Sunteți pe pagina 1din 7

Procedura actiunilor legii (legis actiones) drept roman

1. Notiuni introductive In cadrul primei institutii procedurale (ordo indiciorum privatorum) procesul parcurge doua faze: prima se desfasoara in fata magistratului (in iure) iar a doua avea loc in fata judecatorului (in iudicio), care ca si in cazul recuperatorului si arbitrului era ales de parti. La inceput, procesul intre particulari era organizat de consul iar din 367 i.H. de pretor. Din anul 242 i. H., procesele intre peregrini si romani erau judecate de un pretor cu atributii speciale numai in acest domeniu - denumit si pretor peregrin. Procesele de mai mica importanta din Italia erau judecate de magistratii municipali sau de prefectii iure dicundo, in provinciile in care exista procedura, iar in restul provinciilor, guvernatorul judeca procesul personal ori prin delegarea unui functionar sau militar. In epoca imperiala, mai exact in prima parte a acesteia, denumita principat, prefectii in iure dicundo isi inceteaza activitatea, procesele mai importante fiind judecate de pretor, iar restul cauzelor de catre magistratii municipali. Cele doua categorii de magistrati pretori (urban si peregrin) si guvernatorii de provincie erau investiti cu imperium si iurisdictio. Imperium era puterea de a comanda in domeniul civil si militar, avand dreptul de a lua masuri privind procesele, spre exemplu, trimiterea in posesie, repunerea in starea anterioara, interdictele etc. Jurisdictio constituia dreptul de a da partilor un judecator dupa ascultarea acestora (dat iudicium). In legatura cu procedura din prima faza erau utilizati o serie de termeni. Astfel cuvantul dico era folosit cand se atribuia uneia din parti posesiunea provizorie a lucrului asupra caruia exista proces, utilizandu-se formula: dicere vindicias secundum aliquem. Addico era cuvantul folosit cand se atribuia reclamantului lucrul aflat in litigiu (addicit rem), iar cand paratul nu si-a facut o aparare corespunzatoare in raport de actiunea reclamantului, era trecut, in puterea acestuia conform formulei (indefensus, non defendere utioportet), aceeasi formula era folosita si in faza de executare a sentintei, cand paratul pierzand procesul era condamnat intrucat nu putea plati suma datorata. In mod obisnuit (ordo) era judecat de un singur judecator (unus iudex civis romanus), el fiind ales de parti de pe lista afisata in forum denumita album iudicum, care cuprindea numai senatori. Urmare a luptelor dintre patricieni si plebei apare Legea Sempronia iIdiciaria in anul 123 i.H. care prevedea ca in lipsa judecatorilor sa fie incluse si alte categorii de persoane, spre exemplu cavalerii (din a doua categorie) pentru ca in sec. I i. H., sa fie inclusi tribunii aerarii, care in raport de avere erau a treia categorie de persoane, dupa cavaleri.

