Sunteți pe pagina 1din 329

SILVIU GHEORGHIU

FLORENŢIU DELIU

CONVERTOARE

ELECTROMECANICE

Colecţia „Inginerie electrică

SILVIU GHEORGHIU

FLORENŢIU DELIU

CONVERTOARE

ELECTROMECANICE

GHEORGHIU FLOREN Ţ IU DELIU CONVERTOARE ELECTROMECANICE EDITURA ACADEMIEI NAVALE “MIRCEA CEL B Ă TRÂN” Constan

EDITURA ACADEMIEI NAVALE “MIRCEA CEL BĂTRÂN” Constanţa 2010

Referenţi ştiinţifici: prof.univ.dr. ing. Gheorghe Samoilescu prof.univ.dr.ing. Mircea Constantinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, SILVIU Convertoare electromecanice /prof. univ. dr. ing. Silviu Gheorghiu, assist. univ. dr. ing. Florenţiu Deliu. – Constanţa : Editura Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, 2010 Bibliogr. ISBN 978-973-1870-70-0

I. Deliu, Florenţiu

621.314.5

Corector: Ozana Chakarian Aşezare în pagină şi coperta: Gabriela Marieta Secu

Editura Academiei Navale ”Mircea cel Bătrân” Str. Fulgerului nr. 1, 900218, Constanţa Tel. 0241/626200/1219, fax 0241/643096 Email: editura@anmb.ro

Copyright © 2009 Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” Toate drepturile rezervate

ISBN 978-973-1870-70-0

CUPRINS

PREFAŢĂ …………………………………………………………………………9

INTRODUCERE

11

Obiectivele cursului Concepţia curriculară Scopul unităţilor de învăţare Tematica unităţilor de învăţare 1 Unitatea de învăţare 1 PROBLEMATICA GENERALĂ A CONVERTOARELOR ELECTROMECANICE

13

Obiective Definiţii. Clasificări. Conversia energetică de tip electromecanic…

14

Elemente constructive. Materiale utilizate în construcţia maşinilor electrice

14

Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice

19

Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice

25

Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice

30

Aplicaţii

32

Teste de autoevaluare

32

2 Unitatea de învăţare 2 TRANSFORMATORUL ELECTRIC

37

Obiective Definiţii, clasificări, elemente constructive, mărimi nominale

38

Funcţionarea în sarcină a transformatorului monofazat Raportarea secundarului la primar. Diagrame fazoriale.

43

Scheme

echivalente

47

Analiza regimurilor de funcţionare ale transformatorului monofazat

52

Caracteristicile de funcţionare ale transformatoarelor electrice

59

Transformatoare trifazate. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni

62

Funcţionarea în paralel a transformatoarelor

66

Transformatoare speciale

70

Aplicaţii

81

Teste de autoevaluare

85

3 Unitatea de învăţare 3 MAŞINA DE INDUCŢIE

86

Obiective Construcţie, principiul de funcţionare, regimuri de funcţionare

87

Înfăşurările de curent alternativ. T.e.m. indusă într-o înfăşurare de curent alternativ

90

5

Rotorul echivalent al maşinii asincrone. Ecuaţiile de funcţionare în regim staţionar. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente

113

Cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie

119

Maşina asincronă trifazată în regim de motor. Bilanţul energetic. Caracteristicile mecanice naturale şi artificiale

125

Pornirea motoarelor asincrone. Metode de pornire. …………………………….147

Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit cu pornire ameliorată

152

Servomotorul asincron bifazat

160

Tahogeneratorul asincron bifazat

167

Transformatoare

rotative

169

 

Aplicaţii

179

Teste de autoevaluare

182

3.12. Lucrare de verificare

185

4

Unitatea de învăţare 4

MASINA SINCRONĂ Obiective. Generalităţi. Elemente constructive. Principiul de

186

funcţionare. Sisteme de excitaţie. Regimuri de funcţionare

187

Reacţia indusului

198

Ecuaţiile maşinii sincrone în regim staţionar. Diagrame fazoriale……………

204

Cuplul electromagnetic al maşinii sincrone Maşina sincronă trifazată în regim de generator.

208

Caracteristici de

funcţionare

211

Cuplarea în paralel a generatoarelor sincrone trifazate.

