracterizată de 49 . Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. Debutul stadiului este numit de către H. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala.

Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. ochelarii.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Lefrancois).R. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. pielea grasă. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). Probleme. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. precum coşurile. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Datorită creşterii explozive şi inegale. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. dinţii neregulaţi. alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. 1950). Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). iar înălţimea cu 27%. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). după această perioadă el este capabil să aibă copii.

proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. De aici. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. în greutate 4. dezvoltarea glandelor mamare la fete. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. în greutate. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. În perioada adolescenţei. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. din punct de vedere morfologic. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. lungime. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. Tot aşa. Se produc modificări sensibile. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. schimbarea vocii. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. cât şi în funcţiile diferitelor organe. clitorisului şi uterului. mâinile şi picioarele lungi.

mai încrezători în sine. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. cât şi la băieţi. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi.scoarţei cerebrale. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. sunt neliniştiţi. 1965). 2. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Lefrancois). Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi.C. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern.R. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. 3. alţii mai puţin. 52 . Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. De aceea. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. Jones. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. sunt mai populari. atât la fete. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: de adaptare la mediu. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă.

Golu. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin.de depăşire. 158). Zlate. spiritul critic şi autocritic. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. capacitatea de interpretare şi evaluare. şi nevoia modelelor. de apartenenţă la grup. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. de predicţii. de a fi afectuos. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. Nevoia de independenţă. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. de planificare. E. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. autodepăşire. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. de independenţă. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. În consecinţă. Zlate. are loc acum un proces de dezvoltare. 53 . 1993. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. de definire a personalităţii. Verza. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. autoeducare în adolescenţă. p. După M. 1993). (P. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: conduita revoltei. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. de anticipare. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. M.

Creşte acuitatea vizuală. 425). creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune.conduita închiderii în sine. 137). spune Jean Rousselet. 1963. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. conduita exaltării şi afirmării. p. Se dezvoltă gustul. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Ca 54 . a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. se lărgeşte câmpul vizual. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. p. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. mirosul. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. manifestări de protest. asupra studierii defectelor sale. Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Are loc erotizarea sensibilităţii. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. vederea la distanţă (gradul de distanţă). precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. sensibilitatea cutanată. Adolescentul insistă. 1969. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. înţelegerii nuanţelor din vorbire. 4. de răzvrătire. Şchiopu. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. capacitatea de acomodare. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni.

Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. p. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Observaţia este folosită pentru a verifica. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. 432). voluntară şi perseverentă (U. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. problemă. Şchiopu. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. se determină criteriile logice ale clasificării. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. În conformitate cu teoria lui Piaget. mai solicitată în probleme noi. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. devin mai eficiente. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. obiectiv. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. 1963. 1963). Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. Şchiopu. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. mai complexe şi mai variate.

dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. Lefrançois). de demonstrare. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. acum devine importantă şi pentru băieţi. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. la siguranţa şi confortul oferit de familie. p. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. p. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Piaget. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. financiară de confort. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. 1979. Inhelder. 5. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. Relaţiile între băieţi şi fete. B. mai ales relativ. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. 95). 1976. De asemenea. 112). Carroll. contraargumentare. cât şi pentru adolescent.R. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare.R. elaborare de ipoteze.

interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. VII. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. proces care începe de la 25 de ani. R. H. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor). Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 .B. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. PERIOADA ADULTĂ 1.

cât şi sensibilitatea tactilă. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Volumul şi distributivitatea 58 . Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. ele pot să le conserve încă multă vreme. Sunt de asemenea mai discrete. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult.şi mai departe. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. apariţia ridurilor. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. creşte greutatea corporală. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. încărunţirea şi rărirea părului. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă.

254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. 2. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). p. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. datorită multiplelor structuri ce se 59 . Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. activă creatoare. Şchiopu. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. E. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. implantaţie profesională intensă. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. Verza (1981. relaţii sociale şi de muncă în expansiune. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). este caracterizată de activitate profesională intensă.cresc mai mult. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. activitate cumulativă.

Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: stabilirea identităţii eului. umanizarea valorilor. 60 . de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi.solidifică acum. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. independenţa relaţiilor personale. C. Ca o concluzie. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. creşterea intereselor. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. 3. gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale.

Voneche). tehnicile. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: coeziune. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. p. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . dialectică şi pragmatică. dar memorarea logică este mai rezistentă. critica pragmatică a noului. stadiul în care se află aceste capacităţi. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. extragerea ideilor esenţiale. Gruber. U. procedeele necesare domeniului. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate.gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. multiliniar (Chandler). iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. evaluarea independentă a surselor de informare. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). prin raţionamente ipotetice deductive. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu. atitudine clară de refuz a neclarităţilor. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. Şchiopu şi E. Verza (1997. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. cerinţă de aplicare şi practică. nevoia de precizie. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani.

învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. Vinţanu. 4. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. p. extrapolarea abuzivă. prelungeşte durata participării la vârsta activă. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). Interpretare antropomorfică. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. Regruparea incorectă a noţiunilor. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. p. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. spune Allport (1991. ci şi mijloc de învingere a alienării. 1998. Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora.capabili de operaţii logice formale. apreciază N. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. Generalizarea. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Concluzionând. 14). 280). iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. N. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. Explicaţii tautologice. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta.

iar domeniile sunt: economic. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. spune Allport. p. domestic şi religios. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. exemplifică Allport. abilităţi şi sarcini. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. politic. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. educaţional. familia noastră. ocupaţia favorită din timpul liber. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. sentimentul securităţii. studiul nostru. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. Percepţie realistă. 1991. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: Extensiunea simţului eului. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. Sintetizând. mândria. recreaţional. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. din perspectiva lui. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. Autoacceptarea. Filosofia unificatoare a vieţii. intimitate. 280). Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. politica sau aspiraţia religioasă. p. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. Securitatea emoţională (autoacceptarea). În contrast. 287). Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. Raportarea caldă a eului la ceilalţi. deci. compasiune. plăcerea.necesară cu vârsta cronologică (idem. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. toleranţa la frustraţie. Va vedea obiectele.

adaptare restrânsă. Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. inadaptarea profesională. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. 2. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. 3. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. adaptare gradată. Atât sfera profesiunii. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. Verza (1997. investiţie de aspiraţii crescătoare. posibilităţi multiple de dezvoltare. E. flexibilitatea acestora. Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. p. propriile calităţi şi valori. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. legate de educaţie şi 64 . fără investiţii de aspiraţii. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. Şchiopu. simţ al ratării latente/active.relevantă pentru sine. împlinirii/neîmplinirii. disconfortul „şocului realităţii”.

326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. Verza (1997. cea de părinte. 5. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. creşte intimitatea. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. White R. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. interese. Şchiopu. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. viaţa familială şi cea socială. libidoul foarte activ. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. 65 . şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. crescător. E. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă.W. Comportamentul de rol. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. U. cunoştinţe). p. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. psihologice şi biologice. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. un proces de adaptare activ.instruire. creativitate.

tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. se consolidează identitatea familiei. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate.adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. echivalenţa funcţionării rolului. libidoul este în continuare activ. restrângerea numărului de copii etc. temperarea discretă a libidoului. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. Ca urmare. reciprocitatea performanţei de rol. anularea capacităţii de procreare a femeii. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. apare erodarea intimităţii. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: congruenţa percepţiei rolurilor. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. legătura matrimonială devine una de securizare. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. cuplurile. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. căsătorite sau nu. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. rolurile profesionale sunt absorbante.

tatăl „bomboană”. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. energică. de asemenea. p. 299). Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. 247). p. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. calmă. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. 1980. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). 1991. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii.şi aşteptarea celeilalte persoane. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. autoritar. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. vedetă. p. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. om de interior. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. Nicolae Mitrofan. seducător. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. 1980. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. şi tatăl sportiv. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. „mondenă”. meşter la toate. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. 245). dintre copiii care au un tată autoritar. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic.

p. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. în relaţiile cu familia şi prietenii. începând cu vârsta şcolară. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. rolurile parentaleducaţional. 1972. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. invadatoare. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. în timp ce copilul creşte. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1.ideal (Rose Vincent. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. 12). ci dimpotrivă. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. p. Cristian Ciupercă 1998. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. p. VIII. 68 . În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. De exemplu. 330). Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. 1972. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. 18). cel parental. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. În contemporaneitate. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan.

se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. masa osoasă. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. Acesta este unul din cele mai 69 . Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. ale structurilor biologice ale organismului. Verza. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. January 22. Conform Merck Manual of Geriatrics. de consistenţă şi funcţionale. De asemenea. Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. În ansamblu. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. 1992). Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. E. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. trofice. metabolismul. Şchiopu. 349). Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). p. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). se realizează fără seisme prea evidente. masa musculară şi rezistenţa. Îmbătrânirea fiziologică. 1997.

Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. E. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. Apar din ce în ce mai des insomniile. pierderea danturii.1997). Scăderea auzului este o 70 . învăţarea.importante efecte ale îmbătrânirii. Scăderea apei din organism este drastică. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor.Şchiopu. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. de atrofierea lor. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. E. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. Verza. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. în consecinţă. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. în genere. postură. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. De-a lungul vieţii. teamă. excitare. dar şi de scăderea masei musculare. 1997). şi competitiv. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. aceasta având un conţinut ridicat de apă. Aparatul respirator funcţionează mai slab. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. În perioadele adulte. Mişcările devin treptat mai greoaie. respectiv vederea devine mai slabă. mai lipsite de supleţe. Şchiopu.Verza. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. stocarea de informaţii şi. Respiraţia este mai superficială. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an.

Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi.F. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. WW. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. Se diminuează memoria de scurtă durată. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. Norton &co.E. oxigenare şi alimentare a creierului. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. Skinner şi M. Vaughan. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. 1983). Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. 2.

Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. văduvia. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. lipsa de somn. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. de ajutor în activităţile zilnice. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. 1988). În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. pierderea în greutate.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. lipsa de interes. oboseală severă. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului.H Shulman şi R. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. lipsa de speranţă. constipaţia sau diareea. reducerea încrederii în sine. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Berman. mod de a vorbi şi mişcări. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 .

1997). 1988). de natură fiziologică. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Shulman şi R. Această reacţie este foarte frecventă. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. psihologice şi sociale (U. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. 3. Alzheimer. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. Şchiopu. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice.H. marea bătrâneţe după 85 ani (U. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Şchiopu. Verza. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. 4. E. precum şi de condiţiile de mediu. Verza. arterioscleroza cerebrală (B. E. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. în concluzie. 1997). Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson.asociate îmbătrânirii. Berman. bătrâneţea medie 75/85 ani. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Pentru cei mai 73 . Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice.

Census Bureau. 5. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Conform U. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. Fenomenul tinde să fie unul în creştere.S. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Conform aceloraşi statistici. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru.

de supraveghere şi de conservare a culturii. 75 . 1989). cu 1. fie material (Sanders. substitut parental. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. cei care păstrează tradiţiile familiei.. privitul împreună la televizor. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. cei care acordă suport. şomajul acestora. D. fictiv. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. fiind în 1999 de 25. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. cinci stiluri de interacţiune: distant. Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. banii de buzunar. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici.părinţilor. fie emoţional. disciplină. rezervor de înţelepciune. sfaturi. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. cei care stau de pază. comparativ cu anul 1998. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. & Trygstad.. G. de asemenea. SIDA. abuzul de droguri sau medicamente. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. violenţa familială. activităţi legate de religie. tinde să crească şi ea. şi bunicul distant. cât şi indirect. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor.8 ani. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. activităţi de învăţare. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. căutător de distracţie. ritual. Weibel-Orlando au identificat.3 ani – cf. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. copiii născuţi de mame adolescente. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii.

Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. 2003. Mihaela Minulescu. 3. Graţiela Sion. Golu. 2001. P. Psihologia copilului mic.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Zlate. Universitatea Bucureşti. Bucureşti. 2. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. 5. Psihologia vârstelor. Adolescenţa. Psihologia vârstelor. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Psyche. Emil Verza. Bucureşti. Verza. 1993. Nicolae Radu. Bucureşti. 2006. Bucureşti. Schiţă de psihologie istorică. Psihologia copilului. Editura Fundaţiei România de Mâine. 6. E. Editura Didactică şi Pedagogică. Psihologia vârstelor. 1995 76 . 4. 1981. Tinca Creţu. M.

care se asociază. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. pact ce atribuie individul psihologiei. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. la rândul ei. Societatea este. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. iar societatea – sociologiei. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. Pe de o parte. aşa cum arăta Serge Moscovici. ci o sinteză a acestora. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. cu alţi indivizi. că există un pact de separare.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. 1 . Exemplificări. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. Real însă. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. I. Aşadar. ca model sau ca oponent. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. cooperează sau sunt în conflict. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. formată din indivizi care interacţionează.

prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. mituri şi obiceiuri. În spaţiul culturii germane. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. colectivităţi. 2. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. popoare. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. imaginată sau implicită a altora. Nivelul persoanei. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. Nivelul grupurilor mari. II. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. Nivelul relaţiilor interpersonale. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. Însă. Pantelimon Golu): 1. Nivelul microgrupurilor. naţiuni. 3. iar cea de a doua marelui personolog american G. 4. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. Înainte de a face aceste analize. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 .Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. căci nu există raporturi fără suporturi. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Allport . Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. numim această lungă perioadă preistorie.

Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. în cea mai mare parte. Acelaşi mecanism. în Franţa. pe studii experimentale. La începutul sec. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. Wundt. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. oponent al gândirii lui Tarde. În 1943 3 . carte apărută tot în 1908.psihologia popoarelor. cu sens negativ însă. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. creatorul şcolii sociologice franceze. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. Totuşi. mecanism care asigură difuzarea noului. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. 1924). imitaţia prin contagiune. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). Durkheim. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. Cam în aceeaşi perioadă. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. în care realizează istoria comparată a culturii. scrisă de americanul Edward Ross. G. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. Este vorba despre un alt mare autor francez.

baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. critica metodelor folosite. Fritz Heider propune teoria atribuirii. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. dar şi a tensiunilor. comportamentul prosocial (B. Studiul atitudinilor. atracţia interpersonală ( E. În această perioadă. Walster ). Berscheid şi E. Erickson). Moscovici). mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. Latane şi J. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. în principal sub aspect metodologic. Carl Hovland.se înfiinţează. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970.a. contaminarea ideologică etc. identitatea personală (E. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. Pe de altă parte. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. asupra agresivităţii. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. Tajfel). Astfel. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. ş. Thurstine şi Rensis Lickert). Darley). sub conducerea lui Lewin. armatei.. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . critica statutului de ştiinţă al disciplinei. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. fluxului afacerilor. Continuator al lui Sherif. propagandei. identitatea socială (H.

beletristică. Sudeţianu. Teodosie” 2. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. L. Tudoran. C. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. psihologia umanistă. interacţionistă între individ şi societate). Drăghicescu (viziunea dinamică. G. corectând limitele teoriei tardiene). etnologie. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. a conducerii. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. XV – XVI. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. A doua jumătate a sec. N. s-au accentuat unele tendinţe. Cărţile de călătorie. 5 . ce va fi multiplicat. D. C. într-o serie de constatări intuitive.îndoială. Elaborările cronicarilor români din sec. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. a opiniei publice. Costin. Cantemir etc. psihologia reclamei. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. Ureche. Cantacuzino. III. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. Al . Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). D. Ştefănescu-Goangă. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. Bologa. istorie. N. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. folclor. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială.Roşca. etică. D. XVI – XVII – D. Printre acestea se numără construcţionismul social. 3. analiza discursului. D. pe care o considerăm clasică. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. În această perioadă. la fel ca şi pe alte meleaguri.

dinamica grupurilor. relaţiile în grupurile de muncă. cadru de referinţă. susţinut de Pantelimon Golu. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. − rolul interpretat. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. − personaj cu sens de valoare socială. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. În acelaşi an. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). au fost: condiţionarea socială a personalităţii. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. ci aparţin unui om concret. experimentală şi de teren. intercunoaşterea. creativitatea individuală şi de grup. autonome. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea.În anul universitar 1947 – 1948 Al. Termenul vine din latinescul persona. Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. 6 . în momentele de relaxare ideologică. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. funcţia sa socială. − actorul ce joacă rolul. IV. În perioada modernă (1961 – 1989). relaţiile interpersonale.