Este cunoscuta si magistratura recuperatorilor din care faceau parte in special din peregrini. Ei erau in numar de 3 sau 5 si aveau rolul de a judeca procesele dintre peregrini si romani. In ce priveste ultima categorie de magistrati arbitri, acestia erau investiti cu puteri superioare judecatorilor, avand obligatia de a se deplasa la fata locului in vederea judecarii proceselor de granituire (trasarea hotarelor intre pamanturi), de impartire a mostenirilor sau a proprietatilor comune. Ca instante de judecata sunt cunoscute tribunalele permanente, decemvirii si centumvirii. Decemvirii judecau procesele in care se pretindea ca o persoana libera este sclav (vindicatio ex libertate in servitutem). In urma reformelor judiciare care au avut loc in timpul imparatului Augustus, competenta decemvirilor trece la tribunalul centumvirilor, iar decemvirii devin presedintii sectiilor acelui tribunal. Fiecare trib avea un numar de 3 decemviri, in total numarul lor fiind de 105, ca in timpul domniei imparatului Traian sa ajunga la 180. Tribunalul era prezidat de un preot hastarius si impartit in sectii hastae. Centumvirii judecau procesele relative la succesiune si la libertate, procedura folosita in fata acestor tribunale pana in sec. al III-lea, cand au fost desfiintate fiind cea a actiunii legii. 2. Procedura in fata magistratului (in iure) Magistratul tinea audienta numai in zilele faste, in care prescriptiile religioase admiteau folosirea de catre magistrat a cuvintelor sacramentale - dico addico. Numarul acestor zile a crescut cu timpul, ajungand in epoca imperiala sub Marcus Arelius la 203 zile pe an. Sedintele de judecata aveau loc sub cerul liber si numai in timpul zilei. Ritualul prevedea ca magistratul sa stea pe un scaun numit curulis - rezervat special magistratilor superiori, folosindu-se si un postament (de unde numele de tribunal). Ulterior, tribunalul magistratilor s-a mutat in forum. Existau niste reguli pentru desfasurarea proceselor care daca nu erau indeplinite, judecata nu mai avea lor. Astfel in procedura actiunilor legii, partile erau obligate sa indeplineasca gesturi si sa exprime cuvinte rituale conform vechiul obicei, gesturi si expresii specifice pentru fiecare din parti. Daca nu indeplineau aceasta formalitate sau una din parti (ori ambele) lipsea, procesul nu putea incepe. In procedura formulara aceste formalitati rigide nu mai sunt indeplinite, reclamantul avand obligatia doar de a-si prezenta in fata magistratului pretentiile sale, indicand formula pe care intelege sa o foloseasca. La randul sau, paratul isi expunea apararile sale si mijloacele prin care intelegea sa le indeplineasca. In perioada de inceput a dreptului roman (in vechiul sau stravechiul proces) reprezentarea partilor in proces nu era admisa (nemo alieno nomine agere potest). S-a admis insa in timpul procedurii actiunilor legii ca in anumite situatii sa se instituie un reprezentant in proces (cognitor) - folosindu-se in acest scop cuvinte solemne, in prezenta adversarului (coram adversario).

Ulterior, desemnarea reprezentantului care a luat numele de procurator, nu se mai facea prin ritualul aratat, instituirea lui putand avea loc chiar si in absenta adversarului din proces. Citarea, respectiv, aducerea in proces a paratului prevedea folosirea unor cuvinte solemne: in iuste voco (te chem in fata magistratului). Reclamantul se folosea in acest scop de rude, prieteni sau sclavi si daca paratul opunea rezistenta era folosita vechea procedura manus iniectio vocati care acorda reclamantului posibilitatea de a-l aduce pe parat cu forta in fata magistrului. In apararea paratului putea interveni un vindex (persoana libera) care garanta aparitia paratului in fata magistratului, folosind la randul sau un ritual compus din gesturi si cuvinte. In cazul neprezentarii paratului, vindexul ramanea raspunzator in locul acestuia in fata reclamantului si a magistratului. Spre finele Republicii - in procedura formulara - daca paratul nu se prezenta in fata magistratului si nu avea un vindex, pretorul avea dreptul ca printr-o actiune in factum sa condamne pe parat la o amenda sau sa-l trimita pe reclamant in posesia averii paratului, in cazul cand paratul se sustragea de la judecata, ascunzandu-se. Pentru mai multa siguranta, pe timpul lui Cicero intre parti, se incheia un contract verbal (vadimonium) prin care paratul se obliga ca va fi prezent in ziua si locul fixat pentru judecata. Pana la pronuntarea hotararii, pretorul atribuia provizoriu lucrul aferent aflat in litigiu, uneia din parti care se obliga la randul sau ca va restitui lucrul si eventual fructele acestuia, in cazul in care va pierde procesul. Aceste garantii purtau denumirea de praedes litis et vindiciarum. In procedura formulara, reclamantul avea obligatia ca sa-l anunte pe parat ca intentioneaza sa-l cheme in justitie, aceasta procedura de indicare a actiunii extrajudiciara fiind denumita editio actionis. Avantajul ei consta in faptul ca adeseori paratul executa de buna voie pretentiile reclamantului, evitandu-se cea de a doua faza de citare in justitie si prezentarea partilor in fata magistratului care implica bineinteles cheltuieli. In faza a II-a, denumita si editio actionis judiciaria, reclamantul arata din nou paratului continutul actiunii sale. Expunerea facuta in fata magistratului, se numea postulatio, folosindu-se cuvinte obisnuite, daca paratul recunostea pretentiile reclamantului prin marturisire (confessio) procesul nu mai continua, cel care a marturisit fiind socotit judecat (confessus pro indicato habetur). In ipoteza cand paratul despagubea imediat (pe loc) pe reclamant, procesul lua sfarsit, in caz contrar, se trecea la procedura executarii silite. Paratul care refuza sa indeplineasca dispozitiile procedurale ale legii era considerat indefensus. In aceasta situatie se afla paratul care refuza sa indeplineasca ritualurile prevazute in procedura actiunilor legii, iar in cealalta procedura - procedura formulara, refuza sa primeasca formula de actiune intocmita de pretor sau refuza sa dea o garantie stabilita de pretor. De asemenea era socotit indefensusparatul care nu se apara in mod corespunzator (non defendera uti oprtet) cum si cel care nu indeplinea unele acte procedurale in vederea continuarii procesului (exemplu, depunerea juramantului). In cazul nerespectarii acestor obligatii in procedura formulara se putea trece la executarea asupra persoanei sau - in cazul cand datora o suma de bani se trecea la executarea asupra averii.