Transferul de sarcină

218

Maşina sincronă trifazată în regim de motor. …………………………………

225

Ecuaţii de funcţionare. Diagrame fazoriale

226

 

Pornirea

şi modificarea vitezei motoarelor sincrone

231

Motoare sincrone speciale

236

Selsine

246

Aplicaţii

254

Teste de autoevaluare

259

5

Unitatea de învăţare 5

MAŞINA DE CURENT CONTINUU

262

Obiective. Generalităţi. Construcţie. Funcţionare

263

Înfăşurări de curent continuu. T.e.m. indusă în înfăşurarea de c.c. Cuplul electromagnetic al maşinii de c.c

265

Reacţia de indus şi comutaţia maşinii de c.c

274

Funcţionarea maşinii de c.c. în regim de generator. Autoexcitaţia. Caracteristici de funcţionare. Ecuaţii de funcţionare

285

Regimul de motor al maşinii de c.c. Caracteristicile mecanice naturale şi artificiale ale motoarelor de c.c. cu excitaţie în derivaţie, serie şi mixtă

294

Pornirea motoarelor de c.c

305

Servomotorul de curent continuu

209

6

Tahogeneratoare de curent continuu

317

Aplicaţii

322

5.10 Teste de autoevaluare

324

5.11 Lucrare de verificare

325

BIBLIOGRAFIE

327

7

Prefaţă

Cartea este concepută ca un curs cu un pronunţat caracter didactic în care sunt tratate caracteristicile şi performanţele principalelor tipuri de maşini electrice clasice şi speciale utilizate la bordul navelor maritime şi fluviale. Am au urmărit ca cititorii lucrării să înţeleagă fenomenologic principiile de funcţionare ale maşinilor prezentate, făcând apel şi la cunoştinţele din alte domenii. Lucrarea se adresează studenţilor Facultăţii de Marină Civilă de la Departamentul de Învăţământ cu Frecvenţă Redusă, în mod deosebit celor de la specializarea Electromecanică, dar poate fi utilă şi studenţilor de la specializările Electromecanică Navală, Inginerie şi Management Naval şi Portuar şi celor de la specializarea Inginerie Navală şi Navigaţie din cadrul aceluiaşi departament. Cartea este structurată pe cinci unităţi de învăţare care abordează generalităţi privind convertoarele electromecanice şi elemente de teoria maşinilor de curent alternativ şi curent continuu. Fiecare unitate de învăţare conţine aplicaţii rezolvate şi propuse spre rezolvare, ceea ce permite însuşirea mai bună a aspectelor teoretice prezentate în lucrare. De asemenea, la finele fiecărei unităţi de învăţare sunt prevăzute teste de autoevaluare ceea ce permite verificarea cunoştinţelor dobândite prin parcurgerea lor de către studenţii acestei forme de învăţământ Lucrarea corespunde necesităţii actuale de documentare în domeniul abordat şi poate satisface cerinţele celor care au contact cu maşinile electrice utilizate la bordul navelor maritime şi fluviale.

9

Autorii

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

1. Descrierea elementelor constructive ale maşinilor electrice clasice şi

speciale şi explicarea rolului lor funcţional.

2. Definirea şi stabilirea ecuaţiilor câmpurilor magnetice din maşinile

electrice.

3. Deducerea ecuaţiilor de funcţionare şi construirea diagramelor fazoriale

şi a schemelor echivalente ale maşinilor electrice.

4. Determinarea experimentală a caracteristicilor de funcţionare ale

maşinilor electrice 5.Operarea alternatoarelor şi generatoarelor conform competenţelor din modele de curs I.M.O. (International Maritime Organization)

6. Analiza metodelor de pornire a maşinilor el ectri ce.

7. Studiul maşinilor electrice speciale folosite în automatizări navale.

CONCEPŢIA CURRICULARĂ Lucrarea de faţă îşi propune să asigure pregătirea de specialitate a viitorului ofiţer maritim - inginer electrotehnic în domeniul maşinilor electrice clasice şi speciale. Parcurgerea, înţelegerea şi însuşirea unităţilor de învăţare se bazează pe cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor fundamentale: analiză matematică, matematici speciale, bazele electrotehnicii, fizică, materiale electrotehnice, măsurări electrice şi electrotehnice. Parcurgerea acestei discipline de către studenţi este necesară pentru înţelegerea disciplinelor de specialitate: acţionări electrice, instalaţii electrice de bord, producerea şi distribuţia energiei electrice etc. După parcurgerea acestei discipline studenţii trebuie să fie în măsură să ridice pe platformele de încercări caracteristicile de funcţionare ale maşinilor electrice studiate, să remedieze defecţiunile ce survin în funcţionarea acestora şi să execute calculul de dimensionare al acestora.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost stabilite astfel încât să ajute cursanţii în primul rând sa identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de specialitate din domeniul ingineriei electrice. Acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului ingineriei electrice, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această disciplină. Totodată, unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de bază legate de maşinile electrice şi de utilizarea acestora la bordul navelor maritime şi fluviale.

11

Ca disciplină de învăţământ, “Convertoare electromecanice” este prezentă în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, ceea ce denotă importanţa deosebită a acesteia.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare 1 Problematica generală a convertoarelor electromecanice Unitatea de învăţare 2 Transformatorul electric Unitatea de învăţare 3 Maşina de inducţie Unitatea de învăţare 4 Maşina sincronă Unitatea de învăţare 5 Maşina de curent continuu

12

Unitatea de învăţare 1 PROBLEMATICA ELECTROMECANICE

GENERALĂ

A

CONVERTOARELOR

Cuprins Definiţii. Clasificări. Conversia energetică de tip electromecanic. Elemente constructive. Materiale utilizate în construcţia maşinilor electrice. Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice. Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice. Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice. Aplicaţii. Teste de autoevaluare.

