I. 1.

Principiul teritorialitatii acopera doar sfera infractiunilor savarsite pe teritoriul Romaniei, insa pot aparea si unele situatii cand infractiunile sunt savarsite in strainatate de cetateni romani, sau in strainatate unii cetateni straini savarsesc fapte impotriva intereselor statului roman ori impotriva unor cetateni romani, sau unii infractori straini, dupa ce au savarsit fapte grave in strainatate, isi cauta refugiu in Romania. Pentru astfel de situatii, legea penala romana se poate aplica in spatiu si dincolo de limitele teritoriului romanesc, potrivit urmatoarelor principia subsidiare: personalitatii, realitatii si universalitatii. Principiul realitatii este denumit doctrinar principiul protectiei reale sau al cetateniei pasive. Potrivit acestui principiu, consacrat de art.5 Cod penal, legea penala romana se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii, de catre un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie care nu domiciliaza pe teritoriul Romaniei, daca fapta a fost indreptata contra sigurantei nationale a statului nostru sau contra vietii unui cetatean roman, ori prin care s-a adus o vatamare grava integritatii corporale sau sanatatii unui cetatean roman. Pentru aplicarea acestui principiu se cer a fi realizate urmatoarele conditii: a) Infractiunea sa fie savarsita in strainatate; b) Infractiunea savarsita sa fie indreptata impotriva sigurantei nationale a statului nostru, impotriva unui cetatean roman sau prin care s-a adus o vatamare grava a integritatii corporale sau sanatatii acestuia; c) Fapta sa constituie infractiune potrivit prevederilor legii penale romane; d) Infractorul sa fie cetatean strain, sau o persoana fara cetatenie care nu are domiciliul in Romania; e) Punerea in miscare a actiunii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al Romaniei. Principiul universalitatii legii penale: Universalitatea legii penale este definite in art.6 din Codul penal, in care se arata ca legea penala se aplica si altor infractiuni decat celor prevazute in art.5 alin. (1), savarsite in afara teritoriului tarii, de un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie care nu domiciliaza pe teritoriul tarii, daca: fapta este prevazuta ca infractiune si de legea penala a tarii unde a fost savarsita, iar faptuitorul se afla in tara. In conformitate cu acest principiu, legea penala romana devine incidenta pentru orice infractiune comisa in strainatate, daca faptuitorul este cetatean strain si se afla pe teritoriul tarii noastre.

Aplicarea acestui principiu presupune realizarea cumulativa a urmatoarelor conditii: a) Savarsirea unei infractiuni, alta decat cele pentru care s-ar aplica legea penala romana conform principiului realitatii (de regula infractiuni care afecteaza comunitatea internationala: deturnari de aeronave, trafic de stupefiante, furtul unor opera de arta, piraterie, falsul de moneda etc. ); b) Infractiunea sa fie savarsita in strainatate in intregime; c) Sa existe dubla incriminare (fapta este prevazuta ca infractiune atat de legea penala romana, cat si de cea a tarii unde a fost savarsita); d) Fapta sa fie savarsita de un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie care nu are domiciliul in Romania; e) Infractorul se afla in Romania, de bunavoie. Principiul universalitatii nu se aplica in cazul cand, potrivit legii statului unde s-a savarsit infractiunea, exista vreo clauza care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau cand pedeapsa a fost executata ori considerate ca executata.

2.In materia aplicarii legii penale in timp, extraactivitatea este acceptata in mod exceptional si ea consta intr-o extindere a activitatii legii penale, fie inainte de momentul intrarii ei in vigoare, fie ulterior, dupa iesirea ei din vigoare. Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creeaza in fapt unele exceptii de la principiul activitatii legii penale si anume: retroactivitatea si ultraactivitatea. In unele imprejurari, anumite legi penale isi extend eficacitatea in trecut, dincolo de momentul intrarii lor in vigoare, cu alte cuvinte, legile reactiveaza atunci cand se aplica infractiunilor ce au fost savarsite inaintea intrarii lor in vigoare. In doctrina se considera ca au efect retroactiv urmatoarele categorii de legi: legea penala in continutul careia se prevede expres ca urmeaza sa se aplice si unor fapte savarsite anterior intrarii ei in vigoare, legea interpretativa, legile dezincriminatoare, legile care prevad masuri de siguranta sau masuri educative, legea penala mai favorabila. Ultraactivitatea actioneaza, de asemenea, in mod exceptional, ea presupunand aplicarea legii penale in viitor, chiar si dup ace au iesit din vigoare, asupra faptelor ce s-au savarsit sub imperiul ei. Au character ultraactiv legile penala temporare sau exceptionale, care pot fi aplicate si

dupa scoaterea lor din uz. Legile penale temporare sunt acele norme prin care se incrimineaza unele fapte grave, comise in situatii exceptionale si trecatoare. Caracter ultraactiv are si legea mai favorabila in cazul in care infractiunea s-a comis cand aceasta lege era in vigoare, iar urmarirea penala si judecata au loc cand in vigoare este o lege penala mai aspra.

