Sunteți pe pagina 1din 256

Drept comercial.

Intreprinderile -note de curs-

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Dreptul civil comercial Profesionistul si intreprinderea sa Profesionistul persoana fizica Profesionistul persoana juridica Societatile comerciale Entitatile colective fara personalitate juridica ce exploateaza intreprinderi Insolventa esecul intreprinderii

Tema I Dreptul civil comercial

1. O noua realitate normativa 1. In conceptia Codului Civil adoptat in 20091, odata ce acest nou cod va fi intrat in vigoare, Codul comercial din 1887 va intra in istorie si, odata cu acesta, si dualismul dreptului privat. Intentia noii reglementari este de a reuni dreptul comercial (precum si celelalte ramuri de drept privat, cum ar fi dreptul familiei) sub reglementarea Codului civil, intr-o singura ramura de drept. In locul dihotomiei drept comercial drept civil, Noul Cod Civil intentioneaza instaurarea unui sistem unitar de reglementare, raporturile juridice dintre profesionisti (comerciantii si ceilalti participanti la raporturile juridice de afaceri) urmind a fi reglementate direct si originar de Codul civil. Cel putin la prima vedere, dualismul dreptului privat (dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial, dar cele doua categorii de norme sunt ramuri autonome ale dreptului) este abandonat de legiuitorul roman incepind cu data de 1 octombrie 2011. Ar aparea ca dreptul comercial ca, de altfel, si dreptul familiei va fi fiind inglobat in dreptul civil. In acest fel, dreptul civil nu va mai fi fost ceea ce in mod traditional intelegem prin acest termen (un drept al particularilor si al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizeaza si activitatile profesionistilor de creare a bunurilor si valorilor si de circularizare a acestora. Am putea denumi aceasta conceptie drept monista, intrucit se poate presupune ca spiritul noii reglementari este acela de a refuza dualitatea sau pluralitatea in sistemul dreptului privat. Codul muncii aparine i el dreptului privat, contractul individual de munc fiind un contract civil, i totui nu a fost integrat n noul Cod civil. Astfel, intenia integratoare este numai n parte reuit. Pe de alta parte, n dreptul roman, toate aceste raporturi juridice (pe care le denumim acum drept civil, drept comercial, dreptul familiei, dreptul muncii) erau subsumate ideii de drept privat. Dreptul civil (jus civile) reprezenta totalitatea drepturilor si obligatiilor care apartineau sau, dupa caz, incumbau cetatenilor romani, ceea ce includea, pe linga dreptul privat, si dreptul public si chiar dreptul penal.
1

Noul Cod civil a fost aprobat in anul 2009, prin procedura de asumare a raspunderii Guvernului in fata Parlamentului. Asumarea raspunderii este un procedeu legislativ prin care Guvernul prezinta Parlamentului o lege sau un pachet de legi, invitind Parlamentul sa il adopte fara dezbateri parlamentare sau, dupa caz, sa depuna, in termen de 3 zile de la asumarea raspunderii, o motiune de cenzura. Daca nu se depune nicio motiune in cele trei zile, legea sau pachetul de legi sunt considerate adoptate de plin drept. Daca se depune o motiune de raspundere si aceasta este votata de Parlament, Guvernul este demis (si deci, nici initiativa legislativa nu se adopta). Daca motiunea nu este votata, atunci, din nou, legea sau pachetul de legi sunt considerate adoptate. Se observa ca procedeul este un fel de ruleta ruseasca, din moment ce Guvernul isi pune, practic, mandatul la dispozitia Parlamentului. Daca are majoritatea necesara in Parlament, Guvernul va avea cistig de cauza si va evita, in acest fel, dezbaterile asupra legii, lucru nefiresc intr-o democratie de tip parlamentar. In orice caz, procedeul nu este tocmai potrivit adoptarii unui cod civil atit de masiv si atit de important pentru intreaga populatie a tarii. Dezbaterea publica, mai ales post-factum, a proiectului, nu inlatura importanta dezbaterii in parlament, chiar daca aceasta dezbatere ar fi riscat sa depaseasca o legislatura. Pe de alta parte, nici Codul civil francez din 1804 nu a fost dezbatut in Parlament si, cu toate acestea, el a rezistat peste 200 de ani, fara a suferi modificari masive.

Jus civile nu era conceput in contrapozitie cu alte ramuri de drept, ci ca un corpus de reguli destinate cetatenilor romani si refuzate strainilor sau peregrinilor. 2. Prin art. 220 din Legea nr.71/2011 de punere in aplicare a Codului Civil s-a dispus ca, din 1 octombrie 2011, intra in vigoare Noul Cod civil. Vechiul cod civil (denumit in Legea de punere in aplicare Codul civil de la 1864), precum si o mare parte din Codul comercial de la 1887 fiind abrogate. Noua realitate normativa nu este simpla decit la prima vedere. Legea de punere in aplicare in sine impune concluzia ca, desi vechiul cod civil s-a abrogat, el va supravietui mult timp de-acum incolo, intrucit in materie de contracte, de exemplu, el urmeaza sa ultractiveze. Art. 102 alin.1 din Legea de punere in aplicare dispune ca incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea contractului sunt supuse legii in vigoare la data la care contractul a fost incheiat. Adica, un contract incheiat inainte de 1 octombrie 2011 va fi supus in continuare vechiului cod civil, chiar daca efectele sale se vor produce sau resimti si dupa intrarea in vigoare a Noului Cod Civil. Un contract pe termen lung, asa cum sunt, spre exemplu, contractele de furnizare de utilitati sau contractele de credit ipotecar, va fi in continuare reglementat de vechiul cod civil, chiar daca el va expira peste 25 de ani. In afara de dificultatile de aplicare in paralel a doua reglementari destul de diferite intre ele, poate sa apara si o discriminare nepermisa intre doua categorii de participanti la raporturile juridice civile aflati in situatii identice. Un consumator de utilitati sau de produse bancare, spre exemplu, care a incheiat un contract inainte de 1 octombrie 2011, va fi frustrat de dreptul de a invoca, sa zicem, impreviziunea reglementata de art. 1271 din Noul Cod Civil, in timp ce un consumator ce va fi avut sansa incheierii unui contract de aceeasi natura dupa 1 octombrie 2011, va avea acest drept. De aici potentialul unor exceptii de neconstitutionalitate a noilor dispozitii (in esenta lor laudabile). Ultractivitatea legii este tot atit de periculoasa ca si retroactivitatea. De aceea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca Noul Cod Civil isi va incepe existenta printr-o serie de excursii nedorite la Curtea Constitutionala. Dar si parti din Codul comercial vor supravietui intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, cel putin o vreme. Unele texte, cum sunt cele relative la probele in materie comerciala, la masurile asiguratorii si la prescriptie, vor ramine in vigoare pina la data punerii in aplicare a Noului Cod de Procedura Civila (aprobat si el in anul 2009 prin aceeasi asumare a raspunderii Guvernului, dar neintrat inca in vigoare). Iar textele din Codul comercial relative la dreptul maritim vor ramine in vigoare pina la adoptarea unui prezumtiv Cod maritim2. Probabil ca practica ne va lamuri asupra modului de aplicare a acestor coduri de tip Voldemort, caci este evident ca spiritul acestor doua vechi si laudabile coduri va dainui intr-o multitudine de horcruxuri. 3. Noul Cod Civil dispune, in art. 2 alin.1, ca normele sale sunt menite a reglementa raporturile juridice dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Conform art. 2 alin.2, Noul Cod civil este
2

Este greu de spus cum se va numi dupa 1 octombrie 2011 aceasta parte ramasa vie dintr-un cod abrogat (adica oficial decedat) : Codul Comercial, Codul Comercial astfel cum a fost pastrat in vigoare de Legea de punere in aplicare a Noului Cod Civil sau Codul maritim? Sau ce natura juridica vor avea raporturile juridice rezultate din actele si faptele generate de aplicarea in continuare a acestei parti supravietuitoare din Codul Comercial : raporturi comerciale, maritime, civile etc.?

alcatuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale. Asadar, ori de cite ori norma speciala nu dispune, se aplica in subsidiar sau in completare regulile din Codul civil. Daca legea (inclusiv Codul civil) nu dispune, se aplica uzantele, adica obiceiul (cutuma) sau uzurile profesionale. Cu exceptia referintei la spiritul dispozitiilor codului si a referintei la uzante, norma citata nu este o noutate, ea fiind, de exemplu, prezenta si in art. 1 alin.2 din partial-abrogatul Cod comercial. In sistemul acestuia, dreptul comercial se constituie intr-o ramura de drept distincta de dreptul civil, drept completat, cu titlu de drept comun, de dreptul civil. Distinctia intre raportul juridic de drept civil si cel de drept comercial era posibila in baza a doua criterii : cel al faptului de comert, exemplificat in fostul art. 3. Ccom (criteriul principal), si cel al comerciantului, un criteriu subsidiar, care se aplica numai in completarea criteriului principal si numai cu titlu de prezumtie, care poate fi rasturnata in conditiile fostului art. 4 Ccom. Comerciant era, conform fostului art. 7 Ccom, persoana care efectua fapte de comert in mod obisnuit, cu titlu profesional, pe risc economic propriu, precum si societatea comerciala. Un raport juridic de drept privat era considerat comercial daca izvora dintr-un fapt de comert sau, dupa caz, daca obligatia rezulta din exercitiul comertului unui comerciant (caz in care se prezuma natura comerciala a obligatiei, conform fostului art. 4 Ccom) ori daca obligatia era comerciala cel putin pentru una dintre partile raportului juridic (fostul art. 56 Ccom). Consecintele calificarii unui raport juridic ca fiind comercial erau multiple, cea mai importanta fiind aceea a calificarii disputelor sau litigiilor ce ar putea rezulta din acest raport juridic ca fiind comerciale (ceea ce atragea competenta functionala a instantelor comerciale si incidenta regulilor relative la concilierea prealabila obligatorie). Raportul juridic de drept comercial, care se definea, in principal, pe baza criteriului faptului de comert, putea fi legat atit intre comercianti, cit si intre comercianti si simpli particulari, ba chiar, la rigoare, intre parti care erau ambele simpli particulari. Intr-adevar, nu este greu de imaginat ca, un simplu particular putea cumpara o marfa sau un produs, cu intentia de revinzare, dupa care vindea marfa sau produsul unui alt simplu particular. Intrucit fostul art. 3 pct.1-2 Ccom declara ca o astfel de vinzare este un fapt obiectiv de comert (adica, natura acesteia era intrinsec comerciala si nu una derivata din calitatea vinzatorului sau a cumparatorului), inseamna ca raportul juridic generat de aceasta vinzare era un raport juridic comercial. De altfel, solutia rezulta si din fostul art. 9 Ccom care dispunea ca oricine putea, in chip ocazional sa faca acte sau fapte de comert. Pe de alta parte, savirsirea in chip de profesiune a faptelor de comert obiective, pe riscul economic al autorului, determina calitatea de comerciant a acestuia, indiferent de faptul inregistrarii in registrul comertului. Tertii puteau ignora cu buna credinta existenta acestei calitati (pentru terti, cel in cauza era un simplu particular, si nu un profesionist), dar calitatea de comerciant se pastra. Or, conform fostului art. 4 Ccom, toate obligatiile comerciantului generate de exercitiul comertului sau erau prezumate a fi comerciale, iar conform fostului art. 56 Ccom, orice raport juridic in care se angaja un comerciant era un fapt de comert (unilateral sau mixt ori accesoriu), de unde concluzia ca simplul particular, care intra in relatii juridice cu comerciantul putea sa nici nu perceapa faptul ca este parte intr-un contract comercial. De altfel, calitatea de comerciant a cel putin uneia dintre partile intre care se lega un raport juridic obligational era criteriul subsidiar al determinarii naturii juridice a raportului astfel creat.

Din modul in care este redactat primul alineat al art. 3 Cciv rezulta, insa, ca Noul Cod Civil se aplica profesionistilor in mod direct, si nu doar in subsidiar ori in completare, ca norma de drept comun3. Adaugind acestei dispozitii si faptul ca, cel putin in privinta institutiilor esentiale ale dreptului comercial clasic romanesc (actul de comert si comerciantul), Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil a dispus abrogarea, se poate pune intrebarea daca dreptul comercial este aneantizat in acest fel. Consider ca o astfel de concluzie ar fi pripita, caci o serie de argumente, unele faptice si economice, altele juridice sau normative, ne conduc indubitabil catre o alta concluzie. 4. Realitatea normativa, alta decit Codul civil sau Legea de punere a sa in aplicare ne impune sa observam ca : (i) Constitutia declara ca statul asigura libertatea comertului si protejeaza concurenta loiala (art. 134 alin.2 lit. a); libertatea comertului inseamna nu doar eliminarea barierelor in exercitarea comertului, ci implica si libertatea profesionistului comerciant de a-si alege profesia, de a contracta sau nu ori de a-si alege partenerul contractual; (ii) sunt inca in vigoare legi speciale care contin particula comercial sau se refera la comercianti : legea societatilor comerciale, legislatia concurentei, legislatia protectiei consumatorilor, legislatia bancara, legislatia asigurarilor, dreptul transporturilor, legislatia insolventei; (iii) registrul comertului este constituit si gestionat, in general, pentru comercianti, care sunt obligati sa se inscrie in acest registru fie pentru valabila constituire (persoane juridice), fie pentru autorizarea exercitiului comertului (persoane fizice) si a exploatarii intreprinderii sau functionarii; (iv) contractele incheiate de comercianti in activitatea lor curenta, in exploatarea unei intreprinderi pe care le-am putea denumi, in conditiile noii realitati normative impuse de art. 3 Cciv, contracte profesionale - au un specific aparte fata de contractele civile traditionale (clasice); primele presupun continuitate, secundele sunt sporadice, ocazionale; (v) in activitatea profesionistilor sunt aplicabile, ca norme contractuale sau ca norme similare legilor, uzantele comerciale sau profesionale; uzantele cinstite ale comerciantilor, spre exemplu, sunt limite ale activitatilor acestora, dincolo de care comerciantii pot fi sanctionati pentru concurenta neloiala sau pentru incalcarea drepturilor consumatorilor, iar contractele in care sunt implicati comerciantii pot fi sanctionate cu nulitatea absoluta pentru incalcarea uzantelor comerciale cinstite; (vi) in activitatile profesionistilor foarte multe contracte sunt nenumite (nereglementate prin lege sau uzuri normative); acestor contracte li se aplica nu legea, ci uzantele, iar in lipsa, dispozitiile legale relative la situatii juridice similare ori, daca nici acestea din urma nu exista, principiile generale ale dreptului4.
3

Denumirea marginala a art. 3 (Aplicarea generala a codului civil) sugereaza mai degraba ca textul se refera la aplicarea codului civil cu titlu de drept comun (ceea ce este reglementat in art. 2), cind, de fapt, el reglementeaza aplicarea directa, originara, a codului civil in raporturile juridice in care sunt parte profesionistii. 4Aceasta este regula preconizata de art. 1 alin.1 din Noul Cod Civil; in sensul Noului Cod Civil, prin uzante se intelege obiceiul locului sau uzurile profesionale.

5. In al doilea rind, Noul Cod Civil reglementeaza unitar doar o parte din obligatiile profesionistilor (inclusiv contractele), nu si statutul comerciantilor sau al altor categorii de profesionisti, si nici obligatiile profesionale ale comerciantilor, care ramin reglementate prin legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea societatilor comerciale, Legea registrului comertului, legislatia cooperatista, OUG nr.44/2008 privind persoanele fizice autorizate si intreprinderile individuale si familiale etc. De altfel, sunt multe contracte care se incheie de profesionisti si, cu toate acestea, nu sunt reglementate in Codul civil. Poate cel mai edificator exemplu il reprezinta contractul de credit bancar, principalul contract pe care bancile, niste comercianti, le incheie in activitatea lor, si care nu este reglementat in Codul civil (acesta contine doar reglementari cu privire la depozitul de fonduri in banca, facilitatea de credit, inchirierea de casete de valori si contul curent bancar). De asemenea, o larga paleta de contracte care se incheie intre actionari sau asociati in vederea gestiunii comune a politicii fata de societatea comerciala emitenta a actiunilor sau a partilor sociale, sunt contracte nenumite, nereglementate de Codul civil : ma refer la acordurile extra-statutare intre actionari (shareholders agreements), la clauzele de preferinta (preemtiune) si de agrement etc., larg utilizate in spatiul juridic romanesc. 6. In al treilea rind, profesionistul nu se confunda cu comerciantul, intrucit ar insemna sa se confunde genul cu specia. Profesionist, in sensul art. 8 alin.1 din Legea de punere in aplicare, inseamna comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alta persoana autorizata sa desfasoare activitati economice sau profesionale (inclusiv profesii liberale). Comerciantul nu este identic cu profesionistul, ci este doar o specie de profesionist. De aceea, nu toti profesionistii pot fi supusi, spre exemplu, procedurii insolventei ci, de lege lata, doar profesionistii care au si calitatea de persoana supusa inregistrarii in registrul comertului (sintagma care, conform art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare a Codului civil, inlocuieste normativ notiunea de comerciant, la care se refera expres Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei)5. Desi, in genere, comerciant in sensul Legii de punere in aplicare inseamna persoana fizica sau juridica supusa inregistrarii in registrul comertului, totusi termenul de comerciant are alt sens in legislatia protectiei consumatorului, in legea marcilor si in legea pomiculturii. Este ceea ce dispune in mod expres Legea de punere in aplicare a Noului Cod Civil in art. 6 alin.2. Ca regula de tehnica legislativa, un termen juridic ar trebui sa aiba acelasi sens in cuprinsul unui act normativ. In incercarea de a inlocui in toata legislatia actuala notiunile (precise si verificate in peste 150 de ani de practica juridica) de fapt de comert si comerciant, au fost introduse in cod si in intreaga legislatie notiuni juridice imprecise si prolixe, cum sunt cele de profesionist si de exploatare a intreprinderii. Ca si termenul de comerciant, care are doua sensuri destul de diferite in cuprinsul aceluiasi articol de lege, si sintagma activitati de productie, comert sau prestari de servicii (care ar urma sa inlocuiasca notiunile de act sau fapt de comert, asa cum pretinde art. 8 alin.2 din Legea de punere in aplicare a Codului civil) este in suferinta, intrucit Legea de punere in aplicare nu este nici in acest caz consecventa. Notiunea de acte si fapte de comert din art. 1 din Legea societatilor comerciale a fost
5

Unele profesii liberale sunt excluse de la insolventa prin faptul ca membrii acestor profesii nu pot fi prin incidenta regulilor care le reglementeaza activitatea - comercianti sau nu pot derula direct operatiuni de comert. Asa e cazul avocatilor sau cel al notarilor.

inlocuita nu cu sintagma activitati de productie, comert si prestari de servicii, cum ne-am fi asteptat, ci cu sintagma activitati cu scop lucrativ. Pentru lamurire, a se observa ca acest art. 1 din Legea societatilor comerciale suna conform Legii de punere in aplicare dupa cum urmeaza : in vederea desfasurarii de activitati cu scop lucrativ, persoanele fizice si cele juridice se pot asocia . Asadar, notiunea clara de fapte de comert, care era oricum inlocuita cu cea de activitati de productie, comert sau servicii, mult mai vaga, este inlocuita in cuprinsul Legii societatilor comerciale cu vechea denumire a afacerilor din Decretul nr. 54/1990 privind activitatile cu scop lucrativ emis de CPUN! Ne-am intors de unde am plecat, in 1990, cind inca nu stiam ce inseamna comert sau eram pur si simplu tematori ori pudibonzi si refuzam oficial sa denumim activitatile cu scop lucrativ pur si simplu afaceri. 7. In al treilea rind, cu toate aceste eforturi de unificare a dreptului privat, insasi art. 8 alin. 2 din Legea de punere in aplicare accepta ca exista inca activitati de comert, alaturi de cele de productie si cele de prestari de sevicii. Textul nefacind referire la activitati comerciale (sintagma care, in sens juridic, cuprinde productia, comertul si prestarile de servicii), ci la activitati de comert, s-ar putea trage concluzia ca este vorba de sensul economic care se da notiunii de comert, adica de ciculatie a marfurilor si a valorilor (sectorul secundar al economiei). Dar toate aceste activitati productie, comert, prestari de servicii au ca element comun crearea de valoare adaugata (plus-valoare), adica de bunuri, produse sau servicii. Din definitia exploatarii intreprinderii pe care o emite art. 3 alin.3 din Noul Cod Civil rezulta ca aceste activitati pot constitui exploatarea unei intreprinderi indiferent daca sunt ghidate de un scop lucrativ sau nelucrativ. Bunurile si valorile originare, care exista (resurse naturale sau umane) sau se creeaza natural (in agricultura sau in creatia intelectuala, de exemplu) capata plus valoare in procesul de productie, comert sau prestari de servicii. De aici si consecinta, pe plan fiscal, a aplicarii taxei pe valoare adaugata (tva) in cazul activitatilor comerciale, taxa care este inaplicabila in cazul bunurilor sau valorilor originare. Practic, ceea ce se intimpla in derularea activitatii de comert, se intimpla si in derularea activitatii de productie sau de prestari de servicii, adica se adauga plusvaloare bunurilor si valorilor prelucrate. De aceea, deosebirea intre activitati comerciale si activitati de productie, comert si de prestari de servicii este doar terminologica. Asa fiind, inseamna ca insasi Legea de punere in aplicare admite implicit ca exista un pachet consistent de relatii juridice comerciale care sunt reglementate in Codul civil. Dreptul comercial (mai prcis, obligatiile si contractele generate de activitatile de productie, comert si de prestari de servicii) subzista in Noul Cod Civil. 2. Terminologia aleasa 8. Raporturile juridice care rezulta din activitatile de productie, de comert sau de prestari de servicii sunt raporturi juridice civile, in genere, dar comerciale (de afaceri), ca specie. Dreptul civil, in noua sa haina legala, este genul, iar dreptul activitatilor de productie, comert si prestari de servicii (activitati profesionale, afaceri) este specia. O specie pe care am putea sa o denumim drept civil comercial, pentru a putea opera distinctia terminologica fata de restul dreptului civil, care se aplica exclusiv simplilor particulari, in relatiile dintre acestia.

Un drept civil care s nglobeze tot ceea ce nseamn drept privat ar trebui mprit, asadar, n dou categorii: (i) dreptul civil al simplilor particulari, n care se pot include toate raporturile juridice de dreptul familiei, drepturile si obligatiile relative la persoane i la starea civil, precum i contractele care se ncheie doar ntre simpli particulari i (ii) dreptul civil comercial (dreptul activitatilor profesionale, dreptul afacerilor), adica cea mai mare parte a dreptului civil, care este dreptul pe care l practic profesionitii, dintre care cei mai importani i ca volum i ca valoare sunt comercianii (acei comerciani despre care ni se vorbete n termenii incoereni mai sus criticati). Sintagma drept civil comercial nu acopera, insa, intregul concept traditional de drept comercial. Parti consistente din ceea ce in mod traditional intelegem prin Dreptul comercial rezida in inca-neabrogatul Cod comercial precum (partea privind Dreptul maritim, spre exemplu) si in legile speciale care reglementeaza statutul organic al profesionistului-comerciant sau obligatiile sale profesionale. 3. Expansiunea dreptului civil comercial 9. Dreptul civil comercial este o specie a dreptului civil, dar el covrete dreptul civil prin volum i prin valoare si in plus il contamineaza, inducindu-i propriile reguli si uzante. Ca volum, aceasta specie a dreptului civil pe care am denumit-o drept civil comercial, acapareaza majoritatea absoluta a raporturilor juridice civile, in timp ce cealalta specie dreptul civil, altul decit dreptul activitatilor profesionale sau de afaceri ocupa un spatiu mult mai redus. Acest din urma segment al dreptului civil presupune acte sau fapte juridice intre simpli particulari si se refera la persoane, bunuri si patrimonii in ipostaza lor statica. Aceste raporturi juridice, mai ales cele generate de acte juridice, sunt sporadice si de mica anvergura. Vorbim de raporturi de familie, de mostenire, de drepturile personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (cu ar fi arenda) si foarte rar de acte de vinzare-cumparare, schimb sau locatiune. Ca simpli particulari si in relatiile cu alti simpli particulari, cei mai multi dintre noi incheiem acte juridice de citeva ori in viata. In schimb, fiecare dintre noi, ca simpli particulari, suntem si consumatori, intrind in raporturi juridice cu unul sau mai multi profesionisti, pentru a cumpara marfurile si serviciile pe care acestia le comercializeaza. Deci, vrind-nevrind, suntem parte, chiar ca simpli particulari, in raporturi juridice de drept civil comercial, adica, in limbajul Legii de punere in aplicare, in raporturi juridice de dreptul activitatilor de productie, comert sau de prestari de servicii (mai simplu si mai comprehensiv numite activitati profesionale sau afaceri). Profesionitii sunt cei care ncheie si executa in permanenta contracte in derularea activitatii sau a afacerii lor. Chiar i dac nu ncheie ntre ei contractele respective, totui profesionistii ncheie contracte cu consumatorii : din perspectiva Noului Cod Civil, putem fi calificai simpli particulari, dar din perspectiva legislaiei consumatorilor toi suntem consumatori. Dreptul civil comercial, aa cum l cunoatem acum, este un laborator unde se creeaz noi si foarte multe instituii juridice. Asa cum spunea prof. Yves Guyon in 1994, dreptul comercial este un drept existentialist, intrucit existenta sa precede esenta sa. Dupa ce institutia juridica necesara tratarii juridice a unei situatii sau a unui fapt economic este creata si utilizata in pratica afacerilor, legiuitorul o integreaz in lege. Adica faptele, dreptul empiric (spontaneu) creat de profesionisti, se

esentializeaza, transformindu-se in norma de drept pozitiv. Comerciantii creeaza drept inainte ca acesta sa devina drept pozitiv. Asa a fost, spre exemplu, cazul contractului de franciz sau al contractului de leasing care n Romnia, pn n 1997, erau contracte nenumite, dup care au devenit contracte numite prin reglementarea lor prin lege. De asemenea, prin clauzele contractuale repetate de comercianti la infinit se ajunge ca legiuitorul s ncorporeze aceste texte n coduri; exact asa s-a intimplat cu Codul civil francez de la 1804 (denumit si Codul Napoleon) care, n foarte mare parte, este o colecie de clauze-tip care au fost denumite norme supletive, norme menite a se aplica in subsidiar raporturilor juridice dintre partile unui contract care au omis sa reglementeze in amanunt raporturile lor contractuale. In fine, uzanele comerciale, uzurile, sau practicile statornicite de parti sunt recunoscute in Noul Cod Civil ca avind putere normativa. Cele mai multe astfel de norme sunt create, evident, de comercianti, care sunt parti in infinitul de contracte care le jaloneaza activitatea sau afacerea. Insasi art. 1 alin.1 din Noul Codul Civil ridica uzantele la rangul de izvoare ale dreptului civil, izvoare care se aplica mai ales in cazurile neprevazute de lege. Asadar, in realitate ar trebui s se vorbeasc nu de o civilizare a dreptului comercial, ci de o comercializare a dreptului civil, profesionistii insisi, dar mai ales comerciantii, fiind creatori de drept civil. Contractele dintre profesionisti si contractele dintre profesionisti, pe de o parte, si simpli particulari (consumatori), pe de alta parte, vor fi reglementate de Codul civil, dar aceasta nu inseamna ca acest gen de contracte vor deveni contracte civile clasice (traditionale). Prin contagiune, de fapt, insasi aceste contracte civile clasice, atitea cite sunt, se comercializeaza. Dreptul civil devine un drept civil comercial. De aceea, am putea spune ca Noul Cod Civil este, de fapt, un nou cod comercial. Patrimoniul de afectatiune, fiducia, contractul de adeziune, clauzele standard, uzurile, contractele comerciale tipice (comision, report, cont curent, agentie, expeditie, transport, societate etc.), vin din dreptul comercial sau din dreptul afacerilor si remodeleaza si celelalte contracte. Iar regimurile matrimoniale, care pot fi create prin contracte intre soti, au fost determitate de presiunea comerciantilor care, avind afaceri care implica un mare numar de stakeholder-i, sunt interesati sa puna patrimoniile lor de afectatiune profesionala la adapost de un partaj sau de un sechestru judiciar care ar bloca afacerea. De altfel, deplina egalitate a partilor a fost inlocuita in dreptul afacerilor cu interesul de a incheia contractul, iar acest trend se manifest plenar in Noul Cod Civil. Deplina egalitate a partilor a fost considerata piatra unghiulara a dreptului privat pe tot parcursul secolului XIX si al primei jumatati a secolului XX, pentru ca presupunea libertatea de negociere. Dar acest principiu a devenit treptat un simplu deziderat filosofic, el ne mai fiind demult omniprezent in dreptul privat. Egalitatea partilor prespune egalitatea in negociere, care inseamna vointa libera de a contracta (care implica si vointa de a nu contracta, precum si vointa de a alege partenerul contractual si de a determina continutul contractului). Dar afacerile si economia secolului XX au demonstrat ca o vointa libera in contractele profesionale, care sunt intr-o proportie covirsitoare contracte de adeziune sau fortate, este o rara avis. Cind vointa : (i) nu exista, pentru ca un anume contract trebuie incheiat, partile sau una dintre ele fiind fortate sa o faca sau (ii) este limitata ori alterata, pentru ca, spre exemplu, in contractele de

adeziune, partenerul celui care practica acest gen de contracte nu isi exprima o vointa libera sau nu isi exprima pe deplin vointa, aceasta vointa este inlocuita sau completata de interes. Acordul prilor a fost mult vreme considerat ca fiind la fel de important ca legea. De aici concluzia ca singura vointa explica si justifica orice contract. Pentru ca orice contract are la baza o vointa libera, orice contract este just. Dar principiul libertii de voin aparine sec. al XIX-lea, iar acele relaii sociale care l justificau nu mai exist. Acest principiu nu mai este de actualitate, el fiind propriu doar contractelor negociate, din ce in ce mai rare in lumea de azi. Faptul ca principiul libertatii de vointa este pe cale de disparitien nu este un lucru laudabil si nici dezirabil, dar este un fapt care s-a impus odata cu aparitia marilor concentrari economice si, ulterior, a globalizarii. Unele contracte sunt incheiate fortat, in caz de refuz de incheiere cel vizat fiind pasibil de sanctiuni patrimoniale, contraventionale sau penale. Asigurarile de raspundere civila sau asigurarile obligatorii de pensii private se incheie indiferent de vointa asiguratului. Contractele de adeziune se incheie sub imperiul constringerii de ordin economic sau chiar psihologic al interesului de a incheia acel contract6. In lipsa unei vointe liber exprimate (ceea ce presupune deplina capacitate de exercitiu, adica valabilitatea consimtamintului, si libertatea expresiei de vointa, adica libertatea consimatamintului), principiul libertatii de vointa trebuie nlocuit cu principiul echilibrului prestatiilor, adica al concilierii intereselor partilor in a ncheia contractul. Despartind contractul in cele doua componente ale lui (vointa, care inseamna capacitatea juridica deplina si consimtamintul, adica expresia vointei; interesul, care inseamna obiectul contractului, adica ce vor partile, plus cauza contractului, adica de ce vor partile), vom observa ca in lipsa vointei, din contract mai ramine doar interesul. Contractul astfel subtiat se justifica, totusi, prin interesul incheierii si executarii sale, adica prin emolumentul urmarit de parti. Intr-adevar, daca unele contracte se incheie pentru ca trebuie sa fie incheiate, orice contract se incheie pentru ca este menit a facilita atingerea de catre fiecare parte a unui scop, patrimonial sau nepatrimonial. Contractul nu se incheie in abstract, ci pentru ca partile urmaresc acest emolument : un contract de vinzare-cumparare se incheie pentru pret sau, in contrapartida, pentru obtinerea bunului vindut, dar un contract de asigurare de raspundere profesionala se incheie pentru confortul economic sau psihic al acoperirii unei eventuale pagube cauzate tertilor de prostul exerctiu al profesiei ori al respectarii legii, cu evitarea aplicarii de sanctiuni; un contract de furnizare de utilitati se incheie pentru a obtine, in locuinta proprie, confortul urban necesar vietii in secolul XXI; un contract de credit ipotecar se incheie pentru a obtine finantarea cumpararii unei case etc.

Se ncheie un antecontract de vnzare-cumprare pentru obinerea unui credit ipotecar; se stabilete intre vinzator si cumparator un termen de 30 zile pentru plata restului de pre, cu sanciunea pierderii avansului. Cumparatorul nu are bani pentru plata avansului, motiv pentru care incerrca accesarea unui credit ipotecar. Se ntrzie de ctre banc ncheierea contractului, pe motiv de verificare a rating-ului potentialului client. Cumparatorului ii mai ramin la dispozitie o zi-doua pina la expirarea termenului convenit cu vinzatorul. Aproape de sfritul termenului, se mai poate vorbi de un acord de voine cu banca, potentialul imprumutat fiind sub presiunea pierderii avansului? Pe de alta parte, din punct de vedere economic, isi permite debitorul sa negocieze contractul (adica sa isi exprime vointa in contract) cind banca, precum intregul sistem financiar-bancar foloseste contracte tip, preformulate, nenegociabile? In mod evident, vointa imprumutatului este alterata sau limitata la semnarea sau refuzul semnarii contractului (uneori, legea permitind chiar incheierea contractului prin simpla trimitere de catre banca a formularului sau a actului aditional; a se vedea, in acest sens, art. 96 din OUG 50/2010).

De aici ideea de solidarism contractual, care face din partile contractului parteneri la atingerea scopului comun al contractului, adica emolumentul (cistigul) contractului pentru fiecare dintre parti, precum si la pierderile rezultate din executarea contractului (riscul contractului). Contractul este facut pentru ca este instrumentul unor interese. Contractul este un mijloc si nu un scop in sine. El nu este un obiect sau un legamint sacrosanct; e, de fapt, cel mai mirean lucru, prin care omul isi modifica viitorul in permamenta, prin alegerile mai mult sau mai putin libere si inspirate pe care le face. Dreptul afacerilor instrumentalizeaza contractul. Ideea conforn careia contractul este un mijloc si nu un scop in sine, aparuta in executarea contractelor pe termen lung sau cu executie succesiva, proprii dreptului afacerilor, a patruns in forta in dreptul civil clasic, tinzind la inlocuirea vechilor percepte ale acestuia cu noile concepte de solidarism, cooperare, persisenta a cauzei in timp, interes etc. Egalitatea prilor este, deci, mult atenuat n cazul simplilor particulari i nlocuit de interes n cazul profesionitilor. Codul civil nu e un cod al libertatii, ci un cod al intereselor care trebuie sa se mentina in echilibru. 10. Impreviziunea, institutie complet noua in dreptul pozitiv romanesc (nu si in spatiul nostru juridic), reprezinta un bun exemplu al modului in care profesionistii creaza drept, dupa care acest drept este recunoscut ca drept pozitiv si, prin contaminare, determina o noua fizionomie a raporturilor juridice civile, in genere. Institutia a fost creata de profesionisti, ghidati de necesitatea de a imbraca intr-o haina juridica realitati faptice si economice inerente activitatii lor. Elementul de noutate care caracterizeaza la modul cel mai profund teoria generala a obligatiilor din Noul Cod Civil este echilibrul prestatiilor contractuale. Noul Cod Civil nu reglementeaza acest echilibru, ci inversul sau, adica dezechilibrul prestatiilor. Leziunea este un dezechilibru originar, contemporan cu incheierea contractului, iar impreviziunea este un dezechilibru survenit, contemporan cu executarea contractului. Intinderea obligatiilor partilor este limitata de buna credinta, echitate si uzante, iar cazurile de imposibilitate fortuita temporara de executare a contractului permit suspendarea efectelor acestuia. In caz de impreviziune, Noul Cod Civil permite revizuirea amiabila ori judiciara a contractului. judecatorul poate, de asemenea, in cazul in care impreviziune face imposibila continuarea contractului, sa dispune incetarea efectelor acestuia, in scopul limitarii pagubelor suferite de una dintre parti. Orice contract, mai ales cele de lunga durata, urmeaz s fie vzut de acum incolo ca un instrument care pune n practic interesele partilor in vederea obtinerii unui emolument i, atunci cnd interesele respective sunt puse n pericol de o situatie neprevazuta ori de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contractul se poate revizui prin acordul prilor sau prin apelul la un judector care s-l reconstruiasc, facindu-l suportabil partii care se afla in situatie de impreviziune sau de dezechilibru al prestatiilor si, deci, executabil in continuare, in interesul ambelor parti. Ca si in caz de leziune, si in cazul impreviziunii judecatorul restabileste echilibrul contractual, in acest fel facind posibila continuarea lui pe baze echitabile, echilibrate, sau il desfiinteaza, in acest fel reducind proportia pierderii suferite de una dintre parti prin executarea in continuare a contractului. Ideea de echilibru al prestatiilor nu era noua pentru spatiul nostru juridic, fiind prezenta inca din 2000 in reglementarea clauzelor abuzive in contractele dintre comercianti si

consumatori (din Legea nr.193/2000 rezulta ca clauzele abuzive nu sunt altceva decit o forma speciala de leziune). Cu toate acestea, spatiul juridic romanesc nu a reactionat pozitiv, comentand critic (uneori chiar vehement) acest concept de echilibrare a contractului, printre altele din cauza prejudecatii conform careia un contract este n mod absolut o lege a prilor care nu poate s fie niciodat modificat fara acordul lor de vointa, nici macar prin lege sau prin interventia judecatorului. nsa art. 1271 din Noul Cod Civil, care are denumirea marginal de Impreviziune, contrazice aceasta reactie de respingere. Textul ne explic, un pic cam prolix, care este modalitatea n care un contract poate s fie revizuit sau reconstruit fie amiabil, fie prin intervenia judectorului. Textul este plasat imediat dupa principiul fortei obligatorii a contractelor si reprezinta (alaturi de institutia reglementata la art. 1272 cu denumirea marginala de intinderea obligatiilor). Impreviziunea este o limita a acestui principiu al fortei obligatorii a contractelor, stabilind o intindere a efectelor contractului diferita de cea stipulata in contract, in masura situatiei de impreviziune constatata. Textul permite revizuirea contractului nu pur i simplu pentru ca legiuitorul si-a propus sa permita judectorului s intervina n relaiile dintre pri i eventual s transforme acest parteneriat, acest affectio contractus, ntr-un complicat menage a trois, ci pentru c trebuie ca acel contract s supravieuiasc, s fie n continuare executat, pentru c este n interesul ambelor pri ca el s fie executat. Este evident ca e mai bine s previi executarea silit, asa cum n medicin este mai simplu, mai eficient si mai putin costisitor s previi boala dect s ncerci s o vindeci cu medicamente. Alaturi de revizuirea contractului pentru impreviziune (art. 1271 Cciv), precum si de limitarea efectelor contractului partilor in functie de obicei, buna credinta si de echitate (art. 1272 Cciv), Noul Cod Civil reglementeaza si suspendarea efectelor contractului pentru imposibilitatea fortuita temporara de executare. Astfel, art. 1634 alin 3 Cciv dispune ca, in acest caz, executarea obligatiei se suspenda pentru un termen rezonabil, apreciat in functie de durata si urmarile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. Criza economica, somajul, insolventa partenerilor de afaceri, embargoul etc. pot reprezenta atit motive de revizuire a contractului pentru impreviziune, cit si motive de suspendare a efectelor sale. Noul Cod Civil a dat efect unui trend care se instalase chiar i n Romnia nc dinainte de anul 2006 (cind a fost emisa Legea medierii) i care trend este impus de oamenii de afaceri. Teama fata de nou si dificultatea de a renunta la percepte nu doar invechite, dar si fundate pe cauze false (de exemplu, neam obisnuit sa auzim ca un contract este obligatoriu pentru ca este legea partilor, cind in realitate textul art. 969 din vechiul cod civil dispune doar ca o conventie are putere de lege intre partile contractante daca este legal facuta) impiedica marea masa a juristilor sa accepte revizuirea contractului, ca i cnd contractul ar fi ceva sacrosanct, cind el este, de fapt, cel mai mirean lucru. n schimb, oamenii de afaceri revizuiesc contractele, acceptind ideea de mediere, pentru c, economic vorbind, este mai bine s pstrezi relaia de lung durat cu partenerul de afaceri, dect s o tai din rdcin. Acele bnci care, spre exemplu, nu au avut nelepciunea s observe acest trend pentru ca siau consultat juristii si avocatii care nu au mai citit drept civil in ultimii 20 de ani au ajuns s desfiineze contracte n proporii uriae, de peste 20%. Sunt chiar unele bnci care au portofolii de credite neperformante de peste 25%. Un sfert din totalul creditelor acordate pe pierdere nseamn pentru orice banca din lume insolventa. Nu si pentru cele din sistemul bancar romnesc. Dar, dincolo de acest paradox al afacerilor esuate care nu mor, probabil ca dac ar fi acceptat s

revizuiasc contractele, bancile respective nu ar fi ajuns la o rat de credite neperformante (pierdere) de 25%. 11. Diviziunile patrimoniale si fiducia sunt, de asemenea, tehnici juridice create in dreptul afacerilor care au contaminat dreptul civil clasic, sfirsind prin a fi reglementate in Codul civil, cu aplicabilitate, teoretic, extinsa la orice participant la raporturile juridice private. Cu titlu generic, art. 31 din Noul Cod civil dispune c orice persoan fizic sau juridic are un patrimoniu. Dar acest patrimoniu, n funcie de dimensiunea sa ori de calitatea pe care o detine persoana respectiv (profesionist sau neprofesionist), se poate fraciona n dou sau mai multe mase patrimoniale, care sunt considerate ele insele universaliti juridice. Masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitiului unei profesii autorizate, precum si cele anume prevazute in lege sunt considerate patrimonii de afectatiune. Un exemplu de patrimoniu de afectatiune ar putea fi nava comerciala odata ce a fost lansata in largul marii (desi, mai degraba, aceasta ar trebui considerata o universalitate de fapt, cita vreme este echipata pentru calatorie, adica armata). De asemenea, pot fi considerate un patrimoniu de afectatiune si bunurile contribuite de asociatii unei societati simple, fara personalitate juridica, bunuri care sunt in coproprietatea asociatilor pe perioada existentei societatii. Dar patrimoniul unic al persoanei poate fi supus si altor diviziuni patrimoniale, asa cum rezulta din art. 2324 alin.2-4 Cciv. Afectatiunea patrimoniala este, in sensul acestor reglementari, o specie a diviziunii patrimoniale. Alte forme de diviziune patrimoniala pot fi : bunurile comune ale sotilor, bunurile insesizabile, universalitatea de fapt (asa cum este, de exemplu, fondul de comert) etc. Patrimoniul de afectaiune profesional a fost reglementat pentru prima oara in Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, dupa care a fost reglementata si in OUG nr.86/2006 privind organizarea si activitatea practicienilor in insolventa, dupa care a fost preluata (gresit, greseala fiind corectata de-abia prin Legea de punere in aplicare a Codului civil) in Legea avocaturii. Patrimoniul de afectaiune este o universalitate ce se constituie intr-o masa de bunuri afectata unui anume scop si, din acest motiv, este afectata garantarii generice a executarii obligatiilor aferente acelui scop. Cita vreme cele doua sau mai multe mase de bunuri exista, creditorii personali ai titularului nu se pot interfera cu creditorii aferenti scopului constituirii masei de bunuri. De exemplu, in cazul patrimoniului profesional de afectatiune, ct vreme se exercit profesia respectiv, cele dou mase de bunuri nu se pot confunda sau reuni, ceea ce nseamn c principiul garantiei comune a creditorilor (fostul gaj general al creditorilor chirografari) nu se mai aplic n legtur cu acea fraciune de patrimoniu si c exist dou tipuri de creditori care, cel puin pn la finalul activitatii profesionale a titularului, nu se pot interfera, deci nu pot intra n concurs la urmarirea bunurilor afectate. Creditorii personali nu pot s urmreasc bunurile afectate dect n condiii cu totul excepionale. Cea de-a doua form de fractionare a patrimoniului, expres numita in art. 31 alin.2 Cciv si reglementata in art. 773-791 Cciv este fiducia : o fraciune dintr-un patrimoniu este desprins de aa numitul constituent i pus la dispoziia fiduciarului (echivalentul trustee-ului din dreptul anglo-

saxon), care va putea s fac inclusiv acte de dispoziie cu privire la acele bunuri, in scopul fixat de constituent. Fiduciarul este, practic, un proprietar al acelor bunuri ct vreme acele bunuri sunt n administrarea sa sau sub puterea sa de administrare i dispoziie. De altfel, el este chiar inscris in cartea funciara sau in arhia electronica in calitate de fiduciar cu drept de dispozitie asupra bunurilor date in fiducia. Fiduciar poate fi o banc, o societate de administrare a investiiilor, un broker de instrumente financiare (societate de servicii in investitiile financiare, SSIF), un avocat sau un notar. Fiduciarul, chiar si dac intr n faliment, va avea dou tipuri de patrimonii (sau chiar mai multe, daca este si profesionist persoana fizica, titular al propriului patrimoniu de afectatiune profesionala) si, in functie de numarul acestora, va avea doua sau mai multe categorii de creditori care nu se vor putea interfera. Desigur ca aceasta institutie are un potential ridicat de frada, intrucit constituentul, fie cu intenii onorabile, fie cu intenii neonorabile, i va putea ascunde o parte din patrimoniu, punnd acest patrimoniu sub puterea unui fiduciar; n consecin, creditorii nu vor putea s urmareasca dect acele bunuri care au rmas n patrimoniul constituentului fr s fie afectate de fiducia. Exceptiile de la principiul separarii celor doua tipuri de mase patrimoniale sunt strict limitative : unul sau mai multe bunuri care fac parte din masa transferata fiduciarului sunt purtatoare de garantii reale constituite anterior incheierii contractului de fiducia si, respectiv, contractul de fiducia in sine a fost anulat sau declarat inopozabil prin hotarire judecatoreasca. Creditorii beneficiari ai garantiilor sau creditorii reclamanti in actiunea in anulare sau in declararea inopozabilitatii vor avea dreptul sa urmareasca si bunurile transferate fiduciarului. Ca si celelalte forme de mase patrimoniale distincte de patrimoniul constituentului, fiducia este o creatie a profesionistilor, determinata de necesitatile practice ale afacerilor. Faptul ca, dupa ce dreptul civil de sorginte francez (inclusiv cel romanesc) a refuzat cu obstinatie, timp de peste 200 de ani, orice forma de fractionare a patrimoniului, in timp ce Noul Cod Civil introduce aceste multiple forme de separatie si de fractionare a patrimoniului nu face decit sa confirme alegatia ca dreptul civil se comercialieaza, acceptind contaminarea dreptului civil clasic cu institutii care se impuneau a fi reglementate intrucit faptele si economicul o cereau. Fiducia, spre exemplu, era utilizata de mediul de afaceri destul de frecvent, chiar daca nu isi gasea un echivaent in legea romana, intrucit partile contractului alegeau ca lex causae dreptul anglo-saxon, care are o lunga traditie in materie de trust (echivalentul actualei fiducii din Noul Cod Civil). Pe de alta parte, trust-ul era deja nostrificat in legea noastra, in materia fondurilor de investitii si a fondurilor private de pensii organizate ca societati civile fara personalitate juridica, societati care nu erau simple contracte, ci trust-uri, de tipul celui reglementat in dreptul anglo-saxon. 4. Specificul dreptului civil comercial 12. Raporturile juridice in care sunt implicati profesionistii se caracterizeaza la modul cel mai profund prin risc, incredere si continuitate. Ideea de risc si ideea de incredere, fara sa fie intru totul straine dreptului civil, sunt totusi atasate ombilical continuitatii care este presupusa de activitatea profesionistilor. Acest specific reclama constructia unui drept al profesionistilor, distinct de dreptul civil (care este un drept al relatiilor dintre simplii particulari).

Profesorul Yves Guyon7 remarca, in 1994, ca, in timp ce dreptul civil se preocup mai ales de persoane i de averi (patrimonii), adic, n final, de averi stagnante, dreptul afacerilor reglementeaz producia i distribuia bogiilor. Acest drept al profesionistilor (sau drept al afacerilor, cum este denumit uneori) este mai larg decit ceea ce inca intelegem prin drept comercial, intrucit legea reglementeaza si alte categorii de profesionisti decit comerciantii, iar acesti profesionisti nu exploateaza exclusiv intreprinderi comerciale, ci orice ntreprindere ce releva un risc economic asumat de titularul sau. Titularul unei astfel de ntreprindere, cel ce o exploateaza, este, in sensul Noului Cod civil, un profesionist. Pe de alta parte, spre deosebire de dreptul comercial, care se defineste prin cele doua criterii ale comercialitatii raportului juridic (faptul de comert, care este criteriul principal, si comerciantul, care este criteriul subsidiar), fiind un drept de tip obiectiv8, acest drept al profesionistilor este un drept de tip subiectiv, intrucit el se defineste prin raportare la calitatea de profesionist a cel putin uneia dintre partile raportului juridic analizat. Intr-adevar, sunt contracte profesionale atit cele care se incheie intre profesionisti, cit si cele care se incheie intre profesionisti si simpli particulari (consumatori sau clienti ai persoanelor ce exercita profesii liberale). Riscul, adica sansa de cistig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta si care defineste, practic, afacerea, intreprinderea, profesionistul, societatea comerciala, concurenta si insolventa. Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc9. Intreprinderea este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc. Profesionistul dobindeste aceasta calitate in momenul in care incepe exploatarea unei intreprinderi adica in momentul in care isi asuma riscul presupus de intreprindere. Societatea comerciala se constituie de catre asociati in vederea obtinerii de profituri sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; asadar, societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc. Concurenta, in special cea comerciala, este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii cistiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat drept de a-l prejudicia pe celalalt concurrent, prin acapararea clientelei acestuia. Insolventa este esecul (sau chiar catastrofa) intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri; intreprinderea insolventa este o afacere care a esuat, adica o

Yves Guyon, Droit des affaires, Tome I (Droit commercial general et societes), Paris, ed. Economica, 1994, p.2. un drept de tip obiectiv, dreptul comercial clasic se putea aplica nu numai raporturilor juridice dintre comercianti sau celor dintre comercianti si simplii particulari, ci si raporturilor juridice dintre simplii particulari (ne-comerciantii), intrucit si acestia pot incheia acte comerciale sau savirsi fapte de comert cu titlu ocazional. 9 In limba engleza, afacerea nu se defineste doar ca ocupatie (business, starea de a fi ocupat), ci si ca risc (venture). Foarte sugestiv din acest punct de vedere este termenul adventure (aventura, asumarea unui risc), el fiind construit tot pe ideea de risc (ad-venture). Asadar, afacerea este un fel de aventura, caci afacerea este asumarea unui risc.
7 8Fiind

intreprindere in care riscul de pierdere s-a intimplat; daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator riscului in contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta. La baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, fara de care contractul este nul, intrucit dispare ansa de ctig sau pierdere pentru una sau ambele pri10. Fr acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile intre parti11. In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului, intinderea drepturilor si obligatiilor, partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor. Tranzactiile profesionistilor, mai ales cele denumite in mod traditional comerciale , au in general caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia ambelor parti de a cistiga (win-win situation). Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat12, ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul profesional : operatiunea in cauza nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizata pe care o desfasoara profesionistul nu mai este o intreprindere, ci un joc in care toate cartile cistigatoare sunt in mina profesionistului . Asa cum am aratat mai sus, esecul in afaceri inseamna faliment. Daca o intreprindere care a esuat in activitatea sa, fiind in insolventa, supravietuieste totusi, fie pentru ca statul intervine cu ajutoare de stat sau inlatura prin lege consecintele insolventei, fie pentru ca judecatorii ezita sa deschida procedura insolventei sau trecerea la faliment, este evident ca nu mai suntem pe tarimul economiei de piata si ideea de concurenta devine absurda. De altfel, ne putem intreba in ce mod suporta riscul propriei afaceri marile corporatii, mai ales cele financiare, care au fost si inca sunt salvate de la faliment de stat pentru ca sunt prea mari pentru a esua. Riscul inerent crizei economice o criza creata sau chiar indusa de marile corporatii financiare este transferat de stat de la aceste corporatii catre simplii particulari platitori de taxe sau consumatori, incit pare ca este mai profitabil sa creezi o criza decit sa o eviti. Paradoxul de-a dreptul iritant este ca aceste corporatii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetateni, nu numai ca nu au pierdut datorita crizei dar, dimpotriva, si-au majorat profiturile in criza. Si, in mod evident, managerii acestora au fost rasplatiti cu bonusuri uriase. Intr-adevar, pentru acesti manageri, lacomia este buna (greed is good)13.

10 11

Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureti, 2001, pag. 451. Ibidem. 12 Lipsa totala a riscului uneia dintre parti poate, totusi, sa duca la nulitatea actului juridic implicat, pentru lipsa sau iliceitatea motivului determinant (cauza actului juridic). Unele dispozitii legale chiar reglementeaza expres nulitatea contractului sau numai a clauzei ce elimina riscul pentru una dintre parti : este cazul clauzei leonine in contractul de societate, potrivit careia una dintre parti fie isi asigura totalitatea cistigului, fie isi asigura neparticiparea la pierderi, al clauzelor abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii (art. 4-6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive) sau a deciziilor monopoliste de asociere (art.5-6 din Legea nr.21/1996 a concurentei). Pe de alta parte, unele afaceri, cum ar fi speculatiile la bursa (tranzactile in marja sau vinzarile in lipsa) sau unele tranzactii cu instrumente financiare (contractele options si alte operatiuni de hedging) chiar sunt contracte aleatorii. 13 Pentru modul in care statele au sustinut cu ajutoare de stat bancile, a se vedea Gh. Piperea, Shall we die for the banks ? la adresa www. presseurope.eu, precum si in Phenix, revista Insol Europe, numarul din aprilie 2011. Varianta in romana este intitulata To big to let fail iar cea in franceza Mourir pour les banques ? Non, merci. In Romania, este simplu de

ncrederea (creditul, credibilitatea) inseamna credinta pe care o investesc partenerii de afaceri ai profesionistului in capacitatea acestuia de a-si duce la bun sfirsit afacerea si de a-si face datoria. Credibilitatea nseamn succes pe pia; in schimb, lipsa credibilitii nseamn eec, faliment. ncrederea poate fi msurat n sens negativ (lipsa de credibilitate) sau pozitiv (bonitate), prin operaiunile de: a) rating (o clasificarea modest nseamn o credibilitate redus; o clasificare bun nseamn credibilitate ridicat); b) scoring (msoar gradul de ncredere, de bonitate a unui comerciant; pe baza acestei clasificri, o banca poate mai uor acorda un credit, un productor de maini poate mai uor s ncredineze producia de componente sau concesiunea exclusiv comerciantului cu scoring-ul bun etc.). Creditul personal (credibilitatea) este o condiie a existenei pe pia; ca i n celelalte relaii umane, lipsa ncrederii n relaiile dintre profesionisti duce la haos. Profesionistul (intreprinzatorul), in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi sau trebui sa fie eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice. Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential sau masina de facut bani a titularului sau, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. In schimb, in relatiile dintre simpli particulari, unde conventiile sunt ocazionale, creditul personal (credibilitatea) nu are o importanta hotaritoare, ceea ce conteaza fiind marimea patrimoniului fata de totalitatea datoriilor. Si aceasta comparatie este, oricum, relevanta doar pentru o zona redusa ca intindere a dreptului civil, respectiv, insolvabilitatea (denumita si deconfitura). Intrucit creditul, n relatiile dintre profesionisti, are un caracter personal, in timp ce creditul, in relatiile dintre simpli partculari, are un caracter real (pentru ca se refera la patrimniu si la bunuri), este posibil ca un
vazut cum bancile mari din sistem si principalii furnizori de combustibil au declarat pentru 2010 profituri cu mult mai mari decit cele obtinute in 2008-2009.

profesionist insolvabil din punct de vedere civil s fie solvabil din punct de vedere comercial, economic au profesional i invers. Dar increderea nu inseamna naivitate si nici manipularea sau exploatarea acestei naivitati. Sistemul financiar global este dominat in prezent de cutuma conform careia marii actori ai economiei si ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se imprumuta pentru a functiona, desi ar trebui ca taxele si impozitele platite de contribuabili sa fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) sa fie supusi unor evaluari ale unor agentii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusa a acestor opinii, s-au creat afaceri uriase care se concentreaza exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supusi scanarii acestor emitenti de opinii platesc chiar pentru emiterea acestor opinii. Cu cit mai mari sunt agentiile de rating sau firmele de audit, cu atit mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cit mai scumpe sunt aceste opinii, cu atit mai credibile sunt. La instalarea si in executarea acestei cutume s-au omis, insa, doua elemente - simplu de decelat pe care s-a construit aceasta cutuma : (i) suntem in prezenta unor opinii, si nu a unor certitudini, care sa angajeze, eventual, raspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plateste serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei in conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul si consultanta, toate sunt simple opinii, dar frumos impachetate in aceste opinii, credibilitatea de fatada a marilor actori ai economiei si intrumentele financiare derivate emise de acestia, transformate usor in active toxice, au putut fi vindute mai scump decit aurul, iar cind o singura carte de la temelia acestui castel de carti de joc a fost miscata din locul ei, s-a dezlantuit furtuna. Continuitatea si complexitatea raporturilor juridice in care sunt implicati profesionistii si, mai ales, ideile de risc si incredere ratasate acestei continuitati sunt realitati care nu pot fi tratate prin simpla introducere a profesionistilor sub reglementarea directa a Codului civil. Trebuie observat ca raporturile juridice in care se implica profesionistii sunt, intr-o proportie covirsitoare, non-conflictuale. Intr-adevar, legislatia speciala relativa la profesionisti este destinata statutului profesionistului, organizarii comertului sau a profesiilor reglementate, activitatii de afaceri si obligatiilor profesionale, si mai putin conflictelor dintre profesionisti (cu exceptia procedurii insolventei, care este reglementata aproape exclusiv de norme de procedura, intrucit insolventa este o procedura judiciara). Dreptul afacerilor si, mai ales, ramura sa clasica, dreptul comercial, este un drept al compromisului, un drept al negocierii, in care fiecare parte contractanta trebuie sa cistige (win-win situation). Conflictele dintre profesionisti care, oricum, reprezinta, din punct de vedere statistic, cam 10% din totalul raporturilor juridice dintre acestia, ajung rar in fata instantelor de judecata obisnuite, profesionistii imaginind o suma importanta de tehnici alternative de solutionare a disputelor. Acestia ajung in fata instantelor de judecata fie atunci cind instanta nu poate fi evitata (proceduri de insolventa sau proceduri in care arbitrajul sau medierea sunt interzise), fie atunci cind alternativele de solutionare a disputelor au fost epuizate, fara a da rezultate. Mijloacele alternative de solutionare a disputelor (de genul medierii, concilierii si arbitrajului) pot fi utilizate, spre exemplu, si in scopul preventiei insolventei, ceea ce permite o evitare indirecta a competentei exclusive a instantelor de drept comun. Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la

tranzactia pura si simpla, pina la mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointe al partilor14, adica debitorul si creditorii sai. Fiind vorba de un acord de vointe, care presupune increderea intre parti, inseamna ca insasi incheierea unor astfel de contracte in vederea solutionarii amiabile a disputei debitorului cu creditorii sai este un cistig in sine pentru debitor, intrucit ceea ce ii lipseste in primul rind unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiara sau in stare de a fi dat in judecata de creditorii sai este increderea creditorilor sai. Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul recapata, cel putin in parte, increderea pierduta a creditorilor si a partenerilor de afaceri. Pe de alta parte, acordul de vointe presupune drepturi si obligatii reciproce ale partilor. Debitorul se obliga la concesii fata de creditori, ca de exemplu, in situatia insolventei, la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau diversificarea surselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc. Creditorii consimt la o serie de facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, re-esalonarea debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc. Din aceasta perspectiva, Codul Civil are un anumit grad de inadecvare. Limbajul Codului civil apare ca fiind livresc si prolix, iar dispozitiile sale, aplicabile in mod direct si profesionistilor, invit prile la contencios, la conflict. Spre exemplu, contractul este considerat ncheiat cnd prile s-au neles asupra prilor eseniale. Pentru prile secundare, asupra carora partile nu au agreat, se poate apela la judector, care va completa contractul cu aceste parti secundare. Grav este ca din Codul Civil lipseste un criteriu pe baza caruia sa se poata stabili care este diferena dintre elementele eseniale i elementele secundare ale contractului. Textele Codului Civil, mai ales cele in domeniul obligatiilor, sunt concepute intr-o asemea maniera incit punctul final si inexorabil este procesul. Dar in raporturile juridice de afaceri, litigiul nu numai ca este rar, ci este si sistematic evitat, inclusiv prin tehnici alternative solutionare a disputelor (de genul medierii, concilierii sau arbitrajului), care sunt chiar menite a evita procesul de drept comun. Iar contractele sunt facute pe termen lung cu intentia de a obtine emolumentul acestor contracte pe termen lung, de unde intentia partenerilor de afaceri de a pastra in viata aceste contracte si stabilitatea acestora, mai indelungata decit stabilitatea legii. 5. Izvoarele dreptului civil comercial 13. Corpus-ul de reguli aplicabile contractelor profesionale si, in genere, dreptului civil comercial, este compus din izvoare sau surse specifice caracterului de continuitate al activitatii profesionistilor, avind o extensie mult mai larga decit cel aplicabil in raporturile dintre simplii particulari.

14

Ion Deleanu, Medierea in procesul civil, in Dreptul nr.10/2006, nota 7 subsol arata ca, intr-o acceptiune mai larga si mai putin rigida, justitia de proximitate este o chestiune de calitate a justitiei printr-o procedura mai umana si mai simplificata, mai rapida si mai putin costisitoare, accentuand responsabilitatea partilor prin inlesnirea participarii personale a acestora la gestionarea conflictului. Ea este o stare de spirit, implicand dejuridicizarea conflictului si reducerea lui la elemente factuale, psihologice sau afective, un sistem de derivare a contenciosului, facand loc echitatii, bunului simt, oportunitatii, astfel incat analiza juridica devine adeseori superflua.

Considerind dreptul din perspectiva holistica15, vom observa ca dreptul (jus) este o realitate distincta, ce integreaza dreptul pozitiv (lex), contractele si precedentul judiciar, sub determinarea principiului echitatii. Echitatea este ceea ce da sens dreptului si ceea ce permite rezolvarea pasnica sau prevenirea conflictelor sociale, adica este principiul inalt, imaterial si relativ incognoscibil care da consistenta sistemului si face din el o valoare distincta de elementele sale compnente. Echitatea este fundamentul dreptului inca de la originile societatii umane, conceptul care a facut posibila organizarea societatii si a pacii sociale. Daca echitatea este temeiul dreptului, atunci dreptul ca intreg este modul in care se organizeaza pacea sociala. Toti cei care concura la realizarea pacii sociale (si, deci, inclusiv profesionistii), creaza drept. Legile, in sens de drept pozitiv, contractele, uzurile si precedentul judiciar sunt trecatoare. Doar dreptul, ca realitate distincta de partile componente este etern, in timp ce partile sale componente sunt efemere. 14. Echitatea, in sine, poate sa fie chiar un izvor tacit de drept. In litigiile arbitrale, pe baza conventiei partilor litigante, arbitrul poate solutiona cauza in echitate, pronuntind hotariri obligatorii in baza unor principii de echitate care, la rigoare, ar putea fi si contra legem. De altfel, art. 1272 Cciv (fostul art. 970 din Cciv de la 1864) asimileaza echitatea cu legea, din moment ce conventiile intre particulari nu obliga numai la ceea ce este expres stipulat (ceea ce este expres intr-insele, in limbajul expresiv al Codului civil de la 1864), ci si la urmarile (efectele) pe care echitatea le da obligatiei dupa natura ei. Asadar, echitatea (ca si practicile statornicite intre parti, uzantele sau legea) este o clauza implicita in contract. Pe de alta parte, pe un plan mult mai general decit cel al relatiilor de afaceri, trebuie precizat ca atit Constitutia Romaniei, cit si Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza asanumitul drept la un proces echitabil. Incalcarea acestui drept la un proces echitabil da dreptul victimei la o actiune in contra Statului roman, care poate fi sanctionat prin plata unor despagubiri, precum si prin recomandarea (care este, mai degraba, o obligatie, din perspectiva publicitatii negative facute legislatiei statului roman printr-o astfel de decizie) de schimbare a legislatiei interne pentru ca aceasta sa fie pusa de acord cu echitatea. In plus, o hotarire judecatoreasca irevocabila (care beneficiaza, deci, de autoritate de lucru judecat) care s-a dovedit a fi fost inechitabila intrucit a incalcat dreptul la un proces echitabil este supusa revizuirii. Intr-adevar, in conditiile art. 322 pct.9 Cpr.civ., o hotarire judecatoreasca poate fi revizuita daca CEDO a pronuntat o decizie prin care s-a constatat ca o hotarire judecatoreasca interna a incalcat dreptul la un proces echitabil iar urmarile incalcarii dreptului la un proces echitabil continua sa sa produca si nu pot fi inlaturate decit prin revizuirea hotaririi. Asadar, in litigiile in care ar fi implicati profesionistii, lipsa echitatii, constatata de CEDO, antreneaza sanctiuni in sarcina Statului roman si, in plus, duce la desfiintarea unei hotariri judecatoresti, chiar si in cazul in care aceasta a intrat de mult in puterea lucrului judecat. De aici concluzia ca echitatea este un veritabil izvor tacit de drept caci, in prezenta unui proces echitabil, interventia CEDO nu s-ar mai fi justificat.
Holistic, conform Dex : derivat din holism; holismul este o conceptie metafizica de la inceputul sec. XX care interpreteaza mistic lumea, pe baza teoriei ireductibilitatii intregului la suma partilor sale componente, socotind drept factor integrator al lumii un principiu imaterial si incognoscibil.
15

Pentru relatiile de afaceri, in care profesionistii ocupa pozitia centrala, consacrarea dreptului la un proces echitabil este de o importanta capitala. Echitatea in afaceri se poate exprima fie sub forma principiului rezonabilitatii in afaceri, fie sub forma prevalentei faptelor (a economicului) asupra juridicului, putind fi vazut ca o reintoarcere la vechea jurisdictie realista si echitabila practicata de justitia vechilor tirguri medievale sau la jurisdictia statutara si consulara a vechilor bresle16. Ideea unui drept natural, a unei justitii eterne si imuabile, care exista deasupra regulii de drept pozitiv si care trebuie sa se impuna oricind si oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic17. Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal si o ratiune ce determina norma de drept si se afla deasupra acesteia transforma dreptul dintr-un produs aprioric si aparent irational intr-un produs social adaptat ideii de justitie si echitate, idei care pur si simplu dau sens dreptului18. Principiile democratice si constitutionale, avind ca fundament aspiratia catre bine a umanitatii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forta, creatoare de drept, o ratiune comuna si ultima care duce la elaborarea regulii de drept19. Echitatea reprezinta spiritul realist si social al dreptului. 15. Dreptul pozitiv este totalitatea actelor normative in vigoare la un moment istoric, pe un spatiu georgrafic. De aceea, el este in mod esential trecator, avind intotdeauna un anumit grad de impredictibilitate. Dispoziiile Codului civil aplicabile profesionistilor se cantoneaz la Cartea a V-a (Obligaiile) si la unele dispozitii relative la diviziunea patrimoniului, persoana juridica, universalitatea de fapt, administrarea bunurilor, fiducia si reprezentarea. Dispoziiile referitoare la bunuri si la familie sunt aplicabile regimului profesionitilor foarte puin sau chiar deloc. Statutul organic al profesionistului (modul de organizare, de autorizare, de funcionare si de ncetare a existenei unui profesionist) este reglementat prin legi speciale. De exemplu, Legea societatilor comerciale nr. 31/1990 reglementeaza statutul organic al profesionistului - societate comercial.

In raporturile juridice in care sunt parti profesionistii, dreptul civil nu este totul, intrucit, asa cum s-a vazut, Codul civil reglementeaz numai o parte din obligatiile comerciale. De altfel, in acest domeniu, nici dreptul pozitiv nu este totul. Dreptul comercial este mai mult un drept contractual, creat de comerciani (si, in ultima vreme, de ceilalalti profesioniti). Uzanele si normele supletive sunt creatii ale comerciantilor rezultate din practicile statornicite intre acestia. De asemenea, data fiind continuitatea ce caracterizeaza activitatea comerciantilor, de

16O

expunere ampla asupra acestor jursidictii ne ofera I.L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Bucuresti, 1946, (re-editat de CH Beck, in 2008, in colectia Restitutio), p.23-27. 17Pentru istoria acestei idei, a se vedea Giorgio del Vechio, Lecons de philosofie du droit, Sirey, 1936, p.3-4, cit. si de I.L Georgescu, op.cit., p.4. 18Desi nu refuza in totalitate idea, I. L. Georgescu (op.cit., p.139) a considerat-o riscanta. Autorul afirma totusi (op.cit., p. 139, nota 64 subsol) ca Cesare Vivante, cel mai cunoscut comercialist al tuturor timpurilor, atribuia naturii faptelor (adica echitatii) rolul de izvor de drept. 19I. L. Georgescu, op.cit., p.4.

o importanta ridicata este si precedentul judiciar20, care are avantajul stabilitatii si predictibilitatii intr-o situatie de inflatie legislativa.
16. Profesionistii incheie contracte in numar mare si in mod continuu. Cum conventia partilor, daca este in conformitate cu legea, este la fel de puternica in relatiile dintre ele ca si legea (art. 1270 Cciv, fostul art. 969 din Cciv de la 1864), inseamna ca partile contractului - in primul rind profesionistii creaza drept. In relatiile dintre profesionisti se creeaza, prin practici indelungate, uzuri comerciale care, si ele, inseamna drept, fie pentru ca partile le insereaza in contractele lor ca atare sau prin trimitere la diversele codificari (de tipul Incoterms, de exemplu), fie pentru ca partile au convingerea ca acele uzuri li se aplica intocmai ca si legea. De altfel, chiar Noul Cod Civil da putere interpretativa si, uneori, chiar normativa uzurilor (art.1), asa cum, de altfel, o face si sus-citatul art. 1272 Cciv. Uzanele sunt, conform art. 1 alin. 6 Cciv, uzurile profesionale si obiceiurile (cutumele); dar art. 1272 Cciv face referire si la practici statornicite intre parti, fara a le defini. In limbaj mai putin tehnic, uzantele sunt obinuine, obiceiuri ale prilor. Practicile comerciale sunt caracterizate de stabilitate si continuitate, fiind aplicate n raporturi pe termen lung. Practicile statornicite intre parti sunt clauzele contractuale tip, aplicate intre parti cu o mare frecventa si continuitate. Aceste clauze contractuale tip sunt sursa normelor supletive din codul civil, transformate illo tempore de legiuitor in norme legale. Practicile statornicite intre parti sunt alte clauze contractuale tip, care nu au ajuns inca sa fie ridicate la rangul de norme supletive. Dificultatea in ce le priveste este aceea de a le proba. Desi dificila, prba acestor practici statornicite intre parti nu este imposibila. In mod evident, trebuie sa fie vorba de relatii de afaceri de lunga durata intre doua sau mai multe parti (chiar daca, de exemplu, partile fac parte din grupuri de societati sau, dupa caz, contractele fac parte dintr-un grup de contracte, menit a atinge un scop unic) si trebuie sa fie vorba de raporturi juridice sau de parti ale acestora care s-au derulat, cu regularitate, intr-un anumit fel, considerat de parti ca fiind regula. In fine, este evident ca, in prezenta unor contracte detaliate, aplicabilitatea acestor practici iese din discutie, caci ele nu se pot referi decit la raporturi juridice care rezulta din livrari sau prestari reciproce care se efectueaza in baza unor contracte incheiate in forma simplificata (oferta urmata de acceptare; comanda urmata de excutarea comenzii). Spre deosebire de reglementarea anterioara (Codul civil de la 1864 acorda obiceiului putere de norma intepretativa, considerindu-l o clauza contractuala implicita; Codul comercial nu se refera la uzante), art. 1 C.civ. prevede c uzanele au putere normativ, in doua situatii :

20

Dreptul pretorian roman a fost cel care, alaturi de jurisconsultii romani, au creat dreptul roman, intepretind si comentind Legea Celor XII Table (despre care nu se stie ca a existat decit prin intermediul dreptului pretorian si al jurisconsultilor), ba chiar suplinind-o, acolo unde se constatau lacune. Pretorii romani creau astfel drept, prin aplicarea principiilor generale ale dreptului, a ideii de justitie (fiat justitia pereat mundi), a analogiei juridice si, desigur, prin apelul la solutiile inaintasilor, adica la precedentul judiciar. De aceea, in dreptul roman, dreptul de tip pretorian era izvor de drept.

(i) in cazurile neprevazute de lege, adica atunci cind nu exista reglementare (ex :contracte nenumite); in aceste cazuri se aplica uzantele, iar in lipsa, dispozitiile de la institutia cea mai asemanatoare si, in lipsa, principiile generale de drept; (ii) in materiile reglementate de lege, uzantele se aplica numai in masura in care legea trimite in mod expres la ele; daca partile fac referire la uzante in contractul lor, uzantele se transforma in clauze contractuale, devenind obligatorii intre parti in acest mod. Nu sunt recunoscute ca avind caracter de izvor de drept decit uzantele conforme cu ordinea publica si cu bunele moravuri. Ca sa poata fi aplicate, uzantele trebuie dovedite. Sunt scutite de proba (se prezuma ca exista) acele uzante care sunt publicate in culegeri elaborate de organisme competente in domeniu. Uzantele sunt clauze contractuale implicite din moment ce contractul nu obliga numai la ceea ce este expres stipulat, ci si la urmarile pe care uzantele le dau contractului dupa natura sa. In fine, clauzele repetate la infinit in anumite contracte au fost adoptate de legiuitor ca norme supletive. Acestea nu sunt altceva decit clauze contractuale-tip care, in lipsa de stipulatie expresa, completeaza sau suplinesc vointa partilor. Prin repetabilitate si continuitate, dreptul creat de profesionisti prin semnarea si executarea contractelor este mai stabil decit legea21. Dreptul pozitiv este actualitatea normativa teritoriala, ceea ce inseamna ca legea este diferita in functie de teritoriul pe care se aplica si este schimbatoare, in functie de contextul social, economic si chiar politic al vremii. De aceea, dreptul pozitiv este mai putin predictibil decit contractul si poate de aceea, in prezent, asistam la o uniformizare la nivel european si chiar global a regulilor de formare si executare a contractelor. 17. Judecatorii pronunta hotariri judecatoresti, aplicind legea (sau, in caz de contradictie, legea comunitara europeana sau dispozitiile din tratatele relative la drepturile omului si jurisprudenta CEDO), contractul, uzul etc. si spunind dreptul (jurisdictio). Hotaririle judecatoresti pot deveni, in anumite conditii, precedent judiciar, care se impun justitiabililor ca si legea sau, uneori, chiar in contra legii interne. In fine, contractele partilor pot fi revizuite de judecator, fie aplicarea sanctiunii nulitatii partiale a contractului pentru incalcarea normelor de ordine publica sau a bunelor moravuri, fie prin reconstruirea contractului in vederea continuarii executarii sale in conditiile restabilirii echilibrului contractual, echilibru rupt fie la incheierea contractului (pentru motive de leziune sau de inserare in contrac a unor clauze abuzive, interzise de lege), fie pe parcursul executarii sale (pentru motive de impreviziune).

Conform lui Georges Ripert, Lordre conomique et la libert contractuelle, in Recueil dtudes sur les sources du droit el lhonneur de Fr. Gny, tome II, p. 347 si 391 (autorul este citat si de Gh. Stancu, V. Patulea, in Dreptul contractelor, ed. CH Beck, 2008, p. 109), dac odinioar ordinea public reprezenta un element stabil al societii, n timp ce contractul era destinat s satisfac interesele indivizilor, astzi contractual a devenit mai stabil dect legea, care a ajuns chiar s ncerce s distrug, n mod voit, aceast stabilitate contractual care i se pare legiuitorului c ar fi incompatibil cu micarea economic.
21

18. Intr-un stat de drept modern, o victorie a unei persoane sau a unui grup de persoane contra detinatorilor puterii economice sau politice care abuzeaza de putere va fi inceputul unei victorii generale, a tuturor victimelor abuzurilor. Justitia nu este un joc de poker al avocatilor (cf. Alain Pellet, expertul desemnat de Romania pentru delimitarea spatiilor maritime in litigiul de la Haga dintre Romania si Ucraina relativ la Insula Serpilor), ci sensul dreptului, echitatea si dreptatea catre care cetatenii se indreapta ca ultim resort, pentru a-si realiza drepturile. Judecatorii sunt cei care, dind prioritate la aplicare Tratatelor relative la drepturile omului la care Romania este parte si dreptului Uniunii Europene (Dreptul comunitar European la care se refera art. 148 alin.2 din Constitutie), declara legea romana ca fiind inaplicabila si recunosc drepturile cetatenesti, in contra legii interne. Asadar, dreptul cetatenilor iese la iveala in contra legii romane22. Dar drepturile cetetanilor (ca, de altfel, si drepturile tuturor participantilor la raporturile juridice profesionale) se pot realiza chiar si in contra contractului pe care l-au semnat, mai prcis in contra clauzelor contractuale impovaratoare. Conventiile, chiar legal facute, nu pot incalca ordinea publica si bunele moravuri. O conventie care incalca, de exemplu, ordinea publica economica de protectie (legislatia protectiei consumatorului si legislatia muncii) sau ordinea publica de directie (legislatia concurentei) este nula, total sau partial. Legislatia de protectie (codul muncii, codul consumului) este menita a actiona ca un levier in favoarea partii slabe in contract, pentru a re-echilibra contractul, din start construit pe temelia unui dezechilibru major in favoarea comerciantului si in defavoarea consumatorului, care este tinut sa suporte toate riscurile contractului. In plus, un contract de lunga durata este un parteneriat intre creditor si debitor, care sunt solidari in executarea contractului, fiecare avind obligatia sa il puna pe celalalt in postura de a-si executa obligatiile, dar si de a-si insusi emolumentul contractului. Un contract de lunga durata este facut pentru a asigura cistiguri ambelor parti (win-win situation) sau, dupa caz, pentru a partaja pierderile sau riscurile executarii sale (lose-lose situation). Daca acest echilibru nu exista sau nu este pastrat pe toata perioada contractului, judecatorul are dreptul de a interveni pentru a revizui si a reconstrui contractul intr-o maniera care sa faca posibila continuarea sa, in beneficiul ambelor parti. O conventie care nu respecta conditia proportionalitatii (echilibrul contractual) este nula pentru ca imperativul concilierii intereselor partilor ceea ce reprezinta, de fapt, obiectul contractului - este imposibil de realizat. O conventie trebuie executata cu buna credinta si ea obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insa, ci si la ceea ce legea, echitatea, practicile statornicite intre parti sau uzantele dau conventiei dupa (art. 1272 Cciv). In baza acestor reguli de interpretare, judecatorul poate revizui contractul in vederea
Pe de alta parte, cf. Gh. Stancu, V. Patulea, op.cit., p.111. intrucit legiuitorul nu dispune de mijloacele adecvate pentru a realiza, pe calea legilor, o individualizare suficient a situaiilor juridice, a acelor situaii care cer intr-adevar msuri excepionale de protecie (sau clemen), chiar cu preul slbirii accidentale a principiilor n diferite domenii, inclusiv n domeniul contractual, o atare individualizare nu poate fi dect opera judectorilor care opereaz n cazuri individuale, i, nu la nivelul general i abstract la care opereaz legiuitorul.
22

continuarii sale sau il poate rezilia, daca executarea sa devine imposibila, date fiind conditiile economice si imprejurarile ostile executarii (impreviziune). Detinatorii puterii politice se intreaba surprinsi (la fel si juristii neavizati) cum este posibil ca un drept sa se realizeze in contra legii interne. In prezenta unei legislatii impredictibile si care se departeaza de la principiile democratiei, fiind ilegitima, judecatorul este chemat sa aplice o lege mai inalta, cea relativa la drepturile omului si la principiile Uniunii Europene, lege la care Romania a aderat, renuntind in parte la suveranitatea sa. Este o lege mai inalta pentru ca este ghidata de idea de justitie si pe idea de echitate, care sunt ideile ce au dat dintotdeauna sens legii. O lege care neaga idea de justitie si echitatea este o lege lipsita de sens si, deci, ilegitima. Cind legea interna este gresita, ilegitima, lipsita de sens, dreptul se realizeaza in contra legii, pentru ca legea incalca principiul echitatii si bunul simt comun. Detinatorii puterii economice se lamenteaza (la fel si juristii neavizati) ca legea sau judecatorul intervin in contracte, care ar trebui sa fie guvernate de principiul sacrosanct al libertatii de vointa. In afara de faptul ca nu se vede deloc de ce ar putea fi considerat sfint un contract, prin excelenta mirean si pamintean, contractele, mai ales cele de lunga durata, sunt rareori la libera negociere a partii slabe in contract, fiind impuse de comercianti, care abuzeaza de pozitia lor dominanta in piata si de forta lor economica, juridica si chiar politica. Unele contracte sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie este un exemplu), in timp ce alte contracte sunt impuse de cvasi-monopolul, protejat de autoritati, pe care il detin comerciantii (contractele de utilitati si contractele de credit de retail sunt alte doua bune exemple). In cazul contractelor intra-grup, adica al acelor contracte care se incheie intre societatile din grup in vederea atingerii obiectivului comun al grupului, cu greu se poate vorbi de o vointa de a contracta intre ele a societatilor din grup, din moment ce contractele se incheie in baza unui plan elaborat de societatea dominanta a grupului, care plan se impune prin votul in adunarea generala a societatilor subsidiare si prin dreptul de reprezentare legala a societatilor din grup care este incredintat exclusiv persoanelor care reprezinta in cadrul grupului societatea dominanta. Chiar si contractele cu tertii, daca depasesc o anumita valoare sau au o insemnatate deosebita pentru grup sunt incheiate in numele societatii subsidiare, dar prin vointa exprimata in adunarea generala sau la nivel de directori a societatii dominante. In fine, in cazul retelelor de distributie sau de franciza cu greu se poate vorbi de o vointa libera a aderentului la retea sau a beneficiarului francizei, din monent de titularul francizei impune modul in care se desfasoara afacerea ca o conditie a succesului acesteia. Fiind construite pe temelia unor clauze abuzive sau a unei vointe alterate a consumatorului, obligat sa incheie contractul de imperative psihologice sau economice, aceste contracte nu pot avea toate efectele urmarite de comercianti, intrucit acestea, in mare parte, sunt in contra ordinii publice si a bunelor moravuri, incalca obligatia de solidaritate a partilor contractului, buna credinta ori echitatea. In lipsa unei competente de revizuire a contractului pentru impreviziune, competenta ce apartine judecatorului, cei oprimati de legi ilegitime se vor revolta, cu riscul derapajului catre anarhie. Iar cei

covirsiti de contracte impovaratoare vor intra in faliment, determinind la final falimentul comerciantului23. Facultativ. Tema suplimentara nr. 1 de reflectie. Juridicizare.
Ceea ce nu se vede la o privire superficiala in Noul Cod civil este accenturarea rolului juristului in relatiile interumane. Contractele devin mult mai elaborate (uneori chiar stufoase si prolixe), uzul, obiceiul sau comportamentul partilor in executarea contractului devin izvoare normative sau interpretative de drept, iar judecatorul capata competente sporite de completare a contractului cu clauze secundare (daca partile vor fi convenit asupra clauzelor esentiale) sau de revizuire ori de suspendare a contractului pentru motive precum impreviziunea, obiceiul, echitatea si legea, imposibilitatea permanenta sau temporara de executare. Intrucit uzul, obiceiul, comportamentul partilor, impreviziunea, buna credinta etc. sunt concepte juridice cu un grad destul de ridicat de tehnicitate juridica, este evident ca aceste concepte vor fi de domeniul juristilor, judecatorilor si al expertilor legali. De aici o nedorita juridicizare a relatiilor sociale si o orientare nefireasca a omului catre solutionarea in justitie a impasului optiunilor sale contractuale. La aceste motive de juridicizare trebuie adaugate si cele doua tendinte manifeste in jurisprudenta noastra incepind cu cauza Beian contra Romaniei (decembrie 2007) : ridicarea la rangul de norma de drept a precedentului judiciar si refuzul aplicarii legii interne pe motiv de contrarietate a legii interne cu dreptul comunitar european sau cu drepturile omului. In ultimii ani, cind judecatorul intern a constatat ca legea romana este contrara dreptului comunitar sau CEDO, a inlaturat legea romana de la aplicare, dind prevalenta si aplicind in schimb dreptul comunitar sau CEDO. Evident, in aceste doua

23

Democratia inseamna drepturi individuale transformate zi de zi in fapte si nu doar sloganuri legale ori activitati ale administratiei cu caracter de PR. Cetateanul nu poate astepta o reactie eficienta a legiuitorului sau a institutiilor, ca solutie la problemele proprii, caci aceasta reactie e intodeauna populista si/sau intirziata. Si atunci el ataca legea sau contractul in justitie, in mod individual, dar si in procese colective, in acest caz cu mult mai multa forta si convingere. Interesant este ca cei care declanseaza procese colective sunt oameni educati si informati, sunt oameni care si-au putut cunoaste drepturile, in prealabil apelului la justitie. Asociindu-se in consortii procesuale, ei ajung in situatia in care pot angaja avocati comparabili ca notorietate si competenta cu avocatii detinatorilor puterii (in mod evident, scumpi si influenti) si, deci, la o dezirabila egalitate a armelor in proces. Detinatorii puterii politice sau economice care abuzeaza de ea bancile, patronii, monopolurile sau cvasi-monopolurile, institutiile statale au propria lor agenda politica sau economica si de organizatie, agenda care nu concorda cu sau nu tine seama de realitatile societatii romanesti, mai ales in perioada de criza pe care o traversam. Nu tin cont, deci, de agenda publica. La nivelul cetatanului, masurile de austeritate si planurile de profit ale puterilor politice si economice nu tin loc de necesitatile urgente ale fiecaruia. O privire chiar si superficiala a detinatorilor acestei puteri la procesele colective declansate anul trecut sau anul acesta le-ar atrage atentia, caci suntem in prezenta unei adevarate miscari civice, care revela si solutiile reale ale crizei. Procesele colective contra bancilor, unde se invoca incalcarea prin contracte de credit de consum a legislatiei protectiei consumatorului, precum si cele pentru pensii, au fost organizate in faza pre-judiciara de cetateni, care s-au asociat informal in grupuri de dezbatere si actiune si care comunica eficient intre ei prin intermediul internetului. In mare parte, gestiunea acestor procese se imparte si acum intre grupurile de initiativa si casele de avocatura care organieaza procese colective.Or, dreptul de aceea este organizarea pacii sociale, caci permite reconstructia pasnica a raporturilor sociale prin solutii juridice.

cazuri vorbim de raporturi juridice conflictuale care se vor a fi solutionate de judecatorul intern. Nu vorbim de raporturi juridice de conformare voluntara intrucit practic, nimeni nu ar accepta, cel putin in Romania prezentului (inca obisnuita - mai bine zis, blocata in - cu regula primordialitatii dreptului pozitiv), sa aplice direct aceste concepte si sa se conformeze lor voluntar. Cu atit mai putin autoritatile, care chiar sunt uluite ca legi declarate de Curtea Constitutionala perfect compatibile cu Constitutia sunt inlaturate de la aplicare de judecator. Un om obisnuit s-ar simti, cu siguranta, sufocat de atitea legi, reguli si formalitati sau chiar iritat de acest joc de poker intre juristi. Nu trebuie sa dramatizam, totusi. Realitatea este ca apa : oricit de sinuos este formatul in care curge, apa isi va gasi locul in care sa se stabilizeze. Insusi Noul Cod civil ne da un motiv de optimism : art. 1170 dispune ca buna credinta trebuie sa ghideze comportamentul contractantilor nu numai la negocierea contractului, ci si in cursul executarii acestuia. Daca una sau mai multe clauze ale contractului sunt ilegale ori abuzive, uzul acestora va putea fi impiedicat sau sanctionat de instanta. Daca un drept social promis prin lege va fi refuzat ulterior pentru motive de austeritate, judecatorul va putea restabili echilibrul. Desi buna credinta este un concept juridic, el are la baza, totusi, un concept sociologic sau chiar etic : bunul simt comun. Ceea ce pentru omul obsinuit, ne-familiarizat cu conceptele juridice, este de bun simt, trebuie sa fie de bun simt si pentru jurist. Cel ce actioneaza dupa bunul simt comun, este de buna credinta. Iar buna credinta este starea normala a omului, care nu trebuie, deci probata, ci doar afirmata. Cel ce intentioneaza sa contrazica afirmarea bunei credinte, trebuie sa faca proba contrara, a relei-credinte. De aceea, va fi relativ simplu pentru judecator sa constate ca nu este de bun simt ca un profesionist, care a introdus in contractele sale pre-formulate clauze abuzive si, in plus, a utilizat tehnici inselatoare de convingere a consumatorului, sa uzeze de aceste clauze abuzive pentru a cistiga din aplicarea acestora, in dauna consumatorului. De asemenea, va fi relativ simplu pentru judecator sa constate ca nu sunt de bun simt legile prin care statul sau autoritatile publice refuza drepturi salariale, pensii si alte prestatii sociale la care s-a angajat in perioada de boom economic. Profesionistul, ca sa schime solutia in favoarea sa, va trebui sa dovedeasca faptul ca nu a introdus clauze abuzive in contract fara negocierea cu clientul a acestora, ca nu a folosit reclame inselatoare pentru a-l convinge pe client sa achizitioneze produsul sau creditul, ca nu a beneficiat de starea de alterare a vointei clientului la contractare (care a semnat pentru ca psihologic sau economic nu avea de ales) etc. Iar statul si autoritatile vor trebui sa probeze ca nu s-au folosit de pirghiile puterii in mod samavolnic sau prin mimarea regulilor demcratatice (utilizind ordonante de urgenta sau mecanismul de asumare a raspunderii in Parlament) pentru a reduce sau neutraliza drepturile cistigate de cetateni prin acte normative emise de acelasi stat sau aceleasi autoritati care acum, pe motiv de criza si austeritate, refuza sa-si respecte angajamentele asumate. Pe de alta parte, este inca in toi revolta judiciara declansata in anul 2011 prin procesele colective contra bancilor si contra autoritatilor. Sunt pe drum mai multe alte procese contra ridicarilor ilegale de masini si contra rovinietei ilegal aplicata, precum si o reglementare care va putea re-instaura regula bunului simt si precedentele judiciare in contracte si, in genere, in comportamentul juridic legea proceselor colective.

