Sistemul financiar international

'Ordinea nu este o restrictie impusa societatii din afara, ci este o stare de echilibru creata din interiorul ei.' Ortega y Gasset SISTEMUL FINANCIAR INTERNATIONAL
Dezvoltarea economiilor nationale, formarea economiei mondiale ca sistem, expansiunea si diversificarea formelor de comert si cooperare internationala, amplificarea si diversificarea relatiilor Financiare si financiare internationale au condus la aparitia Sistemului Financiar International. Dezvoltat cu precadere dupa cel de-al doilea razboi mondial dupa ce a luat amploare fenomenul de institutionalizare, Sistemul Financiar International evoluat continuu, confruntandu-se de nenumarate ori cu crize si reformari profunde, care au dus in cele din urma la aparitia si proliferarea unor aranjamente Financiare regionale, ca alternativa la acest sistem.

Evolutia Sistemului Financiar International Pana dupa cel de-al doilea razboi mondial relatiile financiare intre tari aveau un caracter preponderent bilateral, neputandu-se vorbi deocamdata de un Sistem Financiar International si de necesitatea adoptarii unor reglementari in domeniu universal aplicabile tuturor tarilor participante la acest sistem. Odata cu infiintarea Fondului Financiar International si al Bancii Mondiale (Bretton Woods 1945) s-a adus in discutie de catre tarile participante si necesitatea adoptarii unor reglementari comune in domeniul relatiilor financiar valutare internationale. Practic din acel moment Sistemul Financiar International era creat prin adoptarea primelor reglementari comune. Sistemul Financiar International poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme si tehnici, convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate menite sa coordoneze si sa organizeze comportamentul tarilor membre in domeniul fluxurilor financiare si monetare internationale generate de derularea unor operatiuni comerciale sau necomerciale internationale. Sistemul Financiar International poate fi privit si ca ansamblul de piete, institutii si fluxuri financiare menit sa asigure deplasarea in timp si in spatiu a resurselor de capital de la cei care le detin (creditorii sau investitorii internationali) catre cei care au nevoie de acestea.

Obiectivul esential al Sistemului Financiar International a fost sa asigure prin intermediul mecanismelor valutare evolutia echilibrata, armonioasa si echitabila a relatiilor economice intre statele lumii, in scopul dezvoltarii economice a fiecarei tari in parte si a economiei mondiale in ansamblul sau. Inca de la crearea SMI, acest realizarea acestui obiectiv a avut in prim plan interesul si pozitia dominanta a Statelor Unite care si858h79i a asumat un rol central in configurarea si dezvoltarea acestuia. In momentul initial principiile care au stat la baza functionarii acestui sistem erau: - Sistemul Financiar International era un sistem deschis tuturor statelor lumii care in prealabil recunosteau si acceptau drepturile si obligatiile inscrise in statutul FMI (cu alte cuvinte calitatea de participant la acest sistem era legata de calitatea de membru FMI); - Etalonul care sta la baza acestui sistem era aurul (mai exact pretul in dolari a acestuia); - Fiecare stat membru al acestui sistem era obligat sa asigure o stabilitate a monedelor aflate in circulatie. Aceasta stabilitate generalizata presupunea definirea paritatii monedei nationale in raport de o cantitate determinata de aur sau fata de dolar, urmand ca in timp evolutia cursului de schimb intre moneda tarii respective si etalonul ales sa se incadreze intr-o banda de variatie cu marja ingusta (initial +/- 1%, marindu-se apoi la +/- 2.25%); - Sistemul a pornit cu o convertibilitate deplina a dolarului, celelalte monede putand fi schimbate numai prin intermediul dolarului (crossing rate). Atunci cand apareau dezechilibre majore la nivelul uneia dintre tarile membre, se intervenea activ si generalizat pentru stabilizarea situatiei si readucerea monedei in interiorul benzii de variatie. Interventia presupunea cumpararea sau vanzarea de dolari pe piata valutara sau retragerea / emisiunea de moneda nationala; - Statele participante erau obligate sa-si creeze o rezerva internationala corespunzatoare cu nevoile de valuta de pe piata interna, in asa fel incat sa fie asigurata o deplina stabilitate a sistemului; - In plus de conditia legata de activele de rezerva, tarile membre trebuia sa urmareasca in permanenta obtinerea unei balante echilibrate care sa reduca din presiunile asupra cursului de schimb care ar putea destabiliza sistemul.

Desi a rezistat mai bine de douazeci de ani in aceasta forma configurata initial, Sistemul Financiar International s-a confruntat cu crize profunde in preajma anilor 70, aceste crize fiind generate fie de principiile care stateau la baza functionarii sistemului fie faptului ca acesta nu mai raspundea la modificarile structurale din economia mondiala. Faptul ca sistemul era legat de dolar si fiecare tara cauta sa-si consolideze activele de rezerva, a generat masive acumulari de dolari la nivelul bancilor centrale (in special cele europene), pe fondul unei politici monetare relaxate promovate de SUA (care de multe ori a preferat finantarea deficitelor interne sau externe prin emisiunea de moneda fapt ce a diminuat treptat increderea participantilor la sistem in moneda americana). In felul acesta s-a ajuns (in mare parte din cauza SUA) la situatia in care masa de dolari emisa de-a lungul timpului sa se localizeze in bancile centrale europene (nevoite sa sustina prin cumparare de dolari paritatea constanta a monedei lor nationale fata de moneda americana). Aceste banci, influentate de politica monetara fragila promovata de SUA, au preferat schimbarea in timp a dolarilor contra unor active de rezerva mai sigure (aur), astfel ca SUA s-a confruntat intr-o perioada relativ scurta de timp cu o scadere dramatica a rezervelor sale de aur (care in mai putin de 20 de ani s-a diminuat la jumatate). In plus, monedele europene au devenit din ce in ce mai puternice, amenintand pozitia dolarului. Criza aurului care a scindat piata financiara internationala si a dus la aparitia unor piete paralele puternic dereglementate piata eurovalutelor a constituit un alt factor destabilizator al sistemului creat la Bretton Woods. Ca urmare, incepand cu 1971 statele participante la Sistemul Financiar International au renuntat la fixitatea cursului de schimb, instituind dupa aceasta perioada devalorizarea monedelor nationale. In conditiile flotarii libere a cursului de schimb, foarte multe tari s-au confruntat cu puternice dezechilibre in balanta de plati, fapt ce a condus pana la urma la o reconsiderare a optiunii pentru cursul liber. Astfel ca dupa caderea acestui sistem unele tari au incercat diferite aranjamente la nivel regional (Europa, Africa) sau au dezvoltat o serie de regimuri valutare hibride care combinau caracteristici ale cursului fix cu cele ale cursului liber. In prezent aceste aranjamente monetare la nivel local sau regional coexista Sistemului Financiar International care a suferit intre timp o serie de modificari si reformari: a fost eliminat aurul si dolarul din pozitia de etalon a sistemului, au fost introduse drepturile speciale de tragere (DST) ca etalon al sistemului, s-a introdus libertatea fiecarei tari de a-si alege regimul monetar / valutar propriu (inclusiv flotarea libera), s-a introdus posibilitatea adoptarii unei convertibilitati depline sau partiale in raport cu celelalte valute.