Astfel. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. Astfel. a ne provoca să ne obiectivăm. fiu sau fiică. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. a ne solicita să le răspundem. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. părinte. ascultare. În concepţia lui J. a colegilor mei. el ocupă mai multe poziţii. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. ca enorme reţele de poziţii. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. a superiorilor.). pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. De regulă însă. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. acela de lider. poţi fi concomitent profesor. a celorlaţi membri ai societăţii. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. în orice societate. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. 7 . statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. Fiecare individ deţine. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. respect etc. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu.

este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa.. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. Astfel. 2. Conflictul de rol 8 . în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. acceptarea şi adoptarea rolului. rolul este un concept corelat celui de statut. de la persoana aflată în poziţia respectivă. a-i încuraja sau sancţiona etc. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. înţelegerea. 3. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. în mod legitim. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. comparativ cu perioada interbelică). Înţelegem astfel de ce. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. de exemplu.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. După expresia lui R. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. Evident. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. În acest sens. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). statutul dă definiţia socială a persoanei. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă.

cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. 9 . prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. soţie. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare. două grupuri profesionale etc. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. în acelaşi timp. necesitatea de a stabili reguli. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. două clase de vârstă. fiind vorba despre informaţiile. fie că apar între două culturi. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. femeie de carieră. prietenă etc. a pune limite. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. fie o alternanţă a rolurilor. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. necesitatea de a fi. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. de exemplu.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). fiică. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. V. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. a sancţiona. mamă.

ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi.componenta stimei de sine (self – esteem). Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. Etichetări ca slab. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. având sensul de apreciere. Astfel. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială.Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. abilităţile şi realizările celor din jur. ci şi a afectivităţii . Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. neîndemânatic.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. când vorbim despre stima de sine. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult.

pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. modul în care te simţi. adică să fie percepută ca stabilă. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. în viaţa de toate zilele. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. efort scăzut şi anxietate înaltă. de ipoteze. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. în fine. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. fie din mediu. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. Psiholog de orientare gestaltistă. Astfel. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). 1. după care întreg acest parcurs se reia. indivizii uzează de teorii. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. ca şi în ştiinţă. pionierul acestui domeniu. dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. autoblamare. predictibilă şi prin aceasta. eşec. VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. astfel. în cel de al doilea. eşecul la un examen este 11 . Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). Pentru Fritz Heider. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. controlabilă. prin reflectare. o poate prezice şi stăpân” (1958).fi contestat.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

fiind o relaţie autentică între două persoane egale. − respectul reciproc face ca. alcătuind subiectul operei. Grupuri primare şi secundare. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. afectiv şi funcţional. comunicativ. nemijlocite. Pentru a fi numite astfel. Grupurile sociale mici Etimologic. Mai mult. desemnând o pluralitate de persoane. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. acestea să poată fi depăşite. termenul provine din italianul gruppo. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. 18 . susţinere şi apărare mutuală. Clasificarea grupurilor 1. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. aflate în interacţiune . dincolo de condiţia socială sau de altă natură. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. dar nu condescendent. Semestrul II IX. − existenţa unui scop comun. conflicte. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. 1. − se bazează pe acordarea de sprijin moral.

viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. 3. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. Grupuri formale şi informale. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. sentimente. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. factorii coeziunii şi disocierii etc. mai indirecte. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Astăzi. fiind membru al acestuia. Proprietăţile grupurilor mici 19 . b. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. mai puţin frecvente. mai puţin structurată şi planificată. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. 2. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. 3.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. 2. a formaliza viaţa de grup. În fapt. Ca formaţiuni vii însă.

activitate separată. 3. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea.1. în „y” sau roată. Ca efect standard al coeziunii. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. Coeziunea grupului. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. Mărimea este o variabilă independentă. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. cunoştinţe. Astfel. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. gruparea în lanţ. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. competiţie. 2. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. Steinzor. pe când în cazul unui leader puternic. 20 . Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. conversaţie. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. în condiţiile unei conduceri minime. abilităţi. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. motive. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. proprietate cantitativă. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. Astfel. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. Mărimea grupului. Cercetările lui H. Distribuţia spaţială a membrilor grupului.

El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. 6. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. pe care o exercită asupra individului evenimentele. Confomismul reprezintă conduita de supunere. nu putem eluda tema influenţei sociale. 4. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. 5. În acest context. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. în condiţiile învăţării colective. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. Conformismul În grupuri. fenomenele mediului. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. X. cu predominanţă unilaterală. Opus. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. tind spre realizarea anumitor scopuri. Influenţa socială. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. 1. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi.

Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. Studiul lui S. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. Ne place să ne considerăm unici. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. rejectaţi. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. evenimentelor.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. mimează acordul cu ceilalţi. 1. 22 . Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. Experimente clasice în studiul conformismului. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. De exemplu. are rol instrumental. Studiul lui M. activităţii. în general.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. 2. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. ci şi convingerile. este doar de suprafaţă.

Dacă vorbim despre influenţa normativă. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. e) tipul de cultură în care ne-am format. de exemplu. scăzută stimă de sine. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. conform teoriei impactului social. percepute de public ca experţi. atunci. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. făcând ceea ce fac ceilalţi. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. dragostea sau respectul lor. Panica.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. − o altă persoană este percepută ca expert. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. care au continuu nevoie de validare externă. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. b) numărul membrilor grupului. d) coeziunea grupului. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. iubim sau venerăm. 2. Obedienţa 23 .

El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri.Este conduita de supunere. J. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. Mugny. C. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. profesor francez de inginerie agricolă. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. de către Floyd Allport. Deschamp. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. G. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. În cadrul experimentului. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. pierderea motivaţiei.Millgram la Universitatea Yale (1974). Se pare că în aceste condiţii. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. ordinul venit de la autoritate. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. 24 . pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. 4. duce la creşterea productivităţii individuale. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. Doise. 3.

mai ales. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. la modul ideal. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. integrator. psihologice şi culturale. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. Esenţa poziţiei de lider.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. de decizie. de previziune şi control. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. Funcţiile conducerii sunt: de informare. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. XI. de organizare. de participare. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . fixată în organigrama grupului. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. c) punctul de vedere psihosocial. pe ansamblu. făcând ca. poziţionale. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup.

Real. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. de obicei. în grup. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. structurarea. b. structurare. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . Astfel. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. pentru menţinerea coeziunii grupului. organizarea grupului. R. sunt mai simpatizaţi. iar cel informal.E. chiar dacă mai puţin activi. XII. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. Bales. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. experimentează pornind de la ipoteza că. detensionează situaţia.situaţii. specialistul în probleme socioafective.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. sensibilitate. specialistul tehnic al sarcinii. exigenţă.

o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. ci cum şi prin cine se comunică. 1. c. Aşa cum am văzut anterior. învăţată. în primul rând. b. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. deci judecăţii noastre. 2. Există şi o rută periferică. norma de grup. care se adresează componentei cognitive. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. 3. favorabil sau nefavorabil situaţia. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. Dintre definiţiile date atitudinilor. O predispoziţie de durată. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. reţinem: 1. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. de judecarea respectivei situaţii. ce nu face apel la conţinutul mesajului. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. ci la factori contextuali. o rută centrală a persuasiunii. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. Atitudinea este. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. conjuncturali – important nu mai este ce. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. deci relativ greu de schimbat.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. să conducă spre conduite adecvate. Există astfel. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. 27 . dar.

ci deschisă. Dar şi aici. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. Ca indicator al credibilităţii. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. de status socioeconomic. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. de vârstă etc. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. religioasă.. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). Dintre acestea. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. astfel. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. 28 . 3. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. De asemenea. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. Sursa – cine comunică. cu concluzii definitive. Mesajul – ce se comunică. Caracteristicile mesajului. studiile au demonstrat. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. 2. 2.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. problematizată. 1. Audienţa – cui se comunică. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa.

un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. date. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. după care intervine saturaţia. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. nu e motivată să folosească ruta centrală. ce captează atenţia şi sparge gheaţa. nici o importanţă – the more facts you tell. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. Odată captat.) − apelul la umor. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. dar numai până la un punct. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice.Ogilvy. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. 29 . calitatea argumentelor nu are.− repetarea argumentelor creşte. the more you sell – D. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. de fapt. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. sau scurt şi la obiect? . Altfel. lungimea mesajului. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. în general. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. efectul persuasiv. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. statistici. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel.

− dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. Va creşte. În primul rând. 30 . plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. de asemenea. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. plăgi. fapt ce face să apară produsul. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. De exemplu. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. Pe de altă parte. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. respingere socială. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. Prezenţa ataşamentului public. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. − eficacitatea unui răspuns recomandat.− apelul la sex – produsul. exeme. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. 3. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat.

în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. datorită slăbirii contactelor directe.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat.) XIII. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. 2. instituţionalizată. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. grupul mare fiind un grup secundar. Dacă vorbim de o comunitate închisă. conservatoare. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. înlăuntrul căruia. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. de rezistenţă la persuasiune. cu dimensiuni crescute. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. dar chiar odată ajuns. cât de lung e masajul. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. Dacă gradul de interes este înalt. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa. ridiculizarea argumentelor etc.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. conştient sau nu. 31 . − datorită expunerii selective. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. urmăreşte interese ascunse etc. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. Este doar parţial adevărat.

poporul. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. naţionale. Concepţia lui G. rasiale. demonstraţiile. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. izolat fiind. 32 . cât şi diversele profiluri spirituale. focalizarea atenţiei. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului.G. instituţiile culturale. tradiţiile. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. cutumele. consideră Le Bon. de difuziune pe mari suprafeţe. Lindzey utilizează. formându-se astfel un suflet colectiv. stările comune predominante. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. publicul. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. Personalitatea conştientă dispare. 2. adunările. Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. obiceiurile şi limba. Descriind acest ultim tip de grup mare. graţie numărului. naţiunea. conştiinţa comună. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. care se face prin intermediul unor mediatori. identificarea cu grupul. 3. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. Tipuri de grupuri mari mulţimile. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. etnice. Pe ansamblu. W. − interacţiunea devine un proces de răspândire. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. are o serie de caracteristici noi. alături de mărime şi alte criterii. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. gloatele. aglomeraţiile. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. 1. sufletul colectiv. reprezentările colective etc. sentimentul unei puteri invincibile.. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. ca atare.

pentru a avea impact.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. XVIII şi. 33 .Le Bon îl face. poate fi profund impresionată. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. Ca urmare. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. Fiind iraţionale. ci mediocritate”. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. După părerea lui. imitaţia. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. ideile sugerate mulţimilor. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. aglomeraţii. XIV. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. deşi cartea este scrisă la 1895. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. imaginaţia mulţimilor. Doar imaginile devin. etc. Shibutani. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. Marii oratori ca şi marii conducători. ci pe aceea a imaginii. cunoscând aceste lucruri. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. mase de demonstranţi. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. în sensul de gloate. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. se referă la mulţimi. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. mobiluri de a acţiona. pentru mulţimi. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. 1. De aceea.

Conform sociologului citat anterior. 2. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. asimilarea prin condensare. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. interesele. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire.interesele.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. trebuinţele. subsumându-şi-l. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. asimilarea prin anticipare. Bartlet. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. cu cât importanţa. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. încercând să imprime un anumit sens. Allport şi Postman. valorile celor implicaţi intervin. tot mai personal. semnificaţia este mai înaltă. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. Există astfel: asimilarea la tema principală. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. mai uşor de înţeles şi povestit. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. De aceea. habitudinile. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. Moda 34 . − asimilarea. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern.

din ce în ce mai mult. variaţiile continue. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. Ca în cazul oricărei norme. în afara caracterului său tranzitoriu. vorbire etc. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. ce reglează această continuă schimbare. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. A fi la modă este. Sancţiunile nu sunt explicite. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). arhitectură. ca în cazul unei norme juridice.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. design. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). parte a unui ritual social. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. 35 . Ca mecanism. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. − pornind de la teoria comparării sociale. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. Foarte important. artă. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. Caracterul ciclic. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. de exemplu.

Neculau ( coord. Astfel. 1990. Manual de psihologie socială. Iaşi. iraţionalul domină. Psihologia mulţimilor. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Psihologie socială. Ca în descrierile lui G. se derulează şi situaţiile sociale critice. G. 2004. Editura Houghton Mifflin. ci o difuzează. Deschamp. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Saul M. Doise. judecata nu mai funcţionează. Golu. Le Bon. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. 1996. A. imitaţiei şi difuziunii. Bucureşti. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. 36 . Radu. ducând la escaladarea fenomenelor descrise. 7. Editura Anima. însuşi nonconformismul devine un stil !). Sharon S. Editura Polirom. S.. grupul de apartenenţă. 5. Editura Polirom. Moscovici. G. dar cu efecte diferite. Brehm.). 4. creându-se un fel de „epidemie” psihică. Iaşi. N. Kassin. Editura Didactică şi Pedagogică. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. Psihologie socială experimentală. C. Iaşi.Mugny. J. dintre care vom analiza panica. Editura Polirom. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. 1997. Bucureşti. 1990. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice.Desigur. 3. 6. influenţa stimulului. W. 1973. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2. este foarte mare. 2004. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. Le Bon. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. C. Bucureşti. datorită gradului redus de control individual. dar mai ales cel de referinţă. incompletă. generând stări de isterie colectivă. 3. Furtună şi colab. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. Psihologie socială. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. Boston. P. Social Psychology.

cu personalitate juridică. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. între şi gnosis. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia.1. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. Psihodiagnoza este o activitate care. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. I. autonomă şi independentă. cunoaştere. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. interviul. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. Dr. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal.05. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. apolitică. În prezent. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. de drept privat. cauze. deontologia profesională. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. situaţii prezente. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. conform Legii 213 din 27. univ. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. În acest sens. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ.

psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. examinator şi subiect. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. standardizate. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. cotării şi interpretării testelor. de exemplu. L. precum. În consecinţă. • calităţile specifice ale sarcinii. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . 2. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. Thorndike „Dacă un lucru există. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. instrument psihologic. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. deşi în măsură diferită. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare.2. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. informarea sistematică despre subiect). De asemenea. într-un întreg specific. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. Desigur. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. interpretarea rezultatelor. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. observaţia. Bazându-se pe ele. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. în practică. procedura de înregistrare a rezultatelor. Examenul clinic. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. cotarea. specifice ale individului examinat. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. Ambii. În acest scop. În general. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. Examen psihologic. nu numai bolile psihice). 1. standardizarea înseamnă procedura de lucru. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism.

instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. O manieră formală. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. • umor. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. 3. în anumite condiţii date. 3 . Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. foarte diferenţiată. neutră. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. obiectivă. instrucţiunile de administrare şi cotare. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. 1. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. dar mai puţin integrată. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. situaţia poate evolua în viitor. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. De fapt. în funcţie de repere. condiţiile de examen. ceea ce conduce la o imagine analitică. O manieră intuitivă. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. • flexibilitate. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. 1. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă.3. 2. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. conform unei grile.

motivaţia poate fi disfuncţională. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. standarde de onorarii şi taxe. standarde cu privire la relaţiile umane. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. interpretarea rezultatelor. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. datele de evaluare/diagnoză. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. terapia şi consilierea. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. „adaptat” – „neadaptat” etc. faţă de tot ceea ce a văzut. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. standarde de conduită colegială. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. responsabilitatea administrării instrumentelor.4. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. consultanţă psihologică. 5. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. construirea de instrumente. de exemplu. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. înţeles. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. calificarea în testare. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. Astfel. standarde de confidenţialitate. 9. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. responsabilitate profesională şi socială. actualitatea evaluării. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. 8. obligatoriu pentru conduita profesională. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. evaluarea şi diagnoza. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. auzit în timpul examinărilor sau 4 . 1.. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. integritatea profesională. 6. adesea însă. asistenţă. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. 7.4. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. condiţiile de utilizare a instrumentelor.

ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. cu sensul de cel care dă mărturie. A. a posibilităţilor acesteia de a se informa.cercetărilor profesionale. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. „Mental tests and measurement”. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. cotarea 5 . testa cu sensul cap. G. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. de exemplu. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său.1. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. administrarea propriu-zisă. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. Mc. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. reprezentativitate. care lovesc independenţa sa profesională. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. J. indicaţie şi testis. Cattell. K. în articolul din Mind. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. II. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. în italiană. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. judeca şi decide. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. Cronbach consideră testul psihologic. cuvântul vine din latinescul testimonium. II. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. standardizare. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. În 1933. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. spectator. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. sintetic. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. TESTUL PSIHOLOGIC. exact şi veridic. 1954. 1954). în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. mărturie. În 1966. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. L. pe rând. sau. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. precum. cu sensul dovadă.