In 2010 criza s-a instalat deplin in Romania si a inceput sa se simta la nivel de individ, care a inceput sa pretuiasca orice leu pe are il cheltuieste in plus si, cu atit mai mult, orice leu pe care il plateste nedatorat bancilor sau ii este confiscat de stat ca urmare a masurilor de austeritate. Cetatenii romani s-au asociat si, in procese colective, au dat in judecata puternicii lor co-contractanti si statul. A fost o adevarata revolta judiciara contra puterii economice sau politice, la care judecatorii au raspuns pozitiv intr-o prima faza. Si, cel mai important, procesele colective din 2010 i-au facut pe detinatorii puterii sa se teama de abuzurile lor si sa incerce sa vada legea si contractele altfel, ca instrumente de drepturi nu numai pentru ei, ci si pentru destinatari ori pentru co-contractanti. Raspunsul autoritatilor in care includ si sefii de orice nivel ai judecatorilor la acest curent a fost incercarea, in parte reusita, de descurajare a judecatorilor sau chiar de timorare a acestora. Multi dintre judecatori au inceput sa se teama de sanctiuni disciplinare sau de riscul de a nu isi putea continua ascensiunea profesionala. Unora li s-a oferit o cariera corespunzatoare in schimbul unor solutii care sa nu deranjeze puterea economica sau politica. Si probabil ca unii au acceptat oferta, intrucit unele dintre solutiile revolutionare din toamna anului 2010 au fost desfiintate in recurs, in ciuda unei evidente incalcari a principiilor CEDO si ale dreptului comunitar european. Raspunsul puternicilor economiei la acest curent a fost majorarea bugetelor de PR, cu accent pe decredibilizarea liderilor de procese colective si pe descurajarea reclamantilor. Multi judecatori au inceput sa se intrebe daca este bine sa actioneze ca oameni ai cetatii in timp ce cariera le este pusa in pericol sau creditele angajate la banci le sunt declarate scadente anticipat. Si probabil acesti judecatori, mai ales cei din Bucuresti, au cedat propriilor tentatii mirene, in defavoarea atitudinii semi-eroice din toamna, cind in sute de procese bancile erau trimise la podea. Este clar ca, spre exemplu, la Curtea de Casatie puterea economica a bancilor este considerata mai importanta decit multimea celor 4 milioane de consumatori, din moment ce, recent, s-a desfiintat decizia unui curtii de apel din tara, decizie pe care eu o laudam in urma cu citeva luni pe blogul meu. Sau, cine stie, judecatorilor le-a disparut, intre timp, curajul de a-si respecta obligatia din Constitutie de a aplica dreptul chiar si in contra legii. Sau independenta? Procesele colective sunt grele si de natura a demola unele cutume ale instantelor ori de natura a deranja comoditatea judecatorilor. Refuzul de a le judeca sub diverse pretexte (inadmisibilitate, lipsa de timp, lipsa de resurse financiare, logistice si umane, complexitate ridicata, lipsa de obiect pe motiv de abrogare sau revocare a actului administrativ atacat, inlocuit intre timp de putere cu un alt act administrativ sau cu o ordonanta de urgenta, inatacabila in contencios, ne-prevederea in lege etc.) este cel mai periculos risc pentru statul de drept, mai ales in aceasta perioada de criza, cind cei puternici devin si mai puternici, pe motiv ca sunt prea puternici pentru a esua. CEDO ne spune de ani de zile ca tocmai refuzul precedentului judiciar este incalcarea cea mai grava a accesului liber si efectiv la justitie si ca precedentul judiciar este lege in sensul Conventiei, in timp ce legea interna, imprevizila, schimbata zi de zi, impanata cu politici efemere, nu este lege in sensul Conventiei si trebuie inlaturata de la aplicare. Daca procesele colective sunt atit de ostil primite de judecatori, dupa ce in anii din urma le acceptau pe motiv ca reclamanti sunt ei, poate ca ar fi momentul sa ne intrebam daca nu cumva ar trebui organizate curti cu juri pentru acest gen de procese, care sa se pronunte cu simplitate si pe intelesul tuturor, pe

baza realitatii faptelor, a echitatii si a bunului simt comun, lasind judecatorilor grija sau distractia formelor procedurale si a exceptiilor, inadmisibilitatilor si a altor bla-bla-uri tehnice neinteresante, ba chiar detestabile pentru omul de rind. Si poate ca ar fi bine sa ne intrebam daca nu cumva unii dintre judecatori, macar cei de la virful sistemului juridicar, ar trebui sa fie supusi scrutinului alegatorilor, asa cum se intimpla de sute de ani in SUA. In fine, daca precedentul judiciar este atit de vehement refuzat de judecatori care se considera un fel de semi-zei ai societatii, poate ca ar fi bine ca precedentul judiciar din procesele colective sa devina lege interna a Romaniei. Revirimentul de incredere in justitie a cetatenilor din anul 2010 este o oportunitate pe care CSM, profesiile juridice si autoritatile nu ar trebui sa o piarda. Oamenii au vrut sa creada in justitia noastra si de aceea au creat consortii procesuale declansind procese colective. Implicind un numar mare de oameni, costurile legale si judiciare sunt suportabile, numarul cauzelor se reduce, iar solutiile date in dosare cu mii de reclamanti sunt mai greu de refuzat de judecatori cu titlu de precedent judiciar. E simplu, e de bun simt. Daca justitia va deveni simpla, logica, pe intelesul tuturor si predictibila, oamenii isi vor recapata increderea in justitie, iar detinatorii puterii vor invata treptat sa ne respecte pe noi ca cetateni, votanti si consumatori a la fois. Stiind la ce trebuie sa se astepte, oamenii n vor mai merge atit de des in justitie sa isi pretinda drepturile, ci isi vor respecta conventiile si obligatiile din bun simt. Iar CEDO va rasufla, in sfirsit, usurata, putind sa inchida robinetul cu miile de cazuri romanesti cu care este inundata in prezent.

Facultativ. Tema suplimentara nr.2 de reflectie. Corelaia risc-ncredere. Scurte comentarii rezultate din
vizualizarea documentarului Inside Job n anul 2000, Islanda a fost suspus unei politici de liberalizare, care a avut ns consecine drastice: bula financiar, care a facut ca bncile islandeze care aveau rating AAA sa depaseasca de citeva ori Produsul Intern Brut al Islandei, s-a spart, ducind la un bank collapse si, in consecinta, la triplarea ratei omajului n Islanda, prima ar n faliment. Prin referendum, populaia Islandei a refuzat s plteasc pentru a salva acele bnci. n Europa au fost efectuate teste de stres pentru bnci pentru a se vedea cum ar reaciona la evenimente precum falimentul Greciei, dar doar 3-4 bnci au picat acest test. De exemplu, banca Dexia, prezent n Belgia, Frana, Luxemburg, a trecut testul, desi la numai 3 luni distanta Dexia a ajuns intr-o asemenea situatie dificila incit a fost inclusa in progamul celor trei tari de salvare prin nationalizare. Despre Dexia s-a spus, ca de obicei, ca trebuie salvat pe principiul to big to let fail. Divizia belgian a acestei bnci a fost naionalizat, cele trei tari urmind a facilita accesul Dexia la garanii de stat de 90 de miliarde de euro pentru a securiza mprumuturile pe urmtorii 10 ani. Nu se stie daca un asemenea ajutor de stat masiv a fost in prealabil aprobat de Comisia Europeana. Probabil ca nu, avind in vedere exeperienta anilor 2008-2009, in care si alte banci au fost salvate, fara ca cineva sa isi puna problema aprobarii ajutoarelor de sta implicate sau sa intrebe populatia plaptitoare de taxe daca prioritatea salvarii bancilor este si prioritea lor ca indivizi. Iata ca Dexia, care a mai fost salvata in 2009 pe acelasi principiu ca este prea mare pentru a fi lasata sa esueze, este din nou n faliment i este salvat cu banii notri (deoarece contribuim la bugetul european). Despre Lehman Brothers, Standard & Poors a spus intr-o ziua de vineri 15 septembrie 2008 c are rating AA+, pentru ca luni 18 septembire 2008 sa retrogadeze Lehman Brothers la CC-. Iar in acea noapte, la

ora 12, Lehman Brothers a depus cerere de faliment la judecatorul de bankruptcy al Statului New York. O reamintire a ceea ce a declansat si agravat criza financiara din 2008 (care acum devine si mai grava, prin implicarea statelor in categoria junk-urilor, adica a gunoaielor investitionale) este necesara : in 18 septembrie 2008 a falimentat Lehman Brothers; in februarie 2009 a fost salvata prin nationalizare (bailout) cea mai mare firma de asigurari din lume, AIG; in aprilie 2009 au intervenit falimentele Crysler si General Motors; si in acest caz statul american s-a implicat printr-un bailout; astfel s-a dublat datoria public a SUA, ajunga anul acesta sa nu mai fie sustenabila. Ce ne mai reaminteste Inside Job este ca, in SUA, administraia Regan a nceput o perioad de liberalizare, iar Alan Greenspan, preedinte al Federal Reserve, a continuat liberalizarea sub administraia Clinton, ns la finele anilor 90 s-a declanat o criz ca urmare a faptului c bncile splau bani, escrocau oameni, ajutau bogaii s fac evaziune fiscal utiliznd produse financiare derivate i nu numai. Poate este bine de retinut ceea ce spunea insusi Reagan : poti minti anumite persoane tot timpul, poti minti pe toata lumea un timp, dar nu poti minti pe toata lumea, tot timpul. Eu as adauga ca cineva va observa si iti va dezvalui impostura. FED a permis bancilor, prin efectul de prghie (levier, leverage) sa pastreze un raport de 33:1 intre fondurile imprumutate si cele proprii sau atrase : pentru 1 dolar propriu, bancile puteau crea din nimic, sau mai precis, din increderea pe care o detineau si o comercializau, alti 32 de dolari, bani care nu existau decit pentru ca populatia avea incredere in banci; putem vorbi de bani fiduciari, sau de pseudobani in aceasta situatie; acesti bani fiduciari erau, totusi, dati cu imprumut, circulau, creau masa monetara, dar fara un echivalent valoric in ceva real, palpabil; de aici si bula financiara). Bncile ajunsesera, astfel, la cel mai mare nivel de ncredere. Or, bancile vnd ncredere, si nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt pltite s spun minciuni favorabile bancilor. Mai grav este ca acele banci care, in 2008, erau prea mari pentru a esua, au devenit acum si mai mari, prin ajutorul statului in evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca sa poata falimenta, ci sunt de o importanta sistemica. Corporatii in care nu exista democratie, ci doar cultul profitului, au ajuns sa fie mai importante decit statele. Iar cei care suport consecinele acestui parazitism sunt contribuabilii si, la urma, cei sraci. Prin crearea si multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la mprumuttor, ci la bncile de investiii. Astfel, bncile acordau credite cu mai mult uurin, deoarece nu le psa daca imprumutatul ramburseaza imprumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemnat unui joc de poker, caci eu nu mai nseamn acum decit ambalarea unui credit in tipla frumoasa a agentiilor de rating care acorda calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun n vnzare decit dup acreditarea AAA, dar dupa acest moment devin mai valoroase decit aurul. Unde legea se ndeprteaz de bunul-sim, dreptul pozitiv devine un ambalaj inutil al abuzului de putere economic. Mai ales dup apariia NCC, trebuie s reinterpretm notiunea de jus in sensul de drept, regula, norma fcute pentru a provoca ordine. Dreptul e un mijloc, ca i contractul, care este menit s arate drumul de urmat pentru ca cetateanul sa isi poata mplini menirea n societate, fara anarhie, fara razboi, ci prin mijloace pasnice. Comerciale.

Tema II Profesionistul si intreprinderea sa

Preambul 1. Codul Civil schimba doua mari paradigme ale sistemului legal romanesc, dupa care : (i) Codul civil este destinat relatiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil in relatiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adica in completarea codului comercial sau a legilor comerciale speciale destinate relatiilor de afaceri; (ii) fiecare persoana are un singur patrimoniu, bunurile ce-l alcatuiesc servind garantiei comune si concursuale, dar egalitare, a creditorilor. Prima schimare de paradigma rezulta din art. 3 alin.1 din Codul Civil, conform caruia acesta se aplica nu doar simplilor particulari, ci si profesionistilor. Normele grupate in Codul civil se aplica, in litera si spiritual lor, si raporturilor juridice in care sunt parte profesionistii. Asadar, obligatiile profesionistilor, atit cele care rezulta din relatiile dintre ei (business to business - B2B), cit si cele care rezulta din relatiile dintre ei si simpli particulari (business to consumer - B2C) sunt reglementate direct de Codul civil. Este vorba de o reglementare directa, originara, si nu de una generala (asa cum, in mod gresit precizeaza denumirea marginala a art. 3). In sistemul partial-abrogatului Cod comercial, legea civila avea rolul de drept comun, adica de norma generala. Legea civila se aplica raporturilor juridice comerciale in subsidiar, cu titlu de norma generala care completeaza norma speciala (comerciala). Este ceea ce, in art. 2 alin.2, reprezinta actualul Cod Civil pentru domeniile la care se refera litera si spiritul sau, adica Dreptul comun. Art. 3 alin.2-3 Cciv arata ca este profesionist cel ce exploateaza o intreprindere, exploatarea intreprinderii fiind exercitiul sistematic al oricarui tip de activitate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fara scop lucrativ. Asadar, sunt profesionisti atit titularii intreprinderilor de tip comercial clasic, asa cum ii cunosteam pina acum (adica societatile comerciale, regiile, organizatiile cooperatiste, comerciantii-persoana fizica), cit si persoanele care exercita profesii liberale sau reglementate (medici, ziaristi, avocati, notari), precum si institutiile publice (spitale, universitati, teatre) si organizatii non-guvernamentale (fundatii, asociatii, cluburi sportive, culte religioase). Prin volum si valoare a contractelor (si a celorlalte surse generatoare), este evident ca majoritatea covirsitoare a raporturilor juridice guvernate de Codul Civil vor fi raporturile juridice in care cel putin una dintre parti este un profesionist. Asadar, este corect a spune ca acest nou cod civil va fi un cod al profesionistilor, adica un cod al afacerilor. Sau, asa cum am spus mai sus, un nou cod comercial. Cel mai ridicat potential de aplicare in raporturile juridice in care sunt parte profesionistii il au normele relative la obligatii. Normele relative la bunuri, persoane, familie si drepturi nepatrimoniale au, in acest domeniu, un potential redus de aplicabilitate. Ramin in afara sferei de reglementare a Codului civil statutul organic si obligatiile profesionale ale profesionistilor, care sunt reglementate

prin legi speciale. Pe de alta parte, Codul civil, in litera si spiritul sau, este dreptul comun pentru toate reglementarile speciale relative la raporturile patrimoniale si nepatrimoniale dintre persoane. In cazul in care legea nu dispune, se aplica uzantele (obiceiul sau cutuma si uzul profesional). In categoria acestora, evident, uzurile profesionale sunt prioritare, mai ales ca acestea sunt, de regula, codificate, adica reunite in colectii elaborate de organizatii abilitate, motiv pentru care ele sunt prezumate ca exista (in timp ce cutumele trebuie dovedite de cel care le invoca). 2. A doua mare schimbare de paradigma rezulta din art. 31 alin.2 Cciv. Desi fiecare persoana are un patrimniu unic, acesta poate suferi diviziuni sau afectatiuni speciale, cu consecintele fractionarii patrimoniului unic al persoanei si segregarii intre diferitele categorii de creditori, care nu vor mai intra in concurs la urmarirea silita a bunurilor din patrimoniul debitorului lor comun, cel putin cita vreme diviziunea sau afectatiunea este in fiinta. Dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit sa lupte contra raspunderii patrimoniale nelimitate, reglementata formal de legea civila, si sa inventeze tehnici de limitare a acestei raspunderi, intrucit : (i) activitatea sa continua, de multe ori exercitata pe baza increderii celorlalti participanti la raporturile juridice de afaceri si cu finantare din credite comerciale sau bancare, determina volume mari de datorii, care depasesc limitele valorice ale patrimoniului sau; raspunderea nelimitata este un inhibator al riscului pe care si-l asuma intreprinzatorul (profesionist, in sensul Codului civil), iar unde nu exista risc, nu exista afacere; (ii) afacerea profesionistului nu concentreaza doar interesele profesionistului, ci si interesele celor care, intr-o masura mai mica su mai mare, depind de supravietuirea afacerii (stakeholders salariati, creditori chirografari, furnizori de utilitati, banci, comunitate locala, fisc). De aceea, profesionistii au inventat tehnici de limitare a raspunderii, cum sunt societatile cu raspundere limitata, clauzele de inalienabilitate si insesizabilitate si diviziunile patrimoniale (cu subclasa afectatiunilor patrimoniale, de genul fiduciei sau trustului si al patrimoniului de afectatiune profesionala). 1. Notiunea de profesionist 1. Profesionistul este calificat ca atare prin raportare la exploatarea ntreprinderii : profesionist este considerat cel care exploateaza o ntreprindere. Un termen tehnic se explica prin alt termen tehnic, nici el definit. Profesionistul si intreprinderea, cele doua notiuni tehnice care inlocuiesc faptul de comert si comerciantul, nu sunt definiti, desi nevoia unor definitii era mai mult decit evidenta, intrucit este necesar sa stim ce este profesionistul in raport de simplul particular si ce este intreprinderea, in raport de simpla activitate, oricare ar fi ea. Conform art. 3 alin.2-3 din Noul Cod Civil, profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, iar exploatarea unei intreprinderi inseamna exercitiul sistematic al unei activitati de productie, comert sau prestari de servicii, indiferent daca se urmareste

sau nu un scop lucrativ. Asadar, suntem intr-un cerc vicios in care profesionistul in sine nu este definit, ci el este identificat prin raportare la exploatarea intreprinderii (el nu este identic cu titularul intreprinderii; profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, de unde concluzia ca si altcineva decit titularul intreprinderii o poate exploata), iar definitia intreprinderii este omisa, fiind definita exploatarea acesteia, fara a se sti, totusi, cu exactitate, ce este intreprinderea insasi in sensul Noului Cod Civil. Importanta calificarii juridice ca profesionist este data de faptul ca profesionistului ii incumba o serie de obligatii profesionale, litigiile in care este parte sunt supuse unor reguli derogatorii de la dreptul comun (de exemplu, in litigiile evaluabile in bani este necesara parcurgerea unei faze prealabile de conciliere directa), iar libertatea comertului acestui este supusa unor limite economice si sociale inaplicabile simplilor particulari. Pe de alta parte, profesionistul este potentialul titular al unui fond de comert sau profesional (praxis) ori al unuia sau mai multor afectatiuni patrimoniale profesionale. La nivel principial, profesionistul este, n raport cu simplul particular, o persoan care : (i) exercit o activitate organizata, n mod continuu, asumndu-i un risc, (ii) este supus obligatiei de nmatriculare, autorizare, inscriere in registre publice .a.m.d., pentru opozabilitate fata de terti si pentru protectia intereselor acestora i (iii) are un patrimoniu afectat exercitiului intreprinderii (patrimoniul persoanei juridice, separat de cel al constituentilor acesteia, sau patrimoniul de afectaiune profesionala, in cazul profesionistului-persoana fizica). Tot la nivel principial, intreprinderea inseamna o afacere organizata, adica o activitate sistematica de productie, comert sau prestari de servicii organizata de intreprinzator pe risc economic propriu. 2. In art. 8 din Legea de punere in aplicare a Codului civil (Legea nr.71/2011) sunt enumerate mai multe categorii de profesionisti si se arata ca termenul de profesionist il include pe cel de comerciant (alaturi de intreprinzator, operator economic si orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice sau profesionale). Asadar, profesionistul este genul, iar comerciantul este specia. In Legea nr. 71/2011 se arata, la art. 6 (intr-o oarecare contradictie cu art. 8 alin.1, care vorbeste de comercianti, intreprinzatori, operatori economici si alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice), ca referirile din legi sau alte acte normative aplicabile la data intrarii in vigoare a Codului civil la termenul comerciant se considera a fi facute la persoana supusa inregistrarii in registrul comertului24. O astfel de referire se regaseste, de exemplu, in textul art. 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei. Asadar, procedura insolventei nu se mai aplica doar comerciantilorpersoane fizice si persoanelor juridice care desfasoara (si) activitati economice, ci tuturor persoanelor, fizice sau juridice, supuse inregistrarii in registrul comertului.
24

Totusi, termenul de comerciant are, in legislatia protectiei consumatorului, in legea marcilor si in legea pomiculturii, sensul clasic al termenului, prevazut in aceasta legislatie speciala (art. 6 alin.2 din Legea de punere in aplicare a Codului civil). In sensul sau clasic, termenul comerciant desemneaza persoana care efectueaza fapte de comert cu titlu de profesiune, pe risc economic propriu (persoana fizica) sau colectivitatea care isi propune ca scop al constituirii derularea unei afaceri, adica a unei activitati continue in care isi asuma un risc (persoana juridica).

Din comparatia celor doua texte din Legea de punere in aplicare a Codului Civil (art. 8 alin.1 cu art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare) ar putea rezulta ca nu sunt considerati profesionisti decit cei care sunt autorizati sa exercite o activitate economica sau profesionala, nu si cei care nu sunt autorizati. Totusi, consider ca art. 8 alin.1 din Legea de punere in aplicare trebuie citit in corelatie cu art. 3 Cciv si, in orice caz, in spiritul sau : textul intentioneaza sa enumere categoriile de profesionisti si nu sa impuna regula autorizarii exercitiului unor activitati economice, regula care, de altfel, ar excede art. 3 alin.2 Cciv din care rezulta ca este profesionist acela care exploateaza o ntreprindere (fara a se face distinctia intre activitatile autorizate si cele ne-autorizate). Comerciantul (re-denumit de art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare, persoana supusa inregistratii in registrul comertului) intreprinzatorul si operatorul economic sunt profesionisti prin insusi faptul exploatarii unei intreprinderi, fapt ce atrage obligatia de a se fi inregistrat in registrul comertului. Calitatea de profesionist exista, deci, indiferent daca cel in cauza este sau nu inregistrat si indiferent daca este sau nu autorizat sa exercite acea ntreprindere. Persoanele supuse inregistrarii in registrul comertului, dar neinregistrate efectiv, sunt asimilate cu notiunea de comerciant din legile si actele normative in vigoare la data de 1 oct 2011. Dintr-o anumita perspectiva, solutia legala este o potentiala sanctiune aplicabila comerciantului ilegal25. Dar insolventa nu inseamna numai sanctiune (spre exemplu, lichidarea prin faliment a afacerii ilegale si eliminarea din cimpul afacerilor pe termen de 5 ani de la inchiderea falimentului a comerciantului ilegal) ci si protectia tribunalului fata de urmariri silite si fata de majorarea datoriilor prin adaugarea de dobinzi si penalitati. Este o favoare pe care legiuitorul roman i-o refuza, spre exemplu, simplului particular, desi acesta este, de regula, in situatie de supraindatorare fara culpa sau frauda, ci din motive independente de vointa sa, in timp ce comerciantul ilegal este o persoana care nu numai ca incalca legea, dar si fraudeaza creditorii (inclusiv fiscul) si consumatorii (carora, prin comertul ilegal sau clandestin derulat, le pune in pericol viata, sanatatea sau interesele patrimoniale). 3. Din punct de vedere etimologic, cuvintul profesionist sugereaza competenta, priceperea, experienta, si este in opozitie cu cuvintul neprofesionist, care sugereaza incompetenta, nepriceperea, lipsa de experienta. Spre exemplu, un medic care nu isi stapineste profesia este un neprofesionist. Cu toate acestea, profesionist in sensul art. 3 Cciv este orice persoana care exploateaza o ntreprindere, indiferent daca se pricepe sau nu la aceasta exploatare. Medicul neprofesionist poate foarte bine sa exploateze intreprinderea constind in cabinetul sau medical, fiind un profesionist in sensul art. 3 Cciv. Asadar, el nu este un ne-profesionist (adica, un simplu particular) in sensul legii, desi este neprofesionist in sensul limbajului comun. Adica, suntem in prezenta unui profesionist neprofesionist. Pentru oricine, cu exceptia juristilor, aceasta alaturare de termeni este un oximoron; legiuitorul Codului civil, un cod care se adreseaza tuturor, si nu numai juristilor, ar fi trebuit sa evite acest oximoron; n-ar fi fost deloc greu de inteles termenul de intreprinzator, in loc de profesionist; cuvintul intreprinzator chiar are un sens expresiv, sugerind asumarea unui risc.
25

Situatia este similara in cazul unei societati neregulat constituite. De altfel, insasi art. 3 din Codul Civil permite concluzia ca si o entitate colectiva fara personalitate juridica poate fi un profesionist, daca exploateaza o ntreprindere. In aceasta situatie poate fi o societate simpla, o societate neregulat constituita sau un grup de societati care, desi nu au personalitate juridica, pot fi calificati profesionisti in sensul art. 6 din Legea de punere in aplicare, pentru ca sunt supuse inscrierii in registrul comertului.

4. In sinteza, profesionistii sunt, in mod obisnuit : (i) persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice autorizate care organizeaza intreprinderi (PFA), intreprinzatorii individuali sau familiali si persoanele care exercita profesiile reglementate sau liberale; (ii) persoanele juridice, cum sunt societatile comerciale, organizatiile cooperatiste, regiile autonome, societatile civile cu personalitate juridica, grupurile de interese economice, asociatiile si fundatiile care exercita si actitati economice, institutiile publice care exercita si activitati economice; (iii) entitatile colective fara personalitate juridica, asa cum sunt grupurile de societati, societatile simple sau societatile neregulat constituite, care exploateaza o intreprindere. 5. Titulari ai unei intreprinderi pot fi chiar si entitatile fara personalitate juridica, cum ar fi societatile simple, societatile civile fara personalitate juridica reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii, fonduri de investitii, societati de avocati, notari, executori judecatoresti sau practicieni in insolventa) si grupurile de societati, intrucit si acestea exploateaza o ntreprindere, iar exploatarea intreprinderii poate fi un exercitiu al uneia sau mai multe persoane, reunite fie in asocieri cu personalitate juridica, fie in colectivitati sau entitati fara personalitate juridica (fara subiectivitate proprie, distincta de asociati ori membri). In cazul entitatilor colective fara personalitate juridica ce exploateaza intreprinderi (societati civile, asociatii in participatie, grupuri de societati) se pune problema de a sti daca, in lipsa obligatiei de inscriere in registre publice, mai sunt intrunite cele trei conditii cumulative pentru a putea fi calificate drept profesionisti, in rind cu ceilalti profesionisti pe care ii enumera art. 8 alin.1 din Legea de punere in aplicare a Codului civil. Intr-adevar, in cazul tuturor celor trei titpuri de entitati colective enuntate, este de natura lor (nu si de esenta lor) ca nu au personalitate juridica si, de aceea, nici nu sunt supuse inregistrarii. Dar, in primul rind, art. 8 alin.1 din Legea de punere in aplicare vorbeste nu numai de persoanele supuse inregistrarii, ci si de intreprinzatori si de agenti economici in general, termeni care, in legislatia concurentei sau a protectiei consumatorilor includ si grupurile de societati sau societatile civile. In al doilea rind, obligatia de inregistrare poate sa existe, fara ca cel supus inregistrarii sa se si achite de aceasta obligatie. Spre exemplu, o societate simpla care se lanseaza in afaceri care presupun continuitate trebuie sa se inscrie in registrul comertului pentru a dobindi personalitate juridica (art. 1889 alin.3 Cciv). In al treilea rind, obligatia de inregistrare sau de publicitate poate fi suplinita si prin alte forme de incunostiintare a tertilor. In cazul societatii simple, semnatura in banca aparine doar acelui administrator (sau, in lipsa, asociat) care si-a depus la banca specimentul de semnatura sau si-a autentificat acest specimen la notar. In cazul grupului de societati, legislatia fiscala permite constituirea unui grup fiscal, iar acesta este opozabil fiscului si tertilor din momentul legalei inregistrari fiscale a grupului fiscal. Iar legislatia bancara oblige bancile sa isi gestioneze riscurile si expunerile mari fata de societatile dintr-un grup prin considerarea grupului ca fiind un singur debitor, adica o singura entitate, indiferent de existenta sau inexistenta personalitatii juridice a grupului; grupul este, de aceea, obligat sa se incrie ca atare in evidentele bancii, care va raporta despre aceasta si autoritatii bancare de supraveghere si control (BNR). In al patrulea rind, entitatea colectiva poate sa fie proprietarul intreprinderii, in timp ce intreprinderea este exploatata de o societate din grup, careia grupul i-a incredintat aceasta misiune (de regula, societatea dominanta sau societatea imputernicita de grup cu managmentul intreprinderii complexe derulate in comun de societatile din grup). In fine, in sistemul Regulamentului EC nr.1346/2000 privind insolventa

transfrontaliera, central principalelor interese ale debitorului (COMI) nu este neaparat cel publicat, ci doar cel care poate fi cunoscut partilor (ascertainable). De aceea, in caz de insolventa transfrontaliera care implica tribunalele a cel putin unuia din statele membre ale Uniunii Europene, sediul societatilor din grup coincide, de cele mai multe ori, cu sediul societatii dominante, care este si sediul grupului, ca entitate colectiva. De aici concluzia ca grupul, in sine, este privit ca titular al intreprinderii complexe derulate de toate societatile din grup. 8. Institutiile publice care exploateaza o ntreprindere pot fi profesionisti in sensul Codului civil, indiferent daca obtin sau nu profit. Este cazul spitalelor, universitatilor, autoritatilor de reglementare, supraveghere si control (CSA, BNR, CNVM). Un spital poate fi considerat profesionist din moment ce presteaz servicii medicale, iar exploatarea intreprinderii poate avea si un scop nepatrimonial. Pacienii sunt pltitori ai unui serviciu, fie direct, fie prin intermediul asigurrilor sociale de sntate (pe care le platesc toti cei care realizeaza venituri, prin prelevari lunare sau anuale din venituri). Facultatile publice care incaseaza taxe de invatamint presteaz servicii de interes public de nvmnt si, de aceea, pot fi considerate profesionsti. In legatura cu comunitatile locale exista chiar reglementari care permit teoretic declararea insolventei (a se vedea Legea finantelor publice locale nr.273/2006, art.74-75). 2. Notiunea de intreprindere 9. ntreprinderea, sintetic definita, este o afacere organizata. Afacerea este o activitate continua, sistematica, orientata intr-un scop specific (de obicei, obtinerea de profit), dar care releva un risc asumat. Intreprinderea este o afacere pentru ca presupune asumarea unui risc. Riscul inseamna posibilitatea de a obtine un profit sau de a suporta o pierdere. In cazul comerciantilor si al altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, riscul transformat in pierdere poate determina insolventa titularului intreprinderii. Desi scopul exploatarii intreprinderii nu este exclusiv obtinerea de profit, totusi, ponderea numerica si valorica este data de intreprinderile menite a obtine profit. Intreprinderea este, totusi, mai mult decit un risc asumat de titularul sau. Intreprinderea este un organism economic intrucit : (i) poate fi separata din punct de vedere legal sau faptic de titularul sau de la un moment dat, fiind posibila cesiunea acesteia sau darea in administrare; (ii) depaseste interesele titularului sau concentrind, alaturi de interesele titularului sau actual, si interesele celor care, intr-o anumita masura, depind de supravietuirea intreprinderii (salariatii, creditorii dependenti de ntreprindere, statul si comunitatea locala, ca beneficiari de taxe si impozite, dar si ca platitori de prestatii sociale pentru cei care si-ar pierde locul de munca prin disparitia intreprinderii etc.). Ca realitate economica, intreprinderea este un organism economic structurat de ntreprinztor pe riscul su, risc ce const n antrenarea intr-o afacere a capitalului, a mijloacelor financiare i a muncii, elemente de care ntreprinztorul dispune personal sau pe care i le procur de la alii. Din aceasta perspectiva, sunt intreprinderi chiar si afacerile organizate de institutii publice sau de organizatii nonguvernamentale care nu isi propun sa scop principal al activitatii realizarea de profit. Din punct de vedere juridic, intreprinderea este un complex de acte, fapte si operatiuni care, coagulate de scopul

producerii de profit sau de scopul non-profit al titularului si de riscul pe care si-l asuma titularul sau, dau consistenta unor activitati de productie, comert sau prestari de servicii, in sine, dar care poate face, ca intreg, obiectul unor acte juridice de-sine-statatoare, cum ar fi vinzarea (cesiunea), inchirierea (locatia de gestiune) sau darea in administrare. Circularizarea intreprinderii este frecvent intilnita in procedura insolventei, dar poate fi intilnita si in afara acestei proceduri, fie ca modalitate de restructurare sau repozitionare pe piata, fie ca modalitate de evitare a insolventei. Intreprinderea nu este doar obiectul interesului titularului sau, ci si al celorlalte persoane ale caror drepturi sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Intr-adevar, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri la bugetul statal sau la cel local, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru banci, un client pentru diversi producatori de marfuri sau prestatori de servicii etc. Intreprinderea este centrul nodal al unei vaste retele de raporturi juridice si interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia intreprinderii ar insemna disparitia unor locuri de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui contribuabil, a unui client etc., astfel ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile sau chiar simplii creditori chirografari sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar impotriva titularului intreprinderii sau a unora dintre creditori. In teoria guvernarii corporatiste, acestia sunt denumiti, sugestiv, stakeholders, adica actionari indirecti ai titularului intreprinderii, in comparatie cu actionarii directi, adica shareholders. Preventia insolventei inseamna lupta pentru supravietuirea intreprinderii, care inseamna si supravietuirea drepturilor si intereselor actionarilor sai, directi sau indirecti. Insolventa titularului intreprinderii ii poate afecta pe toti acesti actionari, directi sau indirecti, mai ales ca, in Romania, majoritatea covirsitoare a cazurilor de insolventa inseamna faliment, adica disparitia debitorului si, in consecinta, si disparitia intreprinderii sale. Actionarii directi (shareholders) isi pierd investitia in intreprindere, pentru ca, spre exemplu, in procedura insolventei, ei sunt practic ignorati de lege si lipsiti de posibilitatea de a-si recupera investitia in cadrul procedurii. La fel stau lucrurile si cu actionarii indirecti (stakeholders). Salariatii isi pierd locurile de munca, mai ales in caz de faliment si odata cu disparitia locului de munca, dispare si sursa de finantare a cheltuielilor familiale sau personale, inclusiv cele aferente creditelor bancare, inclusiv cele care sunt purtatoare de tva (principala sursa de alimentare a bugetului public). Tot in caz de faliment, creditorii care nu beneficiaza de garantii reale prestabilite isi vad creanta redusa sau chiar stearsa - si aceasta in mod ireversibil - intrucit stingerea personalitatii juridice a debitorului prin inchiderea falimentului duce si la stingerea tuturor datoriilor. In fine, comunitatea locala pierde un angajator, adica o sursa de locuri de munca, iar statul pierde un contribuabil, precum si o infinitate de platitori potentiali de tva (o taxa care se suporta, la finalul ciclului economic, de consumator, adica de salariatii intreprinderii si comunitatea din care acestia fac parte). Insolventa, cu corelativul sau - pierderea inerenta suferita de debitor si de actionarii ori stakeholder-i sai - poate fi consecinta unor conjuncturi economice nefavorabile sau rezultatul deficientelor manageriale si, uneori, chiar al fraudelor acestora. Daca intreprinderea este viabila, indiferent de cauza insolventei, multiplele interese ce graviteaza in jurul intreprinderii impun necesitatea incercarii de salvagardare a ei, fie sub controlul acelorasi manageri (daca criza se datoreaza conjunturilor economice nefavorabile), fie prin separarea intreprinderii de titularul sau initial (daca criza se datoreaza incompetentei sau fraudei managerilor). Restrictiile de drepturi sau

prejudiciile aduse stakeholder-ilor sunt consecinte ale insolventei care, daca la rindul sau este cauzata de culpa, incompetenta sau frauda managerilor debitorului, poate antrena raspunderea patrimoniala si, uneori, chiar penala a acestora. 10. Intreprinderea in dificultate este o afacere care nu este buna sau nu mai este buna si, de aceea, provoaca pierderi titularului sau ori se indreapta catre faliment. Legea concordatului (Legea nr. 381/2009) defineste ntreprinderea n dificultate drept ntreprinderea al crei potenial de viabilitate managerial i economic se afl ntr-o dinamic descresctoare, dar al crei titular execut sau este capabil s execute obligaiile exigibile. Un perfect limbaj de lemn, greu de inteles si aplicat. O formula relativ mai clara ne ofera legislatia comunitara europeana in materie de ajutor de stat26 : o ntreprindere este n dificultate atunci cnd nu este capabil, fie prin resurse financiare proprii, fie prin resursele pe care poate s le obin de la proprietari/acionari sau creditori, s acopere pierderile i care, n absena unei intervenii din exterior din partea autoritilor publice, vor conduce, pe termen scurt sau mediu, aproape sigur la ieirea din circuitul economic a acesteia. Asadar, o ntreprindere poate fi eligibila pentru ajutor de stat si, deci, este o ntreprindere in dificultate daca : (i) prezinta caracteristicile uzuale ale intreprinderii aflate in dificultate, adica are pierderi, are cifra de afaceri in scadere, are stocuri prea mari sau supraproductie, are datorii mari si activ net in scadere sau negativ; (ii) nu reuseste sa se redreseze cu resursele proprii sau cu fonduri furnizate de proprietari/actionari; (iii) pe termen scurt sau mediu este in pericol de a iesi din circuitul de afaceri, adica de a dispare ca ntreprindere, cu tot cortegiul de consecinte nefavorabile asupra stakeholder-ilor sai. 11. Intreprinderea insolventa este intreprinderea care a esuat. Din vointa titularului sau ori prin cererea creditorilor, o asemenea ntreprindere va fi pusa sub protectia tribunalului, urmind a fi diagnosticata, in vederea alegerii caii de urmat : continuarea afacerii, pe baza unui plan de reorganizare (care presupune masive schimbari in structura afacerii, precum si in structura actionariatului si a managementului acesteia, ba chiar o preluare amiabila sau ostila a afacerii de catre creditori sau terti) sau lichidarea, urmata de radierea afacerii din registrele publice. Pe perioda insolventei, nicio urmarire silita a creditorilor nu mai e posibila, iar creantele sunt inghetatea la valoarea lor nominala din data deschiderii procedurii. Daca afacerea se continua, contractele in curs ale debitorului se mentin, chiar in contra vointei co-contractantului. Daca afacerea se lichideaza, bunurile din patrimoniul debitorului se vind, iar creantele se achita din fondurile obtinute din lichidare in ordinea de preferinta prevazuta de art. 121 si art. 123 din Legea insolventei (garantiile sunt privilegiate celorlalte creante; salariile sunt priviliegiate creantelor fiscale; acestea sunt privilegiate creantelor chirografare etc). In fine, daca sunt acte juridice incheiate de debitor in perioada suspecta (3 ani anterior deschiderii procedurii), acestea sunt supuse unei actiuni in anulare, iar daca persoane din conducerea debitorului sau alte persoane cu influenta asupra afacerii debitorului au cauza insolventa
Regulamentul Consiliului Concurentei privind ajutorul de stat pentru salvarea i restructurarea ntreprinderilor n dificultate (Monitorul Oficial nr.1215/17.12.2004).
26

acestuia, vor putea fi trase la raspundere prin actiuni ale administratorului judiciar, lichidatorului sau ale comitetului creditorilor. 12. Intreprinderea nu inseamna numai un complex de acte juridice ale titularului sau, ci si fapte licite sau ilicite aferente exercitiului intreprinderii. Fostul art. 4 C.com. prevedea prezumia de comercialitate pentru aceste fapte juridice, cu conditia ca ele sa fi rezultat din exercitiul comertului. In actuala reglementare, obligaiile care rezult din fapte licite sau ilicite savirsite in exercitiul (exploatarea) intreprinderii sunt cirmuite de aceleasi reguli ca si obligatiile contractuale, intrucit art. 3 alin.1 Cciv dispune ca toate raporturile juridice in care sunt parte profesionistii sunt supuse Codului civil, uzantelor si principiilor generale ale dreptului, deci si obligatiile lor delictuale. Art. 1349 alin. (1) C.civ. reglementeaz principiile generale ale rspunderii persoanei care este vinovat de lezarea intereselor altor persoane. Pentru a stabili principiul de raspundere se vorbete de incalcarea legii sau a obiceiului locului, ca generator de raspundere (a se observa ca art. 1 Cciv vorbeste nu de obiceiul locului ci de obicei sau cutuma). Se pune intrebarea daca incalcarea celuilalt tip de uzante (uzurile profesionale sau comerciale) atrage si ea raspunderea civila. Cum si aceste uzante au putere normativa sau putere de clauza contractuala explicita (prin trimiterea la ele pe care o fac partile in contract) sau implicita (prin mecanismul prevazut de art. 1272 Cciv), inseamna ca si incalcarea acestor uzante determina raspunderea civila, contractuala sau delictuala. Anumite texte relative la raspundere evoca fie intreprinderea, fie activitatea comerciala, fie calitatea de profesionist. Spre exemplu, art. 1349 alin. (4) Cciv trimite, in materie de rspundere pentru produsele cu defecte la legile speciale in domeniu, adica la legislatia proteciei consumatorilor care are in vedere profesionistul ca autor generic al prejudiciului cauzat de produsele comercializate consumatorilor. Art. 1358 C.civ. dispune ca, in aprecierea vinovatiei autorului faptei prejudiciabile se tine cont, printre altele, si de calitatea de profesionist a acestuia. Fara ca textul a o spuna expres, este evident ca vinovatia va fi mai aspru judecata in cazul profesionitilor, intrucit acestia sunt cei care trebuie sa isi asume riscul activitatii, inclusiv sub raportul potentialului de pericol la adresa sanatatii, vieteii sau intereselor economice ale consumatorilor. Art. 1363 C.civ. permite exonerarea de raspundere in caz de divulgare a secretului comercial (?!) a aceluia care a fost determinat la divulgare de o imprejurare grava ce privea sanatatea sau siguranta publica. Conform art. 1369 C.civ. este responsabil fata de victima prejudiciului nu numai autorul direct al delictului civil, ci i instigatorul, complicele, tinuitorul sau favorizatorul acestuia (dupa principiile preluate de la raspunderea penala). Complice, tinuitor, favorizator etc. poate s fie i o persoan juridic (pentru care autorul a lucrat, pentru care este prepus, sau pentru care a prestat serviciul). Confom art. 1370 C.civ, dac autorul prejudiciului nu poate fi individualizat dintr-un numr de poteniali autori, atunci toti acetia sunt obligai solidar s repare prejudiciul. Reglementarea este similara cu fostul art. 1003 C.civ, dar e mult mai favorabila victimei, lasind co-autorilor sau celor obligati solidar sarcina probei in demersul de aparare de solidaritate. Regula enuntata de art. 1370 Cciv este importanta in situaia anagajarii rspunderii administratorilor care fac parte dintr-un organ

clegial de conducere a persoanei juridice. Daca nu se poate ti care este autorul, atunci rspund toi administratorii, in solidar. In fine, reamintesc ca rspunderea penal a persoanei juridice a fost introdus n dreptul nostru inca din 2005, cind au fost instituite sanciuni penale aplicabile persoanei juridice (amenda, dizolvarea) i msuri preventive (suspendarea activitii, interzicerea participrii la o licitaie etc.), iar persoana juridica ce exploateaza o ntreprindere poate fi responsabila civilmente intr-o actiune penala contra unei persoane care a actionat in calitate de prepus al sau. In exercitiul sau exploatarea intreprinderii, delictul civil poate rezulta si dintr-o infractiune de rezultat, ceea ce inseamna cumulul raspunderii civile cu cea penala. Intreprinderea poate sa insemne si exercitiul drepturile de autor si al drepturilor de proprietate industrial27, precum si incalcarea acestora. Drepturile de exploatare exclusiv asupra brevetelor, mrcilor sau indicaiilor geografice au fost considerate pn n prezent esenialmente civile din dou considerente: (i) existau secii de tribunal,curti de apel si ICCJ distincte care aveau in compententa functionala solutionarea cauzelor de proprietate intelectuala; (ii) dreptul proprietatii intelectuale se preda de profesorii de drept civil. n prezent, Codul civil reglementeaz totalitatea raporturilor de drept civil. Art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ arata ca seciile comerciale sunt desfiinate, ceea ce nseamn c nu mai exist litigii comerciale, ci litigii profesionale (dar civile). 13. Intreprinderea poate fi exploatata de proprietar sau de un reprezentant al proprietarului. Codul civil defineste nu intreprinderea, in sine, ci exploatarea unei intreprinderi, adica exercitiul sistematic al unei activitati economice, cu sau fara scopul de a obtine profit. Rezulta ca, de regula, cel care isi asuma riscul intreprinderii, pe cont propriu, este titularul intreprinderii. Dar profesionist este si cel care exploateaza intreprinderea in numele titularului. Proprietarul intreprinderii care nu isi exploateaza nemijlocit intreprinderea nu este profesionist, ceea ce este destul de paradoxal. Poate fi un profesionist care exploateaza intreprinderea aflata in proprietatea altuia : (i) reprezentantul (reprezentarea poate rezulta dintr-un contract de mandate sau de agentie); (ii) administratorul bunurilor bunurilor altuia (administrarea se poate referi nu numai la unul sau mai multe bunuri individual determinate sau la un portofoliu de creante, ci si la o universalitate de buniri, asa cum sunt cele afectate exerctiului unei intreprinderi); (iii) fiduciarul;

27

Termenul de industrie nu are numai neles de fabric, uzin, ci i de activitate (lat. industria). Activitatea, industria, este menita a crea valoare, att pentru cel ce o desfasoara, ct i pentru comunitatea din care el face parte (asa cum spunea Max Webber n Etica protestantismului).

(iv) locatorul intreprinderii (locatia de gestiune sau inchirierea fondului de comert sunt forme de inchiriere a intreprinderii, in cazul careia proprietarul nu exploateaza afacerea, cid oar incaseaza chirie din exploatarea exercitata de locator). Reprezentarea este reglementata in Codul civil in materia regulilor generale ale actului juridic. Un act juridic se poate incheia faptic, direct, de catre parti, dar si de catre reprezentantii lor. Juridic, efectele actului juridic, incheiat faptic de reprezentant, se produc in patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea este mecanismul juridic (tehnica juridical), iar diferitele contracte sau figuri juridice prin care se pune in practica sunt instrumentele acestui mecanism. De esenta reprezentarii este imputernicirea, actul juridic unilateral sau statutar care reprezinta vointa principalului de a fi reprezentat, dar si dovada calitatii de reprezentant in relatiile cu tertii. Inainte de intrarea in vigoare a actualului Codul civil, mecanismul juridic al reprezentarii se explica doctrinar si jurisprudential plecind de la efectele contractului de mandat clasic, prin natura sa un contract care prezuma reprezentarea. In Codul civil reprezentarea beneficiaza de o reglementare distincta, instrumentele acesteia fiind multiple : mandatul, agentia, intermedierea simpla, exercitiul capacitatii juridice a persoanei juridice prin organele sale de administrare etc. Reprezentantul este un intermediar intre principal (reprezentat) si tertii co-contractanti ai acestuia. Cu toate acestea, reprezentarea nu este de esenta intermedierii, ci doar de natura sa, intrucit legea reglementeaza forme speciale de intermediere care nu includ reprezentarea, ci fie numai negocierea, fie scindarea efectelor contractului incheiat cu tertii intre efecte ce se produc in relatiile dintre principal si intermediar si efecte ce se produc in relatiile dintre intermediar si tert, intre principal si tert neproducindu-se, de regula, efecte. Reprezentarea nu se confunda cu intermedierea. Reprezentarea este doar o specie de intermediere. Intermedierea este ceea ce poarta denumirea de agency din dreptul anglo-saxon. Contractul de agency da dreptul agentului fie doar sa negocieze acte juridice pentru principal, fie sa negocieze si sa incheie acte juridice in numele si pe seama principalului. In dreptul nostru, intermedierea este implementata printr-o multitudine de figuri juridice mandat (care poate fi cu sau fara reprezentare), agentie, intermediere pura si simpla, intermediere ocazionala. Mandatul poate fi un mandat pur si simplu sau un mandat fara reprezentare. Mandatul fara reprezentare este specie a mandatului, dar este un gen pentru alte varietati precum : comisionul, consignatia, expeditia28. Toate aceste specii de mandate presupun continuitate in exercitiul profesional al intermedierii si asumarea unui risc. De aici concluzia ca activitatile exercitate de mandatar sunt ele insele intreprinderi, iar cel care exploateaza intreprinderea (comisionar, consignatar, expeditionar) este un profesionist29.
28

Expeditia este un contract conex transportului. In mod normal, expeditia nu ar fi trebuit sa fie considerata o simpla varietate de mandat fara reprezentare. 29 Din Codul civil nu rezulta daca exista un mandat fara reprezentare in relatiile dintre simpli particulari sau textele din Codul civil referitor la acesta reprezinta regulile generale aplicabile pentru cele trei tipuri de mandate fara reprezentare (comision, consignatie, expeditie). Mai prcis, nu rezulta daca mandatul fara reprezentare intre simplii particulari este sau nu o specie a mandatului fara reprezentare, alaturi de celelalte trei variante normative. In acest fel, vechea disputa

3. Obligatiile profesionale ale profesionistilor 14. Profesionistul, in exercitiul intreprinderii sale, dobndete drepturi i isi asuma obligaii. Contractele si faptele sale juridice, licite sau ilicite, pe care le deruleaza sau le savirseste continuu, genereaza raporturi juridice civile. Dar profesionistul are si obligatii profesionale derivate din lege sau din statutele profesionale ale organismelor din care face parte ori ale pietelor pe care isi deruleaza afacerea. Obligaiile profesionale ale profesionistului exist numai n considerarea calitii sale de profesionist. Condiiile de exerciiu al comertului (si, extrapolind, ale oricarei alte activitati economice continue) se supun principiilor constitutionale referitoare la libertatea comerului si la protectia concurentei loiale precum i la alegerea libera a profesiei. Prin legi si alte acte normative se stabileste, totusi, ceea ce este i ceea ce nu este permis liberei iniiative, precum si activitatile care sunt interzise activitatii organizate a particularilor. De asemenea, pentru asigurarea opozabilitatii fata de terti a constituirii unei societati comerciale sau a inceperii activitatii unui comerciant ori, dimpotriva, pentru opozabilitatea incetarii activitatii unui comerciant, Legea registrului comertului (Legea nr.26/1990) impune inmatricularea sau, dupa caz, inregistrarea ori radierea comerciantului in sau din registrul comertului. O serie de alte mentiuni relative la activitatea sau actele comerciantului sunt supuse, de asemenea, formalitatilor de inregistrare in registrul comertului. Pe de alta parte, pentru ratiuni de protectie a tertilor si, in principal, de protectie a consumatorilor, prin legi si alte acte normative, se impune obtinerea de autorizaii administrative de exercitare a comerului, pe linga inregistrarea in registrul comertului, inainte de inceperea oricarui comert. Astfel, Legea nr.459/2004 privind simplificarea formalitatilor de inregistrare si autorizare a functionarii comerciantilor reuneste intr-o procedura unica inmatricularea si autorizarea functionarii societatilor comerciale, care se desfasoara de catre registrul comertului. Acelasi regim se impune in prezent pentru persoanele fizice, in baza OUG nr.44/2008. Pina la aparitia acesteia, persoana fizica trebuia sa se inscrie in registrul comertului si, in plus, sa primeasca o autorizatie de functionare de la autoritatea publica locala, ceea ce nu numai ca impieta grav asupra libertatii comertului si a celeritatii obtinerii autorizatiei de functionare, dar permitea si acte de coruptie. In prezent, autorizatia de functionare se obtine de catre persoana fizica, la fel ca si in cazul societatilor comerciale, prin registrul comertului, procedura devenind tot atit accelerata ca si in cazul societatilor comerciale. Anumite tipuri speciale de societati comerciale, cum ar fi cele din domeniul financiar-bancar, trebuie sa obtina, in prealabil inmatricularii, avize de la autoritatile de control si supraveghere, precum si autorizatii de finctionare de la aceleasi autoritati, ulterior inmatricularii. Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele fizice si asociatiile familiale pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile, meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. Cu toate acestea, o serie de profesii si
doctrinara din teoria generala a obligatiilor se pastreaza de actualitate : conform prof. Francisc Deak, mandatul fara reprezentare este o forma de simulatie, o interpunere de persoane; conform prof. Constantin Statescu, mandatul fara reprezentare este o specie de mandat, dar un contract nenumit.

ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate sau liberale, rezervate prin lege persoanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili, auditori, practicieni in insolventa etc.). Nu intra in aceasta categorie comerciantii, pentru care legea nu impune nici o restrictie de autorizare a functionarii, cu exceptia celor general valabile pentru comerciantii rezidenti in Romania. Asadar, profesionistul nu poate sa exploateze legal o ntreprindere fara a se inscrie in prealabil in registrele publice, fara a avea un patrimoniu profesional si fara a-si respecta celelalte obligatii profesionale. Pe de alte parte, profesionistul: (i) trebuie s respecte dispoziiile legale privind protecia consumatorilor; (ii) trebuie s-i desfoare activitatea n limitele concurenei loiale; (iii) trebuie s respecte normele de ordine public social (dreptul muncii si protectiei sociale); (iv) este obligat sa ina contabilitatea legal; (v) este obligat sa se inregistreze fiscal si sa achite taxele i impozitele generate de afacerea sa; (vi) este obligat sa inregistreze in registrele publice toate informatiile si actele necesare incunostiintarii tertilor in legatura cu schimbarile sau evolutia statutului sau organic si profesional. Profesionistul are un patrimoniu afectat afacerii pe care o deruleaz. Acest patrimoniu este aprat, n principiu, contra urmaririlor silite declansate de creditorii sai personali. Creditorii personali sunt, n principiu, oprii sa intre n concurs cu cei ai profesionali (creditorii titulari ai creantelor generate de exercitiul intreprinderii). Iar art. 541 C.civ permite profesionistului sai isi constituie o universalitate de fapt constituita din bunuri afectate exercitiului intreprinderii (fond de comert, sucursale si sedii secundare, praxis profesional). ntreprinderea se difereniaz de universalitatea de fapt. Universalitatea de fapt este o mas de bunuri organizata de titular in vederea atragerii clientelei sau in vederea atingerii unui alt scop. ntreprinderea cuprinde toate bunurile afectate de profesionist afacerii sale, dar inseamna o afacere, adica o activitate organizata in scopul de a produce profit sau alt emolument (neptraimonial), in care titularul intreprinderii isi asuma un risc. ntreprinderea poate fi segmentat, ca afacere, in atitea universaliti de fapt cite organizeaza titularul intreprinderii. Universalitatea de fapt si intreprinderea nu se condunda nici cu diviziunile (sau afectatiunile) patrimoniale. Aceste diviziuni creaza fractiuni de universalitate juridica, adica mase de bunuri, drepturi si obligatii delimitate unele de altele, cu consecinta segregarii creditorilor si impartirii lor in mai multe categorii care nu intra in concurs unele cu altele, desi creditorii sunt, toti, creditori ai aceluiasi titular al unui patrimoniu unic, adica ai profesionistului. Numai ca ei sunt fie creditori profesionali, fie creditori personali, care nu se pot interfera intre ei. 4. Limitele economice ale libertatii comertului 15. Orice conventie legal facuta are putere de lege intre partile contractante. Dar contractul nu este o lege si nu este un obiect sau un concept sacrosanct, ci instrumentul intereselor celor care contracteaz. Legea impune, inca de la origini, limitari ale dreptului partilor de a negocia si de a contracta. Spre exemplu, nu se poate deroga prin conventia particularilor de la normele ce

intereseaza ordinea publica si bunele moravuri (art. 11 Cciv.), iar conventia fundata pe o cauza ilicita sau imorala este nula. Ordinea public i bunele moravuri limiteaz libertatea de a contracta i circumscriu efectele contractului n spatiu i timp, n functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnrii contractului (sau ulterior, n cursul executrii lor). Un contract este valabil si executabil in masura in care aceste limite nu sunt transgresate. Dincolo de limite, contractul este nul, total sau partial, judecatorul fiind chemat sa aplice corectivele necesare (nulitatea sau revizuirea contractului). 16. Ordinea public economic este o nou dimensiune a ordinii publice, care are sens doar prin raportare la activitatea profesionitilor. ntr-adevr, profesionitii sunt cei care exploateaz o ntreprindere, adic desfoar n mod sistematic activiti economice. Normele de direcie (concurena) i normele de protecie (dreptul consumului i dreptul muncii) sunt cele dou tipuri de norme care fac parte din ordinea public economic. Acestea sunt limite ale activitii profesionitilor i ale libertii lor de a contracta, ntruct sunt norme care fie le direcioneaz activitatea, in asa fel incit jocul concurentei sa fie onest, fie le interzice anumite libertati, n aa fel nct partea slab n contractele pe care profesionitii le ncheie, recte consumatorii sau angajaii, s fie protejai de abuzul de putere economic al profesionitilor. Legislaia proteciei consumatorilor are n vedere raporturile juridice dintre profesionist i consumator (business to consumer), spre deosebire de legislaia concurenei comerciale, care are n vedere relaia dintre profesioniti (business to business). 17. Ordinea public de direcie este constituit din dispoziiile care prevd intervenia statului sau a organelor competente n jocul competiiei dintre profesioniti pentru a orienta activitatea i contractele profesionitilor pe fgaul uzanelor oneste, orientare necesar pentru ca aceast competiie s i justifice utilitatea social. n principal, face parte din ordinea public economic de direcie dreptul concurenei. 17.1. Practicile economice pot fi clasificate n monopol i concuren. Monopolul (natural sau legal) are n vedere activiti economice sustrase concurenei prin lege. Aceste activitati economice, daca sunt permise, nu pot fi exercitate decit de catre Statul roman. Spre exemplu, productia, comercializarea si transportul de armament nu pot fi exercitate, conform legii romane, decit de Statul roman, prin institutiile sale. De asemenea, protectia si securitatea demnitarilor nu pot fi exercitate decit de catre institutiile statului. In legatura cu activitatile de monopol, trebuie observat ca unele sunt justificate, altele nu; spre exemplu, cazarea si acomodarea demnitarilor romani sau straini, aflata in prezent in competenta unei regii autonome (protocolul de stat), precum si gestiunea si administrarea participatiilor statului la unele societati comerciale (aflate in prezent in competenta asa-numitelor institutii publice implicate, dintre care cea mai implicata este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS) ar putea fi, foarte bine si eficient, permise liberei initiative. Pe de alta parte, sa ne reamintim ca, n perioada anterioar anului 1989, neexistnd pia liber, nu exista nici concuren. In fine, monopolul de stat nu trebuie confundat

nici cu monopolul privat, care este o practica anticoncurentiala a agentilor economici privati, nici cu monopolul care rezulta din exclusivitatea exploatarii obiectului unei inventii sau a unie marci, aceasta din urma tinind de dreptul de proprietate intelectuala asupra obiectului marcii sau inventiei. Concurena poate fi: (i) normal, adica cea la care se refer si pe care o protejeaza Constituia sau (ii) patologic, adica cea pe care atit legislatia interna, cit si cea comunitara, isi propun sa o combata. Concurenta patologica poate consta n: (a) practici monopoliste, de genul nelegeri anticoncureniale (dumping, abuz de poziie dominant) sau al concentrarilor economice (fuziune, preluarea pozitiei de control, asocierile sau gruparile de tip concentrativ); b) concuren neloial; c) intervenia statului n economie (ex: privatizare, dumping la export, subvenii la export, ajutoare de stat); in cazul in care aceasta interventie se realizeaza sub forma unui ajutor de stat, in functie de modul in care s-a acordat ajutorul de stat respectiv, autoritatile statale sau comunitar din domeniul concurentei pot decide ca ajutorul de stat este legal sau ilegal; ajutorul de stat ilegal este supus restituirii; in plus, daca ajutorul de stat este ilegal, iar intreprinderea sprijinita ajunge ulterior in insolventa, statul sau autoritatea publica implicata pot fi obligati la suportarea consecintelor patrimniale ale insolventei. In dreptul comunitar european, legislatia concurentei este masiv reglementata, atit prin regulamente (care sunt direct aplicabile in dreptul intern al statelor membre), cit si prin directive (care, pentru armonizarea la nivel comunitar, trebuie implementate in dreptul intern, potrivit principiului subsidiaritatii). In procesul de integrare europeana, Romania si-a armonizat legislatia interna la acquis-ul comunitar, mai ales in ce priveste concurenta patologica si ajutorul de stat. Dreptul concurentei face obiectul de studiu al unei intregi discipline, care s-a desprins treptat din dreptul afacerilor, pentru a se transforma intr-o disciplina distincta de studiu. 17.2. Antagonismul dintre concurentii economici in sectoarele deschise liberei concurente se poate manifesta si in forme ilicite, exprimate prin folosirea unor instrumente contrare uzantelor comerciale cinstite. Comerciantii concurenti care se folosesc de mijloace neloiale si nu lupta in mod onest pentru acapararea clientelei pot fi sanctionati pentru concurenta neloiala30. Legislatia antitrust (vorbim, in principal, de Legea concurentei din 1996, si de Legea ajutorului de stat din 1999), care are ca tinta afacerile mari, potential daunatoare concurentei, sanctioneaza intelegerile monopoliste si participantii la aceste intelegeri, pentru ca jocul concurentei in acest caz este denaturat. Diferenta dintre faptele monopoliste si faptele de concurenta neloiala este data, in principiu, de marimea agentilor economici, de cota lor de piata. Daca se depaseste o cota de piata, suntem in prezenta unui fapt restrictiv de concurenta si nu a unui fapt de concurenta neloiala. Intre cele doua tipuri de concurenta patologica exista, totusi, elemente comune. In principiu, ambele categorii de fapte presupun existenta unui raport de concurenta intre agentul economic agresor si agentul economic agresat, aflati pe aceeasi piata relevanta.Tendinta moderna a dreptului afacerilor este de a se extinde legislatia concurentei si la fapte de concurenta intre agentii economici care nu sunt pe aceeasi piata
30

Legislatia romana privind concurenta neloiala este data, in principal, de Legea nr. 11/1991. Actul normativ urmeaza practica din perioada interbelica, avnd n vedere raporturile dintre agentii economici direct competitori (Publicata in M. Of. nr. 24/30 ianurie 1991)

relevanta, deci nu sunt competitori directi. Relatiile de piata (relatiile comerciale) presupun un anumit cod de conduita a participantilor, indiferent ca sunt sau nu pe aceeasi piata relevanta, cod ce se fundamenteaza pe o anumita moralitate in viata comerciala, care este aceeasi pentru toti agentii economici. Asadar, este in interesul tuturor participantilor la viata economica de a se asigura ca regulile de conduita sunt respectate de toti. Legea concurentei a evoluat de la individualism la un spirit al dreptatii sociale. Cel de-al doilea element comun al celor doua tipuri de concurenta patologica il reprezinta ideea de protectie a consumatorului. In legislatia antitrust, cand se apreciaza faptele monopoliste, se are in vedere efectul asupra consumatorului. In materia concurentei neloiale, bunastarea consumatorului este un standard de apreciere a caracterului daunator al faptului anticoncurential. 17.2. Concurenta neloiala este un fapt ilicit cauzator de prejudicii constind in acte sau fapte neoneste, contrare uzantelor comerciale cinstite, acte sau fapte care atrag rspunderea civila, contravenionala sau penala a autorului acestui fapt ilicit, respectiv, comerciantul agresor, fata de comerciantul victima a faptei de concurenta neloiala. Legea nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale (astfel cum aceasta a fost modificata prin Legea nr.298/2001) reglementeaz principiul conform cruia comercianii sunt obligai s i exercite activitatea cu bun-credin, potrivit uzanelor comerciale cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor i a cerinelor concurenei loiale (art.1). Conform art. 2 din lege, constituie concuren neloial, n sensul legii, orice act sau fapt contrar uzanelor cinstite n activitatea industrial i de comercializare a produselor, de execuie a lucrrilor, precum i de efectuare a prestrilor de servicii. Actele i faptele care constituie concurena neloiala se pot clasifica dupa cum urmeaza : (i) Confuzia, adica orice act prin care un comerciant folosete o firm, emblem sau o marca ale unui alt comerciant, de o asemenea maniera incit produce confuzie cu acel alt comerciant; tot confuzie este si fapta de a produce n orice mod, a importa, exporta, depozita, pune n vnzare sau vide mrfuri purtnd meniuni false privind brevetele de invenii, originea i caracteristicile mrfurilor, marcile, precum i mentiuni cu privire la numele productorului sau comerciantului, n scopul de a-i induce n eroare pe ceilali comerciani i pe beneficiari; confuzia poate fi si rezultatul faptei unui salariat al comerciantului, care exercita un comert pe cont propriu, similar cu cel al patronului31; (ii) Denigrarea, adica rspndirea sau comunicarea, de ctre un comerciant, de afirmaii mincinoase asupra unui concurent sau a mrfurilor sale, afirmaii de natur s duneze bunului mers al activitii comerciantului lezat; comunicarea fcut confidenial este socotit un act de concuren neloial numai cnd autorul comunicrii tia c faptele nu corespund adevrului; (iii) Dezorganizarea const n destabilizarea activitii comerciantului rival, prin oferirea serviciilor de ctre salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte ori n dezvluirea de ctre salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia ctre un concurent sau n oferirea, promiterea, direct sau indirect, de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanilor acestuia, pentru ca prin purtarea neloial s poat afla procedeele sale industriale etc.; (iv) Acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje const n ncheierea unor contracte prin care un comerciant asigur predarea unei mrfi sau executarea unei prestaii n mod
O. Cpn, Regimul juridic al unor fapte de concuren neloial, n Revista de drept comercial (RDC) nr. 2/1995, p. 149 i urm.
31

avantajos, cu condiia aducerii de ctre client a altor cumprtori, cu care comerciantul ar urma s ncheie contracte asemntoare; intr n aceeai categorie i ncheierea de contracte prin care cumprtorul ar urma s primeasc un premiu, care depinde exclusiv de tragerea la sori sau de hazard32. In continuarea principiului din art.2, art. 6 din Legea nr.11/1991 stabilete regula rspunderii civile (patrimoniale) a autorului faptei ilicite de concurenta neloiala fata de victima prejudiciului, relund, in materia specifica a concurentei neloiale, principiul rspunderii civile delictuale din art.998 C.civ (orice fapta a omului, care cauzeaz altuia prejudiciu, obliga pe acela din a crui greeala s-a ocazionat, a-l repara; responsabilitatea civila exista, deci, pentru orice culpa). Conform art.6 din Legea 11/1991, persoana care svrete un act de concuren neloial va fi obligat : s nceteze sau s nlture actul; s restituie documentele confideniale nsuite n mod ilicit de la deintorul lor legitim i, dup caz, s plteasc despgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaiei n vigoare. Obiectul actiunii in concurenta neloiala la care da dreptul art.6 din Legea nr.11/1991 il reprezinta raspunderea civila delictuala a comerciantului agresor in actul de concurenta neloiala, si nu o raspundere contraventionala. Art. 6 din Legea nr. 11/1991 reglementeaza o raspundere civila pentru fapte ilicite civile de concurenta neloiala, care poate fi cumulata cu o raspundere penala sau contraventionala pentru acelasi fapt ilicit, dar care poate exista si separat, intrucit rapsunderea civila, avind la baza principiul repararii integrale a prejudiciului creat printr-un fapt ilicit, poate interveni pentru culpa cea mai usoara, ceea ce inseamna ca faptul ilicit in cauza poate chiar sa nu imbrace caracter contraventional sau penal. Raspunderea civila pentru concurenta neloiala nu este conditionata de existenta elementelor constitutive ale contraventiilor sau ale infractiunilor prevazute de lege, ci doar de intinderea prejudiciului. Instanta, constatand savarsirea faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, va putea dispune sanctionarea pe plan delictual civil, in scop de reparare a prejudiciului cauzat, chiar daca nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru existenta vreunei contraventii. Legea nr.11/1991 sanctioneaza, deci, orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite in activitatea comerciala, raspunderea civila neputand fi conditionata de savarsirea unei contraventii sau infractiuni, ci numai de existenta unui prejudiciu. Doar raspunderea contraventionala sau penala depind de existenta unui fapte ilicite care sa imbrace caracter penal sau contraventional. Rspunderea civila este, spre deosebire de rspunderea contravenionala sau penala (care au caracter aflictiv, urmrind pedepsirea vinovatului), o rspundere reparatorie, urmrind acoperirea integrala a prejudiciului. ntinderea despgubirii nu este proporionala ca gravitatea faptei sau cu gradul de culpabilitate a autorului faptei ilicite, ci cu ntinderea prejudiciului. De aceea, pentru stabilirea responsabilitii civile si obligarea la inlaturarea sau incetarea unei actiuni de concurenta neloiala ori la repararea prejudiciului pentru o fapta de concurenta neloiala, instanta de judecata nu va fi tinuta sa cerceteze daca in cauza sunt intrunite si elementele constitutive ale unei contraventii sau infractiuni de concurenta neloiala, ci doar daca exista un fapt ilicit de concurenta neloiala cauzator de prejudicii. Instana, constatnd savarsirea faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, poate dispune sancionarea

I. Turcu, Metode nepermise de stimulare a vnzrilor sau a prestaiilor care mpiedic rolul liberei concurene, n RDC nr. 4/1992, p. 45 i urm.
32

pe plan delictual civil a autorului faptei delictuale, in scop de reparare a prejudiciului cauzat, chiar daca nu sunt ntrunite condiiile prevzute de lege pentru existenta vreunei contravenii33. Faptele prevazute la art. 4 din Legea 11/1991 reprezinta numai acele fapte de concurenta neloiala ce constituie in acelasi timp si contraventii. Ele nu epuizeaza sfera faptelor de concurenta neloiala (care sunt stabilite de disp. art. 2 din aceeasi lege in sensul ca include orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite in activitatea comerciala sau industriala). Asadar, nu se pot confunda rspunderea contravenionala cu rspunderea civila delictuala pentru fapte de concurenta neloiala. Absenta savarsirii unor contravenii de concurenta neloiala nu echivaleaz cu absenta faptei ilicite de concurenta neloiala cauzatoare de prejudicii. Faptul ca, intr-o actiune in concrenta neloiala, s-ar preciza si categorii de contravenii in care s-ar ncadra fapta ilicita de concerenta neloiala nu semnifica o restrngere a cererii la cercetarea acestor fapte de concurenta neloiala, instana fiind inuta sa soluioneze aciunea in concurenta neloiala si sa sancioneze in planul raspunderii civile delictuale toate faptele neconcureniale ale paratei, iar nu numai pe cele ce imbraca un caracter contravenional. Indicarea contraveniilor respective este un exemplu din care trebuie sa rezulte ca faptele de concurenta neloiala existente in cauza au caracter pronunat ilicit, iar culpa autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudicii este grava, din moment ce imbraca si caracter contraventional. Faptele ilicite exemplificate drept contraventii prin art. 4-5 din Legea nr.11/1991 provoac o dubla rspundere a autorului acestora, civila si contravenionala, in cumul, rspunderea contravenionala neexcluznd rspunderea patrimoniala. Situaia este identica cu cea existenta in cazul unei fapte penale cauzatoare de prejudicii, in cazul careia, in procesul penal, se judeca atat rspunderea penala (in cadrul aciunii penale) cat si rspunderea civila (in cadrul aciunii civile). 17.3. Un contract poate fi invalidat n total sau n parte, dac este contrar, spre exemplu, normelor care interzic abuzul de poziie dominant i exploatarea abuziv a situaiei de dependen economic precum i dac sunt contrare uzanelor comerciale cinstite. Numeroase clauze contractuale sunt valabile dac le raportm exclusiv la dispoziiile clasice relative la contracte, inclusiv cele relative la ordinea public i bunele moravuri, dar n conflict cu dreptul concurenei, ele pot fi declarate nule. Chestiunea interzicerii practicilor anticoncureniale, inclusiv a abuzului de poziie dominant, n dreptul nostru, este reglementat n Legea nr. 21/1996 a concurenei. La uzantele comerciale oneste sau cinstite fac referire Legea concurentei si, respectiv, Legea pentru combaterea concurentei neloiale (Lege nr.21/1991). Incalcarea interdictiei care loveste practicile anti-concurentiale, interdictie la care se refera Legea nr.21/1996 a concurentei, ori incalcarea uzantelor comerciale cinstite, la care se refera atit Legea concurentei cit si legea combaterii concurentei neloiale, este sanctionata cu nulitatea absoluta a contractului astfel incheiat (sau, dupa caz, a clauzelor punctuale prin care se incalca interdictia, evident daca acestea nu sunt atit de importante incit sa determine nulitatea intregului contract). Uzantele comerciale cinstite sunt obligatii implicite in contractele profesionistilor, intrucit art. 1272
33Indiferent

de eventuala rspundere penala sau contravenionala, poate fi angajata si rspunderea civila a autorului actului de concurenta neloiala. De altfel, actele neloiale care nu constituie infractiuni si nici contravenii, potrivit dispoziiilor legale, antreneaz numai rspunderea civila a autorului lor, Gabriel Boroi, Dana Boroi, Consideraii referitoare la actiunea in concurenta neloiala, Juridica nr. 4/2001, pg. 145.

Cciv dispune ca orice conventie obliga nu numai la ceea ce este expres stipulat, ci si la urmarile pe care legea, obiceiul sau echitatea dau conventiei dupa natura sa. De altfel, o clauza contractuala sau un contract contrar uzantelor comerciale cinstite evoca o cauza ilicita sau imorala, intrucit astfel de clauze sau contracte ar fi ne-cinstite. Desigur ca abuzul de pozitie dominanta34 si acordul de tip cartelar sunt interzise, clauzele exprese din acordul cartelar fiind nule, intrucit afecteaza mediul concurential. Dar punerea in practica a acestor fapte anticoncurentiale se concretizeaza in contracte cu clientii comerciantilor. Aceste contracte, mai ales daca sunt pre-formulate sau daca vin in conflict cu uzantele comerciale cinstite, pot fi declarate nule, total sau partial, intrucit sunt contracte conditionate de acceptarea unor clauze relative la prestaii suplimentare care, nici prin natura lor i nici conform uzanelor comerciale, nu au legtur cu obiectul acestor contracte (art.5 alin.1lit.e din Legea nr.21/1996 privind concurenta), adica sunt incheiate in temeiul unei cauze ilicite si prin alterarea vointei co-contractantului. Nu este relevant dac practicile sau nelegerile cartelare care determina incheierea de astfel de contracte urmresc deliberat acest obiect sau au acest efect, ct timp concurena este mpiedicat, limitat sau distorsionat35. 18. Ordinea public economic de protecie const n reglementrile imperative care limiteaz libertatea de voin n contractele n care exist o inegalitate economic marcant ntre profesioniti (sau ntre profesioniti i simpli particulari), pentru a-l apra pe contractantul slab mpotriva celui mai puternic din punct de vedere economic. Acest gen de reglementare are ca obiect i finalitate aprarea intereselor unui contractant n raport cu cellalt contractant, mai ales n cazurile n care profesionistul, fiind mai puternic din punct de vedere economic dect co-contractantul su, este n msur s-i impun acestuia ncheierea unui contract pre-formulat cu clauze care nu sunt liber negociabile. Normele ce fac parte din ordinea public economic de protecie urmresc restabilirea echilibrului ntre cel slab i cel puternic, echilibru care, n relaiile profesionitilor cu consumatorii sau cu angajaii si ori n relaiile dintre profesioniti nu se realizeaz spontan prin jocul contractual, ntruct prile se afl ntr-o situaie esenial inegal. n principal, face parte din ordinea public de protecie legislaia proteciei consumatorului. 19. Clauzele abuzive sunt o faet specific legislaiei proteciei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar. Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive n contractele comercianilor cu consumatorii, lege care a transpus coninutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a interzis inserarea in contractele cu consumatorii a unor clauze abuzive si s-a stabilit n mod expres competena instanei de judecat de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte36. Raiunea
34Poziia

dominant a fost definit ca situaia n care un agent economic este capabil, ntr-o msur apreciabil, s se comporte independent fa de furnizori, concureni i clieni, permindu-i astfel s afecteze mediul concurenial pe piaa relevant. A se vedea Decizia CJUE n cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia European (1979) ECR 461. 35 A se vedea Aurelia Cotuiu i Georgeta Valeria Sabu, Drept romn i comunitar al concurenei, ed. C.H.Beck, Bucureti, 2008, p. 186 36Interpretnd aceast directiv, Curtea de Justiie a Uniunii Europene a stabilit n cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C 240/98) c protecia conferit consumatorului de acest act normativ permite judectorului

acestui act normativ consist n corectarea poziiei de inferioritate economic, juridic i tehnic a consumatorului n raport cu comerciantul, inferioritate care se manifest att n ceea ce privete puterea de negociere, ct i n ceea ce privete nivelul de informare. Aceast situaie l pune pe consumator n postura de a adera la condiiile redactate n prealabil de ctre comerciant fr a avea puterea de a influena coninutul lor. Legea nu numai ca interzice profesionitilor s includ n contractele lor profesionale clauze abuzive, dar chiar stabilete o list de clauze considerate ab initio abuzive. n cazul n care, totui, astfel de clauze sunt nscrise n contract, mai ales dac acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fr efect fa de consumator, pe lng faptul c ele pot fi declarate nule de instan, la sesizarea autoritilor n domeniul proteciei consumatorului sau chiar a consumatorilor, acionnd individual sau n asociaii. Conform art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, sunt clauze abuzive acele clauze care nu au fost negociate cu consumatorul i care creeaz ntre pri un dezechilibru semnificativ al prestaiilor, contrar cerinelor bunei-credine. O clauz va fi considerat ca nefiind negociat direct cu consumatorul dac aceasta a fost stabilit fr a da posibilitatea consumatorului s influeneze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiiile generale37. Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalent cu stabilirea clauzei n mod unilateral de ctre comerciant i imposibilitatea consumatorului de a influena natura clauzei. Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianti si consumatori, clauzele abuzive sunt fr efect pentru consumator38. Conform art. 4 si art. 14 din ceeasi
naional s aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, n msura n care este nvestit cu formularea unei cereri ntemeiate pe ea. ntruct un asemenea examen presupune existena n prealabil a unui contract semnat de ctre cele dou pri care i-a produs integral sau parial efectele, este nendoielnic c executarea pentru un anumit interval de timp a obligaiilor asumate de ctre consumator nu poate mpiedica verificarea coninutului su de ctre instana de judecat. Faptul c acest contract a fost executat ca atare sau parial de consumatori nu echivaleaz cu acceptarea n integralitate a coninutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive (in acest sens este decizia din 13 ianuarie 2011 a Curtii de Apel Bacau, publicata pe juridice.ro si pe infolegal.ro). 37Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autoritii naionale pentru Protecia Consumatorilor nr. 92/2007 (Publicat n M.Of nr. 128/2007) ca fiind acel tip de contract redactat n ntregime sau aproape n ntregime de ctre operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputnd modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avnd doar posibilitatea de a le accepta sau nu. 38Desigur ca se pune problema care este modalitatea in care consumatorul poate face opozabila profesionistului constatarea sa personala sau constatarea autoritatilor dupa care una sau mai multe clauze din contract au caracter abuziv, intrucit profesionistul are la dispozitie mijloace contractuale sau legale de a ignora aceasta constatare sau chiar de a-l determina pe consumator sa renunte la a invoca ineficienta clauzelor abuzive ori sa reinceapa sa execute clauza considerata abuziva. Spre exemplu, in cazul unui contract de credit bancar, o clauza abuziva poate sa fie in legatura cu modul de calcul al costurilor creditorului (dobinda si comisioane). Considerind clauza respectiva fara efect, consumatorul ar putea, in baza art. 6 din Legea nr.193/2000, fie sa refuze sa achite costul, fie sa achite numai acea parte din cost pe care o considera corect calculata. Dar contractul, care e conform legislatiei bancare titlu executoriu, prevede nenumarate modalitati de sanctionare a debitorului pentru neexecutarea unei obligatii. Spre exemplu, neplata unui cost al creditului se poate sanctiona cu penalitati de intirziere, cu declararea sadentei anticipate a creditului (adica plata pe loc a intregii sume a contractului, care conform contractului trebuia platita in mai multi ani, in rate; prin efectul unei astfel de clauze, un contract cu executie succesiva se transforma prin vointa exclusiva a bancii, intr-un contract cu executie instantanee) si cu executarea silita a debitorului, inclusiv a garantiei. In mod cert, astfel de mijloace aflate la dispozitia creditorului profesionist, care si le-a introdus in contractul de adeziune pentru a se asigura contra unor riscuri de neexecutare a contractului, au efect intimidant fata de consumator, acesta nefiind in masura, realmente, sa isi realizeze dreptul pus la dispozita sa de art. 6 din Legea nr.193/2000. Intr-o masura foarte mare, textul legal nu are aplicabilitate practica. Data

Lege nr.193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administraia sau sistemul judiciar avnd atribuia de a constata, chiar i din oficiu, aceasta nulitate. Daca art. 6 consacra interventia legiuitorului in contracte, legea actionind in favoarea consumatorului ca un levier care il ridica la nivelul avantajelor economice, tehnice si juridice pe care le are din start profesionistului, art. 4 si art. 14 consacra intervenia judectorului n contracte, acesta fiind este competent nu numai s constatate nulitatea clauzelor, ci i s le nlocuiasc cu alte clauze contractuale, care s corespund cerinei echilibrului contractual i utilitii pentru pri a contractului, procedind la o revizuire sau reconstruire a contractului. Dac rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putnd fi executat n continuare, judectorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziii echilibrate ale prilor. ntreaga legislaie a proteciei consumatorului este de tip levier (leverage). Efectele nefaste pentru partea slab n contract ale principiului libertii de voin sunt corectate sau atenuate de dispoziii legale de ordine public menite a sprijini (mpinge n sus) consumatorul ntr-o relaie juridic inegalitar, construit pe temeiul unei fore economice a comerciantului disproporionat de mare n raport cu consumatorul care, la data ncheierii contractului are o libertate redus de a contracta sau, n orice caz, o voin alterat de imperativul psihologic sau economic al ncheierii contractului; comerciantul i impune din start voina printr-un contract de adeziune, ne-negociabil. Consumatorul are, la data ncheierii contractului, o libertate redus de a contracta sau, n orice caz, o voin alterat de imperativul psihologic sau economic al ncheierii contractului. Inegalitatea economic, tehnic i juridic ntre cei doi contractani este situaia premis care explic spiritul ntregii legislaii privind protecia consumatorilor, care nu poate fi altul dect acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul ncheierii contractului sau survenit ncheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaz raportul de putere, acionnd ca un levier (leverage) n favoarea consumatorului i, n acest fel, determinnd un dezechilibru juridic n sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este n esena sa inegalitar, el aducnd importante limite libertii comerului profesionistului care este inut s se supun unor serii de constrngeri; legea restabilete echilibrul n contract, suprimnd sau atenund voina contractual a profesionistului. Aceast tripla inferioritate se concretizeaz, de cele mai multe ori, n contractele de adeziune impuse consumatorilor. Tinta principala a acestui protecionism contractual este contractul de adeziune. Intrun astfel de contract dei, teoretic, fiecare parte este liber s-l ncheie sau nu, coninutul este stabilit in mod unilateral prin voina profesionistului, cealalt parte limitindu-se la acceptarea clauzelor
fiind aceasta inegalitate juridica a partilor, creata tocmai de contractul de adeziune care in sine provoaca prezumtia de clauza abuziva, este evident ca aceasta inegalitate il va determina pe consumator sa nu apeleze la masura prevazuta de art. 6 din Legea nr.193/2000 in favoarea sa, de teama sanctiunilor si a executarii silite. Se poate spune ca, sub cuvint ca Romania a implementat avant la lettre dreptul comunitar relativ la clauzele abuzive (in anul 2000, Romania se afla inca in faza de pre-aderare la UE), s-a emis o lege care contine dispozitii inaplicabile si ipocrite. Pentru a putea interpreta acest text in sensul in care se aplice si nu in sensul in care sa nu se aplice, ar trebui considerata admisibila o cerere de ordonanta presedintiala prin care consumatorul sa ceara instantei ca, urgent, fara citarea profesionistului, sa se dispuna suspendarea efectelor clauzelor abuzive, constatate ca atare de consumator sau de autoritatile administrative in domeniu (de exemplu, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor).

contractuale n bloc. In cazul contractelor de adeziune, intervenia legiuitorului este necesar mai ales atunci cnd, printr-un monopol de fapt sau de drept, contractantul care i dicteaz voina, nu ii gsete nicio frn eficienta in reglementarile relative la practicile anti-concurentiale. Statul ar trebui ca n astfel de cazuri s sparg cartelurile, sa sanctioneze si sa descurajeze practicile anti- sau neconcurentiale si sa corecteze excesele din contractele de adeziune care, mai ales in privinta consumatorilor, creeaza dezechilibre grave in raporturile dintre profesionsit si consumator. Aceeai competen de re-echilibrare a prestaiilor prilor o au i tribunalele, adaptnd contractele sau suplinind n contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternic n contract), dar care l protejeaz pe consumator sau clientul insignifiant (partea slab n contract). Contractele de adeziune contracte pre-formulate i bazate pe regula take it or leave it, adica pe o oferta oferta uniforma, standard i imutabila adresat consumatorilor n general, adic unui grup de persoane sau tuturor persoanelor39. Intre profesioniti i consumatori exist o situaie de inegalitate economic i de informare; profesionitii au de regul monopolul sau cvasimonopolul n desfacerea unor bunuri i prestarea unor servicii ntr-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu40. De aceea, se poate vorbi in cazul acestui gen de contracte si de o prezumie de abuz de putere economic, prezumie care poate fi rsturnat de ctre profesionist prin proba negocierii41. Pentru admisibilitatea unei astfel de probe este necesar dovada negocierii efective, adic a posibilitii reale a ambelor pri de a stabili n comun coninutul contractului care urmeaz s se ncheie; simplele discuii n legtur cu unele clauze nu pot constitui, ele singure, dovada negocierii efective. Art. 4 alin. 3, prima parte, din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive dispune c atunci faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociat direct cu consumatorul, nu exclude ca interpretarea caracterului abuziv al altor clauze s rezulte din evaluarea global a contractului, n urma creia sa se constate c acesta a fost stabilit unilateral de comerciant. Asadar, negocierea parial nu nltura aplicarea reglementrilor privind clauzele abuzive. Ambiguitatea formularii clauzelor contractelor de adeziune poate fi, in sine, motiv al unei prezumtii de caracter abuziv42. Astfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract ncheiat ntre comerciani i consumatori pentru vnzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fr echivoc, pentru nelegerea crora nu sunt necesare cunotine de specialitate, iar in cazul n care persista un dubiu asupra interpretrii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate n favoarea consumatorului. 20. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si, in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele profesionale. Intr-adevar, un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind
A se vedea I. Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, n P.R. nr. 2/2004, p. 205. Ibidem. 41 A se vedea: F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, n Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie general a contractelor de consum, coordonator P. Vasilescu, Ed. Sfera Juridic, Cluj-Napoca, 2006, p. 129. 42 A se vedea G. Paisant, Lambiguit dune clause dans un contrat conclu avec un consommateur peut lui confrer un caractre abusif, La Semaine Juridique nr. 47/2001, p. 2161-2162 - apud, L.Pop op.cit, p.328, nota de subsol nr. 1.
39 40

dezechilibrate, in favoarea profesionistului si in prejudiciul consumatorului. Dezechilibrul presupus de includerea in contractele profesionistilor cu consumatorii a unor clauze abuzive este un dezechilibru originar, care nu se confunda, dar nici nu exclude survenirea unui dezechilibru ulterior incheierii contractului, in cursul executarii sale (in acest caz vorbim de impreviziune si nu de leziune). De asemenea, faptul ca un profesionist uzeaza de clauzele abuzive, desi legea ii interzicea includerea in contracte a unor astfel de clauze, poate fi considerat si un abuz de putere economica a profesionistului, sanctionat de lege cu despagubiri platibile consumatorului. 21. Actualul Cod civil reglementeaza in art. 1270 principiul fortei obligatorii a contractului, iar ca exceptii de la acest principiu, impreviziunea (art. 1271) si intinderea obligatiilor (art. 1272, echivalentul fostului art. 970 Cciv; acest text considera ca sunt clauze contractuale implicite practicile statornicite intre parti, obiceiul, echitatea sau legea). Impreviziunea si intinderea obligatiilor sunt, insa, si limite legale ale obligatiilor generate de contract. 22. Grupurile de contracte sunt dou sau mai multe contracte strns legate ntre ele prin faptul c sunt ncheiate n vederea realizrii unui obiectiv final comun sau prin faptul c obiectul material al contractelor se transfer succesiv la mai muli proprietari sau detentori. Grupul de contracte formeaz o cvasi-dependen ntre participanii la acest lan (sau cerc) de contracte, dei fiecare contract i conserv propria sa individualitate. Intr-o masura importanta, grupul de contracte reprezinta o limita a libertatii de a contracta si, in consecinta, o limita a libertatii comertului participantilor la grupul de contracte, limita care nu rezulta din acordul de vointa punctual al participantului la grupul de contracte, ci din faptul ca legatura sa contractuala cu partea directa a contractului este o veriga in inlantuirea de contracte incheiate pentru atingerea unui scop comun, unitar, de catre toti participantii la grupul de contracte. Astfel, desi un participant anume la lantul de contracte nu este parte in celelalte contracte din lant (altele decit cel incheiat de el) si, in consecinta, el ar putea invoca relativitatea efectelor contractului fata de intentia unui participant la grupul de contracte de a-i pretinde executarea contractului, el nu ar putea, totusi, refuza executarea, intrucit ar fi in pericol sa piarda propriul emolument al contractului. De altfel, interesul primordial al clasificrii acestei categorii de contracte rezid n necesitatea clarificrii chestiunii rspunderii civile delictuale contractuale pentru fapta altuia, n raport de principul relativitii efectelor contractului. Pe de alt parte, pentru c participanii la grupul de contracte sunt ntr-o dependen funcional similar cu cea n care se afl partenerii ntr-un contract propriu-zis de lung durat, grupul de contracte relev un domeniu special de aplicabilitate a principiului solidarismului contractual, conform cruia un contractant extrem, aflat la o anumit extrem a lanului contractual, va putea formula contra unui alt participant, cu care nu se afl n raporturi contractuale directe, o aciune n rspundere contractual pentru fapta altuia, n care va putea pretinde despgubiri pentru nerealizarea obiectului contractului principal. Fa de obiectivul final comun care trebuie atins prin executarea contractelor ce se reunesc ntr-un grup de contracte, acestea pot fi: (i) liniare i se refer la nstrinarea succesiv prin operaiuni juridice de aceeai natur a unui bun (vnzare materii prime, fabricare marf, vnzare ctre

distribuitor, retailist, consumator); (ii) radiante i se refer la dou sau mai multe subcontracte care se grefeaz pe un contract principal al crui obiect se urmrete a fi realizat prin executarea tuturor contractelor subsecvente sau accesorii (contractul de antrepriz general, nsoit de contracte de subantrepriz, de racordare la utilitii etc.); (iii) ansambluri de contracte i se refer la contracte legate ntre ele prin identitate de cauz (contractul de vnzare-cumprare) n cazul grupului radiant de contracte i al ansamblului de contracte exist un contract principal i unul sau mai multe contracte accesorii sau subsidiare. Grupul de contracte este rezultatul conexitii dintre contractul principal i contractele accesorii sau subsidiare, n scopul executrii obiectului contractului principal. Aadar, scopul final al grupului de contracte de unic i comun. Executarea n tot sau n parte a contractului principal se asigur prin executarea contractelor accesorii sau subsidiare. ntruct scopul contractului este realizarea intereselor prilor contractante, nseamn c la nivelul grupului de contracte se poate vorbi de cooperarea tuturor participanilor la grupul de contracte la realizarea acestui interes. De aceea, debitorul din contractul principal poate rspunde fa de creditor pentru faptele de neexecutare ilicit lato sensu aparinnd debitorilor din contractele accesorii. Astfel, devine incident rspunderea civil contractual pentru fapta altuia. 5. Fondul de comert 23. Fondul de comert este un ansamblu de bunuri corporale sau incorporale, afectate de comerciant derularii afacerii sale43. Fondul de comert este recunoscut ca figura juridica in mod primordial in relatie directa cu comerciantul. Dar fondul de comert nu se confunda cu patrimoniul comerciantului, care reprezint totalitatea bunurilor, drepturilor i obligaiilor comerciantului, care au o valoare economic, intrucit fondul de comer contine doar o parte din bunurile comerciantului si, in orice caz, nu cuprinde creanele i datoriile comerciantului (si, deci, acestea nu se transmit dobnditorului n cazul nstrinrii fondului de comer); se admite, totui, c anumite drepturi i obligaii izvorte din contractele de munc sau din contractele de furnizare de utilitati (ap, gaz, electricitate, telefon etc.) se transmit dobnditorului, dac aceste contracte nu au fost reziliate. De asemenea, fondul de comert nu se confunda nici cu intreprinderea, caci intreprinderea este o activitate care se exercita asupra unui fond de comer si care reuneste nu numai bunurile din fondul de comert, ci i capitalul i munca. ntreprinderea este o activitate, exercitat n scopul de a produce profit sau intr-un al scop, nonprofit. Rezult c fondul de comer este unul dintre obiectivele exercitrii ntreprinderii. Fondul de comer este suma bunurilor pe care un profesionist le afecteaz unei afaceri, n scopul atragerii clientelei. In fine, fondul de comert nu se confunda nici cu patrimoniul de afectatiune profesionala. Fondul de comert este o masa de bunuri (inclusiv drepturi), in timp ce patrimoniul de afectatiune este o diviziune a patrimoniului profesionistului, o fractiune de universalitate juridica (compusa din bunuri, drepturi si obligatii) care apartin sau incumba profesionistului.
43Fondul

de comert a primit foarte multe definitii si caracterizari in doctrina. Pentru cele mai relevante, a se vedea : I. N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, p.163 si urm.; I. L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Bucuresti, 1946, p.516-521; O. Capatina, Caracteristici generale ale societatilor comerciale, in Dreptul 9-12/1990, p.23-27; St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial roman, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2009, p.132 si urm., Mona-Lisa Belu Magdo, Fondul de comert, in Revista de Drept comercial nr.10/2002, p.50.