Dolarizarea n cadrul Sistemului Financiar Internaional

Fiecare ar are propria sa moneda naional; existena acesteia este considerat, adesea, un atribut al suveranitii statului respectiv. Cu toate acestea, sunt frecvente situaiile n care rezidenii unei ri utilizeaz alte monede (mai puternice) dect moneda naional pentru achiziionarea de bunuri, realizarea de investiii sau economisire n interiorul rii ai crei rezideni sunt. Aceste monede strine preiau o parte din atribuiile monedei locale, n interiorul arii de emisiune a acesteia, devenind astfel mijloc de schimb, unitate de cont, moned de rezerv, msura a valorii etc. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de dolarizare. Dolarizarea, ca proces, const n utilizarea i deinerea de ctre rezidenii unei ri de active i monede strine (inclusiv depozite n moned strin ale rezidenilor la bncile autohtone). Dolarizarea vizeaz toate situaiile n care rezidenii unei ri substituie, total sau parial moned emis de ara ai crei rezideni sunt cu o alta moned strain. (nu numai cu dolarul american aa cum s-ar putea ntelege din denumirea acestui fenomen). De regul moneda substituent este o moned puternic care deine un rol semnificativ pe plan internaional. Dolarizarea poate mbraca forme diferite i amplitudini diferite n cadrul unei economii naionale. Gradul de dolarizare se apreciaz printr-un indicator rata de dolarizare - calculat ca raport ntre deinerile de devize ale rezidenilor i masa monetar a unei ri (agregatul M2 sau M3). n principiu, rata de dolarizare msoara gradul de substituire a monedei naionale cu monede straine. Motivaiile care stau la baza dolarizrii vizeaz, n principal: Situaia economic nefavorabil a multor state, instabilitatea pieelor valutare i nivele ridicate ale inflaiei dintr-un numar mare de state (n special ri n curs de dezvoltare i n rile n tranziie) erodeaz puterea de cumparare a monedei naionale i diminueaz ncrederea rezidenilor n propria moned; acetia se vor orienta spre alte monede, mai puternice, ca moned de denominare a activelor lor financiare sau depozitelor bancare. Un exemplu n acest sens este America Latin. Diversificarea portofoliului (frecvent ntlnit n rile dezvoltate); Realizarea de avantaje din utilizarea monedei, mai stabile, a altei ri i participarea la drepturile de segniorage; creterea valorii i importanei monedei unei ri prin nlocuirea sa total sau parial, n mod oficial, de ctre autoritile competente cu o moneda forte. De cele mai multe ori, pentru autoritile statelor n curs de dezvoltare este 'mai comod' s evite sau s elimine efectele negative ale anumitor conjuncturi economice, instabilitatea / crizele financiare sau valutare, nu prin msuri de ajustare structural, ci prin nlocuirea oficial a monedei naionale cu o alt moned forte (aceti determinani se afl la baza dolarizrii oficiale).

Analiza determinanilor dolarizarii nu ar putea fi complet fr luarea n considerare i a urmatorului aspect: modul n care a fost conceput sistemul monetar internaional de la Bretton Woods a ncurajat dolarizarea. Utilizarea dolarului american ca principal moned de rezerv, legarea tuturor cursurilor monedelor participante la sistem de dolar, obligaia statelor participante de a interveni pentru evita variaii ale cursului monedelor lor fa de dolar sunt tot attea elemente care au susinut artificial importana dolarului pe plan mondial i l-au propulsat ca moneda central a

sistemului. n aceste condiii tot mai multe state i rezidenii lor s-au orientat spre utilizarea dolarului american ca un substituent eficient al monedei lor oficiale. Chiar i dup cderea sistemului de la Bretton Woods, dolarul american a continuat s fie 'motorul' dolarizrii n multe state, dei locul sau a fost serios ameninat de alte monede puternice care au reuit s se impun pe plan mondial, cum ar fi: marca german, lira sterlina, yenul japonez, francu elveian i moneda european EURO. Dolarizarea poate mbraca dou forme:

- Dolarizarea neoficial; - Dolarizarea oficial.

Dolarizarea neoficial se manifest atunci cnd rezidenii unei ri au o parte din activele lor financiare i monetare denominate ntr-o moned strain care nu este considerat moneda naional, oficial a rii respective ('Legal tender', engl. orig.). Dolarizarea neoficial este un fenomen determinat de motivaii specifice fiecrui individ sau firm i nu este rezultatul unei decizii oficiale adoptate de autoritile statului n care se manifest acest proces. Dolarizarea neoficial se poate manifesta sub urmtoarele forme:

Active financiare (obligaiuni, aciuni etc.) i active nemonetare denominate n moned strin; Deineri de sume 'cash' n moned strin ; Depozite n moned strin la bncile locale; Depozite n moned strin la banci din afara rii ai crei rezideni sunt posesorii acestora.

Dolarizarea neoficial este frecvent ntlnit i amploarea acestui fenomen este considerabil. Un studiu realizat de FMI n 1999 indica faptul ca:

n 1995, 18 state membre FMI se confruntau cu nivele extrem de ridicate de peste 30% ale dolarizrii neoficiale (nivelul mediu de dolarizare pentru aceste state fiind de 45%); 34 de state nregistrau nivele moderate ale dolarizrii - o rata medie a dolarizarii de 16%; dolarizarea neoficial nu mai este un fenomen specific doar rilor n curs de dezvoltare, ci afecteaz i ri dezvoltate: n Grecia rata dolarizarii neoficiale a atins, n 1996, 22%, iar n Marea Britanie aprox. 15%; n 1995, ntre 50% i 70% din stocul de dolari americani circulau n afara SUA. Aceste cifre referitoare la circulaia bancnotelor americane n afara granielor SUA sunt confirmate de un studiu realizat n 1996 i 1997 de ctre FED; acest studiu constat c dintr-un volum de 480 mld. dolari SUA n circulatie, circa 300 mld. circulau n afara granielor SUA.