OBIECTIVE - să explice conversia energetică de tip electromecanic, pentru ambele sensuri ale procesului; - să indice proprietăţile materialelor folosite în construcţia transformat oarelor şi maşinilor electri ce rotative; - să enumere, să definească şi să compare câmpurile magnetice întâlnite ale maşinilor electrice navale; - să indice condiţiile în care o maşină electrică poate dezvolta cuplu electromagnetic în regim staţionar.

13

PROBLEMATICA

ELECTROMECANICE

GENERALĂ

1.1 Definiţii. Clasificări

A

CONVERTOARELOR

Prin maşină electrică se înţelege un sistem de circuite electrice, plasate pe miezuri magnetice, în general mobile relativ, cuplate între ele magnetic sau electric sau atât magnetic, cât şi electric. Maşina electrică transformă energia electrică în energie mecanică (sau invers), sau în energie electrică de altă formă. După natura cuplajului se deosebesc:

- maşini electrostatice, la care intervine doar cuplajul electric al înfăşurărilor;

- maşini electromagnetice, la care cuplajul circuitelor este de natură magnetică, câmpul magnetic fiind produs de electromagneţi;

- maşini magnetoelectrice, caracterizate prin cuplajul magnetic al

înfăşurărilor, câmpul magnetic fiind produs de magneţi permanenţi. Din punct de vedere practic, cea mai mare importanţă o au maşinile de tip electromagnetic, toate celelalte utilizându-se în scopuri speciale. Mişcarea părţilor mobile ale maşinilor electrice poate fi o mişcare alternativă (rectilinie sau curbilinie) sau o mişcare de rotaţie sau liniară. Maşinile electrice obişnuite au o mişcare de rotaţie. Maşina electrică ce primeşte în timpul funcţionării energie sub formă mecanică şi o cedează în exterior sub formă electromagnetică se numeşte generator electric, iar regimul de funcţionare este regim de generator. Maşina care funcţionează în sens invers, transformând energia electromagnetică primită în energie mecanică, pe care o cedează prin arbore, se numeşte motor electric, iar regimul de funcţionare este regim de motor. Orice maşină electrică poate să funcţioneze atât ca generator, cât şi ca motor, regimul depinzând numai de sensul fluxului de energie pe care îl stabilim. Dacă armăturile feromagnetice ce înglobează înfăşurările cuplate electric şi magnetic sau numai magnetic sunt imobile, se obţine un caz limită de maşină electrică: transformatorul electric. Acesta transformă tensiunea şi curentul, ce caracterizează energia electromagnetică, la aceeaşi frecvenţă.

1.2 Elemente constructive. Materiale utilizate în construcţia maşinilor electrice

În maşinile electrice, curenţii parcurg o serie de conductoare electrice, legate potrivit, care constituie înfăşurările sau bobinajele maşinii. Totalitatea conductoarelor legate în serie, având un capăt de început şi un capăt de sfârşit,

14

constituie o înfăşurare. Aceasta constă din mai multe bobine conectate în serie, iar o bobină din mai multe spire suprapuse înseriate. De obicei, capătul de început al înfăşurării se notează cu o literă mare sau mică de la începutul alfabetului (A, B, C sau a, b, c), iar capătul de sfârşit cu o literă de la finele alfabetului (X, Y, Z sau x, y, z). O înfăşurare se reprezintă prin literele care indică capetele ei, de exemplu AX.

Dacă începutul şi sfârşitul sunt separate, înfăşurare a se numeşte deschisă, iar dacă sunt unite se numeşte înfăşurare închisă. După natura curentului ce străbate înfăşurările, maşinile electrice se împart în:

- maşini de curent alternativ (c.a.): sincrone, asincrone etc.;

- maşini de curent continuu (c.c.). Atât în înfăşurările generatoarelor, cât şi în cele ale motoarelor, se induc t.e.m. prin intermediul câmpurilor magnetice variabile în timp. Partea maşinii cu înfăşurare a parcursă de curent, care la mers în gol produce câmpul magnetic principal, se numeşte inductorul maşinii, iar cealaltă parte indusul maşinii. În cazul în care curentul generatorului este nul, se spune că generatorul funcţionează în gol, iar dacă este diferit de zero, se spune că funcţionează în sarcină. Regimul de mers în gol al unui motor electric este caracterizat prin valoarea nulă a cuplului la arbore. La mersul în gol, maşina electrică primeşte o putere necesară pentru acoperirea pierderilor care au loc în ea. Din punct de vedere constructiv, maşinile electrice moderne sunt executate astfel încât, de cele mai multe ori, se pot distinge două corpuri cilindrice goale, de oţel, dintre care unul, notat cu A în figura 1.1 este fix, numit stator, iar celălalt, B, este mobil şi se roteşte în cavitatea primului, numit rotor.