Avind in vedere dispozitiile art. 541 Cciv, am putea spune ca fondul de comert este o universalitate de fapt, constituita de comerciant prin afectarea unei mase de bunuri exercitarii comertului44. Fondul de comer nu este, insa, o aglomerare aleatorie a mijloacelor economice ale comerciantului i nici o creaie arbitrar a comerciantului. Ceea ce d substan i unitate fondului de comer este scopul organizrii acestei mase de bunuri : atragerea clientelei, n vederea obinerii sau maximizrii profitului. Prin reunirea sub aceasta afectatiune a acestui ansamblu de bunuri, comerciantul creaza o valoare noua, mai mare decit totalitatea valorilor bunurilor afectate. Este vorba despre ceea ce in dreptul anglo-saxon se numeste goodwill : potentialul de afacere al unei intreprinderi, adica aptitudinea fondului de comert de a atrage clientela (vadul sau debueul). De aceea, fondul de comert prezinta interes ca valoare cuantificabila pentru comerciant (care poate instraina sau da in folosinta unui tert acest ansamblu de bunuri afectate afacerii sale) si pentru creditorii comerciantului (care pot lua in garantie sau vinde silit acest asanblu afectat unei afaceri). Aceasta valoare se pastreaza doar printr-o exploatare curenta menita sa atraga si sa mentina clientela. De altfel, fondul de comert nu exista decit daca i se ataseaza o clientela. Dar clientela (constituita dintr-un numar indeterminat de persoane fizice sau juridice) nu e o componenta a fondului de comert, ci o rezultanta a acestuia. In alta ordine de idei, configurarea regimului juridic al fondului de comer mai prezint interes sub alte doua aspecte45 : (i) comerciantul este interesat s-i asigure protecia bunurilor pe care le afecteaz activitii comerciale; aceste bunuri trebuie s beneficieze de un statut special care s permit si transmiterea lor ca ansamblu; (ii) protectia fondului de comert duce indirect la protejarea intereselor creditorilor comerciantului, caci bunurile destinate activitii comerciale si goodwill-ul sunt principalele elemente active ale patrimoniului comerciantului; circulaia acestor bunuri este supus unor formaliti speciale care s asigure respectarea drepturilor creditorilor. Fondul de comer confera titularului sau un monopol de exploatare ce tine de proprietatea industriala a comerciantului asupra fondului46. Intr-adevar, organizarea elementelor fondului de comer, n vederea atragerii clientelei, constituie o creaie intelectual, asemntoare creaiei tiinifice, literare i artistice ori celei tehnice. Nu exista, insa, un drept la clientela, ci o vocatie, un interes protejat de lege. Protecia acestei vocatii este oferit de aciunile n concuren neloial (interzicerea activitilor care prejudiciaz accesul la clientel, contravenii, rspundere penal). Fondul de comert contine, totusi, si alte elemente, atit corporale, cit si incorporale, care il fac sa fie mai mult decit o vocatie de a avea clientela. Fondul de comer reprezint un complex de bunuri eterogene care, prin voina titularului, formeaz obiectul unui drept distinct de elementele care l com-

44Fondul

de comert este definit, partial diferit, de art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale. 45 A se vedea Yves Guyon, Droit des affaires, Tome I (Droit commercial general et societes), Paris, ed. Economica, 1994, p. 641642. 46 Fondul de comer poate cuprinde i anumite drepturi de proprietate industrial, din categoria inveniilor, know-how-ului, desenelor i modelelor industriale, precum si a mrcilor i indicaiilor geografice. In fine, fondul de comer poate s cuprind i anumite drepturi de autor rezultate din creaia tiinific, literar i artistic. Drepturile de proprietate intelectuala pot fi instrainate atit separat, cit si odata cu fondul de comert.

pun47. Totodat, compoziia fondului de comer este variabil, intrucit elementele fondului de comer se pot modifica, n funcie de nevoile comerului. 24. Clientela este totalitatea persoanelor care apeleaz la acelai comerciant pentru procurarea unor mrfuri i servicii. Clientela poate fi : (i) obinuit sau intimplatoare (vadul comercial); (ii) captiv (legat prin relaii contractuale de dependenta; de exemplu, furnizorii de utilitati publice, de servicii de telefonie sau de internet si televiziune prin cablu au, de regula, consumatori captivi, care nu isi pot alege furnizorii); (iii) atras (prin buna servire, stilul de business, know how managerial); clientela atrasa este o vocatie a comerciantului similara cu un drept de proprietate intelectual al comerciantului, putind fi luata in calcul la evaluarea fondului de comert atunci cind acesta este vindut sau dat in garantie. Dei este o mas de persoane neorganizat i variabil, clientela constituie o valoare economic, datorit relaiilor ce se stabilesc ntre titularul fondului de comer i aceste persoane care i procur mrfurile i serviciile de la comerciantul respectiv48. Clientela se afl ntr-o strns legtur cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de comer de a atrage publicul, ca rezultat al locatiei comerciantului, al calitatii mrfurilor i serviciilor oferite clienilor, al preurilor practicate de comerciant, al comportarii personalului comerciantului n raporturile cu clienii, al abilitatii n realizarea reclamei comerciale etc. Vadul comercial este aptitudinea fondului de comer de a polariza publicul, prin elementele sale imponderabile (amplasament, atractivitate, superioritate tehnica a produselor, utilitatea lor economic)49. In schimb, clientela este o consecin a vadului comercial; ea reprezint transformarea potenialitii vadului comercial in fapt. Clientela ataat unui fond de comer reprezint o valoare cu caracter economic pentru titularul fondului de comer. Aceast valoare este ocrotit cu mijloacele prevzute de lege. In conditiile in care profesionistul comerciant este in permanenta concurenta cu alti comercianti, mentinerea clientelei nu este o certitudine. Ceea ce legea protejeaza nu este clientela existenta, concreta a unui comerciant, ci vocatia acestuia de a avea clientela. Pentru a-si pastra intacta aceasta vocatie, comerciantul titular al fondului de comert se poate apra mpotriva actelor i faptelor ilicite de racolare sau de sustragere a clientelei sale. n msura n care aceste acte i fapte constituie manifestri ale concurenei neloiale, titularul fondului de comer are la dispoziie mijloacele de aprare prevzute de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenei neloiale. Atingerile aduse fondului de comer sau a unora dintre elementele sale componente pot fi considerate drept fapte de concuren neloial. In toate cazurile de concuren neloial, titularul fondului de comer poate obine, pe calea aciunii n justiie, ncetarea

47

n acest sens, Cas. I, dec. nr. 277/1946, n Practica judiciar n materie comercial, Lumina Lex, 1991, vol. I, p. 228.

48 49

O. Cpn, Clientela comercial, n RDC nr. 5/1998, p. 10-12. Ibidem.

sau nlturarea actelor pgubitoare, precum i despgubiri pentru prejudiciile cauzate (art. 6 din Legea nr. 11/1991). 25. In categoria elementelor corporale ale fondului de comer sunt incluse bunurile mobile (materialele, utilajul i mrfurile) destinate a fi prelucrate, precum i produsele (mrfurile) rezultate din activitatea comercial aflate in stoc sau in curs de a fi expediate. Includerea bunurilor imobile in fondul de comert este controversata50. Daca fondul de comert este calificat drept bun mobil incorporal, atunci includerea imobilelor in fondul de comert este, in mod evident, lipsita de sens51. Calificarea fondului de comert drept universalitate de fapt permite, macar teoretic, includerea imobilelor in aceasta masa de bunuri, cu toate ca a admite o garantie reala mobiliara asupra unei universalitati de fapt din care face parte si un imobil frizeaza absurdul. In plus, actele juridice de instrainare a unui fond de comert care contine si imobile trebuie sa urmeze nu numai formalitatile de opozabilitate si fata de terti a cesiunii in sine a fondului de comert (prevazute de art. 21 din Legea nr.26/1990), ci si formalitatile de validitate sau, dupa caz, de opozabilitate fata de terti ale transferului dreptului de proprietate. 26. Fondul de comer, ca bun unitar, precum i unele dintre elementele sale componente52, pot face obiectul unor acte juridice: vnzare-cumprare, aport la constituirea unei societati sau la majorarea capitalului social al alteia, locaiune, garanie real mobiliar etc. Toate aceste acte juridice trebuie sa fie inregistrate in registrul comertului, conform art. 21 din Legea nr.26/1990. Fondul de comer se poate transmite pe cale succesoral, n condiiile Codului civil. Exploatarea fondului de comer de ctre motenitori se poate face prin constituirea unei societi comerciale, n condiiile Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, ori a unei societi n participaie, n condiiile Codului comercial53. 27. Actele juridice cu privire la fondul de comert ridica unele delicate chestiuni de negociere, intrucit fondul de comert contine un element greu de cuantificat si evaluat clientela. In plus, asa cum am aratat si mai sus, clientela constituie o rezultanta a functionarii fondului de comert si nu o componenta acestuia. De aceea, clientela nu poate exista in afara unui fond de comert. Fondul de comert, considerat ca universalitate subzista, intact, fara ca modificarile ce pot interveni in componenta sa sa-l afecteze54. De aceea, fondul de comert poate sa formeze, ca universalitate,
50n

sensul c bunurile imobile fac parte din fondul de comer s-a pronuntat jurisprudenta interbelica; a se vedea Cas. S.U., dec. nr. 3/1934, n Revista de drept comercial, 1934, p. 131, precum si Cas. S.U., dec. nr.183/1939, in Practica judiciara in materie comerciala, vol. I, ed. Lumina Lex, 1991, p.228. Pentru mai multe detalii relative la controversa, a se vedea L-V Herovanu, op.cit., p.27-30. 51 In incercarea de a argumenta includerea imobilelor in fondul de comert, un autor (V. Stoica, Drepturile reale principale, ed. Humanitas, Bucuresti, 2004) a calificat fondul de comert drept un bun imobiliar incorporal. 52 Dreptul la clientel nu poate fi transmis separat, ci numai n cadrul fondului de comer. 53 Cas. III, dec. nr. 2422/1943, n Practica judiciar n materie comercial, vol. I, p. 231. 54Octavian Capatina, Dreptul concurentei comerciale. Partea generala, Bucuresti, Lumina Lex, ed. a II-a, 1998, p.232. Autorul arata ca desi in decursul timpului volumul clientelei sporeste sau, dimpotriva, scade, desi marfurile produse de intreprindere circula, stocul lor fiind prin ipoteza variabil, desi contractele de inchiriere expirate sunt inlocuite cu altele noi, identitatea fondului de comert se mentine nealterata, permanenta, pe toata durata cat exista unitatea economica in cauza .

obiectul unor acte juridice distincte de cele care privesc unele dintre componentele sale55, cum ar fi cesiunea, locatiunea sau constituirea in garantie reala mobiliara a fondului de comert. Dar fondul de comert, care este o universalitate de fapt, nu poate fi dobindit prin uzucapiune sau prin prescriptia instantanee asupra bunurilor mobile reglementata de Codul civil, intrucit el nu este susceptibil de posesie. Din acelasi motiv, actiunea posesorie sau in revendicare ii sunt vadit improprii. Fondul de comert ia nastere din vointa exclusiva a persoanei fizice sau societatii comerciale, in calitate de agent economic (intreprinzator), care afecteaza anumite bunuri activitati lucrative pe care o initiaza. Acest fond de comert ii confera titularului prerogativa de a-l exploata in mod exclusiv, in scopul captarii si conservarii clientelei. Aceasta facultate este un drept privativ, in virtutea caruia pot fi reprimate orice acte sau tentative de uzurpare din partea tertilor56, in special ale rivalilor de pe piata ai titularului care sunt calificate de lege drept concurenta (competitie) neloiala. Clientela este ansamblul de persoane care se aprovizioneaza in mod constant de la un anumit comerciant sau care recurge la serviciile sale. Un comerciant este atractiv pentru potentialii clientii fie pentru ca are personalitate (factor subiectiv), fie pentru ca beneficiaza de vad comercial (factor obiectiv). Valoarea pe care o reprezinta raporturile posibile cu persoanele care frecventeaza un anumit fond de comert rezida in posibilitatea globala de contractare viitoare cu consumatorii si repetabilitatea acestora. Clientela nu este decit o posibilitate de a incheia contracte viitoare si de a le reinoi la infinit. A recunoaste un drept la clientela inseamna, practic, a recunoaste un monopol de fapt, intemeiat pe expectanta unei anumite afluente publice, concretizate in raporturi de afaceri constante cu agentul economic in cauza57. Clientela este o realitate mai mult economica si juridica decit faptica, o notiune evanescenta, pe care aproape nimic nu o retaseaza in mod constant de fondul de comert58. Vocatia de a avea clientela, vocatie ratasata fondului de comert, are inevitabile repercursiuni si asupra tertilor. De altfel, lupta pentru castigarea, pastrarea si extinderea clientelei defineste concurenta comerciala si caracterizeaza economia liberala. Captarea clientelei de catre un comerciant implica pierderea ei de catre concurentul sau; succesul unuia se infaptuieste in detrimentul celuilalt59. Intr-un regim de concurenta si de libertate, clientela este a aceluia care stie sa si-o castige60. Intrucat atragerea clientelei este libera in sistemul economiei de piata, orice comerciant o poate face in detrimentul rivalului. Libertatea concurentei permite atragerea prin mijloace oneste ale clientelei altui agent economic fara ca raspunderea beneficiatorului sa fie angajata. Concurentii titularului trebuie sa se abtina doar de la fapte de concurenta menite sa deturneze clientii fideli
55Patrimoniul

este inerent oricarui subiect de drept si, de aceea, el nu poate fi separat, in integralitatea sa, de titular, deci el nu poate fi obiect al unor acte de transfer incheiate intre vii. 56O. Capatina, op.cit., 2008, p. 232. Un comert clandestin sau cu un obiect prohibit de normele in vigoare (cum ar fi, spre exemplu, comertul cu droguri sau cu substante etnobotanice), chiar daca obisnuieste sa atraga amatori, nu poate sa beneficieze de ocrotire. Autorul arata ca, de altfel, acesti consumatori nici nu indeplinesc conditiile spre a fi asimilati unei clientele, caci relatiile cu agentul economic sunt oculte si, ca atare, lipsite de efectele firesti ale concurentei de piata. 57Ibidem, p.349. 58Yves Guyon, op.cit., 1994, vol. 1, p. 682. 59Ididem, p. 349. 60 O. Capatina, op.cit., p. 365.

celuilalt, desi au dreptul sa incerce sa ii convinga pe acestia, prin mijloace oneste, sa inceapa sa se aprovizioneze de la ei, in detrimentul concurentului lor. Un fond de comert se constituie pentru a atrage clientela, dar clientela nu este dobindita automat, ci prin exercitiul comertului. Fondul de comert poate subzista chiar si in cazul in care clientela dispare, cel putin pana la data la care fondul de comert va fi lichidat. Fondul de comert, departe de a se confunda cu clientela, ii precede si ii poate supravietui61. Actele juridice care au ca obiect fondul de comert implica si clientela, care este atasata fondului de comert si care, practic, nu se poate desprinde de fondul de comert, adica nu se poate tranzactiona separat de acesta. Prin contrast cu fondul de comert, care apartine efectiv titularului care a organizat universalitatea de fapt respectiva, clientela, in acceptiunea de grupare umana mai mult sau mai putin aleatorie, este in-asimilabila unui bun stricto sensu. Comerciantul nu are nici un drept concret asupra publicului, caci consumatorii sunt liberi sa aleaga profesionistul de la care cumpara marfuri sau servicii ; consumatorul, nefiind legat de nici o obligatie de fidelitate fata de un agent economic, nu poate fi obligat sa contracteze cu el (cu exceptia cazurilor de monopoluri legale sau de monopoluri faptice, de exploatare, cum sunt societatile de asigurare, bancile, furnizorii de utilitati sau spitalele). Intr-o economie de piata, clientela nu apartine nimanui, fiind atrasa de comerciantul care ofera marfuri sau servicii de o calitate mai buna sau la preturi mai convenabile. Cuantificarea valorii clientelei este chestiunea cea mai complicata in negocierea actelor juridice cu privire la fondul de comert intrucit, asa cum s-a vazut, fondul de comert are, pe linga aptitudinea de a atrage clientela (vad comercial), si un pronuntat caracter subiectiv. Adica, schimbarea titularului fondului de comert ar putea reduce valoarea clientelei atasata de acesta si, din aceasta persectiva, se pot ridica in executarea contractului chestiuni delicate relative la pret si, respectiv, la garantia pentru vicii sau chiar pentru evictiune. Este evident ca clientela este doar o expectatie la un moment dat sau intr-o perioada de timp a titularului fondului de comert si nu un bun cert al acestuia. De aceea, nu se poate considera, ulterior vinzarii fondului de comert, ca pretul este disproportionat fata de valoarea clientelei ori ca reducerea clientelei denota un viciu al bunului vindut. In aceasta privinta, este evident ca partile sunt determinate, practic, sa apeleze la experti pentru a cuantifica pretul clientelei si mai este evident ca acesta nu poate fi cert evaluat (asa cum nu pot fi cert cuantificate, spre exemplu, daunele morale), ci numai prezumat si ales din mai multe variante posibile de catre parti. In cazul unor contracte complexe, cum sunt franciza sau organizarea unor retele de distributie, clientela nu mai este atasata exclusiv unui anumit fond de comert, ea fiind o clientela derivata dintrun alt fond de comert sau o clientela comuna tuturor comerciantilor din reteaua de franciza sau de distributie. Clientela derivata este clientela pe care francizatul (beneficiarul francizei) si-o constituie pe temeiul numelui de marca al francizorului sau pe temeiul reputatiei francizorului si a marfurilor sau serviciilor sale. Clientela comuna este cea catre care se indreapta eforturile comune ale retelei de franciza sau de distributie pentru reclama si publicitate, eforturi care sunt suportate in comun de membrii retelei in conditiile impuse de titularul retelei. Aceste tipuri de clientela sunt, practic, clone ale clientelei francizatului, care se pot deci concepe separat de fondul de comert al francizorului.
61O.

Capatina, op.cit., p. 365.

6. Fractionarea patrimoniului si segregarea creditorilor 28. Noul Cod Civil abandoneaza ideea unicitatii patrimoniului si a concursului egalitar intre creditori. Art. 31 alin.2 si art. 2324 alin.2-4 Cciv instituie o segmentare a patrimoniului in doua sau mai multe mase patrimoniale distincte; creditorii aferenti fiecareia dintre aceste mase distincte nu se mai interfereaza, adica nu mai intra in concurs egalitar la urmarirea bunurilor din patrimoniul debitorului. Pe de alta parte, titularului unui patrimoniu i se permite sa creeze, prin act unilateral sau prin conventie, o inalienabilitate sau o insesizabilitate temporara a unora dintre bunurile care fac parte din patrimoniul sau. O fragmentare a patrimoniului inseamna o segmentare sau o fractionare a sa in mai multe mase patrimoniale distincte, a caror fuziune (sau, mai bine zis, confuziune) este oprita pe perioada existentei valabile a fractiunii patrimoniale respective. Aceasta fragmentare se realizeaza prin diviziuni ale patrimoniului, operate fie voluntar de titularul sau, fie in urmarea dobindirii statutului de profesionist, fie prin aplicarea unor dispozitii legale imperative care opresc confuziunea intrapatrimoniala. Fractionarea patrimoniului nu se confunda cu separatia de patrimonii, care este proprie persoanei juridice. Persoana juridica insasi poate sa isi fractionize propriul patrimoniu (unic, separat de cel al oganelor de administrare sau al membrilor). Afectatiunea patrimoniala poate consta in alocarea unor active sau fonduri pentru a realiza un proiect anume (ex : bunurile, mobile si imobile afectate unei fabrici, uzine, unitati de productie sau date in fiducia). Daca titularul intreprinderii este, de fapt, un grup de societati, atunci, practic, societatile din cadrul grupului (care au sau par sa aiba personalitate juridica proprie, deci patrimoniu propriu) sunt nimic altceva decit afectatiuni patrimoniale ale grupului, mai ales in caz de confuziune de patrimonii. Art. 193 alin.2 Cciv este in acest sens. Vorbim de separatie de patrimonii ca situatie-premisa a personalitatii juridice reale, efective, ca situatie inversa confuziunii de patrimonii intre organele de conducere, membrii, asociati sau actionari, pe de o parte, si persoana juridica, pe de alta parte; in caz de confuzie de patrimonii avem de-a face cu o persoana juridica fictiva, fals). Patrimoniile asociatilor unei societati comerciale sunt separate de patrimoniul societatii, constituit din aporturile asocitatilor, dar si din toate bunurile, drepturile si datoriile societatii rezultate din activitatea acesteia. Spre deosebire de separatia de patrimonii, care are in vedere doua sau mai multe patrimonii, deci doi sau mai multi titulari de drepturi si obligatii, printre care si persoana juridica despre al carui patrimoniu vorbim, diviziunea patrimoniala are in vedere un unic patrimoniu, al unui singur titular. Separatia intre fractiunile patrimoniului operata de aceasta diviziune poate fi numita separatie intrapatrimoniala. In timp ce situatia inversa separatiei de patrimonii, proprie persoanei juridice, este confuzia de patrimonii, situatia inversa diviziunii patrimoniale este confuzia intrapatrimoniala. In cazul confuziei intrapatrimoniale, diviziunile de patrimoniu au fost acte simulate, cu scopul de a frauda creditorii. In cazul confuziei de patrimonii, proprie persoanei juridice, separatia de patrimonii a fost simulata sau aparenta (falsa); aparenta de personalitate juridica poate inlaturata fi inlaturata, mai ales in cazul in care nu exista separatie de patrimonii (asa cum rezulta din art. 193 alin. (2) Cciv, cu

referire la membri, asociati, actionari si din art. 214 alin.2 Cciv, cu referire la organele de administrare ale persoanei juridice). Codul civil reglementeaza confuzia intrapatrimoniala si efectele acesteia doar in cazul fiduciei (care este generatoare a unuia sau mai multor patrimonii de afectatiune), nu si in cazul celorlalte tipuri de diviziune intrapatrimoniala. In lipsa unor reguli speciale aplicabile, de exemplu, patrimoniului profesional de afectatiune sau insesizabilitatilor, universalitatii de fapt etc., se pot aplica prin analogie regulile referitoare la separatia de patrimonii (si inversului sau, confuzia de patrimonii) din material persoanei juridice. 29. Fractionarea patrimoniului poate fi efectul diviziunii patrimoniale care consta fie : (i) intr-o afectatiune patrimoniala; sunt astfel de afectatiuni patrimoniul de afectatiune profesionala si fiducia, la care se refera in mod expres art. 31 alin.3 Cciv; textul citat face referire si la alte patrimonii determinate potrivit legii; in liniile sale esentiale, administrarea deplina a bunurilor poate fi incadrata in aceasta sintagma, intrucit administrarea poate avea in vederea si o universalitate juridical; de asemenea, poate intra in aceasta sintagma si aportul la constituirea sau la majorarea capitalului unei persoane juridice; a se observa ca aportul inseamna bunuri sau bani, care ies din patrimoniul asociatului, in schimbul unor parti sociale, actiuni sau alte drepturi corporative; aportul nu antreneaza si datorii sau participarea la datoriile persoanei juridice decit in cazuri cu totul exceptionale, dat fiind principiul raspunderii limitate a asociatului pentru datoriile persoanei juridice; dar societatea (comerciala sau profesionala) unipersonala este o forma de afectatiune patrimoniala, mai ales cind asociatul unic creeaza si intretine o confuzie de patrimonii intre societate si el insusi; de asemenea, poate fi considerata o afectatiune patrimoniala o contributie in bani sau in bunuri la fondul comun constituit din totalitatea aportului asociatilor intr-o societate simpla, fara personalitate juridica, fond comun care devine co-proprietatea asociatilor; (ii) intr-o insesizabilitate legala sau conventionala; (iii) intr-o comunitate de bunuri, asa cum este comunitatea legala sau conventionala de bunuri ale sotilor, asupra carora sotii sunt co-proprietari in devalmasiei. Asadar, diviziunea patrimoniala este genul, iar afectatiunea patrimoniala este specia. 30. Inalienabilitatea inseamna interdictia de a vinde (bun inalienabil inseamna bun care nu se poate vinde), iar insesizabilitatea inseamna imposibilitatea executarii silite (bun insesizabil inseamna bun care nu se poate executa silit). Aceste restrictii ale circulatiei juridice a bunurilor sunt, in mod traditional, prevazute in Constitutie sau in lege si privesc bunuri cu un anume specific (bunurile din domeniul public, bunurile din patrimoniul cultural, odoarele bisericesti). Bunurile sunt inalienabile in conditiile prevazute la art. 626 si urm. Cod civil. Inalienabilitatea conventionala (prin contract sau testament) este temporara, fiind limitata la 49 de ani. Transmiterea bunului prin succesiune nu poate fi oprita prin stipularea inalienabilitatii. Dar clauza de inalienabilitate este subinteleasa in conventiile din care se naste obligatia de a transmite in viitor proprietatea catre o persoana determinata sau determinabila. Spre exemplu, prin conventie, parintele poate stabili obligatia in sarcina descendentului de a transmite proprietatea asupra unui bun sau mai

multe, importante ca valoare pecuniara sau sentimentala, catre descendentii de parte masculina ai descendentului. Pentru a fi opozabila tertilor, clauza de inalienabilitate trebuie sa fie notata sau inscrisa in registrele de publicitate (arhiva electronica, cartea funciara, registrul actionarilor, registrul comertului). Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate (art. 2351 alin.1). Nu pot face obiectul garaniei comune bunurile insesizabile. Art. 3713 Cprciv dispune ca veniturile si bunurile debitorului pot fi supuse urmaririi silite daca, potrivit legii, sunt urmaribile. Or, insesizabil inseamna ne-urmaribil (care nu poate fi urmarit/executat silit). Insesizabilitatea este o exceptie de la principiul reglementat de art. 2324 Cciv sub denumirea de garanie comun a creditorilor : cel care este obligat personal rspunde cu toate bunurile sale mobile i imobile, prezente i viitoare. Ele servesc drept garanie comun a creditorilor si. Sunt insesizabile prin lege (adica nu pot fi urmarite silit de catre creditorii personali ai profesionistului) bunurile care sunt afectate exercitiului unei profesii, asa cum rezulta din actualul art. 407 Cprciv. Codul Civil, in mod regretabil, nu reglementeaza expres o astfel de insesizabilitate si pentru persoanele juridice. Pentru indentitate de ratiune, aceasta ar trebui extinsa de la persoanele fizice la persoanele juridice; intr-adevar, utilajele, masinile, materialele, uzina etc. sunt afectate exercitiului afacerii si o executare silita a acestora ar insemna finalul afacerii persoanei juridice, ceea ce ar afecta nu numai creditorii acesteia, ci si salariatii sai, si fiscul, precum si banca urmaritoare si care vinde silit aceste bunuri afectate garantiei. Dar Codul Civil permite instituirea acestor restrictii si pe cale conventionala. Spre exemplu, un parinte poate face copilului sau o donatie, o imparteala de ascendent (partaj in timpul vietii parintelui) sau un testament in care sa transfere un bun sau o masa de bunuri copilului, cu obligatia de a nu le instraina si a se asigura ca aceste bunuri raman in familie, pe ramura masculina a acesteia. Un astfel de bun este inalienabil (si, implicit, insesizabil), ceea ce inseamna ca donatarul sau mostenitorul nu vor putea sa il vinda, iar creditorii personali ai acestuia nu vor putea sa il urmareasca silit. In acest fel, se realizeaza o separatie intrapatrimoniala in persoana donatarului sau a mostenitorului care il va apara de urmarirea creditorilor sai personali. Insesizablitatea conventionala se instituie prin clauze de insesizabilitate, reglementate generic de art. 2329 Cciv. Condiiile cerute pentru validitatea clauzelor de inalienabilitate se aplic n mod corespunztor clauzelor prin care se stipuleaz insesizabilitatea unui bun. Pentru a fi opozabile terilor, clauzele de insesizabilitate trebuie nscrise n registrele de publicitate mobiliar sau, dup caz, imobiliar. Codul civil reglementeaza (in art.327, art. 339 si art.340 lit.c) unele insesizabilitati partiale sau temporare in materia regimului matrimonial. Creditorii personali ai unuia dintre soti nu pot urmari bunurile comune ale sotilor decit daca se va fi provocat partajul. In orice caz, nici creditorii personali ai sotului, nici sotul nu vor putea urmari bunurile afectate profesiei celuilat sot. Codul Civil permite si asa-numitele contracte pre-nuptiale (incheiate inainte de casatorie) sau contracte matrimoniale (incheiate in timpul casatoriei), prin care cei doi (viitori) soti isi reglementeaza titularitatea asupra bunurilor care vor fi dobindite in timpul casatoriei. Desi astfel de

contracte par imorale pentru marea majoritate a populatiei Romaniei, ele au o anumita logica, intrucit in eventualitatea unui partaj ca urmare a divortului (care reprezinta o chestiune personala a sotilor), bunurile celor doi soti sunt clar separate, iar partajul este inutil. In acest fel, persoanele aflate in divort care au afaceri sau exercita o profesie reglementata si care tin dependenti de aceasta afacere sau profesie un mare numar de persoane, nu mai sunt fortati sa amestece chestiunile de afaceri cu cele personale si nu mai sunt un pericol pentru stakeholder-sii lor prin simplul fapt ca divorteaza. Contractele prenuptiale sau matrimoniale care creaza regimurile matrimoniale contractuale (in opozitie cu regimul matrimonial legal, al comunitatii prezumate de bunuri ale sotilor), au fost determitate de presiunea comerciantilor care, avind afaceri care implica un mare numar de stakeholder-i, sunt interesati sa puna patrimoniile lor de afectatiune profesionala la adapost de un partaj sau de un sechestru judiciar care ar bloca afacerea. 31. Universalitatea de fapt la care se refera art. 541 Cod civ (ansamblul bunurilor care apartin aceleiasi persoane si au o destinatie comuna stabilita prin vointa acestuia sau prin lege; bunurile care alcatuiesc o universalitate de fapt pot, impreuna sau separat, sa faca obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte) este doar o masa de bunuri afectata unui scop si nu o fractiune de patrimoniu, pentru ca nu cuprinde decit bunuri (nu si drepturi si obligatii). Universalitatea de fapt poate fi vinduta, data in uzufruct, ipotecata sau constituita cu titlu de aport la capitalul social al unei societati comerciale. Ar putea fi o universalitate de fapt un fond de comert, o sucursala sau un alt sediu secundar al unei societati comerciale, o nava comerciala armata (echipata pentru calatoria pe mare), odata ce a plecat in calatorie sau bunurile din patrimoniul unui debitor persoana fizica falit (cu exceptia bunurilor strict legate de persoana sa). In procedura fiscala, organele fiscal pot stabili in mod indirect taxele si impozitele datorate de persoanele fizice, atunci cind nu exista probe sau mijloace directe de a o face, dar este evident ca persoana fizica in cauza afiseaza o bogatie care nu corespunde si cu veniturile impozabile declarate la fisc. Art. 1091 din Cod procedura fiscala indica metoda patrimoniului net drept metoda indirecta de stabilire a impozitului pe venitul persoanei fizice. Conform art. 1091 alin.6 lit.c) din Cod procedura fiscala, cresterea valorii patrimoniului net intr-un an fiscal poate duce la recalcularea in crestere a valorii impozitului pe venit. In lipsa unei definitii legale, se poate admite ca patrimoniul net inseamna valoarea reala, de piata, a bunurilor si drepturilor din patrimoniu (activul patrimonial) minus datoriile (pasivul patrimonial). 32. Proba diviziunii patrimoniale se face, de regula, cu extrase din registrele publice unde este inscrisa. Insesizabilitatile si inalienabilitatile, de altfel, trebuie inscrise pentru pozabilitate fata de terti. Conventiile matrimoniale se inscriu intr-un registru national dedicat acesotra. Din OUG nr.44/2008 rezulta ca PFA, intreprinzatorul individual si intreprinzatorul familial trebuie sa isi inscrie in registrul comertului patrimoniul de afectatiune. Indirect, regula inscrierii rezulta si din art. 151 din Legea de punere in aplicare, conform caruia dispozitiile art. 2324 alin.4 (interdictia concursului intre creditorii profesionali si creditorii personali; interdictia creditorilor profesionali de a urmari bunurile personale ale debitorului) se aplica doar daca profesionistul isi opereaza diviziunea patrimoniului dupa intrarea in vigoare a Codului civil (dupa 1 octombire 2011). A opera diviziunea patrimoniala inseamna nu

numai a efectua transferul intrapatrimonial necesar, ci si a-l face, intr-un fel, opoabil. Oricum, art. 2324 alin.4 priveste si statul si organele fiscale. Asadar, daca diviziunea este operata dupa 1 octombrie 2011 (si este legala si opozabila tertilor), si statul si fiscul vor fi opriti de la a urmari silit bunurile personale ale profesionistului, cu conditia, desigur, a fie vorba de creante bugetare sau fiscale aferente exercitiului intreprinderii profesionistului. Pe de alta parte, nu intodeauna se poate efectua intocmai si la timp inscrierea diviziunii patrimoniale. Spre exemplu, in cazul patrimoniului profesional de afectatiune, acesta este supus fluctuatiilor, in functie de rezultatele si dimensiunea intreprinderii si ar fi excesiv sa se pretinda inscrierea periodica a acestuia la registrul comertului. Iar in cazul unor profesii liberale sau reglementate cerinta inscrierii patrimniului profesional de afectatiune nici nu exista. Cu toate acestea, atit profesionistul, cit si creditorii sai (profesionali sau personali) au interesul de a cunoaste si momentul constituirii, si dimensiunea sau intinderea patrimoniului de afectatiune, intrucit acesta are efecte in ce-i priveste si poate da nastere la litigii (in special, contestatii la executare). In mod normal, dovada diviziunii patrimoniale ar trebui sa se poata face cu inregistrarile din contabilitatea profesionistului, eventual in comparatie cu inregistrarile contabile ale creditorilor interesati, aferente operatiunilor efectuate cu profesionistul. Aceste inregistrari contabile sunt obligatorii, sunt, in mare parte, notificate sau depuse la fisc si sunt, de cele mai multe ori, notificate sau depuse si la banci sau la alti creditori financiari ai profesionistului care ii furnizeaza credit. 33. Efectul generic al diviziunii pentru creditorii personali ai profesionistului este interdictia de a urmari bunurile afectate de diviziune, interdictie care este fie definitiva (in cazul insesizabilitatilor si al patrimoniului de afectatiune), fie temporara (in cazul bunurilor comune). In cazul creditorilor aferenti diviziunii patrimoniale, efectul acesteia este fie discuiunea, adica o interzicere temporara a urmaririi silite a bunurilor personale ale profesionistului, fie interdictia definitive si totala de a urmari aceste bunuri (este vorba, in acest caz, de creditorii profesionali, adica de creditorii aferenti intreprinderii profesionistului, pentru care acesta a afectat o masa de buniri). Efectele insesizabilitatii regulat publicate este imposibilitatea executarii silite, imposibilitate care opereaza erga omnes (art. 2329 Cciv). Limitarea urmaririi prevazuta la art. 2325 are efecte doar in privinta creditorului care a acceptat prin contract sa isi limiteze urmarirea la bunurile afectate garantiei. Bunurile ce fac parte din segmentul/fractiunea/masa de patrimoniu create de titular prin desprinderea unei parti din bunuri din patrimoniul general nu mai sunt supuse urmaririi creditorilor personali ai debitorului, ci numai creditorilor aferenti masei de bunuri respective. O banca, fiscul sau un creditor obisnuit al titularului patrimoniului, nu va putea urmari bunurile afectate profesiei, fiduciei sau administrarii depline cita vreme profesia se exercita sau fiducia ori administrarea deplina sunt valabile. In schimb, creditorii aferenti masei distincte de bunuri vor putea urmari bunurile din patrimoniul general al debitorului lor, daca si numai daca bunurile afectate masei patrimoniale in legatura cu care s-a nascut creanta lor sunt insuficiente pentru acoperirea intregii creante. In cazul patrimoniului de afectatiune profesionala, creditorii profesionali nu au acest drept de urmarire

subsidiara, ei fiind nevoiti sa se limiteze la bunurile ce fac parte din patrimoniul de afectatiune profesionala. Conform art. 2324 alin 3 Cciv, creditorii ale cror creane s-au nscut n legtur cu o anumit diviziune a patrimoniului, autorizat de lege, trebuie s urmreasc mai nti bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dac acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanelor, pot fi urmrite i celelalte bunuri ale debitorului. In cazul in care creditorul aferent diviziunii patrimoniale, inclusiv cel profesional, trece la executarea celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului, el va trebui sa suporte concursul creditorilor personali ai debitorului (cu exceptia cazului in care exista bunuri purtatoare de garantii sau priviliegii, cind nu exista concurs decit in masura in care ramine un rest de creanta garantata neacoperita sau invers, cind exista surplus rezultat din vinzarea bunului afectat garantiei). Observam ca textul introduce un drept de discutiune al titularului, similar cu beneficiul de discutiune de la fideiusiune. Textul este utilizabil nu numai de catre titularul patrimoniului intr-o eventuala contestatie sau opozitie la executarea silita, ci si de un tert interesat sau de un creditor personal. Din acest text rezulta, pentru ceilalti creditori, o insesizabilitate temporara si partiala relativa la bunurile aferente diviziunii patrimoniale respective. O insesizabilitate definitiva este creata, insa, in cazul patrimoniului de afectatiune profesionala, asa cum rezulta din art. 2324 alin.4 Cciv, conform caruia bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmrite numai de creditorii ale cror creane s-au nscut n legtur cu profesia respectiv. Aceti creditori nu vor putea urmri celelalte bunuri ale debitorului. In cazul patrimoniului afectat exerctiului unei profesii, creditorii prfesionali nu au dreptul de a urmari decit bunurile din patrimoniul de afectatiune, nu si celelalte bunuri personale. Trebuie remarcat ca, asa cum rezulta din art. 407 Cprciv, bunurile afectate profesiei nu pot fi executate silit decit in caz de insuficienta a bunurilor ne-afectate profesiei si, oricum, numai pentru pensii de intretinere, chirii, arenzi si creante cu privilegii asupra mobilelor. Coliziunea celor doua texte (unul, anterior, dar inca in vigoare, din Codul de procedura civila, cel de-al doilea, ulterior, nou introdus, din Codul civil) creeaza situatia paradoxala in care : (i) creditorii profesionali nu pot urmari silit decit bunurile afectate profesiei (art. 2324 alin.4 Cciv); (ii) creditorii, profesionali sau nonprofesionali (art. 407 Cprciv nu face nicio distinctie) nu pot urmari bunurile afectate profesiei. Efectul acestei contradictii nu poate fi estimat in prezent, in lipsa unei cazuistici. Este evident, insa, ca mai ales bancile vor evita sa acorde credite profesionale (sau o vor face, dar cu pre-constituirea de garantii asupra bunurilor personale ale profesionistului), pentru a evita sa se puna in situaita de a nu putea urmari silit nici un bun din patrimoniul profesionistului. 34. Fractionarea patrimoniului este valabila si opozabila chiar si in caz de insolventa a titularului. Spre exemplu, Codul civil dispune expres ca fiducia, ca act de constituire a masei de bunuri, nu este afectata de insolventa debitorului. Este evident ca vor exista multe fraude in dauna creditorilor si ca instrumente ca fiducia, spre exemplu, vor putea fi usor folosite pentru a ascunde averi sau spalari de

bani. Dar, pe de o parte, Codul civil ofera motive de anulare pentru frauda a acestor acte de separare a patrimoniilor si, in plus, instrumente ca fiducia sunt permise doar unor categorii restrinse de persoane. Spre exemplu, fiduciar va putea fi o banca, o societate de administrare a investitiilor, un avocat sau notar. O banca va putea chiar sa fie si fiduciar si beneficiar al fiduciei, in acelasi timp (debitorul ofera, astfel, o garantie foarte puternica bancii, care nu numai ca va avea prioritate la vinzarea bunurilor, dar le va si administra, in folos propriu). 35. Profesionistii isi exercita profesia utilizind bunurile afectate profesiei. Asa cum s-a recunoscut si in jurisprundenta romana anerioara Codului civil, patrimoniul de afectatiune profesionala este o tehnica juridica menita a crea o ordine de preferinta intre creditorii profesionali si cei personali si a limita raspunderea profesionistului62. Asadar, patrimoniul profesional de afectatiune este : (i) o modalitate de protectie a profesionistului (persoana fizica sau entitatea colectiva fara personalitate juridica) contra efectului raspunderii nelimitate fata de creditorii ce ar rezulta din exploatarea intreprinderii sale, dar si (ii) o modalitate de segregare a creditorilor, adica de separare intre interesele creditorilor profesionali si cei particulari (personali) ai profesionistului, intrucit, pe perioada cit exista afectatiunea speciala, aceste categorii de creditori nu se pot interfera; in acest sens sunt atit art. 31 alin.2 in fine, cit si art. 2324 alin.3-4 Cciv). Din aceasta perspectiva, tehnica crearii unui patrimoniu afectat profesiei ca masa de bunuri, drepturi si obligatii distincte in interiorul unui patrimoniu unic al profesionistului este similara cu tehnica personalitatii juridice, caraterizata prin separatia de patrimonii intre persoana juridica si membrii sai si prin limitarea raspunderii acestora pentru datoriile persoanei juridice. De altfel, societatea unipersonala este punctul de inflexiune intre cele doua tehnici, aceasta societate nefiind decit o tehnica de limitare a raspunderii si nu o societate propriu-zisa. Se refera la patrimoniul de afectatiune profesionala, spre exemplu, legi cum sunt Legea reformei in domeniul sanatatii nr.95/2006 (cu privire la medici si la stomatologi), OUG nr.86/2006 privind organizarea profesiei de practician in insolventa, Statutul profesiei de avocat (adoptat in baza Legii nr.51/1995 privind organizarea profesiei de avocat), OUG nr.44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale etc. Codul familiei din 1954 (actualmente aborgat) considera ca bunurile afectate de unul dintre soti profesiei sale (inclusiv profesia de comerciant) sunt bunuri proprii, care nu intra insa in masa de bunuri comune ale sotilor si, deci, nu pot fi urmarite de creditorii comuni ai sotilor, ci numai de titularii creantelor ce rezulta din exercitiul profesiei. In cazul profesionistului casatorit, bunurile care fac obiectul profesiei acestuia sau servesc exercitiului profesiei sale nu sunt bunuri comune ale sotilor si nici supuse impartelii de dupa divort, ci sunt bunuri proprii ale profesionistului casatorit.

62Implicatiile

patrimoniului de afectatiune au fost analizate in jurisprudenta Curtii de Casatie. A se vedea ICCJ, s.com., dec. nr.1072/2009, in Buletinul Casatiei nr.3/2009, ed. CH Beck, Bucuresti, 2009, p.39-41.

36. Anterior Codului civil, OUG nr.44/2008a reglementat un mecanism in baza caruia persoana fizica autorizata, intreprinzatorul individual si membrul unei intreprinderi familiale (profesionisti, in sensul art. 3 alin.2 Cciv) raspund pentru datoriile profesionale cu bunurile sau drepturile afectate profesiei, iar in completare, cu celelalte bunuri din patrimoniul sau. De aici rezulta ca creditorii profesionali sunt obligati sa urmareasca mai intii bunurile afectate profesiunii, caz in care nu vor intra in concurs cu creditorii personali, si numai ulterior, in completare, vor putea urmari si celelalte bunuri ale profesionsitului, caz in care vor intra in concurs cu creditorii personali. Creditorii profesionali, desi au preferinta la urmarirea bunurilor din patrimoniul profesional de afectatiune, nu vor incerca o executare silita in cursul exploatarii intreprinderii debitorului lor, pentru a nu-l exclude din comert sau pentru a nu-l opri de la exploatarea intreprinderii (sursa lichiditatilor debitorului, din care se asigura si plata creditorilor profesionali), ci vor pretinde aceasta preferinta in caz de faliment al debitorului. Creditorii personali nu pot urmari bunurile din patrimoniul profesional decit dupa lichidarea acestei mase de bunuri, daca mai ramine un surplus dupa acoperirea creantelor profesionale. Datorita separatiei intra-patrimoniale, creditorii personali nu pot nici sa sechestreze bunurile din patrimoniul profesional de afectatiune. Persoana fizica autorizata sau titularul intreprinderii individuale poate opta, in conditiile art. 20 alin.1 si, respectiv, art. 26 din OUG nr.44/2008, sa isi constituie un patrimoniu de afectatiune, care va urma regimul juridic descris mai sus. De altfel, aceasta este si solutia Noului Cod civil, de unde rezulta ca profesionistul are facultatea (si nu obligatia) de a-si constitui o asemenea masa de bunuri. Solutia se poate extrapola si la comerciantul persoana fizica. Singurul caruia i se refuza facultatea de a utiliza aceasta tehnica juridica de protectie este profesionistul care nu este autorizat in conditiile legii. Intr-adevar, potrivit 31 al.3 si art. 33 din Ncciv, interpretat per a contrario, nu beneficiaza de protectia conferita de patrimoniul de afectatiune persoana care exploateaza o ntreprindere fara sa fie autorizat conform legii. Daca nu opteaza pentru constituirea acestui patrimoniu, profesionistul este lipsit de protectia oferita de aceasta tehnica juridica, intrucit el va raspunde pentru datoriile profesionale integral, in conditiile art. 2324 alin.1 Cciv. Sunt creditori profesionali, in sensul art. 2 lit.j) din OUG nr.44/2008, cei care au creante contra profesionistului generate de exploatarea (exercitiul) intreprinderii sale, in timp ce creditorii personali sunt cei ale caror creante nu au legatura cu exercitiul intreprinderii. In toate cazurile descrise de OUG nr.44/2008, constituirea acestui patrimoniu urmeaza o procedura ale carei formalitati sunt reglementate de OUG nr.44/2008, precum si de acte administrative de nivelul ordinelor de ministru (de ex., Ordinele nr.2594/2008 si nr.1355/2009)63. Similar, o procedura de constituire a patrimoniului de afectatiune profesionala este reglementata, sumar, in Statutul profesiei de avocat. In lipsa unei reglementari generale a procedurii constituirii maselor de bunuri in Noul Cod civil sau a unei proceduri reglementate prin acte normative speciale, procedura
Pentru amenunte in privinta procedurii de constituire, a se vedea A. T. Stanescu (Stoica), Regimul juridic al persoanelor fizice care desfasoara activitati economice in mod independent, teza de doctorat, 2010, Academia de Studii Economice, p. 210 si urm.
63

reglementata in OUG nr.44/2008 se poate extrapola la toate celelalte categorii de profesionisti 64. Pentru ratiuni fiscale si contabile, indiferent de optiunea de a constitui sau nu un patrimoniu de afectatiune profesionala, oricare dintre profesionisti trebuie sa se inscrie la fisc. In patrimoniul profesional de afectatiune se vor regasi : (i) bunurile afectate profesiei, care existau deja in patrimoniul persoanei la momentul afectarii, inclusiv o clientela profesionala sau comerciala; (ii) bunurile dobindite cu scopul exercitarii profesiei, dupa afectare, adica bunuri necesare exercitarii profesiei care nu existau in patrimoniul profesionistului la momentul afectarii; finantarea acestei achizitii se poate asigura de catre profesionist din fonduri proprii, precum si din credite (in acest caz finantatorul este un creditor profesional si nu un creditor personal); in relatiile patrimoniale dintre soti, bunurile achizitionate pentru exercitarea profesiei sunt bunuri proprii sotului care exercita profesia, dar emolumentul acestora este un bun comun; in categoria bunurilor achizitionate pentru exercitiul profesiei poate intra si vocatia la o clientela profesionala sau comerciala; (iii) bunurile dobindite ca urmare a exercitarii profesiei; in aceasta categorie cea mai importanta ca valoare si ca scop al exerictarii profesiei este vocatia de a avea o clientela; clientela care se include in patrimoniul profesional de afectatiune poate fi o clientela intimplatoare (achalandage, o clientela rezultata din pozitionarea in spatiu sau in timp a celui care exercita profesia si nu neaparat din calitatea prestatiilor profesionistului), o clientela captiva (clientii sunt nevoiti sa achizitioneze serviciile profesionistului, cum ar fi un notar care are o exclusivitate cu o banca sau o institutie publica, un avocat care obisnuieste sa cistige contracte cu autoritatile administrative, un avocat, consultant, auditor care asigura serviciile respective la nivelul grupului de societati din care face parte clientul, un avocat sau consultant managerial care face parte din acelasi grup de consulting care are contracte de audit sau de consultanta fiscala cu un client si care se impune acestuia pentru ca auditul sa consultanta fiscala sunt contractate deja cu grupul de consulting din care face parte avocatul ori consultantul managerial) sau o clientela atrasa. 37. Solutia Noului Cod civil art. 31 alin.2 si art. 2324 alin.3-4 este partial diferita de cea reglementata de OUG nr.44/2008. Daca in art. 2324 alin.3 Cciv se adopta o solutie similara celei din OUG nr.44/2008, dar in legatura cu alte tipuri de diviziune patrimoniala decit afectatiunea patrimoniala, in art. 2324 alin.4 Cciv se stabiliste, pentru patrimoniul profesional de afectatiune, o regula multa mai restrictiva la adreasa creditorilor. Creditorii profesionistului sunt impartiti in cele doua categorii, respectiv, creditori profesionali si creditori personali, bunurile sau drepturile pe care vor putea sa le urmareasca fiecare fiind diferentiate dupa cum sunt sau nu afectate profesiei. Creditorii profesionali nu pot urmari decit bunurile din patrimoniul profesional de afectatiune, nu si bunurile personale ale profesionistului, iar creditorii personali nu pot urmari decit bunurile personale, nu si bunurile profesionale. Creditorii profesionali sunt, deci, complet separati de creditorii personali ai profesionistului si ei nu se pot interfera sau nu pot intra in concurs de urmariri silite contra profesionistului. Asa fiind, se poate formula o contestatie la executare, nu numai de catre
64

Similar, a se vedea A. T. Stanescu (Stoica), teza de doctorat, op.cit., p. 219.

debitor, dar si de catre fiecare dintre creditori interesati, pe motiv de transgresare a limitei fixate de profesionist atunci cind a constituit patrimoniul de afectatiune profesionala. In consecinta contradictiei partiale dintre dispozitiile Noului Cod civil si dispozitiile OUG nr.44/2008, se va aplica cu prioritate regimul juridic stabilit de aceasta din urma tuturor celor trei categorii pe care ii reglementeaza (persoana fizica autorizata, intreprinderea individuala, intreprinderea familiala) si numai in completare dispozitiile din Noul Cod civil. Desigur ca, pentru ceilalti profesionisti (profesii liberale sau reglementate), in lipsa unor norme speciale, se va aplica art. 2324 alin.4 Cciv, care este dreptul comun in materie. Patrimoniul profesional de afectatiune este reglementat de art. 31 al.3 Cod civil doar in favoarea celor care exercita profesii autorizate. Nu beneficiaza de protectia conferita de patrimoniul de afectatiune persoana care exploateaza o ntreprindere fara sa fie autorizat conform legii. Art. 33 Cciv reglementeaza generic modalitatea de constituire (prin act unilateral al profesionistului, care efectueaza in acest scop un transfer intra-patrimonial) si impune publicitatea constituirii, fara a se preciza daca aceasta se efectueaza la registrul comertului, la cartea funciara, la arhiva electronica etc. (asa cum o face, spre exemplu, OUG nr.44/2008). In lipsa de prevedere contrara, putem admite ca publicitatea constituirii se poate realiza in orice forma, inclusiv prin inscrierea la fisc sau prin declararea la notar. Pe de alta parte, asa cum am aratat si mai sus, formalitatile de publicitate a constituirii patrimoniului de afectatiune profesionala reglementate de OUG nr.44/2008 se pot extrapola la toate categoriile de profesionisti, altii decit membrii profesiilor liberale sau reglementate care beneficiaza de forme de publicitate profesionala disctincte. Ramine de vazut care va fi reactia jurisprundentei la aceasta adevarata provocare. In orice caz, patrimoniul de afectatiune este supus unei fluctuatii continue, deci unor modificari de componenta si valoare. Cum art. 33 alin.2 Cciv trimite la modalitatile de constituire si publicitate a constituirii si pentru aceste modificari cerinta publicitatii continue este, in mod evident, excesiv de birocratica si frizeaza secretul comercial sau profesional. In fine, acest patrimoniu de afectatiune profesionala poate inceta in urma lichidarii, procedura pentru care art. 33 alin.3 Cciv trimite la art. 1941-1948 relative la lichidarea unei societati (?! n.n.). Asa fiind, inseamna ca lichidarea unui astfel de patrimoniu va fi efectuata, ca si lichidarea societatilor, de lichidatori autorizati, membri ai UNPIR. In orice caz, intre momentul constiturii si momentul ultimului act de lichidarea, bunurile din patrimoniul profesional de afectatiune nu sunt supuse urmaririi creditorilor personali ai profesionistului, iar creditorii profesionali nu pot urmari bunuri din patrimoniul personal al profesionistului. Transferul intrapatrimonial la care se refera art. 32 Cciv nu este o instrainare, ci o mobilizare (circularizare) a unor bunuri, drepturi si obligatii intre diviziunile unui patrimoniu. Transferul, inclusiv cel initial, de constituire a patrimoniului profesional de afectatiune, se face prin act unilateral al titularului. Transferul trebuie efectuat, in orice caz, fara a afecta drepturile creditorilor asupra fiecareia din masele patrimoniale in fiinta. Cazurile fiduciei sau al administrarii de bunuri ori al unor insesizabilitati sunt totusi, diferite, pentru ca sunt efectele unor contracte; in plus, se observa ca legea este scrupuloasa doar cu drepturile creditorilor beneficiari de garantii reale asupra bunurilor ce ar face parte din masele patrimoniale distincte.

38. Patrimoniul de afectatiune profesionala reprezinta totalitatea bunurilor si drepturilor pe care profesionistul le afecteaza profesiei, atit cele existente, cit si cele care intra in patrimoniul profesional pe parcusul exercitarii profesiei, precum si obligatiile corelative (datoriile profesionale). Poate fi vorba nu numai de bunuri mobile, ci chiar de imobilul in care se exercita profesia. Pe perioada existentei acestei afectatiuni, creditorii personali ai profesionistului nu pot executa silit bunurile afectate profesiei. Aceste bunuri sunt considerate bunuri proprii si nu fac obiectul partajului dupa divort. Creditorii profesionali (spre exemplu, o banca furnizoare a unui credit pentru cumpararea imobilului unde se desfasoara profesia debitorului) nu vor putea urmari bunurile personale ale profesionistului (art. 2324 alin.4 Cciv). 39. Patrimoniul profesional al persoanei juridice este parte a patrimoniului propriu al persoanei juridice, care este, cel putin teoretic, distinct de patrimoniile asociatilor sau membrilor. Persoana juridica raspunde, in principiu, cu patrimoniul sau pentru toate datoriile sale prezente si viitoare. Dincolo de aceste reguli, persoana juridica poate sa isi constituie mase de bunuri distincte, inclusiv unul sau mai multe fonduri de comert (in cazul in care este vorba de o persoana juridica ce are calitatea de comerciant) sau patrimonii profesionale, cum ar fi activele si fondurile cu care sunt dotate sediile secundare ale societatii, care sunt dezmembraminte ale personalitatii sale juridice. Ceea ce nu este clar este daca afectatiunea profesionala se refera doar la persoanele fizice, sau si la persoanele juridice. Desi pare ca art. 407 Cprciv se refera la persoane fizice (intrucit vorbeste de chirii, pensii de intretinere si arenzi), totusi, textul nu face nicio distinctive, ceea ce ar putea lasa posibilitatea aplicarii sale si in cazul persoanelor juridice. Oricum, solutia aplicarii exclusiv la persoanele fizice ar putea parea excesiva si discriminatorie, pentru ca, daca prin limitarea raspunderii profesionistului si segregarea creditorilor se urmareste in mod indirect protectia intreprinderii profesionistului persoana fizica, atunci trebuie protejata si intreprinderea persoanei juridice, pentru ca si intr-un caz, si in celalalt, intreprinderea inseamna nu numai titularul sau, ci si actionarii sai indirecti (inclusiv salariatii). Facultativ. Tema suplimentara nr. 1 de reflectie. (Dez)echilibrul contractual n mod tradiional, contractele clasice (negociate) nseamn acordul de voine al prilor. Acordul voinelor nseamn consimmntul, adic voina exprimat a prilor care au capacitatea juridic de a contracta. Coninutul contractului nseamn obiectul acestuia (ce vor prile) i cauza ncheierii lui (de ce vor prile), adic interesele prilor. Totui, definiia tradiional, formal, a contractului ca acord de voine i reunire de interese se potrivete doar contractelor negociate. n realitate, contractul este un summum al voinelor i intereselor prilor numai in cazul acestora, nu si in cazul contractelor fortate sau al contractelor preformulate (contracte de adeziune, contracte cu clauze standard). Contractele n care sunt parte profesionitii sunt foarte rar contracte negociate.

Unele contracte sunt ne-voite (contracte forate, contracte de adeziune), voina uneia dintre pri sau a ambelor lipsind n totalitate, fiind limitat sau fiind alterat de imperativul economic sau psihologic al semnrii contractului. ntr-adevar, cele mai multe contracte ale profesionitilor se ncheie nu de voie, ci de nevoie. Cnd voina lipsete sau cnd voina este limitat ori este alterat, ceea ce rmne ca element contractual subiectiv i ceea ce d contractului utilitate este interesul prilor, emolumentul contractului fiind scopul in care acesta se incheie. Ca sa supravietuiasc n lumea globalizat n care trim i ca s i menin calitatea de instrument al opiunii umane, prin care omul i modific permanent realitatea i viitorul, contractul trebuie vzut i tratat n utilitatea sa, care nseamn realizarea intereselor prilor. Aadar, contractul nu este doar un acord de voin, ci reprezint voinele i interesele reunite ale prilor. Schematic, contractul poate fi redus la doua elemente componente a) voina (capacitate + consimmnt) si b) interesul (coninutul contractului, adic obiectul - ce vor prile - i cauza - de ce vor prile). Voina de a contracta sau de a executa contractul poate lipsi (caz n care este suplinit de interes) ori poate fi limitat sau alterat (caz n care este completat de interes). n contractele ne-voite nu exist voin sau aceasta este limitat (contracte forate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societilor din grup, ntre ele sau cu terii). Acolo unde vointa lipseste, este alterata sau limitata, ceea ce da consistenta contractului este interesul. Contractul este incheiat in vederea unui emolument si nu ca abstractiune si nici ca intrument al inavutirii unei dintre parti in dauna celeilalte. Contractele se ncheie/perfecteaz pentru utilitatea lor, adic voina este orientat i ghidat de satisfacerea unui interes. De altfel, contractul este o asociere a partilor la riscul implinirii sau pierderi emolumentului contractului (affectio contractus). Interesele prilor trebuie conciliate. Prestaiile prilor trebuie s fie proporionale (echilibrate) i coerente. Echilibrul contractual este o cerin a obligaiilor contractuale implicite de bun-credin i echitate i un efect al exerciiului util i rezonabil al dreptului (care i gsete contrariul n abuzul de drept sau, mai larg, n abuzul de putere economic). Concilierea intereselor prilor trebuie s guverneze contractul att la momentul ncheierii sale, ct i pe parcursul executrii sale. Echilibrul contractual la ncheierea contractului se opune leziunii. Echilibrul contractual pe parcursul executrii contractului se opune impreviziunii. Coexistena voinei prilor contractante cu interesul fiecreia dintre ele si dependena reciproc a prilor explic, cel puin n contractele oneroase de amploare sau de lung durat, egalitatea contractual i nevoia de asigurare a echilibrului contractual pe toat durata contractului. Consimmntul prilor (voina declarat) trebuie s fie liber i informat la

ncheierea contractului, inegalitile de fapt care exist ntre unii cocontractani putnd fi corectate prin incidena principiului echilibrului contractual (denumit i principiul proporionalitii), a crui finalitate este sancionarea sau corectarea exceselor. Leziunea i clauzele interzise/abuzive descriu un dezechilibru contractual originar. In schimb, impreviziunea desemneaz un dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Leziunea este o cauz de nulitate a contractului determinat de disproporia vdit ntre drepturile i obligaiile prilor, una din pri avnd din contract un ctig nerezonabil, pe seama unei pierderi nejustificate suferite de cealalta parte. Leziunea ine de coninutul contractului, i nu de consimmnt, ntruct presupune o rupere a echilibrului contractual originar. De aceea, ea este o cauz special de desfiinare a contractului sau de revizuire a sa. Practic, leziunea nseamn lipsa cauzei, pentru c cel care pierde din contract n favoarea cocontractantului nu a avut un motiv sau un scop real pentru a contracta. Din aceasta perspectiv, proba leziunii este mult mai simpl, ntruct tot ceea ce trebuie fcut de ctre partea prejudiciat sau pe cale de a fi prejudiciat este s compare prestaiile reciproce: n lipsa proporionalitii prestaiilor, contractul va fi nul, pentru leziune (sau pentru lipsa cauzei, daca admitem c leziunea este un motiv de lips a cauzei) sau va putea fi revizuit, prin re-echilibrarea prestaiilor. Din pcate, noul Cod civil trateaz i el leziunea ca viciu de consimmnt, asa cum o face si Codul civil de la 1864. Chiar i aa, incidena leziunii nu mai este redus la minorul cu capacitate de exerciiu restrns. Conform art. 1221 N.C.civ., exist leziune atunci cnd una dintre pri, profitnd de starea de nevoie, de lipsa de experien ori de lips de cunotine a celeilalte pri, stipuleaz n favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaie de o valoare considerabil mai mare (mai mult de jumatate din valoarea prestatiilor), la data ncheierii contractului, dect valoarea propriei prestaii. Existena leziunii se apreciaz i n funcie de natura i scopul contractului. Leziunea poate exista i atunci cnd minorul i asum o obligaie excesiv prin raportare la starea sa patrimonial, la avantajele pe care le obine din contract ori la ansamblul circumstanelor. Art. 1222 N.C.civ. prevede c sanciunea aplicabil pentru leziune este, dup caz, anularea contractului sau reducerea obligaiilor cu valoarea daunelor-interese la care ar fi ndreptit. Aciunea n anulare este admisibil numai daca disproporia dat de leziune este de jumtate din valoarea prestaiei promise sau executate de partea lezat. Contractul poate fi meninut de instan dac cealalt parte ofer, n mod echitabil, o reducere a propriei creane sau, dup caz, o majorare a propriei obligaii. Aadar, i n baza acestui text, instana poate revizui contractul, n vederea re-echilibrrii sale. n fine, conform art. 1124 N.C.civ., aciunea n anulare pentru leziune nu este admisibil pentru contractele aleatorii, pentru tranzacie i pentru alte contracte special prevzute n lege. Leziunea este aplicabil, n principiu, contractelor bilaterale, oneroase i comutative, dar poate fi aplicat i contractelor de mprumut de sume de bani.

Clauzele abuzive sunt o forma speciala de leziune reglementata de legislatia protectiei consumatorilor. Interdicia clauzelor abuzive, prevzut de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele ncheiate ntre comerciani i consumatori, este o modalitate legal de reinstaurare a echilibrului contractual care a fost rupt nc de la momentul ncheierii contractului. Legislaia proteciei consumatorului, n aceast privin, are efect de levier pentru consumator. n mod evident, aceast reglementare este aplicabil i contractelor de mprumut, inclusiv contractelor de credit bancar de retail. n cazul n care prile nu realizeaz ele nsele concilierea in vederea reechilibrarii contractului, judectorul poate fi sesizat cu cererea de a revizui contractul, fie n baza unei clauze de adaptare sau de revizuire a contractului (clauza de hardship), fie, n lips, n baza dispoziiilor legale sau direct n baza principiului solidarismului contractual sau prin aplicarea mecansmului impreviziunii. Clauzele de revizuire (hardship) sunt acele stipulaii prin care prile se oblig s reevalueze creanele i datoriile pentru situaia n care ar interveni o rupere a echilibrului contractual datorit unor mprejurri obiective i de natur economic sau monetar. Spre deosebire de clauzele de indexare care opereaz automat, de plin drept, clauzele de revizuire au ca efect doar obligaia prilor de a reexamina clauzele contractuale i de a proceda, atunci cnd condiiile sunt ndeplinite, la reevaluarea creanelor i datoriilor. Dac una din pri refuz s procedeze n consecin, cealalt parte se va putea adresa justiiei care, dup caz, poate dispune respectarea clauzei de revizuire sau poate s re-evalueze ea nsi prestaia sau prestaiile pe care prile i le datoreaz. Clauzele de hardship sunt imposibile sau greu de imaginat n cazul contractelor de adeziune, unde superioritatea economic evident a uneia dintre prile contractante mpiedic cealalt parte s aduc vreo modificare la clauzele contractelor-tip prestabilite. Clauzele de hardship, care permit revizuirea contractuala, adic revizuirea contractului prin chiar mecanisme stipulate n contract, exist, de regul, n contractele negociate, de mare anvergur; n mod evident, acest gen de clauze nu exist sau nu pot exista n contractele de adeziune. De aceea, n aceste contracte de adeziune, nu este posibil dect revizuirea judiciar. n lipsa clauzelor de indexare i a celor de revizuire, prile contractante au libertatea s procedeze la readaptarea contractului pentru impreviziune prin acordul lor mutual intervenit dup ruperea echilibrului contractual. n temeiul bunei-credine, al echitii sau al solidarismului contractual prile au chiar obligaia de adaptare a contractului, n scopul reevalurii creanelor i datoriilor, n vederea reconcilierii intereselor prilor, interese afectate de unele fenomene economice, mai ales de fluctuaiile monetare .

Exigena de a executa o prestaie care a devenit ntre timp prea oneroas sau, dimpotriv, derizorie fa de valoarea real din momentul ncheierii contractului, este contrar principiilor bunei-credine i echitii. n vederea revizuirii, contractul este descompus n prile sale componente i reconstruit ntr-o asemenea manier nct s permit prilor s i execute n continuare obligaiile i s i realizeze drepturile. Contractul nu este terminat sau nici alterat n mod inutil, prin intervenia unui ter (judectorul) care este inut, el nsui, s respecte voina prilor. Contractul este revizuit pentru a putea fi executat i nu pentru a fi aneantizat sau pentru a pgubi una dintre pri. Aadar, contractul este respectat sau executat n spiritul su i nu neaprat n litera sa. De altfel, Noul Cod civil dispune c legea se aplic nu numai n litera sa, ci i in spiritul su. Aa si contractul. Mecanismul revizuirii judiciare pentru impreviziune permite adaptarea unui contract la condiiile contemporane executrii lui cnd, datorit intervenirii unei situaii obiective imprevizibile sau cu efecte imprevizibile asupra contractului, devine evident onerozitatea excesiv a obligaiilor uneia dintre pri n beneficiul exclusiv al celeilalte. Fr s pun n discuie fora obligatorie a contractului i nici executarea sa pe viitor, ideea reechilibrrii contractului, adic a readucerii acestuia n situaia iniiala de win-win din situaia momentan de win-lose, are la baza buna-credin pe care fiecare dintre pri trebuie s o investeasc n executarea contractului i echitatea. ntr-adevr, dac un contract a nceput prin a fi avantajos pentru ambele pri, cci acestea au ncheiat contractul n intenia de a beneficia de pe urma lui, dar acelai contract a ajuns s provoace un dezechilibru major n raporturile dintre pri, date fiind conjuncturile imprevizibile contemporane executrii contractului, atunci se impune revizuirea n vederea reechilibrrii prestaiilor. Mecanismul descris este aplicabil doar dac ne aflm n prezena unei depiri a riscurilor normale asumate sau presupuse de natura contractului. Instana va trebui s verifice dac aceast schimbare a situaiei a determinat sau nu o bulversare a economiei contractului i dac aceste schimbri de circumstane sunt sau nu de natur s modifice radical obligaia contractual asumat, astfel cum rezult ea din economia contractului. In baza mecanismului revizuirii pentru impreviziune sunt posibile mai multe efecte asupra contractului, n funcie de posibilitatea atingerii scopului pentru care s-a contractat: adaptarea contractului (prin renegocierea clauzelor principale), suspendarea sau desfiinarea acestuia. n mod evident, acest mecanism nu se aplic dect obligaiilor ce au o sorginte contractual, el fiind inaplicabil raporturilor obligaionale avnd drept izvor material un fapt juridic licit sau ilicit sau izvor o hotrre judectoreasc.

n domeniul proteciei consumatorilor, mecanismul impreviziunii poate fi pus pe un plan secund de diferitele reglementri de protecie a drepturilor consumatorilor. Dar, acolo unde reglementrile specifice proteciei consumatorilor nu acoper toate situaiile de dezechilibru al contractului i, cu certitudine, cnd privim raportul juridic contractual din perspectiva comerciantului i nu din perspectiva consumatorului, mecanismul impreviziuni este deplin aplicabil. Spre exemplu, acest mecanism ar putea fi declanat de o banc, n faa unor situaii imprevizibile create de nsi legislaia proteciei consumatorilor care ar pune banca n postura de a pierde din relaia cu consumatorul sau de a majora costurile creditorului, cu consecina dezechilibrrii contractului. Instanele naionale, inclusiv fosta Curte Suprem, au aplicat n anii 1994-1996 teoria impreviziunii n materia contractelor de nchiriere, dispunnd, la cererea proprietarilor imobilelor nchiriate, majorarea chiriilor n baza fostului art.970 alin.1 (executarea cu buncredin a conveniilor) i mai ales, a fostului art. 970 alin.2 referior la echitate (acest art.970 din Codul civil de la 1868 este reluat, aproape identic, in art. 1272 Cciv). Cele dou principii sunt complementare n chestiunea revizuirii contractelor afectate de impreviziune, ns luate fiecare, separat, pot servi drept temei juridic al teoriei impreviziunii. Buna-credin, element subiectiv, induce sau presupune att o obligaie de cooperare a prilor n vederea renegocierii contractului, ct i sancionarea relei-credine a prii care refuz revizuirea contractului. Echitatea, element de factur obiectiv, da expresie juridic conceptului economic al echilibrului contractual (win-win), grav perturbat datorit onerozitii excesive a obligaiilor uneia dintre pri. n Noul Cod civil impreviziunea i-a aflat reglementarea ntr-un articol de sine-stttor, imediat dup reglementarea forei obligatorii a contractelor (art.1271). n concepia Noului Cod civil, impreviziunea este considerat o excepie de la principiul obligativitii contractului. Dar textul se limiteaz la a fixa aceast excepie, fr a emite vreun criteriu de apreciere a onerozitii excesive, a imprevizibilitii i o rezonabilitii. Astfel c, dei rolul instanelor este facilitat de noua reglementare, cci stabilete expres admisibilitatea de principiu a impreviziunii, rmne ca jurisprudena s fixeze n timp aceste criterii pentru a nu da natere la arbitrariu i, n orice caz, pentru a nu transforma excepia n principiu.

Facultativ. Tema suplimentara nr. 2 de reflectie. Contractul in conceptia lui Shylock, a lui Alfred
Fouille si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei 1. Orict ar parea de ciudat pentru secolul XXI, Shylock, din Negutorul din Veneia (Shakespeare) a ncheiat un contract cu potenialul su ginere, lund n garanie o livr de carne din corpul acestuia. Shylock avea interesul principal de a se rzbuna pe co-contractant, pentru c i fcuse fiica s se ndrgosteasc de un cretin, dar, n subsidiar, Shylock ncerca s l determine pe co-contractant s renune la practicarea mprumutului fr dobnd, activitate

care nu numai c l concura serios pe Shylock, dar l i amenina cu dispariia ca negutor. ntradevar, cum ar putea instituiile financiare s continue s existe dac s-ar renuna la mprumutul cu dobnd? i, n fine, cum ar putea fi un astfel de contract, att de mirean i amoral s fie sacrosanct? Caracterul intangibil si nelimitat al libertatii de a contracta este o pura fictiune, date fiind fenomenele de concentrare si de expansiune globala a puterii economice a unor profesionisti ai comertului, fenomene accentuate de actuala criza economica mondiala, determinata de si combatuta conform contra-principiul to big to let fail. In doctrina franceza s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voin *+ are ca rezultat faptul c ,,cei mai puternici isi impun legea celor mai slabi65 i adeseori contractul consacr ,,strivirea celui mai slab de ctre cel puternic66. Considerind ca libertatea de a contracta nu a fost niciodata acceptata de legiuitor ca fiind absoluta si acceptind ca fiind mai valabila in prezent ca oricind formula utilizata de un autor francez conform caruia cei presati de nevoi sunt obligati sa vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi sa le-o impuna67, afirm cu fermitate ca autonomia de vointa nu este decit o fictiune juridica, tot mai departe de realitatea contemporana. De altfel, asa cum s-a aratat in doctrina noastra recenta68, in dreptul modern, centrul de greutate al contractului s-a deplasat tot mai mult, de la formarea sa, pe terenul executrii i eficacitii sale; consimmntul prin care se ncheie contractul, dei formal liber exprimat, n unele cazuri nu este conform cu interesul general i nici cu justiia; de aceea, nu se poate spune c ntotdeauna contractul este just ci ca, dimpotriv, contractul obiectiveaz deseori egoismul, inegalitatea i interesul pur individual al prilor, iar cel mai abil (inclusiv in sensul rau al cuvintului) sau cel mai tare sfirseste prin a-si impune legea celui mai slab69. De aceea, instantele au competenta de a anula contractele, in totalitate sau in parte, dar si pe aceea de a le adapta si a le revizui, in vederea (re)instaurarii echilibrului contractual menit sa faca posibila
Fr. Terr, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 38. H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leons de droit civil, tome II/premier volume, Obligations. Thorie gnrale, Montchretien, Paris, 1998, p. 104. 67 B. Stark, Droit civil. Obligations, Librairies tehnicques, Paris, 1972, p.344, apud C. Statescu, C. Birsan, op.cit, 2008, p.21. 68 L. Pop, Tratat de drept civil. Contractele, vol. II, CH Beck, 2009, p.50. 69 Ibidem, p. 51. In acelasi sens : C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, 2008, p.21. Un autor francez (D. Mazeaud, Loyaute, solidarite, fraternite : la nouvelle devise contractuelle?, in compendiul dedicat lui Francois Terre, Lavenir du droit, Press Universitaires de France, Paris, 1999, p.608) combatea teza simplista a unui filosof francez al dreptului din secolul XIX, Alfred Fouille, conform caruia qui dit contractuel, dit juste, citind un avocat francez din secolul XIX, care obisnuia sa spuna ca entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maitre et le serviteur, cest la liberte qui oprime et la loi qui affranchit (intre cel puternic si cel slab, intre cel bogat si cel sarac, intre stapina si servitor, libertatea este cea care oprima si legea cea care libereaza; desigur ca e vorba de libertatea primei parti a tiradei si desigur ca azi nu numai legea libereaza, ci si judecatorul).
65 66

continuarea executarii contractului in interesul ambelor parti70. Atunci cnd, datorit unor fenomene economice, intervine un dezechilibru contractual grav ntre prile contractante, judectorul poate dispune modificarea contractelor sau chiar ncetarea lor. Instantele pot dispune de exemplu, re-esalonari sau termene de gratie, eliminarea unor clauze contractuale, cum ar fi clauzele abuzive71, ori chiar completarea contractului cu clauze care sa suplineasca vointa partilor. Instantele sunt competente sa exercite un control al comportamentului prilor i obligarea lor la o conduit loial i cooperant pentru ca fiecare s poat obine avantajele avute n vedere la ncheierea contractului72. 2. In intelesul sau real si originar, textul art. 969 din Codul civil de la 1864 (text analog cu art. 1270 Cciv) ne arata ca o conventie, legal facuta, are putere de lege intre partile contractante. Expresia contractul este legea partilor este o formula doctrinara metaforica devenita prin repetare la infinit o cutuma sau, mai degraba, un sablon lingvistic. Este foarte probabil ca vreun autor francez de drept civil, pierdut in negura inceputului de secol XIX, in epoca primelor comentarii ale Codului civil francez din 1804, a folosit o butada pentru a exprima acest principiu al fortei obligatorii a contractului si acest artificiu lingvistic (contractul este legea partilor) a fost ulterior de toti comentatorii Codului. Un filosof francez de la jumatatea aceluiasi secol XIX (Alfred Fouille) a incercat chiar mai mult decit atit, ajungind sa spuna ca, din moment ce contractul are la baza consimtamintul partilor, inseamna ca cine zice contractual, zice just (qui dit contractuel, dit juste). Iar noi, in prezent, probabil ca ne-am obisnuit prea mult cu aceste artificii de limbaj. Atit de mult incit insasi Inalta Curte romana de Casatie si Justitie (prin dec.nr.753/2011, nepublicata inca) a ajuns sa creada in aceste metafore si sa le utilizeze ca argumente ale unor solutii care helas vor ajunge curind precedent judiciar. Prin termenul lege din art. 304 pct. 9 Cprciv (hotarirea a fost data cu incalcarea sa aplicarea gresita a legii), ICCJ intelege legea partilor, adic orice conventie particulara, asa cum este, spre exemplu, un act constitutiv al unei societati comerciale. Ce sa mai creada un consumator legat pe viata intrun contract cu profesionistul? Din moment ce contractul sau este o lege si cine zice contractual zice just, atunci ce sansa mai are acest biet consumator sa solicite, spre exemplu, eliminarea din contract a unor clauze lezionare sau, dupa caz, sa solicite adaptarea unui contract pentru impreviziune? Este clar : putem rescrie motivul de recurs de la art. 304 pct.9 Cprciv. Acesta ar putea suna, de exemplu, astfel: cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal sau contractual ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, respectiv, a oricrei convenii private. Sau, si mai bine, textul ar putea suna asa: modificarea sau casarea unor
70L.