Alte studii realizate de FED arat c rile cu nivelele cele mai ridicate ale dolarizrii neoficiale sunt (1995-1998): Bolivia (circa 80%) i Rusia unde nivelul deinerilor de dolari se ridic la 40 mld. n 2000, cifr care depete deinerile n ruble (bancnote n circulaie i depozite). Aceste studii indic faptul c dolarul american continua s dein un rol esenial n procesul de dolarizare neoficial. Dolarizarea oficial presupune adoptarea de ctre un stat a unei monede strine ca moned oficial a statului respectiv. Dolarizarea oficial se poate materializa sub dou forme: Dolarizarea oficial complet care presupune eliminarea, n mod oficial, de ctre un stat X a monedei sale naionale i nlocuirea sa cu o moneda statului Y care devine astfel moneda oficial a statului X. Aceast form de dolarizare mai poate fi definit ca realizarea de ctre statul X a unei uniuni monetare complete cu un alt stat Y a crui moned devine moneda oficial n cadrul acestei uniuni, moneda statului X fiind complet eliminat. n cadrul acestei forme de dolarizare oficial, emisiunea monetar este realizat doar de statul Y (a crui moned devine moneda oficial a altor state), statul X neavnd acest drept. Sistemele bi-monetare care presupun adoptarea de ctre autoritile unui stat a monedei altui stat care devine moneda oficial alturi de moneda naional a statului respectiv. Cele dou monede sunt considerate monede oficiale, circulnd n paralel i avnd aceleai roluri i statut legal. Emisiunea monetar se face astfel: statul care se 'dolarizeaz' i pstreaz dreptul de emisiune pentru propria moned, dar emisiunea celeilalte monede oficiale (moneda strin adoptat ca moned oficial) este responsabilitatea altui stat. Indiferent de maniera n care se realizeaz dolarizarea oficial, statul care adopt o moned strin ca moned oficial nu dobndete dreptul de emisiune al acesteia; de asemenea statul care se dolarizeaz nu poate conduce independent politica monetar, ci aceste responsabiliti sunt preluate total sau parial de ctre statul emitent al monedei respective. n funcie de acordul intervenit ntre statele participante la aceste mecanisme, pot exista i excepii de la aceste principii: astfel, Panama, ar a crei moned oficial este dolarul american, are dreptul s emit moneda, dar emite dolari americani, dar acest proces este strict supravegheat de autoritile SUA. Emisiunea de moned de ctre ara a crei moned este utilizat ca moneda oficial n alt stat se va face la cererea acestuia din urm pe baza activelor de rezerv (valut, DST, etc.) deinute de statul dolarizat i depuse ca garanii la baca central de emisiune a monedei respective. Din acest punct de vedere acest sistem funcioneaz ntr-o manier similar cu Consiliul Monetar: emisiunile monetare se vor face numai pe baza i n limita rezervelor valutare oficiale ale rii solicitante (statul cu economie dolarizat). n mod normal, rile cu economii dolarizate, chiar dac nu pot emite moneda oficial i nu i pot conduce independent politica monetar, pot primi drepturi de segniorage de la ara care emite moneda respectiv. Aceste drepturi de segniorage pot fi calculate ca procent din valoarea fiecarei noi emisiuni de moned sau ca procent numai din valoarea emisiunilor de moned realizate la cererea i pe contul su. De asemenea, sunt extrem de frecvente situaiile n care nu intervine partajarea drepturilor de segniorage, ntreaga valoare a acestora fiind reinut de ctre ara a crei moned este utilizat ca moned oficial n alt stat. Dolarizarea include i situaiile n care un stat adopt nu doar o moned strin, ci chiar dou sau mai multe, ca monede oficiale. Singura situaie de acest gen a fost

ntlnit n Andora, unde a funcionat dolarizarea oficial complet pn n 1999 cnd au avut statut de moneda legal dou monede: francul francez i peseta spaniol (din 1999 au fost nlocuite de EURO). n 1999, conform datelor FMI, erau 28 de ri, cu o populaie total de 10,5 milioane locuitori, n care se ntlnea dolarizarea oficial complet: Andorra, Insulele Cook, Cipru, Groenlanda, Guam, Kiribati, Lichenstein, Ile Marshall, Panama, San Marino, etc. ase dintre aceste ri erau membre FMI: Kiribati, insulele Marshall, Micronesia, Palau, Panama i San Mrino. n unele dintre aceste 28 de ri, dolarizarea oficial este o realitate nca din secolul 19 sau chiar din secolul 13: Guam din 1898, Andora din 1278, Monaco din 1865, Puerto Rico din 1899. Monedele utilizate de aceste ri ca nlocuitor oficial al monedelor naionale sunt: francul francez, francul elveian, dolarul american, lira sterlin, dolarul australian. n 1999 dolarizarea oficial sub forma sistemelor bi-monetare exista n 13 state: Bahamas, Bhutan, Bosnia Hertegovina, Brunei, Cambodgia, Laos, Lesoto, Liberia, Luxemburg, Namibia, Tadjikistan. Aa cum se poate observa din situaiile statistice prezentate mai sus, dimensiunea dolarizrii oficiale este relativ redus comparativ cu cea a dolarizarii neoficiale. Principala explicaie a acestei evoluii difereniate a dolarizrii oficiale fa de cea neoficial deriv din raiuni politice: moneda naional este considerat un atribut important al suveranitii unui stat. Aceasta, coroborat cu faptul c dolarizarea oficial este o decizie de natura politic, adoptat de autoritile unui stat, reticena acestora n a nlocui moneda naional este mult mai pronunat dect la nivelul indivizilor, limitnd astfel dimensiunea dolarizarii oficiale. Interesul pentru cest tip de dolarizare (i totodat decizie de politic monetar) a crescut dupa crizele financiare din America Latin din 1998-1999, cnd ri ca Argentina, Brazilia etc. au luat n considerare posibilitatea dolarizrii economiilor lor. rile n care exist dolarizare oficial, sunt n general economii cu grad ridicat de deschidere spre exterior. Costurile dolarizrii oficiale includ costuri pentru ara care adopt dolarizarea oficial i costuri pentru ara a crei moned este adoptat ca moned oficial a altui stat. n prima categorie se includ: Pierderea independenei conducerii politicii monetare i a politicii cursului de schimb; Costuri ridicate i pierderea drepturilor de segniorage de ctre statele cu economii dolarizate ca urmare a nlocuirii monedei lor naionale cu o alta i a pierderii drepturilor de emisiune a noii monede oficiale. Costul total n termeni brui ai dolarizrii oficiale, cuprinzand costurile efective aprute ca urmare a nlocuirii efective, n circulaie, a vechii monede cu noua moned oficial, este estimat la circa 8% din PIB n 1976 i la circa 4,6 %, n medie ntre 19911997. n termeni de fluxuri, costurile dolarizrii oficiale (calculate ca pierderi

anuale din segniorage i devierea acestor venituri din segniorage dinspre autoritile rii dolarizate ctre o autoritate monetar strain) sunt estimate la un nivel mediu, ntre 1991-1997, de 2,3% din PIB. Costuri legate de diminuarea sau pierderea de ctre banca central a rii dolarizate a rolului de creditor de ultim instan. Costuri legate de legarea ciclului economie dolarizate de ciclul economic din ara a crei moned este adoptat ca moned oficial; Pentru ara a crei moned este adoptat ca moneda oficial a altui stat apar urmatoarele categorii de costuri: Costuri economice, cum ar fi: partajarea drepturilor de segniorage, dificulti legate de controlul monedei care circul n afara granielor naionale, sensibilitate crescut la evoluiile nefavorabile nregistrate n exterior, posibilitatea ca rile dolarizate s renune la moneda strin adoptat ca moned oficial i s revin la vechea moned (posibilitatea apariiei de presiuni inflaioniste ca urmare a volumului mare de moneda care se va rentoarce din economia dolarizat) etc.; Costuri politice legate de posibilitatea exercitrii de ctre economiile dolarizate de presiuni politice asupra sa; Avantajele dolarizrii oficiale pentru economiile dolarizate includ: Reducerea riscului valutar i a riscului de inflaie (sau chiar eliminarea lor); Reducerea presiunilor de cretere a rezervelor valutare; Reducerea riscului de ar; Eliminarea sau reducerea crizelor legate de balanele de pli. Pentru rile a cror moned este adoptat ca moned oficial n alt stat principalele beneficii rezid n: Controlul asupra mecanismelor economice ale altor state; Extinderea importanei monedei lor pe plan international. n ciuda criticilor i a msurilor luate pentru a limita acest fenomen, dolarizarea reprezint un fenomen natural dictat de ncrederea sporit a oamenilor ntr-o moned strin cu un impact deosebit asupra adncirii gradului de integrare a pieelor monetare i valutare internaionale.