În primul rând. 2. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. este importantă. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. obiectivitatea. Adecvarea se referă. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. uşurinţa în scorare. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. sau în terapie. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. De aceea. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură.rezultatelor şi interpretarea acestora. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. prea ofensiv pentru intimitatea sa. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. În consilierea psihologică. de asemenea şi la 6 . indirecte. Desigur. prin definiţie. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. De exemplu. lungimea. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. conducând spre inferenţe indirecte. 2. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. sensibilitatea. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. implicând în diferite ponderi caracterul direct. În context. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. schimbări reactive. În plus.2. frecvent pentru că necesită prea mult timp. Măsurile directe sunt semne ale problemei. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. caracterul direct. De exemplu. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. testele de performanţă sunt considerate directe. acceptabilitatea. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. Al doilea aspect pertinent este faptul că. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei.

B. deci este precis. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. 7 . Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. administrate aproape în acelaşi timp.1. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp.fidelitatea şi validitatea informaţiei. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. erorile de măsură sunt aleatoare. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. corect. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. • distribuţia rezultatelor să fie normală. validitate. Caracteristici psihometrice: fidelitate. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Fidelitatea Definiţia fidelităţii. nu sistematice. Astfel. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. deci sunt complet nepredictibile.3. În studiul fidelităţii. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. Deci. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură.3. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. din 1985. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. normare 2.

Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. (2) După un interval de timp se administrează testul. aceloraşi persoane. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului.C. D. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. generale şi specifice. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. 8 . • coeficientul λ3 al lui Guttman. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului.Richardson. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. ale persoanelor. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Se practică o singură administrare a testului. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi.

aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. pe baza unor diferenţe individuale mari. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. chiar cuprins între 0.6 şi 0. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Reguli: 1. de pildă. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. 3. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane.7. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. În literatura de specialitate. 2. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. În selecţia profesională.90. nu finale. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. Dacă testul se 9 . Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. care reprezintă instrumente de măsură paralele.

ci la interpretarea datelor furnizate de el. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. Validarea unui test este cumulativă. Astfel. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. se alege strategia de validare adecvată. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. testul trebuie revalidat. 2. limbajul.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. Ea se poate baza pe analiza de itemi. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. pe analiză factorială. Prin urmare.85. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. Există numeroase metode pentru validarea testelor. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. ci. prin analiza lor globală. 4. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. 3.3. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. Standards 1985). Standardele APA din 1974. ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. 2. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. • măsurările făcute de test să fie corecte. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. ci se deduce”.2. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. la un prag de probabilitate fixat. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate.

• validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. direct sau indirect. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test.. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. motivaţia agresivitatea. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. Pentru fiecare din ele. depresia etc. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. prin care se manifestă aceste constructe. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. pe baza relaţiilor dintre constructe. 1 981). Constructele psihologice sunt evidenţiate. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. 11 . Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. Din acest motiv. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. 3. • validarea externă (extenal validity). 2. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. 199l): 1. denumite constructe. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor.

b. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. validarea concurentă. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. administrat. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. De exemplu. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. 1974). b. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. de pildă. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. validarea predictivă. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii.

Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . Din această perspectivă. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare.L.criteriului. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. numită criteriu. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. În experienţa practică. cu un criteriu important. C. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford.45. 2. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. atât interpretarea testului. la nevoie.).60. 1965). adaptare etc.5. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. Un test bun rareori poate da.4. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. această cerinţă este însă greu de realizat. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. cât şi utilizarea lui.

coeficientul de inteligenţă = 100. se înmulţeşte cu 100. În practică. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. acest rezultat neprelucrat. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. În general.I. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. Pentru a permite o interpretare uniformă. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. deşi cea cronologică este de 8. Simon în 1908. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează.I. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Binet – G. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. ca măsură a tendinţei centrale. se împarte la numărul total de scoruri. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri.I. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. poate să nu reuşească pentru altele. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. la vârste diferite. realizări inferioare. indiferent de subiect sau de vârstă. vârsta sa mentală este de 10. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate).-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. fracţia fiind multiplicată cu 100. A. în acelaşi timp. percentile şi scoruri standard. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. De exemplu. Pentru a putea compara direct valorile Q. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. Q. iar cele sub 50. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. P 50. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Q. Gama de percentile este între 1 şi 99. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă.

21. 17.1%. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale.6%. respectiv. 7.6.2% şi 6. 4.7%. 24.1%. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2. 25. Etalonul în 11 clase.6%.14. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă.5%. 11.21.5%. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.6. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi. 24.7. Împărţirea în 11 clase standardizate. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute. 3.7% dintre subiecţii lotului de referinţă. 15 .1%. mai ales pentru teste de abilităţi. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale.0%.6. are ca procente: 4.16.6%. 19.8%.0%. staninele. În cotele T.4.0%. sunt aproape de curba normală a lui Gauss. P 100.7%. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. de obicei util pentru testele de personalitate: 3.1% şi 4.6%. z = x– x/ σ z reprezintă media . Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute.2%. 12.11. scorul e negativ.6%. 3.2%.2%. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.11.2%. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.8%.6%.11.38.8% Etalonul în nouă clase. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.5%.6%.12.14. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1.5%. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z.4. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.7%.17. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4.6%. Etalonul în 7 clase normalizate. 4.

Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. stanine scoruri standard 16 . Scorurile sunt unitare. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. măsurare ordinale. sunt echivalente. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. permit compararea de la test la test. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Se poate calcula curbei normale. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. tendinţă centrală. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. În astfel de situaţii. a putea să diferenţiezi printre scoruri. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. unităţi de scor pentru Simple şi utile. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. inegale de măsurare.

2. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. 3. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi.6. 17 . respectarea confidenţialităţii. Se verifică adecvarea grilei de scorare. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. După ce au fost scrişi. sexuale sau legate de minorităţi). 2. 4. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. sex. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. nonintruziunea. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). În urma testării. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. • Revizuirea itemilor. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. • Alcătuirea formei finale a testului. şi beneficiarului. care se produce în urma analizei de itemi. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie.5. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test.).2. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. Se reverifică itemii şi grila de scorare. Sunt verificate datele tehnice ale testului. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). Principiile respective se referă la obiectivitate. Itemii sunt supuşi realităţii. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. pregătire profesională etc. • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. • Faza de teren. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă.

P. 18 .O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. Scala Bayley.1.S. incertitudinilor. − caracterul nonverbal. Scala Brunete.P.I. W. III. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. inteligenţa abstractă.S. inteligenţa verbală. dezvoltarea unor instrumente tip screening. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă..S..Lezine.C. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. discordanţelor dintre date. 4. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii). W. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. 5. − caracterul verbal. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. 3. inteligenţa nonverbală etc. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. În raport se includ şi explicaţiile posibile. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. atenţionând când acestea nu sunt certe.A. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. 2. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. W. Scala screening Denver.I. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior.I. − caracterul abstract.

urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. abstractă. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. la Thurstone. Meili (inteligenţă concretă. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. factor de vizualizare spaţială. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. fluenţă verbală. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. într-un timp limitat. factor de înţelegere verbală. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. T. şi după el şi alţii. factor numeric. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. Testele de inteligenţă Cattell. Spearman. Thurstone. sau deloc. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. g. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. De exemplu. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. inventivă). Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. Spearman. şi „factori specifici”. 4. 19 . care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. De exemplu. factor de fluenţă verbală. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. 3.A. 1927. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. 1938. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii.). conceptualizarea. 2. Testele domino. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. în lucrarea Primary Mental Abilities.I. abilităţi numerice etc. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. iar la Guilford. analitică. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. g. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. de exemplu. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. putem obţine. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă.

situaţia poate fi determinată de hipermotivare. testarea clinică etc. aspecte atitudinale precum perfecţionismul.3. testarea educaţională. hipercorectitudinea etc. dificultăţi în învăţare. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. testele furnizează indicele numărului de erori. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. predicţia performanţelor şcolare. • calitate înaltă. factor de memorie.). posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. timp lung – care. predominarea proceselor de excitaţie. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. imagini etc. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. În cazul rezultatelor slabe. analfabetism. lipsa de capacitate de efort în timp. în general. propoziţii. • calitate scăzută. factor de viteză (celeritate) perceptivă. consilierea şi selecţia profesională. De exemplu. întârzieri intelectuale.5. oboseală. programe etc. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. indicele de exactitate. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. superficialitatea. repetenţie. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. în acest context. 7. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. orientarea vocaţională. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). 3. • calitate scăzută.. În afara indicelui de performanţă. planuri. tematici. elemente caracterial-atitudinale. factor de raţionament. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. precum: lipsa de interes pentru examen. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. de exemplu. În domeniul educaţional. se cere aprofundarea 20 . 3.2. orientare şi selecţie profesională. 6. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber.

PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme).82. respectiv abilitatea: 1. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. Ab. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. 4. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. 21 . Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. de a sesiza relaţiile care există între ele. C. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. de a dezvolta un sistem de a raţiona. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. Are o saturaţie în factorul g de . de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. Pentru a construi testul. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. B (pentru copii şi examene clinice.” Există trei forme. Astfel. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. A denumit aceste probe Matrix. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. seriile A. 2. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. de aici şi denumirea de matrici progresive. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. 3. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. Raven.

Ab. strălucitor. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. există şi o formă cu piese încastrate. rezultatul poate să nu fie valid.4. − intensitatea tensiunilor. examinări clinice. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Dat în timp limitat. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. şi E din PM 38. Ab. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. Forma conţine planşe colorate. Dacă s-a început cu seriile A. vârstnici. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. studii antropologice. este (omiţând din nota totală seria Ab). pot suplini lipsa de interes). Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. B Testul este folosit pentru copii. De asemenea. 3. Astfel: dat în timp liber. focalizată pe punctul esenţial. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie.Copiii. De ce? Energia sa este concentrată. − forţa stimulărilor. poate fi spontană. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. dar cu un nivel de pregătire superior. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. Matricile 47 – seriile A. D. ambiţia. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. D sau E. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. D. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. mediu. A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. 22 . dar mai greu pe cele din seriile C. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. tinerii alienaţi.

De exemplu. Astfel. 2. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. subiectivă – obiectivă. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto.6. care au constituit repere pentru psihotehnică. Testele de creativitate 23 . conţinutul examenului. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. metoda folosită. alteori. atenţia subiectului. în testarea atenţiei. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. în funcţie de solicitările practice. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. analitică – sintetică. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. se testează: 1. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. statică – dinamică etc. a se împotrivi altor stimulări. excitări posibile. Deci. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. distributivitatea atenţiei. rigidă – fluctuantă. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. dacă natura sa este predominant practică. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. 3. de forme patologice de lipsă de memorie. diferite tipuri de atenţie. forma examenului. De exemplu. În orientarea profesională au fost definite. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. pentru că atenţia nu există în sine. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. control panou comandă etc.5. 3. 3. De exemplu. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. uneori. trăit de subiect. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală.).

1. reacţiile de respingere posibile. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. expresiilor. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. aspectul estetic. 4. problemele de sănătate. 1984. flexibilitatea. Torrance şi Ball. în unele studii. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. 1965. M. (fluenţă ideativă). specificul instalării oboselii. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. când de obicei copilul doarme). dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. Au creat teste de creativitate: E. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. sau chiar anumite handicapuri. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. Popescu-Neveanu. asocierilor. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. Scopul depistării 24 . aptitudinea de a generaliza. originalitatea şi elaborarea.2. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. În România. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. organizarea materialelor. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. utilitatea. coordonare kinestezică. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. maturitate afectivă. IV. În general. utilizarea unor jucării adecvate). disponibilitate. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. M. Roco. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. experienţa practică. raţionament inductiv. P. flexibilitate comportamentală. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. 1966. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. J. flexibilitatea. Minulescu. 1983). Wallach şi Kogan. ideilor. gustul pentru risc.

este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). Mitrofan în 1993 – 1994. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. de la o comunitate educaţională la alta. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. motricitatea fină a mâinii. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. consoane). Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. activitatea de joc cu copii şi adulţii. igienă. scala motorie. mers. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. activitatea de reproducere grafică. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. pronunţia de silabe. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. activitatea de construcţie. denumire de imagini). Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. caracteristici calitative de vârstă. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. percepţia şi reprezentarea. 4. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. structura gramaticală a limbajului vorbit. control. alergare. poziţie şezând.3. publicat în 1969 şi revizuit 1993. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. manifestări de independenţă (preferinţe active. membre). motricitate în decubit ventral. comportamentul verbal. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. achiziţionarea constanţei obiectului. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. trunchi. vertical. posturi de echilibru. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. scala de evaluare a comportamentului. îmbrăcare. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. memoria verbală (recunoaştere. comportamentul de adaptare. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. ortostatism. comportamentul motor. limbajul pasiv. limbajul activ. 25 . cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N.

5. habituarea. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. mişcarea dinamică. la nevoie. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). imitarea posturală. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. observaţii. evaluarea programului. Teorie şi practică în psihodiagnoză. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. 4.memorarea. coordonarea musculară. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. părinţi. vocalizarea şi comunicarea verbală. prevenind instalarea unor abateri grave. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. orientării. 3. prin verificarea şi testarea repetată şi. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). dacă nota este mai mică de 18 puncte. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. terapeuţi. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . monitorizarea progresului. liste de control. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. teste de măsurare a dezvoltării. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. cuprinde evaluări ale atenţiei. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. 2. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. Minulescu. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. reprezentarea mentală. praxisul dinamic. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. capitolul I: 1. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. învăţarea şi rezolvarea de probleme. cadre didactice.

3.4. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Aplicaţi şi un test 27 . Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. Care dintre caracteristicile Dvs. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. capitolul II: 1. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Întrebări. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare.

Testul de abilităţi intelectuale Meili. teste de atenţie distributivă. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. Testul MP 38. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. 28 . Testul de eficienţă rezolutivă B53.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată.

Deci.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. deci şi metode mixte. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. Dr. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. în genere. 3. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. metoda intuitivă sau abordarea raţională. în special. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. într-un astfel de demers mixt. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. fidelitatea) I. 5. metoda criteriului extern sau metoda empirică. 4. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. Desigur. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. 2. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. următorii paşi: 1. univ. Astfel. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. 2. metoda criteriului intern sau metoda factorială. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii.

Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. să fie asemănătoare în orice privinţă. 3. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. în paralel. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. 5. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. 8. se procedează la intercorelarea itemilor. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. 5. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. 3. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. 7. în mod ideal. scala va fi validată pe noi laturi. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. matricea rezultată fiind analizată factorial. 4. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. rotată conform procedurii alese. 2. 2. practice a diferitelor criterii. 6. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor.fie au paternuri de răspuns ambigui. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. cu excepţia trăsăturii specificate). Etapele principale ale strategiei constau în: 1. pentru fiecare lot. determinarea. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. 4.

relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item.(1990). 4. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. în mod real. termeni ce se referă la originea geografică. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. reacţii ale altora. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. substantive. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. care pot fi fie nemodificabile. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. naţionalitate. roluri sociale. atitudini şi opinii. în acelaşi timp. cum trebuie scrişi aceşti itemi. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare.). adverbe. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). 3. verbe etc. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. activităţi. 2. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. îngustând creativitatea naturală. abilităţi şi talente. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. stări şi dispoziţii psihice. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. Astfel. 2. fapte biografice. caracteristici care ţin de prezenţa fizică.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. scurt. 3. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. care poate avea efecte paradoxale. relaţii şi efecte sociale. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele.

3. neobservabile de alţii: senzaţii. litere. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. 32 .personalitate. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). stranii. comportamente acoperite. Denumire 1. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. Nr. personale. sentimente. itemi care descriu comportamente. nemodificabile. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. cogniţii interioare c. lungimea (numărul de cuvinte. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. observabile b. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. Pornind însă de la item. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. subiective. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. 7. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. comportamente deschise. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. trecerea la diateza pasivă. formatul propriu-zis al itemului. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). simptome interne. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). 2. sociale. şi 2. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. anormale 2. 3. modificabile. 5. consecutiv. propoziţii). Altfel spus. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. 6. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). precum şi cu referire personală). nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. de altfel. 4. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. când se specifică frecvenţa. durata. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi.

standarde aprobate social. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. cei care prezintă atitudini. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. neobişnuite. Un item concret. pur şi simplu. descrieri generale. numesc condiţii semnificative. 33 . dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). a unor structuri propoziţionale complicate. compararea cu standarde nespecificate. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. forţate sau neclare. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. de asemenea. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. inferenţe personale. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. opinii. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. determinări şi prejudecăţi comune. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. 1. Itemii abstracţi sunt. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate).2. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. de regulă. Măsura în care un item evocă valori. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. ţin. erorile gramaticale. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. referiri la fapte concrete. În psihodiagnoză.

din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. Inventarul de personalitate California. de exemplu. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori.. teoria lui H. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific.3. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. imaginea de sine etc. relaţii personale. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. a predicţiilor asupra comportamentului. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. În această perspectivă. zilnice sau. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. În acelaşi fel. 1. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. caracteristicile obişnuite. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. Din această perspectivă. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. proiecte personale. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. pe baza lor. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. De asemenea. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. Desigur. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. pentru a ne referi direct la 34 . Astfel. are un stil de atent de a evalua datele etc.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament.