Pop, op.cit., p.52. Revizuirea judiciar a contractelor este o idee acceptata de multi alti autori de drept civil. A se vedea, spre exemplu E. Chelaru, Fora obligatorie a contractului. Teoria impreviziunii i competena n materie a instanelor de judecat, n Dreptul nr. 9/2003, p. 48-66 si lucrarile acolo citate. 71 Pentru clauzele abuzive i modul lor de reprimare, a se vedea: I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, n P.R., nr. 2/2004, p. 195 i urm.; Fabiola Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, n Consumerismul contractual, coordonator Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridic, Cluj-Napoca, 2006, p. 117-152. 72 L. Pop, op. cit., p.56.

hotarari se poate cere si in situatia cand hotararea pronuntata nu convine judecatorilor ICCJ, caselor de avocatura unde acestia au rude, grefierilor sau intregului personal al Inaltei Curti, este lipsita de recomandri de la case inalte de consultanta legala ori a fost data cu interpretarea sau aplicarea corect sau incorecta a legii. 3. Stiinta poate fi utilizata ori manipulata in mod pozitiv sau negativ. Tehnologia este stiinta aplicata in interesul societatii, care a permis in mod evolutiv ridicarea gradului de civilizatie si confort al umanitatii. Dar si industria militara este tehnologie, fiind utilizata nu numai pentru aparare, ci si pentru agresiune si razboaie ilicite ori terorism. De asemenea, inteligenta artificiala poate deveni periculoasa pentru om, iar clonarea, umana sau animala, poate fi distructiva pentru fundamentele umanitatii. Ca si stiinta, si dreptul poate fi manipulat. Pentru a nu fi aneantizat ori manipulat negativ, dreptul trebuie realizat in scopul organizarii pacii sociale. Manipularile negative ale dreptului pot fi corectate daca dreptului i se da sensul sau profund, adica acela de echitate. Echitatea nu este nimic altceva decit bunul simt comun care legitimeaza legea, contractul si hotarirea judecatorului. Contractul, ca si legea si sistemul judiciar, in ansamblu, poate fi manipulat. Contractul poate fi instrumentul abuzului, poate da o aparenta de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. si poate cimenta inegalitatile sociale si economice. Desi inegalitatile nu sunt interzise in sine, pentru ca ele nu sunt rele in sine (oamenii nu sunt egali, pentru ca sunt diferiti; oamenii au dreptul sa fie diferiti), hazardul ne pune in mina carti de joc diferite. Nu este contrar regulilor jocului faptul de a juca dur sau manipulatoriu, fara sa ai, de fapt, carti bune in mina (in limbaj de poker, aceasta tehnica se numeste cacealma), desi s-ar putea spune ca manipularea este in sine un abuz de drept sau de putere. Ilicit si contrar regulilor jocului este faptul de a trisa. Inegalitatile sunt cert ilicite si imorale atunci cind ele elimina sansa de cistig ori de pierdere sau o reduc in mod neonest in favoarea unuia dintre jucatori sau in favoarea jucatorului - trisor. Manipularile ilicite sau imorale ale contractului sunt negative si nu pot fi protejate de lege sau de totalitatea dreptului, intrucit sansele oamenilor de a se realiza in societate sunt egale, iar principiul egalitatii in drepturi, care inseamna egalitatea sanselor, este consacrat la nivel constitutional si conventional, facind parte din categoria drepturilor omului. Aplicind echitatea in formarea, executarea, interpretarea sau revizuirea contractului, manipularea negativa a dreptului prin contracte poate fi inlaturata si, in locul manipularii contractuale, se poate instaura justitia contractuala. In acest scop pozitiv, legiuitorul poate declara nule unele clauze in contracte sau contractul in intregul sau, intrucit contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, iar judecatorul poate anula total sau partial contractul, ori il poate reconstrui pentru a corecta dezechilibrul contractual sau pentru a (re)concilia interesele partilor.

Facultativ. Tema suplimentara nr. 3 de reflectie. Solidarismul contractual


Solidarismul contractual nseamn legtura contractual intrinsec i profund pe care contractul o creeaz ntre prile contractului, care sunt n solidar obligate s realizeze coninutul contractului, adic interesele fiecreia dintre ele. Contractul pe termen lung sau contractul cu prestaii succesive este un parteneriat ntre pri, fiecare dintre ele urmrind un emolument din ncheierea i executarea contractului. Acestea sunt solidar obligate s asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligat s isi pun cocontractantul n postura de a-i realiza interesele (emolumentul contractului). prin aceasta solidaritate si conciliere a intereselor se asigur perenitatea contractului. Prile nu sunt doar parteneri la ctigul rezultat din executarea contractului, ci i parteneri la riscurile prespuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existena sau executarea contractului. Fiecare dintre pri are obligaia de a-l pune pe cellalt n postura de ai realiza interesul urmrit prin ncheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, n contraprestaie, la aceeai atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor prilor, care presupune o just repartiie ntre pri a sarcinilor, riscurilor i profiturilor generate de contract, adic echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele prilor, coninutul contractului trebuie s rspund efectiv exigenelor principiului proporionalitii i principiului coerenei, iar prile sunt datoare la un comportament de natur a permite celuilalt s i ating scopurile pentru care a ncheiat contractul. Prile au n solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar n acest scop ele sunt datoare s asigure realizarea coninutului contractului i, la nevoie, supravieuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel vzut, nu se confund cu domeniul bunei-credine, dei bunacredin este, n dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativ care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confund nici cu echitatea, cum nu se confund nici cu abuzul de putere, care sunt faete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale i judiciare de aplicare a acestuia n dreptul nostru. La momentul ncheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaz cerina construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestaiilor reciproce, corectnd dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive n contractele cu consumatorii). n perioada executrii contractului, solidarismul contractual fundamenteaz datoriile de cooperare i de coeren ale prilor, viznd fie executarea contractului, fie terminarea sa.

Solidarismul contractul este menit a prezerva i salva contractul, oferind soluii n acest scop att n cazul dificultilor n executarea contractului, ct i n cazul ne-executrii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere). Solidarismul contractual nu este un solidarism social; el se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune c solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul prii, la nivelul parteneriatului pe care l creeaz contractul ntre pri, adic un individualism bazat nu pe voina individual a prilor, ci pe interesele prilor contractuale, pentru realizarea cruia prile sunt solidar obligate. Aadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolut de a contracta, pe interesul uneia dintre pri sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru pri. n orice caz, solidarismul contractual nu se confund cu solidarismul social, care ine de alt domeniu alt dreptului i care are, n multe privine, un ponunat caracter populist sau de faad.

Tema III Profesionistul persoana fizica


1. Referirile la comerciant din legile speciale trebuie inlocuite, asa cum o impune art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare a Codului civil, cu referirile la persoane supuse inregistrarii in registrul comertului. De aici concluzia ca sfera conceptului clasic de comerciant, astfel cum acesta era reglementat in legi speciale, se largeste cu persoanele fizice autorizate, intreprinzatorul individual sau cel familial, grupul de interese economice fara caracter comercial, societatile civile cu personalitate juridica, alaturi, bineinteles, de persoanele juridice supuse inregistrarii in registrul comertului (societati comerciale, regii autonome, organizatii cooperatiste). Un medic, un consultant fiscal, un evaluator etc. sunt sau pot fi persoane fizice supuse inscrierii ori chiar inscrise in registrul comertului, fara sa fie implicit comercianti (in sensul clasic al termenului) si fara sa fie titulari ai unei intreprinderi. Persoane fizice autorizate sunt, spre exemplu, taximetritii, bloggerii, free-lanceri, cintaretii, ziaristii i cei care in general ncaseaz venituri din cesiuni de drepturi de autor sau din prestari de servicii, mandat, agentie, intermediere etc. De aici posibila concluzie ca si acestor profesionisti li se va aplica procedura insolventei, desi, pina la intrarea in vigoare a Codului Civil, ei erau exclusi de la aplicabilitatea acestei proceduri, pentru ca nu erau considerati comercianti. Desigur, procedura insolventei poate fi un avantaj (cel aflat in insolventa este sub protectia tribunalului), ceea ce va ridica problema discriminarii pozitive fata de alte profesii liberale care sunt excluse prin lege de la acest beneficiu, precum si fata de simplii particulari care se pot afla si ei in situatie de supraindatoare. Dar insolventa poate fi si un dezavantaj. Persoana fizica autorizata, intreprinzatorul individual si cel familial nu au acces la reorganizare judiciara, ci doar la faliment in procedura simplificata. In schimb, Codul Civil permite persoanei fizice diferite modaliti de a se reorganiza, prin diviziuni sau afectatiuni ale patrimoniului ori prin conventii matrimoniale, unde se separ bunurile si se separa creditorii. Legea insolventei nu permite persoanei fizice reorganizarea judiciara si, deci, nici continuarea activitatii in conditii de limitare a raspunderii. Falitul onest, insa, poate fi descarcat de datorii la inchiderea falimentului si, teoretic, poate reincepe activitatea profesionala initiala. 2. Persoanele fizice care realizeaza venituri din activitati ocazionale nu pot fi considerati profesionisti, in sensul art. 3 din Codul civil. De notat ca OUG nr. 44/2008 las s se neleag c se pot nregistra ca PFA i persoanele care nu organizeaz o ntreprindere. Pe de alta parte, din Codul fiscal si Codul de procedura fiscala rezulta ca exista persoane care realizeaza venituri din activitati independente si care sunt inscrise voluntar sau din oficiu in evidentele fiscului ca platitori de taxa pe valoare adaugata (tva), desi nu sunt inscrise si ca persoane fizice autorizate in registrul comertului. In aceasta categorie sunt inscrise, de regula, persoanele care realizeaza venituri din operatiuni imobiliare (dezvoltari imobiliare, inchirieri de imobile, administrare de imobile, leasing imobiliar, sell and lease back etc.) sau persoanele care realizeaza venituri din drepturi de autor. Precizez ca aceste categorii de persoane nu sunt automat platitoare de tva, ci numai in conditiile in care desfasoara activitati care pot fi calificate ca fiind economice, continue si independente. Calitatea de profesionist a acestor categorii de persoane este dificil de probat intrucit, pe linga faptul ca nu sunt inscrise in registrul comertului ca

PFA, activitatile pe care le presteaza sunt, de regula, ocazionale si nu au caracter economic cert. Daca se contesta calitatea de platitor de tva, stabilita de fisc, iar instanta competenta admite contestatia, cu consecinta ridicarii obligativitatii inscrierii in evidentele fiscale ca platitor de tva a contestatorului73, atunci persoanele in cauza nu au nici calitatea de profesionist, intrucit activitatea lor este ocazionala, adica exterioara ideii de exploatare a unei intreprinderi (exerctiul sistematic al unei activitati). In schimb, instanta competenta ar putea califica aceste persoane drept comercianti de facto, ceea ce atrage nu numai obligatia de a percepe si de a plati tva, ci posibilitatea deschiderii unei proceduri de faliment asupra persoanei in cauza. In practica au inceput sa apara astfel de hotariri judecatoresti in care dezvoltatorii imobiliari persoane fizice, au fost calificati comercianti de facto si au fost trimisi de instanta competent in faliment74. 3. Doua chestiuni delicate de interpretare si aplicare a legii insolventei se vor pune in legatura cu ceilalti profesionisti supusi inregistrarii in registrul comertului (si care sunt autorizati sa functioneze chiar prin inscrierea in registrul comertului), altii decit comerciantii. Astfel, art. 6 din Legea de punere in aplicare dispune ca referirile din legi la termenul comerciant se considera a fi facute la persoanele fizice sau juridice supuse inregistrarii (nu efectiv inscrise, n.n.) in registrul comertului. Deci, comerciant inseamna nu numai ceea ce in mod obisnuit intelegem prin acest termen, ci si persoanele fizice autorizate, intreprinzatorul individual sau cel familial care sunt supuse obligatiei de inscriere in registrul comertului pentru a putea functiona ca atare. Or, un medic, un consultant fiscal, un evaluator etc. sunt sau pot fi persoane fizice supuse inscrierii ori chiar inscrise in registrul comertului, fara sa fie implicit comercianti si fara sa fie titulari ai unei intreprinderi. Persoane fizice autorizate sunt nu numai comercianii ci si, spre exemplu, taximetritii, bloggerii, free-lanceri, cintaretii, ziaristii i cei care in general ncaseaz venituri din cesiuni de drepturi de autor. De aici posibila concluzie ca si acestor profesionisti li se va aplica procedura insolventei, desi, pina la intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, ei erau exclusi de la aplicabilitatea acestei proceduri. In alta ordine de idei, se observa ca nu poate fi calificat comerciant, in sensul art. 6 alin.1 din Legea de punere in aplicare a Codului civil, decit acea persoana care este supusa inscrierii in registrul comertului. Chiar neinscrisa inca in registrul comertului, persoana fizica ce exercita pe risc economic propriu un comert sau o activitate de productie ori de prestare de servicii, poate fi calificata comerciant, pentru ca este in continuare supusa inregistrarii in registrul comertului. Situatia este similara in cazul unei societati neregulat constituite. Ambele entitati, fiind calificabile drept comerciant, pot fi supuse procedurii insolventei. De altfel, insasi art. 3 din Noul Cod Civil permite concluzia ca si o entitate colectiva fara personalitate juridica poate fi un profesionist, daca exploateaza o ntreprindere. In aceasta situatie poate fi o societate simpla, o societate neregulat

Pentru o astfel de solutie a se accesa : http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/sentinta-in-premiera-la-clujconstructori-scapati-de-plata-tva--78970.html. 74A se vedea : http://portal.just.ro/InstantaDosar.aspx?idInstitutie=1285&d=MTI4NTAwMDAwMDAwMDM3NTA5; http://www.juridice.ro/172237/premiera-in-justitia-din-cluj-falimentul-unei-persoane-fizice.html; http://www.avocatura.com/curtea-de-apel-cluj-a-suspendat-primul-faliment-al-unei-persoane-fizice-s2252.html.
73

constituita sau un grup de societati care, desi nu au personalitate juridica, pot fi calificati comercianti in sensul art. 6 din Legea de punere in aplicare, daca sunt supuse inscrierii in registrul comertului. Desigur, procedura insolventei poate fi un avantaj (cel aflat in insolventa este sub protectia tribunalului), ceea ce va ridica problema discriminarii pozitive fata de alte profesii liberale care sunt excluse prin lege de la acest beneficiu, precum si fata de simplii particulari care se pot afla si ei in situatie de supraindatoare, dar si un dezavantaj (comerciantul persoana fizica nu are acces la reorganizare judiciara, ci doar la faliment in procedura simplificata). Reglementrile din Noul Cod Civil permit persoanei fizice diferite modaliti de a se reorganiza, diviziuni patrimoniale, patrimonii de afectaiune, contracte matrimoniale etc., tehnici juridice care separ nu numai masele de bunuri ale debitorului, dar si creditorii aferenti fiecarei fractiuni de patrimoniu. In schimb, Legea insolventei nu permite persoanei fizice reorganizarea judiciara si, deci, nici continuarea activitatii in conditii de limitare a raspunderii. Falitul onest, insa, poate fi descarcat de datorii la inchiderea falimentului si, teoretic, poate reincepe activitatea profesionala initiala. 4. Din perspectiva dihotomiei profesionist simplu particular, o situatie speciala o au persoanele fizice inregistrate fiscal (voluntar sau din oficiu) ca platitori de taxa pe valoare adaugata (tva), dar care nu sunt persoane fizice autorizate (PFA) si nici titulari de intreprinderi individuale sau familiale. Condiiile pentru ca o persoan s devin persoan impozabil n scopuri de TVA sunt stabilite de art. 127 i 152 C. fisc., acestea putind fi rezumate dupa cum urmeaza : (i) persoana s desfoare o activitate economica; (ii) persoana s desfoare acea activitate n mod independent; (iii) cifra sa de afaceri pe parcursul unui an calendaristic s depeasc 35.000 euro. Din punct de vedere fiscal, o persoan desfoar o activitate economic dac respectiva activitate este o livrare de mrfuri sau o prestare de servicii. Constituie livrare de mrfuri sau, dup caz, prestare de servicii, unele operaiuni asimilate acestora prin voina legiuitorului (art. 126 alin. (1) lit. a) i art. 128130 C. fisc.). In sensul Codului fiscal, activitatea economica este activitatea productorilor, a comercianilor sau a prestatorilor de servicii, inclusiv activitile extractive, agricole i activitile profesiilor libere sau asimilate acestora). Enumerarea permite concluzia c activitatea economic este caracterizat prin continuitate, ceea ce o face similara cu ceea ce Codul civil intelege prin exploatarea intreprinderii, de unde concluzia ca cel ce desfasoara activitatea economica este un profesionist in sensul art. 3 alin.2 Cciv. Codul fiscal arata insa ca si exploatarea bunurilor corporale sau necorporale n scopul obinerii de venituri cu caracter de continuitate este considerata o activitate economica. Spre exemplu, un proprietar de imobile care obtine in mod continuu chirii sau rente de la utilizatorii imobilelor desfasoara o activitate economica. O persoan desfoar activitatea economic n mod independent dac nu este angajat fa de o alt persoan printr-un contract individual de munc sau prin orice alt instrument juridic ce creeaz un raport juridic de tipul celui dintre angajator si angajat n ceea ce privete condiiile de munc, remunerarea sau alte obligaii ale angajatorului, adica un raport de dependenta juridica si subordonare a anagajatului fata de patron. Practic, conditia independentei trimite, indirect, la asumarea riscului exploatarii unei intreprinderi de catre profesionist. Prin cifra de afaceri se nelege valoarea total a livrrilor de bunuri i a prestrilor de

servicii n interiorul unui an calendaristic. Aceasta este de minim 35000 euro pe an pentru a putea declansa inregistrarea persoanei care realizeaza aceasta cifra de afaceri in calitate de platitor de tva. In concluzie, orice persoan care ndeplinete condiiile menionate devine persoan impozabil n scopuri de tva, avnd obligaiile prevzute de art. 153 i urm. C. fisc . Faptul c persoana in cauza este sau nu o persoana supusa obligatiei de inregistrare in registrul comertului, ori este sau nu profesionist in sensul art. 3 Cciv, nu prezint relevan din perspectiva calitii de persoan impozabil n scopuri de tva, ceea ce reprezinta o grava problema de coordonare a legilor. Cel ce intruneste aceste conditii stabilite de Codul fiscal are obligaia de nregistrare n scopuri de tva, cel mai trziu n termen de 10 zile de la sfritul lunii n care a depit plafonul prevzut de 35.000 euro (119. 000 lei), conform art. 153 C. fisc. In cazul n care persoana impozabil nu solicit nregistrarea n scopuri de tva, organele fiscale vor proceda la nregistrarea din oficiu (art. 153 alin. (8) C. fisc.). Odata dobindita, la cerere sau prin declararea din oficiu, calitatea de platitor de tva obliga persoana in cauza la a factura vinzarile sau prestarile de servicii cu tva (art. 155 C. fisc.), la a ine evidena operaiunilor si la a depune lunar sau trimestrial decontul de tva (tva colectat ca urmare vinzarilor, minus tva platit ca urmare a cumpararilor; daca diferenta in minus este pozitiva, aceasta diferenta sa achita statului, cu titlu de tva de plata; daca diferenta in minus este negative, aceasta diferenta va fi rambursata de stat celui inregistrat ca platitor de tva, cu titlu de tva de rambursat; ca fapt divers, a se retine ca in practica statul plateste aceste sume numai dup ace efectueaza complicate controale fiscal si numai dupa termene foarte lungi, ceea ce duce la lipsirea de cash a contribuabilului, adica la riscul de insolventa al acestuia). Asadar, decontul de tva inseamna tva colectat +/- tva platit. Din acest decont rezulta obligatia de plata a tva sau dreptul de rambursare a tva; cel ce face mai multe cheltuieli decit incasari in perioada de raportare va avea un drept de rambursare a tva-ului platit in plus fata de cel colectat; invers, cel ce are incasari mai mari decit cheltuielile in perioada de raportare va avea un rest de tva de plata (art. 1562 C. fisc.). Intr-o maniera similara Codului civil, OUG nr. 44/2008 definete activitatea economic a persoanelor fizice autorizate (PFA) i a ntreprinderilor individuale sau familiale accentund asupra regularitii afacerii i asupra riscului pe care i-l asum titularul afacerii. Acestea sunt indicaii preioase asupra modului n care trebuie neles si Codul fiscal atunci cnd acesta face referire la activitatea economic i caracterul continuu al acestei activiti. Lipsa regularitii i lipsa riscului asumat exclude activitatea respectiv din sfera afacerilor i, implicit, din sfera activitii economice, cu consecina excluderii de sub incidena tva. De aici se poate trage concluzia c este o activitate economic i continu potential purtatoare de tva doar afacerea organizat (ntreprinderea), care presupune asumarea unui risc propriu de ctre titularul afacerii. 5. Operatiunile sistematice cu privire la imobile pot fi privite ca afaceri si, in consecinta, ele sunt purtatoare de tva, indiferent daca sunt efectuate de persoane fizice sau juridice. In reglementarea partial abrogatului cod comercial, calificarea operaiunilor imobiliare ca fiind civile sau comerciale a facut obiectul unei indelungate (si inutile) controverse. Aplicind criteriul faptului de comer (in special al celui principal, obiectiv, reglementat de fostul art. 3 Ccom, dupa care actele sau faptele de comert erau intrinsec comerciale, indiferent de calitatea partilor raportului

juridic, cu conditia ca actul sau faptul sa cada sub incidenta enumerarii fostului art. 3 Ccom), s-a decis, in majoritatea cazurilor, ca aceste operatiuni sunt esential civile, dar au existat destule solutii jurisprudentiale sau doctrinare contrare. Astfel, fostul art. 3 Ccom reglementa exemplificativ faptele de comer; in cazul vinzarilor si cumpararilor comerciale, art. 3 pct.1-2 Ccom se refereau expres la marfuri si producte, nu si la bunuri imobile, de unde concluzia ca vinzarea-cumpararea de imobile si, in general, orice operatiune juridica cu imobile, este esentialmente civila. Dar, cum fostul art. 3 pct. 1 C.com. reglementa intenia de revnzare element al comercialitatii, era evident ca aceasta intentie de revinzare putea exista si in cazul imobilelor, mai ales cind vinzarea, cumpararea si revinzarea se faceau in mod continuu sau cu o anumita repetabilitate in timp. Astfel, in prezenta intentiei de revinzare, si aceste operatiuni (denumite imobiliare) puteau fi considerate comerciale. Daca cel ce le efectua facea din aceste operatiuni o ntreprindere, atunci el dobindea calitatea de comerciant si, in aceasta postura, putea fi supus si legislatiei relative la tva. Astfel de persoane puteau fi (si au fost) supuse chiar si procedurii insolvenei. n prezent, art. 3 C.civ. coroborat cu art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 ncadreaz operaiunile imobiliare n activitatea de exploatare a ntreprinderii. Acest lucru nseamn c cel care exploateaz ntreprinderea este un profesionist, ceea ce atrage aplicarea legislaiei insolvenei dac persoana care le face este supus nregistrrii la Registrul comerului, precum si aplicarea legislatiei tva, daca operatiunile au elemente de continuitate si sunt exercitate in mod independent de persoana in cauza. Operaiunile imobiliare pot fi vnzarea - cumprarea cu sau fr intenia de speculaie, nchirierea, buy and lease-back, managementul unei cldiri etc. Operaiunile imobiliare n perioada de boom economic au fost efectuate i de persoane fizice, nenregistrate n Registrul comerului, chiar si de simplii particulari. Pentru ca o persoan s fie supus regimului taxrii cu tva trebuie, asa cum s-a vazut mai sus, sa ndeplineasca mai multe condiii: s fie vorba de o activitate economic, care s aib caracter de continuitate si care s fie independent (s presupuna asumarea unui risc). Operatiunile ocazionale cu imobile nu sunt taxabile cu tva, pentru ca nu sunt activitati economice, nu au continuitate si nu inseamna asumarea unui risc de activitate (ci doar a riscului punctual al contractului). Campania ANAF din 2010 de a impune plata de tva retroactiv, plus penaliti, pentru orice operatiune cu imobile - este, din aceasta perspectiva, inadecvata. Faptul ca o asemenea operatiune pare acum, la 5-6 ani de la consumarea acesteia, ca fiind o afacere, si pentru ca pare o afacere, fiscul roman o trateaza retroactiv ca atare, nu face decit sa inclace jurisprudena CEDO (cauza Silver contra UK) care sancioneaz fiscul pentru neaplicarea legii la timp si in conditii de transparenta. 6. Foarte multe persoane fizice realizeaza venituri din cesiunea de drepturi de autor. Multe astfel de contracte sunt simulatii care ascund contracte de munca, fiind incheiate ca atare din ratiuni fiscale (veniturile din munca sunt excesiv de impozitate si taxate in Romania, de unde tentatia de a evita acest gen de raport juridic). Fiscul, precum si instantele de judecata pot recalifica aceste contracte, inlaturind simulatia, in favoarea realitatii raporturilor juridice dintre parti. Contractul de cesiune de drept de autor este integrat, cel mai adesea, unui contract de prestri de servicii (altele dect realizarea i punerea operei la dispoziia cesionarului) sau unui contract de munc. Spre exemplu, un

jurnalist care este salariat al unui ziar sau al altui suport media incaseaza si venituri din cesiunea de drepturi autor asupra creatiei intelectuale ce consta in produsul media respectiv. n aceste situaii, dup voina prilor, se va decela activitatea principal urmrit de pri, care va da natura juridic a ntregii operaiuni. Daca ceea ce conteaz este realizarea i punerea la dispoziie a operei, atunci contractul respectiv va fi calificat drept cesiune de drept de autor, cu consecinele n privina tva care au fost expuse mai sus. n orice caz, este posibil i necesar o mprire a venitului pe care l realizeaz autorul-prestator de servicii sau autorul-salariat n venituri din drepturi de autor i venituri din prestri servicii/salarii. Plafonul de 35 de mii de euro se va aplica pe fiecare sum n parte. Dar nu toate cesiunile de drepturi de autor sunt simulatii sau fictiuni juridice. Realmente, unele persoane fizice isi valorifica ideile, operele, personalitatea, numele etc. prin cesiuni de drepturi de autor, din acestea incasind venituri si platind impozite. O astfel de cesiune de drept de autor nu este o activitate economica, neavind caracter de continuitate. Este adevarat ca, printr-o traducere defectuoasa din dreptul comunitar european, Codul fiscal roman dispune ca cesiunea de drept de autor poate fi considerata prestare de servicii si, cu aceasta calificare, cesiunea de drepturi de autor ar putea intra sub incidenta reglementarii relative la tva, dar textul Codului fiscal nu poate fi avut in vedere separat de cerinta originara ca operatiunea sa fie una economica si sa aiba caracter de continutate. Pe de alta parte, textul Codului fiscal roman este contrar, in aceasta privinta, dreptului comunitar european75, ceea ce inseamna ca legea romana nu este aplicabila, asa cum rezulta din art. 11 si, respectiv, art. 148 alin.2 din Constitutie. In alta ordine de idei, tva este o taxa care se adauga pretului net al marfii/serviciului, ceea ce inseamna ca ea se colecteaza de la platitor care, la rindul sau, compenseaza tva-ul platit cu cel colectat din alte operatiuni, doar diferenta fiind virata statului. A decide aplicarea tva pe operatiuni care, la momentul perfectarii contractelor, nu erau purtatoare de tva, ar insemna atit o dubla impozitare cu tva si impozit pe venit, cit si tranfomarea tva-ului intr-o taxa pe valoarea totala sau, si mai grav, intr-un cost pentru persoana respectiva. Ghidul platitorului de tva, redactat si actualizat de fisc, arata ca tva-ul nu este un cost pentru cel care o colecteaza, ci o taxa pe circulatia marfii, care nici nu profita, nici nu dauneaza colectorului, intrucit ceea ce se colecteaza se compenseaza cu tva-ul platit, deductibil, doar diferenta in plus fiind platita statului. Ca sa fie mai simplu de inteles, iata un exemplu de calcul : daca venitul din drepturi de autor a fost de 100 de lei, taxa pe valoarea adaugata ar fi de 19 (24) lei 76, ceea ce inseamna ca suma totala platita de cesionarul dreptului de autor ar fi trebuit sa fie de de 119 (124) lei. Daca s-ar aplica acum, retroactiv, tva acestui venit, care a fost net de tva in anii anteriori, atunci venitul autorului care si-a cedat dreptul de autor s-ar reduce cu 20 de lei (mai prcis, ar ramine la 80 lei), devenind un cost pentru el, aplicat retroactiv, cu tot cu penalitati. Intrucit platitorul dreptului de autor, pentru suma respectiva, nu a dedus tva (suma era "neta de tva"), inseamna ca statul nu a pierdut nimic. Platitorul, practic, este consumator final al dreptului de autor si, deci, nu se pune problema de prejudiciu al statului.

75

In Cauza Falco Stiftung - 533/2007, CJUE a decis ca acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate intelectuala nu este un contract de prestari de servicii. In cazua Silver contra Marii Britanii (1979), CEDO a decis ca legea si comportamentul fiscului care sunt impredictibile, precum si legea care se aplica retroactiv, nu sunt legi in sensul Conventiei si, deci, sunt inaplicabile. 76Pina in iunie 2010, tva a fost de 19%; din iunie 2010, tva este de 24%.

In orice caz, cesiunea de drepturi de autor nu este nici vnzare de mrfuri, nici prestare de servicii, ci o operaiune juridic distinct de oricare dintre acestea. Prin cesiunea de drept de autor se confer beneficiarului (cesionar, pltitor al preului cesiunii) exclusivitatea exploatrii operei de creaie intelectual. Autorul - cedentul dreptului de autor - i asum o absteniune, adic o obligaie de a se abine de la acte sau fapte care ar fi de natur s stnjeneasc exploatarea operei de ctre cesionar. n schimbul acestei absteniuni, autorul primete un pre, pe care l ncaseaz la momentul cesiunii sau, dup caz, ealonat n timp, dup cum opera este exploatat de cesionar, dintr-o dat sau fracionat. n orice caz, nu se transfer la cesionar dect dreptul patrimonial asupra operei, nu i drepturile nepatrimoniale (cum ar fi, spre exemplu, paternitatea operei). Elementar, cesiunea de drept de autor (drept de proprietate intelectual) nu se asimileaz cu vnzarea de bunuri, ntruct drepturile de autor nu sunt bunuri corporale (materiale), ci valori incorporale. Cesiunea dreptului de autor nu se asimileaz nici cu prestrile de servicii, ntruct nu presupune o activitate n favoarea beneficiarului. n spea Falco Stiftung (fundaia fostei vedete austriece Falco), soluionata de CJUE n 2009, s-a statuat expres c cesiunea de drepturi de proprietate intelectual nu este o prestare de servicii n sensul Regulamentului 44/2001 cu privire la competena de soluionare a litigiilor n dreptul Uniunii Europene. Este de reinut c, dei art. 50 din Tratat (libera circulaie a serviciilor) i Directiva cu privire la TVA din 2006 se refer la cesiunea de drepturi de proprietate intelectual ca fiind inclus n categoria larg a prestrilor de servicii, CJUE a interpretat cele trei acte de drept comunitar european n sensul c includerea cesiunii drepturilor de autor n categoria prestrilor de servicii are doar semnificaia c, nefiind nici vnzare de bunuri, nici prestare de servicii propriu-zis, cesiunea de drepturi de proprietate intelectual este trecut n categoria prestrilor de servicii doar by default, adic din lipsa unei a treia categorii care s permit persoanelor implicate n aceste operaiuni s beneficieze de libertile stabilite de Tratat, operaiunea rmnnd esenial diferit de prestrile de servicii din perspectiva Regulamentului 44/2001. De altfel, Directiva relativa la TVA definete prestrile de servicii printr-o formul negativ, intenionat larg: este prestare de servicii tot ceea ce nu poate fi considerat vnzare de bunuri. n aceast Directiv nu exist, ca operaiuni potenial purttoare de TVA, dect vnzri de bunuri i prestri de servicii, dar condiiile n care se aplic efectiv TVA sunt cele de mai sus, respectiv, caracterul economic i de continuitate al operaiunii i efectuarea acesteia de ctre o persoana impozabil. Din aceast perspectiv, textul din Codul fiscal romn conform cruia cesiunea de drept de autor este calificat drept prestare de servicii apare ca fiind o implementare incorect sau incomplet a Directivei, ceea ce poate da natere fie la aplicarea direct a Directivei n dreptul intern, fie la ntrebri preliminare adresate CJUE de ctre instana romn sesizat cu o contestaie fiscal. n orice caz, CJUE are nalta competen de a da interpretarea oficial i obligatorie a dreptului Uniunii Europene, ceea ce nseamn c interpretarea CJUE din 2009 dup care cesiunea de drepturi de autor nu este o prestare de servicii este obligatorie pentru instanele i autoritile naionale, inclusiv pentru cele romne. ntr-adevr, conform art. 148 alin. 2 din Constituia noastr, dreptul comunitar european are prioritate la aplicare fa de legile interne, astfel c o instan romn va fi obligat s lase neaplicat textul din Codul fiscal romn care consider c cesiunea de drept de autor este o prestare de servicii. Autorul care i cedeaz creaia artistic, jurnalistic, tiinific etc. nu desfoar prin aceast cesiune o activitate economic (activitatea este creatia intelectuala, si nu cesiunea) i autorul, chiar daca ncaseaz periodic sume de

bani din cesiunea dreptului de autor, nu face din aceast ncasare periodic o activitate continu, ntruct el, de fapt, i asum obligaia de absteniune, adic de a nu mpiedica exploatarea i valorificarea de ctre cesionar a operei. Cel ce face o afacere din valorificarea operei este, de fapt, cesionarul, adic editura, teatrul, organizatorul concertului sau spectacolului, televiziunea, ziarul, portalul de internet etc. Acesta trebuie sa aplice tva facturilor prin care se valorifica opera creata si, ulterior, cedata de autor. In anul 2011, fiscul roman a decis sa aplice tva retroactiv tuturor persoanelor care, in cei 6 ani de aplicare a Codului fiscal, au realizat venituri din drepturi de autor mai mari de 35000 de euro pe an. Aplicarea de TVA unor contracte care au fost tratate ca fiind nepurttoare de TVA mai mult de 6 ani de ctre fiscul romn, n condiiile n care textul legal care permitea, cel puin teoretic, o tratare ca operaiune purttoare de TVA nc din 2004, precum i aplicarea retroactiva de TVA, cu impunerea de penaliti, contravine jurisprudenei CEDO. In Cauza Silver contra Marea Britanie, Curtea European a Drepturilor Omului a constatat c nu este lege n sensul Conveniei (i, deci, este nlturat de la aplicare, n condiiile art. 20 din Constituie), legea care nu permite ceteanului s i ordoneze comportamentul n aa fel nct s respecte legea. De asemenea, nu respect condiiile ncrederii n lege i ale predictibilitii aplicrii ei de autoritile care schimb intempestiv modul n care interpreteaz i aplic legea, mai ales cea n domeniul fiscal. De aceea, consider c textul Codului fiscal care asimileaz cesiunea de drepturi de autor cu prestrile de servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului romn care a decis acum, dup 6 ani de aplicare a Codului fiscal, s considere cesiunea de drept de autor drept operaiune purttoare de TVA i s aplice retroactiv TVA asupra unor contracte i venituri pentru care nu s-au emis facturi purttoare de TVA (i deci nu au beneficiat de neutralitatea TVA-ului, n sensul compensrii TVA-ului deductibil cu cel colectat), nu poate fi temeiul unei soluii fiscale legale.

Tema IV Profesionistul persoana juridica


1. Premisele peronalitatii juridice 1. Persoana juridica este o forma de organizare care poate fi titulara de drepturi si de obligatii civile doar daca intruneste conditiile cerute de lege (art. 25 alin.3 Cciv). Spre deosebire de persoana juridica, persoana fizica este o entitate care are vointa intrinseca, organica, care este dotata de lege cu capacitate juridica nelimitata pe toata perioada de la nasterea, pina la moartea sa, si care poate avea drepturi inca de la conceptie, cu conditia sa se fi nascut vie (art. 35-36 Cciv). Persoana juridica este o copie a realitatii, si nu o realitate materiala. Este o forma si nu un organism; o abstractiune si nu o entitate materiala sau un fapt; o entitate juridica si nu una organica (materiala). Premisele existentei persoanei juridice sunt : (i) organizarea de sine statatoare; (ii) patrimoniul propriu, afectat realizarii unui scop; (iii) un scop licit si moral, in acord cu interesul general. Lipsa sau disparitia acestor premise pot antrena neutralizarea persoanei juridice. Lipsa sau disparitia premisei organizarii de sine statatoare inseamna lipsa sau disparitia independentei persoanei juridice, care nu isi poate manifesta in mod real vointa in raporturile juridice in care ar putea fi parte. O entitate fara organizare de sine statatoare nu este decit un instrument al vointei constituientului si, de aceea, pe cale de actiune sau pe cale de exceptie, se poate invoca lipsa personalitatii juridice a entitatii respective. Existenta patrimoniului propriu si separatia acestuia de patrimoniile membrilor sau ale organelor persoanei juridice este revelatorul personalitatii juridice efective. Inexistenta patrimoniului ori confuzia acestuia cu patrimoniile membrilor sau ale organelor persoanei juridice denota o personalitate juridica falsa, nereala, ceea se poate invoca pe cale de actiune sau pe cale de exceptie. Daca scopul persoanei juridice lipseste, este ilicit, imoral sau in dezacord cu interesul public, persoana juridica poate fi declarata nula sau poate fi neutralizata prin invocarea, pe cale de actiune sau de exceptie, a dezacordului scopului cu legea, morala si interesul public. 2. Organizarea de sine statatoare reprezinta structura functionala a persoanei juridice : adunarea membrilor sau echivalentul sau, administratorii si reprezentantii legali si cenzorii sau auditorii interni. Prin lege, act de infiintare, statut sau regulament de functionare, persoana juridica isi fixeaza sau isi insuseste modul de functionare, precum si modalitatea in care se pozitioneaza in relatiile juridice cu tertii. In principiu, functionarea persoanei juridice se bazeaza pe principiul separatiei de competente intre organele sale si al separatiei de patrimonii intre constituenti, pe de o parte, si persoana juridica insasi, ca subiect de drept, pe de alta parte. 3. Patrimoniul propriu, afectat scopului fiintarii persoanei juridice, este format din aporturile sau contributia membrilor si din tot ceea ce intra in patrimoniul persoanei juridice, la constituire sau pe parcursul functionarii. In cazul persoanelor juridice de drept public, patrimoniul propriu este format din bunurile si drepturile cu care entitatea constituienta sau legea le doteaza. Patrimoniul persoanei juridice nu se confunda cu patrimoniul de afectatiune, care este o forma de divizare a unui patrimoniu unic. Patrimoniul unic al persoanei juridice poate fi divizat sau supus uneia sau mai multor afectatiuni, putind contine, deci, mai multe patrimonii de afectatiune, precum si una sau mai

multe universalitati de fapt (in sensul pe care art. 541 Cciv il da acestei notiuni), ca de exemplu, unul sau mai multe dezmembraminte ale personalitatii juridice (sucursale, puncte de lucrus, sedii secundare) ori unul sau mai multe fonduri de comert. 4. Scopul constituirii persoanei juridice este motivatia infiintarii acesteia. El poate fi un scop lucrativ, ca de exemplu, obtinerea de profit, gestionarea eficienta a resurselor materiale sau financiare ale membrilor sau a celor atrase de la terti, folosirea in comun a economiilor ce ar putea rezulta din cooperarea membrilor entitatii coletcive etc. Dar scopul persoanei juridice poate fi si unul nonlucrativ, cum ar fi promovarea si urmarirea satisfacerii intereselor personal-nepatrimoniale ale membrilor, activitati filantropice, voluntariat etc. Persoanele juridice de drept public, fara a li se interzice scopul lucrativ, sunt constituite pentru indeplinirea sarcinilor sociale, de aparare si ordine publica, de securitate si justitie, precum si a celor economice ale autoritatilor. In cazul persoanelor juridice de tip asociativ, scopul poate fi identificat cu cauza actului juridic al asocierii. Daca aceasta cauza lipseste ori este in dezacord cu legea, morala sau cu interesul public, actul de infiintare al persoanei juridice poate fi declarat nul, cu consecinta nulitatii persoanei juridice insasi. Dar dezacordul scopului cu legea, morala si interesul public, mai ales ca ultimele doua notiuni sunt mai mult sociologice si empirice, trebuie stabilit in instanta, fie prin actiune, fie pe cale de exceptie. O modalitate normativa de neutralizare a personalitatii juridice este reglementata de art. 196 alin.1 lit a) si, respectiv, lit.c) Cciv, fie in varianta anularii actului de infiintare pentru cauza ilicita, imorala sau in dezacord cu interesul public (un asemenea act declarat nul nu exista din punct de vedere juridic si, deci, se poate pronunta nulitatea persoanei juridice insasi), fie in varianta anularii actului de infiintare pentru iliceitatea sau contrarietatea cu ordinea publica si bunele moravuri a obiectului de activitate (cu toate ca scopul persoanei juridice nu se confunda cu obiectul de activitate ale acesteia). Nulitatea nu va avea, insa, efect retroactiv. Asadar, chiar si in conditiile constatarii unui scop ilicit, imoral sau in dezacord cu interesul public, persoana juridica va fi produs efecte juridice, cel putin din perspectiva protectiei tertilor de buna credinta care au apucat sa intre in relatii juridice cu persoana juridica declarata nula. In cazul persoanelor juridice infiintate prin acte normative, dezacordul scopului cu legea, morala si interesul public poate fi un motiv de anulare in contencios administrativ a actului de infiintare. Daca dezacordul cu legea este simplu de decelat, dezacordul cu morala si cu interesul public presupune stabilirea cu certitudine a ceea ce este moral intr-o societate, la un moment istoric dat, precum si stabilirea sferei interesului public. Morala si interesul public sunt concepte fluide si evolutive. Scopul persoanei juridice poate fi in acord cu acestea la momentul constituirii, dar ulterior, poate interveni dezacordul. Spre exemplu, o persoana juridica ce isi propune ca scop incurajarea oamenilor sa se apare singuri, inclusiv prin procurarea de arme letale, poate fi in acord cu morala in Statele Unite, dar nu si in Romania. O astfel de persoana juridica poate fi in acord cu morala societatii romanesti a jumatatii secolului XIX, dar nu si cu morala secolului XXI. Sau, o persoana juridica ce si-ar fixa ca scop promovarea drepturilor minoritarilor si lupta contra discriminarii ar fi in acord cu interesul public in prezent, fara sa fi fost in acord cu interesul public in urma cu 100 de ani. De aceea, s-ar putea pune problema liceitatii, moralitatii sau acordului cu interesul public nu numai la constituirea persoanei juridice, ci si pe parcursul existentei sale : fiind vorba de o premisa personalitatii juridice, transformarea scopului in ceva contrar legii, moralei sau interesului public poate duce la neutralizarea personalitatii juridice, ceea ce inseamna o anumita incertitudine in circuitul civil, generata de potentialul unor actiuni in nulitate a persoanei juridice.

5. Odata intrunite cele trei elemente-premisa prevazute la art. 187 Cciv, entitatile prevazute de lege si orice alte institutii legal infiintate sunt persoane juridice si, deci, subiectivitate proprie, desi aceste entitati nu sunt expres declarate persoane juridice prin lege (alta decit Codul civil). Cu toata generalitatea normei, exista entitati colective ori unipersonale sau institutii publice care, desi intrunesc cele trei premise, nu sunt persoane juridice, intrucit acest statut le este refuzat prin declaratia sau dispozitia expresa a legii. Este cazul sucursalelor de societati comerciale, al societatilor din domeniul profesiilor liberale sau reglementate, al fondurilor de pensii sau de investii, al institutiilor din subordinea autoritatilor publice care au calitatea de ordonator secundar sau tertiar de credite (scoli, spitale, universitati, teatre) etc. Pe de alta parte, in cazul persoanelor juridice supuse inregistrarii in registrul comertului, calitatea deplina de persoana juridica se dobindeste exclusiv prin inregistrare. Lipsa inregistrarii inseamna lipsa personalitatii juridice. In fine, persoanele juridice de drept privat nu se pot infiinta decit printr-un act de infiintare autorizat in conditiile legii (art. 194 alin.1 lit.c) Cciv). 6. Din art. 189 Cciv rezulta ca exista doua categorii de persoane juridice : (i) persoane juridice de drept public si (ii) persoane juridice de drept privat. Realitatea normativa a legilor speciale in vigoare demonstreaza ca exista persoane juridice juridice de granita, cu un statut intermediar, ce le situeaza intre limitele celor doua tipuri de persoane juridice. Este vorba despre institutiile de interes public si organizatiile non-guvernamentale cu statut de utilitate publica (acestea din urma fiind reglementate de OG nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile). Institutiile de interes public sunt entitati cu personalitate juridica infiintate prin lege. Fara sa fie persoane juridice de drept public, aceste persoane juridice de drept privat sunt totusi entitati care deruleaza activitati sau afaceri care intereseaza publicul larg si care depasesc sfera intereselor pecuniare sau personale ale constituentilor. Este vorba, spre exemplu, de societati comerciale cum sunt bursa de valori, depozitarul central (reglementate de Legea pietei de capital nr.297/2004 si de regulemantele CNVM), companiile de utilitati publice, companiile de transport in comun, rutier sau feroviar etc. Institutiile de interes public sunt entitati cu personalitate juridica infiintate prin lege. Fara sa fie persoane juridice de drept public, aceste persoane juridice de drept privat sunt totusi entitati care deruleaza activitati sau afaceri care intereseaza publicul larg si care depasesc sfera intereselor pecuniare sau personale ale constituentilor. Pe de alta parte, in domeniile in care se exercita profesii liberale sau reglementate si care nu sunt destinate libere concurente, ci exercitiului persoanelor special abilitate, licentiate sau autorizate sa le practice, se organizeaza persoane juridice de interes public care gestioneaza accesul in profesie, precum si controlul si supravegherea acestor activiati si raspunderea disciplinara a persoanelor care exercita aceste profesii. Este vorba de organismele sau corpurile profesionale ale persoanelor care exercita profesii liberale sau reglementate si care se constitutie prin acte de infiintare intocmite si publicate conform legii : barourile de avocati, uniunea practicienilor in insolventa, camerele notarilor publici sau ale executorilor judecatoresti, corpul expertilor contabili, cel al evaluatorilor sau al consultantilor fiscali, colegiul medicilor etc.

Si unele culte religioase sunt considerate, prin lege, persoane juridice de interes public. Este cazul, spre exemplu, al cultului ortodox, al celui romano-catolic, ale celui catolic si al celui protestant, cele mai raspindite in tara noastra (religia ortodoxa fiind cea oficiala pentru majoritatea populatiei). In fine, prin hotariri ale Guvernului, statul poate acorda unor organizatii non-guvernamentale (asociatii si fundatii), statutul de organizatii de utilitate publica. Acesta statut nu transforma acele organizatii in persoane juridice de drept public, ci le confera dreptul la promovarea acestei recunoasteri a utilitatii publice, precum si dreptul la sprijin financiar din parta statului pentru finantarea activitatilor intreprinse. 7. Persoanele juridice de drept privat pot fi: (i) entitati colective de tip asociativ; sunt entitati colective de tip asociativ : societatile comerciale, inclusiv societatile nationale si companiile nationale, organizatiile cooperatiste, grupurile de interes economic, asociatiile si fundatiile, sindicatele, patronatele etc.; (ii) entitati unipersonale; sunt entitati unipersonale cu personalitate juridica : societatea comerciala unipersonala (cu asociat unic sau cu actionar unic statul roman sau o autoritate ori o unitate administrativ-teritoriala), intreprinderea profesionala unipersonala cu responsabilitate limitata (de practicieni in insolventa), fundatia testamentara, fundatia unipersonala etc. persoanele juridice de drept privat se pot infiinta prin actul de vointa al constituientilor (fondatori, membri, asociati, asociat sau actionar unic), adica un act juridic de tip asociativ sau un act juridic unilateral. Libertatea de constituire a persoanelor juridice de drept privat este o expresie a libertatii de asociere sau, dupa caz, a libertatii de vointa. Intr-adevar, persoanele juridice de drept privat sunt fie entitati colective de tip asociativ, fie entitati unipersonale cu personalitate juridica rezultate din actul unilateral de vointa al constituentului. Cu toate acestea, persoanele juridice de drept privat nu se pot infiinta legal decit in conditiile in care actul de infiintare este autorizat. Alegerea formei de constituire este libera, cu exceptia unor tipuri speciale de persoane juridice (care se pot organiza, spre exemplu, numai sub forma societatii pe actiuni: societatile de asigurare si reasigurare, societatile bancare, societatile de administrare de investitii, societatile de intermediere in tranzactiile cu valori mobiliare etc.). Libertatea de alegere este, insa, limitata la forma juridica a persoanei juridice. Odata aleasa una dintre aceste forme, constituientii persoanei juridice sunt datori sa urmeze regulile generale ce tin de statutul organic al persoanei juridice (constituirea, organizarea, funcionarea i dispariia acesteia), precum si regulile specifice formei de persoana juridica aleasa. Aceste reguli, sunt impuse, in principiu, prin norme imperative si de la ele nu se poate deroga. 8. Persoanele juridice de drept public se infiinteaza prin lege sau, dupa caz, prin acte ale autoritatilor publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevazute de lege. Persoanele juridice de drept public sunt : statul, autoritatile (centrale, locale, autonome), institutiile publice, atit cele ierarhic subordonate autoritatii centrale sau locale, cit si cele autonome, care se afla sub controlul sau coordonarea guvernului, ale autoritatii locale sau ale parlamentului, unitatile

administrative-teritoriale, precum si operatori economici constituiti de stat sau de autoritatile locale ori de unitatile administrative-teritoriale. In actul de infiintare a persoanei juridice de drept public (care se publica, de regula, in Monitorul Oficial sau in alte registre publice, find un act normative sau un act administrativ cu character individual) se precizeaza daca autoritatea, institutia publica, unitatea administrativ-teritoriala, operatorul economic de stat etc. care se infiinteaza este sau nu persoana juridica. De aici concluzia ca pot exista entitati constituite de autoritatile publice care nu au si personalitate juridica. Aceste entitati publice fara personalitate juridica sunt sub tutela administrativa a altei persoane juridice de drept public. Structurile teritoriale ale Agentiei Nationale de Administrare Fiscala (ANAF), spre exemplu, sunt entitati cu sau fara personalitate juridica, putind fi reprezentate in relatiile cu tertii, inclusiv in in justitie sau in actele juridice, de ANAF, care poate sta in justitie in numele sau in locul lor (art. 4 alin.2 pct.20, pct.22 si pct.37 din HG nr.109/2009 privind organizarea si functionarea ANAF). Operatorii economici constituiti de stat sau de autoritatile publice nu sunt in toate cazurile persoane juridice de drept public. Astfel, regiile autonome si societatile comerciale la care statul sau o unitate administrative-teritoriala este actionarul unic (entitati constituite in baza Legii nr. 15/1990 privind transformarea fostelor intreprinderi socaliste de stat in regii autonome si societati comerciale sau in baza OUG nr.30/1997 privind transformarea regiilor autonome in societati comerciale, societati nationale si companii nationale) sunt persoane juridice de drept privat, fiind sunt supuse inregistrarii in registrul comertului. In orice caz, toti acesti operatori economici constituiti de stat sau de o autoritate publica sunt profesionisti, in sensul art. 3 alin.2-3 Cciv, intrucit ei exploateaza o intreprindere. In cazul acelor operatori economici de stat care nu sunt supusi inregistrarii in registrul comertului, protectia tertilor cu care aceste entitati intra in relatii juridice se asigura, cel putin la nivel de principiu, prin publiarea actului normativ sau a actului administrative cu caracter individual care le infiinteaza si le doteaza cu personalitate juridica. In masura in care desfasoara activitati economice, in categoria operatorilor economici pot fi incluse spitalele publice, unitatile publice de invatamint, asezamintele culturale publice (muzee, teatre, cinematrografe, sali de spectacol), cluburile si asociatiile sportive infiintate si gestionate de autoritatile publice etc. Aceste activitati economice pot fi : serviciile medicale cu plata de la pacient sau de la sistemele de asigurari sociale de sanatate, invatamintul pentru care se percep taxe, biletele de spectacol etc. In genere, institutiile publice, altele decit autoritatile, sunt chemate sa asigure functionarea serviciilor publice, dar acestea se pot implica in economie fie direct, prin activitati economice pe care le deruleaza nemijlocit, fie indirect, prin dobindirea calitatii de actionar unic, majoritar sau semnificativ al unor societati comerciale sau prin coordonarea activitatii unor regii autonome. Interventia statului in economie nu se rezuma insa la aceste activitati economice directe sau indirecte. Statul se implica in economie si prin derularea, mai mult sau mai putin transparenta, a procedurilor de privatizare si de ajutor de stat. Dat fiind potentialul ridicat de influentare negativa a jocului concurentei comerciale, aceste proceduri sunt, de regula, obiectul unor notificari, verificari sau anchete ale organismelor competente in domeniul concurentei, nationale sau europene.

9. Prin legi speciale sunt stabilite conditii de infiintare, organizare, functionare si dizolvare proprii fiecarei categorii de persoana juridica in parte. In mod evident, aceste dispozitii speciale se aplica statutului organic al respectivelor persoane juridice cu prioritate, dispozitiile Codului civil relative la persoana juridica, in genere, fiind aplicabile in completarea acestor dispozitii, cu titlu de drept comun. Societatile comerciale, organizatiile cooperatiste, regiile autonome, grupurile de interes economic, organizatiile non-guvernamentale, partidele politice etc. sunt reglementate prin legi speciale, unele dintre aceste persoane juridice de drept privat fiind supuse unei specializari in cascada : spre exemplu, institutiile de credit, institutiile financiare non-bancare, societatile de asigurari, societatile care activeaza pe piata de capital etc. sunt supuse nu numai Legii societatilor comerciale (Legea nr.31/1990), lege speciala fata de Codul Civil, ci si legilor din domeniul bancar, al asigurarilor, al pietei de capital etc., legi speciale, la rindul lor, fata de Legea societatilor comerciale. Unele persoane juridice de drept privat nu se pot infiinta in lipsa autorizatiilor administrative prealabile (asociatii si cluburi sportive; banci, societati de asigurari).

2. nfiinarea persoanei juridice


1. Persoana juridica de drept privat se infiinteaza printr-un act de infiintare al celor care o constituie, autorizat, in conditiile legii. In lipsa acestei autorizatii, entitatea in cauza nu este o forma de organizare care sa poata fi titular de drepturi si obligatii, in sensul art. 25 alin.3 Cciv, intrucit nu intruneste conditiile legii. Ea poate fi o persoana juridica in curs de constituire, dotata de lege cu personalitate juridica anticipata, sau o persoana juridica nelegal constituita, a carei personalitate juridica este precara, incompleta, dar nu o persoana juridica propriu-zisa. Asadar, la cele trei premise ale existentei persoanei juridice, stabilite de art 187 (organizarea de sine statatoare, patrimoniu, scop), trebuie adaugata, in privinta persoanelor juridice de drept privat, si autorizarea. Societatile comerciale, organizatiile cooperatiste si grupurile de interes economic dobindesc personalitate juridica prin inregistrarea in registrul comertului. Faptul juridic al inregistrarii valoreaza, implicit, autorizarea constituirii. Persoanele juridice non-profit (asociatii si fundatii) dobindesc personalitate juridica prin autorizarea judiciara a functionarii si inscrierea in registrul asociatiilor si fundatiilor. Societatile cu personalitate juridica, care sunt forme de exercitiu al unor profesii liberale sau reglementate, sunt autorizate de organismele profesionale competente, cum ar fi baroul de avocati sau Uniunea Nationala a Practicienilor in Insolventa. In cazul persoanelor juridice de drept public, care se infiinteaza prin lege sau act administrativ (normativ sau individual), cerinta autorizarii este suplinita prin faptul ca insasi actul de infiintare emana de la autoritatea publica si, deci, actul de infiintare este, in sine, un act de autorizare. In toate cazurile de infiintare a unor entitati de drept public, actul de infiintare trebuie sa precizeze daca entitatea publica (autoritate sau institutie publica) este persoana juridica.

2. In cazul persoanelor juridice de drept privat de tip asociativ, actul de infiintare este un act de tip asociativ, bi- sau multilateral, in care sunt parte fondatorii si membri ulterior ai persoanei juridice. In cazul societatilor, poate fi vorba de un contract de societate, un act constitutiv sau un statut. In cazul celorlalte forme de persoana juridica de tip asociativ, actul de infiintare este fie actul de constituire (act constitutiv) fie statutul. Entitatile unipersonale cu personalitate juridica se constituie prin acte de infiintare care au natura juridica a actului unilateral de vointa. Entitatile unipersonale cu personalitate juridica aflate in domeniul privat al statului sau al autoritatilor se constituie prin acte administrative individuale. Spre exemplu, statutul societatilor de stat este o anexa la o hotarire de guvern. Institutiile de interes public se infiinteaza fie prin lege (asa cum este cazul, psre exemplu, al organismelor profesionale ale avocatilor, notarilor, executorilor judecatoresti sau ale practicienilor in insolventa), fie prin acte juridice de tip asociativ ale membrilor profesiei respective (asa cum este cazul, spre exemplu, al camerei evaluatorilor, contabililor autorizati, al auditorilor sau asa cum este cazul filialelor Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa). In cazul persoanelor juridice de drept public, actul de infiintare este legea sau actul administrativ (normativ sau individual). Cerinta autorizarii persoanei juridice nu este o limita a libertatii comertului sau a libertatii de asociere, ci o necessitate determinata de imperativul protectiei tertilor. Intrucit persoana juridica, fara sa fie o realitate materiala, ci una juridica, intra in relatii cu tertii, acestia trebuie sa fie avertizati prin publicitate si protejati, macar teoretic, prin autorizare, fata de existenta si, respectiv, potentialul de frauda al noii entitati. De altfel, pentru ca o persoana juridica este, de regula, si un profesionist, de fiecare data cind exploateaza o intreprindere, inseamna ca, oricum, ea trebuie sa se supuna unor formalitati de autorizare si publicitate pentru a dobindi aceasta calitate de profesionist. In cazul entitatilor ce se vor a fi persoane juridice de drept privat, in lipsa autorizarii, entitatea rezultata este lipsita de personalitate juridica, raminindu-i fie caracteristica de simplu contract sau de entitate colectiva fara personalitate juridica, fie de patrimoniu de afectatiune al constituientilor. Dispozitiile art. 188 Cciv nu sunt aplicabile in aceste cazuri. 3. Odata ce persoana juridica este legal infiintata, ea capata personalitate juridica si, deci, subiectivitate proprie. Actul de infiintare (act normativ, act constitutiv), adica vointa constituentilor persoanei juridice, este incorporat. Persoana juridica este o forma de organizare (o entitate unipersonala - adica o persoana juridica de drept public, societate comerciala cu unic actionar sau asociat - sau colectiva), o tehnica juridica care nu numai ca produce efecte juridice, dar capata si drepturi si isi asuma si obligatii, forma suferind un proces de personificare prin incorporarea vointei constituentilor. Entitatile colective cu personalitate juridica sunt, la origine, tehnici de limitare a raspunderii77. Ideea a fost preluata din dreptul comercial vechi si a fost transformata in fundamentul constituirii tuturor persoanelor juridice, inclusiv cele de drept public. Principala consecinta a incorporarii este institutionalizarea entitatii nou create, ceea ce presupune ca dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul persoanei juridice este separat de patrimoniul constituientilor,
77

G. Goubeaux, Personalite morale, droit de personnes et droit de biens, in LGDJ, Paris, 1984, p.199; unii autori considera ca personalitatea juridica nu este o realitate, ci o fictiune juridica dotata de la lege cu efectul subiectivitatii : I. Deleanu, Fictiunile juridice, All Beck, Bucuresti, 2005, p.438.

urmind a se exercita prin organele persoanei juridice. Functionarea formei de organizare (entitate colectiva, societate unipersonala, institutie publica), devenita institutie, se asigura de organele acesteia, purtatorii vointei persoanei juridice. Capacitatea juridica a formei de organizare se exercita prin organele sale, prin decizie manageriala. Dar persoana juridica se naste si moare, la fel ca si persoana fizica. Inceputul procesului de incetare a personalitatii juridice il reprezinta dizolvarea, urmata de lichidare si, la final, de radierea persoanei juridice din registrele publice (aceasta reprezentind decesul oficial al persoanei juridice). Daca, dupa lichidare si radiere ramin bunuri sau valori neutilizate pentru plata datoriilor, acest surplus devine proprietatea comuna a (fostilor) constituenti, fiind supuse partajului, in conditii similare cu cele relative la partajul succesoral. Asadar, persoana juridica : (i) incepe prin a fi un contract, act juridic unilateral, act normativ etc. prin care constituentii pun in comun sau doteaza entitatea cu bunuri sau valori, (ii) continua prin a fi o institutie si, (iii) la radierea sa din registrele publice, sfirseste prin a fi o masa de bunuri, drepturi si obligatii asupra careia (fostii) constituenti devin proprietari sau co-indivizari. 4. In lipsa de prevedere speciala in lege, actul de infiintare sau statut, persoana juridica se constituie pe perioada nedeterminata. Cu toate acestea, este evident ca, la fel ca si persoana fizica, si persoana juridica este efemera. Ea va subsista atita vreme cit legea sau autoritatile, inclusiv cele de cercetare si judecata penala, nu vor fi dispus dizolvarea si lichidarea cu titlu de sanctiune, iar membrii persoanei juridice nu vor fi decis dizolvarea sau lichidarea. De regula, atunci cind persoana juridica se constituie cu un scop concret, care necesita un timp anume sau implinirea unei conditii pentru a fi realizat, timpul pentru care se constituie este limitat, fie la o perioada de timp, fie la o operatiune sau un proiect concret. Spre exemplu, persoanele juridice create ca vehicule pentru indeplinirea unui deziderat, finalizarea unui proiect, constructia unui edificiu sau a unui ansamblu de edificii, adica asa-numitele vehicule cu scop special (SPV), sunt esentialmente temporare. Realizarea sau imposibilitatea realizarii scopului special sau trecerea timpului fixat pentru durata persoanei juridice determina incetarea de drept a acesteia si intrarea in faza terminala a dizolvarii si lichidarii.

3. nregistrarea persoanei juridice


1. Constituirea legala a persoanei juridice poate fi conditionata de realizarea publicitatii constituirii. De regula, publicitatea constituirii persoanelor juridice se realizeaza prin inregistrarea in registrele publice. De exemplu, societatile comerciale, organizatiile cooperatiste, grupurile de interes economic si regiile autonome se inregistreaza in registrul comertului pentru a dobindi personalitate juridica. Societatile profesionale de practicienii in insolventa sau cele de avocati se inscriu in tabloul practicienilor in insolventa sau, dupa caz, in tabloul avocatilor, pentru legala constituire ca persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice este opozabila tertilor prin inregistrarea in registrele publice. Acele persoane juridice care nu se constituie prin inregistrare, ci prin autorizare (ca de exemplu, asociatiile si fundatiile, care se constituie prin autorizarea judiciara a actului de infiintare), capata opozabilitate fata de terti tocmai prin inregistrare in registrele publice. Dar inregistrarea este necesara si pentru luarea in evidenta ca persoana legal infiintata. Spre exemplu, se practica o inregistrare fiscala a profesionistilor, pentru a putea fi luati in evidenta ca platitori de

taxa pe valoare adaugata, sau o inregistrare la organismele competente in domeniul muncii sau al protectiei sociale, pentru a fi luati in evidenta ca angajatori, ca beneficiari de facilitati pentru angajarea de tineri absolventi sau de someri etc. De regula, inregistrarea in registrele publice se face la cererea fondatorilor, pentru persoana juridica, sau de persoana juridica insasi, daca inregistrarea este ulterioara constiturii. Dar inregistrarile se pot face si din oficiu. De exemplu, fiscul poate inregistra din oficiu o persoana juridica drept platitor de tva, contribuabil inactiv, contribuabil supus executarii silite fiscala etc. Modificarile actului constitutive al persoanei juridice determina modificari ale statutului organic al acesteia, precum schimbari la nivel de obiect de activitate, sediu, reprezentanti legali, patrimoniu sau capital social etc. Toate acestea intereseaza tertii care pot intra in raporturi juridice cu persoana juridica in aceeasi masura in care ii intereseaza constituirea, incetarea sau disparitia persoanei juridice. Pentru acest motiv, art. 204 Cciv impune aplicabilitatea procedurilor de inregistrare aferente infiintarii persoanei juridice la toate modificartile aduse actului de infiintare. 2. Persoanele juridice care exploateaza o intreprindere sunt profesionisti, in sensul art. 3 Cciv. Din acest motiv, ei trebuie sa fie inregistrati intr-un registru public. Faptul inregistrarii in sine, precum si detaliile relative la inregistrare pot fi consultate de orice persoana interesata dar, mai ales, de partenerii sau de potentialii parteneri contractuali ai persoanei juridice asa cum rezulta din art. 24 Cciv. Persoanele juridice care nu exploateaza o intreprindere nu trebuie inregistrate, de regula, nici pentru valabila infiintare, nici pentru opozabilitate fata de terti. Este cazul, mai ales, al persoanelor juridice de drept public, dar si al persoanelor juridice de interes public (cum ar fi cazul barourilor). Aceste persoane juridice sunt supuse inregistrarii, cel mult, din perspectiva luarii lor in evidenta ca angajator, contribuabil, beneficiar de facilitati sau subventii etc. 3. Textul actului constitutiv al persoanei juridice care are opozabilitate fata de terti este cel publicat. Daca exista neconcordante intre mai multe variante de text al actului constitutiv, publicate in mai multe registre publice sau publicatii oficiale, persoana juridica nu poate opune tertilor de buna credinta textul pe care il considera conform cu realitatea. Tertul poate invoca in favoarea sa oricare dintre aceste variante publicate. Tertilor care nu invoca cu buna credinta unul din textele publicate, persoana juridica le poate opune acel text al actului constitutiv care este depus la registru. Deci, si in acest caz, prioritate are textul depus la registru, si nu cel care apare in diferite publicatii, scrise sau pe internet, oficiale sau gestionate chiar de persoana juridica, chiar daca textul publicat la registru nu ar (mai) fi conform cu realitatea. Persoana juridica are, prin dispozitie expresa a legii, obligatia verificarii identitatii actului constitutiv si, implicit, de a opera modificarile necesare in asa fel incit textul real al actului constitutiv sa fie inregistrat in registre. 4. Lipsa inregistrarii inseamna lipsa personalitatii juridice pentru societati, organizatii cooperatiste, grupuri de interes economic, regii autonome, toate aceste entitati fiind supuse inregistrarii in registrul comertului ca o conditie prealabila obtinerii personalitatii juridice. Lipsa inregistrarii nu inseamna, insa, lipsa personalitatii juridice in cazul fundatiilor, asociatiilor si al altor entitati fata de care legea nu impune inregistrarea pentru dobindirea personalitatii juridice. Lipsa inregistrarii, in cazul acestora, antreneaza inopozabilitatii fata de terti a actelor sau faptelor savirsite in numele sau in contul persoanei juridice. in fapt, suntem in prezenta unei inpozabilitati a personalitatii juridice insasi a entitatii in numele sau pe seama careia s-a contractat ori s-au savirsit

faptele generatoare de efecte juridice. Tertii care intra in relatii juridice cu o astfel de entitate, daca sunt de buna credinta, pot invoca raspunderea fondatorilor sau asociatilor persoanei juridice pentru toate obligatiile contractate sau generate in numele ori pe seama acesteia. Totusi, daca persoana juridica face dovada ca tertii cunosteau ca publicitatea nu a fost indeplinita si, totusi, au contractat cu aceasta, atunci tertii respectivi nu vor mai putea invoca inopozabilitatea. 6. Pentru neindeplinirea formalitatilor de inregistrare, indiferent daca acestea sunt prevazute pentru valabila constituire sau doar pentru opozabilitatea fata de terti, legea instituie in sarcina fondatorilor, reprezentantilor si a primilor membri ai organelor de conducere, administrare si control o raspundere nelimitata si solidara pentru prejudiciul cauzat de lipsa de publicitate. Raspunderea nelimitata si solidara a acestora nu exclude raspunderea persoanei juridice pentru acest prejudiciu, daca lipsa inregistrarii nu o lipseste de personalitate juridica. Victima prejudiciului va avea alegerea intre a actiona in judecata persoana juridica, persoanele care raspund pentru aceasta precum si, in coparticipare procesuala pasiva, persoana juridica si persoanele vinovate de lipsa de publicitate.

4. Efectele personalitii juridice


1. Personalitatea juridica ii confera formei de organizare (entitatii juridice) calitatea de subiect de drept distinct de constituentul sau. In calitate de subiect de drept, persoana juridica are : (i) atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume sau denumire, emblema) ; (ii) vointa proprie si interese proprii, pe care si le exercita sau, dupa caz, si le gestioneaza prin organele proprii ; (iii) nationalitate proprie, distincta de cea a constituentilor; (iv) patrimoniu propriu, distinct de cel al constituentilor ; (v) responsabilitate juridica proprie, inclusiv responsabilitate contraventionala sau penala. In calitate de subiect de drept, participant la circuitul civil, persoana juridica poate dobindi drepturi (inclusiv drepturi reale asupra unor bunuri) si isi poate asuma obligatii, in limitele capacitatii sale juridice. In cazul persoanelor juridice fara scop patrimonial, capacitatea juridica se subsumeaza scopului sau statutar. Alaturi de bunurile corporale, persoana juridica poate fi titular si al unor bunuri sau drepturi necorporale, cum ar fi emblema, marca, secretul comercial sau celalalte drepturi de proprietate industriala. Persoana juridica poate dobindi si invoca inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele relative la nume si dreptul la propria imagine (drepturi care se regasesc printre cele denumite de art. 58 Cciv drepturi ale personalitatii ). Pentru incalcarea drepturilor nepatrimoniale, persoana juridica poate pretinde despagubiri, materiale sau morale, precum si alte mijloace de reparare a prejudiciului, si poate sa utilizeze mijloacele de aparare a drepturilor personalitatii. Intradevar, conform art. 257 Cciv, dispozitiile Titlului V din Cartea I ( Apararea drepturilor nepatrimoniale ) se aplica prin asemanare si drepturilor neptrimoniale ale persoanelor juridice.
2. Conform art. 225 Cciv, sunt de naionalitate romn toate persoanele juridice al cror sediu,

potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit n Romnia. Persoana juridica are, deci, o nationalitate proprie, distincta de cea a constituentilor sai, nationalitate care se determina in functie de sediul sau real. Daca sediul sau real este in Romania, entitatea juridica este o persoana juridica

romana, iar in aceasta calitate ea beneficiaza de toate drepturile si isi poate asuma toate obligatiile prevazute de legea romana, atita timp cit actele sale juridice, incheiate prin reprezentantii sai legali, se incadreaza in limitele specialitatii capacitatii sale de folosinta. Daca sediul stabilit in Romania este fictiv, nationalitatea persoanei juridice nu mai este cea romana. In acest caz, nationalitatea este cea a statului pe teritoriul caruia se afla sediul sau real. Persoana juridica se identifica prin denumire, sediu si alte atribute de identificare. Persoana juridic poart denumirea stabilit, n condiiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. Odat cu nregistrarea persoanei juridice se vor trece n registrul public denumirea ei i celelalte atribute de identificare (art. 226 Cciv). Sediul persoanei juridice se stabilete potrivit actului de constituire sau statutului. n funcie de obiectul de activitate, persoana juridic poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanele sale teritoriale i punctele de lucru (art.227 Cciv). Persoana juridic poate s i schimbe denumirea sau sediul. n raporturile cu terii, dovada denumirii i a sediului persoanei juridice se face cu meniunile nscrise n registrele de publicitate sau de eviden prevzute de lege pentru persoana juridic respectiv. n lipsa acestor meniuni, stabilirea sau schimbarea denumirii i a sediului nu va putea fi opus altor persoane. n funcie de specificul obiectului de activitate, persoana juridic mai poate avea i alte atribute de identificare, cum sunt numrul de nregistrare n registrul comerului sau ntr-un alt registru public, codul unic de nregistrare i alte elemente de identificare. Toate documentele, indiferent de form, care eman de la persoana juridic trebuie s cuprind denumirea i sediul, precum i alte atribute de identificare, n cazurile prevzute de lege, sub sanciunea plii de daune-interese persoanei prejudiciate. 3. Conform art. 31 alin.1 Cciv, ca si persoanele fizice, persoana juridica este titulara a unui patrimoniu propriu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani si apartin acesteia. Patrimoniul persoanei juridice se constituie din contributiile initiale sau ulterioare ale constituentilor, la care se adauga bunurile, drepturile si obligatiile generate de activitatea persoanei juridice. La incetarea persoanei juridice, bunurile si drepturile acesteia se transmit fie la persoana juridica succesoare, fie la constituent (cu conditia ca acestea sa reprezinte un surplus valoric fata de totalul datoriei persoanei juridice care inceteaza). Patrimoniul persoanei juridice poate fi supus unor diviziuni sau afectatiuni patrimoniale, asa cum rezulta din art. 31 alin.1-2 Cciv. Spre exemplu, persoana juridica poate sa isi constituie unul sau mai multe fonduri de comert sau alte tipuri de universalitati de fapt, in sensul pe care il da acestei notiuni art.541 Cciv. Sau, persoana juridica poate sa isi constitue una sau mai multe afectatiuni patrimoniale, prin tehnica fiduciei sau, dupa caz, a administrarii depline a bunurilor. 3. Avind un patrimoniu propriu, distinct de cel al constituentilor, persoana juridica are si o raspundere juridica proprie. In cazul raspunderii civile, persoana juridica isi asuma consecintele actelor sau faptelor sale generatoare de prejudicii, garantind acoperirea acestui prejudiciu cu patrimoniul propriu. Dispozitiile art. 2324 alin.1 Cciv relative la garantia comuna a creditorilor asupra tuturor bunurilor din patrimoniul debitorului, prezente si viitoare, se aplica si persoanei juridice. Dar sunt aplicabile persoanei juridice, in egala masura, si dispozitiile art. 2324 alin.2-3 Cciv, conform carora : (i) unele

bunuri ale debitorului sunt insesizabile, adica nu pot fi urmarite silit; (ii) daca exista o diviziune sau afectatiune a patrimoniului, creditorii aferenti diviziuni sau afectatiuni sunt tinuti sa urmareasca mai intii bunurile din acea fractiune de patrimoniu in legatura cu care li s-a nascut creanta si numai in caz de insuficienta sa treaca la urmarirea celorlalte bunuri ale debitorului. In cazul raspunderii civile, suntem in prezenta unei raspunderi reparatorii, care se concretizeaza fie in executarea in natura a obligatiei, fie in despagubiri. De precizat ca persoana juridica raspunde patrimonial atit pentru fapta proprie, cit si in calitate de comitent, pentru prepusii sai. Insa persoana juridica poate avea si o raspundere sanctionatorie, cu caracter aflictiv, asa cum este cazul raspunderii contraventionale sau a celei penale. Daca fapta penala sau contraventia sunt generatoare de prejudicii, raspunderea reparatorie se poate cumula cu raspunderea sanctionatorie. In orice caz, in afara de sanctiunile contraventionale sau penale constind in amenzi, persoana juridica poate fi sanctionata si cu interzicerea unor ativitati, interzicerea participarii la licitatii, suspendarea activitatii, dizolvarea etc. Pe parcursul procesului penal se pot lua si masuri preventive contra persoanei juridice acuzate penal, cum ar fi suspendarea unei activitati pe tot parcursul urmaririi penale. 4. Din caracteristica persoanei juridice de a fi un subiect de drept distinct de constituentii sai rezulta si consecinta separatiei de patrimonii intre persoana juridica, pe de o parte, si constituentii, membrii sau organele acesteia, pe de alta parte. Separatia de patrimonii este revelatorul personalitatii juridice reale. Ea nu poate fi confundata cu diviziunile sau afectatiunile patrimoniale, la care se refera art. 31 alin.2-3 Cciv si care au in vedere patrimoniul propriu, unic, al persoanei, inclusive patrimoniul unic al persoanei juridice. 5. In mod principial, separatia de patrimonii este si revelatorul limitarii raspunderii constituentului sau a membrului persoanei juridice la nivelul valoric nominal al contributiei sale la constituirea patrimoniului initial al persoanei juridice. Persoana juridica, o forma de organizare dotata de lege cu subiectivitate proprie, este o tehnica de limitare a raspunderii folosita in mod frecvent in dreptul afacerilor pentru a pune de acord caracterul limitat si insuficient valoric al patrimoniului titularului cu caracterul practic nelimitat al valorii obligatiilor generate de afacere, dar si pentru a pune la adapost averea titularului afacerii de riscurile inerente afacerii. Societatea pe actiuni si societatea cu raspundere limitata, spre exemplu, au fost create ca tehnici de limitare a raspunderii. Entitatile colective cu personalitate juridica, altele decit cele prezente in dreptul afacerilor, au preluat aceasta tehnica de limitare a raspunderii, iar legiuitorul a sfirsit prin a extinde acest efect la toate tipurile de persoane juridice, inclusiv la cele de drept public. Cu toate acestea, personalitatea juridica nu inseamna in mod invariabil limitarea raspunderii constituentilor sau membrilor persoanei juridice la nivelul contributiilor lor initiale la formarea patrimoniului persoanei juridice. Insusi Codul civil, in art. 193 alin.1 teza finala admite ca de la regula raspunderii persoanei juridice pentru datoriile proprii pot exista exceptii, stabilite prin lege. In afara de situatiile (analizate mai jos) de precaritate sau aparenta de personalitate juridica si de cazurile de confuzie de patrimonii, exista nenumarate situatii practice sau normative in care, atit in cazul persoanelor juridice de drept privat cit si mai ales in cazul persoanelor juridice de drept public, raspunderea constituentilor este fie o raspundere nelimitata pentru datoriilor persoanei juridice, fie o raspundere solidara, alaturi de persoana juridica, fie, in fine, o raspundere subsidiara, in locul persoanei juridice. Astfel, spre exemplu, exista : (i) cazuri de raspundere nelimitata, pentru persoana juridica, reglementate in Codul civil; art. 194 alin.4 Cciv impune fondatorilor sau asociatilor persoanei juridice declarate nule sa acopere toate datoriile entitatii; art. 203 Cciv impune persoanelor insarcinate cu efectuarea publicitatii constituirii sau

modificarii persoanei juridice (de regula, fondatori sau asociati in entitatea colectiva) sa acopere toate prejudiciile ce ar putea rezulta din omisiunea efectuarii publicitatii; (ii) cazuri de raspundere solidara, alaturi de persoana juridica; conform art. 27 din Codul de procedura fiscala, membrii persoanei juridice de tip asociativ sau constituentii entitatilor unipersonale cu personalitate juridica raspund solidar cu persoana juridica in masura in care i-au determinat starea de insolvabilitate; asa cum rezulta din art. 1370 Cciv, daca prejudiciul a fost cauzat prin actiunea simultana sau succesiva a mai multor persoane, fara a se putea stabili cu precizie imputabilitatea unora dintre ele sau, dimpotriva, lipsa acestei imputabilitati, atunci persoanele in cauza raspund solidar fata de victima; in ce masura este implicata persoana juridica sau constituentul acesteia in producerea prejudiciului nu are relevanta fata de victima prejudiciului; de asemenea, nu au relevanta sub acest aspect nici distinctiile intre raspunderea contractuala si cea delictuala; principiul de raspundere solidara reglementat de art. 1370 Cciv este aplicabil in cazul grupului de societati, precum si in cazul grupului de entitati cu sau fara personalitate juridica aflate in subordinea ori coordonarea unei institutii publice; daca nu se poate decela raspunderea unora dintre afiliate, a unora dintre societatile controlate de grup sau a unora dintre entitatile subordonate institutiei publice sau autoritatii si nu se poate stabili nici lipsa totala a imputabilitatii vreuneia dintre aceste persoane, atunci victima poate pretinde intreaga despagubire de la oricare dintre ele, intrucit sunt obligate solidar la repararea prejudiciului; raspunderea solidara se poate aplica si in cazurile in care, fara sa fie pe deplin aplicabile solutiile personalitatii juridice precare sau ale celei aparente (false, fictive) este totusi evident ca prejudiciul nu s-ar fi produs fara complicitatea, instigarea, determinarea, tainuirea sau favorizarea persoanei juridice care este autorul direct al faptei prejudiciabile (art. 1369 Cciv), in aceste posturi putind fi constituentul persoanei juridice sau persoana care controleaza persoana juridica; in fine, acelasi principiu de raspundere solidara reglementat de art. 1369-1370 Cciv se poate aplica si in cazul grupului de contracte, un participant la grupul de contracte putind pretinde repararea prejudiciului de la un alt participant chiar daca nu este in relatii contractuale directe cu acesta din urma; (iii) cazuri de raspundere subsidiara, in locul persoanei juridice; fondatorii sau membrii unei persoane juridice raspund in locul acesteia daca s-au folosit de calitatea de subiect de drept a persoanei juridice pentru a ascunde o frauda, un abuz sau o atingere adusa interesului pubic (art.193 alin.2 Cciv); statul sau autoritatile publice si unitatile administrativ teritoriale nu raspund decit in mod subsidiar pentru obligatiile organelor, autoritatilor sau institutiilor publice care sunt persoane juridice, fara ca situatia inversa sa fie posibila (art.224 Cciv); asociatii in societatile in nume colectiv sau asociatii comanditati raspund pentru datoriile societatii, daca societatea nu isi poate acoperii datoriile (art. 3 alin.2 din Legea societatilor comerciale).
6. Personalitatea juridica a unei forme de organizare poate sa fie rezultatul unei simulatii sau poate sa

fie doar aparenta (falsa). In aceste situatii vorbim de fictivitatea persoanei juridice78. Daca persoana juridica este o copie a realitatii, atuncit persoana juridica fictiva este o copie a copiei, care nu numai ca nu mai imitate originalul, ci nu mai lasa originalul nici macar sa se intrevada. O persoana juridica poate sa fie fictiva : (i) fie pentru ca subiectivitatea sa juridica este fictiva (in acest caz, vorbim de o aparenta de personalitate juridica, de o falsa personalitate juridica) ;

78Prof.

I. Deleanu sustinea, in 2005, ca insasi persoana juridica este o fictiuni, refuzindu-i persoanei juridice chiar si statutul de realitate juridica. A se vedea : I. Deleanu, Fictiunile juridice, editura All Beck, Bucuresti, 2005, p.438.

(ii) fie pentru ca actul constitutiv care sta la baza constituirii sale este simulat (in acest caz, vorbim de o persoana juridica simulata, care se fundamenteaza pe un act juridic simulat si care are, de aceea, o personalitate juridica precara, adica incompleta). Persoana juridica fictiva poate fi privita, in consecinta, sub doua aspecte : (i) ca persoana juridica simulata; pot fi in aceasta situatie doar entitatile colective de tip asociativ, intrucit doar acestea au un fundament contractual care permite aplicarea regulilor simulatiei ; (ii) ca personalitate juridica aparenta, manifestata prin lipsa organizarii de sine-statatoare sau prin confuzia de patrimonii in cazul societatii unipersonale, al unor societati de stat sau in cazul grupului de societati. Persoana juridica fictiva, care nu are o existenta reala, ci una precara, incompleta sau falsa, nu se poate confunda cu actul fictiv, ca forma a simulatiei (pentru detalii privind simulatia contractului de societate comerciala, a se vedea Flavius Baias, Simulatia. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003, p.275-287). Simulatia este o tehnica juridica, de obicei frauduloasa, prin care se creeaza, prin acte juridice bi- sau multilaterale, o aparenta juridica neconforma cu realitatea. Un act juridic poate simula realitatea, creind aparenta ca el exista cind, in realitate, intre parti nu exista raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urma (act deghizat). In fine, un act juridic este incheiat intre anumite persoane dar, in realitate, el genereaza, in tot sau in parte, raporturi juridice intra alte persoane (interpunere de persoane). Entitatile de tip asociativ cu personalitate juridica pot fi rezultatele unor simulatii. Avem in vedere simulatia actului constitutiv, ca act juridic sinalagmatic, in toate cele trei forme ale simulatiei, adica actul fictiv (actul secret declara ca persoana juridica nu exista, de fapt), actul deghizat (persoana juridica acopera un alt act juridic: o donatie, un contract de munca, un contract de imprumut) si interpunerea de persoane (adevaratii fondatori sau membri nu sunt cei mentionati in actele constitutive, ci - in totalitate sau in parte - alte persoane). Personalitatea juridica este, in aceste situatii, precara (incompleta), intrucit, prin constatarea simulatiei, se poate ajunge la inlaturarea personalitatii juridice sau, dupa caz, la nulitatea persoanei juridice. Printr-o actiune judiciara de constatare a simulatiei sau pe cale de exceptie, realitatea raporturilor juridice poate fi devoalata, actul simulat, actul disimulat sau interpunerea de persoane fiind facute inopozabile. Daca persoana juridica de tip asociativ este rezultatul unei simulatii, ea nu va avea efecte fata de cel care a devoalat realitatea prin inlaturarea simulatiei. Cel care a devoalat pe cale judiciara realitatea va putea pretinde creanta sa rezultata din raspunderea contractuala sau delictuala de la adevaratii titulari pasivi ai raportului juridic de raspundere, adica de la fondatori, asociatii majoritari, managerii persoanei juridice etc. Daca simulatia releva o frauda la lege sau o cauza falsa ori ilicita (spre exemplu, simularea independentei pentru a putea participa la licitatii cu reducerea sau eliminarea concurentei; disimularea unui scop ilicit sub forma unei motivatii aparent legale si legitime a existentei persoanei juridice; utilizarea filialei pentru implementarea in Romania a unui model de afacere ilegal in tara de origine a societatii dominante), atunci actul constitutiv al persoanei juridice poate fi declarat nul. Ca urmare a nulitatii actului constitutiv (ceea ce echivaleaza cu inexistenta lui), persoana juridica poate fi, la rindul sau, declarata nula. Efectele nulitatii vor fi dizolvarea si lichidarea persoanei juridice, membrii peroanei juridice (fondatorii sau principalii decidenti) fiind supusi unei raspunderi patrimoniale nelimitate pentru acoperirea oricarui prejudiciu generat de persoana juridica nula. Pe de alta parte, atit persoanele juridice de tip asociativ, cit si entitatile unipersonale cu personalitate juridica pot fi titularele unei personalitati juridice false, aparente. Aparenta de personalitate juridica poate fi rezultatul lipsei organizarii de sine-statatoare sau al confuziei de patrimonii. Personalitatea juridica falsa poate fi, in cazul grupului de societati sau al operatorilor economici constituiti de stat ori de autoritati, rezultatul lipsei sau al mimarii organizarii de sine-statatoare. In cadrul grupului de societati, organele societatilor afiliate sau controlate sunt desemnate sau populate

de societatea dominanta a grupului, cu persoane fizice sau juridice care sunt stipendiate de societatea dominanta a grupului. Atunci cind votul in adunarea generala a societatii controlate este exercitat conform directivelor societatii dominante, cind directorii si majoritatea membrilor in organele colective de administare sunt salariati ai societatii dominante sau persoane controlate de aceasta si cind cenzorii sau auditori interni sunt controlati, de asemenea, de societatea dominanta, este evident ca nu mai vorbim de personalitate juridica reala, ci de o aparenta de personalitate juridica, iar societatea controlata nu mai este decit instrumentul vointei societatii dominante. De altfel, este foarte des intilnita in ultima vreme practica crearii asa-numitelor vehicule cu scop special (special purpose vehicle, SPV), care nu sunt altceva decit instrumente ale vointei societatii dominante, adaptate scopurilor sale de moment, dar nu neaparat si intereselor tertilor cu care intra in raporturi juridice. Aceste SPV-uri impartasesc nu numai credibilitatea societatii-mama, pe baza careia obtin finantari fara a furniza garantii sau fara a avea experienta in tipul de afaceri finantat, ci si consiliile de administratie, managementul si controlul intern. In aceleasi coordonate se pot fixa si practicile autoritatilor de a-si desemna, pe criterii administrative si politice, reprezentanti in adunarile generale, in consiliile de administratie si, respectiv, in persoana directorilor societatilor sau regiilor autonome din portofoliu. Asa-numitii operatori economici de stat sunt si ei, in acest fel, instrumentalizati, subiectivitatea lor fiind o aparenta inselatoare. Personalitatea juridica poate fi falsa si in cazul in care, in activitatea entitatilor unipersonale cu personalitate juridica sau in cadrul grupului de societati, se aduce atingere separatiei de patrimonii intre membrii organelor de administrare, fondatori sau membri, pe de o parte, si persoana juridica, pe de alta parte. Administratorul, asociatul sau actionarul unic foloseste entitatea unipersonala, de regula, ca pe un paravan care sa il apere de raspunderea nelimitata pentru datoriile pe care le-ar genera afacerea astfel derulata. In acest caz, afacerea nu mai este, in mod real, afacerea entitatii unipersonale, ci a administratorului, a asociatului sau a actionarului unic. La fel, independenta economica si juridica a societatilor din grup este anihilata atunci cind afacerile acestora sunt dictate de societatea dominanta, atit sub raportul circulatiei lichiditatilor in cadrul grupului si al finantarii unor afaceri in dauna altora, cit si sub raportul partenerilor de afaceri cu care societatile controlate pot contracta ori sub raportul modelului de afacere ce trebuie urmat. In aceste cazuri, dependenta juridica si economica a societatilor controlate de societatea dominanta determina si transgresarea limitelor patrimoniilor acestora, rezultind o confuzie de patrimonii. Inversul separatiei de patrimonii despre care se poate spune ca este revelatorul personalitatii juridice reale, efective este confuzia de patrimonii. In mod evident, in caz de confuzie de patrimonii, creditorii falsei persoane juridice nu mai au ca garantie comuna patrimoniul propriu al acesteia, intrucit nu se mai poate sti daca este vorba de patrimoniul persoanei juridice sau de patrimoniul fondatorilor ori al membrilor. Acesti creditori il vor putea avea ca debitor pe adevaratul stapin al afacerii, daca probeaza confuzia de patrimonii si, implicit, falsa personalitate juridica. Creditorii falsei persoane juridice devin creditorii asociatului sau ai actionarului unic ori creditorii societatii dominante. 7. Raspunderea societatii dominante pentru societatea filiala este consacrata in dreptul comunitar European, cele mai relevante sub acest aspect fiind spetele Akzo Nobel (2009) si Clubul Lombard (2009), solutionate de CJUE. In ambele spete s-a admis ca, in masura in care comportamentul anticoncurential al unei filiale nu este rezultatul unei independente volitionale sau patrimoniale a filialei, ci un comportament impus filialei de societatea dominanta prin control actionarial si managerial, simplul fapt al existentei personalitatii juridice a filialei nu apara societatea-mama (societatea dominanta a grupului) de raspunderea pentru delictele civile, contraventionale sau penale ale filialei. Speta Clubul Lombard a extins principiul raspunderii societatii dominante pentru societatea controlata si in domeniul protectiei consumatorilor. (pentru mai multe amanunte privind aceste spete, a se

vedea : Gh. Piperea, Introducere in Dreptul contractelor profesionale, CH Beck, Bucuresti, 2011, p.332-340).