ş i se rote ş te în cavitatea primului, numit rotor. Fig. 1.1. A - stator;

Fig. 1.1. A - stator; B – rotor.

Din motive mecanice, între stator şi rotor este un spaţiu liber d, numit întrefier. La rotirea rotorului în câmpul magnetic au loc pierderi în miezul de oţel prin fenomenele de histerezis şi curenţi turbionari. Pentru micşorarea acestor pierderi, părţile maşinii în care câmpul magnetic variază se fac din table subţiri de oţel electrotehnic (numite tole), izolate electric între ele, aşezate în pachete, astfel încât câmpul magnetic să le străbată longitudinal. Statorul maşinii se execută din material masiv (fontă sau oţel) pentru câmpul constant în timp, altfel se execută din tole. În stator şi în rotor sunt plasate înfăşurări în apropierea întrefierului d,

15

parcurse de curenţi electrici care excită câmpurile magnetice, statorice, respectiv rotoric. În figura 1.1 este reprezentată o maşină cu d=ct. de-a lungul întregii periferii. Se spune că este o maşină cu poli plini sau înecaţi. În figura 1.2 a. este prezentat un al doilea tip constructiv de maşină electrică,

numit tip cu poli aparenţi exteriori, iar în figura 1.2 b o parte dintr-o maşină cu poli aparenţi interiori. Se observă modul de realizare a celor doi poli magnetici: polul nord N şi polul sud S. Ambii poli constituie un circuit magnetic complet. Câmpul magnetic trece prin întrefier de două ori, sub fiecare pol câte o dată. Cu linia punctată este indicat drumul de închidere a circuitului magnetic al maşinii. La această maşină statorul constă din următoarele elemente componente:

A

1 - jugul statoric;

A

2 - corpul polului pe care se plasează înfăşurarea cu 1/2 N 1 spire pe pol, parcurse de curentul I 1 care excită câmpul magnetic al maşinii;

A

3 - talpa polului sau talpa polară;

K

1 şi K 2 - muchiile tălpii polare, la rotaţia rotorului în sensul săgeţilor, K 1 fiind muchia de intrare, iar K 2 muchia de ieşire;

B

- rotorul.

iar K 2 muchia de ie ş ire; B - rotorul. Fig. 1.2 a - cu

Fig. 1.2 a - cu poli exteriori; b - cu poli interiori.

Distanţa dintre axele a doi poli consecutivi, măsurată pe periferia indusului spre întrefier, se numeşte pas polar şi se notează cu t. Acestei distanţe îi corespunde la centru un unghi care depinde de numărul polilor, repartizaţi pe întreaga periferie a maşinii. Dacă o maşină are 2p poli, unghiul la centru, corespunzător unui pas polar, este p/p. Distanţa b între muchia de intrare şi cea de ieşire a aceluiaşi pol se numeşte arc polar sau lăţimea tălpii polare. Axa de simetrie care trece prin mijlocul unui pol se numeşte axa câmpului sau axa longitudinală (axa d).

16

Bisectoarea unghiului format de două axe longitudinale consecutive se numeşte axa transversală, notată cu q. La o maşină electrică, fluxul inducţiei magnetice, considerat pentru toată suprafaţa rotorului, este zero. Aceasta înseamnă că fluxul tuturor polilor cu polaritate nord este egal şi de semn contrar cu cel al tuturor polilor cu polaritate sud:F tN + F tS = 0. Din motive de funcţionare optimă, maşinile electrice se fac

astfel încât toţi polii cu aceeaşi polaritate să aibă acelaşi flux, deci: F tN = pF N şi

ceea ce caracterizează o maşină

electrică cu simetrie totală. O maşină electrică la care în direcţia tangenţială un pol de o polaritate este urmat de un pol cu polaritate opusă se numeşte maşină eteropolară, iar dacă are aceeaşi polaritate, se numeşte omopolară. Dacă, în întrefierul unei maşini electrice, inducţia magnetică este radială şi repartizată sinusoidal în lungul pasului polar inducţia magnetică B x la distanţa x de axa q 1 (fig. 1.3) este:

F tS = pF S de unde rezultă: F = F N = - F S ,

B

x

=

B sin Á Ê x

Ë t

ˆ

p ˜

¯

unde B este amplitudinea. Considerăm spira cu conductoarele a şi b plasată pe rotorul cu diametrul D, care se roteşte cu viteza unghiulară W în câmpul magnetic dat. Alegând originea timpului când conductorul a trece prin axa q 1 , avem:

x

= W

D

2

t

şi deci:

B

x

=

B sin

W

Dt

p

2

t

timpului când conductorul a trece prin axa q 1 , avem: x = W D 2

Fig. 1.3

17

t . Tensiunea

indusă prin mişcare în conductorul a de lungime axială l este:

=

Dacă conductorul b este la distanţa t de conductorul a, se induce în el o t.e.m. egală şi de sens contrar cu cea indusă în b, şi cum la parcurgerea spirei, cele două conductoare sunt parcurse în sensuri opuse, t.e.m. a spirei este diferenţa tensiunilor induse în cele două conductoare:

La o maşină cu 2p poli, avem 2 pt = pD , deci

u

ea

B

x

lv

=

Bl

W

D

2

sin

p

W

t

B

x

=

B

sin

p

W

(1.1)

sau:

Punând pe u es sub forma:

rezultă că:

u es = u ea - u eb ,

u es = BlW D sin pWt 2 sin wt, u es = U es
u es = BlW D sin pWt
2 sin wt,
u es = U es

w = p W

(1.2)

(1.3)

(1.4)

Unghiul a e = wt determină valoarea tensiunii induse şi se numeşte unghi

ă valoarea tensiunii induse ş i se nume ş te unghi electric. Pentru a ob ţ

electric. Pentru a obţine t.e.m. u es = 2 U es sin wt la momentul t, rotorul maşinii cu 2p poli trebuie să fi descris un unghi la centru de a g = W t, numit unghi geometric. Două maşini cu numere de perechi de poli diferite, la un acelaşi unghi electric, au unghiuri geometrice diferite. Relaţia între unghiurile electrice şi geometrice este:

a

e

= pa

g

(1.5)

Cum w = 2 p f şi W = 2 p n, f fiind frecvenţa şi n turaţia maşinii, din (1.4) rezultă că:

f

=

p n

(1.6)

La o maşină cu 2p poli, unghiul geometric dintre o axă longitudinală şi proxima axă transversală este p/2p, în timp ce unghiul electric este p/2. Din această cauză se spune că cele două axe sunt în cvadratură din punct de vedere electric. Totalitatea conductoarelor înseriate pentru a ajunge de la capătul de început la capătul de sfârşit constituie o cale de înfăşurare. În general, de la capătul de început al unei înfăşurări se poate ajunge pe mai multe căi la capătul de sfârşit. Se spune că, în acest caz, înfăşurare a are mai multe căi de înfăşurare, iar numărul lor se notează cu 2a. La înfăşurările de curent alternativ, numărul căilor de înfăşurare 2a poate fi un întreg oarecare, par sau impar, în timp ce la înfăşurările de curent continuu, 2a este întotdeauna un număr întreg şi par, a reprezentând numărul perechilor de căi de înfăşurare. Dacă I este curentul prin înfăşurare, atunci curentul printr-o cale de înfăşurare este I / 2a. Dacă înfăşurarea maşinii are N conductoare, repartizate de-a lungul întregii periferii a ei (pD), parcurse de acelaşi curent I / 2a, curentul conductoarelor

18

de pe unitatea de lungime periferică, notat cu A şi numit pătură de curent sau solenaţie specifică, este:

A

=

N

I

(1.7)

 

p

D

2

a

1.3 Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice

1.3.1 Definiţii. Elemente de bază

Câmpurile magnetice produse în interiorul maşinilor electrice se obţin practic numai prin intermediul curenţilor de conducţie. Dacă curentul electric care produce câmpul magnetic este continuu, atunci şi câmpul magnetic produs este constant în timp faţă de înfăşurarea prin care trece curentul respectiv, cu o repartiţie oarecare a componentei radiale a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar. Dacă curentul este variabil în timp, atunci şi câmpul magnetic produs este variabil. Câmpul magnetic produs de un curent alternativ se numeşte câmp alternativ. Dacă prin intermediul inelelor colectoare se stabileşte un curent continuu într-o înfăşurare plasată în rotor, în ipoteza rotirii rotorului, câmpul magnetic obţinut se numeşte câmp magnetic învârtitor. Se spune că un astfel de câmp învârtitor este obţinut pe cale mecanică. Câmpul învârtitor se mai poate obţine stabilind curenţi alternativi într-un sistem de înfăşurări plasate potrivit care în general, se deplasează atât faţă de stator cât şi faţă de rotor. Un astfel de câmp se numeşte câmp învârtitor obţinut pe cale electrică. Repartiţia inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar, la mersul în gol al maşinii, are o formă dreptunghiular - curbilinie la maşinile cu poli aparenţi şi o formă trapezoidal - curbilinie la maşinile cu poli plini. Se tinde, la cele mai multe maşini electrice, ca repartiţia inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar să fie cât mai aproape de o sinusoidă, care are avantajul faţă de celelalte curbe că maşina nu constituie o sursă de putere deformantă, deci reţeaua de alimentare (grupul electrogen) şi maşina vor funcţiona cu un randament mai bun. Se consideră un câmp magnetic alternativ, variabil sinusoidal în timp, cu repartiţie sinusoidală a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar (fig. 1.4). La distanţa x de axa câmpului, inducţia magnetică B x are, la momentul t, valoarea:

B

x

=

B

cos

x

t

p

sin

w

t

(1.8)