Sc (Autocontrol). • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice.denumirea dată de autor. grilă. Materiale necesare: Chestionar. manual pentru interpretare. FactorIII – factor de independenţă. Factor V – sensibilitate feminină vs. Cs (Capacitate de statut). Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. Sp (Prezenţă socială). dependenţă. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. foaia de răspuns. În urma studiilor de analiză factorială. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. duritate masculină. a eficienţei şcolare şi academice. o anume temă a comportamentului interpersonal. Fx (Flexibilitate). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. foaie de profil (masculin şi feminin). Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. Wb (Sănătate). (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. denumite şi factori. nonconformism social vs. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. a succesului profesional. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. Ie (Eficienţã intelectuală). Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. 35 . (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). FM (Feminitate versus Masculinitate). conformism social. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. ataşat social. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. spontaneitatea şi siguranţa de sine. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. adaptare şi conformism social. To (Toleranţă). (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. Ai (Realizare prin independenţă). • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. So (Socializare).480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Cm (Comunalitate). Gi (Impresie bună). Sa (Acceptare de sine). etalon. Sy (Sociabilitate).

Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. în special pe scala Gi. scoruri sub 20 (c. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. la un pol şi masculin la celălalt. Se aplică individual sau colectiv. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Cm. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. – subiectul răspunde la întâmplare. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. motivaţia şi experienţa altora. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. – disimulare negativă. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului.) pe scala Gi. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. şi Cm. Gi. Gi.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul.s. Scoruri standard mari pe toate scalele. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. Recomandat pentru adulţi şi tineri. minim definit.s. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. Wb. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat.

conform intercorelaţiilor unora dintre ei. 1. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. este conştiincioasă în limite medii (Re 54). Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. învaţă mai bine într-un mediu structurat. Material: Chestionar cu două forme paralele. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Cattell Pentru Cattell. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. Aptitudinile. construit în clase standardizate (11). etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. stabile. Trăsăturile „sursă” sunt importante. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă.B. 2 grile de corecţie. puţin ambiţioasă (Cs 40). puţin prietenoasă (Sy 41). timidă (Do 44). competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). Ca urmare este retrasă. permanente pentru că sunt factori unitari. o foaie de răspuns. A şi B. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. Scop: Definirea unui profil. tolerantă tot în limite medii (To 55). de la A la Q4. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). Uşor rigidă (Fx 48). convenţională (Sp 41).4. denumite cu litere. manual de interpretare. Are 126 itemi. tăcută. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. So 48).Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. tăcută. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. inhibată. să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. şi. 37 .

sociabil. dur. Docil. fără simţul datoriei. sentimental. Scala Q3. dependent afectiv. hipersensibilitate. 38 . decis. neindicat pentru munca în echipă. entuziast. Scala B. timorat. insensibil faţă de tandru. Scala G. Practic. depăşit de evenimente. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. O slabă integrare a impulsurilor. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Slabă tensiune ergică: destins. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. sociabil. încrezător în sine. cere ajutorul şi stima altora. visător. Scala N. Scala F. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. inteligenţă vie. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. cu un bun control al emotivităţii. analitic. cu o prudenţă extremă. Lent în înţelegere sau învăţare. Scala L. senin faţă de anxios. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. perspicace. cu sentimente de frustrare. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. perseverent. rezervat faţă de impulsiv. Realist. spirit independent. spontan. de suprafaţă: Factorul I. se bazează pe sine. critic. Scala C. realist. Factorii secundari. umil faţă de afirmativ. adaptabil faţă de neîncrezător. exteriorizare dificilă. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. autoritar. sensibil până la imaturitate emoţională. boem. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. pozitivist. plin de resurse interioare. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. formalist. Scala E. Factorul III. amabil. stabil. conciliant. decis şi întreprinzător. faţă de polul opus. Direct. iritabilitate. întreprinzător. capabil să-şi păstreze sângele rece. Scala H. cu amor propriu. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. Emotivitate difuză. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. Scala M. Conservator. Moderat. cu rezonanţă emoţională bogată. direct. necontrolat şi în conflict cu sine. lucid. moralizator. Supraeu slab: oportunist. nepăsător. Factorul II. amabil. îndărătnic. inovator. Scala I. detaşat. critic. plin de viaţă. expansiv. gândire concretă. încăpăţânat. Adaptabil şi. Scala Q4. cooperant. natural faţă de subtil. prudent în raporturile sociale. depresiv. capacitate bună de abstractizare.Scala A. Timid. taciturn. impulsiv faţă de control al impulsurilor. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic.. Încrezător. Calm. sensibil. Scala O. deschis. la extrem. calm. cu spirit practic. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. conştiincios. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. inteligenţă mai puţin eficientă. inadaptat. suspicios. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. rece faţă de polul opus. temperament de artist faţă de dinamism. ţine la formă. fără spirit practic. cald. clarvăzător. Rezervat. sigur de sine. naiv. Scala Q1. trece repede la acţiune. cooperant. prudent. dominator. Introvert faţă de extravert. acomodabil. cu sentimente de culpabilitate.

cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. tranşant. foaie de profil. 2 şi 8). Totalul se împarte la 10. relativ cooperant şi adaptabil la grup. manual pentru interpretare. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. este legat de ceilalţi. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. supunere. III 6. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. un caracter moderat. voalate ale anxietăţii. etalon. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. 1 şi 9. însă se deosebeşte de acesta. respectiv la clasele 4. fără limită de timp. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. se manifestă spontan şi expansiv. L. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. foaie de răspuns. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. iar nota din zona „medie”.Factorul IV. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. care. la reuşite. plăcut. cu iniţiativă. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. Atrage atenţia în special dinamismul. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. pasiv. II 7. IV 5. Comportamentul este dominat de inteligenţă. temeri. Q2. N. lipsă de încredere în sine. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. rigiditate în comportament).B. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. grilă. vulnerabilităţi sau invers. 5. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. instabilitate. 39 . astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. F şi C. fără să fie extremizat. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. În acest sens. Raportul dintre prima şi a doua jumătate. Cattell. Q1. vesel. calculat separat de nota generală de anxietate. Astfel că. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. defineşte caracteristici de tensiune interioară.

Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3.. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. Cotare: Se aplică grila. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. O. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. C. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. L. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). tendinţe paranoide. uneori". Nota pentru componenta Q3 poate să fie. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. tipice defensivei paranoice.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. Q4). Se desenează profilul şi se fac interpretările. mai veridic. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. auto-acuzare şi anxietate combinată. impulsurile nesatisfăcute. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. tendinţe asociale). Scala O = înclinare către auto-acuzare. să răspundă cât mai onest. să nu omită nici un răspuns. nesigur. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. Exemplu: Adolescent. de anxietate şi de depresie. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. 19 ani. de orice fel. Se aplică individual sau colectiv. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. trebuinţele. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. Scala L = sentiment de insecuritate. Eul slab. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Recomandat pentru adulţi şi tineri. de asemenea. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei.

consideră McCrae şi C. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. 1. conservatorism. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. independenţi. În prezent. Tupes şi Christal. Termenii din prima categorie. Cattell. termeni care se referă la importanţa socială. ciclotimia vs. 46. Au rezultat un număr de 17. 1943. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. observaţiilor şi interviurilor realizate. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. Ulterior. legaţi de aspecte fizice. 1965. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. Norman.Interpretare. 1988. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. Îi denumeşte: auto-expresie. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. 1994. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. conformism. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. radicalism vs. Fieke. Allport şi Odberg. 1981. din 1925. capacităţi şi talente. 1949. schizotimia. ascendenţa vs. 1993). în cadrul altei cercetări. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi.5. 1961. 41 . simţire şi acţiune”. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. descriptori potenţiali de personalitate. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. adaptare socială. Costa. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. 47. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. Alţii. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. cel puţin ca structură. Angleitner şi Ostefdorf. Anxietate în limite normale (indice global 4). precum Wiggeins şi Trapnell.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. control emoţional şi intelect cercetător. în liniile sale generale. extraversie. submisivitate. maturitatea emoţională. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. D. În 1951. 1963. termeni metaforici şi vagi. Smith.

prin intermediul proceselor de intermediere. conştiinciozitate şi intelect. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. În realitate. Desigur. 1958. conştiinciozitate. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. nevrotism. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. după cum evidenţiază schema. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. Studiile lor realizate pentru U. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. parţial din experienţa personală. În acest model explicativ. Psihologul. nivele care apar explicit în schema de mai jos. 42 . respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. fiind parţial derivate cultural. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. nevrotism. agreabilitate. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului.S. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). fie adaptărilor specifice individului. a 5 aspecte fundamentale.Tupes şi Christal. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. 1994. evenimente. agreabilitate. atitudini. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. în evaluările psihodiagnostice. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. Trăsăturile bazale. ceea ce conduce spre o a doua eroare. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. Psihologul. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992.

motive. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. obscure. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. Elena Mădălina Popa. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. alături de abilităţile cognitive. observabilă a personalităţii. Cristian Ormindan. care include comportamente specifice. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. între 1994 – 2002. În context. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. de exemplu. atitudini. Cosmina Popescu. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. II. criteriul „Natură”. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. Acestea. sentimente. nu există o legătură directă. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. la rândul lor. În concluzie. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni.960 termeni (adjective). Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. valori. Dragoş Ciobănescu. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. Aceste procese dinamice complexe presupun. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. Laura Almăşan. arhaice. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. 43 . iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. DEX – Extragere 12. ce include gânduri. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. roluri. desigur. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. medicale. deprinderi. denumite „adaptări caracteristice”. Deci acele obiceiuri. se raportează prin procese dinamice complexe. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. Dicţionarul explicativ al limbii române. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei.

Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective.20) pentru niciunul dintre factori. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. • Se introduc. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni.III. foaia de răspuns. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. VIII. VI. IV. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. pentru fiecare pereche de 2 factori. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. vârsta medie 26. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. B. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. IX. V. Metoda Hofstee. Chestionarul. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). VII. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. A. 44 .

Imaturitate. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. Rafinare Independenţă. Spirit de Raţional. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil.

Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. 1922. şi două iraţionale. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. psiho-neuroendocrine. astenicul (hiperestezic. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. II. C. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. atleticul şi displasticul. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. De la Kretschmer. sintonic şi greoi). etc. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. intermediar şi anestezic). Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. De exemplu. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. de asemenea. Există numeroase tipologii. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei.G. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. Autorul. Astfel. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale.1. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. oricare ar fi aceasta. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. 46 .

extravert senzorial. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). Cu alte cuvinte. centrarea pe real. De exemplu. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. simţul comun etc. introvert logic. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate.Complementar. MBTI. extravert logic. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. respectiv intuiţia. secundară. spiritul practic. introvert intuitiv. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. Jung. deci realismul. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. o formă abreviată de auto-evaluare. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. În acest context. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. extravert afectiv. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. extravert intuitiv. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. foaia de răspuns. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. care va avea însă. care. la fel. Forma G este forma standard a MBTI. Sunt. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. Complementar. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. cea mai recentă.Briggs a fost publicat în 1962. introvert afectiv.2. forma G (126 itemi). Materiale necesare: Chestionar. forma AV (50 itemi). aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. fiecare persoană în mod natural. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. 2. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. Indicatorul de tip Myers. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. este un chestionar de evaluare a personalităţii. îl îndepărtează de la imaginar. 47 .

Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. adesea meditează la ce au de făcut.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. colorate. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. care îţi dezvăluie înţelesul. ci pline de putere de evocare. Pentru fiecare tip. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Introvertire 2. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. vizuale. grăitoare. atitudinea dominantă a eului. de aceea tind spre acţiune. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. ori se întâmplă efectiv. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. metaforice. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). fiind astfel realişti şi practici. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. înainte de a acţiona. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. Dacă preferi intuiţia. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. 48 . În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. În această fază. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3.

Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. ea trebuie folosita. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. În concluzie. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. favorabili şi plini de tact. originale. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. preferă să ia decizii. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. de asemenea. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. Preferă să-şi trăiască viaţa. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. ori care cer adaptabilitate mărită. Din contră. În acest fel. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. rămân deschişi experienţei. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. Când rezolvă o problemă. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. planificat. detaliilor şi realităţii. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). să-şi regleze şi controleze viaţa. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. pe baza cauzei şi efectului. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Ei au. Preferinţa pentru iraţional. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. să fie bine stabilite. inclusiv realităţile neplăcute. De asemenea. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante.

Cercetările au arătat că în posturile înalte. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor.A. Prin contrast. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. îşi stabileşte criterii pentru succes. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . cercetătorii au tras concluzia că. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. problemele văzute ca oportunităţi. începând din 1976. − Tipul SF este practic. Deci. de preferinţa persoanei pentru E sau I. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. colegii. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. reguli În cadrul unui tip. principii generale. de conducere. este de preferat tipul T (logic. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei.fapte. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. Introvertul. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. În opoziţie. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. Cu cât este mai suportiv mediul. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. Aplicaţie: identificarea tipurilor. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. de exemplu. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. cel ce are dominanta extravertă. urmăreşte obiective clare. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. iar companii. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. aparent. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). o politică. modele. va folosi secundara în lumea interioară.S. − tipul NT preferă să definească problemele. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. Introvertul. spitale şi forţele armate ale U. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. De exemplu. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). De exemplu. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. astfel. Studiile. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I.

cel mai uşor. sau funcţia inferioară. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. Prin dezvoltarea auxiliarei. indiferent de situaţie. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. Accentuarea. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. Teoria lui K. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. tendinţa spre „mediu”. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată.1. dar lucrează cel mai bine. cât şi pe cel raţional. sau a IV-a funcţie. având în vedere aspectele de structură. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. iar devierea devine fundamentală. personalităţi accentuate. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. Karl Leonard. III. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. independent de împrejurările exterioare. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. Şi invers. Persoana. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. funcţionare şi adaptare. în sens pozitiv sau negativ. Preferinţa JP. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. dar cel mai bine. cel mai plăcut cu ideile. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. imature (de exemplu. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. Limitele dintre normal. a doua va fi una raţională.interioară şi în cea exterioară. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. 1968. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). în termeni cantitativi. sau terţiară. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 .

În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. grupa V. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică.1. exaltare (4 itemi). hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. distimie (8 itemi). Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. de asemenea. hiperreactivitate (12 itemi).Nestor. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. scala III. scala a VII-a. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. foaie de răspuns. demonstrativitate (12 itemi).tipul demonstrativ (teatral. în plus. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. sclala a IX-a. foaie de profil. ciclotimie (8 itemi). Scala II. grupa a VI-a. lipsa de stăpânire. hiperperseverenţă (12 itemi). indispoziţie cronică. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. captivitate. 52 . seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. nu prezintă o perioadă de stare. control (8 itemi).2. Etiologic. Materiale necesare: chestionarul. IV. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. Scop: Structură: Format din 88 itemi. devieri în direcţia alcoolismului. scala a VIII-a. boală psihică severă. Tradus şi experimentat în limba română de I. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. scala a X-a. anxietate (8 itemi). neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. tortură. scala a IV-a. hipertimie (8 itemi). CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. emotivitate (8 itemi).

fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. uneori le dau culoare”. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. la ceilalţi. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie).ei tulbură valurile vieţii sociale şi.C. Particulari în conduită. sociopatii.. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. de dispoziţie şi relaţionale. În practica psihiatrică şi psihologică. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii.IV. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. alături de bolile psihice propriu-zise. şi nu rareori la ei înşişi. tulburare schizotipală a personalităţii.S. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. 4. tulburare dependentă a personalităţii. Clasificarea D. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii.. dar nu şi în disponibilităţi. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. tulburare emoţional-instabilă. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. psihopatii. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. fiind vorba despre structură de personalitate. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. tulburare anacastă a personalităţii. 1992.2. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. introversie. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. seducători sau respingători. nu întotdeauna în sens negativ. tulburare borderline a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. ei sunt sarea şi piperul omenirii. G. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. tulburare dependentă a personalităţii. tulburare paranoidă a personalităţii. stabilitatea emoţională – vs. în esenţă. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. În clasificarea lor.D. tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare narcisică a personalităţii. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. tulburare borderline a personalităţii.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. În taxonomia I. obiceiuri. instabilitate 53 . vulnerabili la infracţiune..-10. reguli de convieţuire socială. Desigur.M.

poate fi crud şi inuman. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. manual pentru interpretare. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. pare a nu se potrivi nicăieri. grilă. o scală de minciună (L). o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). agresivitate) şi. Se aplică individual sau colectiv. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). cognitiv. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. egocentrism. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. cuantificând gradul lor de normalitate vs. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. capacitate de empatie şi de conformare. În privinţa celui din urmă. impulsivitate. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. foaie de profil. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. subiecţi disimulanţi). Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. foaia de răspuns. lipsa de empatie. Recomandat pentru adulţi şi tineri. socializare. ciudate şi nu-i pasă de pericol. caracterizat prin impulsivitate. comportamentul schizoid. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. răceală. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. psihotism. etalon. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. ostilitate. îi plac lucrurile neobişnuite. îi lipsesc sentimentele şi empatia. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. impersonalitate. socializarea. izolat. tulburările de afectivitate. un psihodiagnostic diferenţial. nu-i pasă de oameni.I. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. E. Copilul pare ciudat. empatia. 54 . Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. o scală de adaptare – psihotism.P. Materiale necesare: Chestionar.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. înspre extrema sa patologică. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. încăpăţânarea şi. unipolar depresiv. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. tendinţă antisocială. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate.