Chiar daca cele doua spete par a fi cantonate la domeniul concurentei si la cel al protectiei consumatorilor, ele au totusi, valoare de principiu, putind fi extinse la toate situatiile in care, prin incalcarea independentei juridice si patrimoniale a filialei, societatea dominanta a determinat filiala la savirsirea unui delict civil, contraventional sau penal. Este, de altfel, nu numai rezultatul unei evolutii a jurisprundentei comunitare europene, care a ajuns sa nu mai parifice personalitatea juridica cu limitarea raspunderii, aceasta din urma fiind pastrata neatinsa doar in masura in care nu se incalca separatia de patrimonii intre filiala si societatea dominanta a grupului, ci si ceea ce rezulta din art. 1369-1370 Cciv. Din aceste texte rezulta, pe de o parte, ca cel ce determina savirsirea unui un delict civil sau cel beneficiaza de consecintele acestuia raspunde solidar fata de victima prejudiciului, alaturi de autorul direct al delictului civil si, pe de alta parte ca, daca nu se poate stabili cu precizie imputabilitatea unei fapte, care apare ca fiind savrisita de mai mule persoane, atunci toate acestea raspund solidar si integral fata de victima. Si in jurisprudenta CEDO s-a considerat ca actionarul majoritar poate fi tinut sa raspunda pentru datoriile societatii controlate in conditiile in care nu a inteles sa mentina intacta independenta juridica a societatii cotrolate si, respectiv, separatia de patrimonii intre societatea controlata si actionarul majoritar. Intr-o recenta speta, A. Popa contra Romaniei (pentru amunte in legatura cu aceasta, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., 2011, p. 340-341) s-a statuat ca Statul roman este responsabil pentru plata datoriilor societatii Nitramonia Fagaras, detinuta de stat, intrucit Statul roman nu a respectat nici independenta juridica, nici separatia de patrimonii a societatii. In plus, s-a retinut ca lipsa mijloacelor financiare nu poate fi un motiv de neplata a datoriilor, mai ales atunci cind debitorul este statul. Ambele jurisprudente citate mai sus sunt obligatorii in dreptul intern, atit art. 148 alin.2, cit si art.20 din Constitutie, precum si art.5 Cciv, stabilind aplicabilitatea directa in dreptul intern a dreptului comunitar si, respectiv, a drepturilor stabilite de CEDO, atunci cind legea interna este in contradictie cu dreptul comunitar sau cu dreptul european al drepturilor omului. Legea interna, in aceasta situatie, este inlaturata de la aplicare. 8. Conform art. 193 alin.1 Cciv, persoana juridica raspunde pentru obligatiile asumate cu bunurile proprii, afara de cazul in care prin lege s-ar dispune altfel. Asadar, limitarea raspunderii nu mai este o consecinta invariabila a personalitatii juridice. In primul rind, insusi Codul civil prevede, in art. 193 alin.2 Cciv, ca nu poate fi invocata impotriva unei persoane de buna credinta calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, daca cel care o invoca urmareste sa ascunda o frauda, un abuz de drept sau o atingere adusa ordinii publice. Persoana de buna credinta nu trebuie sa dovedeasca nulitatea persoanei juridice, precaritatea sau falsitatea acesteia si nici confuzia de patrimonii. Nu este necesar ca insasi persoana juridica sa se fi constituit pentru a ascunde o frauda, un abuz sau o atingere adusa ordinii publice (caci, in acest caz, am vorbi, de fapt, de un motiv de nulitate a persoanei juridice). Este suficient ca persoana interesata : (i) sa dovedeasca faptul ca invocarea personalitatii juridice ascunde frauda, abuzul sau o atingere adusa ordinii publice si (ii) sa fie de de buna credinta (fapt care, de altfel, se prezuma). Consecinta acestei dispozitii este ca, fata de persoana de buna credinta care a intrat in raporturi juridice cu persoana juridica, membrii sau asociatii vinovati de frauda, abuz sau de atingerea ordinii publice, toate acestea ascunse sub paravanul personalitatii juridice a entitatii colective, vor fi responsabili patrimonial (sau chiar penal, dupa caz), alaturi de sau in locul persoanei juridice. Asadar, creditorii persoanei juridice devin creditori ai fondatorilor sau membrilor persoanei juridice care s-au folosit de paravanul personalitatii juridice pentru a ascunde o frauda, un abuz sau o atingere adusa ordinii publice.

Textul art. 193 alin.2 Cciv este aplicabil mai ales atunci cind vointa proprie a fondatorului sau a membrului persoanei se manifesta prin instrumentalizarea persoanei juridice, ca vointa proprie a fondatorului sau membrului. Dar textul este aplicabil si in cazul in care interesul persoanei juridice este introvertit in interesul administratorului, al fondatorului sau al asociatului majoritar, care se foloseste de personalitatea juridica pentru o frauda, un abuz sau o atingere adusa ordinii publice. Interesul persoanei juridice este interesul entitatii, al formei de organizare, si nu al constituentului sau al administratorului, chiar daca, in mod indirect, aceste interese se manifesta ca principalele determinante ale interesului entitatii. Confundarea acestor interese poate duce la consecinte juridice devaforabile circuitului civil, intrucit actele organelor persoanei juridice pot fi anulate pentru lipsa sau iliceitatea cauzei derivata din introvertirea interesului entitatii in interesul personal al constituentului. In plus, o persoana de buna credinta va putea invoca utilizarea paravanului personalitatii juridice in scopurile ilicite aratate de art. 193 alin.2 Cciv pentru a se apara de limitarea raspunderii celui culpabil, cu care a intrat in raporturi juridice. Daca frauda sau abuzul sunt relativ simplu de calificat (abuzul de drept fiind chiar definit de art. 15 Cciv : nici un drept nu poate fi exercitat n scopul de a vtma sau pgubi pe altul ori ntr-un mod excesiv i nerezonabil, contrar bunei-credine), ordinea publica nu este definita, desi Codul civil face referire la aceasta sintagma atunci cind interzice subiectelor de drept sa deroge, prin conventiile sau actele lor juridice unilaterale, de la legile care intreseaza ordinea publica (art. 11 Cciv). Ordinea public, n concepia clasic, se reducea la ordinea public politic (organizare statala, aparare si ordine publica, justitie etc.). In prezent ns ordinea public este o categorie larg ce cuprinde ordinea public politic, ordinea public economic, ordinea public social (clasificarea este
propus in doctrina franceza : J. Flour, J.-Luc Aubert, . Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. Lacte juridique, 10e dition, Armand Colin, Paris, 2002, p. 199-218, precum si in doctrina noastra recenta : L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul juridic, 2009, p. 51).

n noiunea de ordine public economic sunt incluse : (i) ordinea public economic de protecie (dreptul consumului, dreptul muncii) si (ii) ordinea public economic de direcie (dreptul concurenei). Ordinea public economic este o dimensiune a ordinii publice care are sens doar prin raportare la activitatea profesionitilor. ntr-adevr, profesionitii sunt cei care exploateaz o ntreprindere, adic desfoar n mod sistematic activiti economice. Normele de direcie (concurena) i normele de protecie (dreptul consumului i dreptul muncii) sunt limite ale activitii profesionitilor i ale libertii lor de a contracta, ntruct sunt norme care fie le direcioneaz activitatea, n aa fel nct jocul concurenei s fie onest, fie le interzice anumite liberti, n aa fel nct partea slab n contractele pe care profesionitii le ncheie, recte consumatorii sau angajaii, s fie protejai de abuzul de putere economic al profesionitilor. Daca persoana juridica este un paravan pentru incalcari ale legilor ce intereseaza ordinea publica (inclusiv ordinea publica economica, de directie sau de protectie), persoana interesata va putea invoca inaplicabilitatea limitarii raspunderii fondatorilor, membrilor sau asociatilor pentru datoriile persoanei juridice, putind atrage raspunderea acestora pentru datoriile persoanei juridice. 4. Nulitatea persoanei juridice 1. Cu toata generalitatea formularii legale, cazurile de nulitate, limitativ prevazute de art. 196 alin.1 Cciv, nu sunt general aplicabile. Unele cauze de nulitate nu sunt aplicabile decit in cazul persoanelor juridice de tip asociativ. Asa sunt, spre exemplu, cazurile de la lit.b), f) si h. Alte cauze de nulitate nu sunt aplicabile decit persoanelor juridice de drept privat. Spre exemplu, cazul de la lit.d) (lipseste

autorizatia necesara infiintarii; acest motiv de nulitate, in mod evident, nu se aplica persoanelor juridice de drept public, care nu sunt supuse autorizarii). Intrucit sunt situatii juridice care pot genera disparitia persoanei juridice, cu consecinte importante nu numai la adresa fondatorilor, dar si la adresa tertilor cu care persoana juridica ar intra in relatii juridice si, in genere, la adresa intregului circuit civil, cazurile de nulitate a persoanei juridice nu se pot extinde prin analogie la alte situatii invecinate. Spre exemplu, daca in urna unei actiuni in declararea simulatiei, actul de infiintare al unei persoane juridice este declarat simulat, rezultanta nu este identica cu lipsa actului constitutiv, care ar justitifica anularea persoanei juridice. Actul constitutiv poate fi insa anulat, pe motiv ca simulatia este frauduloasa, ceea ce inseamna lipsa actului constitutiv. Pe de alta parte, actul constitutiv poate lipsi si in cazul in care el este anulat pentru lipsa oricareia dintre premisele persoanei juridice (organizare de sine statatoare, patrimoniu propriu, scop in accord cu legea si cu interesul general). Nulitatea persoanei juridice de drept public poate fi solicitata in toate situatiile prevazute la art. 196 alin.1, cu exceptia celui prevazut de lit.d). Pentru a fi aplicabil cazul de la lit.a) (lipseste actul de infiintare), este necesar ca, fie legea de infiintare sa fie abrogata, declarata neconstitutionala sau inaplicabila pe motiv ca este in contradictie cu dreptul comunitar european sau cu dreptul european al drepturilor omului, fie ca actul normativ inferior legii sa fie anulat in contencios administrativ. In genere, dispozitiile art. 196 Cciv relative la cauzele de nulitate reproduce cazurile de nulitate ale unei societati comerciale, cazuri prevazute de art. 56 din Legea societatilor comerciale. Cu toate acestea, in categoria cauzelor de nulitate se face o distinctie (inexistenta in Legea societatilor comerciale) intre cazurile de nulitate absoluta si cazurile de nulitate relativa, aceasta din urma avind un regim juridic diferit doar din perspectiva termenului in care se poate invoca (un an de la data inregistrarii sau infiintarii persoanei juridice, conform art. 197 alin.1 Cciv) si a persoanelor care o pot invoca (persoana al carui interes este ocrotit prin dispozitia legala incalcata, conform art. 1248 alin.2 Cciv; nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu de instanta : art. 1248 alin3 Cciv). In rest, efectele nulitatii sunt identice, inclusive din perspectiva posibilitatii acoperirii acesteia pina la Solutia judiciara definitiva asupra nulitatii. Sunt cazuri de nulitate absoluta : - cazul in care lipsete actul de nfiinare sau nu a fost ncheiat n forma autentic n situaiile anume prevzute de lege; de exemplu, in cazul societatilor comerciale, actul constitutiv trebuie incheiat in forma autentica atunci cind se constituie o societate in nume colectiv sau cind aportul la capitalul social este un teren; actul constitiv al asociatiei sau al fundatiei trebuie incheiat in forma autentica; - cazul in care obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri; - cazul in care lipsete autorizaia administrativ necesar pentru nfiinarea acesteia; - cazul in care actul de nfiinare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate; - cazul in care actul de nfiinare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociailor ori capitalul social subscris i vrsat; - cazul in care s-au nclcat dispoziiile legale privind patrimoniul iniial sau capitalul social minim, subscris i vrsat;

Sunt cazuri de nulitate relativa toate celelalte cazuri la care nu se refera art. 196 alin.2 ca fiind cazuri de nulitate absoluta, precum si cazurile in care, prin lege speciala, motivul de nulitate este calificat ca fiind de nulitate absoluta, adica acelea in care : - toi fondatorii sau asociaii au fost, potrivit legii, incapabili, la data nfiinrii persoanei juridice; - nu s-a respectat numrul minim de fondatori sau asociai prevzut de lege; - au fost nesocotite alte dispoziii legale imperative prevzute sub sanciunea nulitii actului de nfiinare a persoanei juridice; prin lege speciala, totusi, nulitatea ar putea fi calificata ca fiind absoluta. Nulitatea persoanei juridice, indiferent daca este absoluta sau relativa, poate fi acoperita daca, pina la inchiderea dezbaterilor in fata primei instante de judecata, cauza de nulitate este inlaturata. Spre exemplu, actul e infiintare poate fi autentificat, obiectul de activitate, denumirea si sediul pot fi precizate, obiectul de activitate poate fi pus in accord cu legea, morala si bunele moravuri, se obtine autorizatia administrative, se completeaza patrimoniul intitial pina la minimul legal etc. 2. O persoana juridica nula este o persoana juridica a carei existenta inceteaza, intrind in lichidare. Constatarea sau declararea nulitatii determina incetarea, fara efect retraoactiv, a persoanei juridice si intrarea acesteaia in lichidare. In cazul persoanelor juridice de tip asociativ, incetarea personalitatii juridice imbraca forma dizolvarii, aceasta fiind prima etapa a procesului, urmata de lichidare. In cazul entitatilor unipersonale cu personalitate juridica nu exista dizolvare. Persoana juridica nula nu va mai putea incheia acte juridice noi, ci numai actele si operatiunile necesare lichidarii. Prin hotarirea de constatare sau declarare a nulitatii se numesc si lichidatorii. Numirea se face dintre persoanele care sunt autorizate, in conditiile legii, sa exercite profesia de practician in insolventa. Reprezentantul legal al persoanei juridice este, in perioada lichidarii, lichidatorul. Acesta trebuie inregistrat ca atare in registrele publice in care este inregistrata si persoana juridica, precum si hotarirea de nulitate, pentru opozabilitate fata de terti. In toate cazurile de nulitate, absoluta sau relativa, legea impune raspunderea fondatorilor sau a asociatilor pentru datoriile persoanei juridice declarate nula. Este o raspundere solidara si nelimitata, pentru persoana juridica. Nimic nu impiedica insa lichidatorul sa acopere datoriile persoanei juridice din fondurile obtinute in urma vinzarii bunurilor sau incasarii creantelor persoanei juridice. Legea instituie o raspundere suplimentara a fondatorilor si asociatilor pentru datoriile persoanei juridice in intentia de a asigura o mai buna procedura de recuperare a prejudiciilor cauzate de nulitate, adica o favoare acordata victimei, si nu o obligatie de a urmari exclusiv fondatorii si asociatii persoanei juridice nule. 3. Constatarea sau declararea nulitatii au efecte doar pentru viitor. Persoana juridica nula inceteaza fara efect retroactiv si intra in lichidare. Daca nulitatea se constata inca de la momentul infiintarii persoanei juridice si aceasta este supusa autorizarii sau, dupa caz, inregistrarii, atunci autorizarea sau inregistrarea vor putea fi respinse, pe motiv de nulitate. Desigur ca, la fel ca in situatia post-constituire, in care cauzele de nulitate pot fi inlaturate pina la inchiderea dezbaterilor in fata instantei de fond, si in situatia pre-constituire se pot inlatura motivele de nulitate. Persoana insarcinata cu autorizarea sau, dupa caz, cu inregistrarea, va putea da un termen rezonabil fondatorilor pentru a inlatura motivele de nulitate. In caz contrar,

constituirea persoanei juridice va fi respinsa. In acest fel, se evita introducerea in circuitul civil a unei entitati neregulat sau ilegal constituite, cu tot cortegiul de consecinte defavorabile circuitului civil, consecutive constatarii sau declararii nulitatii. 4. Conform art. 199 Cciv, actele juridice ale persoanei juridice nule, anterioare hotarii de nulitate, nu sunt afectate de nulitatea persoanei juridice. Bunurile, drepturile si obligatiile persoanei juridice au putut intra in patrimoniul acesteia in mod legal, intrucit pina la constararea nulitatii sale, persoana juridica a fost legal infiintata. Atita doar ca, dupa constatarea sau declararea nulitatii, bunurile persoanei juridice sunt supuse lichidarii, drepturile acesteia (inclusiv drepturile de creanta) se vor exercita de catre lichidator, iar datoriile vor fi achitate de lichidator din vinzarea bunurilor si incasarea creantelor persanei juridice, precum si prin urmarirea fondatorilor si asociatilor, care vor fi considerati raspunzatori solidar si nelimitat pentru datoriile societatii nule. Nulitatea persoanei juridice nu poate fi opusa fata de terti, cu exceptia cazului in care acestia cunosteau cauza de nulitate la momentul incheierii actului (fiind, deci, in cunostinta de cauza asupra nulitatii sau chiar de coniventa cu fondatorii, asociatii sau reprezentantii persoanei juridice). 5. Daca o societate comerciala declarata nula continua sa existe in fapt, adica sa exercite un obiect de activitate sau un comert identic ori similar cu cel anterior declararii nulitatii sau un altul, suntem in prezenta unei societati de fapt. O astfel de entitate, suprapusa peste o societate declarata nula care isi pastreaza personalitatea juridica pentru necesitatile dizolvarii si poate fi supusa procedurii falimentului, este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare79. La nevoie, simulatia va putea fi indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata, revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public, adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii aparente (care nu se confunda cu falimentul). Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare. In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a dizolvarii sau a declararii nulitatii societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt comercianti si ca se afla in stare de insolventa. 5. Capacitatea civil a persoanei juridice 1. Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice se plaseaza la momentul inregistrarii in registrele publice, daca aceasta este supusa inregistrarii in vedere legalei constituiri. Persoanele juridice
79

Iata ce constata, in 1936, Curtea de Casatie italiana : fata de terti, care contracteaza pe temeiul aparentelor, adica asupra declaratiunilor tacite, din care apoi se deduce vinculul social, societatile de fapt exista in virtutea activitatii revelatorii. Nu e necesar, deci, pentru existenta societatii de fapt, proba asupra vointei specifice a asociatilor, indreptata in scopul crearii entitatii. Nimic nu se opune ca asupra unui contract asociativ originar, diferit de societatea comerciala, sa se poata planta o societate neregulata in nume colectiv . Cas. It. I, 18 martie 1936, in Pandectele Romane pe anul 1937, III, p.68, cit. in C.com.adn.).

nesupuse inregistrarii, dobindesc capacitate juridica de la data actului de infiintare (autoritati, institutii publice), de la data autorizarii sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege. 2. Entitatea in curs de dobindire a personalitatii juridice beneficiaza de o capacitate de folosinta anticipata. Inca de la data actului de infiintare, aceasta poate dobindi drepturi si poate sa isi asume obligatii, in masura necesara infiintarii sale valabile. Personalitatea juridica anticipata este o fictiune juridica in baza careia persoana juridica in curs de formare poate incheia actele juridice necesare constituirii sale valabile, de genul contractului de inchiriere pentru sediul social, contractului de deschidere de cont bancar pentru patrimoniul initial sau capitalul social, angajarii de personal administrativ etc. Personalitatea juridica limitata la scopurile constituirii sale, reglementata de art.205 alin.2 Cciv, ii permite entitatii in curs de constituire sa stea in justitie in calitate de persoana juridica in formare, sa primeasca aporturi din partea membrilor sau asociatilor, aporturi care vor deveni, odata cu legala constituire a societatii, proprietatea acesteia etc. Raspunderea pentru datoriile rezultate din actele juridice facute in cursul constituirii apartine fondatorilor, urmind a se consolida in patrimoniul acestora, daca persoana juridica a esuat in a se constitui legal, sau a trece in patrimoniul acesteia, daca a reusit sa se constituie legal. Dupa constituire, aceste acte juridice trec asupra societatii, daca s-a reusit constituirea; in cazul esecului constiturii, ele sunt opozabile doar celor care au incercat si nu au reusit constituirea (pseudofondatorii). 3. Actele juridice care sunt incheiate de fondatori in contul entitatii in curs de constituire, dar care nu sunt facute in vederea infiintarii valabile, depasind limitele acesteia, sunt considerate a fi acte ale entitatii in curs de dobindire a personalitatii juridice doar in masura in care au fost preluate de persoana juridica. Pina la data preluarii sau in lipsa preluarii, pentru obligatiile generate de aceste acte raspund, fata de terti, nelimitat si solidar : fondatorii, asociatii, reprezentantii si orice alte persoane care au lucrat in contul entitatii. Persoana juridica nou creata poate prelua asupra sa aceste acte, dupa infiintarea valabila. Dupa preluare, in mod retroactiv, actele sunt considerate ale persoanei juridice si produc efecte depline. Pina la preluare, aceste acte nu produc efecte depline asupra persoanei juridice nou create, dar produc efecte fata de fondatori, care ramin tinuti responsabili pentru aceste acte pina la preluarea lor de catre persoana juridica. In caz de nepreluare, actele juridice respective se consolideaza in persoana fondatorilor, in sensul ca ei ramin parti propriu-zise in acele acte juridice, avind calitatea de debitor fata de tertii cu care au contract in contul persoanei juridice. Ca si un mandatar aparent sau care si-a depasit limiele mandatului, fondatorul ramine parte in contractul incheiat cu tertul, contract neratificat sau nepreluat de persoana juridica. Practic, aceste acte juridice genereaza drepturi si obligatii sub conditie. Ceea ce pentru entitatea in curs de dobindire a personalitatii juridice reprezinta o conditie suspensiva, pentru fondatori reprezinta o conditie rezolutorie. Conditia, un eveniment viitor si incert, este - cumulativ - legala constituire si preluarea acestor acte ale fondatorilor asupra persoanei juridice nou-constituite. Daca personalitatea juridica nu se dobindeste sau preluarea nu este acceptata, atunci actele juridice in cauza nu produc efecte asupra entitatii (cu sau fara personalitae juridica), fata de tertii co-contractanti fiind responsabili fondatorii. De altfel, din art. 210 alin.2 Cciv rezulta ca persoana juridica nou-creata este tinuta de aceste acte juridice in conditiile gestiunii de afaceri : ea le poate prelua sau nu, in totalitate sau in parte. In masura preluarii, actele juridice in cauza devin acte juridice ale persoanei juridice, drepturile si obligatiile generate de acele acte consolidindu-se in patrimoniul persoanei juridice, adica avind efecte depline fata de persoana juridica.

In orice caz, daca persoana juridica nu se constituie, atit actele juridice facute in vederea constituirii, cit si cele facute cu depasirea limitelor normale ale procedurii de constituire, se consolideaza in persoana fondatorului, el devenind parte in aceste contracte si, deci, obligate fata de tertul cocontractant. 4. Legea societatilor comerciale contine reguli aplicabile societatii neregulat constituite care deroga intr-o anumita masura de la normele stabilite in Codul civil. Societatea neregulat constituita beneficiaza de personalitate juridica, insa existenta sa este precara, intrucit, conform art.46-48 LSC, in cazul unor neregularitati constatate inainte de inmatriculare, orice persoana poate cere respingerea inmatricularii daca neregularitatile nu sunt remediate in termenul acordat in acest scop (art.46), iar in cazul neregularitatilor constatate dupa inmatriculare, daca societatea nu ia masuri de regularizare in 8 zile de la data constatatarii neregularitatilor, orice persoana interesata poate cere tribunalului sa oblige organele societatii, sub sanctiunea platii de daune cominatorii, sa le regularizeze (art.48). Asadar, daca exista neregularitati in procesul de constituire a societatii, descoperite inainte de inmatriculare, registrul comertului restituie cererea de inmatriculare petentului, pentru a corecta neregularitatea, in caz contrar respingind cererea de inmatriculare. Daca neregularitatile se descopera dupa inmatriculare (asadar, dupa ce societatea va fi dobindit personalitate juridica), atunci aceste neregularitati pot fi corectate prin intermediul actiunii in regularizare, actiune care se afla, in principal, la indemina organelor societatii si, in subsidiar, la indemina asociatilor. Daca actiunea in regularizare a fost respinsa ori s-a prescris sau daca neregularitatea este grava, atunci societatea este in pericol de nulitate. Dar societatea neregulata poarta raspunderea pentru datoriile societatii si, deci, poate fi supusa procedurii insolventei cita vreme nu a fost declarata nula. 5. Sfritul capacitii de folosin este identic cu momentul stingerii personalitatii juridice, adica radierea din registrele publice in care a fost inregistrata, care reprezinta decesul oficial al persoanei juridice. Dizolvarea i lichidarea nu sunt altceva decit proceduri legale de incetare a personalitatii juridice, nefiind in ele insele echivalente cu stingerea acestei personalitati. Nici chiar lichidarea consecutiva declarrii nulitii, nu reprezint decesul oficial al persoanei juridice, ci doar o faza care pregteste acest deces (radierea).
6. Persoana juridica are o capacitate juridica proprie, distincta de cea a fondatorilor sau membrilor,

putind fi purtator de drepturi si obligatii proprii. Persoana juridica poate avea chiar drepturi pe care fondatorii sau membrii sai nu le pot avea : o societate comerciala cu participare de capital strain, pentru ca este o societate de nationalitate romana, poate dobindi dreptul de proprietate asupra terenurilor in Romania, in timp se asociatii sai straini - persoane fizice - nu au acest drept. Persoana juridica participa in nume propriu la raporturile juridice, prin reprezentantii sai legali, putind sta in justitie in calitate de parte in proces pentru recunoasterea drepturilor si obligatiilor sale.

7. Dupa legala constituire, persoana juridica cu scop lucrativ (patrimonial) poate avea orice drepturi si obligatii civile, cu exceptia celor care nu pot apartine decit persoanei fizice. Scopul unei persoane juridice cu scop patrimonial poate fi derularea oricarei afaceri, adica un scop lucrativ oarecare. Mai mult, in cazul in care in actul constitutiv nu se precizeaza un scop nepatrimonial, se poate considera ca scopul persoanei juridice este implicit lucrativ. Intr-adevar, din art. 206 alin.2 Cciv rezulta ca scopul ne-patrimonial este exceptia de la regula scopului patrimonial

(lucrativ), din moment ce pentru persoanele juridice cu scop ne-patrimonial se instituie restrictia (limitarea) capacitatii juridice la scopul legal sau statutar al constituirii. Cu toate acestea, scopul licit, moral si in acord cu interesul general al persoanei juridice este o premisa a existentei sau supravietuirii oricarei persoane juridice si, deci, si a persoanei juridice cu scop lucrativ. Lipsa sau introvertirea acestui scop intr-unul ilegal, imoral sau in dezacord cu interesul general poate neutraliza persoana juridica, inclusiv printr-o actiune in nulitatea persoanei juridice pe care ar putea-o intenta orice persoana interesata, cu consecinta dizolvarii si lichidarii persoanei juridice. Asadar, persoana juridica nu poate incheia cu regularitate acte juridice ne-conforme cu un scop licit, moral si in acord cu interesul general, fara sa isi puna in pericol existenta. Dar sunt valabile in sine astfel de acte juridice care releva un scop ilicit, imoral sau in dezacord cu interesul general? Din perspectiva specialitatii capacitatii de folosinta, aceste acte juridice sunt teoretic valabile, intrucit nu mai exista o astfel de limitare in cazul persoanelor juridice care isi propun ca scop derularea oricarei afaceri. Dar aceste acte juridice pot, in ele insele, sa fie lovite de nulitate, intrucit releva cauze false sau ilicite, ceea ce inseamna motive de nulitate absoluta a actelor in discutie. Este evident ca actele juridice prin care se deruleaza afaceri cum sunt spalarea de bani, finantarea de activitati teroriste, evaziunea fiscala, coruptia, prostitutia, traficul de droguri, concurenta ilicita etc. sunt lovite de nulitate absoluta pentru cauza ilicita sau imorala. Introvertirea scopului persoanei juridice dintr-un scop teoretic in acord cu legea, cu morala si cu interesul general, intr-un in scop in dezacord cu acestea poate, pe de o parte, sa determine neutralizarea sau disparitia persoanei juridice si, pe de alta parte, sa lase actele juridice astfel incheiate fara cauza legala sau morala si, deci, sa determine nulitatea lor absoluta. 8. Scopul lucrativ trebuie, totusi, sa fie concretizat in actul constitutiv al persoanei juridice. Scopul persoanei juridice se poate preciza (concretiza) sub forma unui obiect de activitate care desemneaz ntreprinderea persoanei juridice, adica activitatile sistematice de productie, comert sau de prestari de servicii pe care persoana juridica le desfoar in mod obinuit si pe riscul sau economic (business as usual). Precizarea scopului lucrativ sub forma unui obiect de activitate este necesara nu pentru a fixa limitele capacitatii juridice a persoanei juridice, ci pentru a nu risca desfiintarea acesteia in urmarea unei actiuni in nulitatea persoanei juridice insasi. Din dispozitiile art. 196 alin.1 lit. e) Cciv rezulta ca, daca din actul de infiintare a persoanei juridice lipseste obiectul de activitate, atunci persoana juridica este lovita de nulitate absoluta. In plus, art. 196 alin.1 lit.c) Cciv dispune ca, in cazul in care obiectul de actitivate al persoanei juridice este ilicit sau contrar ordinii publice ori bunelor moravuri, insasi persoana juridica este nula, urmind a fi dizolvata si lichidata. Asadar, fondatorii persoanei juridice nu isi pot asuma riscul ne-precizarii obiectului de activitate caci, in caz contrar, persoana juridica este in pericol de aneantizare. Concretizarea scopului lucrativ este si utila, in primul rind, pentru a determina limitele puterilor administratorilor de a angaja persoana juridica in relatiile cu terti. Interesul de a preciza acest scop rezida si in delimitarea afacerilor obisnuite ale persoanei juridice, de cele ne-obisnuite. Legea priveste actele ne-obisnuite ale persoanei juridice in mod restrictiv. Spre exemplu, actele juridice neobisnuite ale unei societati comerciale sunt inopozabile fata de tertii de buna credinta, iar actele neobisnuite ale unei persoane juridice supuse unei proceduri de insolventa sunt declarate anulabile, daca vor fi fost incheiate in perioada de 3 ani anterioara deschiderii procedurii insolventei (asa-numita perioada suspecta). Pentru ca sunt neobisnuite, acest gen de acte ale persoanei juridice nu vor putea fi facute decit cu parcurgerea unor formalitati de abilitare a organelor persoanei juridice. Spre exemplu, actele juridice de valoare mare, infiintarea sau desfiintarea unor unitati, schimbarea sediului persoanei juridice etc., nu vor putea fi incheiate valabil decit aca sunt aprobate in prealabil de adunarea generala

a membrilor sau de catre constituientul unic (asociati, actionar, autoritate). Pe de alta parte, concretizarea scopului lucrativ este utila si pentru a delimita afacerile persoanei juridice fata de cele ale concurentei, in interesul de a putea invoca protectia legii in contra unor acte de concurenta neloiala. In fine, in cazul societatilor comerciale, legislatia aplicabila procedurii de inregistrare si autorizare a functionarii acestora impun nu numai precizarea scopului persoanei juridice, ci si incadrarea activitatilor pe care societatea comerciala le preconizeaza pe categorii, dupa tipologia clasificarii activitatilor din economia nationala (codul CAEN). De altfel, Legea societatilor comerciale impune precizarea activitatilor principale si secundare ale societatii in actul constitutiv sub forma unui obiect de activitate. Dar obiectul de activitate nu se confunda cu scopul persoanei juridice. Persoana juridica cu scop lucrativ si, mai ales, societatea comerciala, se constituie pentru a face afaceri. Acesta este scopul statutar al persoanei juridice cu scop lucrativ. Obiectul de activitate este o limit statutar (convenional) a scopului statutar, fara de care persoana juridica ar putea fi supusa unei actiuni in nulitate. 9. Eficienta intreprinderii persoanei juridice poate sa depinda de o serie de acte conexe sau accesorii obiectului de activitate, ori de unele operatiuni ocazionale, chiar cu caracter civil, care nu pot fi, deci, considerate ca fiind exterioare scopului statutar. Asadar, nimic nu impiedica o persoana juridica cu scop lucrativ (si, mai ales, o societate comerciala) sa ncheie valabil i acte conexe, accesorii sau adiacente obiectului de activitate, intrucit sunt necesare ndeplinirii scopului acesteia. Sunt in aceasta situatie, de exemplu : operatiunile de trezorerie in cadrul grupului, fidejusiunile, garantiile reale pentru datorii proprii sau ale unor terti, girurile cambiale, asociatiile in participatie, plasamentul fondurilor proprii in valori mobiliare sau efecte de comert, participarea la constituirea altor societati, actele cu titlu gratuit, cum ar fi donaiile sau sponsorizrile, unele dintre ele fiind obligatorii pentru o buna promovare a societatii sau a produselor sale, mprumuturile n cadrul grupului de societi etc. Persoana juridica cu scop lucrativ poate derula, cu titlu ocazional, si alte operatiuni sau afaceri decit cele prevazute in obiectul sau de activitate, atita vreme cit sunt conforme scopului sau statutar. In cazul in care persoana juridica face deja o obisnuinta din derularea acestor operatiuni sau afaceri, ea va avea obligatia de a le include in obiectul sau de activitate, pentru a nu risca, intr-o procedura de insolventa, anularea actelor sau operatiunilor juridice in cauza pentru incalcarea regulii business as usual. Tot cu titlu ocazional, in masura in care acestea vor fi fiind necesare realizarii scopului statutar, persoana juridica va putea incheia si acte juridice civile (ex. : acceptarea unei donatii, incheierea unui act de sponsorizare sau de mecenat etc.). Este evident, insa, ca persoana juridica nu va putea incheia acte esentialmente civile, intrucit, prin definitie, acestea nu pot fi in legatura cu scopul sau statutar de activitate, nu pot servi la realizarea acestuia si sunt rezervate prin lege persoanelor fizice. Sunt acte esentialmente civile : adoptia, testamentul, donatia, casatoria etc. Desi scopul societatii comerciale (sau al altei persoane juridice cu scop lucrativ) este acela de a realiza profituri, ea poate efectua acte cu titltu gratuit si poate beneficia de astfel de acte facute in favoarea sa de catre alte persoane, daca atit unele cit si celelalte sunt in legatura cu scopul statutar si servesc realizarii a acestuia. De exemplu, punerea la dispozitie a sediului social de catre unul dintre asociati ori acceptul dat de societate ca o filiala a sa sa isi stabileasca sediul social intr-un imobil care apartine societatii sunt acte cu titlu gratuit care sunt necesare chiar pentru demararea activitatii societatii. Dar o persoana juridica cu scop lucrativ nu poate avea ca obiect principal ori exclusiv savirsirea de acte cu titlu gratuit, acestea fiind, in principiu, de domeniul asociatiilor si fundatiilor.

10. Din art. 196 alin.1 lit.c) si, respectiv, lit.e) Cciv rezulta ca lipsa din actul constitutiv a obiectului de activitate sau caracterul sau ilicit, imoral sau contrar bunelor moravuri poate determina nulitatea persoanei juridice. Aceste dispozitii sunt similare cu cele prevazute de art. 56 lit.c) si, respectiv, f) din Legea societatilor comerciale. Pentru aceste motive, societatea comerciala insasi poate fi supusa unei actiuni in nulitate. Dar lipsa obiectului de activitate sau caracterul sau ilicit, imoral sau contrar bunelor moravuri nu afecteaza in sine valabilitatea actelor juridice incheiate de societate. Dimpotriva, intrucit obiectul de activitate nu este o veritabila restrictie a capacitatii de folosinta a persoanei juridice cu scop lucrativ, transgresarea sa nu duce, de regula, la nulitatea actelor juridice astfel incheiate. Un argument legal in acest sens ne este oferit de Legea societatilor comerciale, mai precis de dispozitiile art.55 alin.1 si art.78 din aceasta lege. Depirea limitelor fixate de obiectul de activitate printr-un act ncheiat de un administrator este opozabil societii, care este inut de acest act, in conditiile art. 55 (pentru societatile pe actiuni si societatile cu raspundere limitata) sau in conditiile art. 78 (pentru societatile in nume colectiv). Intr-adevar, in raporturile cu tertii, societatea este angajata prin actele organelor sale, chiar daca aceste acte depasesc obiectul de activitate al societatii, cu conditia ca tertii co-contractanti sa fie de buna credinta. Regula din art. 55 alin. (1) din Legea societatilor comerciale nu se aplica i fa de terii de rea-credin, care tiau c sunt depite limitele obiectului de activitate. La fel, in conditiile art. 78 din Legea societatilor comercile, depirea limitelor operaiunilor obinuite ale societatii printr-un act juridic face necesara interventia asociailor, pentru a decide prin hotrre a adunrii generale daca sunt de accord sa incheie actul sau nu. Avind in vedere esenta acestor doua texte legale (care, de altfel, transpun in dreptul nostru Directiva a I din 1968, denumita si directiva publicitatii(pt. amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Societati comerciale, piata de capital, acquis comunitar, All Beck, 2005, p. 59-62), se poate afirma ca, de fapt, limitele conventionale ale capacitatii societatii prezinta interes mai ales pentru a determina limitele puterilor administratorilor de a angaja societatea. Precizarea scopului statutar sub forma unui obiect de activitate constituie mai mult o masura de protectie a patrimoniului social fata de actiuni abuzive ale administratorilor decit o restrictie a capacitatii de folosinta, mai ales ca o modificare statutara in sensul largirii obiectului social de activitate este oricind posibila. Din calificarea obiectului de activitate ca fiind afacerea preconizata de societate, putem retine urmatoarea serie de consecinte : (i) actele juridice neobisnuite, adica acelea care depasesc limitele intreprinderii societatii, sunt recunoscute ca fiind valabile si opozabile societatii, daca tertul cocontractant a fost de buna credinta; (ii) actele juridice neobisnuite se socotesc nule, daca tertul cocontractant cunostea ca organele societatii au depasit limitele obiectului de activitate, adica faptul ca au incalcat regula business as usual; (iii) actele juridice neobisnuite, dar ocazionale, sunt recunoscute ca fiind valabile daca au legatura cu obiectul de activitate si se incadreaza scopului statutar de activitate; (iv) actele juridice neobisnuite incheiate de societate in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii insolventei (adica, in asa-numita perioada suspecta) pot fi invalidate printr-o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului formulata de administratorul judiciar sau de lichidator, in vederea asigurarii indestularii comune a creditorilor din bunurile sau valorile externalizate prin actele juridice neobisnuite; daca aceste acte juridice neobisnuite sunt incheiate de debitor dupa deschiderea procedurii insolventei fara acordul prealabil al judecatorului sindic sau al comitetului creditorilor, ele vor fi declarate nule (pentru amanunte in legatura cu actiunea in reintregirea patrimoniului unui debitor aflat in insolventa, a se vedea Gh. Piperea, Insolventa: legea, regulile, realitatea, Bucuresti, 2008, Editura Wolters Kluwer, p. 537-553). 11. Spre deosebire de persoana fizica, care poate beneficia de toate drepturile si isi poate asuma toate obligatiile inca de la nastere (iar in unele situatii, potrivit principiului infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur, chiar inainte de nastere), avind, deci, o capacitate de folosinta nelimitata, persoana juridica are o capacitate de folosinta limitata : ea nu poate avea decit acele drepturi si nu-si

poate asuma decit acele obligatii care nu sunt rezervate prin lege persoanelor fizice. Persoanele juridice cu scop ne-patrimonial nu pot avea decit acele drepturi si obligatii care corespund scopului lor statutar de activitate. Orice act juridic care incalca aceste limite este lovit de nulitate. In teoria dreptului civil, aceasta regula este denumita principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice si incalcarea sa este analizata ca un caz de nulitate absoluta a actului juridic civil (a se vedea,
pentru amanunte, A.Pop, Gh.Beleiu, Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, Universitatea Bucuresti, 1980, p.362-365; T.Pop, Drept civil. Teoria generala, Ed.Lumina lex, 1993, p.188; G.Boroi, Drept civil. Teoria generala, Ed.All, 1997, p.183).

Persoana juridica nu are o vointa organica proprie si, de aceea, nu poate avea o capacitate de folosinta nelimitata. Nu intra sub incidenta principiului specialitatii capacitatii de folosinta faptele juridice (stricto sensu) si operatiunile materiale si nici drepturile si obligatiile civile care au ca izvor legea. Nulitatea acestora, dealtfel, nici nu poate fi conceputa. 12. Fata de reglementarea anterioara (art. 34-35 din fostul Decret nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice), Codul civil elimina limitarea generica a capacitatii juridice a persoanei juridice la scopul sau statutar, pastrind aceasta limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fara scop lucrativ. Actele juridice incheiate de persoana juridica in domeniile rezervate prin lege persoanelor fizice precum si, in cazul persoanelor juridice fara scop patrimonial, actele juridice care exced scopului legal sau statutar pentru care s-au constituit, sunt lovite de nulitate absoluta. Asociatiile si fundatiile pot, conform art. 48 din OG nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile, sa deruleze activitati economice directe sau sa isi constituie societati comerciale, veniturile ce ar putea rezulta fiind orientate tot catre realizarea scopului legal sau statutar al organizatiei, in caz contrar actele juridice aferente acestor activitati fiind lovite de nulitate. 13. Persoanele juridice aflate n dizolvare sau lichidare nu mai pot incheia acte juridice noi, ci numai acte juridice orientate catre scopul singerii personalitatii juridice a societatii. Suspendarea activitatii unei societati comerciale, mentionata in registrul comertului, este un caz de auto-limitare a capacitatii juridice a societatii, care continua sa existe, dar care nu mai functioneaza (temporar). Suspendarea activitatii societatii nu poate dura mai mult de 3 ani de la notificarea acesteia la Registrul comertului si la organele fiscale; depasirea acestui termen maxim atrage dizolvarea judecatoreasca a societatii si radierea sa. 14. Unele acte juridice sau activitati sunt permise numai anumitor forme de societate comerciala. Spre exemplu, actiuni sau obligatiuni pot emite doar societatile pe actiuni; societatea cu un singur asociat se organizeaza doar ca societate cu raspundere limitata ; o societate comerciala cu asociat unic nu poate avea ca asociat unic o alta societate cu raspundere limitata alcatuita dintr-o singura persoana. 15. Pe linga drepturile si obligatiile cu continut patrimonial la care s-a facut referire, persoana juridica poate avea si drepturi cu continut nepatrimonial, inerente personalitatii sale juridice, drepturi proprii si distincte de cele ale asociatilor : dreptul la o reputatie integra, dreptul de dispune de propria imagine si de a se opune utilizarii abuzive a acesteia, dreptul de a obtine reparatia unui prejudiciu moral, dreptul la raspuns prin presa, precum si drepturi complexe, de natura drepturilor de proprietate intelectuala, care contin si drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale. Incalcarea acestor drepturi da persoanei juridice o actiune in daune, materiale sau morale, pentru angajarea raspunderii civile delictuale a autorului faptei ilicite, dar si dreptul la celelalte mijloace de aparare a drepturilor inerente personalitatii, la care se refera art. 257 Cciv.

16. Prin legi speciale se stabilesc unele activiti care nu sunt permise liberei iniiative decit in conditii restrictive consfiintite in autorizatii sau licente de operare (productia si comercializarea de armament, producita de medicamente, activitatile de explorare si exploatare a rezervelor din minerit si energie etc.), precum si activitile ce se constituie n monopol al statului sau al unei anumite categorii de persoane juridice (bnci, societi de asigurri, societi de intermediere financiar, avocai, practicieni n insolven, notari, executori etc.). Aceste activitati trebuie autorizate de organele competente, inainte de a incepe derularea lor. Autorizarea acestor activitati este, de regula, prealabila constituirii. Cind legislatia speciala impune o asemenea autorizare prealabila, in lipsa autorizarii persoana juridica nu se poate constitui. Spre exemplu, in cazul activitatilor bancare, al celor de asigurari sau al celor aferente pietei de capital, este necesara o autorizare prealabila din partea unei autoritati de supraveghere si control (BNR, CSA, CNVM). In cazul asociatiilor sau cluburilor sportive este necesara o autorizatie din partea ministerului de resort. In cazul organismelor de gestiune colectiva a drepturilor de autor este necesar un aviz prealabil din partea Oficiul Roman pentru drepturi de autor (ORDA). In cazul societatilor de avocati cu personalitate juridica sau al societatilor de practicieni in insolventa este necesara o prealabila autorizare din partea organelor profesiei pentru oricare dintre asociati, ca membri definitivi ai acelei profesii. Pe de alta parte, in anumite situatii de incalcare a legislatiei sau de reducere a capitalurilor proprii sub limitele minime, aceste autorizatii pot fi suspendate sau retrase. Dizolvarea persoanei juridice reprezinta, implicit, o retragere a autoriatiei de derulare a activitatii. In toate aceste situatii, dreptul de a derula aceste activitati pentru care legea impune autorizarea din parte organelor competente se naste sau subzista doar in cazul in care exista (inca) autorizatia. Actele si operatiunile incheiate de persoanele juridice care nu au autorizatie pentru activitatile presupuse de acele acte sau operatiuni sunt nule. Doar persoanele juridice autorizate pot derula acele activitati, nu si alte persoane. Suntem in prezenta unui drept privativ, in virtutea caruia pot fi reprimate orice acte sau tentative de uzurpare din partea tertilor, drept similar celui pe care il confera titularitatea fondului de comert (pentru aceasta notiune, a se vedea Octavian Capatina, Dreptul concurentei comerciale. Partea generala, Bucuresti, Editura Lumina Lex, editia a II-a, 1998, p.232). Nu este vorba doar de concurenta neloiala sau de o uzurpare a fondului de comert al persoanei juridice autorizate, ci si un motiv de nulitate a actelor, la care se pot adauga alte sanctiuni aplicabile persoanelor vinovate, sanctiuni patrimoniale, contraventionale sau penale. Textul art. 207 Cciv nu se refera la autorizarea constituirii persoanei juridice de drept privat (prevazuta la art. 194 alin.1 litb) Cciv), ci la autorizarea activitatilor speciale pe care persoana juridica isi propune sa le deruleze. De aici concluzia ca o persoana juridica poate fi autorizata sa se constituie, dar nu si sa deruleze activitatile preconizate si care cad sub incidenta dispozitiiilor speciale legale care permit aceste activitati numai cu autorizatie emisa de organele competente. In orice caz, actele si operatiunile facute de fondatori in vederea constituirii persoanei juridice nu cad sub incidenta acestui text, ci a art.205 alin.3-4 Cciv. Intrucit impune nulitatea absoluta a actelor si operatiunilor efectuate fara autorizatie, art. 207 alin.2 Cciv stabileste o incapacitate speciala de folosinta a persoanei juridice, incapacitate care reprezinta o limitare a capacitatii juridice a acesteia. Limitarea are in vedere chiar si persoanele juridice de drept privat cu

scop patrimonial (pentru care art. 206 Cciv nu mai stabileste ca limita a capacitatii juridice scopul statutar al persoanei juridice). Operatiunile la care se refera art. 207 alin.2 Cciv si care sunt lovite si ele de nulitate, alaturi de actele juridice nu sunt fapte juridice, ci acte preparatorii sau acte de executare a actelor juridice. Altfel, dispozitia legala nu ar avea sens, intrucit nu se poate concepe nulitatea faptelor juridice. Persoanele care vor fi facut aceste acte sau operatiuni in lipsa autorizatiilor vor raspunde nelimitat si solidar pentru prejudiciile cauzate. Prejudiciile se pot regasi fie in patrimoniul persoanei juridice insasi, dar si in patrimoniul tertilor co-contractanti sau chiar al persoanelor juridice care sunt autorizate sa exercite acele activitati si care sunt, prin acele acte sau operatiuni, concurati ilegal de persoana juridica ne-autorizata. Si acesti din urma terti, ca si orice alta persoana interesata, pot ataca actul cu actiune in nulitate absoluta. In caz de constatare a nulitatii, repunerea in situtatia anterioara presupune restituirea prestatiilor, dar la aceasta se pot adauga si alte potentiale despagubiri. Alaturi de constatarea nulitatii, organele competente (instanta, autoritate de supraveghere si control, autoritatile din domeniul concurentei sau al protectiei consumatorului etc.) pot aplica si alte sanctiuni, de genul sanctiunilor contraventionale sau penale. De exemplu, persoana juridica ce produce alcool fara autorizatie (la negru) poate fi sanctionata contraventional sau penal si poate fi supusa unei actiuni judiciare in nulitate, cu consecinta dizolvarii, pentru exerctiul unei activitati fara autorizatie. Similar, exercitiul unei profesii pentru care cel in cauza nu este autorizat poate fi supus aceluiasi gen de sanctiuni. Autorizatiile administrative prevazute de Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitilor de nregistrare i funcionare a comercianilor nu se refera la dreptul de a derula afacerea preconizata, ci la functionarea conforma a comerciantilor. Aceste autorizatii sunt emise in vederea certificarii conformitatii locatiei, dimensiunii, organizarii, logisticii si personalului cu cerintele sanitare, sanitarveterinare, de protectie contra incendiilor si de protectie a mediului. Conformitatea cu aceste cerinte este verificata si, ulterior, certificata sau invalidata, de autoritatile competente (reunite in Biroul unic de la registrul comertului). Lipsa conformitatii poate fi remediata, insa nerespectarea termenelor legale pentru remediere determina dizolvarea de drept a persoanelor juridice comercianti si, dupa caz, radierea din registrul comertului a celorlalti comercianti. Lipsa conformitatii (constatata prin refuzul de emitere sau prin retragerea autorizatiei administrative) nu este, insa, un motiv de nulitate absoluta a actelor juridice incheiate de persoana juridica lipsita de autorizatie administrativa, intrucit : (i) Legea nr.359/2004 este o norma speciala derogatorie de la Codul civil; (ii) Legea nr.359/2004 nu stabileste o incapacitate speciala de folosinta, ci o cerinta de conformare. Cnsecina lipsei de conformitate este rspunderea contravenional a persoanei juridice - comerciant i a organelor sale, la care se pot adauga i unele consecine de ordin fiscal, ntruct sumele cheltuite n astfel de operaiuni efectuate n lipsa sau n afara autorizaiei administrative pot fi declarate drept cheltuieli nedeductibile, cu consecina majorrii impozitului pe profit. 17. De regula, o persoana juridica in curs de formare primeste liberalitati de la fondatori, in vederea legalei constituiri. Spre exemplu, fondatorii ii pot pune la dispozitie spatii in care sa isi stableasca

temporar sau definitiv sediul, printr-un comodat. La fel, bunurile mobile, logistica sau personalul necesar startului activitatii. Dar persoana juridica poate primi liberalitati nu numai pentru valabila constituire, ci si in cursul functionarii sale. In mod evident, liberalitati pot primi persoanele juridice fara scop patrimonial (scopul acestora fiind, uneori, chiar dependent de liberalitati cotizatii ale membrilor, contributia initiala a fondatorilor, donatii, sponsorizari, mecenat, voluntariat intrucit scopul lor filantropic nu se poate atinge decit cu conditia perfectarii acestor acte juridice), dar si persoanele juridice de drept public. In principiu, cu exceptarile aratate mai sus, pot primi liberalitati si societatile comerciale sau celelalte persoane juridice cu scop lucrativ.

6. Funcionarea persoanei juridice


1. Vointa persoanei juridice legal constituita este o vointa juridica. Aceasta este : (i) fie intentia calificata prin scopul de a genera, prin acte juridice, drepturi si obligatii, (ii) fie intentia prezumata de a deveni parte in raporturile juridice de raspundere pentru prejudicii rezultate din fapta proprie (raspunderea pentru culpa) sau din riscul de activitate (raspunderea obiectiva). Vointa juridica a persoanei juridice se exprima, in actele juridice, prin organele sale de administrare. Daca sunt in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, aceste acte juridice sunt considerate actele persoanei juridice insasi. Faptele juridice, licite sau ilicite, generatoare de raspundere civila, ale organelor de administrare, sunt faptele persoanei juridice insasi si obliga insasi persoana juridica, dar numai dac ele au legtur cu atribuiile sau cu scopul funciilor ncredinate. 2. Organele de administrare ale persoanei juridice sunt acele persoane fizice sau juridice care, prin lege, act de constituire sau statut, au fost desemnati sa actioneze, in raporturile cu tertii, individual sau colectiv, in numele si pe seama persoanei juridice. Se observa ca, spre deosebire de reglementarea anterioara (fostul Decret nr.31/1954), cei ce exprima vointa persoanei juridice sunt denumiti in Codul civil organe de administrare, si nu organe. Codul civil foloseste insa si : (i) o sintagma mai larga decit cea din art. 209, respectiv, pe cea organe de conducere i administrare ale persoanei juridice, la care se refera art. 212 Cciv; aceasta sintagma include si cenzorii, alaturi de administratori, directori si manageri, precum si administratorii provizorii, care suplinesc sau inlocuiesc temporar administratorii deplini; (ii) notiunea de organe, la care se refera, spre exemplu, art. 216 Cciv (relativ la nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice) si art. 220 Cciv (relativ la raspunderea organelor persoanei juridice); notiune de organ nu mai are intelesul traditional, de persoana care exprima vointa persoanei juridice, ci intelesul de element la structurii de organizare si functionare a persoanei juridice, cu atributii de decizie, de control sau deliberative (cenzorii si adunarile generale, alaturi de aceeasi administratori, directori si manageri). Este cert, insa, ca reglementarile din Codul civil relative la vointa persoanei juridice au in vedere doar elementele din structura functionala a persoanei juridice imputernicite cu atributii de decizie si de executie, dar nu si organele deliberative ale persoanei juridice de tip asociativ si nici organele de control si supraveghere, intrucit in aceste din urma organe nu se formeaza si nu se exprima vointa persoanei juridice, ci se stabilesc liniile directoare si strategice ale acesteia sau se exercita controlul, direct sau indirect, si supravegherea membrilor persoanei juridice asupra executivilor acesteia.

Adunarile generale ale membrilor persoanelor juridice de tip asociativ, spre exemplu, nu sunt organe executive, ci organe deliberative, iar cenzorii nu sunt organe de decizie, ci organe de control. Dispozitiile din Codul civil relative la organizarea si functionarea organelor deliberative sau de control ale persoanei juridice li se aplica doar cu titlu de drept comun, intrucit acestea sunt reglementate prin legi speciale. 3. Raporturile dintre persoana juridica si cei care compun organele de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului. Intrucit legea vorbeste de analogie, inseamna ca nu suntem in prezenta unor raporturi juridice de mandat propriu-zis, ci a unor raporturi jurdice analoage, similare mandatului. Pe de alta parte, prin lege, statut sau prin actul de infiintare se poate decide ca aceste raporturi juridice sa fie incadrate in alte tipare juridice. Spre exemplu, organul de administrare poate fi, in raport de persoana juridica, un salariat sau un prestator de servicii. Mandatul organelor de administrare poate sa se grefeze pe un contract de munca sau pe un alt raport juridic asimilat. In plus, in cazul in care organele de administrare sunt colective, legea sau actul constitutiv al persoanei juridice poate impune o separare de atributii in interiorul acestor organe colective : unii membri pot sa aiba atributii de reprezentare legala, altii atributii restrinse la gestiunea interna a persoanei juridice, iar altii, atributii de control si supraveghere a executivilor persoanei juridice. Spre exemplu, administratorii societatilor comerciale nu au, toti, calitatea de organe de administrare, in sensul art. 209 Cciv. Conform art. 71 si art. 142 din Legea societatilor comerciale, reprezentantul legal al societatii poate fi un administrator; dar reprezentanti legali pot fi si mai multi administratori, lucrind impreuna, precum si una sau mai multe persoane care nu au calitatea de administrator; directorul societatii poate fi, dupa caz, un administrator executiv al societatii (acesta este desemnat dintre membri consilului de administratie), un administrator delegat al societatii (un tert de consiliul de administratie, caruia consiliul i-a delegate o parte din atributiile sale) sau un membru al directoratului (in sistemul dualist, in care nu exista administratori, ci doar membri ai directoratului si membri ai consiliului de supraveghere). In societatea unipersoanala, asociatul unic este, de regula, si reprezentantul legal al societatii. Oricum, mandatul de administrator de societate comerciala nu este un mandat exclusiv contractual, ci si unul legal. Intrucit art. 209 Cciv dispune ca organele de administrare actioneaza in numele si pe seama persoanei juridice, inseamna ca este aplicabil, prin analogie, regimul juridic al mandatului cu reprezentare (deplin), dar nu si cel al diferitelor forme de mandat fara reprezentare (comision, consignatie, expeditie) si nici regimul juridic al varietatilor de mandat (intermediere, agentie). 4. Desi ne-am fi putut astepta ca, cel putin in parte, dispozitiile din Cartea a III-a (Despre bunuri), Titlul V (Administrarea bunurilor altuia), art 792-857, sa se aplice si raporturilor juridice dintre persoana juridica si organele sale de administrare, se observa ca art. 209 Cciv face referire la mandat, de unde excluderea, cel putin aparenta, a reglementarii referitoare la administrarea bunurilor. Nu numai denumirea noii institutii (administrarea bunurilor) ne-ar fi putut conduce la o astfel de concluzie, ci si faptul ca administratorul de bunuri exercita, practic, acelasi gen de atributii ca si organul de administrare al persoanei juridice : administreaza, gestioneaza, pune in valoare bunurile altei persoane, bunuri privite inclusiv ca universalitate (patrimoniu), exercitind drepturi si asumindusi obligatii in numele si pe seama proprietarului bunurilor. Optiunea legiuitorului a ramas, insa, cea traditionala, prezenta si in vechea reglementare (art. 34-36 din fostul Decret nr.31/1954), dupa care raporturile juridice dintre organele de administrare si persoana juridica sunt asimilate mandatului.

Sintagma in numele si pe seama persoanei juridice, precum si trimiterea, prin analogie, la regulile mandatului, face din organele persoanei juridice mandatari ai acesteia. Dar, ca sa existe un mandatar (sau o persoana asimilata juridic, prin analogie, mandatarului) trebuie sa existe si un mandant. De aici ar rezulta ca persoana juridica este mandant pentru organele sale de administrare. Daca ar fi asa, ar insemna ca persoana juridica ar putea sa actioneze si direct in relatiile cu tertii. Intr-adevar, incheierea de acte juridice prin mandatar este exceptia, in timp ce incheierea de acte juridice in mod direct si nemijlocit este regula ; cel putin, asa este in cazul persoanelor fizice. In mod normal, o persoana capabila din punct de vedere juridic incheie acte juridice fara intermedierea unui mandatar . Dar persoana juridica este o forma de organizare, si nu o entitate organica, cu vointa intrinseca. Pentru simplul fapt ca nu exista decit in varianta sa juridica (personalitatea morala (juridica) este o pura tehnica
juridica ; a se vedea : G.Goubeaux, Personalite morale, droit de personnes et droit de biens, in Etudes dedies a R.Roblot, L.G.D.J., 1984, p.199 ; personalitatea juridica este o fictiune, si nu o realitate ; a se vedea : Ioan Deleanu, op.cit., p.438),

vointa persoanei juridice nu se poate manifesta decit prin reprezentant. Ca o realitate juridica, si nu materiala (fizica), ca mijloc de organizare a unei colectivitati sau a unui patrimoniu in vederea producerii de efecte juridice, persoana juridica nu are o vointa organica proprie. In orice caz, persoana juridica nu este un organism, ci o forma, o abstractiune, care nu are vointa organica proprie, ci o vointa juridica. De aceea, mai potrivita ar fi fost trimiterea la textele din Codul civil relativa la administrarea bunurilor sau, dupa caz, la reprezentarea in contracte. Conform art. 1295 Cciv, puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic, fie dintr-o hotarire judecatoreasca, iar art. 1296 Cciv dispune ca un contract incheiat de reprezentant, in limitele imputernicirii, in numele reprezentatului, produce efecte direct intre reprezentat si cealalta parte contractanta. 5. Organele de administrare ale persoanei juridice aflate in proces de lichidare sunt lichidatorii. O persoana juridica aflata in procedura insolventei este reprezentata legal de organele de administrare ale persoanei juridice, daca acesteia nu i s-a ridicat dreptul de administrare. Nu este vorba de organele de administrare in functie la data deschiderii procedurii insolventei, ci de administratorul special, adica de persoana desemnata de membrii persoanei juridice debitor sa reprezinte debitorul in procedura. In lipsa desemnarii administratorului special, debitorul este reprezentat, in ce priveste drepturile sale procesuale cu caracter exorbitant (cele pe care le poate exercita in contra sau in lipsa administratorului judiciar sau a lichidatorului), de organele statutare de administrare sau de un curator numit de instanta. In orice caz, organul de administrare, administratorul special sau curatorul sunt supusi supravegherii administrarorului judiciar. Actele juridice neobisnuite (adica acelea care nu pot fi considerate curente) sunt nule, daca nu sunt aprobate in prealabil de comitetul creditorilor sau de judecatorul-sindic. Daca debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare sau daca debitorul este faliment, administratorul judiciar sau, respectiv, lichidatorul au atributia de a conduce activitatea debitorului, deci ei sunt organele de administrare ale persoanei juridice - debitor. 6. Conform art. 209 alin.1, persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Pluralul folosit de lege demonstreaza ca textul se refera nu la data constituirii persoanei juridice, ci la data constituirii organelor de administrare. De aici rezulta ca textul preconizeaza existenta unei persoane juridice fara organe de administrare. Concluzia este intarita de faptul ca art. 210 Cciv se refera la lipsa organelor de administrare. Cum persoana juridica este o forma de organizare si nu o entitate organica dotata cu vointa intrinseca, trebuie ca alte persoane sa exprime, totusi, vointa persoanei juridice in perioada in care nu exista inca sau nu mai exista organe de administrare. Art. 210 Cciv opteaza pentru fondatori sau pentru

persoanele fizice sau juridice desemnate in acest scop , adica, acela de a exercita temporar, provizoriu, functia de organ de administrare al persoanei juridice. Pe de alta parte, una dintre premisele personalitatii juridice este organizarea de sine statatoare. Inexistenta originara sau survenita a organelor de administrare a persoanei juridice poate sa ridice problema inexistentei sau disparitiei organizarii de sine statatoare, cu consecinta neutralizarii personalitatii juridice. In cazul persoanelor juridice de drept public, organele de administrare sunt, de regula, singurele elemente din structura organizatorica a acestora, dar lipsa organelor persoanei juridice de drept public este putin probabila. In cazul persoanelor juridice instrumentalizate de fondatori (spre exemplu, societati vehicul special din cadrul grupului de societati), clonarea organelor de administrare ale fondatorilor cu organele de administrare ale persoanei juridice vehicul special este nu numai posibila, ci chiar frecventa in practica, iar o astfel de dedublare echivaleaza cu lipsa organelor de administrare ale persoanei juridice vehicul special. In orice caz, persoanele juridice de tip asociativ nu au in structura lor organica si functionala doar organe de administrare, ci si organe deliberative (cum ar fi adunarea generala a asociatilor) si organe de control si supraveghere (cum ar fi consiliul de supraveghere in societatile pe actiuni care au adoptat sistemul dualist de administrare sau cenzorii ori auditorii interni). Asadar, nu in toate cazurile organele de administrare epuizeaza sfera notiunii de organizare de sine statatoare si, de aceea, lipsa organelor de administrare nu echivaleaza cu lipsa organizarii de sine statatoare. Este evident ca, in practica, in cazul persoanelor juridice de drept privat, al caror act constitutiv este supus, in mod invariabil, autorizarii, lipsa organelor de administrare din actul constitutiv duce la imposibilitatea autorizarii si, deci, la imposibilitatea constituirii persoanei juridice. Dar exista, totusi, persoane juridice care nu sunt supuse autorizarii sau care nu sunt obligate sa isi desemneze organe de administrare, acestea fiind suplinite de membrii sau asociati. Cazul cel mai frecvent in practica este cel al societatii comerciale unipersonale care, de regula, nu are organ deliberativ si nici administrator, decizia concentrindu-se la nivelul asociatului unic. In consecinta dispozitiilor art. 209 si 210 Cciv, putem admite ca drepturile si obligatiile persoanei juridice care nu are inca sau nu mai are organe de administrare se exercita si, respectiv, se indeplinesc, de fondatorii persoanei juridice sau de persoanele fizice sau juridice desemnate in acest scop. Ei pot fi calificati drept organe provizorii de administrare. In unele cazuri, insasi legea dispune ca, in lipsa de organe de administrare, acestea sunt suplinite de membrii persoanei juridice. Spre exemplu, in materie de contract de societate, art. 1913 alin.3 Cciv prezuma ca, in lipsa de administratori, asociatii au mandat tacit reciproc de a administra afacerile societatii, unul pentru altul, dar in interesul societatii. Textul este aplicabil si societatii cu personalitate juridica. De altfel, actele juridice ale entitatii aflate in curs de dobindire a personalitatii juridice se incheie prin fondatori, urmind ca acestea sa se consolideze in persoana fondatorilor, in caz de esec al constituirii, sau sa treaca in patrimoniul persoanei juridice care s-a constituit (reguli prevazute de art. 205 Cciv relative la personalitatea juridica anticipata). Regula dupa care, pina la data constituirii organelor de administrare, drepturile se exercita si obligatiile sunt asumate prin fondatori sau persoanele desemnate in acest scop, este valabila si in cazul in care au fost constituite organele de administrare, dar acestea nu mai exista. Daca toti administratorii isi pierd calitatea, din varii motive, atunci persoana juridica va fi reprezentata de

fondatori sau de persoanele desemnate in acest sens. In societatile cu sau fara personalitate juridica, aceste persoane desemnate sunt prezumate a fi asociatii, oricare dintre ei. 7. Actele juridice incheiate de fondatori sau de persoanelor desemnate, pentru infiintarea persoanei juridice, dar cu depasirea puterilor conferite, precum si actele incheiate de alte persoane nedesemnate, obliga persoana juridica doar in conditiile gestiunii de afaceri. Aceste acte pot fi preluate sau nu de persoana juridica. In caz de ne-preluare sau daca persoana juridica nu se infiinteaza, cel care contracteaza pentru persoana juridica ramine personal obligat fata de terti. Prin contractul cu tertul, totusi, acesta poate fi exonerat de raspundere. In ipoteza unei gestiuni de afaceri, geratul trebuie sa existe la data gestiunii. Gestiunea de afaceri este similara mandatului. Cu exceptia faptului ca nu pre-exista o vointa expresa de reprezentare a geratului de catre gerant, raporturile dintre acestia sunt similare mandatului, mai ales ca actele juridice incheiate de gerat in numele gerantului pot fi ratificate de gerat. Or, textul legal se refera si la entitatea aflata in curs de dobindire a personalitatii juridice, si nu numai la o persoana juridica contituita, dar care nu are inca sau nu mai are organe de administrare. In acest caz am putea spune ca regulile de la gestiunea de afaceri se aplica prin asemanare, si nu pentru ca am fi in prezenta unei reale gestiuni de afaceri. 8. Nu pot fi membri ai organelor de administrare persoanele incapabile, cei decazuti din dreptul de a fi intr-o astfel de pozitie intrucit sunt lipsiti de onorabilitate (de exemplu, cei la care se refera art. 6 din Legea societatilor comerciale si care nu pot fi fondatori sau administrator de societati intrucit au fost condamnati penal pentru infractiuni economice sau au determinat voluntar falimentul unei persoane juridice), precum si cei declarati incompatibili prin lege (de exemplu, demnitarii la care se refera Legea nr. 161/2003, titlul IV, avocatii sau notarii) sau prin actul de constituire. Capacitatea deplina de exercitiu a persoanei fizice ce urmeaza sa faca parte din organele de administrare ale persoanei juridice se justifica, in principal, prin faptul ca acesta incheie atat acte de administrare si conservare a bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, cat si acte de dispozitie cu privire la acestea. In privinta organelor de control, capacitatea de exercitiu deplina a persoanelor care fac parte din aceste organe este necesara intrucit ele controleaza si supravegheaza organele de administrare. O persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa nu ar putea, de aceea, sa exercite astfel de functii. Sunt incapabili (lipsiti de capacitatea de exercitiu, adica de a face acte juridice in nume propriu), minorii sub 14 ani si interzisii judecatoreste. Tot incapabili, in sensul art. 211 Cciv, sunt si cei cu capacitatea de exercitiu restrinsa, caci acestia nu pot face acte de dispozitie decat cu incuviintarea reprezentantului legal si cu autorizarea prealabila a autoritatii tutelare, ceea ce este de neconceput in cazul unor persoane juridice, care incheie o multitudine de acte juridice. In privinta persoanelor juridice care ar urma sa faca parte din organele de administrare sau de control ale unei alte persoane juridice nu se pune problema incapacitatii, incompabilitatii sau a lipsei de onorabilitate. Persoana juridica legal constituita are capacitate juridica. Ea nu poate fi subiectul unei norme legale ce impune o incompatibilitate si este onorabila in sine. Cazurile in care insasi capacitatea juridica a persoanei juridice este limitata (persoanele juridice non-profit nu pot fi membri

in organele de administrare sau control daca acest gen de activitate nu este prevazut in actul lor constitutiv ; persoanele juridice supuse unei masuri preventive penale sau chiar sanctionate cu pedeapsa penala complementara a suspendarii activitatii sau a dizolvarii) opresc, totusi, persoana juridica de la exercitiul unei asemenea functii, dar nu pentru ca am fi in prezenta unei incompatibilitati, incapacitati sau ne-onorabilitati, ci a unei limitari a capacitatii juridice. Actul juridic incheiat de persoanele incapabile, neonorabile sau incompatibile, ca organe de administrare ale persoanei juridice, este anulabil doar daca s-a produs o vatamare si nu pentru simplul fapt al incapacitatii, incompatibilitatii sau al lipsei de onorabilitate. Intrebarea pe care textul legal o suscita este : cine poate invoca vatamarea, persoana juridica insasi sau co-contractantul, victima a vatamarii? Codul civil stabileste principiul dupa care nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana ale carei interese ii sunt protejate de normele legale ce stabilesc sanctiunea nulitatii relative. In cazul analizat este vorba de normele cu privire la aceste restrictii. In aceasta situatie pot fi atit co-contractantii persoanei juridice, cit si persoana juridica insasi, precum si membrii acestia care nu au determinat numirea in functie, in ciuda acestor restrictii. In mod evident, nu vor putea invoca aceasta nulitate cei care nu pot proba o vatamare si nici cei care au determinat numirea ilegala (in acest caz, ar insemna sa se admita a se invoca propria turpitudine, ceea ce incalca principiile nulitatii). Pe de alta parte, desemnarea in functie, cu incalcarea acestor restrictii este, cel putin in cazul persoanelor juridice de drept privat, al caror act constitutiv este supus autorizarii, practic imposibila, intrucit in instanta sau la registrul comertului s-ar refuza autorizarea si, implicit, inregistrarea pentru acest motiv. Desigur ca, neexistind un registru public al sanctiunilor penale de natura celor care atrag lipsa de onorabilitate si ne-existind un sistem transparent de incompatibilitati, numirile facute cu incalcarea acestor restrictii ar putea trece neobservate, mai ales in cazul operatorilor economici de stat (dar si al altor persoane juridice de drept public), unde se numesc, uneori, demnitari sau functionari publici in functia de organe de administrare sau de control si care s-ar putea afla in stare de incompatibilitate sau de lipsa de onorabilitate ne-descoperite. Regulile relative la incapacitate si la incompatibilitate se refera si la persoanele care exercita functii de control, spre exemplu, la membri in consiliul de administratie al unei societati pe actiuni care a ales sistemul unitar de administrare, membri care nu au atributii executive, membrii in consiliul de supraveghere (sistemul dualist), la cenzori si la auditori. 9. Pentru a desemna purtatorii vointei juridice a entitatii cu personalitate juridica pe care o denumim, indeobste, persoana juridica, art. 212 Cciv se refera la organele de conducere si administrare, desi art. 209 Cciv se refera la organele de administrare ale aceleiasi persoane juridice, Nu exista, desigur, o diferenta semnificativa intre cele doua sintagme legale. Totusi, interpretind textul legal in sensul in care sa se aplice, si nu in sensul in care sa nu se aplice, am putea concluziona ca art. 212 Cciv se refera la organele de conducere ale persoanei juridice, altele decit organele de administrare (incluzind, spre exemplu, cenzorii), sau la organele de conducere care suplinesc sau inlocuiesc organele de administrare (incluzind, spre exemplu, persoanele care provizoriu exercita vointa persoanei juridice, in lipsa sau in locul organelor de administrare). Astfel de situatii pot fi decelate in cazul persoanelor juridice de tip non-asociativ (societati unipersonale, regii autonome) si in cazul persoanelor juridice de drept public, precum si in societatile mici, familiale sau profesionale, in care nu se desemneaza administratori. Organele de conducere in aceste cazuri nu sunt administratori, deci nu pot fi denumite organe de administrare. In societatea unipersonala, asociatul unic cumuleaza calitatea de administrator cu cea de asociat (dar, in acest caz, nu mai vorbim de organe colegiale de conducere, ci de organ unipersonal de conducere). In societatile mici, fara administratori, conducerea

se exercita fie in mod individual de fiecare asociat, care este prezumat ca actioneaza in numele si pe seama persoanei juridice dar si in numele celorlalti, fie in mod colectiv, intr-o adunare generala, mai mult sau mai putin formala. 10. Daca organele de administrare ale persoanei juridice sunt entitati colective si in actul constitutiv nu s-a decis ca fiecare dintre membri sa poata actiona separat, atunci deciziile si hotaririle acestor organe colegiale de conducere se supun regulilor relative la conducerea si administrarea colectiva. In baza principiului majoritatii, aceste decizii sau hotariri sunt obligatorii si pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat impotriva, cu conditia ca aceste hotariri sau decizii sa fi fost luate in conditiile legii, actului de constituire sau statutului persoanei juridice. Desigur ca nu se pune problema majoritatii in cazul in care organul de administrare al persoanei juridice este unipersonal (administrator unic, director, conducator ale persoanei juridice etc.). Deciziile si hotaririle organelor colegiale de administrare si conducere sunt valabile si opozabile, inclusiv membrilor persoanei juridice, din momentul trecerii lor in registrul de sedinte si deliberari. Daca au ca efect modificarea actelor constitutive ale persoanei juridice, pentru valabilitate si opozabilitate fata de terti, aceste decizii sau hotariri trebuie inregistrate in registre publice (registrul comertului, registrul de asociatii si fundatii etc.). Fata de terti, aceste hotariri sau decizii au efecte de la data publicarii lor, in afara de cazurile in care persoana juridica face dovada ca tertii le-au cunoscut pe alta cale (spre exemplu, prin comunicare sau infatisare, ori prin publicare pe internet). Publicarea poate insemna inregistrarea in registre publice, publicarea pe paginile de internet ale persoanei juridice sau ale organismelor ori autoritatilor de control si supraveghere, in ziare de larga raspindire etc. Principiul obligativitatii hotaririlor si deciziilor organelor de administrare se refera atit la membrii organelor colegiale de administrare, cit si la membrii persoanei juridice. Cu toate acestea, daca exista motive de nulitate absoluta, aceste acte pot fi atacate in justitie de membri persoanei juridice. pe de alta parte, in societatile pe actiuni, deciziile si hotaririle organelor de conducere ai administrare pot fi anulate de adunarea generala a asociatilor. Mai mult chiar, o hotarire a adunarii generale a asociatilor care refuza sa cenzureze o astfel de hotarire sau decizie, considerata ilegala sau nestatutara, poate fi atacata, la rindul sau, cu actiune in anulare sau nulitate, mai ales in cazul in care o astfel de decizie duce la modificarea actului constitutiv. 11. In cazul persoanelor juridice cu mai multi membri, precum si in cazul persoanelor juridice de drept public, organele de conducere si de administrare sunt persoanele cu putere de decizie in structura functionala a persoanei juridice. Adunarile generale ale membrilor entitatilor de tip asociativ nu sunt organe de conducere si administrare, ci organe deliberative, unde sunt controlati administratorii si se stabileste strategia activitatii persoanei juridice, pe baza propunerilor administratorilor. Adunarile generale nu formeaza si nu exprima vointa persoanei juridice, ci vointa membrilor persoanei juridice. Vointa si interesele persoanei juridice se exprima si, respectiv, se urmaresc, de organele de administrare. De aceea, dispozitiile art. 212 Cciv nu sunt aplicabile actelor (hotaririlor) organelor deliberative ale persoanei juridice. Putem, totusi, sa consideram, ca art. 212 Cciv se aplica si in cazul societatii un singur asociat, in cazul careia, de regula, asociatul cumuleaza si calitatea de administrator al societatii 12. Modul de lucru al organelor colegiale de administrare este colectiv si organizat. Astfel : (i) exista un presedinte si doi sau mai multi membri ordinari; (ii) sedintele sunt periodice; in cazul societatilor comerciale pe actiuni, sedintele sunt trimestriale; (iii) convocarea se face, de regula, de presedintele

organului colegial; (iv) secretariatul sedintelor este in responabilitatea presedintelui; (v) la sedinte pot fi invitati si directorii sau, dupa caz, membrii directoratul; la fel, pot fi invitati auditorii interni, directorii de specialitate sau reprezentantul salariatilor; (vi) regulile dupa care se desfasoara sedintele sunt stabilite, in principal, prin statut sau prin regulamentul de ordine interioara; unele chestiuni care intereseaza actionarii sau tertii sunt reglementate chiar in lege. In schimb, modul de lucru al directorilor este, de regula, individual. In mod exceptional, directoratul (intr-o societate pe actiuni care a ales sstemul dualist de administrare) poate fi obligat sa lucreze si in colectiv. Daca directoratul este constituit din mai mult de doua persoane, exista chiar si un presedinte al directoratului. 13. Organele de administrare ale persoanei juridice au obligatia de fidelitate fata de aceasta, fiind tinute sa actioneze permanent in interesul persoanei juridice ca un bonus pater familias, cu prudenta si diligenta cerute unui bun proprietar. Desi nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, organele de administrare ale persoani juridice sunt tinute sa se comporte ca si cind ar fi. Ceea ce impune textul este nu o proprietate indirecta a organelor de administrare asupra bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, ci o raspundere agravata a acestora pentru toate eventualele prejudicii aduse persoanei juridice de modul in care sunt gestionate afacerile sau activitatile nonprofit ale acesteia. Riscul presupus de intreprinderea persoanei juridice este, practic, riscul asumat de membrii organelor de administrare. Membrii acestor organe trebuie sa fie profesionisti ai riscului. Ei nu pot incheia acte juridice sau nu se pot antrena in afaceri cu persoana juridica daca interesele lor personale (sau interesele unor terti) sunt in conflict cu interesele persoanei juridice. In cazul n care i ncalc obligaia de loialitate, organul de administrare nu numai ca raspunde patrimonial pentru acoperirea prejudiciului cauzat, dar el se expune si unor sanciuni penale, precum si revocarii din functie. Neobservarea ori deturnarea interesului societatii comerciale, spre exemplu, provoaca raspunderea patrimoniala sau penala a administratorului mai ales in cazul in care societatea este in insolventa. 14. Textul art. 213 Cciv transpune in planul generic al obligatiilor organelor de administrare ale persoanei juridice obligatia de fidelitate care era dj impusa, in dreptul nostru, administratorilor de societati comerciale. Asa cum rezulta din art. 1441 din Legea societatilor comerciale, membrii consiliului de administratie isi vor exercita mandatul cu prudenta si diligenta unui bun proprietar, in interesul societatii (care este persoana juridica). Asadar, administratorul societatii comerciale si, prin extrapolarea permisa de art. 213 Cciv, organul de administrare al persoanei juridice are obligaia esentiala de a urmri interesul persoanei juridice. Administratorul isi va exercita functia (asimilata cu mandatul) cu loialitate si nu va divulga informatiile confidentiale si secretele comerciale ale societatii, atit in timpul mandatului, cit si dupa expirarea acestuia (art.1441 alin.4-5 LSC, regula aplicabila, de asemenea, si directorilor si membrilor in consiliul de supraveghere). 15. Dar obligatia de prudenta si diligenta nu este incalcata daca in momentul luarii unei decizii de afaceri administratorul este in mod rezonabil indreptatit sa considere ca actioneaza in interesul societatii si pe baza unor informatii adecvate. Aceasta exonerare de raspundere se aplica administratorilor, directorilor (art. 152 din Legea societatilor comerciale), membrilor directoratului (art. 1532 alin.6), precum si membrilor consiliului de supraveghere (1538 alin.3), dar si, in mod generic, tuturor organelor de administrare ale persoanei juridice, rin extrapolarea pe care o permite art. 213 Cciv. Legea nu ofer dect protecie contra neglijenei i fraudei organelor de administrare. Acionarii si, prin extrapolare, membrii tuturor persoanelor juridice nu sunt aprai de riscurile

inerente ale afacerilor persoanei juridice. ntr-adevr, regula discernmntului n afaceri (business judjement rule, ii exonereaza de raspundere pe membrii consiliului de administratie daca esecul sau prejudicul nu sunt consecintele incompetentei sau fraudei. Insuccesul unei afaceri nu este, neaprat, consecina unei actiuni sau judeci neglijente ori frauduloase a organelor de administrare ale persoanei juridice. In orice afacere, riscul inerent poate transforma deciziile luate cu bun-credin n eecuri. Daca discernmntul organelor de administrare nu este afectat de o miz personal, iar membrii acestor organe sunt informai corespunztor n legtur cu natura afacerii i sunt convini c hotrrile sunt luate n interesul persoanei juridice, atunci ei sunt exonerati de raspundere. Testul bussines judgement rule presupune ca deciziile luate cu celeritate, pe baza unor informatii rezonabile, nu atrag raspunderea organelor de administrare, oricat de mare ar fi prejudiciul suferit de persoana juridica. Testul bussines judgement rule este, de fapt, varianta americana, atenuata, a regulii bonus pater familias. 16. Membrii organelor de administrare ale persoanei juridice au, in mod individual, obligatia de a prezerva liniile de demarcatie juridica intre patrimoniul persoanei juridice si propriile patrimonii si de a asigura delimitarea precisa intre acestea. In caz contrar ei ar crea o confuzie de patrimonii care ar atenta la insasi fiinta persoanei juridice. Ca si in cazul in care separatia de patrimonii este incalcata de fondatorii, membrii sau asociatii persoanei juridice, si in cazul in care membrii organelor de administrare incalca separatia de patrimonii, se ajunge la o confuzie de patrimonii, cu consecinta raspunderii directe si personale a celui care a creat confuzia de patrimonii, in detrimentul separatiei de patrimonii, raspundere care se angajeaza pentru datoriile persoanei juridice. De altfel, de regula, membrul dominant al persoanei juridice (actionarul majoritar sau unic, de exemplu) intruneste si calitatea de administrator unic sau de membru dominant de iure sau de facto al organelor de administrare ale persoanei juridice, din aceasta pozitie putind fi tentat sa incalce aceste linii de demarcatie juridica sau sa le faca fictive. Asadar, membrii organelor de administrare ai persoanei juridice vor putea fi urmariti de creditorii persoanei juridice ca si cind acestia ar fi creditorii personali ai membrilor organelor de administrare ai persoanei juridice. Daca insasi persoana juridica devine fictiva (falsa) in urmarea confuziei de patrimonii, toate datoriile persoanei juridice, de natura contractuala sau delictuala, vor putea fi considerate datorii personale ale membrului organelor de administrare care a determinat confuzia de patrimonii. Practic, in aceasta situatie, afacerea sau activitatea non-profit a persoanei juridice este deturnata intr-o afacere a membrului organelor de administrare ale persoanei juridice, culpabil de incalcarea separatiei de patrimonii. Acest membru este beneficiarul real al afacerii, ceea ce poate atrage consecinte penale (spre exemplu, pentru spalare de bani sau finantare de activitati teroriste sub masca unor persoane juridice), dar si consecinte patrimoniale sau nepatrimoniale (cel in cauza va putea fi considerat drept comerciant de facto si, in aceasta calitate, va putea fi supus unei proceduri simplificate de faliment, cu consecinta lichidarii patrimoniului personal, dar si a excluderii din relatiile de afaceri, cu titlu de decadere din dreptul de a mai fi fondator sau conducator de persoane juridice). Daca, totusi, confuzia de patrimonii nu releva o persoana juridica falsa in intregime, ci numai partial, adica doar in raport de contractantii sau victimele prejudiciilor generate de incalcarea ocazionala a separatiei de patrimonii, atunci, dupa optiunea persoanei de buna credinta interesata, se va putea antrena raspunderea persoanei juridice, alaturi sau in solidar cu membrul organelor de administrare

culpabil de incalcarea separatiei de patrimonii sau raspunderea acestuia din urma, calitatea de subiect de drept a persoanei juridice folosita ca paravan pentru afacerile acestuia fiind inopozabila (art. 193 alin.2 Cciv). 17. In virtutea obligatiei de pastrare a separatiei de patrimonii, membrii organelor de administrare ale persoanei juridice nu pot folosi in profitul ori in interesul lor personal sau al unor terti bunurile persoanei juridice. Este o reflectare in planul generic, al persoanei juridice, reglementata de Codul civil, a unor reguli sau solutii aplicabile in materie de societati comerciale. Fata de reglementarea din Legea societatilor comerciale a acestei interdictii, Codul civil introduce, insa, o noutate : alaturi de bunuri, sunt incluse in sfera interdictiei si informatiile pe care membrii organelor de administrare le-ar dobindi in exercitiul functiei lor. Aceste informatii, de altfel, mai ales in societatile comerciale, inseamna bunuri, ele avind valoare intrinseca. Dar Codul civil omite sa se refere la creditul persoanei juridice. In Legea societatilor comerciale, folosirea bunurilor sau a creditului societatii nu numai ca este interzisa, dar este considerata chiar infractiune. Desigur ca, fiind vorba de o interdictie, ea nu se poate extinde prin analogie. Asadar, folosirea in interes personal sau al unui tert a creditului persoanei juridice, alta decit o societate comerciala, nu este interzisa de textul art. 214 Cciv, desi o astfel de folosire ar putea veni in conflict cu obligatia de fidelitate (de urmarire a interesului persoanei juridice) sau ar putea cadea sub incidenta art. 215 Cciv relativ la contrarietatea de interese. In orice caz, incriminarea din Legea societatilor comerciale a acestei fapte de abuz de bunurile sau de creditul societatii nu se poate extinde la toate persoanele juridice, intrucit s-ar incalca principiul legalitatii incriminarii. Prin exceptie, folosirea bunurilor persoanei juridice sau a informatiilor pe care membrii organelor de administrare le obtin in exerctiul functiei lor poate fi expres autorizata de catre cei care i-au numit (constituentul, fondatorii, membrii majoritari ai persoanei juridice etc.). Intrucit acordul de folosire este dat de cei care i-au numit, inseamna ca acei membri ai persoanei juridice care nu au numit membrii organelor de administrare pot contesta acest accord, fie in adunarile generale, pe considerente de oportunitate, fie in justitie, pe considerente de legalitate. In mod evident, interdictia nu se refera decit la folosirea bunurilor sau a informatiilor in interes personal sau in interesul unor terti, nu si la folosirea acestor bunuri sau informatii in interesul insasi al persoanei juridice. Spre exemplu, logistica persoanei juridice (spatii de birouri, masini, tehnica de calcul, retele de comunicatii), informatiile relative persoana juridica sau la activitatea sa (cele folosite pe reclama, de exemplu), nu sunt folosite de membrii persoanei juridice in interes personal, ci in interesul persoanei juridice. Pe de alta parte, este evident ca, daca un conducator de institutie publica foloseste, spre exemplu, un elicopter din dotarea institutiei pentru deplasari in interes personal sau electoral, atunci interdictia este pe deplina aplicabila. 18. Din art. 214 alin.1 Cciv rezulta ca obligatia de asigurare a separatiei de patrimonii ii are in vedere pe membrii organelor de administrare, priviti in mod individual, intrucit textul legal nu se refera la organele de administrare, ci la membrii acestora. Se poate ridica problema de a sti daca exista o astfel de obligatie si la nivelul colectivitatii organelor de administrare, mai prcis daca membrii acestei colectivitati, in mod solidar, sunt datori sa asigure separatia de patrimonii in raport de patrimoniul

personal, dar si in raport de patrimoniul celorlalti membri ai organelor de administrare. Asadar, au toti ceilalti membri obligatia solidara de a interveni pentru a opri confuzia patrimoniului persoanei juridice cu patrimoniul unuia dintre ei, care isi aproprie prin incalcarea separatiei de patrimonii bunurile si informatiile persoanei juridice? Raspunsul afirmativ poate fi fundament pe obligatia de fidelitate fata de perspana juridica. Este evident ca nu e in interesul persoanei juridice sa se confunde patrimoniul sau cu al unuia dintre membrii organului sau de administrare. De aceea, toti ceilalti membri ai organului de administrare sunt datori, in mod colectiv, sa se opuna la confuziunea de patrimonii. In caz de omisiune, ei sunt responsabili alaturi de acel membru al organului de administrare care a creat confuziunea, in aceleasi coordonate cu acesta. 19. Actele juridice in care este parte persoana juridica si in care un membru al organelor de administrare sau o persoana apropiata acestuia (sot, ruda apropiata, afin) are un interes, sunt anulabile, cu conditia intrunirii a trei conditii cumulative: (i) actele juridice sa se fi incheiat in frauda intereselor persoanei juridice; (ii) actele juridice sa se fi incheiat de un membru interesat al persoanei juridice; (iii) tertul co-contractant sa fi cunoscut sau fi avut obligatia de cunoaste faptul ca membrul persoanei juridice care a incheiat actele juridice in numele si pe seama persoanei juridice este interesat si ca actul juridic fraudeaza interesele persoanei juridice. In privinta primei conditii, este de precizat ca nu este vorba de o simpla contrarietate de interese, asa cum ar indica denumirea marginala a art. 215 Cciv, ci de un conflict de interese care se ridica la nivelul de gravitate al fraudei la adresa intereselor persoanei juridice. Daca actul juridic a fost incheiat in numele si pe seama persoanei juridice de un alt membru al organelor de administrare decit membrul interesat, atunci actul juridic in cauza nu este anulabil. Cu toate acestea, ne putem intreba daca nu cumva un membru al organelor de conducere care il substituie pe cel interesat in incheirea actului este dependent (sau insuficient de independent) in asemenea masura de cel interesat incit sa nu poata urmari cu prioritate interesul persoanei juridice, in dauna interesului colegului sau, interesat in incheierea actului. Un director general, contractant in nume propriu, cu societatea comerciala pe care o conduce, nu va avea in directorul general-adjunct un partener de negociere a contractului, ci un subordonat care il va substitui in mod formal, doar pentru a salva aparentele. Un astfel de act ar putea fi simulat. Pentru a rezista unei actiuni in anulare, un astfel de act ar trebui sa releve conditii contractuale aplicate directorului general la acelasi nivel de severitate cu cele practicate in mod curent pe piata (pret, dobinda, termene de plata, conditii favorabile sau facilitate, clauze de neraspundere etc.). In privinta celei de-a treia conditii, observam ca sanctiunea intervine doar in cazul in care tertul este participant la frauda, cunoscind sau trebuind sa cunoasca faptul ca actul juridic se incheie in frauda intereselor persoanei juridice, cu o persoana interesata. Sanctiunea nu este aplicabila si in cazul tertului de buna credinta, ceea ce inseamna ca frauda organului de administrare ar putea ramine nesanctionata in acest caz. Dincolo de limitele stricte ale sanctiunii pentru contrarietatea de interese, este evident ca actele juridice care sunt incheiate in frauda intereselor persoanei juridice releva incalcarea obligatiei de fidelitate pe care organul de administrare o are fata de persoana juridica. Interesul prioritar al persoanei juridice este ignorant sau pus in umbra de interesul personal al organului de administrare si, de aceea, sanctiunea care ar trebui sa intervina ar trebuie sa fie nulitatea absoluta pentru lipsa de cauza sau cauza ilicita.