Expresia (1.8) se mai poate scrie sub forma:

B x

=

B È

Í

2

Î

sin

Ê

Á

Ë

w

t

-

x

t

ˆ

p ˜ +

¯

Ê

sin Á

Ë

w

t

+

x

t

p ˆ ˜ ˘

˙

¯ ˚

19

(1.9)

O expresie de forma:

a

=

A sin

Ê

Á

Ë

w

t

-

ˆ

x p ˜

t

¯

(1.10)

reprezintă o undă a cărei amplitudine rămâne constantă şi se deplasează în timp în sensul pozitiv pentru x, cu viteza:

v =

tw

p

Se spune că reprezintă o undă directă.

a 1

Expresia:

w

sin

Ê

Á

Ë

=

A

1

t

+

ˆ

x p ˜

t

¯

(1.11)

(1.12)

reprezintă o undă care se deplasează cu aceeaşi viteză ca şi precedenta, în sensul în care x scade. Se spune că reprezintă o undă indirectă.

două câmpuri magnetice care

se rotesc în sensuri opuse cu viteza tw p sau cu turaţia:

În cazul maşinii considerate, undele reprezintă

ţ ia: În cazul ma ş inii considerate, undele reprezint ă = v = v =

=

v

=

v

=

w

=

f

n

p

D

2

p

t

2 p

p

p

(1.13)

şi care îşi păstrează amplitudinile constante. Un câmp magnetic învârtitor, repartizat sinusoidal în spaţiu, care îşi păstrează amplitudinea constantă, se numeşte câmp magnetic circular.

.

constant ă , se nume ş te câmp magnetic circular. . Fig. 1.4 În concluzie, un

Fig. 1.4

În concluzie, un câmp magnetic alternativ variabil sinusoidal în timp, cu repartiţie sinusoidală în spaţiu, este echivalent cu două câmpuri magnetice circulare, cu amplitudinile egale cu jumătatea amplitudinii câmpului alternativ şi care se rotesc în sensuri opuse cu viteze egale; avem reciproc: două câmpuri magnetice învârtitoare, cu amplitudini egale, care se deplasează cu viteze constante, egale, dar în sensuri opuse, sunt echivalente cu un câmp alternativ, fix ca poziţie, care variază în timp şi are amplitudinea egală cu dublul amplitudinii câmpului magnetic circular. Amplitudinea câmpului magnetic alternativ rămâne fixă ca poziţie, dar variază sinusoidal în timp, iar cea a unui câmp magnetic circular are valoarea constantă în timp, dar îşi schimbă poziţia, deplasându-se cu viteza unghiulară electrică constantă.

20

1.3.2 Câmpul magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanică

Se consideră două armături fixe, ca în figura 1.5, axa de referinţă fiind axa longitudinală d. În punctul A din întrefier, inducţia magnetică va fi:

B

d

(a) =

B

d

(

cos p

a)

(1.14)

unde:

p - numărul de perechi de poli Rotind armătura exterioară (interioară) cu viteza unghiulară W, la un moment t inducţia în punctul A va fi:

B d - amplitudinea inducţiei magnetice;

B

d

(a t) = B

d

p(a - Wt)

, Dezvoltând relaţia (1.15) se obţine:

cos

(1.15)

B

d

(a t) = B

,

d

cos

(pa - pWt) = B

d

cos

(pa - wt)

(1.16)

B , d cos ( p a - p W t ) = B d cos

Fig. 1.5.

unde w = pW reprezintă pulsaţia funcţiei B d (a, t).

Se observă că prin rotirea armăturii exterioare, câmpul magnetic într-un punct fix din spaţiu (întrefier) A, devine variabil în timp, având perioada:

2

p

2

p

2

2 t

=

2 p

=

2 p

p

60

=

n pn

1

=

f

T =

W

W

60

Frecvenţa câmpului magnetic va fi:

f =

(1.17) p n 60
(1.17)
p n
60

(1.18)

S-a obţinut astfel un câmp magnetic învârtitor pe cale mecanică, fiind evident că odată cu rotirea armăturii exterioare şi inducţia magnetică B se va roti cu viteza unghiulară W, rămânând maximă în axa d. Câmpul magnetic învârtitor, caracterizat

21

de inducţia B d (a,t) prezintă particularitatea că argumentul funcţiei B este o combinaţie liniară între a şi t.