La celălalt pol. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt.P. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. care include de asemenea. Îşi asumă uşor riscul. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior.Extravertul este sociabil. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. denumit şi instabilitate emoţională. E = 1. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. are o viaţă interioară bogată. aspecte sadice. Notele brute: N = 22. îi place aventura şi se expune pericolelor. alert. ideaţie de tip paranoid. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. îi plac activităţile distractive. lente. ostilitatea faţă de celălalt. L = 5. Tinde spre emoţii puternice. cruzimea. nu agreează agitaţia. are mulţi prieteni. Tip artistic. E. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. anxietate. drepturilor celorlalţi. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. psihopatie. Nevrotismul. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. Introvertul este liniştit. introspectiv. tulburări de tip maniaco-depresiv. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. Apatia este caracteristica inversă. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. agresiv. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. cu iniţiativă şi bun organizator. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. pentru nivele înalte criminalitate. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). timiditatea. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. este oscilant. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. avem dea face cu peroane socializate. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. înclinat spre exterior. include şi o a IV-a scală. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. Dacă este vorba de un introvert. L = 5. egocentrism. adesea rigide. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. impulsive şi doar în al doilea rând. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. convenţiilor. Este tipul gânditor. Tinde să se subaprecieze. Dacă este vorba de un instabil extravert. Exemplu: E. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. blocajul emoţional sunt dominante. Îi place să facă glume. retras. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. comportament antisocial şi lipsa de empatie. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. devine excitabil. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. Uşor tensionat. de exemplu. 55 .Q. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. Concret.P.I. optimist. E 1. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. solitudinea. E = 5. depresie. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul.

etalon. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. Foaia de răspuns. (Minulescu. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. 7. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). Prin urmare. impulsivi. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. 1996). şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. scala hipomanie (Ma). scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). 2.3. a caracteristicilor psihopate de personalitate. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. 5. paranoidă. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. scala Nu ştiu (?). 1952). scala masculinitate-feminitate (Mf). psihopaţi. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. performanţă mai mare de 4 puncte. grilă. scala deviaaţie psihopată (Pd). scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). foaia de profil. 56 .Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. scala depresie (D). Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. 9. grilele. scala minciună (L). Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. scala introversie socială (Si). Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. scala psihastenie (Pt). 3. cu personalitate feminină). M. Scalele de validitate sunt: a. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. schizofrenia pseudonevrotică. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. 6. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. hebefreno-catatonică. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. 4. Descrierea scalelor 1. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. manual pentru interpretare. 4.M. rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale.I. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. sau Chestionar CPI. scala schizofrenie (Sc). Scalele clinice sunt:. 10. 8. scala paranoia (Pa). foaia de răspuns CPI. cu sau fără conduite manifeste.P. scala isterie (Hy). Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. Scala ipohondrie (Hs). Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă.

P.P. Recomandat pentru adulţi şi tineri. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). 3.4. foaie de profil. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Se aplică individual sau colectiv. Verificarea validităţii testului. F. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. foaia de răspuns. Testul nr.) pe foaia de profil. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test.) a foii de profil Testul nr. manual pentru interpretare. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. tendinţe psihopate). Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie.N. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul.. Paranoia. nevrotice sau psihopate. care include şi indici de ponderare. grilă. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 .. K. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună. Pichot Materiale necesare: Chestionar. 4. tendinţe paranoide. Nev. nevrotism. a lui P. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. Chestionarul Psihopatie. un test asociativ verbal. Cotare: Testul nr. etalon. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective).1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. Pa. atitudine negativă faţă de testare). Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Ps. (4 scale: de sinceritate. capacitatea de înţelegere a testului. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. Nevroză. Ca regulă generală. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. Pasul 2. Analiza scalelor diagnostice.

P. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii. obiect sau eveniment. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. 58 . CONCEPTE POPULARE.I sau M. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. contrar teoriilor privind învăţarea socială. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu.M. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate.P. care se îndepărtează de normă au normal. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. CONTINUUM. inconştientă. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare.verb. continuumul extraversie – introversie). deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. neacomodare.). poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. anormal. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă.I. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. La scala de minciună. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate.

termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile.G. (DP 85) NOMOTETIC.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. NEVROTISM. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. jena. în mentalitatea. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . simţire şi acţiune. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. mânia. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. 1992). în mod subit. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. datorită căreia. McCrae. vinovăţia. de a se izola de lumea exterioară. distractive şi aspirative ale acestuia. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. activităţile specifice lucrative. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). tristeţea. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. C.

inclusiv a celor nonverbale. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. PSIHOPAT.P. absenţă a tulburărilor mentale. în sens psihologic specific. (DP 85) PROGNOZA. educaţional. sociolingvistică. cât şi cea comportamentală. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. Mai general. procesarea informaţiilor. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. psihiatriei. pe de altă parte. (DP 85). Indică atât structura organică.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. stabilitatea lor în timp. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. aceste tipuri sau modele de comportament. (DP 85). tip. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. schemă. evaluarea inteligenţei.P. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. PSIHOLINGVISTICĂ. determinarea aptitudinilor etc. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. endocrinologiei şi farmacologiei. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. observăm că. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. de formă. 60 . PSIHODIAGNOZA. memorie. fizică. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. Dacă.M. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. se referă la condiţia psihologică de non-boală. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. pe de o parte. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. psihologie clinică. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. neurologiei. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. mai specific.). matrice. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. a tulburărilor mentale etc. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice.I sau M. model. metodologic etc. PROFIL DE PERSONALITATE. PSIHOPATOLOGIE.I. fie el psihologic. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. aşa cum este firesc. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. prin intermediul căruia sentimentele. neuropsihologie. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. asemeni evaluărilor cotidiene. PSIHOMETRIE. în mod specific. configuraţie.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

arterapia. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. câştigarea unei autonomii personale. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. dacă poate comunica oral şi în scris. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. 4 . plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. psihoterapie şi terapie ocupaţională. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. dansterapia. fiind capabilă să exercite o profesie. pedagogică sau medicală. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). de modul de organizare a personalităţii). Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. nealterate. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. sub diferite forme: ludoterapia. în funcţie de natura etiologică. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. dacă are format simţul autocontrolului etc. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare.sau apărute în cursul primei copilării. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. Dintre formele psihoterapiei. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. de gravitatea deficienţei. ergoterapia. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc.

– creştere deficitară.I. – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. – mâini scurte. între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund.Infecţii ale mamei. – piele buhăită. – apatie. – cap cu occiput plat. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund).Anomalii de dezvoltare ereditare. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 .Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. – abdomen proeminent. . lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici.Iradiere în timpul sarcinii.Meningită Microcefalia . – malformaţii cardiace. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . cu degetul mic curbat. – ochi oblici. .

aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. preşcolară. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. presupunând lipsa completă a văzului). la vârsta anteşcolară. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală.Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. de la o regiune geografică a lumii la alta. Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). În cazul cecităţii isterice. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. fără a o putea salva). şcolară şi defecte tardive). defecte survenite – în copilăria timpurie. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual.

R. mişcările oculare voluntare 7 . Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică.copilărie. respiraţia fiind superficială. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. Deci educaţia trebuie făcută individual. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. Luria. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. A. boli psihice. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. ticurile sau manifestările motrice negative. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. lipsită de amplitudine. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. deficienţe mintale). L. o dezvoltare fizică întârziată (W. A. traumatismele oculare etc. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. tardiv sau numai la bătrâneţe). denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare.

Putem spune că. În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). R. W. Osaka. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. Sunt studii (R. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. În urma unor cercetări (S. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. în imaginea unitară a obiectului respectiv. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. ale organizării oculomotricităţii. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. îndeosebi faţa acestora. 8 . Tasiak. J. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. în sine.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). neeconomice. extrem de numeroase. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. cu obiecte etc.

În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. cum sunt testul lui Weber. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ).. Hipoacuzia poate avea. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). rujeolă. meningita sau tusea convulsivă). O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. b. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. trauma acustică. stări distrofice. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. la rândul ei. hemoragii. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. alcool). accidente. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a.).După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). testul lui 9 . anoxie sau asfixie albastră etc. În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. afecţiuni endocrine. tulburări ale metabolismului. traumatisme fizice etc. infecţii de diferite tipuri (pojarul. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). oreionul. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. muzică ascultată tare la căşti etc. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. infecţiile urechii medii (otită medie). în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. lovituri la nivelul urechii. hemoragii. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB).. c. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani.

Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. folosind ca instrument de lucru diapazonul. forma principală de învăţare trebuie să alterneze.Rinner şi testul lui Schwabach. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. pe dacti-leme. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. de cunoştinţe. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . la depistarea unor forme de cofoză mixtă. Spre deosebire de copilul surd. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. de cultură. litere şi stări de spirit. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. cât şi calitativ. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. într-o oarecare măsură. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. labiolectură şi. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. atât din punct de vedere cantitativ. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. Pentru realizarea acestor deziderate. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj.

S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. Acest limbaj. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. cu demutizare avansată. Desigur. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. Or. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. cu geneza simbolului la copil. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. jocul simbolic. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. folosit efectiv în comunicare. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. gânduri. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. imaginea grafică. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. opinii. 11 . Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. imaginea mintală şi evocarea verbală. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. Mai târziu.

În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). În ansamblu. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. de obicei. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. Pot fi 12 . Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). Totuşi. diabetul etc. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. cu ambele forme de limbaj. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. gestul însă este strâns legat de concret. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. în raport cu limba sonoră. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. modifică aspectul exterior. cardiopatiile.

Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). Ei pot acţiona în perioada intrauterină. Deficienţele fizice sunt grupate. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. după un prim criteriu. E. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. oaselor sau articulaţiilor. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. lordoze. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. de atitudine.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. mai uşor sau mai greu). ale musculaturii. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. deformaţii ale abdomenului. fixate definitiv. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. toracelui etc. segmentare sau locale). În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. deficienţe ale tegumentelor. organice şi psihice. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei.exemplu: deficienţa cifotică. care se pot corecta destul de uşor şi total . putând fi corectate. alături de deficienţele senzoriale. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. Astfel. într-o proporţie mai mare sau mai mică. de viaţă şi de educaţie ale individului. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . al originii. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. de nutriţie.. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. de natura funcţiilor somatice. şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere.

de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. deficienţe ale gâtului.incluse: deficienţe ale capului. fizioterapie. asanarea solului. izolat. dar mai ales corectiv. Copilul hiperkinetic. agitat. ale abdomenului etc. ale feţei. implicit şi educaţia familiei lui. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. supravegherea regimului nutriţional etc. de ritm. trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. înţepenit. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. Vorbirea hiper- 14 . în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. prin kinetoterapie. trunchiului / toracelui. tulburările de mers. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. aprovizionarea cu apă. apatic. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. Acest impact este diferit. Aşadar. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. acu-punctură etc. violent se situează la polul opus copilului paralitic. reflexoterapie. de vârsta persoanei respective. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională.). în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). de echilibru. Privind recuperarea deficienţelor fizice.

O altă caracteristică prezentă este legănatul. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). îmbrăcând variate forme. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. zbucium fără rost. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. El are nevoie de un mediu armonios. iar stimularea senzorială. obiceiuri bizare. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. metodele educative moderne. ia proporţii care depăşesc normalul. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. bazate pe stimulare intensă. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. apoi inversate). mai ales noi (aşadar. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. constantă. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. care să-i ofere stabilitate. Somnul poate fi şi el tulburat. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 .kineticului poate fi normală. apropindu-se de obsesie. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). situaţii bine definite. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. clară. capricii alimentare. În mod obişnuit. frontal. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. în picioare sau aşezat. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. fie el lateral. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic.

în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). vârste şi mediu social. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). spre deosebire de mediul urban. la sate. Străchinaru sau R. pe vârste. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. denigrarea sentimentelor umanitare. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. perturbările de apărare. Străchinaru. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. egocentrism ridicat. Ca răspândire teritorială. deformarea conceptului de libertate. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. ci şi de la normele morale. 1994). perturbarea sentimentelor de culpabilitate. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase.(I. cu daune resimţite în raporturile sociale normale. continuă. puternice sentimente de devalorizare. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). modificări la nivelul relaţiilor afective. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. tulburări de cunoaştere. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. de injustiţie. poate şi pentru că. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. 16 . alterarea relaţionării cu persoanele iubite. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). de variate şi de complexe. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. slabă consistenţă şi echilibru intern. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. în timp ce. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale.

cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. Profilaxia. incendierile voluntare.). ieşite din comun. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. eşecul şcolar. imatură. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. fapt care. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. practic. instabilitatea. se realizează cu foarte mari dificultăţi. realizare rapidă. alături de mijloacele medicale. impulsivitatea. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. fuga şi vagabondajul. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. suicidul şi tentativa de suicid. spectaculoase în sine). a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. irascibilitatea. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. furtul. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. autopuniţia (autopedepsirea). în afara acţiunii lor propriu-zise. devierile sexuale. alcoolismul şi dependenţa de drog. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. omuciderea. 17 .particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. sedativele sau tranchilizantele. divorţul etc. absenţa unuia dintre părinţi.

tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. etiologic. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. disritmică. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. asfixierile. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . Guţu. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. disfonia. psiho-sociale. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. sarcină toxică. disfonică. dizartrie). alte cauze). tulburări pe bază de coree).Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. tulburări de voce (afonia. tahilalia. în timpul naşterii sau după naştere. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. aftongia.). rinolalie. bradifazii). atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. bradilalia. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. ecolalii. funcţionale. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. bolile infecţioase ale gravidei etc. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. standardizat. 1975). simptomatologic şi psihologic. alalia). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. jargonofazii. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). unanim acceptate în limba uzuală. tulburări polimorte de limbaj (afazia. logonevroza. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie.). psiho-neurologice. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. lingvistic. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. fonastenia). Verza (1982). cu vărsături şi leşinuri dese. de la manifestările verbale tipizate.

a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. încetinită. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. Verza. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. fonastenia etc. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. afonia. lentă. inversiuni. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. Stănică. vocea gravă. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. cu hiperexcitabilitate. cu pauze între acestea. vocea oscilantă. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. Vrăsmăs. Stănică şi E. mimicii. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. dyslexia) şi 19 . care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. de lungă durată. omisiuni precipitate. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. (E. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. Aftongia ia naştere atunci când. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional).58). adăugiri. silabelor şi cuvintelor. 1997). cele mai frecvente fiind: vocea de cap. deformări de litere. (C. p. substituiri de cuvinte. în muşchii limbii. încordării. se produce un spasm tonic. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. E. timbrul şi rezonanţa sunetelor. 1983. C. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. sintagme.neclară. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. vocea răguşită. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. înălţimea. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. de batere a tactului pe loc. pe lângă o repetare a sunetelor.

cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”).totale (agrafia şi alexia). Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. cele două deficienţe fiind. 20 . consecutive una celeilalte. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. Autismul („autos” → gr. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. însuşirilor şi funcţiilor psihice. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. de regulă. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială.