3.In conformitate cu dispozitiile din Codul penal, legea penala mai favorabila se poate aplica si asupra pedepselor definitive, in mod obligatoriu sau facultativ (Art. 14 si 15 Cod penal) Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitve este reglementata de art. 14 Cod penal. Potrivit prevederilor din alin. (1) al acestui articol, atunci cand dupa ramanerea definitive a hotararii de condamnare si pana la executarea complete a pedepsei inchisorii sau amenzii a intervenit o lege noua care prevede o pedeapsa mai usoara, aceasta se va aplica obligatoriu si asupra pedepselor definitive care nu au fost inca executate, sunt in curs de executare ori au fost deja executate in intregime. Daca pedeapsa aplicata depaseste maximul special prevazut de legea noua pentru infractiunea respectiva, ea se va reduce la acest maxim. Daca hotararea condamnatorie prevee pedeapsa detentiei pe viata iar legea noua prevede pentru acea fapta inchisoarea, detentia pe viata se va inlocui cu maximul inchisorii prevazut pentru acea infractiune. In cazul in care legea noua prevede, in locul inchisorii, amenda, pedeapsa aplicata se va inlocui cu amenda, fara a se putea depasi maximul special al acesteia, prevazut de noua lege. Daca parte din pedeapsa aplicata a fost deja executata, tinand seama de fapta si de faptuitor, instant poate inlatura in total sau in parte executarea amenzii. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive isi gaseste consacrarea in art. 15 Cod penal, care prevede conditiile si limitele in care pedeapsa definitive poate fi redusa in cazul intrarii in vigoare a unei legi mai favorabile. Potrivit prevederilor legale mentionate, aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile poate interveni atunci cand, dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare si pana la executarea completa a pedepsei inchisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai usoara, iar sanctiunea aplicata este mai mica decat maximul special prevazut de legea noua. Instanta poate dispune fie mentinerea, fie reducerea pedepsei.

In cazul in care se va hotari sa se procedeze la reducere, pedeapsa aplicata nu poate fi coborata sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proportional cu micsorarea maximului special prevazut pentru infractiunea savarsita. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive va opera si asupra fostilor condamnati care au executat pedeapsa pana la data intrarii in vigoare a legii noi care este mai blanda. Pedeapsa prevazuta in hotararea de condamnare se reduce, in acest caz, cu o treime, independent de durata pedepsei efectiv executate.

II. 1.In stiinta dreptului penal si in legislatia penala se face distinctia intre doua forme principale de vinovatie, intentia (dolul) si culpa (greseala), la care se adauga, pentru unele infractiuni, o forma mixta denumita intentie depasita sau praeterintentia. Aceste forme de vinovatie insotesc savarsirea faptei; astfel, vor exista fapte comise cu intentie si fapte savarsite din culpa, iar uneori, ca element subiectiv in continutul anumitor infractiuni, cele doua forme principale pot aparea reunite. Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovatie in cazul faptelor incriminate de lege, atat cu intentie, cat si din culpa, prezinta o deosebita importanta pentru justa incadrare juridical a faptei si pentru stabilirea raspunderii penale a faptuitorului in raport cu vointa sa. Potrivit dispozitiilor art. 19 Cod penal, fapta este savarsita cu intentie cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte; prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui. Din aceste reglementari rezulta ca vinovatia sub forma intentiei se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui sau, fara a urmari rezultatul, accepta producerea acestuia. Potrivit aceluiasi articol, o fapta este considerate ca fiind comisa din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si

putea sa-l prevada. Prin urmare, culpa in penal se infatiseaza in modalitatea usurintei sau in modalitatea neglijentei.

2. Culpa cu usurinta sau prevedere se aseamana cu intentia, mai ales cu cea indirecta, cu diferenta ca in ipoteza intentiei indirecte gradul de posibilitate este mai mare decat in varianta usurintei, intrucat faptuitorul nu ia nici o masura si nu se sprijina pe nici o imprejurare care sa constituie un obstacol in producerea rezultatului, in timp ce in cazul culpei cu prevedere, faptuitorul se bazeaza pe un minim de date ce exista in mod real, de natura sa previna aparitia urmarii.

3.Potrivit art. 17 alin.(1) Cod penal, care defineste conceptul de infractiune, aceasta se caracterizeaza prin trei trasaturi esentiale: existenta unei fapte care prezinta pericol social, savarsirea acestei fapte cu vinovatie si existenta unei norme incriminatoare care sa prevada fapta respectiva, considerand-o infractiune. Asta inseamna ca, in continutul constitutiv al fiecariu tip particular de infractiune, trebuie sa coexiste, alaturi de latura obiectiva si o latura subiectiva. Latura obiectiva este o parte componenta a continutului constitutiv , care cuprinde totalitatea conditiilor privitoare la actul de conduita, cerute de lege pentru existenta infractiunii. La orice infractiune, latura obiectiva a acesteia are in structura sa, in mod obligatoriu, urmatoarele componente: elementul material(constand in actiunea sau inactiunea incriminata), conditii de timp, loc, mod si imprejurari(cand au rol de cerinte esentiale), urmarea sau rezultatul socialmente periculos, raportul de cauzalitate dintre actiune, inactiune si urmarea socialmente periculoasa. Latura subiectiva a continutului oricarei infractiuni consta in totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihica a faptuitorului sub raportul constiintei si vointei sale fata de materialitatea faptei savarsite (actiune sau inactiune, rezultat, raport de cauzalitate), pentru ca acea fapta sa constituie infractiune. Elementul de baza uneori singurul ce intra in structura laturii subiective a oricarei infractiuni este vinovatia. In cazul anumitor infractiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevazute si alte conditii referitoare la scop sau mobil.