1.3.3 Câmpul magnetic alternativ

Se obţine utilizând o armătură feromagnetică cilindrică, având spre întrefier canale dreptunghiulare orientate în lungul generatoarelor, (crestături), în care sunt plasate laturile uneia sau mai multor bobine alimentate în c.a. monofazat de pulsaţie w (fig. 1.6). Câmpul magnetic obţinut va avea expresia:

B

d

(t) =

B

d cos

(wt)

(1.19)

Într-un punct din întrefier, A, inducţia are valoarea:

t

B

d

(a

, t

) =

B

d

cos

(w

)

(

cos p

a)

(1.20)

Din (1.20) rezultă că B d (a,t) are un argument care nu este o funcţie liniară de

câmp învârtitor.

a

Din (1.19) se obţine:

şi

t,

nefiind

deci

un

B

d (

a

,

t

)

=

B

d

2

cos(

w

t

-

p

a

)

+

B d

2

cos(

w

t

+

p

a

)

=

B

d

+

B

i

(1.21)

Deci, un câmp magnetic alternativ se poate descompune în două câmpuri

învârtitoare de amplitudini egale:

B

d

max

= B

i

max

=

1 B

2 max

d

Aceste două câmpuri se rotesc în sensuri opuse cu viteza unghiulară w egală cu pulsaţia curentului alternativ monofazat care produce câmpul magnetic B d (a,t). Amplitudinea câmpului alternativ este fixă ca poziţie în spaţiu, dar variază sinusoidal în timp, iar amplitudinea câmpului circular (B d sau B i ) este constantă în timp, dar se roteşte în spaţiu cu viteză unghiulară constantă.

1.3.4 Câmpul magnetic învârtitor bifazat

constant ă . 1.3.4 Câmpul magnetic învârtitor bifazat Fig. 1.6. Dac ă pe arm ă tura

Fig. 1.6.

Dacă pe armătura considerată în figura 1.6. se plasează două înfăşurări având

axele decalate cu unghiul g şi alimentate cu doi curenţi alternativi de aceeaşi pulsaţie, dar de amplitudini şi faze iniţiale diferite, se obţin în întrefier două câmpuri alternative.

B 1 (a,t) = B 1 cos(wt) cos a

(1.22)

B 2 (a,t) = B 2 cos (wt - j) cos (a -g)

(1.23)

22

Conform relaţiei (1.21), fiecare câmp alternativ se poate scrie:

B 1 (a,t) = B d1 + B i1 =

B

1

2

cos

(w

t - a)+

B

2

(a

, t

) =

B

d

2

+

B

i

2

=

B 2

2

cos

[w - j-(a - g)]+

t

În relaţiile de mai sus s-au făcut notaţiile:

B d1 =

B

1

2

cos (wt - a)

B 2

2

B i1 =

B

1

2

cos (wt + a)

B

1

2

cos

(wt + a)

cos

[wt - j+ (a - g)]

respectiv:

B d2 =

B

2

2

cos [wt - j - (a - g)]

B

B

2

i2 = 2

cos [(wt - j + (a - g)]

Câmpul rezultant B d (a,t) va fi:

B d (a,t) = B 1 (a,t) + B 2 (a,t) = B d + B i

în care:

B 1 = B

,

t

B

2

a

,

t

= B

(

a

(

)

)

d

i

= B

d

1

= B

i

1

+ B

d

+ B

i

2

2

B

d

Înlocuind, rezultă:

B

=

d

2

=

B

1

2

B

d

1

+

cos

(w

t

- a) +

B

2

2

cos

[wt - j - (a - g)]

(1.24)

(1.25)

(1.26)

(1.27)

(1.28)

(1.29)

(1.30)

(1.31)

respectiv:

=

B

1

(w

t + a)+

B

2

2

B

i

=

B

i

1

+

B

i

2

cos

cos

2

Pentru ca B d să fie un câmp învârtitor trebuie ca:

B i = 0 (sau B d = 0) Condiţia (1.32) devine:

[wt - j + (a - g)]

(1.32)

B

i

=

B 1

2

cos

(

w

t + a

)

+

B 2

2

{cos[

Satisfacerea ecuaţiei (1.33) impune:

g + j = p

şi

B 1 = B 2 = B

În ipoteza (1.34):

B d = B d =

B

1

2

cos(wt - a) +

B

2

2

wt + a -

(

g + j

)]}

= 0

(1.33)

 

(1.34)

cos[wt - a + (g - j)]

 

(1.35)

23

B d = B d este maxim dacă:

g = j =

p

2

Deci:

B d (a,t) =

B 2 cos (wt - a) = Bcos (wt - a)

2

(1.36)

(1.37)

Concluzie: Curentul alternativ bifazat produce un câmp magnetic învârtitor de amplitudine egală cu amplitudinea fiecăruia din câmpurile alternative componente şi care se roteşte în sensul de succesiune al fazelor, cu viteza unghiulară w, egală cu pulsaţia curenţilor. Se poate demonstra în mod analog că se obţine un câmp magnetic circular dacă se iau m înfăşurări cu axele decalate cu 2p/m grade geometrice şi se alimentează cu un sistem polifazat simetric de curenţi cu fazele defazate cu 2p/m (defazajele curenţilor fiind egale cu decalajele axelor bobinelor).