Globalizarea pietelor financiare internationale

Originalitatea anilor '80 rezida in integrarea financiara mondiala care permitea capitalurilor sa aiba un grad ridicat de mobilitate intre toate pietele financiare din lume, globalizarea financiara presupunand crearea unei piete unice a capitalurilor care sa functioneze la nivel planetar. Fiind strans legata de procesul globalizarii schimburilor de bunuri si servicii, globalizarea a fost mai 'brutala' si mai importanta in domeniul financiar.

Globalizarea nu este un fenomen contemporan. De decenii intregi, tarile si firmele occidentale isi desfasoara activitatea intr-o economie planetara. Astfel, este dificila identificarea inceputurilor globalizarii financiare, pe care se sprijina globalizarea economiei. Este suficient sa amintim rolul bancherilor italieni in Europa Renasterii, importanta avuta in secolul XIX de capitalurile engleze si franceze in lume, in special in imperiile coloniale si in Rusia, precum si influenta miscarilor de capitaluri americane in urma crizei din 1929. Dupa al doilea razboi mondial, sistemul monetar si financiar international ale carui coordonate au fost stabilite la Bretton Woods a reprezentat un ansamblu coerent de norme si tehnici, acceptate de state, care consacra hegemonia SUA. Din 1945 si pana la sfarsitul deceniului '60, planeta a trait, ca reactie la dezordinea din anii '30, sub un 'regim financiar administrat': paritati fixe in jurul dolarului convertibil in aur, piete financiare compartimentate si cu acces restrans, dominate de banci. In timpul deceniului '70 fluxurile de capitaluri au atins noi dimensiuni. La originea acestei schimbari stau numeroase cauze: mai multe rupturi in sistemul monetar si financiar international, inovatiile financiare, o miscare generalizata de liberalizare si globalizrea economiei. Sistemul de la Bretton Woods poarta de la inceput germenii esecului sau viitor datorita caracterului sau inadaptabil, daca nu irational. Deoarece comertul mondial si economia mondiala cereau un volum crescand de semne monetare, aparea urmatoarea dilema: daca balanta de pltti a SUA - moneda acesteia, dolarul, avand rol de moneda etalon, de rezerva si de plata pe plan international - este deficitara, lumea risca sa nu mai aiba lichiditati si sa apara deflatia; deficitul balantei de plati americane era deci un rau necesar, dar cresterea masei monetare care rezulta nu putea decat sa compromita increderea initiala in dolar. Treptat, deficitul inregistreaza valori foarte mari, el raspunzand cererii mari de dolari pe plan international. Este momentul cand se amplifica solicitarile bancilor centrale adresate Sistemului Federal de Rezerve al SUA de convertire in dolari a sumelor detinute. Se produce astfel o diminuare a rezervei oficiale de aur de la 24,6 mld. USD in 1944 la 16,6 mld. in 1968 (fuga aurului), fapt care slabeste increderea detinatorilor de dolari, determinandu-i sa-i converteasca in alte monede, sa-i plaseze in operatiuni speculative sau sa cumpere aur. Are loc afirmarea altor monede: yen, marca germana. In acest context, prima ruptura se produce odata cu suspendarea oficiala a convertibilitatii in aur a dolarului (15 august 1971), precum si cu abandonul paritatilor fixe si adoptarea cursurilor flotante (1973). Fluctuatia monedelor va da curs liber miscarilor speculative de capitaluri in cautarea de plasamente temporare remuneratoare. Treptat, statele au pierdut controlul monedelor. Totusi, in 1983, rezervele de schimb detinute de cele mai mari cinci banci centrale (SUA, Regatul Unit, Germania, Japonia si Elvetia) erau inca de trei ori mai mari decat volumul zilnic al tranzactiilor. Astazi insa raportul s-a inversat. Abandonarea sistemului de la Bretton Woods provoaca o alta ruptura care tine de natura insasi a monedei: aceasta devine o simpla marfa; isi schimba statutul, devenind un activ oarecare schimbat pe piete. Acest lucru provoaca valul seismic al inovatiilor financiare. Acestor probleme institutionale li s-au adaugat grave dezechilibre, surse de noi incertitudini: - socurile petroliere din 1973 74 si 1979 80, socul dolarului, dezechilibrele comerciale care au urmat acestor socuri, indatorarea tarilor dezvoltate -