20. Considerind interesul persoanei juridice drept cauza (scopul) actului juridic incheiat de organul de administrare, ar urma ca acest act juridic, ncheiat cu nerespectarea interesului persoanei juridice, sa fie sanctionat cu nulitatea absolut, dat fiind c un astfel de act este lipsit de cauz. Deoarece organele de administrare nu incheie in nume propriu actele juridice ce tin de activitatea persoanei juridice, ci pe seama persoanei juridice, el fiind asimilat unui mandatar, inseamna ca scopul acestor operatiuni il reprezinta satisfacerea intereselor persoanei juridice. Cand acest scop al actului juridic nu exista, este fals, ilicit sau imoral, sua atunci cind interesul persoanei juridice este deturnat in interesul propriu al organului de administrare ori incalcat, actul juridic astfel incheiat este nul. Codul civil analizeaza cauza actului juridic civil ca o conditie de valabilitate a acestuia. Cauza reprezinta scopul urmarit de partile actului juridic la incheierea acestuia (cauza finalis), mai precis motivul determinant al incheierii actului juridic, care se refera fie la insusirile unei prestatii, fie la calitatile unei persoane, cand e vorba de un contract cu caracter intuitu personae. Spre deosebire de scopul imediat (cauza proxima) al obligatiei, care este general si tipic pentru diferitele categorii de acte juridice, scopul mediat (cauza remota), adica motivul determinant al incheierii contractului, este concret si variabil, in functie de interesele partilor actului juridic civil. Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, ilicita sau imorala este nula. Cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice ; nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri. Ori de cate ori, cu toate aparentele unei legaturi obligationale, judecatorul va constata, dintr-o analiza a finalitatii (scopului) actului juridic, ca debitorul (in cazul analizat, persoana juridica) s-a obligat fara cauza, fara scop, obligatia va fi privata de efecte juridice. In doctrina interbelica s-a observat ca unele hotarari ale adunarilor generale ale actionarilor societatilor comerciale respecta prescriptiile legale sau statutare, dar sunt in vadita contradictie cu interesele sociale, fiind impuse, spre exemplu, de administratorii care controleaza, prin voturile lor sau prin influenta asupra actionarilor, adunarile generale si fiind orientate in acest fel catre ratificarea unor acte sau operatiuni si, mai mult, catre refuzul actionarii in raspundere a administratorilor, desi acestia vor fi actionat contrar intereselor sociale, in interes propriu. S-a admis ca astfel de decizii sunt nule, apelandu-se pentru aceasta solutie, prin analogie, la teoria deturnarii de putere din dreptul administrativ (G. Galasescu-Pyk, Aplicarea excesului de putere in materie de societati anonime, Revista de drept comercial
1934, p.588, citat in Codul comercial comentat, Ministerul Justitiei 1946, reeditat de Ed. Tribuna, Craiova, 1995, nota 6 de sub art.230 C.com.). Conform acestei teorii, puterea pe care o are o autoritate administrativa trebuie

sa fie utilizata in vederea scopului pentru care i-a fost conferita. Daca puterea nu este utilizata in acest scop, legea nu mai este respectata in spiritul ei. Aceeasi este situatia si in cazul in care votul in adunarea generala a fost deturnat de la menirea sa esentiala. Daca nu s-au urmarit interesele societatii, decizia nu mai respecta scopul voit de legiuitor si ea poate fi anulata, cu consecinta ca nulitatea pentru lipsa, falsitatea sau ilicietatea unui act juridic incheiat de administrator incalcand interesul social nu poate fi acoperita nici macar prin confirmarea operatiunii in adunarea generala. Intrucat conventia este valabila chiar si cind cauza nu este expresa, cauza fiind prezumata pana la proba contrarie, inseamna ca cel ce are interes sa rastoarne aceasta prezumtie trebuie sa faca dovada incalcarii sau deturnarii interesului social, adica a nelegalitatii sau imoralitatii cauzei. Conform regulilor regimului juridic al nulitatii absolute, oricine are interes, poate invoca nulitatea absoluta. Dar acest interes trebuie sa fie legal proteguit pentru a putea fi aparat, nascut si actual. Din acest punct de vedere, interesul, ca element al actiunii civile, nu trebuie confundat cu interesul persoanei juridice. Instanta, in fata unei actiuni in constatarea nulitatii absolute a unui act juridic incheiat de organul de administrare cu incalcarea interesului persoanei juridice are sarcina dificila de a stabili si circumscrie acest interes, pentru a putea trece la constatarea nulitatii pentru cauza ilicita a actului juridic. In esenta, definirea interesului persoanei juridice ofera si solutia la problema existentei, legalitatii si moralitatii cauzei actului juridic. In societatile comerciale cotate, in care gradul de dispersie a actiunilor este ridicat, actionarii sunt mai mult investitori in actiuni decit asociati. In plus, in general,

in societatile comerciale moderne, mai ales in societatile pe actiuni mari, sunt interesati ca firma sa fie rentabila actionarii, creditorii sociali (banci, obligatari, alti investitori in valori mobiliare emise de societate, furnizori, achizitori), salariatii, statul si comunitatile locale, intrucat fiecare dintre acestia, intr-o masura mai mica sau mai mare, au facut o investitie ireversibila (fie si partial) in firma. Aceste persoane sunt denumite, in teoria guvernarii corporatiste, actionari indirecti (stakeholders, intr-o oarecare opozitie cu shareholders, adica cei care impart in mod indirect versus cei care impart in mod direct riscul intreprinderii soceitatii). Administrarea si conducerea societatilor comerciale reprezinta structura organizatorica prin care societatea reprezinta si serveste interesele investitorilor. In principiu, interesul social este circumscris la nivelul asociatilor (actionarilor), acesta manifestandu-se in adunarea generala. Cum hotaririle in AGA se iau cu votul majoritatii, inseamna ca, in linii esentiale, interesul societatii este interesul actionarului majoritar. Principiul majoritatii nu trebuie, insa, folosit de actionarii care controleaza societatea pentru a-i expropria pe actionarii minoritari de actiunile lor ori pentru a le crea prejudicii, de unde concluzia caracterului mult mai complex al notiunii de interes al societatii, care trebuie inteles in sensul de interes colectiv al actionarilor (shareholders) si al actionarilor indirecti (stakeholders). 21. In cazul in care organele de administrare ale persoanei juridice sunt colegiale (sunt compuse din 2 sau mai multe persoane), acel membru al organelor de conducere care se afla interesat personal la incheierea actului juridic cu persoana juridica va trebui sa anunte interesul sau, adica sa instiinteze persoana juridica de acest interes personal si sa se abtina de la orice deliberare in legatura cu acel act. In caz contrar, el va fi obligat sa suporte daunele cauzate persoanei juridice, daca fara votul sau nu sar fi obtinut majoritatea ceruta (pentru decizia de incheia actul juridic). Daca tertul a incheiat actul juridic cunoscind contrarietatea de interese si potentialul de frauda in dauna intereselor persoanei juridice, actul juridic va putea fi anulat, pagubele urmand a fi suportate de membrul interesat al organului colegial de conducere care a votat pentru luarea deciziei de a semna actul, desi era in pozitie de contrarietate de interese. Aceste pagube sunt cele rezultate din repunerea in situatia anterioara (restituirea prestatiilor). Aceeasi solutie ar urma sa fie aplicabila si in cazul in care se va fi constatat nulitatea absoluta pentru cauza ilicita. In caz de respingere a actiunii in nulitate, precum si in cazul in care tertul co-contractant este de buna credinta, pagubele de suportat de membrul culpabil al organelor de administrare vor fi cele rezultate din executarea sau continuarea contractului. 22. Reglementarea contrarietatii de interese din art. 215 Cciv este similara cu reglementarea din art. 1441 din Legea societatilor comerciale. Daca in Codul civil, insa, se prevede sanctiunea (nulitatea relativa), in Legea societatilor comerciale nu se prevede nicio sanctiune. In aplicarea teoriei cauzei actului juridic, se poate considera ca, in caz de conflict de interese, actul juridic incheiat in asemenea conditii este nul absolute. In orice caz, trebuie sa fie vorba de contrarietate de interese si nu de aparente conflicte sau contrarietati de interese. Spre exemplu, daca un manager se imprumuta de la banca pentru a completa necesarul de lichiditati sau de garantii ale societatii, faptul ca societatea ii garanteaza cu bunuri proprii aceste imprumuturi nu inseamna conflicte de interese ci, dimpotriva, comuniune de interese. Este evident, insa, ca imprumutul in interes personal al managerului nu poate fi garantat cu bunuri ale societatii fara riscul de nulitate.

7. Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice


1. Hotaririle sau deciziile contrare legii sau statutelor pot fi atacate in justitie de oricare din membrii organelor de conducere sau de administrare ale persoanei juridice care nu au participat la deliberare

sau au votat impotriva luarii deciziei sau hotaririi (art. 216 alin.1 Cciv). Se observa ca textul nu precizeaza la ce hotariri sau decizii se refera. Corelind dispozitia alin.1 cu denumirea marginala a art. 216 Cciv, rezulta ca pot fi atacate in justitie de catre membrii organelor de conducere sau de administrare ai persoanei juridice hotaririle sau deciziile oricarui organ al persoanei juridice, adica : (i) deciziile si hotaririle organelor colegiale de administrare ale persoanei juridice; (ii) deciziile cenzorilor (acestia sunt si ei organe de conducere, asa cum rezulta, indirect, din art. 220 Cciv); (iii) hotaririle adunarilor generale ale membrilor persoanei juridice. Membri organelor de conducere si administrare ai persoanei juridice care nu au participat la deliberare sau au votat contra luarii deciziei sau hotaririi pot ataca in justitie toate aceste decizii sau hotariri, atit pentru motive de nulitate relativa (caz in care actiunea trebuie introdusa in 15 zile de la comunicare, pentru cel care a lipsit, sau de la luarea hotaririi ori deciziei, pentru cel care a participat, dar a votat contra), cit si pentru motive de nulitate absoluta. Ceilalti membri ai organelor de conducere sau administrare pot ataca aceste decizii sau hotariri doar pentru motive de nulitate absoluta. Cu toate ca lipsa unei distinctii facute de lege opreste interpretul de la a face el insusi distinctii, vom retine ca, pentru a participa sau vota intr-un conclav deliberativ, cel in cauza trebuie sa aiba calitatea de membru al acestui conclav. Asadar, cel putin nivel principial, un administrator ar putea ataca in justitie deciziile sau hotaririle organelor colegiale de administrare, adica, cele ale organului din care face parte, dar nu si pe cele ale cenzorilor sau pe cele ale adunarii generale ale membrilor persoanei juridice. In orice caz, textul art. 216 Cciv are in vedere organele colective de administrare, intrucit in cazul administratorului unic nu se pune problema unei deliberari a doua sau mai multe persoane. 2. Hotaririle sau deciziile organelor persoanei juridice care sunt contrare legii sau statutului persoanei juridice pot fi atacate cu actiune in anulare doar de catre membrii organelor de conducere, nu si de catre constituientii persoanei juridice (fondatori, membri, asociati). In plus, nu orice membru al organelor de conducere are legitimare procesuala activa in actiunea in anulare, ci numai acei membri care au lipsit de la deliberare sau care au votat impotriva luarii deciziei si au facut sa se insereze in procesul verbal de sedinta opozitia lor la luarea deciziei sau hotaririi. Ei nu vor putea ataca insa decizia sau hotarirea de revocare a lor din functie, ci vor avea doar dreptul la despagubiri pentru revocarea intempestiva. A ataca in justitie o decizie sau hotarire inseamna a incerca, prin actiune judiciara, desfiintarea sau ineficientizarea in alt mod a acestor acte. Totusi, art. 216 Cciv are in vedere nu o actiune revocatorie, si nici o actiune in rezolutiune sau o actiune in inpozabilitate, ci o actiune in anulare. Intr-adevar, art. 216 alin.3 Cciv se refera la actiunea in anulare cu referire la dreptul pe care il au persoanele aratate la art.216 alin.1 Cciv de ataca in justitie aceste acte, iar art. 216 alin.6 Cciv se refera la nulitatea absoluta a acelorasi acte, nulitate care este imprescriptibila si poate fi introdusa de orice persoana. Actiunea in anulare se formuleaza in 15 zile de la comunicarea hotaririi sau deciziilor organelor societatii sau de la luarea lor (pentru cei care au participat). Ea se poate formula si de toti membrii organelor de conducere (desigur, cu conditia ca acestia sa nu isi invoce propria turpitudine), caz in care persoana juridica va fi reprezentata de un membru al persoanei juridice desemnat ad-hoc si provizoriu de instanta sesizata cu actiune, functia acestuia supravietuind doar pina la data la care organele comptente ale persoanei juridice vor fi decis inlocuirea sa din aceasta functie de reprezentare judiciara.

3. Hotaririle si deciziile organelor persoanei juridice pot fi atacate si cu actiune in nulitate absoluta, caz in care actiunea este imprescriptibila si poate fi introdusa de orice persoana, chiar si de membrii persoanei juridice sau de terti si ori de acei membri ai organelor de conducere sau de administrare care au votat pentru luarea deciziei sau hotaririi atacate (cu conditia sa nu isi invoce propria turpitudine). Asadar, membrii persoanei juridice sau tertii pot ataca si ei in justitie hotaririle si deciziile organelor de administrare, dar numai cu actiune in nulitate absoluta. Pentru motive de oportunitate, deciziile organelor de administrare ale societatii comerciale pot fi atacate de asociati si la adunarea generala. La rindul sau, hotarirea adunarii generale care in mod nelegal refuza sa cenzureze deciziile organelor de administrare ale societatii poate fi atacata in justitie, pentru motive de legalitate. Legea societatilor comerciale permite tertilor sa atace hotaririle adunarilor generale ale actionarilor (si ale asociatilor) dar numai pentru motive de nulitate absoluta. In lipsa unei prevederi contrare in Legea societatilor comerciale, rezulta ca tertii pot, in conditiile art. 216 alin.6 Cciv, sa atace cu actiune in nulitate absoluta si deciziile organelor de administrare ale societatilor comerciale (consiliu de administratie, directorat, consiliu de supraveghere) si nu numai hotaririle adunarii generale a actionarilor sau asociatilor, asa cum este acest drept reglementat de art. 132 alin.21 din Legea societatilor comerciale. Desi pare excesiv pentru o societate comerciala sa li se permita tertilor sa atace in justitie deciziile organelor de administrare ale societatii comerciale, care sunt, in majoritatea covirsitoare a cazurilor, decizii de afaceri, care presupun independenta si asumarea riscului din partea acestor organe, totusi, textul din Codul civil nu face distinctie si, in plus, exista decizii ale organelor de administrare ale societatii comerciale (cum ar fi modificarile actelor constitutive) care afecteaza in mod direct tertii si ridica probleme de legalitate. Desigur ca, in chestiuni de oportunitate, nu ar trebui sa se permita interferenta unor terti prin actiuni in nulitate, caci o asemenea interferenta ar dauna securitatii circutului civil. In toate cazurile, insa, interesul intr-o actiune in nulitate absoluta trebuie sa fie personal, nascut si actual. O decizie a consiliului de administratie care afecteaza drepturile actionarilor nu ar putea fi atacata de terti, nici chiar cind exista motive serioase de legalitate, intrucit tertul nu este direct interesat de anularea deciziei. Dar o decizie a consiliului de administratie privind o concediere colectiva ar putea fi atacata de un sindicat pentru motive de legalitate, intrucit, in mod evident, sindicatul reprezinta interesele salariatilor membri, interese afectate de luarea deciziei de concediere colectiva. O decizie care incalca dreptul unuia dintre membrii organelor de conducere de a nu fi revocat intempestiv nu poate fi atacata cu nulitate absoluta de un membru al persoanei juridice, intrucit interesul nu ii este personal, dar daca sunt revocati toti administratorii fara a fi substituiti, cel putin temporar, cu alti administrator care sa reprezinte persoana juridical, atunci o actiune in nulitate formulata de membrii persoanei juridice este admisibila. Sau, o decizie luata in urma cu 10 ani, care a putut produce efecte juridice multiple si consolidate in timp, nu va putea fi atacata cu actiune in nulitate absluta in prezent, intrucit interesul nu mai este actual, dar o actiune in nulitate absoluta formulate in epoca luarii deciziei, dar solutionata in justitie in decrusului unei luungi perioade de timp este admisibila si actuala, intrucit acutalitatea actiuni se analizeaza la epoca luarii deciziei, si nu la epoca solutionarii actiunii. 4. Desi evoca o parte din dispozitiile art. 132 din Legea societatilor comerciale (in baza carora se pot ataca cu actiune in nulitate hotaririle adunarii generale a actionarilor), textul art. 216 Cciv evoca si dispozitiile art. 144 din Legea societatilor comerciale cu privire la apararea de raspundere sau de solidaritate a administratorilor membrii ai organelor colegiale de conducere ai societatii comerciale,

care s-au opus la luarea deciziilor prejudiciabile pentru societate, si nu dreptul si modalitatea de atacare in justitie a hotaririlor acestor organe. Dar, desigur ca textul din Codul civil relativ la atacarea in justitie a deciziilor si hotaririlor organelor persoanei juridice este aplicabil si in societatile comerciale, in lipsa de prevedere contrara in lege. De aici concluzia ca, in afara de apararea de raspundere, membrii consiliului de administratie sau ai consiliului de supraveghere ale societatilor pe actiuni vor putea ataca, pentru nelegalitate, si in justitie deciziile acestora, urmarind anularea sau, dupa caz, constatarea nulitatii acestora. In cazul societatilor comerciale, deciziile consiliului de administratie, ale directoratului sau chiar ale administratorului unic pot fi atacate direct in justitie chiar si de actionari, dar numai daca sunt decizii de modificare a actelor constitutive. Aceste decizii sunt, de regula, in competenta adunarii generale, dar adunarea generala poate sa-si delege exercitiul acestora la administratori. 5. Conform art. 216 alin.3 Cciv, cererea de anulare a hotarilor sau deciziilor organelor de administrare ale persoanei juridice se solutioneaza in camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice, iar hotarirea judecatoreasca, pronuntata in contradictoriu cu persoana juridica (implicit, aceasta est pirita in cererea in anulare, desi actul juridic atacat nu este un act al persoanei juridice, ci al organelor colegiale de administrare), este supusa numai apelului, nu si recursului. Dupa ce devine definitiva, hotarirea de anulare se publica in registrele publice, iar dupa publicare, devine opozabila erga omnes, inclusiv membrilor persoanei juridice. Daca hotarirea sau decizia organelor de administrare este anulata, vointa persoanei juridice exprimata prin aceste decizii este anihilata. In consecinta, actul juridic (sau setul de acte juridice) preconizate a fi incheiate sau perfectate cu tertii nu se mai poate incheia. Daca, totusi, actele juridice cu tertii au fost incheiate, acestea vor putea fi anulate sau facute inopozabile pentru depasirea limitelor mandatului doar in relatiile cu un tert de rea-credinta. In rest, aceste acte juridice vor ramine in fiinta si, perfect legale, vor produce efecte depline, raminind persoanei juridice sau fondatorilor ori membrilor dreptul de a pretinde deaspagubiri de la cei care au determinat decizia sau hotarirea anulata. 6. Dispozitiile relative la anularea sau nulitatea hotaririlor si deciziilor organelor persoanei juridice nu se aplica adunarilor generale ale actionarilor (asociatilor) si nici cenzorilor, intrucit aceste aspecte sunt reglementate in detaliu de Legea societatilor comerciale. Spre exemplu, hotaririle adunarii generale a actionarilor (asociatilor) pot fi atacate in conditiile art. 132 din Legea societatilor comerciale si pot fi suspendate prin ordonanta presedintiala (art. 133 LSC). Legitimarea procesuala activa apartine: (i) administratorilor societatii comerciale; (ii) actionarilor (asociatilor) care au lipsit de la sedinta sau au votat contra luarii hotaririi (actiunea in anulare); (iii) administratorilor, actionarilor (asociatilor) sau tertilor care au un interes personal, nascut si actual de a invoca nulitatea absoluta a hotaririi adunarii generale a actionarilor. Asadar, analizind comparativ art.216 Cciv in raport de art. 132 din Legea societatilor comerciale, vom observa ca : (i) actionarii (asociatii) pot invoca, in baza art. 216 Cciv, nu numai nulitatea absoluta a hotaririi adunarii generale a actionarilor (asociatilor), ci si nulitatea absoluta a deciziilor organelor colegiale de administrare, supraveghere si control; (ii) aceleasi persoane de la pct. (i) nu pot formula actiune in anulare in baza art. 216 Cciv, dar pot formula actiune in anulare in baza art. 132 alin.2 din Legea societatilor comerciale, cu conditia sa fi lipsit de la sedinta sau, dupa caz, sa fi votat contra luarii hotaririi si sa fi introdus actiunea in maxim 15 zile de la publicarea hotaririi; (iii) administratorii si terti pot invoca nulitatea absoluta a hotarii adunarii generale a actionarilor (asociatilor), atiti in baza art. 216 Cciv, cit si in baza art. 132 alin.2 1 din Legea societatilor comerciale, cu conditia ca acestia sa poata dovedi un interes personal, nascut si actual;

(iv) aceleasi persoane de la pct. (iii) pot invoca, in aceleasi conditii, si nulitatea deciziilor organelor de administrare, supraveghere si control ale societatii comerciale, in baza art. 216 Cciv. 6. Art. 216 alin.3 Cciv, conform caruia hotarirea asupra actiunii in nulitate este supusa numai apelului, nu este aplicabila in cazul actiunii in nulitatea hotaririlor adunarii generale a actionarilor. 7. Efectele hotaririlor sau deciziilor pot fi suspendate, la cerere, pe cale de ordonanta presedintiala. In dreptul comun se poate formula o cerere de ordonanta presedintiala chiar daca s-a formulat actiune pe fond, de unde concluzia ca, de regula, cererea de ordonanta presedintiala se formuleaza fara a exista (inca) o actiune pe fond (art. 581 alin.2 Cprciv). Intrucit art. 217 Cciv pretinde ca cererea de suspendare pe cale de ordonanta presedintiala a efectelor hotaririlor sau deciziilor organelor persoanei juridice sa fie formulata odata cu intentarea actiunii in anulare, inseamna ca cererea de suspendare se poate face numai daca s-a formulat dj actiune in nulitate, adica actiune pe fond. Desi nu se poate introduce cererea de suspendare inainte de cererea de nulitate, totusi, o astfel de cerere de suspendare se poate introduce concomitent sau ulterior actiunii pe fond. In orice caz, cele doua cereri se judeca in dosare separate, intrucit regulile procedurale (inclusiv cele relative la celeritate) sunt diferite. In cererea de suspendare trebuie dovedite conditiile ordonantei presedintiale, cu exceptia conditiei urgentei (care este prezumata). Cererea de suspendare a efectelor hotaririi unei adunari generale a actionarilor (asociatilor) se supune dispozitiilor art. 133 din Legea societatilor. Acestea sunt similar cu dispozitiile art. 217 Cciv. Cu toate acestea, in timp ce suspendarea hotaririlor adunarii generale a actionarilor (asociatilor) nu presupune consemnarea unei cautiuni, art. 217 Cciv dispune ca, pentru a incuviinta suspendarea, instanta il poate obliga la o cautiune pe reclamant. Cautiunea nu este stabilita la valoarea pretentiilor pentru simplul motiv ca actiunea este neevaluabila in bani. In consecinta, judecatorul va stabili o cautiune in valoare fixa, si nu adaptata valorii pricinii, dar va fi o cautiune adaptata urgentei si gravitatii actiunii sau, dupa caz, posibilitatilor financiare ale reclamantului. 8. Participarea persoanei juridice la circuitul civil 1. Persoana juridica isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin organele sale de adiministrare, adica prin administratori. Actele juridice facute de administratori, in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, sunt actele persoanei juridice insasi. Textul art.218 Cciv se refera exclusiv la organele de administrare ale persoanei juridice, nu si la organele de conducere si administrare si nici la organele persoanei juridice , in general. Asadar, numai actele organelor de administrare a persoanei juridice sunt considerate actele persoanei juridice insasi, intrucit numai aceste organe de administrare reprezinta vointa persoanei juridice. Celelalte organe sunt fie organe deliberative, fie organe cu atributii de control si supraveghere, care nu se manifesta in relatiile cu tertii prin acte juridice ale persoanei juridice. Puterile incredintate organelor de administrare, precum si limitele acestor puteri le sunt conferite, de regula, prin lege organelor de administrare ale persoanei juridice. Spre exemplu, persoana juridica nu poate incheia acte juridice care sunt destinate prin lege persoanei fizice si, in cazul persoanelor

juridice fara scop patrimnial, acestea nu pot inceia acte juridice care exced scopului lor nepatrimonial. Limitele capacitatii juridice (de folosinta) a persoanei juridice sunt si limite ale puterilor organelor de administrare ale persoanei juridice. Dar aceste puteri si, mai ales, limitele acestora, pot fi stabilite si prin act constitutiv, statut sau hotariri ale organelor persoanei juridice (spre exemplu, sub forma unui obiect de activitate principal sau subsidiar ori sub forma unor limite valorice ale actului juridic), putind fi concretizate prin contracte de mandat, de munca, de prestari servicii, de administrare, de management etc., intre membri organelor de administrare, pe de o parte, si persoana juridica, pe de alta parte. 2. Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este un concept introdus in Codul civil doar din ratiuni didactice si de clasificare juridica sau din comoditate. Persoana juridica isi exercita drepturile prin organele sale de administrare pentru ca ea este o realitate juridica si nu una materiala, fizica. Persoana juridica este o copie a realitatii, dotata artificial cu vointa juridical, o abstractiune care nu are legatura cu vointa organic, apartinatoare de o persoana in carne si oase (fizica, naturala). Nu se poate pune problema daca persoana juridica are sau nu are discernamint, pentru a putea decela valabilitatea sau nevalabilitatea juridica a vointei sale exprimate in contracte. Organele de administrare ale persoanei juridice sunt, prin definitie, persoane cu capacitate juridica deplina. Atunci cind are deplina capacitate de exercitiu, persoana fizica isi exercita drepturile ea insasi, direct si nemijlocit. Capacitatea de folosinta este vocatia de a avea drepturi si obligatii, in timp ce capacitatea de exercitiu este materializarea acestei vocatii, materializare care presupune existent discernamintului. Persoana fizica incapabila sau cu capacitate de exercitiu restrinsa isi exercita drepturile prin reprezentant legal pentru ca ea nu are discernamint. Vointa persoanei fizice exista, cel putin virtual, ca vocatie, dar ea nu este valabila din punct de vedere juridic pina la dobindirea capacitatii de exercitiu. Un act juridic semnat de o persoana incapabila este nul pentru lipsa consimtamintului. Reglementarea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este o forma de protectie a persoanei fizice contra consecintelor nefavorabile ale lipsei sale de discernamint. In plus, delimitarea capacitatii de exercitiu depline de lipsa sau restringerea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este temporara. Odata dobindit sau re-capatat discernamintul, capacitatea de exercitiu devine deplina, fiind perfect suprapusa peste capacitatea de folosinta. Nu exista o vointa a persoanei juridice, ca vocatie, distincta de vointa sa juridica, mai prcis, vointa sa valabila din punct de vedere juridic. Nu exista, deci, o separatie intre un potential de capacitate juridica (capacitate de folosinta) si o vointa juridica materializata (capacitate de exercitiu) intrucit persoana juridica are, inca de la inceputul personalitatii juridice, exercitiul drepturilor si obligatiilor, prin organele sale de administrare sau prin persoanele care le suplinesc pe acestea. Ceea ce Codul civil numeste capacitatea de exercitiu a persoanei juridice inseamna, de fapt, organizarea si functionarea persoanei juridice. Oricum, vointa persoanei juridice nu exista decit daca este exprimata de organele sale. Daca organele isi depasesc limitele atributiilor, sanctiunea nu este nulitatea pentru lipsa consimtamintului, ci inopozabilitatea sau, dupa caz, nulitatea absoluta pentru lipsa cauzei (incalcarea interesului social). In cazul persoanei juridice (si, implicit, al societatii comerciale cu personalitate juridica), nu se poate opera o reala separare intre capacitatea de folosinta si cea de exercitiu a persoanei juridice, separare specifica persoanei fizice si care are ca fundament necesitatea ocrotirii persoanelor nevirstnice sau lipsite de discernamint fata de riscul inchierii unor acte juridice pagubitoare (numai persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restrinsa si cu capacitate de exercitiu deplina). Persoana juridica are prin definitie capacitate de exercitiu deplina : persoana juridica este o realitate juridica, si nu fizica, nu are vointa organica proprie si nu se manifesta decit prin organele sale, obligatoriu persoane deplin capabile. Daca apar incalcari ale delimitarilor de atributii intre

organele de conducere a persoanei juridice, daca au fost incheiate acte juridice de catre o persoana din cadrul colectivitatii, dar neavind calitatea de organ al persoanei juridice, daca au fost incheiate de acte juridice de catre o persoana careia i s-a dat mandat, dar care nu respecta puterile incredintate, depasindu-le (ceea ce echivaleaza, practic, cu lipsa imputernicirii) etc, acestea sunt, de fapt, aspecte ale incalcarii de catre organul persoanei juridice a regulilor referitoare la reprezentare si pot duce la nulitatea actului astfel incalcat doar daca releva o incalcare a specialitatii de folosinta sau alte cazuri de nulitate a actului juridic. 3. Efectele depasirii limitelor legale ale puterii de reprezentare sunt concretizate fie in nulitatea absoluta a actului juridic incheiat cu tertii (spre exemplu, pentru incalcarea specialitatii capacitatii de folosinta ), fie inopozabilitatea actului fata de persoana juridica. Actul juridic incheiat cu depasirea limitelor legale ale puterilor organelor de administrare nu sunt actele juridice ale persoanei juridice. Ele obliga personal, in relatiile cu tertii, pe acel membru al organelor de administrare a persoanei juridice care a incalcat limitele legale ale puterii (imputernicirii) sale. Daca tertul a suferit prejudicii din insasi faptul depasirii limitelor imputernicirii (cu consecinta inopozabilitatii actului juridic astfel incheiat), el va putea pretinde acoperirea prejudiciului atit persoanei juridice, cit si membrului culpabil al organului de administrare, in conditiile art. 219 Cciv. In schimb, daca actul juridic este incheiat cu incalcarea limitelor conventionale ale puterilor organelor de administrare (cele stabilite prin actul constitutiv sau statut), el este totusi valabil si opozabil persoanei juridice. In caz de prejudiciu cauzat persoanei juridice prin incalcarea limitelor conventionale ale imputernicirii, persoana juridica va putea sa-l actioneze in raspundere pe membrul culpabil al organelor de administrare. Cu toate acestea, actul juridic incheiat cu depasirea limitelor conventionale ale puterii de reprezentare va putea fi declarat inopozabil, daca persoana juridica dovedeste ca tertii cunosteau depasirea acestor limite. Un astfel de act nu va obliga persoana juridica, ci il va obliga personal pe membrul culpabil al organelor de administrare, cu aceeasi posibilitate pentru tert de a cere acoperirea prejudiciului de la persoana juridica sau de la membrul culpabil, in conditiile art.219 Cciv. Simpla publicare a actului constitutiv sau a statutului care contin limitarea conventionala a puterii de reprezentare nu constituie dovada a cunoasterii limitarii. In consecinta, faptul notoriu al publicarii trebuie completat cu alte mijloace de proba ale cunoasterii de catre tert a limitarii puterii. 4. Limitele conventionale ale puterilor incredintate organelor de administrare sau largirea prin acte juridice (act constitutiv, hotarire a organelor persoanei juridice, mandat) a acestor puteri in raport de puterile conferite exclusiv de lege sunt considerate nescrise, chiar daca au fost publicate. Asadar, nu se pot stabili in actul constitutiv sau prin hotarire a organelor persoanei juridice ori prin contract intre persoana juridica si membrii acestor organe limite ori, dupa caz, extinderi (largiri) ale puterilor care sunt stabilite exclusiv prin lege. Exista situatii reale si expres reglementate in lege in care se stabilesc exclusiv si minimal atributii ori competente ale organelor de administrare a persoanei juridice de la care nu se poate deroga, nici in sens limitativ, nici in sens extensiv. Spre exemplu, in societatile comerciale, numai consiliul de administratie, ca organ colectiv de administrare, are atributia de a convoca adunarea generala a actionarilor sau de a cere insolventa societatii; nu se poate limita aceasta putere spre exemplu, in favoarea adunarii generale si in defavoarea consiliului de administratie ; directorii societatilor comerciale, in sistemul unitar, nu au aceste atributii, intrucit legea interzice delegarea lor de la consiliul de administratie la directori ; de aceea, aceste atributii exclusive nu vor putea fi incredintate directorilor in baza actului constitutiv sau prin hotarire a adunarii generale a actionarilor ori prin decizie a consilului de administratie si, in fine, nici prin contractul de mandat sau de management intre societate si directori; in caz contrar, astfel de decizii sau clauze contractuale

sunt considerate nescrise. De altfel, principiul separatiei puterilor in cadrul infrastructurii societatii comerciale se opune ca adunarea generala sa decida in chestiuni ce tin de competenta consiliului de administratie sau ca directorii sa decida in chestiuni de competenta consiliului de administratie sau a cenzorilor. Notiunea de clauze sau dispozitii considerate nescrise ale actului constitutiv sau ale statutului nu este definita de Codul civil. De altfel, notiunea de clauza nescrisa este prezenta destul de frecvent in Codul civil, fara a fi definita. Interpretind gramatical notiunea, dar si in sensul in care dispozitia legala sa se aplice, putem admite ca o clauza sau o dispozitie considerata nescrisa este o clauza sau o dispozitie inexistenta in cuprinsul actului juridic. Ea poate fi ignorata, legal, de cel caruia i se opune. Nu este vorba de o prezumtie (care, eventual, sa poata fi rasturnata), ci de o sanctiune, mai energica decit nulitatea. Consecinta calificarii unei clauze ca fiind nescrisa este lipsirea ei de efecte. Nu este nevoie de o actiune in instanta pentru a invalida clauza, prin anularea, constatarea nulitatii sau prin declararea inopozabilitatii ei, ci doar de afirmarea in caz de solicitare amiabila sau judiciara de aplicare a sa a caracterului de clauza nescrisa. 5. Faptele licite sau ilicite savirsite de organele persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice insasi, cu conditia ca acestea sa aiba legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate. Fata de reglementarea anterioara, care stabilea raspunderea proprie a persoanei juridice doar pentru acele fapte ale organelor sale care erau savirsite cu prilejul exercitarii functiilor lor, acuala reglementare este mult mai larga (pt.amanunte privind raspunderea civila delictuala a persoanei juridice pentru fapta proprie, a se vedea C.Statescu, C.Birsan, Teoria generala a obligatiilor, Ed.All, 1992, p.195-198), permitind victimei prejudiciului sa pretinda raspunderea extinsa a persoanei juridice pentru fapte juridice care nu sunt exclusiv cantonate la exercitiul efectiv, faptic, al functiilor incredintate, ci au o legatura, oarecare, cu atributiile sau scopul functiilor incredintate. Persoana care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice nu este un simplu prepus al persoanei juridice (care nu este un simplu comitent pentru acesta). Comitentul nu este tinut sa raspunda decit pentru fapta ilicita a prepusului (nu si pentru faptul juridic licit) care a fost savarsita in cadrul functiile incredintate. Pentru faptele ilicite ale prepuslui savirsite cu depasirea limitelor acestor functii, ori prin exercitarea abuziva a acestora, comitentul este aparat de raspundere. In schimb, persoana juridica va fi tinuta sa raspunda pentru orice fapta licita sau ilicita a organelor sale, savarsita in legatura cu atributiile sau cu scopul functiei incredintate (deci si atunci cand membrul organului de administrare s-a folosit de functie pentru a savarsi fapta ilicita), intrucit aceste fapte sunt considerate fapte ale persoanei juridice insasi. Pe de alta parte, se observa ca din nou, Codul civil se refera in mod generic la faptele organelor persoanei juridice si nu la organelor de administrare si nici la faptele organelor de conducere si administrare. In mod evident, legea nu se poate referi si la organele deliberative ale persoanei juridice (adunarile generale) si nici la cenzori, intrucit acestea nu formeaza si nu exprima vointa persoanei juridice. 6. Victima are optiunea intre a antrena raspunderea civila delictuala a persoanei juridice sau pe cea a organelor persoanei juridice. Desigur ca victima prejudiciului va face optiunea dupa solvabilitatea piritului : daca persoana juridica este solvabila, actiunea in daune se va introduce in contra acesteia; daca administratorul este solvabil, actiunea in daune se va introduce impotriva acestuia; daca solvabilitatea celor doua persoane responsabile este in dubiu, actiunea se va introduce impotriva amindurora.

Daca plateste daune vitimei prejudiciului, persoana juridica are regres contra persoanei vinovate. Persoana juridica are ea insasi o actiune in raspundere contra autorilor faptelor (organele sale), actiune pe care o poate exercita fie cu titlu de chemare in garantie in actiunea formulata de victima, fie pe cale directa, fie in regres. Persoana juridica are drept de regres contra administratorului culpabil pentru fapta prejudiciabila a sa; raspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie nu inseamna o exonerare de raspundere a administratorului culpabil, ci un beneficiu acordat victimei prejudiciului (in acest sens, C. Statescu, C. Barsan, op.cit., p. 198). 7. Raspunderea civila (contractuala sau delictuala) a administratorului societatii comerciale nu poate fi angajata, in principiu, fata de terti, dat fiind ca art. 73 al. final din Legea societatilor comerciale limiteaza actiunea in raspundere a creditorilor sociali contra administratorilor numai la cazul insolventei societatii. In conditiile de functionare normala a societatii, tertii (creditori sociali), trebuie sa se multumeasca cu o actiune civila contra societatii. Aceasta regula, cat si unele exceptii importante generate de depasirea, de catre administrator, a limitelor imputernicirii sale sau ale obiectului social, se explica, de altfel, prin raportul juridic asimilat mandatului in care se afla administratorul fata de societate : el nu actioneaza in nume propriu, ci in numele si pe seama societatii, dar daca isi depaseste mandatul, se angajeaza personal fata de terti. Raspunderea directa fata de terti a administratorilor poate fi, totusi, angajata, desi o astfel de raspundere are caracter exceptional. Rezumativ, o astfel de raspundere poate angajata in urmatoarele categorii de situatii : a) cind societatea comerciala se afla in cursul activitatii sale normale, administratorii raspund direct fata de terti daca actele sau faptele lor sunt detasabile de exercitiul functiilor lor si : (i) actul este incheiat cu depasirea limitelor puterilor incredintate (actul nu obliga societatea decit daca actul este ratificat sau daca se poate constata ca sunt indeplinite conditiile mandatului aparent); raspunderea administratorului (o raspundere contractuala directa) fata de tertul co-contractant poate fi angajata in aceste situatii daca tertul respectiv nu poate invoca, din diverse motive, inopozabilitatea fata de terti a limitelor atributiilor administratorului; (ii) faptul juridic (licit sau ilicit) este indeplinit sau savirsit in afara functiei incredintate (fara legatura cu aceasta); pentru faptele juridice ilicite ale administratorului (organ al societatii) victima prejudiciului poate sa-l cheme in judecata pe administrator, personal sau alaturi de societate, dar societatea nu va fi tinuta sa raspunda fata de victima prejudiciului daca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii nu are nici o legatura cu exercitiul functiei administratorului; b) cind administratorul a garantat personal datoriile societatii, in calitate de fideiusor, co-debitor solidar sau avalist; administratorul (mai ales administratorul-persoana juridica), pentru a da mai multa tarie si credit unei operatiuni a societatii, fie garanteaza societatea in calitate de fidejusor, fie se angajeaza alaturi de societate, in calitate de co-debitor solidar. In aceasta situatie, operatiunea fiind necesarmente comerciala (caci societatea comerciala are ca obiect de activitate savarsirea de acte si fapte de comert), chiar daca administratorul nu are calitatea de comerciant, el este prezumat a se fi obligat solidar cu debitorul principal (societatea), conform art. 42 al. 2 C.com.rom., ceea ce inseamna ca creditorul social il poate actiona in aceasta situatie, direct pe administrator, fara a i se putea opune beneficiul de discutiune sau de diviziune (prevazute de art. 1662, respectiv art. 1667 C.civ.rom.); c) in cazul insolventei societatii, creditorii inscrisi in tabelul creantelor pot antrena, prin intermediul administratorului judiciar, al lichidatorului sau al comitentului creditorilor, dar si direct, daca detin mai mult de 50% din creantele contra societatii insolvente, o actiune in raspundere contra

administratorilor, de jure sau de facto, care au cauza starea de insolventa a societatii prin anumite fapte numerate de art. 138 din Legea insolventei nr.85/2006. 9. Rspunderea membrilor organelor persoanei juridice 1. Spre deosebire de textele anterioare, care se refera la organe, organe de administrare si organe de conducere si administrare, art. 220 Cciv vorbeste chiar de administratori, directori si alte persoane care au actionat in calitate de membri ai organelor persoanei juridice, precum si de cenzori, toti acestia fiind termeni specifici societatilor comerciale. De aici concluzia ca, cel putin din perspectiva actiunii in raspundere, termenii specifici din Legea societatilor comerciale au fost ridicati la rangul de notiuni generice care denumesc o parte din organele persoanei juridice. In sensul legii societatilor comerciale, director inseamna : administrator executiv, administrator delegat (un tert de consiliul de administratie, caruia i s-au delegat atributii de conducere) sau membru al directorului (specific sistemului dualist de administrare a societatilor pe actiuni). Asa-numitii directori de specialitate, functionari de rang inalt ai societatii carora li s-a incredintat gestiunea sau conducerea unor departamente ale societatii, nu sunt directori in sensul Legii societatilor comerciale, insa, in sensul Codului civil, notiunea de director ii include si pe directorii de specialitate (in lipsa unei precizari in exprese in Codul civil). Notiunea de persoana care a actionat in calitate de membru al organelor persoanei juridice, altul decit administratorii, directorii sau cenzorii, este echivalenta cu ceea ce, in dreptul societatilor comerciale, se numeste administrator de facto, adica persoana care a uzurpat calitatea de administrator de jure, cu sau fara acordul actionarilor, ori si-a intervertit calitatea fondator, actionar, consultant, creditor dominant, contractant etc. in calitatea de administrator, de conducator de facto al societatii. Codul civil extinde raspunderea administratorilor sau directorilor scriptici, de jure, la administratorii de facto. In aceasta calitate vor putea fi chemati sa raspunda actionarul majoritar sau dominant, societatea dominanta a grupului de societati din care face parte societatea, statul sau autoritatile care sustin cu credite, subventii sau ajutoare de stat persoana juridica si ii orienteaza activitatea in directia politica sau sociala dorita (cu sau fara impotrivirea membrilor persoanei juridice), banca ce a facut dependenta persoana juridica prin modul in care a inteles sa deruleze creditul acordat sau, dupa caz, sa restructureze acest credit etc. Sunt solutii preconizate de mult in dreptul societatilor comerciale sau in procedurile de insolventa si care, iata, sunt asimilate de Codul civil si ridicate la rangul de solutii generale, aplicabile oricarei persoane juridice. Cenzorii sunt, in conceptia Codului civil, organe ale persoanei juridice, desi ei nu au atributii de executie sau de decizie, ci numai atributii de control al managerilor. 2. Actiunea in raspundere la care se refera art. 220 Cciv are in vedere prejudiciile cauzate persoanei juridice de catre organele acesteia prin incalcarea indatoririlor stabilite in sarcina lor. Neexistind nicio precizare, rezulta ca textul are in vedere toate indatoririle organelor persoanei juridice, indiferent daca sunt stabilite in sarcina lor prin lege, act constitutiv, hotarire a adunarii generale, contract de mandat sau de management etc. Pe de alta parte, art. 220 Cciv nu se refera la raspunderea membrilor organelor persoanei juridice fata de terti (creditorii persoanei juridice, spre exemplu) si nici la raspunderea fata de membri persoanei juridice (asociati, actionari), ci la raspunderea fata de persoana juridica. Actiunea se exercita, in numele persoanei juridice, de organul de conducere competent.

Se observa, din nou, dihotomia greu de explicat organ organ de conducere; in mod normal, antrenarea raspunderii ar trebui sa fie in competenta acelui organ al persoanei juridice care a desemnat sau imputernicit organul de conducere din care face parte membrul supus unei potentiale actiuni in raspundere; spre exemplu, membrii consiliului de administratie al unei societati comerciale pot fi actionati in raspundere de adunarea generala a actionarilor; directorii pot fi actionati in raspundere de consiliul de administratie samd. Organul de conducere competent va decide asupra antrenarii raspunderii cu majoritatea prevazuta de lege. Se poate ridica problema de a sti cine reprezinta persoana juridica si cine ia decizia de antrenare a raspunderii, daca toti sunt membrii organelor de conducere sau de administrare sunt actionati in raspundere. In societatile comerciale, actiunea in raspundere apartine, in acest caz, adunarii generale a actionarilor; dar acesta nu este un organ de conducere al societatii, ci un organ de deliberare. Extrapolind, putem admite ca si in cazul celorlalte persoane juridice, antrenarea raspunderii intr-un asemenea caz apartine organului deliberativ al persoanei juridice. 3. Dupa luarea hotaririi de angajare (antrenare) a raspunderii, se va introduce actiune in justitie pentru recuperarea prejudiciului. Cel ce reprezinta persoana juridica in actiunea in justitie este desemnat de organul de conducere competent, acelasi cu cel care a decis antrenarea raspunderii. Se poate admite ca textul art. 220 alin.3 Cciv se refera la reprezentantul legal sau judiciar al persoanei juridice, dar nu si la avocat, care va fi desemnat in maniera normala, adica prin incheierea unui contract de asistenta juridica. 4. Daca se introduce actiunea in raspundere, mandatul celui actionat in raspundere inceteaza de drept, asa cum rezulta din art. 220 alin.4 Cciv. De notat ca, cel putin sub aspectul actiunii in raspundere, raportul juridic dintre membrii organelor de administrare si persoana juridica nu mai este unul asimilat, prin analogie, mandatului, ci chiar un raport juridic de mandate propriu-zis. Organul de conducere (in cadrul societatilor comerciale, organul de deliberare) competent va proceda la inlocuirea celui (celor) actionat in raspundere. Daca directorii sunt angajati in baza altui contract decit contractul de munca, acestia sunt suspendati de drept din functie pina la solutionarea definitiva a actiunii in raspundere. Nu este clar care este soarta contractului de munca (daca ramine in vigoare sau este suspendat). Din modul in care este formulat textul legal rezulta cel putin per a contrario - ca acest contract ramine in vigoare pe toata perioada actiunii in raspundere, desi situatia reprezinta un paradox, intrucit persoana juridica si-a manifestat dj ne-increderea in persoana respectiva, prin insasi faptul antrenarii raspunderii. Prin aplicarea regulilor din dreptul muncii, rezulta ca, pentru suspendarea sau desfiintarea contractului de munca trebuie parcurse procedurile disciplinare necesare in aceste cazuri. 5. Raspunderea fata de societate a organelor societatilor comerciale se antreneaza prin hotarire a adunarii generale a actionarilor sau, in mod direct, prin actiune in justitie, la cererea actionarilor minoritari care au esuat in antrenarea raspunderii prin adunarea generala, data fiind influenta managerilor asupra adunarii generale. Intrucit adunarea generala este o forma de organizare si de exercitiu al drepturilor colective ale actionarilor, si nu o entitate colectiva care sa poata sta in justitie pentru a fi trasa la raspundere, nici nu este de imaginat o astfel de actiune in raspundere contra adunarii generale, ca organ al persoanei juridice. In fine, desi un actionar poate fi actionat in justitie pentru prejudicii aduse societatii sau celorlalti actionari, spre exemplul, pentru abuz de drepturile conferite de detinerea de actiuni, o astfel de antrenare a raspunderii nu presupune o

aprobare prealabila a organelor deliberative ale societatii, ea fiind posibila oricind in termenul de prescriptie, prin actiune directa in instanta. 6. Prin legi speciale se poate deroga de la regula raspunderii personei juridice pentru faptele organelor sale de administrare savarisite in legatura cu atributiile sau scopul imputernicirii acestor organe. In lipsa de prevedere speciala, persoanele juridice de rept public se supun acelorasi canoane prevazute de art. 219 Cciv pentru persoanele juridice de drept privat. Raspunderea proprie a conducatorului persoanei juridice de drept public pentru depasirea limitelor mandatului sau, dupa caz, pentru fapte juridice detasabile de exercitiul functiei sunt, de asemenea, supuse regulilor entuntate, aferente art. 219-220 Cciv. Un caz special de raspundere personala a conducatorului autoritatii emitente sau a persoanei din cadrul structurii functionale a autoritatii obligate la executarea hotaririi judecatoresti de anulare a actului administrativ este acela in care se continua executarea acelor acte administrative chiar si dupa anularea lor in contencios administrativ, caz prevazut de art. 24 alin.2 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ (sanctiunea consta in despagubiri platibile reclamantului pentru intirziere si amenda de 20% din salariul mediu pe economie pe fiecare zi de intriziere in aplicare hotaririi judecatoresti de anulare). De altfel, in actiunea in anulare a unui act administrativ de autoritate, actiune in care se solicita si despagubiri, se poate formula si impotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau incheierea actului administrativ atacat, asa cum rezulta din art. 16 din Legea contenciosului administrativ. Persoana astfel chemata in judecata il poate chema in garantiei pe superiorul ierarhic de la care a primit ordin scris sa elaboreze sau sa refuse elaborarea actului administrative atacat. Daca se decide anularea actului, autoritatea si persoana chemata sa raspunda alaturi de autoritate vor fi obligati solidar la despagubii fata de reclamant. 7. Chiar daca, din punct de vedere juridic, ar exista o relatie de subordonare intre doua persoane juridice, legea opreste confuziunea patrimoniala intre aceste persoane juridice si, in consecinta, opreste raspunderea reciproca a celor doua persoane juridice pentru datoriile proprii. Chiar daca nu se face nicio distinctie (cu exceptia faptului ca textul art. 222 Cciv este plasat intr-un paragraf de 4 dispozitii speciale, dintre care 3 sunt relative la persoane juridice de drept public), este evident ca textul se refera la persoanele juridice de drept public, intrucit persoanele juridice de drept privat nu se pot afla intr-o relatie de subordonare din punct de vedere juridic (ci doar din punct de vedere economic). Independenta juridica a persoanei juridice de drept public inseamna independenta patrimoniala (separatie de patrimonii) si deci, din start, limitarea raspunderii. Cu toate acestea, daca separatia de patrimonii nu se pastreaza pe tot parcursul existentei persoanei juridice, atunci ne afla in prezenta conuziei de patrimonii, care duce la extinderea raspunderii catre membrul dominant sau catre membrul dominant al organului de administrare (acestia putind fi si persoane juridice) care au creat confuzia de patrimonii. 10. Raspunderea statului i a unitilor administrativ-teritoriale pentru institutiile publice din subordine sau pentru operatorii economici aflati in portofoliu 1. Statul roman are calitate de persoana juridica de drept public. In aceasta calitate, Statul roman este reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, ori de cite ori este vorba de raporturi juridice civile in

care Statul romana este parte nemijlocit, in nume propriu, ca titular de drepturi si obligatii. Daca prin lege se stabileste altfel, atunci Statul roman este reprezentata in aceste raporturi juridice de persoana sau institutia indicate in legea speciala. In orice caz, Statul roman este reprezentat, in raporturile de drept public sau in raporturile de drept international public, de Guvern sau, dupa caz, de Presedintele Romaniei. Regula reprezentativitatii stabilita pentru Statul roman se aplica, in mod corespunzator, si unitatilor administrative-teritoriale care participa la raporturile civile in nume propriu, reprezentantul acestora fiind, dupa caz, primarul sau presedintele consiliului judetean. 2. Contrar dispozitiilor art. 222 Cciv, care consacra independenta patrimoniala intre persoanele juridice subordinate, Statul roman raspunde, in mod subsidiar, pentru obligatiile organelor, autoritatilor si institutiilor publice, daca prin lege nu se prevede altfel (adica, spre exemplu, in sensul instaurarii unei raspunderi directe a statului pentru aceste ogane, autoritati sau institutii, sau invers, in sensul eliminarii oricarei raspunderi). In consecinta, statul este un garant al executarii obligatiilor asumate de toate organele, autoritatile si institutiile publice. In cauza A. Popa contra Romaniei (2010), CEDO a statuat ca statul raspunde chiar si ca actionar majoritar al unor societati comerciale (care nu sunt persoane juridice de drept public), daca nu a respectat independent patrimoniala a acestei societati comerciale si ca statul nu se poate apara de raspundere, inclusiv fata de aceasta raspundere subsidiara, de garantie, invocind criza financiara. In schimb, niciuna dintre persoanele juridice de drept public pentru obligatiile carora statul raspunde (cu titlu subsidiar sau nemijlocit, dupa cum legea speciala pastreaza sau transforma in raspundere directa aceasta raspundere de garantie) nu poarta nicio raspundere pentru obligatiile statului. Aceleasi reguli sunt aplicabile si unitatilor administrativ-teritoriale si organelor, institutiilor sau serviciilor publice din subordinea acestora. Intrucit serviciile publice pot fi exercitate de unitatile administrative-teritoriale, ele insele, sau de persoane juridice de drept public din subordine ori de societati comerciale detinute de unitatile administrativ-teritoriale, iar textul legal nu face nicio distinctie, inseamna ca unitatile administrativ-teritoriale pot raspunde chiar si pentru societatile comerciale detinute in proportie majoritara sau ca actionar unic, desi aceste societati comerciale sunt persoane juridice de drept privat si ar trebuie tratate ca fiind independente patrimonial. 11. Reorganizarea persoanei juridice 1. Reorganizarea persoanei juridice este operaiunea juridic prin care se urmareste nfiinarea, modificarea ori ncetarea unora sau mai multor alte persoane juridice. In genere, asa cum rezulta din art. 233 Cciv, reorganizarea persoanei juridice se realizeaz prin fuziune, prin divizare sau prin transformare si cu respectarea condiiilor prevzute pentru dobndirea personalitii juridice. Prin legi speciale, prin actul de constituire sau prin statut se pot reglementa si alte modalitati de reorganizare a persoanei juridice. 2. Fuziunea se efectueaza : (i) fie prin absorbia unei persoane juridice de ctre o alt persoan juridic; drepturile i obligaiile persoanei juridice absorbite se transfer n patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe;

(ii) fie prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alctui o persoan juridic nou; drepturile i obligaiile persoanelor juridice implicate (si care urmeaza sa dispara ca efect al fuziunii) se transfer n patrimoniul persoanei juridice nou-nfiinate. Transferul patrimoniului este un transfer cu caracter universal. De aici concluzia ca obligatiile persoanelor juridice care dispara ca urmare a fiziunii se regasesc in patrimoniul persoanei juridice rezultante, care va deveni astfel debitor pentru datoriile fostei persoane juridice. De precizat ca nu se poate vorbi de o fuziune decit in conditiile in care la operatiune participa cel putin doua persoane juridice. Absorbtia unei sucursale sau a unui alt sediu secundar al unei persoane juridice nu inseamna fiziune, ci transfer de intreprindere sau, dupa caz, cesiune de fond de comert. De asemenea, nu se poate vorbi de fiziune in cazul in care un profesionist persoana fizica sau entitate colectiva fara personalitate juridical adduce in patrimoniul unei persoane juridice un patrimoniu de afectatiune, un fond de comert sau o alta universalitate de fapt. In acest caz vorbim de aport la capitalul sau la patrimoniul persoanei juridice care face din titularul aportului membrul (asociatul, actionarul) persoanei juridice de tip asociativ. In toate cazurile in care sunt implicate persoane juridice care deruleaza afaceri, fuziunea, transferul de intreprindere, aportul constind in fond de comert etc. sunt operatiuni concentrative potential anti-concurentiale, motiv pentru care ele sunt precedate de unele proceduri de notificare sau de aprobare a concentrarii economice. A se observa, de asemenea, ca nu se poate concepe o fuziune intre persoane juridice de tipuri fundamental diferite. Spre exemplu, nu se poate concepe o fuziune intre o persoana juridica de drept public si una sau mai multe persoane juridice de drept privat (nu se poate derula o fuziune intre autoritatea administrative-teritoriala si societatea comerciala constituita de aceasta autoritate pentru a derula afaceri din domeniul serviciilor comunale sau al altor servicii pulice; pentru a trece aceste afaceri pe numele si pe seama autoritatii, societatea comerciala trebuie sa fie , mai intii, dizolvata si lichidata). La fel, nu se poate concepe o fuziune intre o persoana juridica cu scop nepatrimonial (de exemplu, o asociatie sau o fundatie) si o persoana juridica cu scop patrimonial si nici fuziunea intre o regie autonoma si o societate comerciala, o organizatie cooperatista si o societate comerciala, o societate profesionala cu personalitate juridica si un grup de interese economice etc. Daca, totusi, acesta este scopul membrilor persoanelor juridice implicate, atunci acele persoane juridice trebuie mai intii transformate (un ong se transforma in societate comerciala; o regie autonoma se transforma in societate comerciala etc.), si doar ulterior demarata fuziunea propriu-zisa. 3. Divizarea reprezinta operatiunea juridica prin intermediul careia : (i) fie dintr-o persoana juridica unica se creaza doua sau mai multe persoane juridice noi prin impartirea patrimoniului, cu efectul disparitiei persoanei juridice initiale; (ii) fie prin impartirea patrimoniului unei persoane juridice intre doua sau mai multe persoane juridice care exsita dj, cu efectul disparitiei persoanei juridice initiale; (iii) fie prin desprinderea unei pri din patrimoniul unei persoane juridice, care continu s existe, i n transmiterea acestei pri ctre una sau mai multe persoane juridice care exist sau care se nfiineaz n acest mod.

Primele doua tipuri de divizare (mprirea ntregului patrimoniu al unei persoane juridice ntre dou sau mai multe persoane juridice care exist deja sau care se nfiineaz prin divizare) sunt considerate tipuri de divizare total. Cel de-al treilea tip de divizare este considerat divizare parial (art. 236 Cciv). Indifferent de tipul de divizare, din aceasta operatiune nu pot rezulta persoane juridice noi de alt tip decit cel din care face parte societatea initiala. Spre exemplu, prin divizare, nu se pot constitui doua sau mai multe societati comerciale dint-o asociatie sau fundatie (mai ales ca, in acest caz, s-ar adduce atingere si principiului ca, dupa incetarea personalitatii juridice a unui ong, surplusul ramas dupa lichidare nu se poate imparti membrilor ong-ului, ci trebuie transferat unui ong similar), si nici nu se pot constitui societati comerciale dintr-o regie autonoma ori ong-uri dintr-o societate comerciale. Daca, totusi, acest este scopul membrilor persoanelor juridice implicate, atunci acele persoane juridice trebuie mai intii transformate (un ong se transforma in societate comerciala; o regie autonoma se transforma in societate comerciala etc.), si doar ulterior divizate. Patrimoniul persoanei juridice care a ncetat sa existe prin divizare se mparte n mod egal ntre persoanele juridice dobnditoare, dac prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o alt proporie. Impartirea are in vedere atit bunurile si drepturile, cit si datoriile. Impartirea acestora, in caz de divizare a persoanelor juridice de drept privat, este rezultatul conventiei intre membrii (asociatii, actionarii) persoanei juridice. n cazul divizrii pariale, efectul divizarii este reducerea patrimoniului persoanei juridice initiale. Reducerea patrimoniului inseamna atit reducerea partii active a patrimoniului (bunuri si drepturi), cit si reducerea partii pasive a patrimoniului (obligatii). In consecinta divizarii, daca partea desprinsa din patrimoniul persoanei juridice intitale se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se nfiineaz n acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporional cu partea transmis. n cazul n care partea desprins se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se nfiineaz n acest mod, mprirea patrimoniului ntre persoana juridic fa de care s-a fcut desprinderea i persoanele juridice dobnditoare se va face proportional cu partea desprinsa, iar ntre persoanele juridice dobnditoare, mprirea prii desprinse se va face in mod egal (daca prin actul de divizare nu s-a stabilit o alta proportie). n cazul divizrii, fiecare dintre persoanele juridice dobnditoare va rspunde integral pentru obligaiile legate de bunurile care formeaz obiectul drepturilor dobndite sau pstrate si proporional cu valoarea drepturilor dobndite sau pstrate, socotit dup scderea obligaiilor aferente acestora, pentru celelalte obligaii ale persoanei juridice divizate. Dac este supusa divizarii o persoan juridic de drept public, prin actul de reorganizare se va putea stabili i un alt mod de repartizare a obligaiilor dect acela prevzut n prezentul articol. n toate cazurile de divizare, contractele se vor repartiza intre persoanele juridice rezultatne ale procesului de divizare in asa fel nct executarea fiecruia dintre contracte s se fac n ntregime de ctre o singur persoan juridic dobnditoare. Daca o astfel de repartizare nu este cu putin, atunci prin actul de divizare unele contracte se vor repartiza si la mai mult de una dintre persoanele juridice rezultante. In repartizarea contractelor se va tine seama si de necesitatea ca, pentru anumite tipuri de afaceri sau activitati, sa se obtina autorizarea din partea organelor competente, pentru a evita crearea unei persoane juridice lovita de incapacitatea speciala de folosinta stabilita de art. 206 alin.2 Cciv, mai sus analizata. Daca exista contracte ncheiate n considerarea calitii persoanei juridice supuse reorganizrii, acestea nu i nceteaz efectele, cu excepia cazului n care prile au stipulat expres contrariul sau meninerea ori repartizarea contractului este condiionat de acordul prii interesate. Dac

meninerea sau repartizarea contractului este condiionat de acordul prii interesate, aceasta va fi notificat sau, dup caz, ntiinat prin scrisoare recomandat, cu confirmare de primire, pentru a-i da ori nu consimmntul n termen de 10 zile lucrtoare de la comunicarea notificrii sau ntiinrii. Lipsa de rspuns n acest termen echivaleaz cu refuzul de meninere sau preluare a contractului de ctre persoana juridic succesoare. 4. Transformarea persoanei juridice este operatiunea de reorganizare prin care o persoan juridic i nceteaz existena, concomitent cu nfiinarea, n locul ei, a unei alte persoane juridice. Drepturile i obligaiile persoanei juridice care i-a ncetat existena se transfer n patrimoniul persoanei juridice nou-nfiinate, cu excepia cazului n care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. Regulile relative la repartizarea contractelor intre persoanele juridice rezultate din divizare si la contractele incheiate in considerarea calitatii persoanei juridice supuse reorganizarii, mai sus analizate, sunt aplicabile si in caz de transformare. 5. In toate cazurile de reorganizare a persoanelor juridice (fuziune, divizare, transfomare), daca acestea sunt supuse nregistrrii, transmiterea drepturilor i obligaiilor se realizeaz att ntre pri, ct i fa de teri, numai prin nregistrarea operaiunii i de la data acesteia. Daca persoanele juridice implicate nu sunt supuse nregistrrii, transmiterea drepturilor i obligaiilor se realizeaz att ntre pri, ct i fa de teri, numai pe data aprobrii de ctre organul competent a inventarului, a bilanului contabil ntocmit n vederea predrii-primirii, a evidenei i a repartizrii tuturor contractelor n curs de executare, precum i a oricror alte asemenea acte prevzute de lege. n cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate i celelalte drepturi reale se dobndesc numai prin nscrierea n cartea funciar, n baza actului de reorganizare ncheiat n form autentic sau, dup caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, n ambele situaii nsoit, dac este cazul, de certificatul de nregistrare a persoanei juridice nou-nfiinate. 6. Actele prin care s-a hotrt reorganizarea pot fi atacate, dac prin lege nu se dispune altfel, prin opoziie, de ctre creditori i orice alte persoane interesate, n termen de 30 de zile de la data cnd au luat cunotin de aprobarea reorganizrii, dar nu mai trziu de un an de la data publicrii acesteia, sau, dup caz, de la data aprobrii acesteia de ctre organul competent, potrivit legii. Opoziia suspend executarea fa de oponeni pn la rmnerea definitiv a hotrrii judectoreti, n afar de cazul n care persoana juridic debitoare face dovada executrii obligaiilor sau ofer garanii acceptate de creditori ori ncheie cu acetia un acord pentru plata datoriilor. Opoziia se judec n camera de consiliu, cu citarea prilor, de ctre instana competent. Hotrrea pronunat asupra opoziiei este supus numai apelului. 12. ncetarea persoanei juridice 1. Persoana juridic nceteaz prin constatarea ori declararea nulitii, prin fuziune, divizare total, transformare, dizolvare sau desfiinare ori printr-un alt mod prevzut de actul constitutiv sau de lege.

Incetarea persoanei juridice care nu era supusa inregistrarii inseamna disparitia calitatii de subiect de drept a acesteia. In cazul persoanelor juridice supuse inregistrarii, incetarea persoanei juridice nu inseamna decit inceputul procesului de disparitie a subiectivitatii juridice, disparitie care are loc pe data radierii persoanei juridice din registrele in care au fost inregistrate. Radierea poate fi considerata decesul oficial al persoanei juridice. In acest sens este art. 251 alin.1 Cciv. 2. Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat are loc, conform art. 245 Cciv : a) dac termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit; b) dac scopul a fost realizat ori nu mai poate fi ndeplinit; c) dac scopul pe care l urmresc sau mijloacele ntrebuinate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dac ele urmresc un alt scop dect cel declarat; d) prin hotrrea organelor competente ale acestora; e) prin orice alt mod prevzut de lege, actul de constituire sau statut. Legea societatilor comerciale prevede si alte motive de dizolvare, cum ar fi, spre exemplu, falimentul societatii sau neintelegerile grave intre asociati care impiedica functionarea societatii (art. 227 lit.f)-e) din Legea societatilor comerciale). In cazul societatilor comerciale, nulitatea este un caz de dizolvare, in timp ce, in cazul celorlalte persoane juridice, nulitatea determina intrarea in lichidare, fara a mai trece prin faza de dizolvare. Din moment ce si alte persoane juridice de drept privat pot fi supuse procedurii falimentului, intrucit desfasoara si activitati economice, ar fi trebuit ca textul art. 245 Cciv sa prevada si el falimentul, ca motiv de dizolvare. In lipsa unei astfel de prevederi, intrucit falimentul este o forma de lichidare judiciara a persoanei juridice, se poate considera ca, implicit, odata cu deschiderea falimentului, persoana juridica, alta decit societatea comerciale, inceteaza ca efect al falimentului. Pe de alta parte, dizolvarea persoanei juridice se poate dispune si ca sanctiune pentru neindeplinirea unor formalitati administrative relative la functionare (spre exemplu, societatile comerciale se dizolva de drept daca, in conditiile Legii nr.469/2004 privind simplificarea fomalitatilor autorizarilor de inregistrare si functionare a comerciantilor, nu si-a indeplinit obligatiile de conformare cu cerintele de protectie a mediului, de protectie sanitar-veterinara, de protective contra incendiilor etc.), ca sanctiune contraventionala pentru incalcarea normelor de concurenta, a normelor de protective a consumatorilor, a normelor de protective a mediului etc., precum si ca sanctiune penala pentru savirsirea unor infractiuni. Primele doua cazuri de dizolvare revazute de art. 245 Cciv sunt cazuri de dizolvare de drept, adica persoana juridical inceteaza ca effect al dizolvarii imediat ce se constata depasirea termenului pentru care persoana juridica s-a constituit, realiarea sau imposibilitatea de realizare a obiectului. Cu toate acestea, pentru a evita interpretari care sa duca la situatii litigioase, este admisibila o actiune in constatarea dizolvarii de drept. Cel de-al treilea caz este insa un caz de dizolvare judiciara. Instanta singura competenta sa constate ca scopul urmarit sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea acestuia sunt contrare legii sau ordinii publice ori sa constate ca persoana juridica urmareste alt scop decit cel declarat. Desigur ca, mai ales

in cazu persoanelor juridice de tip asociativ, teoretic o dizolvare pentru acest motiv ar putea fi decisa si de membrii persoanei juridice, in adunarilor lor generale. Dar, pe de o parte, pentru o astfel de decizie este nevoie de votul majoritar, iar titularii acestuia de regula sunt si cei care intervertesc scopul persoanei juridice intr-ul ilicit sau contrar scopului declarat in actul constitutive, iar pe de alta parte, ei pot decide dizolvarea pentru orice alt motiv, asa cum rezulta din art. 245 lit. d) Cciv. In afara de instanta de judecata, nicio alta autoritate, nici macar autoritatile fiscale, din domeniul concurentei sau din domeniul protectiei consumatorilor, nu au competenta de a constata disolvarea pentru acest motiv. Dizolvarea unei persoane juridice, ca si nulitatea acesteia, este o sanctiune grava, similara cu sanctiunile penale, care nu poate fi aplicata decit de instantele de judecata. Dar autoritatile mentionate, precum si orice alte persoane interesate, pot avea calitate procesuala activa intr-o actiune in dizolvare pentru motivul scopului ilicit sau al interveririi ilicite a acestuia. Asa cum rezulta din art. 187 Cciv, scopul licit, moral si in acord cu interesul general este o conditiepremisa de constituire valabila a persoanei juridice. In lipsa unui astfel de scop sau in cazul intervertirii lui intr-un scop ilicit contrar scopului declarat se poate declara, la cererea persoanelor interesate, si nulitatea societatii, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie. Desi, in genere, efectele nulitatii sunt similare cu efectele dizolvarii (nici nulitatea, nici dizolvarea nu au efecte retroactive; nulitatea si dizolvarea au ca effect intrarea persoanei juridice in lichidare), totusi, nulitatea antreneaza si alte efecte, caracterul sau evident sanctionator primind efectului accesoriu al incetarii personalitatii juridice. Pentru nulitate, spre exemplu, persoanele implicate (fondatori, reprezentanti) vor putea fi facuti responsabili nelimitat si solidar pentru toate prejudiciile cauzate. Nulitatea persoanei juridice pentru acest motiv are sorginte penala, de regula, persoana juridical nula fiind un vehicul pentru diverse infractiuni grave cum sunt traficul cu marfuri sau substante interzise, spalarea de bani, finantarea activitatilor teroriste, coruptia, evaziunea fiscala etc. In fine, daca dizolvarea intervine pentru detunrarea scopului persoanei juridice intr-unul ilicit sau contrar celui declarat, nulitatea poate intervene si pentru imoralitatea sau pentru contrarietatea cu interesul general ale scopului persoanei juridice (care exista, nu este intervertit, dar este intrinsic imoral sau contrar interesului general). Desi cazurile generale de dizolvare a societatilor comerciale sunt prevazute in Legea societatilor comerciale, totusi, nimic din aceasta lege speciala nu se opune ca temeiul de drept comun de dizolvare judiciara a persoanei juridice, prevazut de art. 245 lit.d) Cciv, sa fie aplicat si societatilor comerciale. Persoanele juridice de drept public se dizolv numai n cazurile i n condiiile anume prevzute de lege. Asadar, desi formula art. 245 Cciv este generica, in realitate, cazurile de dizolvare acolo enuntate sunt aplicabile doar persoanelor juridice de drept privat. n cazul persoanelor juridice de drept privat, daca dizolvare se decide prin hotrrea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziie, in aceleasi conditii stabilite de art. 243 Cciv pentru opozitia la operatiunea la reorganizarea persoanei juridice. De aici concluzia ca si hotarirea sau decizia de dizolvare a persoanei juridice se suspenda pe perioada opozitiei, iar Dreptul de a formula opozitie apartine creditorilor persoanei juridice, pecum si de orice alte persoane interesate. Legea societatilor comerciale nu reglementeaza o opozitie la dizolvare, ci numai o opozitie la fuziune sau la divizare si o opozitie la deciziile lichidatorului (ceea ce prespune ca s-a trecut de faza dizolvarii). In sistemul Legii societatilor comerciale, hotaririle adunarii generale de dizolvare a

societatii comerciale pot fi atacate de actionarii care au lipsit de la sedinta sau a votat impotriva propunerii de dizolvare (art.132 alin.2 din Legea societatilor comerciale). Daca sunt motive de nulitate absoluta, aceasta hotarire poate fi atacata de orice persoana interesata, deci si de creditori (art. 132 alin.21 din Legea societatilor comerciale). Formularea actiunii, in sine, nu suspenda executarea hotaririi, dar suspendarea se poate cere separate, pe cale de ordonanta presedintiala. In schimb, opozitia reglementata de art. 243 Cciv este mai favorabila creditorilor, cel putin lac prima vedere, intrucit insasi firmularea sa suspenda executarea hotaririi de disolvare. O opozitie a creditorilor sau a altor persoane interesate ar putea parea excesiva, mai ales ca este atributul actionarilor sa decida daca vor sa isi mai assume in continuare riscul afacerii sau nu (Legea societatilor comerciale chiar permite actionarilor ca, prin hotarire a adunarii generale, sa revina asupra dizolvarii). De aceea, admisibilitatea acestei opozitii in cazul unei hotariri a adunarii generale de dizolvare a societatii este dubitabila. Art. 291 din Legea societatilor comerciale (dispozitiile prezentei legi se completeaza cu codul comercial; in present, referirea trebuie considerate facuta la codul civil) si art. 3 alin.1 Cciv inclina balanta catre admisibilitatea unei astfel de opozitii. 3. Lichidarea este consecinta fireasca a dizolvarii (desi ea intervine si pentru nulitatea persoanei juridice). Ea nu exista in cazul in care ncetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare total. Lichidarea are ca scop valorificarea activului i plata pasivului (in realitate, scopul lichidarii nu este plata, in sens de solutio, a pasivului, ci acoperirea acestuia, adica singerea lui in toate modurile premise de lege). Persoana juridic i pstreaz capacitatea civil pentru operaiunile necesare lichidrii pn la finalizarea acesteia. Indiferent de cauza dizolvrii, bunurile persoanei juridice rmase dup lichidare vor primi destinaia stabilit n actul de constituire sau statut ori destinaia stabilit n hotrrea organului competent luat nainte de dizolvare. In cazul persoanelor juridice cu scop lucrative, surplusul ramas dupa lichidare se atribuie asociatului unic sau se imparte intre membri, asociati sau actionari. Daca o astfel de clauza sau prevedere lipseste sau daca acestea contrare legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rmase dup lichidare se atribuie de instana competent, prin hotrre supus numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemntor, dac prin lege nu se prevede altfel. Atunci cnd exist mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puin 3 persoane juridice, caz n care bunurile se atribuie prin tragere la sori. n cazul n care persoana juridic a fost dizolvat pentru intervertirea scopului persoanei juridice intrun scop ilicit sau contrar celui declarat in actul constitutive si in cazul in care nicio persoan juridic nu este de acord cu preluarea bunurilor rmase dup lichidare n condiiile aratate anterior, acestea vor trece n proprietatea comunei, oraului sau municipiului n a crui raz teritorial se afl bunurile. n toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rmase dup lichidare are loc la data prelurii lor de ctre beneficiari, dac prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire i hotrrea judectoreasc rmas definitiv, constituie titlu de proprietate sau, dup caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea n cartea funciar. Persoanele juridice nfiinate de ctre autoritile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvrii, pot fi desfiinate prin hotrrea organului care le-a nfiinat. n acest caz, dac organul competent nu a dispus altfel, drepturile i obligaiile persoanei juridice desfiinate se transfer persoanei juridice

dobnditoare, proporional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, inndu-se ns seama i de natura obligaiilor respective. Persoanele juridice supuse nregistrrii nceteaz la data radierii din registrele n care au fost nscrise. Celelalte persoane juridice nceteaz la data actului prin care s-a dispus ncetarea sau, dup caz, la data ndeplinirii oricrei alte cerine prevzute de lege.

Tema V Societatile comerciale


1. Constituirea societatilor comerciale. Conditii de fond si conditii de forma. Formalitati.
Nulitatea societatii. Sucursale si filiale [de completat; pentru moment se poate consulta, din vol. I al cursului (Gh. Piperea, Drept comercial, CH Beck, 2008), p.136 - 167]

2. Efectele personalitatii juridice specifice societatii comerciale


1. Patrimoniul social este separat de patrimoniile individuale ale asociatilor. Din acest motiv, nici o interferenta sau concurs nu este posibila intre creditorii sociali, pe de o parte, si creditorii personali ai asociatilor, pe de alta parte. Este important de retinut ca, spre deosebire de ipoteza raspunderii asociatului pentru datoriile sociale, cind creditorul social poate intra, in anumite conditii speciale, in concurs cu creditorul personal al asociatului sau al actionarului, nici un creditor personal al asociatului sau al actionarului, fara exceptie, nu poate pretinde drepturi asupra societatii sau asupra patrimoniului societatii. In mod evident, bunurile societatii vor putea fi urmarite de creditorii personali ai asociatului in cazul in care societatea ar fi consimtit, in mod valabil, o fideiusiune sau o garantie reala in favoarea asociatului sau a actionarului debitor principal. Dar, in situatiile obisnuite, creditorul personal nu poate intra in concurs cu creditorii sociali. Creditorul personal al actionarului poate sechestra si vinde actiunile detinute de debitorul sau la una sau mai multe societati pe actiuni, intrucit actiunile sunt adevarate bunuri mobile care sunt proprietatea debitorului si care pot fi valorificate in scop de plata silita a creantei, asa cum este permis de art. 2324 alin.1 Cciv in raport cu toate bunurile debitorului. Creditorul personal al asociatului in societatile de persoane, inclusiv in societatea cu raspundere limitata, poate sa isi exercite drepturile numai asupra partii din beneficiile (profiturile) cuvenite asociatului dupa bilantul contabil (situtia financiara anuala), iar dupa dizolvarea societatii, asupra partii ce i s-ar cuveni din lichidare . Acelasi creditor poate sa popreasca aceasta parte ce s-ar cuveni asociatului din lichidare, chiar in timpul duratei societatii, ceea ce inseamna ca, daca societatea s-ar lichida si ar ramine un surplus dupa lichidare, lichidatorul ar trebui sa verse acest surplus in contul creantei creditorului personal al asociatului. Asadar, creditorul personal al asociatului poate sa isi exercite drepturile asupra cotei parti din dividende ce s-ar cuveni asociatului si asupra cotei parti din surplusul lichidarii. Intr-adevar, aceste cote-parti sunt drepturi ale asociatului. Ambele drepturi apartin asociatului, ele nefacind parte din patrimoniul societatii, de unde concluzia ca regula separatiei de patrimonii se pastreaza. Se observa, insa, ca obiectul exercitiului drepturilor creditorului personal al asociatului este constituit de doua dintre drepturile patrimoniale aferente partii sociale, respectiv, dreptul la dividende si dreptul la o parte din surplusul lichidarii. Aceste drepturi au caracter incert, atit sub aspectul existentei lor (o societate poate avea sau nu profit si, deci, poate distribui sau nu dividende ; daca societatea are profit, ea poate sau nu sa decida distribuirea dividendelor ; prin hotarire a adunarii generale, un profit existent poate fi distribuit in tot sau in parte, retinerea profitului in societate fiind justificata de necesitati de investitie sau alte cauze; daca o societate se lichideaza, poate sa existe sau nu un surplus al lichidarii), cit si sub aspectul intinderii lor (dividendele si, respectiv, partile din surplusul lichidarii sunt mai mici sau mai mari). Este vorba, deci, de drepturi cu caracter potential si nu de certitudini. De aici si concluzia unei situatii dificile a creditorului personal al asociatului care este nevoit sa incerce sa isi exercite drepturile asupra acestor creante ale

asociatului contra societatii, in lipsa de alte bunuri urmaribile. Pe de alta parte, poprirea partilor ce i s-ar cuveni asociatului din lichidare, ceruta si, eventual, obtinuta, in timpul vietii societatii, in speranta ca societatea se va lichida, iar din lichidare se va putea obtine un surplus, din care o parte sa i se atribuie si asociatului, iar aceasta parte sa-i fie atribuita ca plata creditorului personal al asociatului este mai degraba o iluzie, daca nu o ipocrizie a legii. De asemenea, datorita regulii separatiei de patrimonii, asociatul sau actionarul, oricit de majoritar, nu poate face acte juridice valabile asupra bunurilor sau drepturilor din patrimoniul societatii. Nici chiar asociatul unic nu poate face acte de dispozitie asupra acestor bunuri sau drepturi din patrimoniul societatii, fara a utiliza formele juridice reglementate de Legea societatilor comerciale pentru valabila incheiere a unor asemenea acte (reprezentarea legala, mandatul, aprobarea prealabila a adunarii generale etc). Aceeasi regula se aplica statului roman sau autoritatilor publice centrale sau locale care au calitatea de actionar unic sau majoritar la unele societati comerciale. In caz contrar, separatia de patrimonii este inlocuita cu confuzia de patrimonii, ceea ce duce la aplicabilitatea regulilor societatii fictive, cu toate consecintele ce decurg din aceste reguli.
2. Raspunderea asociatilor pentru datoriile sociale poate fi antrenata si in alte cazuri decit cele

prevazute de Codul civil.