1.3.5 Câmpul magnetic învârtitor trifazat

Fazele înfăşurării sunt decalate în acest caz cu 2p/3 radiani şi curenţii defazaţi cu 2p/3 rad. Fiecare fază creează un câmp alternativ de amplitudine fixă ca poziţie în spaţiu, dar variabilă sinusoidal în timp:

B 1 (a,t) = B d cos wt cos a

(1.38)

B 2 (a,t) = B d cos (wt -

2p ) cos (a -
3

B 3 (a,t) = B d cos (wt -

4p ) cos (a -
3

2p )

3

4p )

3

(1.39)

(1.40)

Dezvoltând relaţiile de mai sus şi ţinând seama de cele arătate la punctul

1.3.4., rezultă:

B 1 (a,t) =

B 2 (a,t) =

B 3 (a,t) =

B

d

2

B

d

2

B

d

2

cos (wt - a)

+

cos (wt - a) +

cos (wt - a) +

Condiţia (1.32) devine:

B

d

2

B

d

2

B

d

2

cos(wt + a) = B d1 + B i1

cos(wt + a -

4p ) = B d2

3

+ B i2

cos(wt + a -

8p ) = B d3 + B i3

3

B i1 + B i2 + B i3 = 0 Sau:

(1.41)

B d1 + B d2 + B d3 =0

 

(1.42)

 

3

B d1 + B d2 + B d3 =

2

B d cos (wt - a)

(1.43)

24

Câmpul rezultant este un câmp magnetic învârtitor circular ce se roteşte în

3

sensul succesiunii fazelor, de amplitudine egală cu 2

alternativ. Câmpul magnetic circular se roteşte în spaţiu cu viteza unghiulară constantă:

din amplitudinea unui câmp

W

=

w

(1.44)

 

p

1.4 Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice

Se consideră o maşină electrică rotativă, formată din două armături cilindrice, coaxiale, una exterioară fixă, numită stator şi una interioară care se roteşte cu viteza unghiulară W, numită rotor (fig. 1.7). Se presupune că miezul feromagnetic al fiecărei armături are o caracteristică de magnetizare liniară, iar permeabilitatea magnetică este foarte mare (m Fe >>m 0 ). Între cele două armături se formează întrefierul, de valoare constantă d, raza medie a acestuia fiind notată cu R. Armăturile sunt echipate fie cu înfăşurări polifazate parcurse de curenţi polifazaţi de pulsaţie w , fie cu electromagneţi excitaţi în c.c. având p 1 , respectiv p 2 perechi de poli. Un punct P în întrefier are coordonatele a 1 , respectiv a 2 în raport cu axele de referinţă A 1 , respectiv A 2 , solidare cu armăturile, cele două coordonate satisfăcând relaţia:

turile, cele dou ă coordonate satisf ă când rela ţ ia: Fig. 1.7 (1.45) a 2

Fig. 1.7

(1.45)

a 2 = a 1 - Wt Fiecare armătură produce în întrefier un câmp magnetic circular de forma:

b 1 = B m1 cos (w 1 t - p 1 a 1 + q 1 ); b 2 = B m2 cos (w 2 t p 2 a 2 + q 2 )

În relaţiile (1.46) mărimile poartă indicele armăturii la care se referă: 1 - stator şi 2 - rotor. În această relaţie s-au făcut notaţiile:

(1.46)

w 1 = 2pf 1 - pulsaţia funcţiei (undei) b 1 (a,t); w 2 = 2pf 2 - pulsaţia funcţiei (undei) b 2 (a,t);

25

q 1 ; q 2 - faza iniţială a funcţiei b (a, t). Sistemul considerat fiind presupus liniar, se poate aplica teorema superpoziţiei, câmpul magnetic rezultant din întrefier fiind egal cu suma celor două unde descrise de ecuaţiile (1.46):

b = b 1 + b 2

(1.47)

Datorită existenţei celor două câmpuri, asupra armăturilor maşinii se va exercita cuplu electromagnetic, a cărui valoare instantanee m rezultă prin aplicarea teoremei forţelor generalizate, considerând drept variabilă unghiul de defazaj dintre cele două unde:

q

= q 1 - q 2 Rezultă deci:

(1.48)

Ê

m = Á

W

m

Ë q

ˆ

˜

¯

B

m

1

,

B

m

2

=

ct

.

(1.49)

Energia magnetică W m a sistemului se reduce la energia înmagazinată în întrefier, deoarece s-a presupus m Fe >>m 0 :

W

m

=

în care:

Ú

v

w

m

dv

w m - densitatea de energie volumetrică,

w

m

=

1

2

b

H

=

1

2 m

0

b

2

.

dv - elementul de volum al întrefierului;

(1.50)

dv

= R da l d , unde l este lungimea axială a armăturilor.

Cu

aceste observaţii, rezultă:

W

m

=

Û

Ù

ı

v

1

b

2

m

0

2

R

l

d

d

a =

R

l

d

2

m

0

2 p

Ú

0

b

2

d

a

(1.51)

Ţinând seama de (1.46) şi (1.47), (1.51) devine:

=

R

d

l

È

Í

Í

Î

2 p

Ú

0