datoria lor publica a crescut cu 9% pe an intre 1980 si 1982, criza datoriei externe in multe tari din Lumii a treia. Datorita acestor dezechilibre, variabilele financiare - rata dobanzii, cursul de schimb, cursul valorilor mobiliare - au cunoscut fluctuatii importante. Liberalizarea financiara se bazeaza pe regula celor trei 'D': dereglementare, dezintermediere, deschidere. La sfarsitul anilor '70 apare in SUA fenomenul de dereglementare care avea ca obiect largirea libertatii de a inova si de a intreprinde intr-un sistem de o concurenta pura, prin atenuarea sau suprimarea reglementarilor autoritare care tindeau: sa reglementeze strict functionarea si accesul la diferite piete de capital, sa reglementeze strict rolul si libertatea de actiune a intermediarilor financiari, sa impuna limite-cadru operatiunilor de imprumut dupa natura lor, durata, regim fiscal sau obiect. Decizia cea mai cunoscuta care a dat tonul dereglementarii in domeniul bancar si financiar a fost abolirea reglementarii 'Q' care din 1933 fixa un plafon al ratelor dobanzii creditoare pentru bancile americane. Aceasta limitare deturnase un mare numar de operatori la banci pe masura ce perioada de rate ridicate ale dobanzii persista. Astfel, dereglementarea frana un alt fenomen: dezintermedierea. Aceasta ultima remarca arata caracterul paradoxal al procesului care consta in stabilirea unor reguli mai deschise de concurenta: suprimand o parte sau toate constrangerile, se permite agentilor economici sa opereze fara ajutorul bancilor, dar se permite si bancilor sa actioneze mai liber si sa aiba acces la toate produsele si serviciile. Deci dereglementarea stimuleaza si franeaza in acelasi timp dezintermedierea. In conditiile in care globalizarea este inteleasa prin liberalizare iar liberalizarea nu este posibila fara o transparenta a informatiei deci o eficienta mai mare a pietelor, rolul intermediarilor pe pietele financiare in noul context poate fi pus sub semnul indoielii (in foarte multe sectoare ale intermedierii financiare, globalizarea a impus un ritm alert al schimbarii activitatii de intermediere orientata spre diversificarea serviciilor financiare si spre integrarea acestora). Dereglementarea este o reactie si un raspuns la noile nevoi manifestate in conditiile mondializarii pietelor bancare si financiare; diversele constrangeri nationale par din ce in ce mai anacronice, fiind deci cazul armonizarii conditiilor de functionare si concurenta ale pietelor. Dezintermedierea consta in posibilitatea operatorilor internationali de a actiona direct pe pietele financiare (finantare directa) fara a recurge la intermediari bancari si financiari pentru efectuarea operatiunilor de imprumut si de plasare. Este vorba, de exemplu, pentru trezorierul unei intreprinderi, de a prefera finantarea prin emisiuni de euroobligatiuni pe piata din Londra decat de a imprumuta de la banca. Deschiderea pietelor corespunde abolirii frontierelor intre piete, care erau separate; este vorba de deschiderea spre exterior a pietelor nationale dar, in acelasi timp, in interiorul acestora, suprimarea granitelor intre compartimentele existente: piata monetara (pe termen scurt), piata de capital (pe termen lung), piata de schimb (schimbul monedelor intre ele), piete la termen etc. Doua categorii de inovatii au favorizat procesul de globalizare financiara: inovatii in domeniul tehnologic, mai ales in domeniul informaticii si telecomunicatiilor si inovatiile financiare. Computerizarea si telecomunicatiile au contopit pietele financiare ale lumii intr-un singur sistem mondial in care o persoana individuala, un terminal poate fi tot timpul la curent cu

fluctuatiile de preturi pe pietele majore si poate executa schimburi aproape instantaneu in oricare dintre ele sau chiar in toate. In anii '70-'80 un proces de modernizare are loc in cadrul marilor piete financiare ale lumii. Noile piete, noile produse rezulta atat din nevoi financiare ale economiei (deschiderea Europei spre lume si, de o maniera mai generala, apelul masiv al statelor la piata pentru acoperirea enormelor deficite bugetare), cat si din necesitatile si dorinta de a aduce o solutie riscurilor legate de instabilitatea ratelor de schimb, ratelor dobanzii, inflatie. Inovatiile financiare au fost numeroase in ultimii 20 de ani pentru a satisface nevoile celor care se imprumuta si ale investitorilor internationali. Astfel, inca de la inceputul anilor '70, euro - bancile au propus imprumuturi in devize cu rate ale dobanzii variabile. In aceasta formula, ratele imprumuturilor urmaresc evolutia pietei. In caz de crestere a ratelor, imprumutatorul nu este penalizat; simetric, imprumutatul beneficiaza de reducerea ratelor de piata. Produsele derivate reprezinta inovatiile majore ale perioadei recente. Aparute la inceputul anilor '80, aceste instrumente s-au dezvoltat mai intai in SUA, in special la Chicago. Ele permit acoperirea impotriva riscurilor de dobanda si valutar, dar sunt utilizate si pentru speculatii si arbitraj. Aceste produse derivate sunt: contractele futures, optiunile si contractele se swap. Ca si pe celelalte compartimente ale pietei de capital, trei actori principali efectueaza tranzactii cu produse derivate. In primul rand, utilizatorii finali - marile intreprinderi, case de pensii, fonduri de investitii, companii de asigurari - care vor sa se protejeze impotriva riscurilor ratei dobanzii si de schimb. In al doilea rand, intermediarii (curtieri, marile banci) al caror scop este sa gaseasca contrapartida pentru clientii mentionati anterior si sa incaseze comisioane. In al treilea rand sunt speculatorii -cei mai cunoscuti fiind gestionarii asa-numitelor 'hedge-funds' -care isi asuma constient riscuri pentru a incasa plus-valori. Functia esentiala a produselor derivate este permiterea transferului riscului intre parti. Alte importante inovatii financiare sunt valorile mobiliare utilizate pe piata internationala de capital: euroobligatiunile (eurobonds), euroactiunile (euroequities), certificatele de depozit emise de banci (ADR, EDR si GDR). Sfera financiara se extinde astfel dincolo de frontiere, in afara statelor. Aceasta este logica mondializarii, care poarta in ea ideea unei piete fara constrangere, fara limite geografice sau de alta natura. Dilatarea sferei financiare se explica astfel usor: daca o investitie productiva cere construirea de uzine si recrutarea de personal, un plasament financiar la celalalt capat al lumii se realizeaza intr-o secunda, gratie retelelor informatice. Pe hartie, acest lucru favorizeaza economia. Azi, statele, intreprinderile, investitorii pot sa-si procure in timp real si la cel mai bun pret capitalurile de care au nevoie. In practica insa aceasta putere a finantelor a devenit atat de mare incat poate provoca adevarate catastrofe, dupa cum se va vedea in continuare. De altfel, Joel Kurtzman, redactor la publicatia 'Harvard Business Review', estimeaza ca pentru fiecare dolar care circula in economia mondiala productiva, intre 20 si 50 de dolari circula in cea pur financiara, desi nimeni nu stie cu precizie care sunt raporturile. Pe langa aceste premise ale globalizarii financiare, pot fi enumerati si alti factori sau imprejurari care au favorizat fenomenul de globalizare in general. Un factor il constituie fara indoiala esecul si disparitia singurului mare sistem care concureaza capitalismul liberal: comunismul. Un singur model de dezvoltare pare astfel sa