Din art. 3 alin.3 din Legea societatilor comerciale rezulta ca actionarii, asociatii comanditari si asociatii in societatea cu raspundere limitata raspund numai pina la concurenta capitalului social subscris. In realitate, nu este vorba de o raspundere, ci de obligatia normala a fiecarui asociat de asi plati (in sens de solutio) aportul pe care l-a subscris. In regula generala, creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor societatii de catre asociati si nu pot urmari silit bunuri ale acestora, neputind intra in concurs cu creditorii personali ai asociatului. De la aceasta regula pot fi enumerate mai multe categorii de exceptii : (i) in societatile de persoane, asociatii cu raspundere nelimitata sunt solidar si indefinit raspunzatori pentru datoriile societatii, daca societatea nu le achita in termen de 15 zile de la scadenta ; raspunderea solidara si nelimitata se pastreaza si in cazul insolventei societatii de persoane ; (ii) daca societatea a fost declarata nula, asociatii societatii nule raspund nelimitat si solidar fata de creditorii sociali, pozitia asociatilor intr-o societate nula fiind parificata cu cea a asociatilor in societatile de persoane ; (iii) in cazul in care societatea este fictiva, personalitatea sa juridica este falsa si, deci, nu exista o reala separatie de patrimonii, de unde concluzia ca creditorii sociali sunt, de fapt, creditori ai falsilor asociati, dupa distinctiile mai jos analizate ; falsii asociati raspund solidar si nelimitat pentru datoriile societatii ; (iv) daca sunt aplicabile dispozitiile art. 2371 din Legea societatilor comerciale (dispozitii care au introdus in legislatia noastra regula piercing the corporate veil ), asociatii care se pun in situatiile reglementate de acest text pot fi facuti raspunzatori in mod nelimitat si solidar pentru datoriile societatii ; (v) in societatile aflate sub incidenta art. 235 LSC, separatia de patrimonii se mentine doar pina la momentul dizolvarii, intrucit aceasta are ca efect trecerea bunurilor care se constituie intr-un surplus fata de datoriile societatii in co-proprietatea fostilor asociati sau actionari ; la fel se intimpla in cazul in care, dupa finalizarea lichidarii aferente falimentului, mai ramine un surplus in patrimoniul fostei societati falite, surplus care se atribuie fostilor asociati sau actionari (art. 133 din Legea insolventei) ; in ambele cazuri, daca se descopera ulterior disparitiei societatii ca au mai existat creditori sociali neplatiti, acestia ar putea exercita contra fostilor asociati sau actionari o actio de in rem verso, pentru a-si putea recupera creanta contra fostei societati ; de altfel, in orice situatie, daca, dupa radierea unei

societati din registrul societatii apar creditori sociali care nu au fost platiti inainte de radiere, intrucit societatea nu mai exista, creantele acestora trebuie considerate stinse pentru disparitia debitorului ; cu toate acestea, creditorii fostei societati vor putea introduce o actiune in imbogatire fara justa cauza (actio de in rem verso) in contra acelui sau acelor fosti asociati care si-au marit patrimoniul in urma radierii pe seama micsorarii averii (fostului)creditor social ; (vi) creditorii sociali pot, fie in conditiile art. 138 din Legea insolventei, adica prin actiune a administratorului judiciar, a lichidatorului, a comitetului creditorilor sa a creditorului care detine mai mult de 50% din totalul creantelor contra debitorului persoana juridica, fie in conditiile art. 72 alin.2 din Legea societatilor comerciale, sa-i actioneze in raspundere pe asociatii sau actionarii societatii, daca societatea este in insolventa si asociatii sau actionarii, care cumuleaza si calitatea de administrator, de drept sau de fapt, au cauzat insolventa sau, dupa caz, prejudiciul in dauna creditorilor societatii aflate in insolventa (pt. distinctia intre cele doua tipuri de actiuni in raspundere, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., 2008, p.727-733); (vii) lichidatorii unei societati pot, atit in cazul lichidarii voluntare sau administrative, cit si in cazul falimentului, sa ceara asociatilor care sunt debitori ai societatii pentru varsamintele neefectuate sa efectueze aceste varsaminte, in vederea acoperirii datoriilor societatii ; in aceste caz, este vorba de bunuri sau fonduri care apartin societatii in calitate de aport la capitalul social, dar lichidatorul procedeaza, practic, la un clearing tripartit intre asociat, societate si creditorii sociali. Asadar, pentru datoriile societatii raspunde, in mod obisnuit, societatea, dar si, in conditii exceptionale, unii dintre asociati. Daca societatea se afla in insolventa, iar insolventa sau, dupa caz, prejudiciul in dauna creditorilor au fost cauzate de asociatii care au si calitatea de administratori (inclusiv administratorii de facto), pentru datoriile societati pot raspunde si acestia. 3. Tehnica piercing de corporate veil din Legea societatilor comerciale este precursorul dispozitiei art.193 alin.2 Cciv conform careia nu se poate invoca impotriva unei persoane de buna credinta calitatea de de subiect de drept a unei persoane juridice, daca prin aceasta se urmareste ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse ordinii publice. Reglementare din Legea societatilor comerciale (art. 2371) are, totusi, o intindere si aplicabilitate diferite fata de textul din Codul civil, prin faptul ca nu face distinctia intre persoanele de buna credinta si celelalte in privinta titularitatii dreptului de a invoca nelimitarea raspunderii, prin faptul ca se aplica doar in situatia ajungerii societatii comerciale in faza terminala a dizolvarii si lichidarii sale si prin faptul ca nu se refera la ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse interesului public, ci la utilizarea bunurilor societatii in interes personal sau al tertilor si la diminuarea activului societatii, cu constiinta faptului ca, in acest fel, se determina insolvabilitatea societatii. Asociatii unei societati comerciale pot raspunde pentru datoriile sociale, in conditiile art. 2371 din Legea societatilor comerciale, conform caruia asociatul care, n frauda creditorilor, abuzeaz de caracterul limitat al rspunderii sale i de personalitatea juridic distinct a societii rspunde nelimitat pentru obligaiile neachitate ale societii dizolvate, respectiv lichidate. In acest caz, rspunderea asociatului devine nelimitat, n special atunci cnd acesta dispune de bunurile societii ca i cum ar fi bunurile sale proprii sau dac diminueaz activul societii n beneficiul personal ori al unor teri, cunoscnd sau trebuind s cunoasc faptul c n acest mod societatea nu va mai fi n msur s i execute obligaiile. Asadar, un asociat care, in mod obisnuit, nu raspunde pentru datoriile societatii, intrucit raspunderea sa este limitata la nivelul aportului la capitalul social, poate fi facut responsabil nelimitat fata de creditorii societatii, daca a abuzat de limitarea raspunderii si a creat o confuzie de patrimonii intre sine si societate ori i-a determinat insolvabilitatea.Este evident ca textul are aplicabilite si in cazul falimentului unei societati comerciale, care nu este altceva decit o lichidare judiciara. Regula nu are, insa, aplicabilitate, in perioada de observatie, si nici in perioada

reorganizarii judiciare, intrucit ea nu se poate extinde prin analogie la alte situatii decit dizolvarea si lichidarea societatilor comerciale. In procedura de lichidare voluntara, constatarea raspunderii nelimitate este de competenta judecatorului de drept comun, lichidatorul fiind indrituit ca, din proprie initiativa sau la cererea unor creditori, sa ceara sa se constate abuzul de personalitate juridica si confuzia de patrimonii si, in consecinta, sa se constate responsabilitatea nelimitata a asociatilor in cauza. Dupa o astfel de constatare, lichidatorul va putea purcede la lichidarea creantelor in contra asociatului care a capatat, astfel, raspundere nelimitata. In caz de faliment, competenta de a constata aplicabilitatea regulii piercing the corporate veil apartine, in mod evident, judecatorului-sindic, dreptul de a cere aplicarea acesteia apartinind, in principal, lichidatorului si, in subsidiar, comitetului creditorilor, in conditii similare cu cele stabilite pentru actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului persoana juridica. In fine, doctrina si jurisprudenta relative la societatea fictiva au putut sta la baza acestei reglementari general aplicabile persoanelor juridice, prezenta in Codul civil (pentru amanunte, a se vedea : Gh. Piperea, op.cit., 2011, p. 322-330). 4. Efectele personalitatii juridice pot fi inlaturate in cazul societatii comerciale fictive. 4.1. Societatea comerciala fictiva este o persoana juridica aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a asociatilor pentru datoriile societatii, falimentul personal al asociatilor) pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei, dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 2371 din Legea societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii. 4.2. Societatea simulata are o personalitate juridica precara. In contractele de societate, cercetind vointa reala a partilor contractante, se poate stabili ca actul in care a fost turnata o situatie de fapt, departe de a fi o realitate voita, nu este decat o aparenta menita, in general, sa fraudeze pe terti. Societatii comerciale i se aplica schema clasica a art.1175 C.civ.: partile incheie un act public si mincinos contractul de societate - care ascunde sub masca sa un alt act, secret si real, singurul care produce efecte intre parti, dar nu este opozabil tertilor; acestia insa se pot prevala fie de actul public, fie de cel secret, dupa cum le dicteaza interesul, iar in conflictul dintre terti va fi preferat acela care isi intemeiaza pretentiile cu buna-credinta pe actul aparent. Societatea simulata poate acoperi, in scopuri dintre cele mai diverse, alte raporturi juridice existente in realitate intre parti, cum ar fi: un contract de imprumut cu dobanda camatareasca, un contract de munca (pentru a se sustrage legilor de

protectie sociala), un contract de vanzare-cumparare (pentru a beneficia de o fiscalitate mai putin apasatoare), un contract de donatie (pentru a eluda dispozitiile legale referitoare la rezerva succesorala). Simulatia poarta fie asupra naturii juridice a contractului de societate (simulatie relativa), fie asupra existentei insasi a acestui contract (simulatie absoluta). In cazul simularii naturii juridice a contractului de societate, partile contractante ascund sub masca societatii (contract aparent), existenta unui alt contract (cel real), producator de efecte intre asociati, dar inopozabil tertilor. Pentru a putea vorbi de existenta unei astfel de simulatii, se cer a fi intrunite elementele specifice ale acestei institutii: concomitenta dintre contractul secret si contractul de societate (contractul aparent poate fi incheiat si ulterior celui real); existenta unui acord simulatoriu, in temeiul caruia se creeaza o neconcordanta intentionata intre vointa reala si vointa declarata a partilor contractante; crearea unei aparente juridice false. Simularea insasi a existentei contractului vizeaza ipoteza societatii de fatada care disimuleaza, gratie intelegerii intervenite intre asociati fictivi, activitatea adevaratului patron (persoana fizica sau juridica). Spre deosebire de simularea naturii juridice a contractului, falsitatea calitatii de asociat, deci lipsa lui affectio societatis, este greu de dovedit. Pot constitui, insa, indicii in acest sens contractele de cesiune de parti sociale in alb sau evidentul dezechilibru in repartizarea capitalului intre adevaratul patron si asociatii fictivi. In ultima perioada, jurisprudenta cauta dovezi de fictivitate ale societatii in mecanismele de functionare ale acesteia, cum ar fi absenta unei veritabile vieti sociale si a colaborarii, precum si confuzia creata intre patrimoniul societatii fictive si cel al patronului. Abordarea jurisprudentei a fost preluata si dezvoltata in dreptul comunitar european (spre exemplu, in Directiva nr. 2005/60/EC, despre care se va face vorbire mai jos), precum si in legislatia interna relativa la prevenirea spalarii banilor. Societatile simulate (societati care disimuleaza un alt contract sau societati de fatada care ascund activitatea unei singure persoane) sunt, in principiu, ilicite, pe motiv ca sunt frauduloase. Simulatia ilicita se manifesta prin constituirea de societati pe actiuni cu caracter personal sau de intreprinderi individuale deghizate sub forma de societati a caror raspundere este limitata la capitalul subscris, cu scopul vadit de a sustrage patrimoniile asociatilor de sub puterea de actiune a creditorilor80 sau cu scopul de a ascunde operatiuni de spalare a banilor81. In societatea unipersonala, unicul asociat constituie uneori societatea in asociere cu un fals asociat, inspirat doar de dorinta de a frauda creditorii ori de a aduce atingere principiului unitatii patrimoniului. In cazul existentei mai multor parteneri, asocierea dintre acestia poate fi doar o fatada, lipsa lui affectio societatis permitand adevaratului stapan al afacerii sa coordoneze si sa controleze intreaga afacere. Este posibil ca forma juridica de societate pe actiuni sa fie aleasa pentru o asociere nu pentru a fi destinata investitiilor de mare anvergura, ci pentru a limita raspunderea la aportul subscris. Simulatia actului constitutiv al unei societati comerciale poate avea, insa, si un caracter licit. Pot fi date trei exemple practice: (i) intr-o societate pe actiuni, unul sau mai multi actionari detin actiuni numai pentru a facilita o ulterioara cooptare in societate a unui alt actionar ; datorita formalitatilor legale de constituire, participarea la constituirea unei societati, in calitate de fondator, este cu mult mai complicata decit un transfer ulterior de actiuni, care nu presupune decit efectuarea inregistrarii cesiunii in registrul de actiuni si de actionari ai societatii; (ii) intr-o societate pe actiuni, unul sau mai multi actionari sunt banci sau alte institutii financiare, care detin actiuni numai pentru garantia rambursarii unor imprumuturi; practica este intilnita in cazul emisiunilor de euro-obligatiuni sau de
80I.L.

Georgescu, Simularea societatii pe actiuni ca manifestare a tendintei limitarii raspunderii in raporturile comerciale, PR, 1932, partea a IV-a, p. 82-93; D.D. Gerota, Societatile anonime simulate, PR, 1932, partea a IV-a, pag. 102-113, ambii autori romani interbelici, citati de Fl. Tuca, Societatea comerciala fictiva, in RDC nr. 10/1996. 81Camelia Bogdan, Deturnarea activitii entitilor corporatiste, inclusiv a prestatorilor de servicii pentru trusturi i societi, in Curierul fiscal, nr. 7/2008, Editura C.H. Beck, pag. 28-33.

certificate globale de depozit (GDR), convertibile in actiuni; (iii) intr-o societate pe actiuni romaneasca, unul sau mai multi actionari sunt doar administratori ai unui portofoliu de actiuni; solutia reprezinta o modalitate de implementare a institutiei trustului din dreptul britanic, nereglementat in dreptul nostru. Simulatia in contractele bilaterale este o exceptie de la principiul opozabilitatii fata de terti a contractelor : actul secret leaga partile, intrucat exprima vointa reala a acestora, dar este inopozabil tertilor, acestia fiind tinuti doar de situatia juridica generata de actul public. In cazul simulatiei absolute, cum acordul simulatoriu are doar functia negativa a anihilarii totale a actului public, nu exista un contract secret si deci nu exista nici o adevarata legatura juridica intre parti (in afara acordului simulatoriu insusi si cu exceptia cazului cand intre falsii asociati exista vreun contract de cesiune in alb). Tertii au la indemana posibilitatea de a se prevala fie de actul aparent, fie de actul secret scos la lumina in baza unei actiuni in declararea simulatiei. In caz de conflict de interese intre tertii de buna-credinta (unii interesati sa invoce aparenta, altii, realitatea ascunsa), facandu-se aplicarea teoriei aparentei, se acorda castig de cauza celor care s-au increzut cu buna-credinta in actul public82. In cazul unei societati simulate, un astfel de conflict poate aparea intre creditorii personali ai unui asociat si cei ai societatii: primii interesati sa demonstreze ca societatea este simulata si ca aportul debitorului lor este fictiv; cei din urma, sa se prevaleze doar de actul public in temeiul caruia aportul este proprietatea societatii debitoare (vor avea intaietate cei din urma, cu conditia sa fi fost de buna-credinta, adica sa nu fi stiut, atunci cand au contractat cu societatea, ca respectivul aport era fictiv). In urma admiterii unei actiuni in declararea simulatiei, cand sunt intrunite conditiile nulitatii, efectul declararii simulatiei va fi nu numai inlaturarea aparentei si dezvaluirea adevaratelor raporturi dintre parti, ci si nulitatea actului public. Nulitatea actului public nu se impune, insa, in mod automat, ca efect direct al actiunii in simulatie. Efectul specific al simulatiei este inopozabilitatea fata de terti a actului secret si nu nulitatea. Prin urmare, actiunea in declararea simulatiei va trebui urmata de actiunea in nulitate; prima va evidentia actul secret sau numai acordul simulatoriu, iar a doua va duce la constatarea lipsei unui element esential al actului aparent, de regula cauza acestuia. Transpunind la societatea simulata regulile si conditiile simulatiei de drept comun, inseamna ca, intre "asociatii" unei societati simulate, singurul care produce efecte este contractul real, disimulat in spatele societatii (cu conditia ca el insusi sa fie valabil). Daca actul constitutiv al societatii simulate, ca act public, se va dezvalui a fi nul, in urma unei actiuni in declararea simulatiei, urmata de o actiune in constatarea nulitatii, atunci se poate constata si nulitatea societatii, privita sub aspectul sau institutional, ca persoana juridica. Nulitatea contractului de societate, declarata in urma admiterii unei actiuni in declararea simulatiei aceluiasi contract, determina si nulitatea societatii (art.56 lit.a), teza intii, LSC lipseste actul constitutiv)83. Nulitatea societatii poate interveni si in cazul in care, in urma admiterii unei actiuni in declararea simulatiei, anumite elemente esentiale ale contractului de societate se dovedesc a fi false, cum ar fi : toti fondatorii erau incapabili la data constituirii societatii, dar acestia s-au declarat, in mod fals, capabili (art.56 lit.b) LSC); desi actele constitutive prevad varsarea capitalului social, aceasta nu a avut loc, deoarece societatea a fost fictiva, fiind constituita de asociati in alte scopuri decat acela al exercitarii comertului (art.56 lit.g) LSC); desi in actele constitutive este mentionat numarul legal de asociati, in realitate toti sau o parte din ei sunt persoane interpuse, astfel incat, in realitate, numarul real al asociatilor nu este cel legal (art. 56 lit.h) LSC). Intrucit, asa cum am spus, simulatia unei societati este, in general, frauduloasa84, tinzand la sustragerea bunurilor de sub gajul general al creditorilor chirografari, iar societatea astfel constituita este afectata
82Pentru 83

amanunte, v. C. Statescu, C. Barsan, op.cit., p. 78-79. A se vedea si Fl. Baias, op.cit., p.277. 84V., in acelasi sens, Fl. Tuca, op.cit., in RDC nr. 10/1996, p. 112.

de vicii esentiale (absenta aportului social ori fictivitatea aportului sau lipsa lui affectio societatis), inseamna ca o astfel de simulatie este ilicita si, in consecinta, nulitatea trebuie sa loveasca atat actul secret (indiferent de raporturile juridice pe care le stabileste intre parti), cat si actul public (contractul de societate), pentru cauza ilicita sau falsa. Atunci cand simulatia (frauduloasa) priveste nu contractul de societate in sine, ci doar o clauza a acestuia, nulitatea va fi partiala, lipsind de efecte doar respectiva clauza. Exceptie face simulatia (prin disimulare) a clauzei leonine, caz in care, daca un tert dovedeste existenta unui act secret care cuprinde o asemenea clauza si, in plus, faptul ca ea a fost determinanta la incheierea contractului, nulitatea este totala. Nulitatea societatii determina dizolvarea societatii, adica incetarea fara efect retroactiv a societatii, care intra in lichidare. Pina la declararea nulitatii, societatea isi pastreaza personalitatea juridica, iar pina la inchiderea lichidarii, societatea beneficiaza de o personalitate juridica limitata la scopurile lichidarii. Daca nulitatea actului constitutiv nu poate fi pronuntata de catre instanta, intrucit nu sunt intrunite conditiile nulitatii, societatea va ramane in fiinta, desi caracterul ei simulat a fost facut public ca efect al admiterii actiunii in declararea simulatiei. Diferenta fata de dreptul comun consta in inlaturarea efectelor actului ocult, singurul act eficient intre parti ramanand cel public (societatea comerciala)85, ceea ce reprezinta o rasturnare a efectelor actiunii in declararea simulatiei. Daca cel ce a facut publica simulatia prin actiunea in declararea simulatiei este un asociat, dar nu are la indemina si o actiune in nulitatea societatii, atunci acest asociat are la indemina o actiune in dizolvarea societatii pentru neintelegeri grave intre asociati (art.227 lit.e), LSC). Societatea simulata creaza, in principiu, o aparenta de contract de societate (in special, o aparenta de affectio societatis), care aparenta este inlaturata prin actiunea in declararea simulatiei. Lipsa lui affectio societatis, contemporana incheierii contractului de societate, reprezinta un caz de nulitate a contractului de societate care duce la nulitatea societatii. Disparitia ulterioara a lui affectio societatis prin inlaturarea aparentei de existenta a acestuia, reprezinta, ca si pierderea lui pe parcursul existentei societatii, un motiv temeinic de dizolvare, in sensul art.227 lit.e) LSC. Neintelegerile grave intre asociati reprezinta doar unul dintre motivele temeinice de dizolvare, fiind doar exemplul la care s-a oprit legiutorul. Cind declarantul simulatiei este un tert, iar simulatia a fost declarata dupa inmatricularea societatii, sunt posibile trei ipoteze86 : (i) neconcordantele dintre actul constitutiv si vointa reala a partilor pot fi calificate drept neregularitati in sensul art.48 LSC si pot fi inlaturate, la cererea oricarei persoane interesate, in cadrul procedurii de regularizare, prin hotarirea tribunalului (art.48 alin.2 LSC). Actiunea in regularizare este prescriptibila in termen de un an de la inmatricularea societatii, in timp ce actiunea in declararea simulatiei este imprescriptibila; daca actiunea in declararea simulatiei este introdusa dupa expirarea acestui termen de prescriptie a actiunii in regularizare, calea actiunii in regularizare devine ineficienta; (ii) societatea poate fi dizolvata pe cale judiciara, in conditiile art.237 alin.1 lit.a) LSC (societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot intruni) sau chiar in conditiile art.227 alin.1 lit.e) LSC, pentru motive temeinice ; in actiunea de dizolvare judiciara a societatii pentru motive temeinice, calitatea procesuala activa apartine, in principiu, asociatilor. Declararea simulatiei actului constitutiv la initiativa unui tert este, insa, un caz e exceptie, in care se poate considera ca si un tert poate cere dizolvarea pe cale judiciara a unei societati. In orice caz, asa cum se admite si in doctrina, un tert are posibilitatea sa intervina, pe cale de cerere de interventie principala, intr-o actiune de dizolvare judiciara a societatii promovata de un asociat, precum are si dreptul sa provoace dizolvarea societatii prin cererea de declarare a falimentului societatii;

85 86

Fl. Baias, op.cit., p.280. Pentru o solutie in parte diferita, a se vedea Fl. Baias, op.cit., p.281.

(iii) inmatricularea societatii poate fi radiata, la cererea oricarei persoane interesate, care probeaza existenta unui prejudiciu cauzat de inmatriculare (art.25 din Legea nr.26/1990, republicata, privind registrul comertului). Admiterea unei actiuni in declararea simulatiei este o proba suficienta a prejudiciului la care se refera art.25 din Legea nr.26/1990. Asa fiind si, avind in vedere cele ce preceda, rezulta ca o societate simulata are o personalitate juridica precara. 4.3. Societatea aparenta are o personalitate juridica fictiva (falsa), datorita confuziei de patrimonii intre societate si unul sau mai multi dintre asociati. In anumite cazuri, fictivitatea unei societati (in sens de aparenta inselatoare) nu este rezultatul unei simulatii, fie pentru ca sursa fictivitatii tine nu de incheierea contractului, ci de executarea sa (absenta unei veritabile vieti sociale si a colaborarii asociatilor; confuzia creata intre patrimoniul societatii si cel al patronului ei), fie pentru ca, nefiind in prezenta unui act juridic bilateral, simulatia ar fi de neconceput. Ambele situatii presupun ca doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, subiecte de drept autonome si independente, avand patrimonii aparent distincte, ajung sa creeze o confuzie de patrimonii, elementele unuia regasindu-se in celalalt si invers. Intr-o asemenea ipoteza, exista o deformare a realitatii, o aparenta neconforma cu realitatea, o simulare, nu o simulatie. Aparenta poarta asupra personalitatii juridice a societatii comerciale. Societatea comerciala in cauza este o falsa persoana juridica. Teoria simulatiei este inaplicabila sau de neconceput in cazul unor societati cu personalitate juridica aparenta. Aceasta deoarece : (i) unele societati sunt lipsite de fundament conventional. Societatea comerciala cu asociat unic nu este efectul unei conventii, ci al unui act juridic unilateral. Fundamentul conventional lipseste si in cazul societatilor comerciale cu capital de stat, caci aceste entitati sunt create prin acte administrative; (ii) executarea contractului de societate duce uneori la aparitia unor relatii societare fictive. In cadrul anumitor grupuri de societati, in ciuda independentei lor aparente, societatile din grup sunt simple instrumente de realizare a intereselor economico-financiare ale grupului respectiv. Datorita ascendentei uneia sau mai multor societati dominante asupra altora din grup, existenta celor din urma capata un aspect de fictivitate: societatile respective au aceleasi organe de conducere, ori efectueaza una fata de cealalta prestatii fara echivalent, sau se imprumuta reciproc cu fonduri banesti sau personal, detin reciproc participatii incrucisate etc.; (iii) unele societati de stat au un caracter aparent de societate, dar, in realitate, sunt institutii publice87. In general, in asemenea situatii, patrimoniile societatilor aparente sunt fictive sau se confunda cu patrimoniul asociatului unic, al statului, al societatii mama etc. In cazul confuziei de patrimonii insasi personalitatea juridica a societatii aparente este fictiva, jurisprudenta franceza88 fiind in sensul ca pasivul societatii fictive trebuie suportat de catre persoana fizica sau juridica care o controleaza, dincolo de limita aportului la capitalul social. Daca in cursul unei proceduri colective (insolventa) deschise contra unei societati aceasta se dovedeste a fi fictiva, procedura trebuie extinsa (mai precis, translatata) asupra celor care apar ca veritabili debitori, adica administratorii acestei societati care au folosit societatea ca un paravan pentru afacerile lor, confundand patrimoniul societatii cu propriul patrimoniu. In cazul grupului de societati, societatea mama este obligata sa plateasca datoriile filialei sale, daca aceasta este, de fapt, o societate fictiva. Aceeasi solutie se aplica si in cazul asociatului unic care nu a pastrat, pe tot timpul existentei societatii sale unipersonale, separatia de patrimonii intre asociat si societate. Creditorul social devine creditorul asociatului si, la nevoie, are dreptul de a porni executarea silita asupra bunurilor proprii ale
87Pentru 88Cass.com.fr.,

amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Societatile comerciale de stat, in Juridica nr.4/2000, p.144-145. dec. din 9.04.1991, Bull.civ.IV, nr. 128, p. 92, Recueil jurisprudence Dalloz, 1992, sommaire 3.

asociatului (este vorba de o procedura de executare distincta de cea declansata contra membrilor organelor de conducere culpabili de incetare a platilor societatii pe care o conduc). Sanctiunea este justificata prin aceea ca personalitatea juridica a societatii, calitatea sa de subiect de drept sunt fictive, nereale, fapt pentru care patrimoniul acesteia este, de fapt, patrimoniul patronului. Daca patrimoniul social se confunda cu patrimoniul unuia dintre asociati, societatea este fictiva si personalitatea juridica dispare. Daca actele juridice si operatiunile societatii sunt deturnate de administratori de la scopul lor (satisfacerea interesului social, indeplinirea obiectului social) aceste acte juridice nu mai sunt ale societatii, ci ale administratorului care, ca orice mandatar care isi depaseste mandatul, devine obligat personal in astfel de acte si operatiuni, iar aparentii creditori sociali devin, de fapt, creditori personali ai administratorului. Daca aceste operatiuni sunt savirsite de administratorul respectiv cu titlu de profesiune, atunci si riscul economic al acestor operatiuni trebuie sa-i incumbe, fapt pentru care el va putea chiar sa fie declarat in faliment. Existenta unor relatii de familie intre asociati ori existenta unor organe de conducere comune societatii-mama si filialei sale sunt indicii temeinice ale caracterului deghizat (fictiv) al societatii 89. De asemenea, lipsa mecanismelor de functionare a societatii (adunari generale, consilii de administratie, cenzori), absenta unui veritabil affectio societatis, confuzia creata intre patrimoniul social si patrimoniul persoanei-stapan al afacerii (acesta foloseste activele societatii ca si cand ar fi ale sale, proprii, sau permite folosirea de catre societate a activelor si fondurilor de care el dispune), reprezinta indicii ale unei societati fictive. Jurisprudenta franceza consacra, de altfel, ca o completare a regimului juridic al simulatiei, teoria confuziei de patrimonii: patronul afacerii creaza, fata de terti, o aparenta ca patrimoniul sau si patrimoniul societatii fictive se confunda (aparenta in care tertii se incred cu buna credinta) desi societatea este persoana juridica si ar trebui sa beneficieze de patrimoniu propiu (patrimoniul propriu, ca si scopul determinat si organizarea de sine-statatoare reprezinta o conditie sine qua non a existentei personalitatii juridice). Cum societatea este o forma de organizare a intreprinderii, rezulta ca, a lipsi societatea de patrimoniul propriu, inseamna a-i rapi posibilitatea de a-si indeplini scopul. Confuzia de patrimonii consta in faptul ca patronul afacerii creeaza fata de terti aparenta sau chiar certitudinea ca patrimoniul societatii sale se confunda cu patrimoniul sau, desi, in mod obsinuit, societatea este o persoana juridica si ar trebui, in consecinta, sa beneficieze de patrimoniu propriu. Daca in procedura insolventei se constata falsitatea (aparenta) personalitatii juridice, abuzul de personalitate juridica sau confuzia de patrimonii, se poate dispune ca asociatul care este culpabil, inclusiv societatea-mama a debitorului, sa suporte intregul pasiv al debitorului. Confuziunea de patrimonii se caracterizeaza prin aceea ca cele doua patrimnii, care ar trebui sa fie separate, sunt in realitate atat de intrepatrunse incat formeaza o unitate de fapt care justifica tratarea lor in cadrul unei singure raspunderi, inclusiv pe planul procedurii insolventei. O astfel de situatie juridica este foarte prezenta in cazul intreprinderii unipersonale cu raspundere limitata (asociatul unic creeaza intreprinderea, care este o persoana juridica, numai in scopul de a-si limita raspunderea fata de creditori, de cele mai multe ori in scopuri frauduloase) sau in cazul grupului de societati (societatile din cadrul grupului sunt interdendente economic intr-o asemenea masura incit se ajunge si la dependenta juridica, manifestata prin confuzie de patrimonii, in sensul ca o societate gestioneaza alta societate din grup, o imprumuta, o sustine cu garantii sau cu contracte legate etc). In cazul grupului de societati, confuzia de patrimonii duce la situatia in care societatile componente nu mai sunt propriu-zis independente (ele nu mai au realmente personalitate juridica), ci sunt simple instrumente menite sa realizeze interesul grupului. De multe ori, societatile din cadrul grupului au
89Jurisprudenta

franceza (Cass.com.fr., dec. din 28.11.1989, Rvue des socits, 1990, p. 240) considera, chiar, ca in aceste cazuri fictivitatea este prezumata.

aceeasi administratori, isi efectueaza prestatii fara echivalent (imprumuturi, garantii) si, in genere, intretin relatii juridice sau financiare anormale, care denota confuzia de patrimonii. Jurisprudenta franceza90 a statuat ca sunt relatii financiare anormale constitutive de confuziune a patrimoniilor intre societatea mama si filiala sa conventiile privind gestiunea trezorieriei si schimbul valutar, conventiile privind schimbul de personal si avansarea fondurilor de catre societatea mama. Aceasta motivare cu privire la confuziunea patrimoniilor se adauga celei anterioare care a dedus o asemenea confuziune intre fluxuri financiare anormale si relatii financiare anormale. Criteriul anormalitatii fluxurilor financiare este absenta reciprocitatii si sensul unic al fluxului care trada absenta fluxului real. Un alt criteriu al anormalitatii a fost nivelul anormal de coborat al chiriei. Anormalitatea relatiilor financiare este dedusa din diferentierea intre societatile independente si cele apartinand aceluiasi grup. In cadrul grupului de societati, gestiunea centralizata a trezorieriei nu conduce la calificarea de flux financiar anormal doar daca exista o contraprestatie din partea filialei. Pentru a antrena raspunderea societatii-mama, trebuie sa fie stabilita cu certitudine o culpa de gestiune, constand in sustinerea abuziva a filialei care a provocat o agravare a insuficientei activului. In jurisprudenta franceza91 s-a admis chiar ca raspunderea societatii mama poate fi angajata pentru concurenta neloiala desfasurata sub acoperirea unei filiale de-ale sale. Daca fata de societatea fictive s-a deschis dj o procedura de insolventa, iar fictivitatea se stabileste dupa afisarea tabelului definitiv al creantelor, deci se stie cu precizie care este cuantumul total al datoriilor sociale, consecinta caracterului cert al creantelor inscrise in tabelul creantelor fata de societatea fictiva este o posibila deschidere a procedurii insolventei fata de asociatul/asociatii in societatea fictive, care au devenit asociati cu raspundere nelimitata datorita faptului ca au creat si intretinut confuzia de patrimonii. 4.4. Daca pina in 2004 chestiunile relative la societatea fictiva erau mai degraba speculatii doctrinare, practic neluate in seama de legiuitor sau de jurisprudenta, in prezent si legea noastra, precum si dreptul comunitar european se preocupa in mod serios de societatea cu personalitate juridica falsa, mai ales din ratiuni fiscale sau de prevenire a spalarii banilor si a finantarii activitatilor teroriste. In practica sunt din ce in ce mai multe cazuri in care societatea-mama, filiala sau afiliata unei societati aflata in insolventa este chemata sa raspunda in calitate de administrator (inclusiv administratorul de facto sau cel camuflat sub aparenta de simplu actionar) pentru determinarea sau intretinerea starii de insolventa a societatii respective, ceea ce poate duce indirect chiar si la insolventa societatii-mama, filiala sau afiliata care a exercitat sau a uzurpat functia de administrator. In mod evident, in asemenea situatii, granita personalitatii juridice este transgresata. In cazurile de insolventa transfrontaliera, reglementarile comunitare permit chiar falimentul unei filiale pentru cazul in care societatea sa mama a intrat in insolventa prin decizia unui tribunal din vreunul dintre statele member UE 92. Societatile din cadrul unui grup pot fi afectate in lant de falimentul uneia dintre societatile din grup, prin efectul de domino (sau de bulgare de zapada) ori prin efectul panicii extinse la nivelul intregului grup. In fine, mediul nostru juridic din ultimii ani ne-a invatat ca falimentele pot fi si regizate, pentru ca datoriile sa fie sterse prin efectul inchiderii procedurii, in timp ce activele sunt plimbate in cadrul grupului, pina isi vor fi pierdut urma. Asa a fost cazul lantului de supermarket-uri UniversAll, care a intrat in faliment dupa ce toate magazinele fusese transferate la alta societate detinuta de patron. La
90Cas.

Com. fr., Decizia nr. 05/10094 din 19 aprilie 2005, citata in I. Turcu, op.cit., p.503. dec. din 23.05.1978, in Lamy Socits Commerciales, ed. 1982, nr. 1450, p. 639. 92Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Insolventa transfrontaliera, RRDA nr. 5/2006. Foarte interesanta sub aspectul discutat este speta Eurofoods (publicata in rezumat in articolul citat), care a ajuns si pe rolul Curtii Europene de Justitie. Curtea a trebuit sa interpreteze unele dispozitii din Regulamentul nr.1364/2000 privind procedurile de insolventa transfrontaliera referitoare la raportul dintre procedura insolventei deschisa fata de o societate-mama si status-ul juridic al filialei sale. Eurofoods era o filiala cu sediul in Irlanda a firmei Parmalat din Italia, firma care, asa cum se stie, in 2005 a intrat in faliment.
91Cass.com.fr.,

fel si divizarile, utilizate foarte des chiar de statul roman, ca tehnica de desprindere a activelor viabile de datoriile istorice, activele fiind transferate la noua societate, rezultata din divizare, in timp ce datoriile ramin la vechea societate, care va fi ulterior falimentata, cu consecinta singerii datoriilor respective pentru extinctia personalitatii juridice. A fost cazul unor societati din cadrul grupului SNCFR, precum si a societatii Nitramonia Fagaras, cazuri notorii in mass-media. Regula piercing the corporate veil, introdusa in Legea societatilor comerciale la modificarea din dec. 2006 a acesteia, nu este altceva decit o forma speciala si inedita, dar reglementata expres, de aplicare a teoriei societatii fictive. Ideea societii fictive, care creeaz o aparen de personalitate juridic, o personalitate juridic de faad, menit a-i apra de responsabilitate pe asociai sau manageri, i gsete aplicabilitate practic, de asemenea, n domeniul fiscal. Legislaia fiscal, mai precis O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedur fiscal93, admite c rspunderea pentru plata datoriilor fiscale poate trece dincolo de paravanul responsabilitii limitate (aceasta fiind efectul primordial al personalitii juridice), la asociaii sau la managerii unei persoane juridice. Acetia din urm sunt inui de o rspundere solidar pentru datoriile fiscale ale debitorului-persoan juridic declarat insolvabil. Rspunderea solidar se extinde i asupra altor persoane juridice care controleaz debitorul-persoan juridic sau care se afl sub control comun cu debitorul. Pentru obligaiile de plat restante ale debitorului declarat insolvabil prin procedura specific reglementat de Codul de procedur fiscal rspund solidar cu acesta, printre alii, administratorii, asociaii, acionarii i orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin nstrinarea sau ascunderea cu rea-credin, sub orice form, a bunurilor mobile i imobile proprietatea acesteia. De asemenea, rspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil sau declarat insolvent, persoana juridic care, direct ori indirect, controleaz, este controlat sau se afl sub control comun cu debitorul, dac desfoar efectiv aceeai activitate sau aceleai activiti ca i debitorul i dac este ndeplinit cel puin una dintre urmtoarele condiii: (i) dobndete, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabil a acestor active reprezint cel puin jumtate din valoarea contabil net a tuturor activelor corporale ale dobnditorului; (ii) are raporturi comerciale contractuale cu clienii i/sau cu furnizorii, alii dect cei de utiliti, care, n proporie de cel puin jumtate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul; (iii) are raporturi de munc sau civile de prestri de servicii cu cel puin jumtate dintre angajaii sau prestatorii de servicii ai debitorului. Procedura de insolvabilitate la care se refer Codul de procedur fiscal nu se confund cu insolvena. Distincia ntre cele dou noiuni, pe care, de altfel, o face i Codul de procedur fiscal, este net, insolvena nsemnnd acea stare a patrimoniului debitorului caracterizat prin incapacitatea vdit de plat a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, organele fiscale indrituite s cear deschiderea procedurii insolventei daca debitorul bugetar este in stare de insolventa, n timp ce insolvabilitatea este o procedur de scdere (scoatere) din evidena fiscal i trecere ntr-o eviden separat. Insolvabilitatea fiscal este tratat ca o modalitate de stingere a obligaiei fiscale i este aplicabil cnd valoarea veniturilor sau bunurilor urmribile ale debitorului este mai mic dect obligaiile fiscale de plat, cnd, dup ncetarea executrii silite pornite mpotriva debitorului, rmn debite neachitate, cnd debitorul a disprut sau a decedat fr s lase avere, cnd debitorul nu este gsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut i la acesta ori n alte locuri, unde exist indicii c a avut avere, nu se gsesc venituri sau bunuri urmribile i cnd, potrivit legii, debitorul persoan juridic i nceteaz existena i au rmas neachitate obligaii fiscale. n cazurile n care se constat c debitorii au dobndit venituri sau bunuri urmribile cu o valoare mai mare dect obligaiile fiscale de plat, dup declararea strii de
93Republicat

in M. Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005.

insolvabilitate, organele de executare vor lua msurile necesare de trecere din evidena separat n evidena curent i de executare silit. In alta ordine de idei, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea i sancionarea splrii banilor, precum i pentru instituirea unor msuri de prevenire i combatere a finanrii actelor de terorism94, se refera la societatile fictive (societati-fantoma) ca fiind potentiale metode de spalare a banilor si de finantare a activitatilor teroriste, care trebuie combatute. Societatile (companiile) fantom sunt cele care au un patrimoniu fictiv i care nu desfoar activitile prevzute n obiectul lor de activitate95. De asemenea, in categoria acestor metode, art. 2 lit. j) din aceeasi Lege nr.656/2002 include furnizorii de servicii pentru societile comerciale i alte entiti sau construcii juridice, pe care ii defineste drept orice persoan fizic sau juridic care presteaz cu titlu profesional oricare dintre urmtoarele servicii pentru teri: (i) constituie societi comerciale sau alte persoane juridice; (ii) exercit funcia de director ori administrator al unei societi sau are calitatea de asociat al unei societi n comandit ori o calitate similar n cadrul altor persoane juridice sau intermediaz cu o alt persoan s exercite aceste funcii ori caliti; (iii) furnizeza un sediu social, un domiciliu ales sau orice alt seriviciu legat de o societate [] sau de constructie similara []; (iv) are calitatea de fiduciar in derularea unor activitati fiduciare exprese []; (v) actioneaza sau intermediaza ca o alta persona sa actioneze ca ationar pentru o alta persoana, alta decit o societate ale carei actiuni sunt tranzactionate pe o piata reglementata care este supusa unor cerinte de publicitate []. Daca acesti furnizori de servicii isi imprumuta numele pentru acoperirea sau disimularea identitatii reale a fondatorilor afacerii, atunci ei sunt suspecti de spalare de bani sau de finantare de activitati teroriste. Disimularea se poate realiza si prin utilizarea structurilor multijurisdicionale ale entitilor corporatiste i ale companiilor. O structur cuprinznd o serie de entiti corporatiste i trusturi din diferite jurisdicii poate fi utilizat pentru ascunderea entitii adevratului proprietar i pentru aducerea la bun sfrit a schemei infracionale, intrucit structura corporatist poate oferi o aparen de legitimitate, n scopul atragerii de investitori. Acetia devin victime ale schemelor infracionale, fiind aproape imposibil s identifice care dintre entitile structurii corporatiste sunt responsabile pentru pierderile nregistrate. Pe de alt parte, aceste structuri complexe sunt folosite n scopul realizrii unor circuite utilizate de spltorii de bani n scopul disimulrii originii fondurilor obinute din infraciuni96. In scopul splrii banilor sau al finantarii actelor teroriste deseori sunt utilizati si intermediarii financiari. In asemenea situatii, devine important sa fie identificat beneficiarul real al tranzactiei financiare. Beneficiarul real este persoana fizica ce deine sau controleaz n cele din urm clientul i/sau persoana n numele creia se realizeaz o tranzacie, precum i persoana fizic ce exercit controlul asupra conducerii unei persoane juridice97. Este vorba, deci, de adevaratul stapin al afacerii98. n scopul ascunderii identitii adevratului beneficiar, pot fi folosite i persoane interpuse sau fictive (acionari fictivi sau directori fictivi), dar si conturi fictive. Conform art. 2 lit. h) pct. i din Legea nr. 656/2002, prin banc fictiv se nelege o instituie de credit ori o instituie care desfoar activitate echivalent, nregistrat ntr-o jurisdicie n care aceasta nu are o prezen fizic, respectiv
Legea 656/2002 a fost modificata prin Ordonana de urgen a Guvernului nr. 53/2008. Raportul FATF The Misuse of Corporate Vehicles, Including Trust and Company Service Providers, publicat pe site-ul www.fatfgafi.org, raport citat de Camelia Bogdan, loc.cit., p.28. 96 Pt. detalii, a se vedea Camelia Bogdan, loc.cit., p.28. 97Definitia este data n Anexa nr.1 a Raportului FATF, The Misuse of Corporate Vehicles, Including Trust and Company Service Providers, publicat pe site-ul www.fatf-gafi.org. 98Beneficiarul efectiv al tranzaciei este definit i n art. 3 alin. (6) din Directiva nr. 2005/60/EC. La rindul sau, art. 22 din Legea nr. 656/2002 defineste beneficiarul real ca fiind orice persoan fizic ce deine sau controleaz n cele din urm clientul i/sau persoana fizic n numele ori n interesul cruia/creia se realizeaz, direct sau indirect, o tranzacie sau o operaiune.
94 95

conducerea i administrarea activitii i evidenele instituiei nu sunt situate n acea jurisdicie, i care nu este afiliat la un grup financiar reglementat (textul legal este similar definitiei bancii fictive din Directiva nr.2005/60/EC). Statele membre ale Uniunii Europene interzic instituiilor lor de credit i instituiilor financiare deinerea de conturi anonime sau de carnete de economii anonime. In Romania, instituiile de credit i instituiile financiare nu pot deschide i opera conturi anonime, respectiv conturi pentru care identitatea titularului sau a beneficiarului nu este cunoscut i evideniat n mod corespunztor (art. 4 alin.4 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.656/2002). 4.5. In foarte multe societati de stat , actionarul majoritar sau unic (statul roman, o unitate administrativa centrala sau locala sau o societate la care statul sau autoritatea locala este actionar unic) creaza aparenta unei societati de sine statatoare, mai ales in cazul acelor societati-filiale constituite de catre unele societati de stat in scopul eludarii unor interdictii legale sau al spargerii unor monopoluri99. In alte cazuri, acelasi actionar unic sau majoritar creaza si intretine o confuzie de patrimonii intre societate si actionarul unic sau majoritar. Statul roman - actionar, ca patron al afacerii creaza, fata de terti, o aparenta ca patrimoniul sau si patrimoniul societatii fictive se confunda. In fine, in unele cazuri, statul roman, intrind in categoria selecta a inginerilor financiari, divizeaza societati de stat sau societati filiale ale unor societati de stat, creind societati noi, carora le atribuie, prin acte administrative (si nu prin hotariri ale adunarii generale a actionarilor), active ale societatilor din care se desprind prin divizare noile societati, lasind societatile initiale fara active, dar cu toate datoriile istorice ale grupului, urmind ca creditorii sa incerce sa isi recupereze creantele contra unei soocietati fara active. Asa s-a intimplat cu societatile din cadrul grupului SNCFR, precum si in cazul unei multitudini de societati din ramuri mai mult sau mai putin strategice ale economiei, pe care statul, prin AVAS, le-a pregatit pentru privatizare prin astfel de operatiuni de divizare (exemplele sunt prea multe pentru a putea fi cuprinse aici). Asadar, si in cazul societatilor de stat putem vorbi de societati fictive sau societati cu personalitate juridica incompleta (precara). Practica economica si sociala, ca si legislatia noastra din perioada ultimilor ani, a demonstrat ca exista societati de stat care, prin confuzia de patrimonii care se realizeaza intre stat si aceste societati, au caracter fictiv sau o personalitate juridica falsa, limitata ori incompleta. Prin modul in care sunt organizate si functioneaza, precum si datorita modului in care statul se implica efectiv in viata acestor entitati, aceste societati se apropie mai mult de notiunea de intreprindere publica decit de cea de societate comerciala, situindu-se la granita dintre regia autonoma si societatea comerciala propriu-zisa. Sunt societati de stat fictive sau cu personalitate juridica incompleta urmatoarele (enumerarea nu este exhaustiva): (i) societati, de genul companiilor de utilitati publice sau al unor unitati strategice, beneficiare frecvente de subventii sau dobinzi bonificate la creditele pentru importuri de utilaje tehnologice si tehnologii; (ii) societati beneficiare de garantii guvernamentale, de credite acordate la cererea statului sau chiar impuse prin hotariri de guvern, de ajutoare de stat anticoncurentiale acordate sub masca unor esalonari sau a stergerii de datorii fiscale, facilitati aferente procedurilor de privatizare etc.; (iii) societati beneficiare de plati compensatorii (indemnizatii de licentiere) efectuate de stat, pentru concedieri colective; aceste ajutoare de stat mascate sunt plati care revela ideea dependentei juridice si economice a acestor societati fata de stat, adica ideea unei personalitati juridice fictive sau incomplete a acestora; statul apare in cadrul acestor plati drept garant al datoriilor societatii. A spune ca astfel de entitati hibride sunt societati comerciale este o ipocrizie. In ideea unei clarificari a situatiei juridice a acestor entitati, mai nimerit ar fi sa se recunoasca legislativ faptul ca
99Societatile

din cadrul grupului SNCFR, desi au calitatea de persoane juridice, se afla sub autoritatea Ministerului Transporturilor; la fel, societatile din domeniul energetic se afla sub autoritatea Ministerului Industriilor etc.

astfel de entitati sunt mai mult intreprinderi publice decit societati, iar managementul acestora exercita, mai degraba, o functie publica decit un mandat, responsabilitatea lor fiind una subsumata ideii de functie publica. Societatile comerciale de stat la care statul respecta in intregime si in adevaratul sau sens juridic si economic separatia de patrimonii intre societatea la care este actionar si patrimoniul public (ceea ce inseamna, implicit, si o separatie de responsabilitate juridica, economica si sociala) nu sunt diferite de societatile de drept comun. In cazul acestui gen de societati, statul actionar nu poate fi facut responsabil de datoriile societatii (art.3 alin.3, LSC). In ipoteza in care nu se respecta separatia de patrimonii intre stat si societatea pe care statul o controleaza in calitate de actionar unic sau majoritar, statul poate fi pus in situatia de a acoperi datoriile societatii pe care o controleaza. Ajutoarele de stat sau facilitatile publice acordate intreprinderilor pot contraveni legislatiei concurentei si, de aceea ele trebuie sa fie aprobate in prealabil de autoritatile din domeniul concurentei, in caz contrar ele fiind ilegale si fiind supuse restituirii. Unele ajutoare de stat sunt excluse de plano de la autorizare, adica sunt interzise indiferent de existenta sau nu a unei interventii din partea autoritatii in domeniul concurentei. Art. 14 alin.3 din Legea nr.143/1999 stabileste o lista cu ajutoarele de stat excluse de la autorizare, adica interzise. Aceeasi lege stabileste, in art. 14 alin.1-2, si o lista de ajutoare de stat compatibile de drept cu concurenta (ajutoare de stat cu caracter de stat si ajutoare de stat pentru combaterea efectelor unor calamitati), pentru care nu este necesara autorizarea, precum si o lista de ajutoare de stat compatibile cu concurenta, dar care au nevoie de autorizare. Aceste ajutoare de stat nu necesita autorizare. Cele mai multe ajutoare de stat sunt, insa, permise, in masura in care sunt autorizate in prealabil de autoritatea din domeniul concurentei. Astfel, art. 14 alin.2 din Legea nr.143/1999 stabileste o lista cu ajutoarele de stat permise, in masura in care sunt autorizate de autoritatea de concurenta. Autorizarea ajutoarelor de stat trebuie sa urmeze principiul transparentei, al eficacitatii economice, al proportionalitatii si al temporalitatii100. Odata acordate, ajutoarele de stat sunt supuse unei proceduri de raportare si monitorizare de catre autoritatea din domeniul concurentei. Ajutoarele de stat ilegale si ajutoarele de stat interzise sunt supuse rambrusarii. Preventia insolventei este un scop ce legitimeaza ajutoarele de stat. In dreptul concurentei este admis ca, in cazul in care ajutorul de stat profita intregii economii, el este permis101. Salvarea unei intreprinderi importante de la faliment profita intregii economii, intrucit prin aceasta salvare pot fi oprite efectele in lant ale insolventei intreprinderii in cauza. Pe de alta parte, sunt considerate compatibile cu concurenta ajutoarele pentru salvarea si restructurarea intreprinderilor in dificultate, insclusiv ajutorul pentru mentinerea locurilor de munca (art. 14 alin.1 lit.e din Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat), cu conditia ca aceste ajutoare sa fie in prealabil autorizate de Consiliul Concurentei. Ajutoarele de stat sau facilitatile publice pentru salvgardare pot prelungi, insa, agonia unei intreprinderi iremediabil compromisa. De aceea, ele trebuie tratate cu cea mai mare atentie de catre autoritatile publice sis a fie refuzate unei astfel de intreprinderi. In plus, statul sau comunitatea locala care a acordat ajutorul sau facilitatea pot fi facuti responsabili de acordarea de sprijin inadecvat, adica pot, in calitate de administratori de fapt ai intreprinderii, care s-au interpus in mod nepermis intre intreprindere si creditorii sai, creind imaginea falsa de intreprindere in bonis pentru o intreprindere insolventa, sa fie obligati la plata unei parti din pasivul intreprinderii insolvente. Raspunderea poate interveni atit pentru culpa prin omisiune (autoritatea publica nu a intervenit pentru combaterea manifestarilor violente ale protestului ocazionat de inchiderea unor intreprinderi falimentare sau cind
100 101

Pentru amanunte, a se vedea Emilia Mihai, Dreptul concurentei, ed. All Beck, 2004, p.215. Emilia Mihai, op.cit., p.208.

guvernul sau autoritatile locale au refuzat in mod discriminatoriu acordarea sprijinului financiara) cit si pentru culpa prin actiune (autoritatea publica a acordat sprijin unei intreprinderi, sprijin care a agravat situatia dificila a acesteia)102. In dreptul comunitar european se acorda o atentie deosebita ajutoarelor de stat ascunse sau indirecte, de genul privatizarilor sau participarii statului sau a comunitatilor locale la capitalul social al unor societati comerciale. Privatizarile folosite ca pretext al unor ajutoare de stat indirecte sau chiar ascunse, conversia unor creante bugetare in actiuni emise de societatea datoare la bugetul de stat, scutirea de taxe viitoare platibile statului, contractele de privatizare aprobate prin hotariri sau ordonante de guvern, fara a se conoaste public clauzele contractului si fara a fi aprobate in prealabil de autoritatile de concurenta etc., au fost in mod constant considerate ajutoare de stat in jurisprudenta comunitara. Este evident ca Romania, de-a lungul anilor, a abuzat masiv de aceste ajutoare de stat mascate, sub pretextul unor conditii mai bune de privatizare, atit inainte, cit si dupa aderarea la Uniunea Europeana. n prezent, aceste practici au devenit rare103. Sanctiunea ajutoarelor de stat ilegale este multipla : (i) facilitatile acordate intreprinderii se restituie, ceea ce poate provoca (ii) insolventa intreprinderii in cauza, cu consecinta unei eventuale (iii) responsabilitati a statului pentru ajutor de stat neadecvat; (iv) statul roman poate fi, ulterior, sanctionat, cu retragerea unor facilitati de finantare din fondurile publice ale Uniunii Europene.

.3 Aspecte generale ale functionarii societatii comerciale


1. Societatile comerciale, care sunt persoane juridice de tip asociativ pot fi analizate, sub aspectul liniilor esentiale ale organizarii si functionarii lor pornind de la modelul societatii pe actiuni. 2. Infrastructura societii comerciale pe actiuni, organizarea si functionarea sa, se coaguleaza in jurul principiului separatiei de competente intre elementele structurii sale functionale. Adunarea generala a actionarilor (colectivitatea organizata a actionarilor), administratorii (care, in caz de pluralitate, se reunesc intr-un consiliu) si cenzorii sau auditori interni sunt elementele esentiale ale acestei structuri. Separatia de atributii intre AGA, CA si cenzori reprezinta si limita competentelor fiecaruia, depasirea acestei limite putind duce la nulitatea sau inopozabilitatea actului astfel incheiat ori la raspunderea persoanei vinovate. In societatile pe actiuni, in anumite conditii speciale, exercitiul anumitor atributii ale adunarii generale poate fi, totusi, delegat la administratori. Actionarii nu au nici un drept asupra patrimoniului societatii, chiar daca, in anumite limite, ei pot fi calificati drept proprietari indirecti ai societatii. Actionarii au doar drepturile si obligatiile aferente actiunilor pe care le detin. Desi se pot informa asupra activitatii societatii, ei nu au dreptul sa se amestece in afacerile societatii. Aceasta interdictie, aplicabila deopotriva si asociatilor in societatile de persoane, poate duce chiar la excluderea asociatului in cauza. Adunarea general a actionarilor (AGA) este principalul organ deliberativ al societatii, in care se formeaz, in principiu, strategia si liniile directoare ale voinei societii si se exercita un control primordial al activitatii managerilor societatii. In AGA, actionarii isi exercita sau, dupa caz, isi asuma, drepturile si obligatiile aferente calitatii lor de actionari in mod colectiv. Dar, pe tot parcursul existentei societatii, actionarii isi pastreaza drepturile cu caracter individual aferente actiunilor pe care le detin.
I. Turcu, op.cit., CH Beck 2006, p.46. se vedea Reimer von Borries, Controlul ajutoarelor de stat in Romania (III), precum si Daniel Diaconescu, Constanta Dumitrescu, Anca Cristea, Raportul ajutoarelor de stat acordate in Romania in perioada 2003-2005 evolutii si concluzii, in revista Profil : concurenta nr.2/2007, editata de Consiliul Concurentei.
102 103A

Uneori, aceste drepturi si obligatii presupun sau induc si un anumit concurs ori chiar conflict intre actionari sau intre grupurile de actionari cu interese divergente. Acutizarea acestor conflicte poate duce la dizolvarea societatii pentru neintelegeri grave intre actionari sau pentru pierderea spiritului de affectio societatis. Managerii sau administratorii gestioneaza afacerile societatii. Ei asigura functionarea societatii si execut deciziile AGA sau, dupa caz, ale consiliului de administratie (CA), fiind sefii intreprinderii societatii, adica cei care conduc afacerile societatii. Ei sunt si purtatorii vointei societatii, caci managerii societatii si, in special, reprezentantii legali ai acesteia, sunt indrituiti la orice act juridic sau operatiune necesara aducerii la indeplinire a obiectului de activitate al societatii, in afara de restrictiile aratate in lege sau in actul constitutiv. Reprezentantii legali sunt, de altfel, organele de administrare societatii, in sensul art.209 Cciv, prin care societatea, ca persoana juridica, isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile. Cenzorii/auditorii interni verific respectarea legii, a statutului i a deciziilor AGA, putind exercita, in interesul colectiv al actionarilor, un control al gestiunii afacerilor societatii, precum si unele proceduri de alerta fata de situatiile de criza in care s-ar putea afla societatea. In practica, cenzorii sau auditorii interni verifica si legalitatea constituirii adunarii generale ori, in anumite cazuri, informeaza actionarii asupra unor chestiuni de interes pentru acestia. In orice caz, fiind o persoana juridica, dotata de la lege cu subiectivitate proprie, societatea isi exprima in cimpul relatiilor juridice o vointa proprie, vointa care se formeaza si se afirma in conformitate cu strategia si liniile directoare ale afacerilor societatii decise, in principiu, in adunarile generale, dar care este exercitata de organele societatii. Practic, vointa manifesta a organelor societatii este vointa societatii, caci societatea nefiind decit o realitate juridica, si nu una organica, ea nu se poate manifesta in cimpul relatiilor juridice decit prin organele sale. De aceea, este impropriu a se solicita organelor societatii, la momentul incheierii unor acte juridice, un mandat in forma scrisa sau autentica ori o hotarire AGA care sa imputerniceasca organul societatii in mod punctual pentru incheierea actului respectiv. Si tot de aceea este impropriu a se spune ca hotarirea adunarii generale a actionarilor/asociatilor este un act juridic al societatii, cind, de fapt, ea este un act juridic al actionarilor/asociatilor. 3. In societatile comerciale cu personalitate juridica, adunarea generala este colectivitatea organizata a asociatilor, in cadrul careia asociatii isi manifesta prin vot drepturile cu caracter colectiv aferente titlurilor de participare la capitalul social. Hotarirea adunarii generale este un act juridic al asociatilor, supus actiunii in nulitate, inclusiv din partea unui tert care justifica un interes. Mecanismul acestui act juridic poate fi explicat prin ideea reunirii intr-un summum, cu individualitate proprie, distinct de partile componente, a unor acte juridice unilaterale de vointa. In adunarile generale asociatii isi exprima vointa prin vot. Votul este o manifestare unilaterala de vointa care, unit cu celelalte voturi, se constituie intr-un act juridic de natura speciala, complexa, respectiv, hotarirea adunarii generale a actionarilor/asociatilor. Este vorba de o pluralitate de acte juridice unilaterale care capata natura unui contract (conventie). De altfel, consimtamintul care sta la baza unui contract reprezinta o reunire de manifestari unilaterale de vointa, concordante. Diferenta intre cele doua tipuri de acte juridice nu este decit cantitativa, si nu calitativa, intrucit, in cazul unui contract ordinar, suntem in prezenta a doua sau mai multe vointe concordante, contemporane sau nu, intre persoane prezente sau intre persoane departate, in timp ce, in cazul hotaririi AGA, suntem in prezenta a mai multor vointe concordante, care se impun fata de o minoritate de vointe ne-concordante cu majoritatea. De altfel, exista hotariri ale AGA care sunt indubitabil acte juridice de natura contractuala. Este vorba de hotaririle AGA de modificare a actului constitutiv (care este un contract de societate, cu exceptiile analizate). Intr-adevar, un contract poate

fi modificat prin acordul partilor sau pentru cauze prevazute de lege, in acelasi forme prevazute de lege pentru inchierea sa. Asadar, hotarirea AGA este un contract intre actionari/asociati si nu un act juridic al societatii (persoana juridica). In actele juridice in care societatea este parte, vointa societatii nu se exprima de catre actionari, (nici individual, nici ca o colectivate organizata), ci de catre organele societatii. Desigur ca afirmatia nu este valabila in cazul societatii unipersonale, intrucit decizia asociatului unic inlocuieste hotarirea adunarii generale proprie societatilor cu minim doi asociati si, in plus, asociatul unic reuneste in persoana sa si calitatea de administrator unic al societatii (a se vedea, in acest sens, art. 1961 alin.1 LSC). Publicitatea hotaririlor AGA este necesara fie pentru opozabilitatea sa fata de terti, fie pentru valabilitatea sa. Intr-adevar, societatea nu este numai un contract, ci si o persoana juridica, supusa inmatricularii sau inregistrarii in registrul comertului. Lipsa formalitatilor de publicitate poate face ca hotarirea AGA de modificare a actului constitutiv sa nu aiba efecte fata de asociatii care nu au participat la vot, administratori, societate insasi etc. Hotaririle de modificare a actelor constitutive, cita vreme nu sunt publicate si inregistrate in registrul comertului, sunt lipsite de efecte, caci pentru a putea avea efecte este necesara intrunirea tuturor conditiilor de fond si de forma cerute de lege pentru insasi inchierea actului constitutiv (care este un contract de societate). Hotaririle AGA pentru care legea pretinde formalitati de publicitate ad validitatem sunt acte juridice afectate de conditia suspensiva a efectuarii formalitatilor. Pedente conditione, actul juridic (hotarirea AGA) exista, dar nu genereaza nici drepturi, nici obligatii. Cita vreme nu s-a efectuat publicitatea prevazuta de art. 204 LSC, de exemplu, o obligatie de a efectua varsamintul (plata) unui nou aport nu exista in sarcina asociatului/actionarului, intrucit obligatia nu s-a nascut inca. Eveniente conditione, hotarirea AGA genereaza drepturi si obligatii relative la asociati, administratori, societatea insasi etc. Daca publicitatea nu a fost efectuata intr-un termen rezonabil, hotarirea AGA devine caduca, intrucit conditia nu se mai poate indeplini. In societatile pe actiuni, pentru hotaririle AGA obisnuite, valabilitatea acestora in relatiile intre actionari, pe de o parte, si intre actionari si societate, pe de alta parte, nu este conditionata de vreo formalitate de publicitate. Hotaririle AGA care nu presupun modificari ale actelor constitutive se impun administratorilor societatii si trebuie executate de indata (art. 73 alin.1 lit.d) LSC). Art. 132 alin. (1) LSC instituie principiul obligativittii hotrrii AGA pentru acionari, de indata ce aceste hotariri au fost adoptate in conditiile legii si ale statutului. Hotaririle AGA se iau cu majoritatea voturilor si nu prin consens, ceea ce inseamna o derogare esentiala de regimul juridic al formarii si modificarii conventiilor, dar aceste hotariri se impun si actionarilor dizidenti, daca ele sunt luate in conditiile legii si ale actului constitutiv. Regula majoritatii este, de altfel, un principiu de baza al democratiei. Din art. 5 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului se desprinde concluzia ca hotaririle AGA, indiferent forma societatii, pot deveni opozabile fa de teri din momentul in care au fost mentionate in registrul comertului. Asadar, hotrrea AGA creeaz pentru teri o situaie juridic pe care acetia nu o pot ignora. Cu toate acestea, hotarirea AGA, ca simpla situatie juridica creata de asociati prin votul lor colectiv nu i poate obliga pe terti, intrucit, ca act juridic, ea este supus principiul relativitii efectelor actului juridic. Un exemplu practic: AGA decide conversia n aciuni a creanelor bugetare, fr acordul creditorului. O astfel de hotarire AGA este lipsita de efecte fata de tert, care poate, in extremis, sa ceara chiar constatarea nulitatii absolute a acesteia, daca l-a afectat in vreun fel intr-un interes al sau proteguit de lege. Reglementarile referitoare la AGA in societatile pe actiuni reprezinta modelul pe care se grefeaza si celelalte reglementari referitoare la adunarile generale in celelalte tipuri de societate. De altfel, in multe situatii, norme speciale din materia societatii cu raspundere limitata trimit efectiv la reglementarea AGA in societatile pe actiuni (ex. : reglementarea actiunii in anulare). Dar societatile

cu raspundere limitata si societatile in nume colectiv sunt societati cu caracter intuitu personae, ceea ce influenteaza in mod esential chestiunile relative la convocare, procedura, organizare, cvorum si majoritate, valabilitate si opozabilitate etc. Pe de alta parte, daca in societatea pe actiuni sunt institutionalizate mai multe tipuri de adunari generale (ordinare, extraodinare, speciale) iar in societatea cu raspundere limitata este institutionalizata numai adunarea asociatilor, in general, fara vreo specificare in functie de atributii, in societatile de persoane adunarea generala nu este institutionalizata (legea nu are in vedere, in acest caz, colectivitatea asociatilor, ci asociatii priviti individual). Nimic nu se opune insa ca asociatii, indiferent de forma societatii, sa institutionalizeze unul sau mai multe tipuri de adunari generale prin actul constitutiv. Desigur ca, in cazul societatii unipersonale, nu se poate vorbi de o adunare generala, intrucit atributiile acesteia sunt exercitate de catre asociatul unic, prin decizii care au natura juridica a actului unilateral generator de drepturi si obligatii. 4. Hotaririle adunarii generale luate in limitele actului constitutiv si ale legii sunt obligatorii pentru actionari, chiar daca acestia nu au luat parte la decizie sau au lipsit de la adunare (art.132 alin.1 LSC). Totusi, efectele hotaririi AGA pot fi inlaturate daca aceasta a fost invalidata prin anulare sau constatarea nulitatii absolute. Nulitatea hotrrii AGA poate nsemna fie nclcarea condiiilor formale de valabilitate (de exemplu, nu s-au respectat formalitile de convocare), fie nclcarea unor condiii de fond (de exemplu, cauza ilicit). De asemenea, asa cum rezulta indirect din art. 132 LSC, nulitatea poate fi absoluta sau relativa. Daca nulitatea relativa nu poate fi invocata decit de catre actionarii care, fie au votat contra luarii hotaririi AGA, fie au lipsit de le sedinta AGA, nulitatea absoluta poate fi invocata de orice persoana interesata, inclusiv de actionarii si administratorii societatii. Actiunea in anulare este prescriptibila in 15 zile de la publicarea hotaririi AGA, in timp ce actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila. Oricare actionar care a lipsit de la sedinta AGA sau care a votat contra adoptarii hotaririi AGA poate ataca cu actiune in anulare o hotarire a adunarii generale, pentru motive de nelegalitate sau de contrarietate cu actul constitutiv, in termen de 15 zile de la publicarea hotaririi. Nimic nu se opune ca si inaintea expirarii acestui termen sa se formuleze o astfel de actiune, daca actionarul in cauza are cunostinta de ea. In cazul in care actionarul a lipsit nejustificat de la sedinta AGA, actiunea sa in anulare ar putea fi respinsa pentru lipsa de interes. Solutia, neprevazuta expres in Legea societatilor comerciale (dar prevazuta, spre exemplu, in Legea insolventei, in legatura cu adunarile creditorilor), este justificata mai ales in societatile mari, cu un mare numar de actionari, pentru care organizarea si tinerea unor adunari generale reprezinta un efort financiar si logistic important. Actiunea in anulare a hotarii AGA formulata de un actionar care s-a dezinteresat de AGA, omitind sa isi manifeste spiritul de affection societatis, poate fi considerata o simpla sicana la adresa societatii sau a celorlalti actionari ori un abuz de drepturile conferite de detinerea de actiuni si poate fi respinsa ca atare. In societatile listate la bursa, spre exemplu, o actiune in anularea AGA este un eveniment care poate influenta negativ cursul actiunilor societatii, ducind uneori la suspendarea tranzactiilor cu actiunile respective, unii actionari putind chiar specula in mod nelegitim cu actiunile respective, cunoscind detaliile actiunii in anulare. Din perspectiva principiului protectiei actionarilor minoritari, o actiune in anulare facuta in scop de speculatie este, in mod evident, abuziva, si ea trebuie respinsa pentru lipsa de interes. Daca se invoca motive de nulitate absoluta, actiunea este imprescriptibila si poate fi introdusa de orice persoana interesata, chiar si de catre terti sau de catre actionarii care au votat pentru, dar au fost indusi in eroare la momentul votului. O actiune in nulitate absoluta poate fi introdusa de

actionarii care au votat pentru si in cazurile de nulitate formala, cind sunt incalcate formalitatile legale ale convocarii si tinerii adunarii generale. Administratorii nu pot, in nici o situaite, sa atace hotarirea adunarii generale prin care au fost revocati din functie (art.132 alin.4 LSC). Ei pot, totusi, sa atace celelalte hotariri ale adunarii generale, atit pentru motivul prevazut la alin.2, cit si pentru nulitate absoluta. De altfel, administratorii au si un interes legitim de a ataca hotaririle AGA ilegale sau nestatutare, intrucit orice hotarire AGA, inclusiv cele nelegale sau nestatutare, trebuie executate de administrator. Pentru a evita actiuni in raspundere ulterioare, administratorii au interesul de a obtine invalidarea acestor hotariri. Daca toti administratorii au atacat hotarirea adunarii generale, instanta va desemna un reprezentant ad-hoc al societatii, care sa stea in justitie in numele acesteia. Daca sunt motive de nulitate absoluta, hotarirea AGA poate fi atacata chiar si de un tert (desi el nu este parte la acest act juridic), cu conditia ca acesta sa dovedeasca faptul ca i s-au incalcat drepturile sau interesele legitime. In orice caz, chiar daca sunt motive de nulitate absoluta, nu orice persoana poate formula actiune in nulitate, intrucit interesul reclamantului trebuie sa fie nascut, actual, si personal. Daca, spre exemplu, obligatiile suplimentare impuse actionarilor sunt conditionate, pina cind conditia suspensiva se implineste, interesul constatarii nulitatii nu exista, intrucit el nu este nascut. Este cazul unei majorari a capitalului social prin oferta publica, majorare care este conditionata de subscrierea noilor actiuni in proportie de minim 60%; daca subscriptiile sunt mai mici de 60%, hotarirea AGA devine caduca, deci o actiune in nulitate este lisita de interes. De asemenea, daca actiunea in nulitate este introdusa, sa zicem, la trei ani dupa adoptarea hotaririi AGA, hotarire care a intrat in circuitul juridic si a produs efecte in lant (inclusiv alte hotariri AGA sau acte juridice bazate pe hotarirea in discutie), o actiune in nulitate, chiar imprescriptibila fiind, nu mai poate fi admisa, intrucit interesul actionarului sau al tertului in cauza nu mai este actual. Daca, insa, actiunea in nulitate a fost introdusa intr-o epoca apropiata de data hotaririi AGA, dar procesul a durat un numar mare de ani, actualitatea interesului actiunii se mentine, intrucit ea se stabileste in functie de data introducerii actiunii, si nu de data la care se judeca, sa zicem un recurs la ICCJ. Si in acest caz, datorita numarului mare de ani care au fost necesari finalizarii procesului, hotarirea AGA atacata a produs efecte sau chiar si le-a epuizat, dar aceste efecte vor fi anihilate de efectele declararii nulitatii. Asadar, partile vor fi repuse in situatia anterioara (restitutio in integrum), iar actele juridice subsecvente vor fi si ele anulate (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis), dupa canoanele regimului juridic al nulitatii. Dupa cite se stiu, in dreptul comun (aplicabil pe deplin in cazul anulari sau nulitatii hotaririi AGA, in lipsa de dispozitii speciale in Legea societatilor comerciale) exista o serie de exceptii de la cele doua principii ale efectelor nulitatii. Spre exemplu, tertul co-contractant de buna credinta in actul juridic subsecvent va beneficia de valabilitatea in continuare a actului subsecvent, chiar daca actul initial a fost anulat, iar daca repunerea in situatia anterioara nu mai este posibila din cauze independente de pirit, atunci reclamantul va avea dreptul la despagubiri. In fine, daca interesul reclamantului nu este personal, ci este un interes al altuia, reclamantul fiind doar un interpus sau doar o parte dintr-un mecanism pus la punct pentru a extorca societatea sau actionarii acesteia de bani cu titlu de despagubiri, atunci actiunea in nulitate se respinge pentru lipsa de interes. Spre exemplu, daca actionarul care ataca hotarirea AGA cu actiune in nulitate absoluta este un interpus al altui actionar (care, foarte probabil, a pierdut intre timp actiunea proprie in nulitate sau nu o mai poate introduce) sau daca actioneaza in concurs cu alti actionari, fie pentru a mentine societatea in tensiune, fie pentru a determina societatea la prestatii de despagubire pentru actiunile implicate, fie, in fine, pentru a specula pe cursul actiunilor, atunci actiunea trebuie respinsa petru lipsa de interes personal. De altfel, actiunea poate fi respinsa, in astfel de cazuri, si pentru abuz de drept procesual. Intr-adevar, art. 2371 LSC dispune ca drepturile aferente actiunilor trebuie exercitate potrivit scopurilor lor si cu buna credinta, abuzul de aceste drepturi fiind sanctionat cu desapagubiri sau cu repararea in natura a prejudiciului cauzat de

abuz. Desigur ca judecatorul actiunii in nulitate va trebui sa cintareasca foarte atent si sa observe toate coordonatele cazului, pentru ca limita intre exercitiul normal si cel abuziv al unui drept este una foarte subtire. Dar daca actionarul reclamant cumpara sau vinde masiv actiuni pe perioada procesului, daca formuleaza cereri catre societate sau actionar pentru intelegeri amiabile de genul cumpararii actiunilor sale la un curs prestabilit, daca reclamantul face parte dintr-un grup de societati controlate de persoane care speculeaza ele insele actiuni ale societatii pe parcursul procesului etc., atunci sunt indicii temeinice ca reclamantul abuzeaza de drepturile sale si actiunea sa va putea fi respinsa pentru abuz. 5. Cazurile de nulitate absoluta a hotaririlor AGA sunt, in principal, cele in care au fost incalcate formalitatile de publicitate a convocarii, cu exceptia situatiei prevazute de art. 121 LSC (toti actionarii sunt prezenti si sunt de accord sa tina o AGA, cu renuntarea la formalitatile de convocare) sau normele relative la titularitatea dreptului de convocare (spre exemplu, convocarea s-a facut de presedintele CA, in loc sa fie facuta prin decizie colectiva a CA). Dar nulitatea absoluta poate fi invocata si : -cind convocarea nu a indicat o ordine de zi precisa sau nu a indicat in mod clar locul si data convocarii; -daca propunerile de modificare a actelor constitutive nu insotesc convocarea sau daca informatiile necesare actionarilor pentru a vota in cunostinta de cauza nu sunt puse la dispozitia acestora in conditiile legii; -daca identificarea actionarilor s-a facut gresit, prin alte probe decit cele prevazute de lege sau pe baza altui criteriu decit cel al datei de referinta; -daca data de referinta a fost gresit stabilita; -daca la adunare nu au fost prezenti toti administratorii si cenzorii/auditorii interni; -daca hotarirea AGA s-a bazat pe majoritati false, rezultate din ilegala sau abuziva utilizare a procurilor, din incalcarea pragurilor de detinere (voturile actiunilor care depasec pragurile de detinere sunt anulate, in mod obisnuit, dar in practica organizatorul AGA le-a luat, totusi, in calcul la formarea majoritatii), dintr-o actiune concertata neanuntata sau clandestina, din utilizarea voturilor aferente actiunilor subscrise dar neachitate in totalitate (votul aferent acestor actiuni este, conform legii, suspendat), din utilizarea voturilor actionarilor care se afla in conflict de interese etc; -daca exista o neconcordanta intre ordinea de zi a convocarii si deliberarile sau deciziile luate in AGA sau daca hotarirea AGA a ingnorat ordinea de zi (situatia se poate intilni, in practica, in cazurile in care convocarea AGA s-a facut de catre CA sau de catre tribunal la cererea actionarilor minoritari); -daca hotarirea nu este constatata printr-un proces-verbal semnat de presedintele AGA si de secretarul de sedinta ori procesul-verbal nu contine informatiile prescrise de lege; -daca au fost suplimentate obligatiile unor actionari, in lipsa acordului acestora (fara acordul unui actionar, creantele sale contra societatii se convertesc in actiuni sau actionarul este obligat la noi aporturi in numerar sau in natura), caz in care, practic, se incalca principiul libertatii de asociere; -daca au fost incalcate interesele legale ale unui tert (spre exemplu, fara acordul tertului, creanta sa contra societatii se converteste in actiuni, tertul devenind actionar in societate fara acordul sau, adica prin incalcarea principiului libertatii de asociere) iar incalcarea nu poate fi inlaturata decit prin nulitatea hotaririi AGA; -daca hotarirea AGA are o cauza ilicita sau falsa; -daca au fost incalcate alte dispozitii imperative ale legii ori sunt contrare bunelor moravuri104.
104

Pt. acest caz de nulitate s-a pronuntat I. L. Georgescu, op.cit., vol. II (Societati), p. 444-447.

Art. 117 alin.3 din Legea societatilor comerciale stabileste formalitati stricte pentru convocarea adunarii generale a actionarilor. Astfel, in principal, convocarea se face prin publicare M. Of. si printr-un ziar de larga raspindire (particula si ne indica faptul ca cele doua modalitati de publicare sunt cumulative, nu alternative, ceea ce este excesiv pentru societatile pe actiuni cu un numar mic de actionari). Daca actiunile sunt nominative, convocarea se poate face si numai prin scrisoare recomandata/posta electronica, cu conditia ca aceste modalitati de convocare sa nu fie interzise prin actul constitutiv sau prin dispozitii exprese ale legii (sintagma si numai ne indica faptul ca, in acest caz, convocarea se face, alternativ, (i) prin publicitatea in ziar si in M.Of., (ii) prin scrisoare recomandata sau, in cazul in care actul constitutiv permite, (iii) doar prin scrisoare recomandata; uneori, in practica, textul a fost interpretat gresit in sensul exclusivitatii convocarii prin scrisoare recomandata/posta electronica). In consecinta, daca actiunile sunt la purtator, convocarea se poate face numai prin M. Of. si ziar. Daca actiunile sunt nominative, si convocarea prin scrisoare recomandata/posta electronica nu este interzisa, se poate deroga de la regula convocarii prin publicitate, in favoarea convocarii prin posta (metoda cu mult mai confidentiala). De remarcat faptul ca, in societatile listate la bursa de valori, convocarea este publicata si in sistemul informational al bursei si pe site-ul CNVM, iar in societatile cu raspundere limitata, de regula, convocarea se face prin scrisoare recomandata, asociatii putind, totusi, sa prevada in actul constitutiv publicarea convocarii in M. Of. sau in ziar. Asadar, regula in SRL este inversa celei din SA. La modificarea din decembrie 2006 a Legii societatilor comerciale, dreptul la informatie a actionarului, privit individual, a fost intarit. Astfel, dupa art. 117, referitor la formalitatile ce trebuie sa insoteasca de fiecare data convocarea adunarii generale si la informatiile ce trebuie furnizate actionarilor cu ocazia adunarilor generale, s-au intrudus doua noi articole, respectiv, art. 1171 si art. 1172. Art. 1171 din Legea societatilor comerciale permite actionarilor ce detin, individual sau impreuna cu altii, minim 5% din actiunile emise de societate, sa propuna introducerea de noi puncte pe ordinea de zi a adunarii generale convocate deja. Propunerea se face in scris si se publica in acelasi mod cu convocarea initiala, cu cel mult 10 zile inainte de data preconizata a tinerii adunarii generale. Evident ca, printre aceste puncte noi pe ordinea de zi pot fi incluse si chestiuni relative la riscurile afacerii societatii, riscuri care ii preocupa pe actionari, numirea unor manageri de criza, efectuarea unor audituri independente care sa reflecte starea reala a societatii etc. Pe de alta parte, art. 117 2 din Legea societatilor comerciale permite oricarui actionar (si nu numai actionarilor semnificativi) sa puna intrebari scrise directorilor sau membrilor directoratului, referitoare la activitatea societatii. Intrebarile scrise pot fi puse inainte de data desfasurarii adunarii generale si urmeaza a fi dezbatute in adunarea generala, pentru a se putea obtine raspunsuri la preocuparile actionarilor. De remarcat ca aceste intrebari scrise se pot formula in preambulul oricarei adunari generale. Reamintesc ca, in reglementarea de dinainte de decembrie 2006, fostul art. 135 LSC permitea interpelari scrise limitate la un numar de doua pe an, fara a fi legate in vreun fel de adunarile generale. Intrebarile se pot referi la activitatea societatii , adica la afacerile societatii, la riscurile acestora, la pericolul de insolventa, la orientarea concurentiala sau sociala a societatii etc. Incalcarea dreptului la introducerea de noi puncte pe ordinea de zi, precum si incalcarea dreptului la intrebari sau la interpelari scrise ori omiterea unor raspunsuri adecvate in adunarea generala pot fi sanctionate cu nulitatea absoluta a hotaririlor AGA astfel luate. 6. Cazurile de nulitate relativa se pot circumscrie la cazurile de incalcare a actului constitutiv, la cazurile de incalcare a conditiilor de cvorum si majoritate, la cazurile de viciere a consimtamintului votantilor si la cazurile de incapacitate ori de lipsa de reprezentare. 7. Actiunea in nulitate se introduce la tribunalul in raza teritoriala a caruia isi are sediul societatea si se va solutiona in contradictoriu cu societatea, reprezentata de administratori, in camera de consiliu.