Rimland etc. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. Wing etc. Bettlheim. kinestezică. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. J. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. vârsta copilului. La autist.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. K. vizuală). M. Teoriile comportamentale (Fester. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. cu origine în masajul indian). Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. deschis la nevoile copilului. a „masajului sugarului”. etiologia polihandicapului. metoda comportamentală.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc.). tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. imaturitate afectivă). mediul. Mahler. prognosticul. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. Potrivit acestor abordări. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. Bender. L. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor.dar nu poate să numere până la 10). auditivă. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Van Krevelen. Teoriile organogenetice (A. Tustin etc. Teoriile psihogene (B.

comportamente distructive etc. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. de nutriţie. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. Editura Facla. orbi-surdomuţi. Ciumăgeanu. D. 22 . 2. Copilul deficient mintal. Timişoara. căpătarea autonomiei personale. 2006. M. Editura Fundaţiei România de Mâine. Teoria şi practica compensaţiei.). surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. angoase. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Damaschin. Defectologia. polihandicap ca şi autismul. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). modalităţi eficiente de comunicare. dezvoltarea limbajului etc. comportamentele de tip autostimulare etc. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. Avramescu. Arcan. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. Nevăzători. 1973. deprinderi de viaţă elementare etc. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). este însă o deficienţă multisenzorială. ambliopi. P. dezvoltarea motricităţii lui. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. Bucureşti. 3. D. accese de furie. Bucureşti. auzul şi canalul verbal. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. Surdocecitatea. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. Aşadar.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. există şi alte strategii de tratament. Defectologie şi logopedie. Editura Didactică şi Pedagogică. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. D. 1980.

Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. atât ale individului bolnav.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. abilitarea în vederea diagnosticării lor. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. obiect. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. psihologia profesiunii medicale. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. relaţia medic-pacient. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. 1 . a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. Huber W. conţinut. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. dr. Psihologia medicală: definiţie. univ. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. I. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. cât şi ale celui sănătos.

aspectele legate de personalitate. 2. nici la stânga. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă. sociologia. etologia. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. psihanaliza şi psihologia dinamică. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. aspectele legate de psihologia dezvoltării. ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). ca toată lumea). De asemenea. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. cronobiologia.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. psihologia experimentală şi neurofiziologia. psihologia holistică şi antropologia.

normalitatea ca proces. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. iar cu cât este mai rar. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. dar. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. cu atât poate fi considerat mai „normal”. cu atât apare ca fiind mai anormal. 2. 1995). Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. aflaţi în echilibru dinamic. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. au domenii de definiţie şi de descriere. deşi acestea sunt unice. nealterat funcţional şi morfologic. în istoria sa vitală. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. Normalitatea. normalitatea ideală. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. mai îndepărtat de media statistică. ca deviante. normalitatea ca valoare medie. adică sănătatea. iar ambele extreme. 1. Deşi 3 .altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză.

acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. Cu alte cuvinte. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii.). o persoană. comunitar. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. prescriptive. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. 3. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. cât şi comunitar. Desigur. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. statal.) care reflectă măsura în care un organism. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. nu este suficient de operant pentru medicină.a. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. III. Luând în considerare această definiţie. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. ale sexului). 4. religios ş. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. ale vârstei. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . cât şi în perspectiva externă.

spre minus. culturale. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. spre deficit funcţional şi de performanţă. patologia. dezadaptarea. în general. să implice nu numai corelaţii biologice.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. Boala umană se caracterizează. ca analiza normalităţii psihice. boala. dezorganizare. Apare deci evident. psihologică. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. care joacă un rol creator în istoria omenirii. geniile. 1. mental şi social. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. destructurare. epistemologice şi dinamice. axiologică şi socială. ci şi sociale. involuţia. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. Invers. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. Este o stare de armonie. spre dizarmonie. a psihismului văzut cu un „multiplex”. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. antropologic. 5 . în instituirea progresului. şi nu neapărat în absenţa durerii”. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. 2. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. Astfel. Delay J. şi Pichot P. Sensul este important în perspectivă calitativă. În acest sens. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei.

pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. În 1937. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. În acest sens.3. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. b. Piaget. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. c. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. 4. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. ambele cu evidente implicaţii adaptative. Într-o scurtă perioadă de timp. Pentru J. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. în practica şi teoria medicală 6 . Adaptarea. adaptarea ne protejează prin: a. de asemenea. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. Selye H.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. rezultanta acestei relaţii. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. Pornind de la acest concept.

Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. stil de viaţă şi pattern comportamental. Conceptul de stres. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. factorii favorizanţi. În stresul psihic. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. pornind de la această definiţie. cât şi psihologice (emoţionale). Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. procesele gândirii. declanşarea şi întreţinerea bolilor.” Selye H. nefiind obligatorii numai stimulii psihici. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Roger Guillemin. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. – cei senzoriali externi. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 .a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. introdus de Selye H. ideile. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. boală. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante.

aptitudini). indiferent). motivaţie). neconcordant. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. IV. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. latura proiectivă (trebuinţe.).). deosebindune unul de altul. idealuri). Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. în termeni de concordant. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii.relativă a stresului. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. capacitate. după Erikson. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. Ea conţine opt grupe mari. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. Tucicov-Bogdan A. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. dorinţe. 1. fie că este vorba de crize de dezvoltare. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. scopuri. aspiraţii. notate A-H. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. afectivitate. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. latura dinamic-energetică (temperament. cognitive şi atitudinale ale individului. priceperi. tendinţe.

pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. 9 . Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. vulnerabilizând deci persoana. ce o distinge atât de etapele anterioare. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. cât şi de cele ce o vor urma. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. descris pentru prima dată de Erikson E. emoţional. un complex de trăsături sau o criză specifică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. Termenul de ciclu al vieţii. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. social şi chiar fizic. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă.

d) stadiul de latenţă: hărnicie. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. cât şi negative. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. stadiu. Fiecare etapă are două rezultate posibile. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. fiecare etapă are propriile caracteristici. epocă etc. şi unul negativ sau nesănătos. superior. neexistând un vocabular standard. Succesiunea etapelor nu se face automat. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. perseverenţă/inferioritate. 10 . Succesiunea etapelor este expusă pe scurt.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. unul pozitiv sau sănătos. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. interval. după cum urmează. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. 2. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. cât şi de experienţa de viaţă. în orice caz un mediu nefavorabil. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. stimulator. În concepţia epigenetică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. eră. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. În împrejurări ideale.

deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 .f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. • Conştiinţa identităţii. – adolescenţa timpurie.. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. numit de K. creaţie şi integritate. când copilul începe să meargă. − perioada şcolară sau anii de mijloc. Boala psihică ar întrerupe acest proces. Cu alte cuvinte. în orice moment. înainte şi după acest moment”. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. medie şi tardivă (bătrâneţea). Fenomenul complex. − perioada micii copilării. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. • conştiinţă a unităţii. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. În ordine cronologică. Pentru Erikson E. − perioada preşcolară. ştiu că sunt o persoană şi numai una. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. 3. De fapt. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. G. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. pe de altă parte. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. l-ar bloca sau ar provoca regresie. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). K. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi.

În timpul acestei perioade. Cu alte cuvinte. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. spre exemplu. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii.anumit moment. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. ce rămâne constant în timp. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. De fapt. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Cu alte cuvinte. Cele două componente ale cuplului patogenic. 4. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. Şi asta pentru că. Aceasta nu înseamnă. că bolile nu 12 . chiar dacă este una supărătoare. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. iar în procese. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). Cu această subfuncţie. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. complexitatea retroacţiunilor. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. jenantă. aşa cum au încercat unii să demonstreze. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. interdependenţelor. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. ci şi după ce timpul a mai trecut. aceasta este şi marea dificultate. dacă această funcţie „lucrează” normal.

structură şi un mediu limitat. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . psihotică sau. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. antisocială. deseori au crescute anxietatea. histrionică. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. în special indivizii obsesiv-compulsivi. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. 5. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. indiferent de intensitatea lor nevrotică. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. Totuşi. 6. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. atunci acestea trebuie corectate. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. că nu asistăm decât la o boală unică. furia. şi ca urmare a acestei schimbări. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. reducerea problemelor afective ale pacientului. Dacă există probleme reale. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. indignarea. mai frecvent. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. demenţială. şi de ce nu.există. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei.

1982). cât şi cercetare concretă. care a elaborat atât studii teoretice. Un eveniment are. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. 1977. VULNERABILITATE. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. o discontinuitate. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. – Rezistenţa (Kobasa. Phares. Ulterior a apărut o bogată literatură. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. – Control (Rotter. 14 . 1984). La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. Waltz şi Gough. V. – Competenţa (White.adaptarea umană. 1979. cu alte cuvinte. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. într-un fel. 1979). 1966. în special în America. deci. 1988. 1982. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. EVENIMENT DE VIAŢĂ. psihologi şi epidemiologi. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. În toate aceste domenii. atitudini faţă de boala psihică. Un eveniment este. 1959). Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. 2. dar şi psihiatri. este. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. în cursul vieţii de fiecare zi. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul.

de diagnosticele tradiţionale de depresie. 3. o serie de neplăceri..). Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. Evenimentul provoacă. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. un student cade la un examen considerat uşor etc. Dar tinerii adulţi. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). oare. O maladie cronică gravă. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. fără să se excludă neapărat. 1985). Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. În cazul în care evenimentul are loc. indubitabil. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab.. Dar care este. un logodnic rupe logodna. schizofrenie. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. 15 . în pofida expectaţiilor fireşti. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. În primul rând. deşi căsătoria era anunţată. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. 1978). vor duce la stări depresive. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. ating scoruri înalte. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. care mai devreme sau mai târziu. Uneori. de asemenea.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. a căror viaţă e plină de schimbări. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. 22 . Kirmayer. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. 1990). • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. 1984. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. 1977. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. severităţii.afara unei posibilităţi de definire clare. Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. 1968. Kleinman. În contrast cu simularea. Kellner. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. Katon. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. sexuale şi pseudo-neurologice. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. agravării sau menţinerii ei. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. 1982. În plus. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale.

Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. medicina. domeniu interdisciplinar în care biologia.). În sens general. 2. Sexologia. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. Oricum. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. descoperirii. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării.IX. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. această chinuitoare şi degradantă boală. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. X. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. unele nemaiavând decât importanţă istorică. deseori trece nediagnosticată. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. William H. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. psihologic şi social este distinct.

Reveria dirijată. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa.în acest domeniu. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. • durata efectului este. singură sau împreună cu alte mijloace. mai liber. psihoterapia. şi Necula I. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. G. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. sau. „voi fi plăcut” (agreabil). Terapiile familiale. Cromoterapia. Psihoterapiile scurte. Psihodrama. Psihoterapia jungiană. Psihoterapiile În practica medicală. Psihoterapia adleriană. 2002). Psihoterapiile de relaxare. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. de regulă.. Sugestia. Artterapia. Hipnoza. scurtă. în scop terapeutic sau experimental. Virginia Johnson. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. XI. 24 . Reeducarea individuală. realizează demersul terapeutic. Biofeedback-ul. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. cât şi în cel al intervenţiei practice. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Logoterapia. atât în plan teoretic. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. 2. care. • efectul este simptomatic. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. Psihoterapiile de susţinere.

Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. 3. şi genos – cu sensul de „produs de”. 4. gravitatea. regimurile alimentare. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. asistente medicale. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. durata tratamentului. „făcut de”. factori legaţi de tipul tratamentului. durata. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. În opinia lui Predescu V. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. non-complianţa. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. în care pot fi incluse terapiile biologice. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. factori legaţi de relaţia medic-bolnav.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. factori legaţi de anturajul bolnavului. În funcţie de natura. contravine crezurilor profesionale. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Complianţa. numărul de medicamente. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. evoluţia. prezenţa efectelor nedorite. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. şi chiar psihologi. 25 . Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. • acţiune nespecifică. morbiditatea. tehnicieni. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. medic. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate.

Editura Infomedica. O abordare modernă a psihologiei medicale. Tudose. C. 2000. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Editura Infomedica. 2. 26 .BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Florin Tudose. Florin Tudose. Bucureşti. Florin Tudose. Fundamente în psihologia medicală. 2003. Abordarea pacientului în psihiatrie. 3. 2003. Bucureşti. Orizonturile Psihologiei Medicale. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Florin Tudose. Editura Infomedica. Bucureşti. 4. 2002.

Memoria. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. teorii. creativitatea etc. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. Reprezentarea cunoştinţelor. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. unele care par mai puţin orientate cognitiv. Neuroştiinţa cognitivă. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. ştiinţa computerelor. Psihologia cognitivă. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. lingvistica. prin intermediul acestui curs. experienţele legate de un eveniment traumatizant. care include pe lângă percepţie. memorie şi gândire. se intenţionează să se optimizeze atenţia. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. mai rău.drd. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. antropologia. precum emoţia şi motivaţia. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. îşi amintesc şi gândesc. De fapt. modele. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. 1. De asemenea. Percepţia. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. memoria. învaţă. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. sociologia şi filosofia. Cursul îşi propune să ofere concepte. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi.univ. Atenţia şi conştiinţa. psihologia socială şi psihologia clinică. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. Cu toate acestea.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. cititorilor. 1. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. psihologia vârstelor. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. învăţare.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

în mod mijlocit. 1999. N.M. p. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. Psihologia contemporană. De exemplu. raţională (M. poate. De aceea. mecanismele. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. Astfel. Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. În opoziţie. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). a relaţiilor dintre acestea. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. comparativ cu cele ale imaginilor. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. În orice caz. generalizat. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală.219). S. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. abstract şi cu scop. un tip caracteristic de cunoaştere. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. codurile propoziţionale. subiectul cel mai important al întregii psihologii. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. interpretare şi valorificare a informaţiilor. dar şi într-unul necunoscut. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. De exemplu. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. 1999. Zlate.235).percepută prin intermediul simţurilor. Mai mult. care nu este analogică. Zlate. Modificând perspectiva codării duale. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. Gândirea. scriau în 1980 doi psihologi americani. şoferii de taxi). dar alţii resping această observaţie. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. p. P. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. dintre organism şi mediu. bazat pe 8 . Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. ci şi ca rezultat. poate. conţinutul. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. o etapă a contemplării vii. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). reprezintă. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare.

). are loc între 3 şi 6 ani. 99-101). Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). 7. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. 1972 apud M. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. A. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. 2003. R. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. 2003. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. care pot include alte categorii.147-156). (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului). un proces. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. f. Ne referim la prototip. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele.şi fluenţa verbală. j. 9 .capacitatea de a produce un output lingvistic. fonemic şi morfematic). Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). Debutează perioada gânguritului. copiii progresează. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M.J. l. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. Dicu. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. p. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. Între 1 şi 4 ani. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. atribute. 1999. Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). p. semantic şi sintactic). r etc. Sternberg. pot fi organizate în scheme. cuvinte şi forme flexionare. care pot include alte scheme. (6) Limba evoluează continuu. 1999. o relaţie sau o descriere. Golu. Miclea. precum cuvintele. p.principiile abstractizării. Conceptele pot fi organizate în categorii. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. scris şi vorbit. Idem).. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. un lucru. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). 2003). iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. Zlate. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. de la o rădăcină. (3) Limba are o structură regulată. Sternberg. propoziţiile şi frazele. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. analiza descendentă. z.281).

diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. În opoziţie. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. În fine. Sternberg. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). J. A luat naştere astfel. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. indiferent de limba pe care o vorbesc. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. există persoane care vorbesc două limbi. Cu toate acestea. 2003. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. LAD. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. p. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Sociolingviştii. „single-system hipothesis”). Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. 2003. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). în cazul lor. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. 93-97). 356). emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. dar care au limba principală bine dezvoltată. De exemplu. Sion. suport şi ajungerea la consens. p. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. iar altele împreună. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. Neuropsihologia. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. Pentru ca acest lucru să fie posibil. Language Acquisition Device. Pentru cei mai mulţi oameni. de exemplu.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. În opoziţie. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. Până acum. Cu toate acestea. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive.

ca potenţialitate general umană. cel puţin temporar. p. definirea problemei şi reprezentarea. 2003. În rezolvarea de probleme. monitorizarea şi evaluarea (R. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. ca abilitate creativă. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. rezolvarea prin analogie. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . ci şi insightul.295. oamenii recurg adesea la euristici (ex. pentru a servi altor scopuri. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. 1994). J. 399). se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. p. organizarea informaţiei. 2004. Rezolvarea problemelor slab definite (M. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. Perspectiva gestaltismului. ca proces. Popescu. Munteanu. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. construirea strategiei. altele nu. probabil. de iluminare. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. 8. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. p. Zlate. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. gesturile. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. astfel încât diversele etape se pot repeta. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. care pot fi prea lungi. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. Incubaţia. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. de exemplu. biologici şi sociali (A. ironia şi glumele. M. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. Cu toate acestea. Miclea. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. Transferul. 1999. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. sarcasmul. alocarea resurselor.semantice obţinută auditiv. 1994. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. „ill-structured problems”). Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. monotoni.problema transferului. dar care conduc la o soluţie corectă. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. care par iniţial fără nicio legătură. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. metaforele. analiza mijloace-scopuri. 6). În sens restrâns.301). În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. cf. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. 1999. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. 2004) sau insuficient definite (M. Zlate. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. Ea este un fenomen general uman. cât şi valoros. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. apud G. Miclea. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. Sternberg.