prevaleze: cel fondat pe liberul schimb si concurenta universala si care nu recunoaste decat un singur criteriu, binomul cost-eficienta. In aceiasi ordine de idei pot fi incadrate si alte evenimente: descoperirea de catre China a capitalismului a determinat intrarea in economia de piata a 1,2 miliarde de indivizi (azi, acest ultim imperiu rosu atrage multe din investitiile internationale); abandonarea autarhiei de catre India a impins alte milioane de consumatori in aceasta economie globala. Un alt important factor al globalizarii il reprezinta faptul ca la inceputul anilor '90 noile tari industriale din Asia si America latina au devenit importanti actori ai finantelor internationale. Partea pietelor acestor tari in capitalizarea bursiera mondiala a trecut de la 2,5% la 9% intre anii 1983 si 1993. Succesul lor se explica prin randamentele ridicate (anumite piete din Asia au oferit randamente cuprinse intre 50% si 100% in 1993), faptul ca sunt putin corelate cu pietele tarilor dezvoltate, ceea ce favorizeaza diversificarea riscurilor investitorilor internationali. Ultimii 'intrati' in sistem sunt tarile Europei de Est. Achizitiile si fuziunile internationale, ca forma particulara a investitiilor internationale, par a fi simptomul cel mai evident al globalizarii financiare. Astfel, in ultimii zece ani, rata medie de crestere achizitiilor si fuziunilor internationale a fost de 42%, depasind orice alta rata de crestere di orice sector al pietei financiare sau al economiei reale. Valoarea acestor tranzactii atinsese, in 1999, valoarea record de 2300mld. USD, ceea ce reprezinta ceva mai mult de 1/3 din valoarea comertului international cu marfuri si servicii. Achizitiile si fuziunile cu caracter tranfrontalier au detinut peste 25% din aceasta piata in perioada 1980-1999, iar rata anuala de crestere a fost de 20% intre 1987-1999, acest fapt putand fi interpretat ca un semnal clar ca aceasta componenta a pietei financiare este una dintre cele mai dinamice si in acelasi timp, cu un grad si capacitate ridicata de globalizare. Aspecte negative ale globalizarii: crize si instabilitate financiara Teoretic, crearea unei piete mondiale a capitalurilor, concurentiala, functionand fara piedici, trebuia sa stimuleze cresterea eficientei sistemului financiar permitand o reducere a costului de finantare si o mai buna alocare a capitalurilor intre tari si sectoare de activitate, de unde sa rezulte o mai rapida cresterea economiei mondiale. Dupa 35 de ani de schimburi si miscari de capitaluri administrate, se credea ca s-a gasit remediul: liberul joc intre detinatorii de resurse si cei care au nevoie de finantare, acestia intalnindu-se mai usor si cu cost scazut (dereglementare), utilizand din ce in ce mai putin intermedierea bancilor (dezintermediere) si circuland mai usor de la un tip de activitate la altul (deschiderea pietelor). Aceasta tripla revolutie a permis tarilor si firmelor sa-si finanteze nevoile si a ajutat intreprinderile sa investeasca. De asemenea, din anii '90 pietele emergente din Asia, America latina si Europa de Est erau incorporate in sistem. Finantele veneau in ajutorul dezvoltarii. Observarea realitatii conduce insa la concluzii mai nuantate. In primul rand, nu este cert faptul ca a avut loc o ameliorare a eficientei de alocare a capitalurilor. Daca a avut loc o reducere a costurilor de finantare, de aceasta au beneficiat marile intreprinderi multinationale si institutiile financiare, singurele in masura sa acceada la noile instrumente financiare si mai putin multitudinea de intreprinderi mici si mijlocii ce reprezinta tesutul productiv. De asemenea, ne putem

intreba daca noul sistem financiar international a condus intr-adevar la o mai buna alocare a capitalurilor intre regiunile lumii. Incepand de la criza datoriei Lumii a treia, cea mai mare parte a finantarilor internationale se concentreaza in tarile dezvoltate. La inceputul anilor '90, tarile in curs de dezvoltare 'varsau' tarilor dezvoltate cu titlu de rambursare a datoriei lor mai mult decat primeau de la acestea. Pe de alta parte, globalizarea financiara determina o instabilitate crescanda a pietelor ce pare sa devina cronica si accentuarea speculatiei. Se creeaza astfel premisele ca viteza de propagare si aria geografica se cuprindere a crizelor sa creasca semnificativ. Unul din exemplele adecvate in acest sens este criza financiara asiatica din 1997 care a afectat nu numai continentul asiatic, ci si o mare parte a tarilor dezvoltate, tari din Europa Centrala si de Est si se poate spune ca stat la baza declansarii unei serii de crize financiare pe pietele latino-americane. Procesul de globalizare financiara s-a produs in acelasi timp cu cresterea instabilitatii ratelor dobanzii, ratelor de schimb si cursurilor titlurilor financiare. Se poate spune chiar ca exista o relatie dialectica intre instabilitatea financiara si globalizare. Aceasta deoarece, pe de o parte, cea mai mare parte a inovatiilor financiare au ca obiect protejarea agentilor economici impotriva instabilitatii ratelor de schimb, ratelor dobanzii, a volatilitatii cursurilor titlurilor, iar pe de alta parte, noile instrumente sunt ele insele factori de instabilitate. Aceasta constatare se verifica mai ales pe pietele produselor derivate unde, pentru a acoperi riscurile fluctuatiei, marile intreprinderi, companii de asigurari, case de pensii etc. schimba contracte avand ca obiect rate ale dobanzii, devize sau active financiare. Pietele la termen ating azi o amploare si o complexitate ce par incontrolabile. Produsele derivate constituie un instrument eficient de gestiune a riscurilor, dar in acelasi timp un factor de instabilitate, fiind unul din instrumentele favorite ale speculatorilor. Speculatia s-a dovedit facilitata pe pietele produselor derivate datorita efectului de levier. Astfel, pe pietele organizate, contractele la termen cu instrumente financiare permit luarea de pozitii speculative imobilizand decat o mica parte de lichiditati sub forma de depozite de garantie (3% pe MATIF, Franta). Acelasi lucru se intampla si in cazul optiunilor asupra devizelor, cand prima platita de cumparatorul optiunii poate fi intr-un raport de 1 la 100 cu castigul sperat. Problema majora pusa de produsele derivate este urmatoarea: de fiecare data cand este incheiat un contract, riscul inerent al activului acoperit nu dispare, ci este numai transferat unui alt participant la sistemul financiar. Un alt motiv de ingrijorare al autoritatilor este acela ca produsele derivate pot atenua eficienta politicii monetare. Astfel, intreprinderile care constata inasprirea politicii monetare sunt de acum in masura sa limiteze impactul acesteia planurilor de finantare: operatiunile de swap le permit modificarea caracteristicilor imprumutului, transformarea lui in angajament cu rata fixa. Globalizarea financiara a presupus de asemenea o uriasa dilatare a sferei financiare: pe piata valutara se schimba zilnic 1500 mld. dolari, de 7 ori mai mult decat in 1986. In ceea ce priveste actiunile, numai la New York capitalizarea (8700 mld. $ la sfarsitul lui noiembrie 1997) s-a multiplicat de 4 ori in 10 ani. Aceasta explozie a tranzactiilor pe pietele financiare nu mai este in raport direct cu finantarea productiei si a schimburilor internationale. Dupa estimarile BRI, valoarea tranzactiilor financiare