Desi legea vorbeste de o contradictorialitate cu societatea, in realitate nu este vorba de o contraritetate de interese intre societate si reclamant (actionarul nemultumit de hotarirea AGA), ci de o contrarietate de interese intre actionarul nemultumit si actionarii majoritari, care au determinat prin vot luarea hotaririi. Societatea este introdusa in cauza doar pentru a i se face opozabila o eventuala hotarire de anulare a AGA. In mod normal, in proces ar trebui sa figureze in calitate de pirit actionarul majoritar. De altfel, in practica, actionarul majoritar figureaza in proces in calitate de intervenient in interes propriu (el avind un interes propriu in pastrarea valabilitatii hotaririi AGA) sau in calitate de intervenient in interesul piritei. Pozitia de intervenient accesoriu este periculoasa pe plan procesual, intrucit, daca societatea pierde procesul si nu mai formuleaza apel/recurs sau si-l retrage ulterior, interventia devine neavenita. Pentru opozabilitate, reclamantul ar trebui el insusi sa il actioneze in instanta pe actionarul majoritar, alaturi de societate, iar actionarul majoritar ar trebui sa intervina in proces pe cale principala, daca are interesul mentinerii hotaririi AGA ca valabila. Pina la solutionarea cererii de anulare, tribunalul poate dispune suspendarea hotaririi atacate, pe cale de ordonanta presedintiala (cererea de suspendare se formuleaza odata cu actiunea in anulare). O hotarire a adunarii generale poate fi paralizata sau invalidata si prin alte mijloace decit actiunea in anulare, reglementata de art.132 LSC. Spre exemplu, la aceste rezultate se poate ajunge prin procedurile de : recurs contra incheierii de inregistrare a unei mentiuni in registrul comertului (art.60 LSC), opozitie la modificarea actelor constitutive (art.62 LSC), actiunea in radiere a unei mentiuni (art.25, Legea nr.26/1990) etc. Admiterea unor astfel de cereri lasa in mod indirect hotarirea AGA fara efect. La acelasi efect de invalidare se poate ajunge si prin admiterea unei cereri de interventie in interes propriu facuta de o persoana interesata in procedura de inregistrare in registrul comertului a modificarii actului constitutiv al societatii (art. 335 C.proc.civ.). Pe de alta parte, hotaririle AGA pot ramine fara efecte si datorita caducitatii. Astfel, hotarirea AGA de majorare a capitalului social care nu este pusa in aplicare in termen de un an isi pierde efectele. De asemenea, o majorare de capital social prin oferta publica la care nu s-au subscris cel putin 60% din actiuni devine caduca. 8. Conceptul de administrator si conceptul de manager. In sensul traditional al termenului, administratorii sunt persoane care se ocup de gestiunea afacerilor societii. Acetia au obligaia de fidelitate fa de societate. Din punct de vedere etimologic, cuvintul deriva din sintagma ad minister - n serviciul cuiva. Intr-adevar, administratorul este in serviciul acionarilor, din acest punct de vedere administratorul putind fi considerat similar cu ministrul, membru al Guvernului (care este si el sau cel putin ar trebui sa fie - in serviciul poporului). Reprezentantii legali ai societatii comerciale, care, de regula, se recruteaza dintre administratori, sunt organele de administrare ale societatii, adica persoanele prin care societatea isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile. Organele de administrare exercita dreptul de proprietate sociala al societatii. In cadrul societatilor mari, cu vocatie pentru listarea la bursa, administrarea societatii se exercita de entitati colective (si colegiale) de conducere si administrare. In aceste cazuri, in mod obsinuit, atributiile de gestiune efectiva a afacerii si cele de executie sunt separate de atributiile de control si supraveghere a gestiunii. De asemenea, reprezentantul legal este separat de administratorii obisnuiti, care isi limiteaza atributiile la gestiunea interna a societatii. De fapt, in sistemul guvernarii corporatiste atributiile administratorilor non-executivi sunt foarte distincte si separate de atributiile administratorilor executivi, primii limitindu-se la functia de control si supraveghere a celor din urma. Notiunea de administrator acopera o foarte larga paleta de concepte juridice sau functii in cadrul sistemului de organizare a societatii comerciale. Astfel, gestiunea sau, dupa caz, reprezentarea in relatiile cu terti, pot fi incredintate : (i) niciunuia dintre administratori; in societatile in nume colectiv sau in societatile cu raspundere limitata mici, unde asociatii se ocupa direct de afacerile societatii, nici macar nu sunt desemnati

administratorii; in acest caz, se poate aplica regula de la contractul de societate dupa care, daca societarii nu si-au desemnat un mandatar comun, atunci se prezuma ca toti au aceasta calitate in raport de terti (art. 1913 alin.3 Cciv); situatia poate apare si in cazul in care o societate, oricare, ar ajunge in insolventa, si din varii motive nu s-a reusit numirea unui administrator special; in acest caz, un administrator ad-hoc va putea fi desemnat de judecatorul-sindic dintre asociatii societatii in insolventa, dar daca nici acest lucru nu este posibil, atunci asociati sau actionarii vor fi putea fi prezumati ca sunt mandatari comuni ai celorlalti asociati/actionari; (ii) administratorului unic; situatia este specifica societatilor mici, dar intilnit in practica si la societati foarte mari, cotate; (iii) consiliului de administratie; sistemul este specific societatilor cu raspundere limitata care au decis sa isi desemneze o pluralitate de administratori, dar poate fi intilnit si in societatile comerciale pe actiuni in care consiliul de administratie a decis sa nu delege nici una dintre atributiile sale la directori; (iv) consiliului de administratie si directorilor, carora consiliul a decis sa le delege o parte din atributiile lor; sistemul este specific societatilor pe actiuni in care consiliul de administratie a decis sa isi delege o parte dintre atributii catre directori (sistemul unitar); competentele de gestiune a afacerilor societatii si de reprezentare in relatiile cu tertii sunt partajate intre consiliu, ca entitate colectiva, si directori; directorii se pot recruta dintre membrii consiliului (caz in care membrii consiliului se impart in administatori ne-executivi si administratori executivi) sau dintre tertii de consiliu (caz in care acesti directori pot fi denumiti administratori delegati; in acest caz, toti membrii consiliului sunt administratori ne-executivi); (v) directoratului; situatia este specifica societatilor pe actiuni care au decis sa aleaga sistemul dualist de administrare, caz in care legea impune separarea administratorilor intr-un consiliu de supraveghere si un directorat; consiliul de supraveghere are, in acest sistem, atributii exclusive de supraveghere si control al directoratului, in timp ce acesta din urma are atributii executive exclusive; separatia de atributii intre cele doua tipuri de organe de conducere rezulta din lege, spre deosebire de exemplul de mai sus, in care separatia de atributii rezulta din contractul intre membrii CA si directori, adica din acea delegare de atributii de care vorbeste legea; de la obligatia separarii de competente nu se poate deroga; membrii consiliului de administratie, practic, nu mai pot fi numiti administratori in sensul clasic al termenului, pentru ca ei nu mai au nici una dintre atributiile clasice de gestiune a afacerilor societatii, ci numai atributii de supraveghere si control al directoratului105; (vi) managerilor, in cazul unor societati de stat; (vii) conducatorilor, in cazul unor societati comerciale din domeniul pietei de capital (societati - broker de valori mobiliare); acestia sunt manageri ai societatilor care cumuleaza functia de administrator cu calitatea de salariat al societatii. De notat ca Legea societatilor comerciale, in forma sa in vigoare de dupa modificarea impusa de Legea nr.441/2006, nu mai reglementeaza comitetul de directie si nici directorii executivi. Comitetul de directie, in reglementarea anterioara, era un consiliu de administratie mai restrins, format din 3 pina la 5 administratori, care se intruneau mai frecvent decit consiliul de administratie in sine, adica o data pe saptamina. Directorii executivi, in reglementarea anterioara, erau functionari de rang inalt ai societatii, carora administratorii le delegau sau incredintau una sau mai multe sarcini ce tineau de atributiile administratorilor. In noua conceptie a Legii societatilor comerciale, notiunea de director este sinonima cu cea de manager. Directorii sunt recrutati fie dintre membrii consiliului de administratie (CA), fie dintre
105

Cu toate acestea, Fondul Proprietatea (vehicul ales de legiuitorul roman pentru ca, in baza dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005, sa fie despagubiti fostii proprietari ai imobilelor nationalizate de statul comunist carora nu li se mai poate restitui in natura imobilul) este o societate pe actiuni care este administrata in mod curent de un ... Consiliu de Supraveghere.

terti de CA (in sistemul unitar), fie sunt desemnati ca atare, inca de la constituirea societatii sau, dupa caz, de la trecerea societatii la sistemul dualist (in sistemul dualist). Asadar, notiunea de director in sensul Legii societatilor comerciale, acopera trei categorii de administratori, respectiv : (i) administratori executivi, membri ai CA; (ii) administratori delegati, terti de CA; (iii) membrii ai directoratului, in sistemul dualist. Sefii diferitelor compartimente ale societatii (financiar, contabil, de productie, de vinzari, de marketing, juridic etc.) sau de sedii secundare (director de sucursala, sef de punct de lucru, responsabil pe tara etc.) nu sunt directori in sensul LSC, ci functionari de rang inalt ai societatii, care pot fi denumiti directori de specialitate. 9. Natura juridic a funciei de administrator. La o prima vedere, se poate spune ca administratorii sunt mandatari ai societatii, din moment ce, conform art. 72 LSC, obligaiile i rspunderea administratorilor este reglementat de dispoziiile referitoare la mandat i de cele special prevzute n Legea societatilor comerciale. Aparenta este intarita de trimiterea pe care o face insasi art. 209 Cciv la regulile mandatului, care se aplica raporturilor dintre persoana juridical si organelor sale de administrare prin analogie. In teoria contractualist privind functia de administrator, acesta este considerat a fi un simplu mandatar al societii, revocabil ad nutum. La cealalta extrema, in teoria organicista administratorul nu este un mandatar al societatii sau al actionarilor, ci un organ al societatii care isi trage puterea de la lege si nu din contractul cu societatea sau cu actionarii (asupra
controversei, a se vedea, pentru teza contractualista, St.D.Carpenaru, Administrarea societatilor comerciale in reglementarea Legii nr. 31/1990, in RDC nr. 2/1993, p. 33; O. Capatana : Caracteristicile generale ale societatilor comerciale, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 14; C.com. adnotat, p. 170, nota 2 ; M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, vol. II, Edition Montchrestien, Paris, 1983, p. 203 ; pentru teza organicista , a se vedea Fl. Baias, S. David, Raspunderea civila a administratorului societatii comerciale, in Dreptul nr.8/1992, p.21 si urm., precum si E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societatilor comerciale, in RDC nr.4/2001, II, p.77).

Asa cum societatea comercial are o dubl natur juridic, de contract i de persoan juridic, raporturile juridice dintre administrator i societate au si ele o dubl natur, contractual i legal. De lege lata, continutul mandatului administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea acestui continut fiind completata de dispozitiile legale referitoare la obligatiile legale imperative stabilite in sarcina administratorului precum si la limitele mandatului acestuia. Administratorul, mai ales cel cu puteri de reprezentare, nu este un simplu mandatar, ci el este i purttorul voinei sociale, adica cel ce exprima si executa vointa sociala. Prin intermediul sau, societatea se manifesta in cimpul relatiilor juridice ca subiect de drept. Desi functia de administrator se grefeaza pe un raport juridic de mandat, ea nu se reduce, totusi, la acesta, intrucit administratorul executiv are unele atributii si unele limite ale mandatului care rezulta direct din lege, si nu exclusiv din mandatul incredintat de actionari. In plus, administratorii ne-executivi si cei care nu au puteri de reprezentare nici nu intra in relatii juridice cu tertii, ei limitindu-si mandatul fie la gestiunea interna a societatii, fie la controlul si supravegherea administratorilor executivi. In legatura cu raporturile juridice dintre actionari si manageri, pe de o parte, si intre societate si manageri, pe de alta parte, guvernarea corporatista insista, ca si in cazul raporturilor dintre actionari, asupra caracterului primordial contractual al acestora. Functia de manager se exercita in baza unui contract de mandat incheiat direct sau indirect intre actionari si manageri, de unde rezulta drepturi si obligatii reciproce. Tendinta de a transforma atributiile legale ale managerului in puteri exorbitante, care si-a gasit in teoria organicista un solid temei juridic, poate fi stopata prin re-inventarea raporturilor juridice dintre manager si actionari si dintre manageri si societate. Principiile de guvernare corporatista recomanda in acest scop dez-institutionalizarea acestor raporturi juridice, revenirea la raporturile originare contractuale in care se afla managerul fata de actionari si societate.

Raporturile juridice dintre societate si manageri sunt, in primul rind, raporturi contractuale de mandat, chiar daca in continutul mandatului sunt incluse si atributii legale, consecinta a caracteristicii institutionale, de persoana juridica, a societatii. Teoria mandatului ofera o viziune contractuala intreprinderii organizata sub forma societatii comerciale. Managerul este in centrul tuturor relatiilor dintre societate si partenerii societatii (salariati, furnizori, clienti, firme concurente, actionari, banci). In baza mecanismelor contractului, comportamentul managerial poate fi controlat si modelat, intrucit, in contractul de mandat, mandantii (actionarii) au dreptul de a cere socoteala mandatarului, putindu-l actiona in raspundere sau elibera din functie cu titlu de sanctiune. Sub aceasta amenintare, managerul va manifesta scrupulozitate in exercitarea atributiilor sale, in asa fel incit sa nu prejudicieze drepturile investitorilor. 10. Atribuiile administratorului si atributiile managerului/directorului. Competentele administratorului sunt stabilite lato sensu de art. 70 LSC, text care ii confera acestuia, ne varietur, un mandat general executiv. Conform art.70, administratorul poate face orice act sau operatiune necesara aducerii la indeplinire a obiectului de activitate al societatii, in afara de restrictiile legale sau cele aratate in actul constitutiv. Dispozitia este preluata, aproape in corpore, si de art. 142, in sectiunea referitoare la administratorii societatii pe actiunii. Dar atributiile administratorilor nu sunt nici generale, nici nelimitate. Pe de o parte, insasi art. 70 LSC face referire la doua categorii de limite ale mandatului administratorilor, respectiv, la limitele legale si la limitele statutare (conventionale) ale atributiilor administratorilor. Pe de alta parte, nu orice administrator executiv (si, cu atit mai putin administratorul ne-executiv) are si calitatea de reprezentant legal (organ) al societatii, ci numai cel caruia i s-a incredintat aceasta functie de catre AGA sau, dupa caz, CA ori CS. Reprezentatul legal poate delega aceasta calitate unui tert numai daca actul constitutiv sau o hotarire AGA permite delegarea reprezentarii legale in mod expres (art. 71 alin.1 LSC). Toti ceilalti administratori au mandate limitate la gestiunea interna a societatii. In fine, aceast formulare generic utilizat de art. 70 nu mai este valabil : (i) n cazul societilor pe aciuni care, alegnd sistemul unitar, au optat s delege directorilor unele din atribuiile CA i (ii) n cazul societilor pe aciuni care au ales sistemul dualist. In societatile pe actiuni, atributiile admnistratorilor non-executivi sunt separate de cele ale administratorilor executivi. Administratorii non-executivi exercita, in colectiv si la intervale regulate de timp (trimestrial), functia de control si supraveghere a administratorilor executivi. Administratorii executivi exercita de regula in mod individual functiile lor de gestiune a afacerilor societatii. Sub raportul generalitatii mandatului administratorului (gestiune interna plus reprezentare legala minus limite legale sau conventionale ale mandatului), dispozitia din art. 70 LSC isi gaseste, totusi, aplicabilitatea (i) n societile pe aciuni cu mai muli administratori, care au ales sistemul unitar i care au decis s nu delege niciuna din atribuiile CA la directori, (ii) in societatile cu administrator unic, (iii) in societatile cu raspundere limitata cu mai multi administratori in care actul constitutiv permite incredintarea functiei de reprezentant legal al societatii unuia dintre administratori, precum si (iv) in celelalte forme de societati de persoane, daca acestea au decis sa isi numeasca administratori. Principalele atribuii ale administratorilor executivi sunt atributia de gestiune intern a afacerilor societatii i atributia de reprezentare legal a societatii in relatiile cu tertii. Gestiunea interna a societatii include stabilirea si asigurarea implementarii directiilor de actiune ale societatii pentru indeplinirea obiectului acesteia, participarea la toate adunarile generale ale actionarilor, la consiliile de administratie si la alte organe de conducere ale acesteia, supravegherea si controlul salariatilor etc. In cazul pluralitatii de administratori, de regula, administratorul ordinar are atributii de gestiune interna a societatii. In societatile pe actiuni, cel putin, actionarii pot decide compartimentarea acestor atributii de gestiune interna pe domenii de specialitate (concluzia rezulta

din art. 8 lit. g), conform caruia in actul constitutiv pot fi reglementate drepturi speciale de administrare si reprezentare acordate unora dintre administratori). Ca regula, toti administratorii executivi au atributii de gestiune a afacerilor societatii. Dar competentele fiecaruia dintre administratorii executivi pot fi partajate in functie de diferite responsabilitati care sa corespunda specificului si specializarii societatii. Administratorii pot asigura, in baza unei imputerniciri anume inserate in actul constitutiv sau in hotarirea adunarii generale ori in decizia CA/CS, si reprezentarea legala a societatii, inclusiv in relatiile cu actionarii. In aceasta ultima calitate, administratorii, organele de administrare ale societatii in sensul art.209 Cciv, sunt purtatorii vointei sociale, persoanele prin care societatea isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile. Reprezentantul legal nu isi poate substitui, in aceasta calitate, nici o persoana fara acordul adunarii generale a asociatilor. Pentru a putea angaja raspunderea societatii fata de terti, un administrator trebuie sa fie desemnat reprezentant legal al societatii (acest administrator este denumit traditional si organ al societatii), iar aceasta numire trebuie sa fie urmata de indeplinirea unor formalitati de publicitate. Reprezentantul legal al societatii este, deci, acel administrator al societatii caruia asociatii i-au conferit dreptul de semnatura sociala, adica dreptul de a exprima vointa juridica a societatii, de a angaja responsabilitatea juridica a acestuia fata de terti. Functia de reprezentant legal al societatii poate fi incredintata, insa, si unui director general al societatii (general manager) care nu intruneste si calitatea de administrator al societatii. Principiile guvernarii corporatiste recomanda, de altfel, separatia reprezentarii legale a societatii de calitatea de administrator (membru in consiliul de administratie), presedintele consiliului de administratie neputind fi si directorul general al societatii. In societatile pe actiuni, administratorii au dreptul de reprezentare legala a societatii numai daca actionarii, in contractul de societate sau printr-o decizie ulterioara a adunarii generale, le-a acordat in mod expres acest drept. Spre deosebire de celelalte forme de societate (in cadrul carora se prezuma ca fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, daca nu s-a decis altfel in actul constitutiv), un administrator este prezumat a nu avea si calitatea de reprezentant legal, deci de a nu putea angaja societatea in raporturile cu tertii, fapt pentru care va trebui sa dovedeasca faptul ca are si calitatea de reprezentant pentru a putea angaja societatea atunci cand tertul cocontractant pretinde sa i se arate calitatea in care actioneaza administratorul. Dovada acestei calitati se face in conditiile Legii societatilor comerciale. De aici ar putea decurge consecinta neproductiva ca, de fiecare data, administratorul cu putere de reprezentare legala sa fie obligat sa-si dovedeasca aceasta calitate de reprezentant, ca sa poata incheia acte juridice cu tertii. Totusi, aceasta consecinta nu este atit de drastica, pentru ca, in primul rand orice reprezentant legal al unei societati trebuie sa-si publice semnatura la Registrul Comertului si, in al doilea rand, datorita celeritatii in raporturile comerciale, orice administrator este, de fapt, prezumat a avea si calitatea de reprezentant, cand se manifesta ca atare in raporturile cu tertii. Aparenta in dreptul afacerilor este mai usor producatoare de efecte juridice, pentru ca nu se cere a avea, ca in dreptul civil, caracter comun, invincibil pentru a produce efecte (error comunis facit jus), ci este suficient sa aiba destula tarie sau pregnanta, pentru a crea convingerea contractantului ca este conforma cu adevarul (eroare scuzabila). Indiferent, insa, de forma societatii, orice reprezentant al societatii este obligat sa depuna la Registrul Comertului semnatura sa in termen de 15 zile de la constituirea societatii (daca a fost numit prin actul constitutiv) sau de la cooptare (cand a fost numit prin decizia ulterioara a adunarii generale sau a CA ori a CS). Pentru dovedirea specimenului de semnatura, reprezentantul societatii trebuie sa semneze in registrul comertului, in prezenta judecatorului delegat, a conducatorului oficiului sau a inlocuitorului acestuia, care va certifica semnatura. Acest specimen de semnatura poate fi inlocuit cu semnatura legalizata de un notar public sau certificata de un avocat. In practica, specimen de semnatura se depune si la banca unde societatea isi are deschise conturile.

Cerinta depunerii semnaturilor se refera doar la administratorii care au si dreptul de a reprezenta societatea (acordat prin actul constitutiv, prin decizie a adunarii generale sau prin delegare), intrucit administratorii ce nu au acest drept de reprezentare au un mandat limitat la operatiuni de gestiune interna a societatii, deci nu intra in relatii cu tertii, fapt pentru care semnatura lor nu trebuie publicata. Art.1432 alin.5 din Legea societatilor comerciale, introdus prin Legea nr.441/2006, a corectat fostul art. 141 (care extindea aceste cerinte de publicitate la orice administrator al unei societati pe actiuni, dispunind, fara distinctie, ca semnaturile administratorilor vor fi depuse la oficiul registrului comertului). Cerinta publicitatii are in vedere numai persoanele care urmeaza a reprezenta societate, care vor depune la registrul comertului si specimenul lor de semnatura. In acest fel, se revine in logica separatiei atributiei de gestuine de cea de reprezentare, administratorii ce nu au acest drept de reprezentare avind un mandat limitat la operatiunile de gestiune interna a societatii si, deci, ei neintrind relatii cu tertii, fapt pentru care semnatura lor nu trebuie publicata. Reprezentarea este numai de natura, nu si de esenta mandatului (Fr. Deak, St. D. Carpenaru, Contracte civile si comerciale, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993, p.155.) Administratorii non-executivi nu participa efectiv la conducerea operativa a societatii, ei avind primordial o obligatie de control si supraveghere a administratorilor executivi, obligatie de diligenta si nu de rezultat. In plus, legea permite desolidarizarea administratorilor de deciziile celorlalti luate in consiliul de administratie, precum si compartimentarea atributiilor, motiv pentru care raspunderea celor doua categorii de administratori, mai ales fata de societate, nu poate fi aceeasi. Dreptul de a reprezenta societatea nu poate fi transmis (delegat) catre o alta persoana decat daca aceasta facultate i-a fost acordata administratorului reprezentant in mod expres de catre asociati. Daca dreptul de semnatura sociala a fost transmis fara ca asociatii sa-i fi permis aceasta transmitere, societatea nu va fi obligata fata de terti, dar va putea pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operatiune. Depasindu-si mandatul, administratorul respectiv (fara drept de reprezentare) sau persoana care si-a asumat fara drept calitatea de reprezentant al societatii, isi asuma personal obligatiile fata de terti. De asemenea, cel care a incredintat fara drept unui tert reprezentarea societatii raspunde solidar cu persoana caruia i-a transmis dreptul de semnatura sociala pentru pagubele pricinuite societatii. Asa cum rezulta din insasi art.70 LSC, atributiile administratorilor sunt limitate fie prin dispozitii legale, fie prin clauze statutare sau conventionale. Din categoria limitelor legale ale acestor atributii pot fi enumerate : (i) limitele capacitatii de folosinta a societatii; (ii) interesul social (cauza, in sens de conditie de valabilitate, a oricarui act juridic incheiat de societate prin administratorii sai); (iii) situatiile speciale sau patologice in care se poate afla societatea in cursul vietii sale sau atunci cind se pregateste stingerea personalitatii sale juridice, ca de exemplu : dizolvarea, lichidarea, suspendarea de activitate, desesizarea ca urmare a deschiderii fata de societate a procedurii insolventei, cind conducerea societatii trece de la administratorii sai statutari la administratorul judiciar sau la lichidator ori, dupa caz, la administratorul special (dupa cum societatii debitoare i s-a ridicat sau nu dreptul de a-si administra averea); (iv) dispozitii speciale ale legii (ex. : acte juridice de valoare mare sau care depasesc limitele comertului obisnuit al societatii ; acte juridice incheiate intre societate si fondatorii ori administratorii sau persoanele implicate cu acestia). In societatile pe actiuni, administratorii nu pot sa incheie acte juridice prin care sa dobandeasca, sa inchirieze, sa instraineze, sa schimbe sau sa constituie in garantie bunuri din patrimoniul societatii a caror valoare depaseste jumatate din valoarea contabila a activelor sociale la data incheierii actului juridic, decat cu aprobarea adunarii generale extraordinare a actionarilor. Sanctiunea in cazul lipsei aprobarii adunarii generale extraordinare este nulitatea absoluta a actului, indiferent daca tertul contractant a avut sau nu cunostinta de lipsa aprobarii, pentru ca, fiind vorba de o dispozitie legala (imperativa) tertul trebuie sa pretinda, la incheierea actului juridic respectiv, dovada aprobarii.

Deasemenea, Legea societatilor comerciale supune aprobarii adunarii generale, sub sanctiunea expres prevazuta a nulitatii absolute, orice act de transfer de bunuri intre societate si administratorii sai, precum si inchirierea sau leasingul care are o valoare mai mare de 10% din valoarea activelor nete ale societatii. Textul ii are in vedere si pe sotul administratorului precum si pe persoanele aflate in relatie de rudenie sau afinitate apropiata cu administratorul. Este interzisa, sub sanctiunea nulitatii actului juridic astfel incheiat, creditarea de catre societate a administratorilor sau a directorilor societatii, cu exceptia cazului in care valoarea actului este mai mica de 5.000 Euro si a cazului in care creditarea se incadreaza in operatiunile curente ale activitatii societatii si nu implica acordarea unor conditii avantajoase diferite de cele obinuite. Interdictia are in vedere : imprumutul, avantajele financiare la livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, garantarea unor datorii ale administratorilor cu patrimniul sau bunurile societatii etc. Limitele statutare sau conventionale ale atributiilor administratorilor sunt fixate fie in actul constitutiv (spre exemplu, limite de acest gen sunt obiectul de activitate al societatii, precum si clauza conform careia administratorul nu poate angaja societatea decit cu o contra-semnatura sau cu aprobarea consiliului de administratie ori a adunarii generale pentru acte juridice de valoare mare, altele decit cele fixate prin lege), fie prin hotarirea adunarii generale de numire in functie, fie prin decizia de delegare de atributii la directori. Limitele statutare sau conventionale ale mandatului administratorilor sunt inopozabile tertilor daca aceste limite nu au fost facute publice cu formalitatile cerute de lege. Astfel, conform art. 50 al. 1 LSC, actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevazuta de lege nu pot fi opuse tertilor, in afara de cazul in care societatea ar face dovada ca acestia le cunoasteau. Tertii, insa, au optiunea de a invoca in favoarea lor actele sau faptele pentru care nu s-a indeplinit publicitatea in afara de cazul in care omisiunea publicitatii le lipseste de efecte106. Dar nici societatea, nici tertii nu pot opune, pentru a se sustrage de la obligatiile asumate, o neregularitate in numirea, revocarea sau limitarea atributiilor reprezentantilor, administratorilor sau a altor persoane care fac parte din organele societatii, daca aceasta numire a fost publicata in conformitate cu legea. Ca limite statutare sau conventionale ale mandatului administratorului pot fi enumerate : (i) clauzele actului constitutiv, inclusiv limita ce rezulta din obiectul de activitate (a nu se confunda cu scopul statutar al activitatii), care limiteaza, de obicei, dupa un criteriu cantitativ, intinderea dreptului administratorului de a angaja societatea in relatiile cu tertii; (ii) hotarirea AGA de numire, stabilire sau limitare a atributiilor generic stabilite in competenta administratorilor; (iii) decizia CA de delegare a atributiilor catre directori, prin care acestia sunt numiti dar, in acelasi timp, li se stabilesc si limite ale dreptului de a angaja societatea in relatiile cu tertii. Sanctiunile incalcarii limitelor mandatului administratorilor sunt diferite, dupa cum aceste limite rezulta din lege sau din conventie. Aceste sanctiuni pot avea in vedere actele juridice incheiate de administrator cu depasirea limitelor mandatului si, dupa caz, persoana administratorului care si-a depasit mandatul (acesta poate fi tras la raspundere civila, contraventionala sau chiar penala pentru depasirea mandatului). Sanctiunile personale se pot cumula pentru aceeasi fapta (spre exemplu, administratorul in cauza poate fi revocat, poate fi actionat in raspundere civila si poate fi denuntat organlor de cercetare penala pentru depasirea mandatului) si se pot cumula cu sanctiunea relativa la actul juridic incheiat cu depasirea limitelor mandatului. In ce priveste sanctiunea aplicabila actului juridic incheiat cu depasirea limitelor mandatului, trebuie observat mai intii ca administratorul este, cel putin aparent, un mandatar pentru societate, aceasta din urma fiind de regula parte in contractul sau actul juridic incheiat de administrator. Mai mult, intrucit in dreptul comercial aparenta/eroarea scuzabila este generatoare de efecte juridice (sa ne reamintim
Un astfel de caz il reprezinta revocarea unui administrator care este imputernicit cu aceasta functie prin actul constitutiv, intrucat revocarea acestuia reprezinta un caz de modificare a actului constitutiv, aceasta fiind lipsita de efecte daca nu indeplineste formalitatile de publicitate prevazute de lege (art. 204 al. 1).
106

ca in dreptul civil numai aparenta/eroarea comuna, invincibila, genereaza efecte juridice, nu si orice eroare scuzabila), existenta mandatului este prezumata. Daca societatea sau cel interesat nu poate dovedi depasirea limitelor mandatului sau daca tertul contractant poate invoca in favoarea sa aparenta de mandat a celui cu care a contractat, atunci societatea este tinuta de actul juridic astfel incheiat. Mai mult, societatea, daca va considera util sau necesar, va putea sa ratifice actul juridic incheiat de administrator cu depasirea limitelor mandatului, devenind, astfel, parte in actul juridic respectiv. Pe de alta parte, asa cum s-a putut vedea mai sus, in conditiile art.55 alin.1 LSC, tertul contractant de buna credinta va putea invoca in favoarea sa inopozabilitatea depasirii limitelor mandatului, chiar daca actul depaseste limitele obiectului de activitate al societatii, asa ca societatea va ramine obligata fata de tert in actul juridic respectiv. In aceste cazuri va putea fi angajata, cu titlu de sanctiune, raspunderea personala a administratorului, pentru eventuale daune suferite de societate. Daca se va dovedi depasirea limitelor mandatului si faptul ca tertul nu a fost de buna credinta la momentul incheirii actului juridic respectiv, cunoscind faptul ca administratorul isi depaseste mandatul, atunci actul va fi inopozabil societatii, parte in acest act juridic raminind administratorul, personal, ca orice mandatar care isi depaseste limitele mandatului. In fine, actul juridic respectiv poate fi atacat si cu actiune in nulitate, pentru cazul in care prin incheierea lui au fost incalcate limitele capacitatii de folosinta a societatii sau, dupa caz, au fost incalcate limitele mandatului stabilite prin dispozitii exprese si imperative ale legii (ex. : in cazul actelor juridice de valoare mare sau al actelor juridice incheiate intre societate si administratorii sau fondatorii sai, fara aprobarea prealabila a AGA). Nulitatea absoluta poate fi invocata atit de societate, cit si de oricare dintre asociati sau actionari ori de alte persoane care ar putea dovedi un interes legala proteguit. 11. Specificul atributiilor administratorilor in cazul societatilor pe actiuni care si-au desemnat organe colegiale de conducere. In caz de pluralitate de administratori, societatea pe actiuni poate alege ca sistem de administrare si conducere a societatii intre asa-numitul sistem unitar (one tier system) si si asanumitul sistem dualist (two tier system). Sistemul unitar organizeaza pluralitatea administratorilor intr-o singura entitate colectiva, pe un singur palier, adica intr-un consiliu de administratie (CA), in care, dupa optiunea societatii, administratorii pot delega o parte din atributiile lor catre directori, alesi dintre administratori ori din afara consiliului, sau pot decide sa nu delege nici o atributie la directori. Sistemul dualist organizeaza pluralitatea administratorilor in doua entitati colective, pe doua paliere, adica intr-un consiliu de supraveghere (CS) si un directorat, atributiile celor doua entitati colective fiind complet distincte si separate, prin lege. Cele dou sisteme alternative de administrare prin organe colective a societii, introduse prin Legea 441/2006, prezint urmtoarele caracteristici: 11.1. Sistemul unitar. Administrarea si conducerea societii este incredintata unui consiliu de administraie. Separaia ntre funcia de control si de supraveghere a gestiunii societatii i functia executiv se realizeaza prin mecanismul contractual al delegarii de atributii. Directorii sunt mandatari ai CA si, in consecinta, in raport de societate, sunt sub-mandatari ai acesteia. n sistemul unitar pot exista mai multe tipuri de atributii ale administratorilor si mai multe tipuri de impartire a acestor atributii intre administrator. Astfel, se pot intilni, in societatile care au ales sistemul unitar, administratori membri ordinari ai CA, directori (administratori executivi sau administratori delegati) si reprezentanti legali. Consiliul de Administraie este nsrcinat cu ndeplinirea tuturor actelor necesare i utile pentru realizarea obiectului de activitate al societii. O parte din aceste atributii plenare pot fi delegate directorilor, dar consiliul are unele competene de baz, care nu pot fi delegate (art. 142 alin. (2) LSC). De exemplu, introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenei fata de societate, convocarea AGA ori numirea si revocarea directorilor, nu pot fi delegate directorilor. Pe de alta

parte, daca nu este obligat prin lege sau prin actul constitutiv ori prin hotarirea adunarii generale a actionarilor, consiliul de administratie poate decide sa nu delege nici una din atributiile sale plenare directorilor. In lipsa unei delegari de atributii, practic CA va avea exact aceleasi atributii si aceeasi pozitie pe care le avea in forma initiala a legii, de dinainte de Legea nr.441/2006. Toti membri CA sunt, in aceasta situatie de exceptie, administratori executivi. Separaia de atributii prin delegare este, totusi, obligatorie n cazul societior pe aciuni ale cror obligaii financiare anuale fac obiectul obligaiei de audit, dar este doar facultativa in cazul celorlalte societati pe actiuni, daca nu s-a decis altfel prin actul constitutiv sau prin hotarire AGA. In cazul societilor pe aciuni care fac obiectul obligaiei legale de auditare, CA trebuie sa aiba un numar de minim 5 membri. Directorii sunt acei administratori, selectati dintre membri consiliului sau dintre terti, carora li se incredinteaza de catre consiliul de administratie competene delegate, in sensul art. 143 alin. (1) LSC). Directorii pot fi numii dintre membrii consiliului caz n care acesti directori pot fi denumii si administratori executivi sau dintre tertii de consiliu, adica din afara acestuia caz n care acesti directori pot fi de numii administratori delegai, ntruct exercit atribuii delegate de CA. Asadar, dac exist o delegare a atribuiilor de conducere, (i) CA se va separa n administratori executivi i administratori neexecutivi, daca directorii sunt desemnati (si) dintre administrator sau (ii) CA va fi constituit exclusiv din administratori ne-executivi. Directorii sunt, in situatia delegarii de atributii, responsabili cu luarea tuturor msurilor aferente conducerii societii, n limitele obiectului de activitate al societii i cu respectarea competenelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraie i adunrii generale a acionarilor. Modul de organizare a activitii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraie. n cazul delegarii de atributii, majoritatea administratorilor trebuie s fie format din membri neexecutivi. Administratorii neexecutivi sunt acei membri ai CA care nu au fost numii directori. Dintre membrii ne-executivi ai CA, unii pot fi sau trebuie sa fie administratori independenti (dupa cum acestia sunt prevazuti in actul constitutiv sau nu). In cadrul CA pot functiona si comisii/comitete specializate (comitet de audit, comitet de remuneraie, comitet de numiri etc). In societatile comerciale mari, in special in cele cotate, principiul protectiei investitorilor impune standarde inalte de guvernare corporatista. Astfel, in cazul acestor societati, prezenta membrilor independenti in CA este obligatorie, la fel si delegarea atributiilor catre directori, iar presedintele CA ar trebui sa fie o alta persoana decit directorul general. Reprezentanii legali sunt acei administratori care, prin actul constitutiv, hotarirea AGA sau decizia CA, sunt desemnati in aceasta calitate. In sistemul unitar, se poate desemna un director general, care poate fi si presedintele CA. Acesta este reprezentantul legal al societatii, care poate transmite aceasta atributie (de fapt, suntem in prezenta unui sub-mandat) numai in cazul in care acest lucru i sa permis prin actul constitutiv (art. 71 LSC). Delegarea de atributii de la consiliul de administratie la directori nu este o adevarata separare a puterilor, in sensul principiilor guvernarii corporatiste. Delegarea de atributii a fost mecanismul practic care, in baza vechii forme a Legii societatilor comerciale, a permis o grava confuzie la nivelul administratiei societatii, ceea ce, printre altele, a provocat necesitatea modificarii Legii societatilor comerciale. Existau societati care aveau institutionalizate si consiliu de administratie, si comitet de directie, si directori executivi, si director general (sau conducatori , in banci sau societati din domeniul financiar). In conceptia Legii nr.441/2006, delegarea de atributii este facultativa, fiind obligatorie doar in societatile supuse obligatiei de auditare. Dar cel care isi delega atributiile poate face actul sau operatiunea si personal (direct, nemijlocit), ceea ce ar presupune o nepermisa suprapunere de competente intre membrii CA si directori. Iar responsabilitatea este divizata intre cel care delega (CA) si cel caruia i se delega (directori), de unde o potentiala reticenta a membrilor nonexecutivi in a-i controla si supraveghea in mod real si eficient pe directori. In fine, daca in consiliul

de administratie se decide sa nu se delege atributiile catre unii dintre membrii sai sau catre directori straini de consiliu, atunci membri CA sunt toti administratori executivi, ceea ce readuce societatea in situatia de dinainte de 1 decembrie 2006, cind administratorii puteau face orice era cerut pentru aducerea la indeplinire a obiectului de activitate al societatii. De altfel, Legea nr.441/2006 rezerva in mod expres consiliului de administratie cele mai importante atributii executive, printre care si cea de convocare a adunarii generale si cea de formulare a cererii de deschidere a procedurii insolventei fata de societate. Conform art. 142 alin.3 din Legea societatilor comerciale, nu pot fi delegate directorilor nici atribuiile primite de ctre consiliul de administraie din partea adunrii generale a acionarilor, prin delegarea exercitiului unor atributii ale acesteia, conform art. 114. Doar celelalte atributii pot fi delegate la directori. Desi, pentru o reala separatie a puterilor, ar trebui ca atributiile CA sa se limiteze la supravegherea si controlul managerului, propuneri de numire, remuneratii, comitet de audit etc., iar toate atributiile executive, inclusiv cele de reprezentare legala a societatii, sa fie date in competenta directorilor, care sa aiba autonomie decizionala, in conditiile regulii rezonabilitatii in afaceri (business judgement rule), solutia nu ar putea fi implementata nici la nivel de statute ale societatii, intrucit competentele CA sunt stabilite prin norme imperative, de la care nu se poate deroga. De aici concluzia ca este necesara o interventie a legiuitorului pentru a se corecta ceea ce este de corectat. Asadar, sistemul unitar pune in centrul administarii societatii pe actiuni un consiliu de administratie (CA) care, in cazul in care decide sa isi delege o parte din atributii la directori, va avea in componenta atit membri executivi, cit si membri non-executivi. Membrii ne-executivi ai CA vor avea ca sarcina promordiala controlul si supravegherea directorilor. Daca se delega atributii la directori, majoritatea membrilor CA va fi formata din administratori ne-executivi. Dar CA poate sa decida sa pastreze toate atributiile pe care administratorii, lato sensu, le pot exercita, in sensul plenar al art. 70 LSC si pot, in extremis, sa incheie sau sa efectueaze el insusi actele juridice sau operatiunile pentru care a delegat atributii directorilor, nici o norma expresa din Legea societatilor comerciale neoprind o astfel de interferenta. 11.2. Sistemul dualist. Administrarea societii, atit sub aspectul gestiunii interne a afacerilor societatii, cit si sub aspectul reprezentarii sale legale, este incredintata direct si exclusiv Directoratului, Consiliul de Supraveghere avind doar atributii de supraveghere si control al Directoratului. Separatia de atributii rezulta din lege si ea nu poate fi inlaturata prin actul constitutiv (decit in cazul in care actul constitutiv este modificat, in sensul renuntarii la sistemul dualist). Membrii Directoratului sunt numii de Consiliul de Supraveghere si nu pot fi concomitent membri ai Consiliului de Supraveghere (art. 153 LSC). Membrii Directoratului pot fi revocai oricnd de ctre Consiliul de Supraveghere sau de AGA. Directoratul asigur, n exclusivitate, conducerea societii pe aciuni si exercit funcia de reprezentare legal a societatii. Membrii Consiliului de Supraveghere sunt numii de AGA, numrul acestora fiind stabilit prin actul constitutiv (ntre 3 i 11). Membrii Consiliului de Supraveghere pot fi revocai oricnd de AGA si nu pot fi, concomitent, membri ai Directoratului. Consiliul de Supraveghere nu are nici una dintre atribuiile clasice ale administratorilor si in nici un caz nu au dreptul de a reprezenta societatea n raport cu terii. Asadar, spre deosebire de sistemul unitar, sistemul dualist pune in centrul sistemului de organizare si functionare a societatii Directoratul, care isi exercita atributiile sub controlul si supravegherea consiului de supraveghere. In sistemul dualist, societatea nu are cenzori, ci auditori interni. Societatile mari, cu participare de capital strain (Petrom, BCR, BRD) precum si societatile care au ca actionar investitori institutionali de genul BERD, au ales sistemul dualist chiar inainte de aparitia Legii nr.441/2006, fie prin intermediul actului constitutiv (care a fost supus prin clauza expresa legii germane), fie prin acte normative speciale.

12. Incetarea functiei de administrator/manager. Functia de administrator (si, implicit, cea de director) este temporara si revocabila. In societatea pe actiuni, durata mandatului administratorilor nu poate fi mai mare de 4 ani. Administratorii, ca si directorii, sunt reeligibili, daca realegerea nu a fost interzisa prin actul constitutiv. Numirea altui administrator la expirarea termenului mandatului celor in functie prezuma intentia societatii de a nu-i mai realege pe fostii administratori. Acestia din urma nu au dreptul sa ceara realegerea in functie, chiar daca in actul de numire (act constitutiv sau decizie a adunarii generale) s-a prevazut ca este reeligibil, intrucat numirea altui administrator prezuma revocarea celui in functie din ziua in care aceasta numire i s-a notificat. Incetarea functiei de administrator sau de director urmeaza, in principiu, acelasi reguli care se aplica incetarii mandatului. Intrucat functia de administrator se exercita dupa regulile contractului de mandat inseamna ca, in principiu, functia de administrator sau cea de director intr-o societate comerciala inceteaza pentru aceleasi cauze pentru care inceteaza si contractul de mandat : expirarea termenului mandatului, revocarea mandatului de catre mandant, renuntarea mandatarului la mandat, decesul mandatarului (sau desfiintarea acestuia, daca este o societate de administrare), desfiintarea societatii, punerea sub interdictie, insolvabilitatea sau falimentul mandantului , adica ale societatii. Functia de administrator inceteaza si in cazul in care societatea intra in lichidare, cind administratorul este inlocuit cu lichidatorul. Incetarea functiei de administrator are ca efect, in principal, incetarea atributiilor administratorului. Actele sale savarsite in aceasta (fosta)calitate nu mai obliga societatea fata de terti. Acest efect, insa, este mult atenuat in cazul in care societatea nu s-a preocupat de efectuarea publicitatii incetarii functiei de administrator a persoanei vizate. Ca si numirea in functie, si incetarea functiei de administrator sau reprezentant al unei societati comerciale este supusa, pentru a putea produce efecte depline, unor formalitati de publicitate. Inseamna ca tertii de buna credinta care nu au cunostinta despre incetarea functiei de administrator al societatii a celui cu care au contractat au optiunea intre a nu tine cont de aceasta incetare, considerind ca au contractat cu societatea (aceasta din urma neavand posibilitatea de a opune tertului contractant faptul incetarii functiei de administrator a persoanei vizate daca nu a efectuat publicitatea prevazuta de lege : art. 54 al. 2 LSC), sau a invoca lipsa publicitatii incetarii functiei de administrator, pentru a se exonera de contractul incheiat in aceste conditii. Regulile analizate reprezinta o ilustrare, cu accente specifice societatilor comerciale, a teoriei mandatului aparent. Chiar daca incetarea functiei de administrator a fost regulat publicata, se mentin unele efecte ale exercitarii mandatului fostului administrator, atat fata de societate, cat si fata de fostul administrator. Astfel, contractele in curs de executare la incetarea functiei fostului administrator nu pot fi refuzate de societate, intrucat fostul administrator nu le-a incheiat in nume propriu, ci in numele si pe seama societatii. De asemenea, daca administratorul nu cunoaste faptul ca functia sa este desfiintata, societatea nu poate sa refuze valabilitatea unui act juridic incheiat de acest administrator cu un tert de buna credinta intrucat societatea este datoare sa-i notifice administratorului revocat faptul revocarii sale. Numai astfel revocarea implicita a administratorului in functie prin numirea altui administrator poate avea efecte. Ca si contractul de mandat, functia de administrator/manager are un caracter intuitu personae. Aceasta caracteristica explica revocabilitatea ad nutum a contractului de mandat si implicit a functiei de administrator/manager, chiar daca aceasta functie ar fi exercitata in baza unui contract de administrare (management). Incetarea functiei de administrator sau revocarea din functie nu inseamna si descarcarea automata de gestiune, administratorul ramanand responsabil fata de societate pentru modul in care si-a indeplinit mandatul, in virtutea obligatiei sale de a da socoteala societatii.

Revocarea administratorului este de competenta exclusiva a adunarii generale a actionarilor. In schimb, revocarea directorului (managerului) este de competenta CA sau, dupa caz, a CS, cu exceptia cazului actiunii in raspundere. Numirea unui alt administrator sau manager pe aceeasi functie valoreaza revocare implicita a celui anterior. Revocabilitatea mandatului, implicit a functiei de administrator, este de esenta acestuia. Revocabilitatea ad nutum (discretionara) a functiei de administrator este un principiu care sufera foarte putine exceptii. Chiar daca revocarea ar fi abuziva, administratorul revocat nu ar avea dreptul la reintegrarea in functie, ci doar la daune-interese din partea societatii pentru prejudiciul cauzat prin revocarea intempestiva sau facuta fara justa cauza, prejudiciu ce ar putea consta in imaginea negativa creata administratorului printr-o astfel de revocare. Art. 132 alin.4 din Legea societatilor comerciale dispune chiar ca administratorii nu pot ataca hotarirea adunarii generale prin care au fost revocati din functie. Revocabilitatea ad nutum a functiei de administrator in general este o solutie traditionala a jurisprudentei si a doctrinei noastre (a se vedea Curtea de Casatie si Justitie Sectia I, dec. nr. 656/1925, in

Practica judiciara in materia comerciala, vol. II, Editura Lumina, Bucuresti, 1991, p. 41; I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, Bucuresti 1929, p. 201 ; C. Barsan si colectiv, Societatile comerciale, Casa de editura si presa Sansa SRL, Bucuresti, 1995, vol. I, p. 200).

Revocarea inainte de expirarea termenului mandatului este, in majoritatea cazurilor, o forma de raspundere a administratorului, o motiune de cenzura si o sanctiune aplicata administratorului de catre adunarea generala pentru incompetenta, ineficienta sau frauda, fiind determinata de evaluarea negativa pe care o fac actionarii cu privire la rezultatele activitatii unui administrator. Caracterul de sanctiune al revocarii administratorului este mai pregnant reliefat in cazul in care aceasta masura este luata in cadrul unei actiuni in raspundere contra administratorului, cand se urmareste recuperarea prejudiciului cauzat societatii prin activitatea ineficienta, incompetenta sau frauduloasa a acestuia. Revocarea in prealabil actiunii in raspundere este, totusi, utila pentru a elimina posibilitatile de influentare a actionarilor in sensul nepromovarii actiunii in raspundere de catre adunarea generala. Pe de alta parte, masura revocarii administratorului este o masura de control al investitorilor asupra activitatii administratorului, recomandata de principiile guvernarii corporatiste, alaturi de alte mijloace de disciplinare a comportamentului managerial, cum ar fi actiunea in raspundere, controlul prin cenzori, prin falimentul societatii, sau prin diversele proceduri pre-falimentare, prin vanzarea de catre investitori a actiunilor pe care le poseda, prin procedurile de preluare a controlului societatii etc. Aceste masuri de control sunt menite sa asigure protectia intereselor investitorilor si eficienta activitatii societatii. Economia de piata ca sistem functioneaza pentru ca atit actionarii (investitorii) cit si administratorii (managerii) s-au obisnuit sa cultive responsabilitatea. In sistemul unitar de administrare a societatii pe actiuni, directorii sunt, practic, mandatari ai consiliului de administratie, din moment ce lor li se delega unele dintre atributiile consiliului. Atributia de numire si cea de revocare a directorilor carora li se deleaga atributii ale consiliului de administratie apartine exclusiv consiliului, fiind o atributie ce nu poate fi delegata. Directorii pot fi revocati oricind de catre consiliul de administratie. In cazul in care revocarea survine fara justa cauza, directorul revocat este indreptatit la plata de daune interese (art. 1431 alin.4 din Legea societatilor comerciale). Daunele pentru revocare pot fi evaluate anticipat in contractul de management. Adunarea generala nu-i poate revoca in mod direct pe directori, nici chiar prin introducerea actiunii in raspundere, dar in virtutea dreptului de a cere socoteala administratorilor, adunarea generala ii poate forta pe acestia sa ii revoce pe directori. In sistemul dualist, membrii directoratului sunt numiti si revocati de membrii consiliului de supraveghere (art. 1539 alin.1 lit.b) din Legea societatilor comerciale). Directoratul isi exercita atributiile sub controlul si supravegherea consiliului de supraveghere, ei putind fi revocati oricind de consiliu. Actul constitutiv poate prevedea ca membrii

directoratului sa fie revocati si de adunarea generala a actionarilor. Cu sau fara o astfel de prevedere in actul constitutiv, mandatul membrilor directoratului inceteaza de drept daca adunarea generala decide sa-i actioneze in raspundere pe acestia (art. 155 alin.4 din Legea societatilor comerciale). Ca si directorii in sistemul unitar, si membrii directoratului au dreptul la despagubiri in caz de revocare injusta, putind insera astfel de despagubiri in contractul lor de management. 13. Rspunderea administratorilor si a managerilor. Societatea comerciala, si indirect, actionarii sau Asociatii sai, pot fi prejudiciati de administratorii sai, inclusiv prin aducerea societatii in stare de insolventa (caz in care, daca nu este posibila reorganizarea judiciara, societatea este eliminata din cimpul afacerilor, iar actionarii isi pierd investitia in actiunile emise de societate). Pierderea suferita de o societate (in bonis sau falita) sau de actionari sai poate fi consecinta unor conjuncturi economice nefavorabile, dar ea poate fi si rezultatul deficientelor manageriale si, uneori, chiar al fraudelor. Din pozitia de gestionar al fondurilor si al increderii pe care actionarii si creditorii le-au investit in intreprindere, managerii acesteia pot produce prejudicii chiar si persoanelor interesate in supravietuirea intreprinderii, adica actionarii indirecti (stakeholders). Actionarii isi pierd investitia in intreprindere, pentru ca, spre exemplu, in procedura insolventei, ei sunt practic ignorati de lege si lipsiti de posibilitatea de a-si recupera investitia in cadrul procedurii. Salariatii isi pierd locurile de munca, mai ales in caz de faliment. Tot in caz de faliment, creditorii care nu beneficiaza de garantii reale prestabilite isi vad redusa sau neutralizata creanta si aceasta in mod ireversibil, intrucit stingerea personalitatii juridice a debitorului prin inchiderea falimentului duce si la stingerea tuturor datoriilor. In fine, comunitatea locala pierde un angajator, adica o sursa de locuri de munca, iar statul pierde un contribuabil. Restrictiile sau prejudiciile aduse stakeholder-ilor, in general, si participantilor la procedura insolventei, in special, sunt consecinte ale insolventei care, daca la rindul sau este cauzata de culpa, incompetenta sau frauda managerilor debitorului, poate antrena raspunderea patrimoniala si, uneori, chiar penala a acestora. Dar administratorii pot provoca pagube si tertilor, in cazurile in care isi depasesc limitele mandatului (pentru raspunderea contractuala) sau, dupa caz, limitele functiei incredintate (pentru raspunderea pentru faptele ilicite). Rspunderea civil a administratorului nu este unitara. In funcie de victima prejudiciului care declanseaza raportul juridic obligaional de raspundere (contractuala sau delictuala) n care este parte administratorul, ca autor al prejudiciului, se pot distinge, in general, trei forme de raspundere : (i) o rspundere obinuit a administratorului fa de societatea comercial, reglementata de art.72 si de art.73 alin.1 Legea societatilor comerciale, precum si de contractul de mandat pe care il incheie administratorul cu societate; (ii) o rspundere excepional a administratorului fa de teri, potrivit dreptului comun (n caz de depire a limitelor mandatului); (iii) o rspundere agravat a administratorului n cazul insolvenei societii comerciale, raspundere la care se refera art.73 alin.2 din Legea societatilor comerciale si de art.138 din Legea insolventei (pentru

amanunte, a se vedea : Gh. Piperea, Obligaiile i rspnderea administartorilor societilor comerciale, All Beck, Bucureti, 1998, p.195).

13.1. Raspunderea civila (contractuala sau delictuala) a administratorilor fata de societate va fi o raspundere directa atunci cand prejudiciul este cauzat societatii. Raspunderea administratorului fata de societate poate fi si o raspundere de regres (in calitate de prepus sau in calitate de organ al societatii), atunci cand prejudiciul este cauzat unui tert, in legatura cu exercitarea atributiilor sale, iar societatea l-a despagubit pe acesta din urma. Administratorii au, fata de societate, si o raspundere de garantie, asemanatoare raspunderii pentru fapta altuia. Este vorba despre : (i) obligatia administratorilor de control si supraveghere a directorilor si

personalului incadrat; in cazul in care, in exercitiul functiei lor, acestia din urma ar provoca prejudicii societatii, administratorii sunt responsabili, cind dauna nu s-ar fi produs daca ei ar fi exercitat supravegherea impusa de specificul functiei de administrator; (ii) obligatia administratorilor de a suporta, in solidar cu predecesorii lor imediati, prejudiciile cauzate societatii de acestia din urma, daca, avind cunostinta de aceste abateri, administratorii in functie nu au instiintat cenzorii, in formele prevazute de lege; (iii) in cazul societatilor constituite prin subscriptie publica, obligatia primilor administratori, solidara cu cea a fondatorilor pentru subscrierea integrala si varsarea aporturilor, realitatea aporturilor in natura si veridicitatea publicatiilor facute in vederea constituirii societatii (art.31 alin.1 LSC); adunarea generala a actionarilor nu poate da descarcare de gestiune primilor administratori si fondatorilor pentru acest fel de raspundere timp de 5 ani de la constituirea societatii. Responsabilitatea civila a administratorilor este, in mod logic, o responsabilitate subsidiara, pentru ca ea trebuie sa intervina doar atunci cand societatea, asociatii sau tertii, dupa caz, au epuizat orice alt remediu, sanctiune sau alte proceduri de reparatie care nu au dus la satisfacerea integrala a pretentiilor acestora; administratorul nu actioneaza in nume propriu, ci in numele societatii. Trebuie observat si ca raspunderea presedintelui consiliului de administratie (care este, de obicei, si directorul general al societatii), a administratorului unic, a administratorilor cu functii de executie, in general, este mai frecvent angajata, ei fiind primii vizati de actionari si de creditorii sociali. Administratorilor executivi li se imputa atat abstentiunile (neregulata tinere a registrelor societatii, supravegherea insuficienta a angajatilor) cat si actiunile (lansarea unor operatiuni aventuroase, actiuni de concurenta neloiala, violarea limitelor statutare ale atributiilor administratorilor). Cel mai adesea, raspunderea acestor administratori este angajata in cazul insolventei societatii. In schimb, intrucit activitatea administratorilor cu functii de control si supraveghere este intermitenta, consiliul de administratie intrunindu-se periodic, acestora li se imputa cel mai des absenteismul si indiferenta fata de afacerile firmei. Una dintre principalele lor misiuni fiind supravegherea activitatii administratorilor cu functii executive, in cazul in care nu atentioneaza la timp societatea de actiunile culpabile ale administratorilor executivi, responsabilitatea lor se adauga (solidar) la cea a acestora. Raspunderea administratorilor se angajeaza pentru incompetenta, ineficienta, greselile de gestiune ori frauda acestora. De regula, raspunderea pentru incompetenta, ineficienta ori pentru greseli de gestiune este o raspundere contractuala : aceasta raspundere decurge din neindeplinirea unor criterii ori standarde de performanta ori din pierderile suferite de societate in exercitiul functiilor administratorului. Pentru faptele ilicite savarsite de administrator in paguba societatii, raspunderea sa are caracter delictual, fiind o raspundere ce decurge din incalcarea obligatiilor stabilite in sarcina sa de lege (deturnarea interesului social, concurenta neloiala fata de societate, incalcarea obligatiei de fidelitate fata de societate, infractiuni contra societatii, prejudiciul de credibilitate adus societatii prin pierderea onorabilitatii administratorului etc.) si mai larg, din principiul raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Raspunderea administratrorului, indiferent de forma raspunderii (contractuala, delictuala) sau daca este individuala ori solidara, este o raspundere integrala, atat pentru damnun emergens, cat si pentru lucrum cessans, si nu o raspundere limitata, cum este raspunderea materiala (salariatul raspunde numai pentru prejudiciul efectiv suferit de unitate prin fapta sa; el nu poate fi executat silit decat asupra unei parti din salariul lunar, indiferent de amploarea prejudiciului), si aceasta deoarece administratorul nu este un salariat, ci un mandatar al societatii. Tot o raspundere civila, si nu materiala, au si directorii in societatile pe actiuni, desi acestia sunt asimilabili salariatilor din punctual de vedere al regimului fiscal si al contributiilor la asigurarile sociale. Raspunderea civila poate fi individuala (fapta este imputabila doar unui singur administrator) sau solidara (fapta este imputabila mai multor administratori). In caz de solidaritate, societatea poate urmari pe oricare dintre administratorii culpabili pentru acoperirea intregului prejudiciu. Cand

prejudiciul societatii este acoperit, administratrorul platitor se va putea intoarce cu regres contra coresponsabililor, pentru partea din prejudiciu ce excede ceea ce acesta avea efectiv de platit (partea contributiva a fiecaruia este egala, afara de dispozitia contrara a instantei, dispozitie bazata pe gradul diferit de culpabilitate precum si pe gradul mai mic sau mai mare de compartimentare a activitatii firmei pe administratori). Din obligatia de loialitate (fidelitate) fata de societate rezulta si interdictia administratorului sau a managerului de a face concurenta societatii. Administratorul sau managerul care are direct sau indirect un interes contrar societatii intr-o anumita afacere, trebuie sa isi faca public acest interes fata de ceilalti administratori si de cenzori si sa nu ia parte la nici o deliberare prinvind acea afacere. Interdictia se extinde si la afacerile sotului sau rudei apropriate a administratorului cu societate. De asemenea, societatea nu il poate credita pe administrator sau manager si nici nu ii poate acorda facilitati ori garantii, iar vinzarea-cumpararea de bunuri intre administrator si societate, daca valoarea bunurilor respective depaseste 10% din valoarea activelor nete ale societatii, sunt valabile numai daca au aprobarea prealabila a AGA. In fine, managerii societatii nu pot fi manageri, cenzori sau asociati cu raspundere nelimitata ai altor societati concurente si nici nu pot exercita un comert concurent celui al societatii fara autorizarea CA sau, dupa caz, a CS, iar administratorii ne-executivi nu pot ocupa aceasta functie in mai mult de 5 societati pe actiuni (art. 15315 si, respectiv, art. 15316 LSC). n cazul n care societatea ncheie acte juridice cu aceste persoane, vor fi respectate interesele societatii, n raport cu ofertele de acelai tip existente pe pia. Legea societatilor comerciale instituie, incepind cu modificarea intervenita prin Legea nr.161/2003, un regim strict aplicabil afacerilor ale fondatorilor, ale administratorilor sau ale actionarilor cu societatea precum si afacerilor cu societatea ale rudelor lor sau ale persoanelor juridice afiliate lor, regim menit a asigura protectia actionarilor minoritari. Fiind vorba de dispozitii din Legea societatilor comerciale, regimul juridc al acestor afaceri ale societatii este aplicabil oricarei societati pe actiuni, si nu numai societatilor cotate. Astfel, societatea poate dobindi de la un fondator sau actionar majoritar, intr-un interval de 2 ani de la autorizarea functionarii, bunuri de valori mai mari de 10% din capitalul social, numai cu aprobarea prealabila a adunarii generale extraodinare a actionarilor, care va dispune efectuarea unei expertize pentru evaluarea bunului in cauza. Operatiunea va fi facuta publica, prin trei formalitati de publicitate (inregistrare in registrul comertului, publicare in M. Of., publicare intr-un ziar de larga raspindire). Nu sunt supuse acestor restrictii actele juridice de asemenea natura care tin de activitatea curenta a societatii, cele facute din dispozitia unei autoritati sau instante si nici cele efectuate in cadrul operatiunilor de bursa. Conditia aprobarii prealabile este ceruta si in cazul actelor juridice de valoare mare intre administrator si societate. In acest caz insa, procentul de 10% se refera la activele nete ale societatii si nu la capitalul social. Cerinta aprobarii prealabile se extinde si la rudele apropiate si la persoanele juridice afiliate ale administratorului. Este interzisa creditarea de catre societate a administratorilor si directorilor societatii sau acordarea de garantii acestora pentru alte operatiuni de credit sau afaceri, cu exceptia actelor de o valoare mai mica de 5.000 Euro si a actelor juridice ce tin de activitatea curenta a societatii si nu-i favorizeaza pe adminstratori sau directori fata de partenerii obisnuiti de afaceri ai societatii; aceeasi interdictie are in vedere si pe rudele apropiate sau afiliatii administratorilor sau directorilor. Singura remuneratie a administratorilor si directorilor este cea aprobata de adunarea generala a actionarilor. In cazul in care actele juridice incheiate intre societate si administratori sau alte persoane intitiate depasesc ca valoare, cumulat, suma de 50.000 Euro, societatea este obligata sa publice un raport curent cu referire la aceste acte de valoare mare. Conform art. 225 din Legea nr.297/2004, administratorii societilor admise la tranzacionare sunt obligai s raporteze, de ndat, orice act juridic ncheiat de ctre societate cu administratorii, angajaii, acionarii care dein controlul, precum i cu persoanele implicate cu acetia, a crui valoare cumulat reprezint cel puin echivalentul n lei a 50.000 euro. Rapoartele vor meniona, ntr-un capitol special, actele juridice ncheiate sau amendamentele la acestea i vor preciza prile actului

juridic, data ncheierii i natura actului, descrierea obiectului acestuia, valoarea total a actului juridic, creanele reciproce, garaniile constituite, termenele i modalitile de plat. Rapoartele vor meniona i orice alte informaii necesare pentru determinarea efectelor actelor juridice respective asupra situaiei financiare a societii. In dreptul american, obligatia (responsabilitatea) de fidelitate pe care acionarii sunt ndreptii s o pretind de la membrii consiliului de administraie si obligaia fiduciar (actionarii investesc incredere in membrii consiliului de administratie al societatii emitente; in calitate de oameni de ncredere ai acionarilor, membrii consiliului sunt obligai prin lege s acioneze de o manier srguincioas i cinstit n interesul acionarilor) reprezinta fundamentele teoriei responsabilitatii managerilor. Loialitatea fa de societate impune membrilor consiliului de administraie s i asume responsabilitile n interesul exclusiv al societii. Daca au un interes personal intr-o afacere a societatii, acestia trebuie sa anunte societatea si sa se abtina de la vot in cadrul deliberarilor cu privire la acea afacere. Mai mult, informarea si abtinerea de la vot nu sunt suficiente : daca afacerea (in care un membru al board-ului are interese personale) este incheiata, ea trebuie sa fie corecta pentru societate, corectitudinea urmind a fi determinata in urma unei judecati serioase si impartiale. In calitate de membrii in consiliul de administratie, persoanelor in cauza le este interzis s trag foloase violndu-i obligaia fiduciar. Tribunalele americane consider adeseori profiturile inexplicabile ca provenind din nclcarea obligaiilor de fidelitate si de incredere. Confidentialitatea informatiilor este protejata de lege, iar afacerile incheiate pe baza unor informatii privilegiate sunt interzise si anchetate si sanctionate sever printr-un sistem sofisticat de tribunale, institutii cu putere de auto-reglementare si administrative. Obligaiile stricte i variate impuse administratorilor, mpreun cu dreptul de a intenta proces membrilor consiliului, le confer acionarilor o protecie considerabil mpotriva neglijenei i fraudei. In dreptul german, responsabilitatea fundamental a consiliului de administraie este de a promova interesul companiei ca ntreg, prin ntreinerea capacitii firmei de producere a bunstrii. Din acest punct de vedere, prudena are prioritate fa de profit. Estimrile pe termen scurt ale activitii societii se bucur de relativ puin atenie, evalurile imediate ale acionarilor sunt rareori considerate pertinente, dividendele nu constituie o preocupare serioas, iar profitul este privit ca un mijloc necesar de perpetuare a competivitii, nu ca un scop in sine (asa cum este la americani). Administratorul poate avea si o raspundere de regres fata de societate. Cum faptele licite sau ilicite savarsite de administratori, in calitate de organe ale societatii, obliga insasi persoana juridica, daca au fost savarsite in legatura cu exercitiul functiei lor, inseamna ca societatea poate fi obligata sa acopere prejudiciul suferit de victima unei fapte ilicite savarsite de administrator in executia functiilor sale. Este vorba de o obligatie a societatii de garantie privind riscul de activitate, asemanatoare cu obligatia de garantie a comitentului pentru fapta prepusului. Societatea va fi obligata la repararea prejudiciului si in cazul in care fapta ilicita a administratorului cauzatoare de prejudicii a fost savarsita cu depasirea limitelor ori prin exercitiul abuziv al functiei incredintate, dar in legatura cu exercitiul acesteia, ceea ce include atat exercitiul normal, cat si cel abuziv al functiei de administrator. Faptele ilicite ale organelor societatii atrag si raspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat fata de persoana juridica (raspundere de regres) cat si fata de victima prejudiciului (raspundere directa). Rezulta ca tertul prejudiciat are optiunea intre a-l actiona direct pe administrator, pe administrator si societatea in solidar, sau numai societatea, in functie de solvabilitatea acestora. Societatea are drept de regres contra administratorului, daca a platit tertului prejudiciat, dar are si dreptul de a-l chema in garantie pe administrator in procesul intentat de tertul prejudiciat. Societatea are, evident, dreptul de a se regresa contra administratorului pentru tot ceea ce a platit tertului prejudiciat, intrucat, pentru fapta sa ilicita administratorul trebuie sa suporte consecintele, iar societatea este un garant, si nu un obligat direct, subrogandu-se in drepturile creditorului (tertul prejudiciat) prin plata creantei (art. 1108 C.civ.). Regresul este integral. In cazul in care fapta ilicita a administratorului nu are nici o legatura

cu functia sa el va raspunde direct si personal fata de tertul prejudiciat, fara ca societatea sa poata fi chemata sa raspunda in vreun fel pentru fapta sa. 13.2. Administratorul de fapt are aceeasi raspundere civila fata de societate ca si administratorul de drept (in functie). In caz de insolventa a societatii, Legea insolventei permite tribunalului ca, in anumite conditii, sa dispuna ca administratorii - de drept sau de fapt, legea nu face nici o distinctie ai societatii aflate in insolventa sa suporte o parte din pasivul social ramas neacoperit. Administratorului de fapt i se poate angaja si raspunderea directa fata de terti pentru acoperirea datoriilor societatii careia i-a provocat insolventa si, implicit, insuficienta activelor. Administratorul de fapt apare atunci cand administratorul in functie isi substituie, fara drept, alta persoana in administrarea societatii. In jurisprudenta franceza (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Curtea de Apel Paris, dec. din 11.06.1987 in Bulletin Jolly, p.719) este admis ca are calitatea de administrator de fapt persoana care se amesteca fara drept in exercitarea functiilor determinante pentru directiunea generala a intreprinderii, implicand o participare continua la aceasta directiune precum si un control efectiv si constant al pietei (afacerilor) societatii, prin faptul ca da instructiuni salariatilor,trateaza cu bancile in numele societatii si semneaza angajamente in numele societatii, defineste politica si strategia intreprinderii. 13.3. Tragerea la raspundere a administratorului pentru prejudicii cauzate societatii se realizeaza dupa o procedura speciala, ce face obiectul de reglementare al art.155 LSC (actiunea in raspundere decisa prin hotarire a adunarii generale) si al art.157 LSC (actiunea in raspundere declansata de actionarii minoritari). In sistemul legii romane, actiunea in raspundere contra administratorului apartine, in principal, adunarii generale dar, in cazul in care adunarea generala ar refuza sa-l actioneze in raspundere pe administrator datorita influentei pe care acesta o are asupra adunarii generale, legea pune si la dispozitia actionarilor minoritari actiunea in raspundere contra administratorului. Astfel, conform art. 155 LSC, decizia de actionare in raspundere a administratorilor apartine adunarii generale, care decide cu cvorumul si majoritatea prevazuta pentru adunarea generala ordinara (art. 112). Art.155 permite, totusi, actionarilor ca, in actul constitutiv al societatii, sa prevada o majoritate mai mare. Adunarea generala desemneaza si pe cel indrituit sa exercite actiunea in justitie. Decizia adunarii generale de a-l actiona pe administrator in raspundere provoaca incetarea de plin drept a mandatului acestuia. Conform art.155 alin.2 LSC, hotarirea adunarii generale de actionare in raspundere a administratorilor poate fi luata chiar daca problema raspunderii nu figureaza pe ordinea de zi. Dispozitia din art.155 alin.(2) este o derogare de la art.117 alin.2 (conform caruia nu se poate lua nici o decizie asupra unor probleme care nu figureaza pe ordinae de iz a sedintei adunarii generale), avind ca scop facilitarea actiunii in raspundere; administratorii fiind cei care, de regula, intocmesc ordinea de zi, fireste ca ei ar omite includerea unei astfel de probleme pe ordinaea de zi. Intrucit, odata pornita actiunea in raspundere contra administratorului, mandatul acestuia inceteaza de drept, adunarea generala trebuie sa desemneze si persoana insarcinata sa exercite actiunea in jusititie. Aceasta persoana poate fi un actionar (care are pozitia unui mandatar ad-hoc fata de societate si de terti), in cazul in care toti administratorii sunt actionati in raspundere. Daca numai o parte din administratori sunt actionati in raspundere, societatea va fi reprezentata, in actiunea in jusititie, de ceilalti administratori. Actiunea in raspundere este o actiune sociala. Interesul, ca element al actiunii civile, trebuie sa fie un interes social si nu un interes personal al unui actionar sau al administratorilor (altii decit cei actionatiin raspundere) Reglementarea actiunii in raspundere este deficitara, legea lasind nerezolvate probleme cum ar fi :

(i) exercitarea actiunii in raspundere in cazul in care faptele administratorilor imbraca forma unor infractiuni, caz in care societatea trebuie sa se constituie parte civila in procesul penal; actiunea penala este guvernata de principiul oficialitatii (art.2 C.proc.pen.), astfel ca raspunderea penala se declanseaza din oficiu, fara a fi necesara vreo hotarire a adunarii generale in acest sens; desi legea nu instituie o astfel de procedura, consider ca, in ce priveste infractiunile din legea societatilor comerciale care ii au ca subiecti activi calificati pe administratorii societatii, mai nimerit ar fi ca actiunea penala sa fie pornita la plingerea prealabila a societatii, formulata in urma unei hotariri a adunarii generale de actionare in raspundere a administratorilor; actiunea civila, insa, este guvernata de principiul disponibilitatii (art.14 C.proc.pen.), astfel ca si constitutirea de parte civila trebuie sa aiba la baza hotarirea aduanrii generale de actionare in raspundere a administratorilor ; in lipsa, orice actionar poate, in numele societatii, sa se constitutie parte civila contra administratorului, in virtutea actiunii in raspundere a actionarilor minoritari (art.157 LSC); (ii) dreptul administratorului de a ataca el insusi cu actiune in anulare decizia de actionare a sa in raspundere; este adevarat ca art. 132 LSC interzice administratorilor sa atace hotarirea AGA de revocare a lor din functie; indirect, se poate admite ca, daca actiunea in raspundere inseamna de plin drept incetarea functiei de administrator, efect pe care il are si revocarea din functie, atunci nici hotarirea de actionare in raspundere nu poate fi atacata de administrator; (iii) intelesul notiunii de influenta a administratorului asupra adunarii generale; daca administratorul ar fi si actionar majoritar al societatii, atunci, potrivit art. 127 alin.1 LSC, el ar fi obligat sa se abtina de la vot, intrucit, fiind in discutie administratia sa, el ar avea un interes contrar celui al societatii, privita ca subiect de drept distinct de actionarii sai; intr-o interpretare restrictiva a acestei reguli relativa la votul in conflict de interese, votul unui astfel de administrator-actionar majoritar ar fi nul, hotarirea AGA relativa la actiunea in raspundere neputind fi luata cu acest vot; dar textul art.127 alin.2 face referire expresa la o alta sanctiune, respectiv, raspunderea actionarului pentru prejudiciile cauzate societatii prin impunerea hotaririi AGA prin intermediul votului sau majoritar macar pentru acest prejudiciu, societatea sau actionarul minoritar l-ar putea actiona in raspundere pe respectivul administrator-actionar; in realitate, asa-numita influenta a administratorului asupra adunarii generale are in vedere situatia in care administratorul (actionar minoritar sau chiar neactionar) impiedica luarea deciziei de a intenta actiunea in justitie contra sa pentru recuperarea prejudiciului rezultat din administratia sa uzand de influenta pe care oare asupra actionarilor majoritari, precum si de probabila reticenta a acestora in a-l actiona in jusititie, datorita probabilei scaderi a credibilitatii societatii (si, prin ricoseu, asupra actionarilor majoritari) pe piata pentru dificultatea in care s-ar afla administratorul. Daca actiunea in raspundere nu a fost decisa de adunarea generala, pentru neintrunirea majoritatii cerute, actionarii care au votat pentru declansarea actiunii in raspundere (contra deciziei majoritatii) au la dispozitie doua actiuni : (i) o actiune in anularea deciziei adunarii generale prin care s-a refuzat actionarea in raspundere a administratorilor, actiune ce se poate introduce in conditiile art. 132 LSC si (ii) o actiune in despagubiri contra administratorului, in conditiile art.157 LSC (actiunea in raspundere a actionarilor minoritari care detin cel putin 5% din actiuni). Intr-adevar, in cazul in care administratorul prejudiciaza societatea iar societatea, din cauza pozitiei detinute de acesta, nu actioneaza in vederea recuperarii prejudiciului, oricare dintre actionarii minoritari are dreptul sa introduca actiune, in numele societatii, in scopul recuperarii prejudiciului (art. 157 LSC). Actiunea in raspundere, chiar daca este exercitata de un actionar minoritar, este o actiune sociala, intrucit ea se exercita in interesul societatii si nu in interesul personala al actionarului. Rezulta ca interesul, ca element al actiunii civile, trebuie sa fie un interes social (al societatii) si nu individual, al celui care intenteaza actiunea in justitie.

Pentru exercitarea actiunii individuale in despagubire de catre actionarii minoritari, in numele societatii, art.157 LSC pune doar o singura conditie : societatea sa nu intenteze actiune in raspundere, datorita pozitiei detinute de acestia. In ipoteza in care un actionar sau asociat ar dovedi un prejudiciu individual (personal) rezultat din fapta administratorului el l-ar putea actiona in raspundere civila delictuala pe administrator, actiunea sa fiind o actiune ut singuli. Prejudiciul invocat este distinct de prejudiciul cauzat societatii (care este un prejudiciu social, colectiv). De altfel, un astfel de asociat prejudiciat personal prin fapta administratorului are exact pozitia tertului, fapt pentru care ii sunt aplicabile toate regulile regimului juridic al actiunii in raspundere a tertilor contra administratorului. In cazul actiunii in raspundere intentata de adunarea generala, mandatul administratorului inceteaza de drept de la momentul intentarii acestei actiuni. In cazul actiunii in despagubiri formulata de actionarii minoritari, legea nu impune incetarea de drept a mandatului administratorului (de altfel, o asemenea consecinta ar favoriza abuzul actionarilor minoritari si ar pune societatea in situatia delicata de a nu avea administrator, ceea ce i-ar putea reduce drastic credibilitatea pe piata). Tribunalul poate, insa, la cerere, sa dispuna suspendarea din functie a administratorului vizat, pina la solutionarea actiunii. Daca sunt suspendati toti administratorii sau unicul administrator, tribunalul va dispune inlocuirea sa provizorie cu mandatar ad-hoc (curator) care, in mod normal, ar trebui sa fie un practician in insolventa. Spre deosebire de dreptul nostru, in dreptul francez actiunea in raspundere nu apartine adunarii generale, ci asociatilor/actionarilor. Legea franceza (art. 1850 C.civ.fr. si art. 244 din Legea din iulie 1966 a societatilor comerciale) consacra responsabilitatea individuala (personala) si solidara, dupa caz, a administratorilor fata de societate si fata de terti (in randul carora pot fi inclusi si asociatii care pot dovedi un prejudiciu personal, distinct de prejudiciul social), pentru incalcarea legii, violarea statutelor si greselile de gestiune. Este reputata nescrisa orice clauza statutara care ar avea ca efect subordonarea actiunii in raspundere unei autorizatii prealabile data de adunarea generala a asociatilor si nici o decizie a acestei adunari nu poate avea ca efect stingerea raspunderii administratorilor pentru greselile comise in indeplinirea mandatului lor (art. 246, Legea fr. din iulie 1966), fapt pentru care orice asociat, fie individual, fie grupat cu alti asociati, il poate actiona in justitie direct pe administrator, fara aprobarea adunarii generale pentru recuperarea prejudiciului suferit de societate (art. 245 - este vorba tot de o actiune sociala; dar asociatul poate introduce si o actiune ut singuli, daca dovedeste un prejudiciu personal rezultat din fapta administratorului). Solutia consacrata de legea romana, contrara celei din dreptul francez, are la baza ideea ca administratorii sunt in masura, prin prerogativele lor, sa cauzeze societatii prejudicii sau sa impuna acestuia afaceri care sunt bune pentru administratori, dar rele pentru societate (ex. : cumpara un teren in nume propriu si il revinde apoi, societatii pe un pret superior ori cumpara anumite elemente din activele societatii la un pret inferior; incheie un contract de munca avantajos pentru sine, dezavantajos insa-pentru societate etc.). De aceea, administratorul, pentru astfel de fapte, trebuie actionat in raspundere. Dar aceasta actiune nu poate fi lasata la latitudinea oricarui asociat/actionar, pentru ca actiunea in raspundere s-ar putea transforma, prin atitudini sicanatoare, intr-un mijloc de intimidare a administratorilor ori chiar de paralizare a activitatii sale. De aceea, actionarea in raspundere a administratorilor de catre adunarea generala trebuie sa fie regula, iar actiunea actionarilor minoritari sa ramana o exceptie. In dreptul francez este consacrat consortiul actionarilor ca o modalitate de protectie a minoritatii in cadrul societatilor mari (in special). Aceasta asociere a actionarilor permite, in caz de criza, gruparea lor in vederea unei actiuni in raspundere contra administratorilor sau chiar a unei actiuni in anularea unei hotarari a adunarii generale prin care s-a refuzat actionarea in raspundere a administratorilor. Este vorba, insa, de o actiune sociala, intentata in numele societatii si nu al asociatiei actionarilor (care nu e persoana juridica, gruparea actionarilor minoritari nefiind decat un contract). Asocierea are

numai rolul de a grupa actionarii minoritari, de a partaja cheltuielile de judecata si de a institui un mandat de reprezentare care sa permita unui actionar sa actioneze in numele tuturor asociatilor minoritari. Asociatiile sau consortiile actionarilor care actioneaza in mod concertat in vederea atingerii pragului legal necesar intentarii actiunii in despagubire (5%) ii pot actiona in raspundere pe administrator, mai ales cand societatea este cotata pe o piata bursiera. In dreptul american, actionarul il poate chema in judecata direct pe administrator, pentru incalcarea obligatiei de fidelitate sau a celei fiduciare. Dreptul american permite actionarilor sa se asocieze si sa formuleze o actiune colectiva contra administratorilor (class action). In perioada interbelica, in baza unei legi din 1940, erau reglementate trei situatii tipice in care era admisibila o actiune individuala in raspundere contra administratorului: (i) daca adunarea generala, sesizata cu problema raspunderii administratorilor, nu se pronunta in nici un fel asupra ei; (ii) cind adunarea generala a decis pornirea actiunii, dar in termen de 6 luni de la data adunarii, nu a intentat-o sau, desi a intentat-o, a lasat-o in parasire; (iii) cind adunarea generala, sesizata cu problema raspunderii administratorului, a luat o decizie negativa, cu conditia ca actionarii sau actionarul care inentioneaza sa intenteze individual actiunea in raspundere contra administratorului sa detina cel putin 10% din actiunile societatii. 13.4. Actiunea in raspundere contra directorilor, a membrilor consiliului de supraveghere sau a membrilor directoratului se decide tot de catre adunarea generala, cu majoritatea prevazuta pentru hotaririle adunarii generale ordinare (art. 155 alin.1 din Legea societatilor comerciale). Actiunea in raspundere contra membrilor directoratului apartine, insa, si consiliului de supraveghere. Prin decizia consiliului, membrii directoratului sunt demisi de drept, daca decizia intruneste minim doua treimi din voturile membrilor consiliului, care procedeaza la inlocuirea lor (art. 155 alin.7 din Legea societatilor comerciale). Legea se refera doar la directorii straini de consiliul de administratie carora, in sistemul unitar, li se delega atributii CA. Directorii administratori executivi au acelasi regim juridic aplicabil actiunii in raspundere ca si ceilalti administratori, asa ca, daca adunarea generala decide sa-i actioneze in raspundere, ei sunt demisi de drept din functia de administrator executiv. Art. 155 din Lege este, din pacate, confuz si neintegrat in noua formula juridica a separatiei puterilor. Se pune, spre exemplu, intrebarea ce se intimpla daca majoritatea de 2/3 din voturile membrilor Consiliului de supraveghere nu este intrunita, pentru a se lua decizia de actionare in raspundere a membrilor directoratului, cu consecinta demiterii lor de drept ? Actiunea in raspundere decisa de consiliul de supraveghere cu o majoritate mai mica de 2/3 nu duce la demiterea de drept si inlocuirea membrilor vizati ai directoratului. Acestia ar putea fi, totusi, suspendati din functie prin ordonanta presedintiala. Pe de alta parte, introducerea actiunii in raspundere de catre consiliul de supraveghere este un semnal negativ catre adunarea generala care va putea decide si aceasta sa porneasca actiunea in raspundere, ceea ce duce automat la demiterea celor vizati. Mai mult, un sinopsis al modalitatilor de revocare si, respectiv, de actionare in raspundere a administratorilor lato sensu, pe de o parte si ale directorilor, pe de alta parte, ne releva o diferenta inexplicabila de regim juridic al actiunii in raspundere contra membrilor directoratului fata de cel al actiunii in raspundere contra directorilor. Astfel : -administratorii, lato sensu, sunt revocati exclusiv de catre adunarea generala si pot fi actionati in raspundere exclusiv de catre adunarea generala ; daca s-a luat hotarirea de actionare in raspundere, administratorii sunt demisi de drept ; in cazul in care adunarea generala nu introduce actiunea in raspundere si nici nu da curs propunerii unuia dintre actionari de a initia o astfel de actiune, actionarii minoritari ce detin cel putin 5% din capitalul societatii pot introduce, in nume propriu, dar in contul societatii, o actiune directa in despagubiri in contra administratorilor; daca o astfel de

actiune in despagubiri este irevocabil admisa, adunarea generala poate decide incetarea mandatului administratorilor (art. 1551); -directorii, in sistemul unitar, sunt revocati de Consiliul de administratie ; adunarea generala ii poate actiona in raspundere pe directori, caz in care acestia sunt suspendati de drept din functie ; in virtutea obligatiei de a da socoteala, si Consiliul de administratie ar putea sa-i actioneze in raspundere pe directori, dar Legea societatilor comerciale nu reglementeaza o astfel de posibilitate si, implicit, nici nu stabileste soarta mandatului directorilor dupa luarea unei astfel de decizii de actionare in raspundere de catre Consiliul de administratie ; -membrii directoratului pot fi revocati de Consiliul de supraveghere dar si, in conditiile actului constitutiv, de adunarea generala a actionarilor ; actiunea in raspundere apartine adunarii generale a actionarilor, hotarirea adoptata in acest sens ducind la demiterea de drept a membrilor directoratului ; legea permite, in mod expres, si Consiliului de supraveghere sa-i actioneze in raspundere pe membrii directoratului ; daca hotarirea de actionare in raspundere este luata cu cel putin 2/3 din voturi, acestia sunt demisi de drept din functie, ca si in cazul in care ar fi actionati in raspundere chiar de adunarea generala. Dar distinctia de regim juridic intre directorii care, in sistemul unitar, exercita atributii delegate de la CA, pe de o parte si directorii administratori executivi si directorii membrii ai directoratului, pe de alta parte, nu se justifica, intrucit aceste trei categorii sunt, de fapt, doar nuante ale functiei de manager, care trebuie sa fie supus controlului primar prin consiliul de administratie sau consiliul de supraveghere (interfata actionarilor cu managerii) si controlului indirect sau ulterior al actionarilor, prin sanctiunea dreptului la informare sau prin votul in adunarea generala. In plus, postul directorului suspendat ramine blocat pe toata perioada litigiului, ceea ce nu cred ca tine de spiritul noii reglementari, care a indepartat functia de manager de calitatea de salariat al societatii. Este posibila interpretarea dupa care legiuitorul ar fi intentionat sa pastreze intact dreptul CA de control al directorilor, limitind dreptul adunarii generale a actionarilor de a interfera cu CA in atributia acestuia de control si supraveghere. Intr-adevar, Legea impune ideea ca CA este singurul organ al societatii indrituit sa-i revoce pe directori, adunarea generala avind doar dreptul de a-i actiona pe directori in raspundere, cu consecinta suspendarii de drept din functie. In fata unui astfel de vot in adunarea generala (un vot de blam al adunarii generale contra CA, responsabil in fata actionarilor, intrucit nu isi vor fi exercitat in mod efecient atributia de control si supraveghere a directorilor), membrii CA vor trebui totusi sa-i revoce pe directori, pentru a nu se supune unei sanctiuni cu revocarea ei insisi. Oricum, conceptia Legii referitoare la delegarea de atributii in sistemul unitar face din directori niste mandatari ai consiliului de administratie, fata de societate directorii fiind pe pozitia unor sub-mandatari. Ca mandant, CA are dreptul de a cere socoteala directorilor (mandatari), adica de a-i actiona in raspundere, si dreptul de a-i revoca, chiar si discretionar. Societatea, prin actionarii sai reuniti in adunare generala, are si ea dreptul de a cere socoteala directorilor (care, fata de societate, au pozitia de sub-mandatar), adica de a-i actiona in raspundere. Adunarea generala nu are, insa, si dreptul de a-i revoca sau provoca in alt fel incetarea mandatului directorilor. Asadar, in locul unui control direct prin votul in adunarea generala, Legea pare sa prefere un control indirect, prin intermediul actiunii in raspundere. Este posibil, insa, ca textul art. 155 alin.5, care vorbeste doar de o suspendare din functie in loc de a vorbi de o demitere de drept, sa fie o simpla reminiscenta a vechii reglementari, in care notiunea de director acoperea si directorul salariat, fata de care exista preocuparea de a-l proteja in calitatea sa de salariat ; daca este asa, atunci este o greseala a legii, care trebuie corectata. 13.5. Cazurile de neraspundere. Raspunderea civila a administratorului este o raspundere bazata pe culpa. Aceasta culpa trebuie dovedita de cel care are interes, in cazul raspunderii civile delictuale, in timp ce, in cazul raspunderii contractuale, ea este prezumata, administratorul, in acest caz, trebuind sa

faca dovada unei cauze straine (caz fortuit ori forta majora) pentru a se exonera de raspundere. Cum raspunderea civila a administratorului fata de societate este preponderent contractuala, iar raspunderea civila direct fata de terti este, in principiu, delictuala, rezulta ca tertii au o pozitie relativ dezavantajoasa in raport cu societatea, din acest punct de vedere. Cu toate ca forta majora si cazul fortuit, facand imposibila executarea obligatiei (ori doar suspendand temporar executarea acestuia) il exonereaza de raspundere pe administrator, aceasta exonerare nu va putea opera daca actiunile sau inactiunile anterioare ale administratorului au facut posibile aceste evenimente. In jurisprudenta este de principiu ca neexecutarea obligatiei asumate poate fi considerata ca fiind determinata de un caz de forta majora, exonerator de raspundere pentru debitor, numai daca acesta nu putea prevedea evenimentul respectiv si, ca atare, nu a luat masurile corespunzatoare pentru evitarea acestei neexecutari; un eveniment obisnuit si previzibil nu constituie caz de forta majora (cauza straina, exoneratoare de raspundere, in intelesul art. 1002 C.civ.). Aceasta solutie are deplina aplicabilitate si in cazul administratorului si, de aceea, se impune a se preciza in cuprinsul mandatului care va fi conduita necesara a fi adoptata de administrator pentru a nu putea fi considerata ca o cauza generatoare a evenimentelor respective (caz fortuit, forta majora), pentru a nu putea fi retinuta in sarcina administratorului o vina in neexecutarea obligatiei sale, vina care sa anihileze chiar efectele fortei majore ori ale cazului fortuit. In dreptul comun, criteriul de apreciere al acestei conduite este cel al bunului proprietar (bonus pater familias) : diligenta pe care debitorul trebuie sa o puna in indeplinirea unei obligatii este totdeauna cea a unui bun proprietar ; acest criteriu urmeaza a fi aplicat cu mai mare sau mai mica rigoare in diferite cazuri reglementate de lege (raspunderea mandatarului este mai putin riguroasa atunci cand mandatul este cu titlu gratuit). In cazul administratorului, diligenta ceruta acestuia este mai mare decat in dreptul comun, superioara, deci, diligentei cerute unui bonus pater familias. Aceasta severitate se justifica datorita faptului ca functia de administrator este, in principiu, remunerata; exercitarea acestei functii se bazeaza, in special in conditiile unei economii concurentiale, pe temeinice cunostinte profesionale de specialitate (management), pe experienta in practicarea acestei profesiuni; persoanele juridice administrator au chiar ca obiect al activitatii lor furnizarea de consultanta manageriala calificata; in general, severitatea cerintelor exercitiului functiei de administrator se justifica si prin celeritatea circuitului de afaceri, implicatiile