(2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. Miclea. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). din anumite premise.). Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. spunând: „toţi corbii sunt negri”). o concluzie derivă cu necesitate logică. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. (8) angajarea profundă în efortul creator (R. p. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. vom generaliza. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. E ziuă. p. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. 1999. ca şi nepotul pentru: (a) unchi. adesea neexplicate în 12 . Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. (6) asumarea riscurilor. Nicu este mai mic ca George.282). 2003. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. (3) raţionamentul liniar (ex. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Care dintre cele două variante este corectă?). subiectul se comportă raţional.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. e lumină. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante.: Ion este mai mare ca George. Atât inferenţele inductive. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. (b) nepoată”.J. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. Miclea. „ancorarea” şi raţionalizarea. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). În mod tradiţional. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. cea mai dificilă formă de inducţie. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. Zilnic luăm decizii. Sternberg. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. 400). menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. 1999. În plus. 9. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic.: „Fratele este pentru soră. ci şi pentru sociologi şi economişti. Deci.265). decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. cât şi pentru psihologie. prototipul. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. p. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. astfel încât. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. atunci e lumină. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). Prin urmare. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant.calitate. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex.

reactualizează şi evaluează informaţia. utilizarea strategiilor. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. 10. p. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. dialectică şi pragmatică. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului.premise. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. eficienţa de alocare a atenţiei etc. 2003. 2002. Din păcate. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. stadiul preoperaţional. Mai târziu. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. 2003. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. interpretează. pe măsură ce copilul creşte. şi constructivistă. matematica şi ştiinţele. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. stochează. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. Totuşi. 145). Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. memoria. Sion. Sion. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. el devine mai puţin egocentric. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. p. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier.86). Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. 158159). Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. Loubovie-Veif. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. p. timpi de reacţie. Gândirea adultului este: metacognitivă. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. Perry etc. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. În general.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. pe de parte. de-a lungul istoriei sociale a copilului.

Bucureşti. 4. 2006. Psihologia vârstelor. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 14 . Editura Polirom. 2006 5. Editura Tehnică. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Editura Polirom. 1999.activă. 3. Mircea Miclea. Tony Malim. Graţiela Sion. Gabriela Popescu. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1999. Istoria psihologiei. Psihologia mecanismelor cognitive. 2006. Psihologie cognitivă. Iaşi. Psihologia creativităţii. Mielu Zlate. Procese cognitive. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. 2. Modele teoretico-experimentale. Iaşi. 6. Grigore Nicola. 1999.

se realizează la lucrările de laborator. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. psihologia educaţiei etc. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. efectivă. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. de exemplu.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. cognitivă.1. 1 . Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului.). univ. Operaţionalizarea obiectivelor. prelucrări şi validări de date etc. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. cât şi ca abilitate practică. dr. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. psihologia socială. obiective.). În finalul cursului. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. metoda testelor. Din acest punct de vedere. psihologia muncii. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. afectivă şi psihomotorie. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). În acest context. Delimitări conceptuale. psihodiagnostic etc.

Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. Exner ş. Scurt istoric al metodei experimentale.a. pentru prima dată. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice.1. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. De asemenea. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. ci se provoacă în condiţii determinate.2. De formaţie fiziolog. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . Prin urmare. iar chimistul J. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Darcet măsoară durata acestora (1777). La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. W. uneori cu totul întâmplător. Definirea experimentului din psihologie. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). ca în cazul observaţiei. P. astronomul W. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). mai precis în anul 1879. 1. ca metodă preferată. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. Astfel. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. astronomi). care au evidenţiat date experimentale. consemnând cu rigurozitate datele obţinute.3.

Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. în fapt. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). constituie un model experimental. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. de asemenea. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. 1. împreună cu factorii care l-au determinat. Trebuie relevate. 1. Comportamentul astfel obţinut. a culorilor. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. apărută în 1860. 3 . actul de naştere al psihologiei experimentale. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. Th. În astfel de situaţii.5. determinate experimental. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare.reacţie. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. simţului termic. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. repetabilitatea. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). Variabile implicate în experiment. Bernard). Particularităţile experimentului. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. Lucrarea lui G. Hering (1834-1918). pentru a le dezvălui conexiunile. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. semnează. determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. Fechner (1801-1887). care a adus date asupra percepţiei spaţiului.4.

dar este posibil. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. constatativ şi consemnativ. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). se numesc potenţiali. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. cât şi la cel de control. atitudini. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. 1.1. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. Ipoteza. emoţii etc. până la strategiile de decizie. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. Controlul variabilelor. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. faptelor date. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. Izvorâtă din observarea faptelor. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. la rândul ei. 2. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. de la reacţiile simple şi repetitive.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are.). urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . grade diferite de complexitate.6. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). Dacă observaţia se adresează.

La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. Spre deosebire de ea. la întâmplare. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). Pentru verificare. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. la care se aplică condiţia de stimulare. Subiecţii. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. din care se alege. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. În primul caz. iar celălalt. experimentul „clasic”. fiecare al 5-lea. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. χ2-hi2). de regulă. al 10-lea. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. într-un experiment se utilizează. după care sunt extrase.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. 5 . Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi.2. în fapt. Legile hazardului se aplică. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea.). la care nu se aplică această condiţie. selectaţi dintr-o populaţie dată. economică. În cel de al doilea caz. fie în baza pasului statistic. individ. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. de la 1 la N. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. t. se numeşte grup de control. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. în special. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea.3. al 20-lea etc. 2. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. După elaborare. se va numi grupul experimental. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. Are servitutea că artificializează faptele. ipoteza este verificată experimental. ca urmare a condiţiei de stimulare. cota de inteligenţă etc. 2. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării.

g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. figuri etc. ca de exemplu. pe un număr mic de subiecţi.05 şi 0. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. cu un risc de eroare de 5%. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. Datele din tabele se grupează fie în valori brute. 2. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. Prin urmare. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. puncte. stabilind. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. relaţia funcţională dintre ele.4. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. după caz. fie în procente sau frecvenţe.). iar cel de-al doilea să verifice. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. astfel. Prelucrarea şi interpretarea datelor. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. concentrarea atenţiei). să fie coincidentă. Test şi experiment. specifică pentru experiment. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. respectiv legice. ipoteza nulă. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns.05 sau mai mică (p < 0. 2.5) atunci.5. 6 .01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. o întâlnim şi în cazul testului.

Steriade.G. 3. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . psihodiagnoză clinică etc. Tehnica e. Voiculescu. ceva mai rapid. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). 1963. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului.E. În consecinţă. Editura Ştiinţifică. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. Aşadar. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene.).E. Cum se observă. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β.e. Tehnica electroencefalografică (E. p.G. are la om. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. în mod obişnuit. M. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. de unde (V. Bucureşti.1. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. prin baremarea lor. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. tumori cerebrale).g. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. E. Din istoria cunoaşterii creierului. în timpul somnului. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). cunoscută încă înainte de 1900. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. patru tipuri.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. Ca urmare.

În partea centrală. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. De menţionat că inventarea kimografului. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. lung de aprox.2. iar deasupra acesteia. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. şi lat de cca 4 cm. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. în centrul ei. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). 30 cm. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. modelată experimental (o emoţie. manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. de exemplu). 3. marchează apariţia reacţiei de orientare. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. în primele momente ale administrării stimulului extern. sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 .

se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. sub forma unei curbe neregulate continue. Astfel. 9 . Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. răspunzând. cum se ştie. 3. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. în general. manipularea fumului pentru înnegrire). suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. amplitudine. colofoniu). Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. în primul rând. astfel.3. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. printr-o componentă neurovegetativă. care au diferite forme în funcţie. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. deasupra cărora sunt montate. iniţiate de stimulul administrat. datorate acestor variaţii de presiune. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. evitându-se. în general. de complexitatea lor constructivă. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. în realizarea oricărei sarcini experimentale. de locul de prelevare (radial. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). printre altele. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. după care se usucă. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. al apariţiei reacţiei de orientare şi. o parte benzen şi 20-30 gr. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. în funcţie de domeniul lor de referinţă. în al doilea rând. Mai direct legate de procesele afective. Mişcările membranei capsulei pneumatice. carotidian) şi. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. frecvenţă.Marey sau calculatorului. Funcţional. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate.

10 . Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. se montează în funcţie de natura cercetării. să determine un răspuns motor. Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului.5. pe ecranul unui osciloscop). de valoare dublă reobazei. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. Cronaximetria. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. Electrozii e. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie).m. Electromiografia (EMG). fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie.g. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. 3. 3. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). respectiv pentru psiholog.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. În consecinţă. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară).4. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). în timpul acţiunii unui excitant. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. reopletismografe (electrice).

. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. realizate în trecut. la cuvinte. t.d. mai multe variabile neurovegetative. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). care au diverse grade de sensibilitate. 3.r. este un bun indicator al stărilor emoţionale. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. clinică) este timpul de reacţie. A fost o vreme când r. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. sarcini etc. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. t. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică).e.m. 3. în special în cercetarea judiciară.g. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe).Indicatorii e.e. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului. industrie. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor. buzelor.d. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. cronoscoape electrice. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.d. Astăzi.7. programarea pe calculator a t. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. membrelor. Timpul de reacţie (t.g. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului. în acest scop.E. în somn şi hipnoză.).E.6.m. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează.r. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r.e. în rezolvarea de probleme etc.r. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională.D). poate sugera noi orientări ale acesteia: r. situaţii. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). simultan.e.D. la stimuli senzoriali. r. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . cu încărcătură emoţională. Prin urmare.d. Reacţia electrodermală (R.r.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic).r. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9. În mod obişnuit. R. de exemplu).. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns.

de durata. intensitatea. pe un număr mare de încercări (aprox. Cu toate acestea.cum sunt performanţele sportive şi. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. Dispozitivele de stimulare utilizează. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. 30-40). trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată.r. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. tact etc. profesie. Von Frey sau alt tip). Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. dureroşi etc.) este mai dificil. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. sonerii. durată. olfactivi. Spearman. pe baza utilizării unor stimuli gustativi.r. în general.). s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate.) T. este mai scăzut la stimuli auditivi. de zona senzorială stimulată. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). media acestor măsurători particulare. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. 12 . sex. depinde de parametrii fizici ai stimulilor. de obicei. Procedură: subiectul. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t.r. structură dinamoenergetică de personalitate). de temperatura mediului ambiant. oboseală. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. miros. frecvenţă etc. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. stare de sănătate. frecvenţa. antebraţ. cu ochii închişi.r. de nivelul de zgomot. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. 4. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4.1. Se calculează.

fără dubii. izolate termic. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. Pa.d. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). Cel mai cunoscut. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . ale sensibilităţii barestezice. două atingeri). Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. şi care. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). 2 pragul absolut ascendent şi Pd.Potrivit acestei metode.. = x 1a + x 2 a + x 3a + .. P. cum s-a menţionat). Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). Termoesteziometrele electrice 13 . baresteziometrul Eulemburg. Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. palestezice şi termice.. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. pragul absolut descendent. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului.. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. La rândul lor. astfel: P. este format dintr-o tijă metalică. d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. unde Pr este pragul absolut real.a. + . Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. + x + x 2 d + x 3d + . pragurile particulare vor fi tot valori medii. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. în care se introduce apă de diferite temperaturi. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire. sau complexe (ex. termocuplele).

şanţul apărut.(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite. ca în figura de mai jos.. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 . • cu ajutorul plăcilor tactile. Prin pipăire. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa . Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. ia naştere un curent electric. cupru şi constantan. Pragul diferenţial vizual.. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată. prin pipăire cu degetul. se poate determina. ca de ex. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. printre altele... 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă. Manipulând acest buton. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100... la lumină albă sau colorată. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. astfel încât.. plăcuţele date de experimentator. după caz.. cealaltă poate fi iluminată.. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee.. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. Sensibilitatea vizuală A. 4. după grosime..2.. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care.... Abaterea se citeşte la o fantă de observare... la acţionarea unui buton. cu ajutorul unor filtre speciale.. dacă se aplică o diferenţă de temperatură).. denivelează două suprafeţe metalice lucioase. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător).. Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate. făcând astfel să apară un şanţ între ele...

în consecinţă.) la o intensitate de iluminare cunoscută. Aşadar. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora).Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). dacă sunt foarte apropiate. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. după caz) nivelul de iluminare a discului. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. deci. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). par omogene. cu fracţiuni mici. încât. B. manipulând butonul de reglaj. după sensul în care a fost modificată iluminarea). pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. După această perioadă se creşte (sau scade. până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. Acuitatea vizuală este dată. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. de regulă. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. 15 . propusă de Snellen. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). În tehnica de laborator. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură.

Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper).C.g. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. • deuteranopia determină. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. aviatori etc.o. cu un motoraş electric. de obicei. 4. îndeosebi din domeniul transporturilor). corespunzătoare celor 7 culori (r.v. un raport invers proporţional. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). Cecitatea cromatică se manifestă. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. În consecinţă. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. Prin învârtirea discului. se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. de asemenea. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). cecitatea pentru roşu şi verde. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. 16 . Se citesc abaterile. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există.).). cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni). a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite.v. fie prin scăderea sensibilităţii.3.a. în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. feroviari. în special la bărbaţi).i. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei.

îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. În forma sa simplă. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. în regiunea nazală. câmpul acestora se suprapune. Culorile galben şi albastru 17 . Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. sus.• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). roşu-roz. litere sau alte semne colorate. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. se observă că. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. unde se află reperul „0”. Cum s-a menţionat. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. Subiectul. 4. interior. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice.4. simultan. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. aşezat. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. jos). dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. roşu aprins. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). Ishihara.

în zona nazală. După un timp. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. există un punct situat la aprox. ca în cazul celei pozitive. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. De asemenea. 4. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. şi negativă. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). astfel: 18 . ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. după câteva clipe. toate culorile au un câmp mai mic. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. Prin urmare. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). în continuarea deplasării culorii. imaginea consecutiv-negativă va dispare. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Culori complementare: roşu verde. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). după care. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). când această imagine are caracteristici inverse excitantului. albastru galben. În cazul imaginilor consecutive negative. ci după o pauză de câteva secunde. timp de câteva secunde (aprox. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. după ce acţiunea excitantului a încetat.au câmpul cel mai mare. Dacă. când nu se vede nimic. ce poate fi măsurat. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. 30'') apoi se stinge. După încetarea acţiunii excitantului.5. de exemplu. începe să vadă din nou. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. la plecarea cursorului din reperul „0”.

6. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale.2 m/s la +200. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). 386. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare.6. Exemple de sunete înalte: fluieratul. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers.5 m/s la 1000). joase: basul. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul.1. ci şi simultan. Determinarea sensibilităţii auditive 4. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). în aer. la +160 cu viteza de 340 m/s. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s).Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. culoarea de contrast a galbenului este violetul. trombonul etc. piuitul. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. care creşte la temperaturi mai înalte (343. 4. Oscilaţiile acustice se propagă. de exemplu. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). ci galbenverzuiul. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor. viteza sunetului este mai mare. Aşa. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. ci pe oricare altul. În lichide. Precizări terminologice şi parametrice. vocea de soprană.000 Herţi). În cazul culorilor complementare. De exemplu. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 .

000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). a fost stabilită frecvenţa de 1.0002 bari. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. care să exprime acest raport. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. numite decibeli (dB). sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2). nivelul nul se notează cu „0” dB. În unităţi logaritmice.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). La frecvenţa de 1. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). la o presiune de 0.000 Hz. Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . În acest sens. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple.5 m. Astfel. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe.