internationale este de 50 de ori mai mare decat valoarea comertului international cu bunuri si servicii. Rezulta deci acest decuplaj - in crestere - intre activitatea financiara si cea reala. In alta ordine de idei, dereglementarea si internationalizarea pietelor financiare au avut drept consecinta plasarea sub o stricta supraveghere a politicilor economice ale statelor. Acum, pietele sunt cele care decid daca politicile economice nationale sunt eficiente. Daca o anumita orientare a politicii bugetare le ingrijoreaza, o crestere a salariilor bugetarilor li se pare excesiva, o masura de sprijinire a consumului li se pare costisitoare si ineficienta, atunci sanctiunea este rapida si adesea brutala. In cateva momente, investitori din lumea intreaga - Tokyo, Singapore, New York, Londra, Frankfurt, Paris - alertati in timp real de terminalele Reuters, isi exprima neincrederea si dezaprobarea. De asemenea, autoritatile monetare ale tarilor nu pot face prea mult pentru a-si apara monedele in fata speculatiei: rezervele valutare ale tarilor dezvoltate (principala arma de aparare a monedelor) reprezinta de 2 ori mai putin decat valoarea zilnica a tranzactiilor pe piata valutara. Criza valutara care a facut sa explodeze Sistemul Monetar European in 1992 si 1993 sunt o perfecta ilustrare. S-a constatat cu aceasta ocazie ca fixitatea schimbului si piata unica a capitalurilor, adica perfecta mobilitate a capitalurilor sunt incompatibile. Integrarea financiara mondiala si mobilitatea internationala a capitalurilor au modificat profund natura relatiilor existente intre diferite economii. Altadata, transmiterea internationala a conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri si servicii. Astazi, variabilele financiare sunt cele care joaca rolul determinant in transmiterea conjuncturilor, acestea devenind din ce in ce mai interdependente. Redresarea americana va determina o relansare in Europa ? Sau dimpotriva cresterea ratelor dobanzii in SUA va opri elanul relansarii europene? Aceste exemple ar putea continua. Ele alimenteaza zilnic analizele evolutiilor economice internationale, dezbaterile de politica economica si previziuni, reflectand intensitatea si complexitatea interdependentelor economiilor nationale si consecintele lor asupra marjelor de manevra a politicilor economice ale statelor. Globalizarea financiara presupune de asemenea un risc sistematic crescut. Prin risc sistematic se intelege un risc de instabilitate globala care rezulta din disfunctionalitati in sistemul financiarbancar, cand interactiunea comportamentelor individuale nu determina ajustari corectoare, ci agraveaza dezechilibrele. Procesul de criza sistemica se desfasoara in doi timpi. In primul rand este vorba de declansarea turbulentei prin speculatie, a carei putere s-a amplificat prin noile instrumente financiare. Apoi intervine propagarea undei de soc pe ansamblul sistemului financiar planetar. Aceasta propagare se realizeaza prin fenomenul de contagiune deoarece pietele financiare sunt puternic interconectate. Pe baza mijloacelor moderne de comunicare, informatia se difuzeaza aproape imediat de la o extremitate la alta a planetei. Fiecare piata este influentata de informatii comune tuturor pietelor. Reactiile operatorilor pe o piata considerata directoare (ex. Wall Street) sunt imediat repercutate asupra celorlalte piete financiare. Acest proces de propagare si repercusiuni in lant este amplificat de comportamentele de 'contagiune

prin mimetism', foarte frecvente pe pietele financiare: traderii isi fundamenteaza deciziile nu pe baza propriilor lor criterii, ci luand in considerare pe cele ale altora. Astfel, evenimente care nu au nici o legatura cu situatia financiara a unei tari sau firme pot provoca aici o criza. Pe fondul tuturor acestor consecinte ale globalizarii financiare, a riscurilor pe care aceasta le presupune, se constata o grava slabiciune a noului sistem financiar international. Crizele sunt din ce in ce mai frecvente si mai variate, in special datorita sistemului ultraspeculativ instaurat la sfarsitul anilor '70, cu doi principali factori: dimensiunile atinse de sfera financiara, intr-un timp record (au determinat ca aceasta sa devina practic incontrolabila), si tendinta ei de a genera 'baloane speculative', provocand crizele. Astfel, de la criza datoriei Lumii a Treia din 1982, la cea din Rusia, toate pietele (actiuni, obligatiuni, derivate, imobiliara.) au suferit cel putin o zdruncinare m cursul ultimilor 15 ani. Criza asiatica din 1997 este unul din exemplele cele mai elocvente pentru efectele distructive care insotesc globalizarea pietelor financiare. Declansata in iulie 1997 in Thailanda, criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Philippine si celelalte tari asiatice, inclusiv Japonia. Liberalizarea financiara, aceasta miscare vasta declansata la sfarsitul anilor '70, a fost in acelasi timp factorul si vectorul de difuzare a crizei. Enorma masa de capitaluri care s-a indreptat spre Sud - Estul asiatic a format un 'balon speculativ', fara a se preocupa de slabiciunea tarilor economiilor locale. Acest balon a explodat brutal, apoi pietele financiare interconectate au amplificat socul. In 1982 a fost nevoie de declararea in incetare de plati a mai multor tari in dezvoltare pentru a ingrijora lumea. De aceasta data, supraindatorare a intreprinderilor si bancilor private intr-o regiune care contribuie cu numai 3,5% la PNB mondial a fost suficienta pentru a declansa un risc planetar. Crizele mai recente din Argentina sau Chile reflecta acelasi lucru. Deficitul curent al Thailandei (tara in care s-a declansat criza) era de 8%. 'Balonul' imobiliar si bursier acumulat in anii de crestere devenea amenintator. Capitalurile au inceput atunci sa paraseasca tara, iar speculatorii internationali au inceput sa mizeze pe caderea bahtului, moneda nationala a Thailandei. Pe data de 2 iulie bahtul, moneda legata de dolar, s-a prabusit. Intr-o luna, a pierdut 25% din valoarea sa fata de dolar. Celelalte monede asiatice au inceput atunci sa se deprecieze. Spirala crahului fusese declansata. Ca si in Mexic, in decembrie 1994, capitalurile, adesea plasate pe termen scurt in scop speculativ, au plecat la fel de repede precum au venit; bancile straine au cerut rambursarea imprumuturilor pe termen scurt, pe care inainte le reinnoiau foarte usor. Intreprinderile si bancile asiatice au inceput sa cumpere dolari si yeni pentru a-si onora obligatiile scadente. Pentru a le ajuta sa, bancile centrale si-au sacrificat rezervele valutare. Acest scenariu catastrofa s-a reprodus in iulie in Thailanda, in noiembrie in Coreea si la inceputul lui ianuarie in Indonezia. In ceea ce priveste Japonia, primul furnizor de fonduri pentru tarile emergente din Sud - Estul Asiei, ea a fost de asemenea atinsa de criza, dovedindu-se existenta unor relatii financiare nefiresti: 3600 mld. dolari creante indoielnice si un sistem financiar dominat de mafie. In 1997, Indonezia, a patra putere demografica a globului, aparea ca un rai pentru investitori: 6% crestere anuala de 30 de ani, 47 mld. dolari excedent comercial pentru primele 11 luni din 1997. Dupa declansarea crizei, tara a ajuns in ruina. Moneda sa, rupia, a pierdut 80% din valoarea