10KHz. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz.6. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. rezultată din combinatorica armonicelor. 4. De exemplu. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. sumbru. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. strident.a. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. Prin dispozitive speciale. în principal.m. adică 400 Hz. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. ş. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. a 4-a va da un sunet pătrunzător. De exemplu. clar etc. adică 600 Hz. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă).numesc armonici (uneori octave). 200 Hz. Tonul afectiv. în general. se obiectivează în audiogramă. metalic. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei.2. se măsoară cu audiometrul. alunecător. 21 . funcţie de tărie. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive. alb. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. Deoarece audiometrele deservesc.d. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. este timbrul sunetelor. prima armonică sau fundamentala va avea. de asemenea. scopuri clinice şi nu depăşesc. caracteristica timbrului. rotund. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. iar calitatea sa variază după armonica întărită. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe.

respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 .. în consecinţă. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă.000 Hz). Dacă însă unul din tuburi este mai scurt.000 – 3. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. La această traversare oscilaţia consumă timp şi. La frecvenţele înalte. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. b) În fapt. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. Dacă tuburile sunt egale ca lungime.6. 4. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. oscilaţiile pierd din energie. care pot fi egale sau inegale între ele. subiectul localizează sursa în planul median. care.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. 110-120 dB. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. atunci când există o diferenţă de fază. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. apare senzaţia de durere. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. la creşterea în continuare a tăriei. 27 cm (circumferinţa capului. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). considerând că ar fi perfect sferic). Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m.3.

care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. difuzoare aşezate în diverse unghiuri. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. astfel. în diferite zone de pe limbă. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare.7. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă.1.2.7. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră. În afară de aceasta. Sunt stabilite. 23 . Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. unul exterior din metal. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage).intensitate aplicată fiecărei urechi. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. substanţa de receptorul olfactiv. cu ajutorul unei pipete gradate. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). apropiind sau depărtând. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ.7. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). astfel. perimetre acustice etc. 4. 4.

apăsare. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute. 4. albastru – verzui pentru roşu). Modelarea experimentală a percepţiei 4. În condiţii obişnuite de viaţă. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. După unii cercetători (E. nu dădea decât informaţii de tact. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime).8. Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari. 1881).8. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora.8. 1948). deşi imaginea retiniană rămâne constantă.8.). în special pentru obiectele familiare.1. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). S. 4. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. Figuri duble: în viaţa de toate zilele.3. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). nesemnificative pentru identificarea formei. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. cuvintele de pe pagină etc. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi). Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex.2. Ca urmare a rezultatelor obţinute. GÂNDIRE. temperatură. Percepţia mărimii: A. Obiectul. Haloway şi E. H. 24 . G. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. Bein. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. pus în palmă. De asemenea. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi.

trebuie să aprecieze care este mai mare.8. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. una mai mare şi cealaltă mai mică. dăm subiectului două bile egale ca mărime. eronat. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. acum are una mai mică decât în cealaltă. Subiectul va aprecia. 4. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. cu ochii închişi.5.4. obiectele naturale din decor etc. 4. prin palpare. După un şir de repetări. calculează etc. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe.).). dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. auz etc.). Subiectul. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. fixată de experimentator. 25 .4. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. dar având volume diferite.8. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. scrie.8. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală).6. Se notează abaterile de supra sau de subestimare. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. accelerarea şi decelerarea. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale.).

un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. privind de pe un pod o apă curgătoare. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă.1. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. 26 . 15-17 litere). în 1/10 secunde.. Mişcarea aparentă. f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. denumită fenomenul „phi” (fi). Între ele. la un moment dat pare că.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. cuvinte sau obiecte. „te deplasezi tu”. 5. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. + – etc. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. 1 minut). soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. dacă literele formează cuvinte cunoscute. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. se va observa că subiectul va percepe. cu voce tare (de la 20 la 1). Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. 50 de ori. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. aproximativ 4-6 elemente independente. respectiv aprox. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. 4–5 cm. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere.

3. în timp ce subiectul sortează nişte imagini.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică.2. iar apariţia lor să fie neregulată. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. 9) motivaţie (Baker.sau două persoane citesc texte diferite. 5. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). 2) intervalul dintre ele. 5. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului. 5) factorii de ambianţă. în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). În final. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. Praga etc. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate.4. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). alţii mai greu (sunt mai rigizi). unii oameni fac acest transfer uşor. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar. 1960). 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. 3) mărimea semnalului. 8) stimulii externi neaşteptaţi. Proba se desfăşura în 1-2 ore. care este în fapt sarcină de detecţie. 5. Sterzinger. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. 27 . 4) cunoaşterea rezultatelor. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. e) Probe speciale de atenţie.

MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. au reuşit. cine scoate cărbuni din pământ etc. în final. L. 6. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. formă. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. culori: de exemplu. Subiecţii. în succesiunea lor logică (de ex. pentru a constitui o povestire logică. „ras” pe cele uşoare etc. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. deci artificiale. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. printr-un radical ce se regăseşte. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. adeseori.2. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. care nu cunoşteau scrierea chineză.1. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista.2. masă etc. spre exemplu. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. foc stins.1. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. o disjuncţie: copiii. variind ca mărime în toate caracterele compuse. în scrierea chineză. C. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti.6. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. pădure. apă). cuvântul „lemn” este exprimat.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. c) Ordonarea unor noţiuni disparate.). De exemplu. casă în flăcări.: pompieri – chibrit. 28 .

Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al.2. Ca să iasă afară.6. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. urcă în fiecare zi câte 5 m.2. sau. pe această bază. 6. pasăre …?).5.1.: pisică – şoarece. Cât vor costa 10 ouă. originalitatea. pisică – păr. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). 4. iarnă – ?. 9. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea.. ploaie – zăpadă etc. 5. 11. copii la săniuş.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. 9. 6.3. vară – ploaie. 7. 6. capacitatea de esenţializare etc. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?).2. a şirului (de ex. 12). Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. 8.:2. flexibilitatea. elaborarea. 8. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. 10. 7. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative. iarbă – copac. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. 6. 10 … .2. Roşca).4. tipul de gândire etc. E.2. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. 29 . un melc a căzut într-o fântână de 20 m. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. 10 …. 7. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex.: un cocoş care înoată pe un lac. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. 8. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. 14. etc.). P. Vasile şi eu”. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.

soroc. nepreveniţi. fericire. De asemenea. somn. club. Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. Subiecţii. – cu frecvenţă înaltă.v. sau pronunţate oral (cu vocea sau. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). şoc etc. cu cel mai scăzut (consoane corelative). 7. bogăţia lexicală.2. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. faţă de cea clasică. Experimentul a. ca: vot. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). interogaţie. silitor etc. fisc. asociaţii repetate. firimitură. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. şef.). de preferat. asociaţii forţate. timbru. topor etc. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. scrierea automată etc. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. mult.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. tonul categoric etc. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. 8. ca: şah. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). – cu frecvenţă mijlocie. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . Dintre acestea. var. cu grad scăzut (consoane disjunctive)... cu înregistrare pe bandă magnetică).). a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). asociaţii în lanţ. lot. ca: holtei. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). debit şi nivel de intensitate).

după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. iar N numărul stimulilor. Nicolae Lungu. Bucureşti. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre.vol 1 şi 2.pronunţare / expunere. Mnemometrele. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. Performanţa se apreciază prin relaţia R. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. 2005. Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. în materie. 31 .e reprezintă recunoaşteri eronate. Editura Fundaţiei România de Mâine. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. figuri de bărbaţi sau femei). Editura Fundaţiei România de Mâine. a martorilor etc. cuvinte etc. silabe. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). Bucureşti. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. să-l recunoască (memorie senzorială). Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. pod-camfor). Fundamentele psihologiei. Se notează fie numărul erorilor. R. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). Teorie şi practică în psihodiagnoză. astfel. iniţiate de Ebbinghaus. Bucureşti. Mihai Golu. 2005. fie numărul de intervenţii necesare. e/N unde R.c sunt recunoaşteri corecte. Editura Fundaţiei România de Mâine. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 3. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. 2006. după o perioadă de timp. găină-ou) şi fără sens (de ex. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Psihologie experimentală. litere. 2. Mihaela Minulescu. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat.c – R.

Bucureşti. 2006. 32 . Editura Fundaţiei România de Mâine. Grigore Nicola. Istoria psihologiei.4.

Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. 1. antropogenetică şi ontogenetică.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. I. 1 . Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. II. drd. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. În urma parcurgerii cursului. Îşi propune. FACTORI DE MEDIU. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. de asemenea.

Birch. Birch. p.55 Bouchardi& McGue 1981 0. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator . S. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene. 1999. altele sunt recesive. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice.77 0. Hayward. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale.94 0.76 0. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat.72 0. respectiv căruia dintre factori. p. în cadrul studiilor pe animale. a existat o problematică controversată în psihologie. se foloseşte încrucişarea selectivă.91 0. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. unele sunt dominante.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali).86 0.77 0. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. Din 1869.51 Burt 1966 0. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. având o zestre genetică identică. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni.60 2 . începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. de preferinţă gemeni.41). Hayward.67 064 Shields 1962 0. 1999.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. S.

decât cu cei ai părintilor adoptivi.22 0. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. 3 .42 0.• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună.47 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră.24 0.

Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. Smith.1977 si Horn. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. este de 0. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0. 1999). un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. 4 . Atkinson. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. DJ.• primele studii (Burks.Birch. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei.Bem. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. EE. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. 1928.5.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei.13/0. 1979). • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. S. R C. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate.Hayward. poate fi atribuit diferenţelor genetice. Atkinson. • În general. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. care locuiesc împreună. Leahy. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. 2002). • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior.

O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. D J. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. 1978. 2002). Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. Atkinson.1977. E E. DeFries. Scarr. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . • interacţiunea proactivă. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. ambientul. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. 1988). atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. • interacţiunea evocativă. cu final deschis. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. Selman. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. Damon. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică.1980 Youniss & Volpe 1978). R C. Lohelin. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. 2.Atkinson.Bem. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. Smith. 1977. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul.

1973. Kelley. Ca să explice comportamentul. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. efort sau ambele). care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. Weiner. 6 . preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. 1958. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. respectiv. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. zilnice privind cauzele comportamentului. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. Heider. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. De exemplu. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles.sociale din viaţa de zi cu zi. (Berndt & Heller. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană).

Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. iniţial psihanalist.Iniţial. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. • Comportamentul de evitare. M. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. • Comportament ambivalent. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. În acelaşi timp. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. • Comportamentul de siguranţă. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. III. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969.

ID. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. pag.Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale . ID. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat.. Allport . EGO. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. 8 .1998. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. W. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. EGO.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa.) element stabil al conduitei unei persoane. Lefrancois.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. Erikson.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. muşcatul. G.. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(.

intimitate versus izolare Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. sexualitatea Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt reproducere versus autoconstrucţie Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă 9 . Psihologia varstelor. prietenia. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. cooperarea.individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. 2003). a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 3 ani la 6 ani 6 la 12 5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă corespunde confictului între construierea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“.

mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. capacităţilor. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. În consecinţă. 198).“ 8 perioada bătrâneţii criza generată de pendularea între integritate şi disperare axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. psihic şi psihosocial. moral-spirituală. negativă şi incertă respectiv . Mitrofan. de asemenea. C. 1993 pag. spiritual.Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. Ciupercă. criteriul fiind autopercepţia.criza de identitate. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. de a muri Construirea identităţii. Golu. mediul familial şi grupul de prieteni. felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. psihosexuală. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. vocaţională. personalitatea individului (I. cu înfăţişarea exterioară. 2002). Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii.fizic. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. 10 . Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ.

într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. 2003). Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. de rasă. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. el experimentează creşteri corporale rapide. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. apreciază Erikson. gradul de conformism. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. care sunt. reamintindu-ne că în contemporaneitate. sociabilitate. creativitate. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. Dezvoltarea sensului identităţii. de asemenea. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. El caută confirmări din partea colegilor. acum. persoană. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . naţionalitate. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. profesiune etc. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare.

identificarea este mai pasională şi facilă. mai încrezători. perioada în care. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. dacă modelul matern este modern. mai abrupt sau mai lin. moderne. 12 . Mitorofan . mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. Mitrofan . Mitrofan. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. El începe să sesizeze tendinţe. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. 223). • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine.(Rosenberg. de surpriză şi de reprimare. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. poate manifesta frică sau chiar repulsie. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. Mitrofan. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. un amestec de atracţie. exuberanţi. E. De asemenea. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. impulsuri uneori imperioase. Şchiopu. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. Verza. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. calmi şi chiar fericiţi. N. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. 1994. pag 31). dorinţe. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. pag. necomplexate (C. 1965). 2000. Dacă modelul matern este tradiţional. N. Ciupercă. relaxaţi. mai labil şi mai puţin informat. pag 31). structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. de tranziţie.183). Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. protectori. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. 1997 pag. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. 1994. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U.

nu numai în plan economic. Modele de boli psihosomatice. Creşterea mortalităţii după anul 1991. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. În România. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. dar continuu. este o categorie socială vulnerabilă. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. născute după 1989. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr.6 ani decât cea masculină (66. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. Populaţia „vârstei a treia” (4.2 ani). de îmbătrânire demografică. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. privitor la speranţa de viaţă. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate. 3. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. în continuă creştere numerică. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996.7 ani.7 ani) mai mare cu 7. Studii longitudinale. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate.1 în 1996. dar şi social şi psihosocial“. de îmbătrânire demografică.2 milioane). conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. • În România. dar continuu. în special la vârstele adulte. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate.2. 13 . trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. determinat în principal de scăderea natalităţii. În mai puţin de două decenii. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005.1 ani)“. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere.

O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Şchiopu. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. psihologice şi sociale (U. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. 1997). Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. 2003). de asemenea. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Alzheimer. Această reacţie este foarte frecventă. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . 1988). a organizării de zi cu zi a activităţilor. arterioscleroza cerebrală (B. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. de natură fiziologică. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. în concluzie. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. căci el se va afla acasă.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. precum şi de condiţiile de mediu. H Shulman şi R. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Berman. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Verza. E. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. De asemenea. unele adaptări. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale.

ci au slăbit. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). dintre cei care s-au adaptat. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. Încă din anii 1940. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. nelinişte. anxietatea şi mânia. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. furie şi spirit de competiţie. De asemenea. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. factori care măresc şansa de arteroscleroză. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. retraşi şi depresivi. în timp ce. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). erau vulnerabili la infecţii. Recent. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. Studiind copii instituţionalizaţi. Bolile psihosomatice. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . emoţiile negative – cum ar fi depresia. nerăbdare. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane.

Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. Rushton. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. comparativ cu cei de tip B. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). Russell & Wells.1984): 16 . Mai mult. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. 1986).1989. prin experimentul făcut. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. sunt mai agresivi în jocuri. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. asupra acestui tip de personalitate. (Vega-Lahr & Field. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine.tip A (de exemplu. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. observaţi în contextul general al clasei. Mattheus şi Angulo 1980. deşi se presupune că este corect. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. frecatul mâinilor. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. 1969). Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. acest copil are spirit de competiţie.

barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. ci şi propriile gene. finanţe. şi status înalt. În studiul efectuat de Buss. Larsen. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. Barbaţii caută partenere mai tinere. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). Femelele caută parteneri mai în vârstă.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase).Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. Atracţia nu este limitată la sexul opus. Masculul caută femele fertile.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. ambiţie). Dintr-o perspectivă evolutivă. respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. • rapid excitat de erotismul vizual . 17 . frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic.

Bucureşti. Bucureşti. Ann Birch. Bucureşti. Psihologia personalităţii. • tandreţe. Diferenţe interindividuale. 2006. Martha C. Whiteman.Bem. Atkinson. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Trăsături. 4. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. 2002. cauze. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. C. Sheila Hayward. E. Gratiela Sion. Psihologia vârstelor. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». Gerald Matthews. Editura Tehnică. • agreabilitate. D. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Bucureşti. Conform studiilor amintite. Editura Tehnică. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. Iaşi. R. • blândeţe. • stabilitate emoţională. Ian J. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. consecinţe. 2005. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. RL. Editura Polirom. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1999. 2. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. 18 . 2005 3. Editura Fundaţiei România de Mâine. J. Deary.Atkinson. propusă de Gangestad (1989). 5. • personalitate plăcută. Psihologia personalitatii. Smith.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. Introducere în psihologie. Mihaela Corina Ţutu. E.

Allport. 2002. Gordon W. Personalitatea. 7. Bucureşti. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Polirom. Iaşi. Ion Dafinoiu. Metode calitative de abordare. Editura Didactică şi Pedagogică.1991. 19 .6.