sa fata de dolar, iar 90% din societatile cotate la Bursa din Djakarta erau in stare de insolvabilitate. Din Coreea de Sud, al carei nivel de bogatie s-a diminuat de 2 ori din noiembrie 1997, in Thailanda, al carei PIB a revenit in 100 de zile de criza la nivelul din 1987, Asia a oferit aceeasi imagine: o economie distrusa, parasita de investitorii straini. In 1997, 25% din capitalizarea bursiera la Kuala Lumpur, in Malaezia, era in posesia investitorilor straini, fata de 2% in 1998, dupa criza. Din iunie in decembrie 1997, Bursele din Hong Kong, Seoul, Djakarta si Bangkok au pierdut valoric mai mult de 1200 mld. dolari. Aceasta stare de fapt, atenuata partial in ianuarie 1998, era calificata de Kenneth Courtis, economist la Deutsche Bank din Tokyo, drept 'cea mai grava criza din anii '30 pana in prezent'. Primul seism major al erei mondializarii, aceasta criza a surprins observatorii, analistii financiari, chiar si pe cei mai pesimisti, prin amploarea si rapiditatea cu care s-a propagat din Thailanda, de la inceputul lui iulie, in toate tarile din zona, inclusiv Japonia. Si de aceasta data, Comunitatea Internationala a jucat rolul de 'pompier' pentru a preveni un dezastru planetar: 100 mld. dolari au fost alocati pentru Asia, de doua ori mai mult decat pentru Mexic in 1994-1995. Se pare deci ca ceea ce a izbucnit in Asia de Sud - Est a fost un amestec exploziv de crize ale devizelor, intreprinderilor si bancilor. Dezastrul a fost atat de mare, incat nici interventia FMI in Thailanda, Coreea si Indonezia nu a fost suficienta pentru a stopa criza. Cel putin doua certitudini par sa nu fi supravietuit in 1997: Asia in calitate de campioana de necontestat a cresterii economice si atotputernicia pietelor financiare, presupuse ca alimentand economia mondiala. Dupa grava criza produsa in tarile Asiei de Sud - Est, se pune problema unei reforme a pietelor financiare pentru a nu cunoaste o noua recesiune mondiala. Absurda in urma cu un an, problema devine de mare actualitate. Alan Greenspan, presedintele Rezervelor Federale propunea 'modificarea practicilor si institutiilor pentru reducerea riscurilor sistemului'. Problema care se pune consta in masurile ce trebuie luate in ceea ce priveste liberalizarea miscarilor de capitaluri, pe care FMI o promoveaza in toate programele sale, dar care, dupa cum s-a vazut, poate provoca un adevarat dezastru. Daca aceasta liberalizare stimuleaza investitiile directe sau imprumuturile pe termen lung, ea este rezonabila; marea dificultate se refera la insa la miscarile de capitaluri pe termen scurt. Se impune astfel o reglementare prudentiala permanenta a imprumuturilor externe, in special a imprumuturilor pe termen scurt ale bancilor comerciale. Daca sistemul bancar american avea de exemplu 1500 mld. dolari datorie pe termen scurt in marci germane, Rezervele Federale ar lua in mod sigur masuri. Totusi, aceasta suma este proportionala cu cea a datoriei pe termen scurt in moneda straina a Thailandei sau Coreei. Economistii si analistii financiari din intreaga lume se pronunta tot mai mult asupra necesitatii unei reforme a sistemului financiar mondial. Care ar fi misiunea acestei institutii? Pentru George Soros, ea ar avea un rol de asigurator: pentru creditori, interventii organizate pana acum de FMI in conditii foarte criticate. Altii, cum ar fi analistul francez Michel Aglietta, considera ca trebuie mers si mai departe: stabilirea unor reguli clare (un control mai bun al operatorilor financiari, publicarea de date fiabile despre diferite piete, armonizarea normelor

prudentiale), supraveghind aplicarea lor si chiar sanctionand institutiile care nu le respecta. Este vorba de un sistem de acreditare al operatorilor obligandu-i sa-si organizeze propriul lor control intern. Un asemenea sistem international ar fi oare capabil sa stapaneasca pietele ?. De asemenea astfel de masuri nu sunt incompatibile cu ideea de globalizare financiara, respectiv liberalizare si dereglementare financiara?

Implicarea organismelor financiare internationale in procesul de transformare si restructurare a sistemului economic mondial este ampla, domeniile atinse de proiectele finantate prin contributia lor fiind foarte diverse si de o importanta deosebita. Dezideratul unui sistem financiar supus unor reglementari uniforme si transparente, menite sa sporeasca eficienta alocarii resurselor de capital, capata contur prin suportul institutiilor create in acest sens (Fondul Monetar International sau Banca Mondiala). Efectele economice si sociale ale socurilor de pe pietele financiare internationale tind sa fie tot mai mult diminuate de integrarea acestora intr-un sistem global de piete care nu pot exista insa fara un sistem institutional articulat, investit cu autoritate suficienta pentru a-si implementa pana la capat deciziile si politicile sale. Nu trebuie exclus din discutie nici iminenta reformare a sistemului institutional actual, care in nenumarate cazuri a dovedit ca este insuficient pregatit pentru a face fata noilor provocari ale globalizarii. Evolutia fluxurilor financiare internationale din ultima perioada confirma interesul operatorilor pentru implicarea pe pietele monetare si de capital, motivata fiind de existenta unui excedent de capital (pe fondul cresterii economice sau a gradului ridicat de economisire) si de nevoia acuta de resurse financiara (mai ales pentru restructurare economica). Dezvoltarea durabila a economiei mondiale nu poate fi conceputa fara un sistem financiar capabil sa orienteze eficient si rapid fluxurile de capital. Daca nu se vor lua din timp masurile adecvate de reformare institutionala putem asista la escaladarea unor crize cu efecte devastatoare chiar si pentru cele mai avansate economii.
Intrebari de sinteza 1. Ce reprezinta Sistemul Monetar International, care sunt principiile care au stat la baza functionarii acestuia si care a fost evolutia sa in timp? 2. Ce reprezinta dolarizarea si de cate tipuri este aceasta? 3. Care sunt trasaturile definitorii ale dolarizarii oficiale? 4. Care sunt premisele globalizarii financiare? 5. Care sunt principalele efecte ale globalizarii financiare?

6. Sunt crizele financiar - monetare o consecinta a globalizarii financiare? 7. Care sunt avantajele si dezavantajele fenomenului de dolarizare?

De studiat

1. Sa se studieze daca crizele financiare sunt un efect sau un atribut intrinsec al globalizarii? 2. Analizati fenomenul dolarizarii in tara noastra si comparati situatia de la noi cu cea din celelalte tari est - europene. 3. Identificati principalele directii de urmat pentru reformarea Sistemului Financiar International.

[1] Rata de segniorage reprezinta castigul realizat de o banca centrala prin emisiunea de moneda si se calculeaza ca diferenta intre valoarea unei monede masurata prin puterea sa de cumparare si costul emiterii acelei monede (conform regulilor FMI). De ex. daca SUA decide sa emita o bancnota de 1 dolar, valoarea acesteia pe piata este un dolar, iar costurile de realizarea a bancnotei (hartie, procesare, tiparire etc.) sunt de 10 centi, atunci castigul FED este de 90 de centi (rata de segniorage fiind de 90%).