Contestand pretentiile reclamantului, in fata magistratului, paratul isi manifesta prin aceasta pozitie intentia de a se judeca. In acest scop el avea dreptul sa-si formuleze apararea de fond sau sa ridice exceptii, prescriptii si alte mijloace de aparare. In atare situatie, magistratul judiciar dupa ascultarea partilor, redacta cu sprijinul acestora un program de actiune pentru judecator, care se numea concepta verba si mai tarziu formula care cuprindea numele judecatorului si ordinul de a condamna in cazul cand se va dovedi ca reclamatia este intemeiata sau de a absolvi, daca aceasta nu se confirma. Acordarea formulei de catre judecator partilor era numita - dat iudicium, iar primirea ei de catre acestea (accipiens iudicium). In ipoteza in care nu erau indeplinite conditiile stabilite prin edict pentru eliberarea actiunii sau aceasta era imorala, magistratul avea dreptul sa refuze actiunea reclamantului dupa cum putea refuza exceptia sau prescriptia ceruta de parat. Din datele prezentate rezulta asadar ca, in general, magistratul in faza in iure avea un rol pasiv, el limitandu-se la aducerea la indeplinire a ritualurilor obligatorii prevazute de procedura actiunilor legii sau la respectarea reglementarilor procesuale din procedura formulara, neavand vreo initiativa decat in cazurile indicate de consuetudine - sau de edictul pretorului. Pretorul in iure era indrituit de a examina cauza inainte de a da o actiune, putand opri procesul in faza in iure, activitate care era cunoscuta sub numele de coqnitio praetoris (sau praetoria). Procedura in fata magistratului - in procedura formulara lua sfarsit prin litis contestatio (adica momentul final). Reclamantul arata formula paratului, dupa care ambele parti se prezenta la judecator, recuperatori sau arbitri, dupa caz. Litis contestatio insemna ca procesul nu mai poate fi reluat intre aceleasi persoane si pentru acelasi obiect - bis de eadem re ne sit actio - in sensul ca nu se poate da de doua ori o actiune pentru acelasi lucru. 3. Procedura in fata judecatorului ( in iudicio) Dupa cum am aratat, judecatorul era numit de magistratul judiciar prin formula Titus va fi judecator care cuprinde si ordinul de a condamna sau absolvi pe parat. Judecatorul era obligat sa respecte formula si nu avea dreptul sa pronunte condamnarea reclamantului sau sa accepte exceptiile paratului pe care le formuleaza pentru prima data in aceasta faza a judecatii. Acestea puteau fi introduse de pretor (ex.: in caz de dol, in actiunile de buna-credinta). In actiunea de restituire a unei sume de bani (in condictio certae creditae pecuniae), judecatorul, care in general avea un drept de apreciere, nu avea alta posibilitate decat a condamna pe parat sa restituie suma de bani pretinsa, daca actiunea era intemeiata, reclamantul putea pierde procesul daca a cerut mai mult decat i se datora (plus petitio), sau a cerut sa i se plateasca datoria in alt loc decat cel convenit cu paratul plus petitio loco, ori nu a respectat termenul stabilit de comun acord, pana la care paratul era obligat sa faca plata (plus petitio tempore). In aceasta situatie, judecatorul nu putea sa intervina si sa modifice termenii stabiliti in formula, singura solutie fiind aceea de a respinge actiunea.

De retinut ca in aceasta faza de judecata - in iudicio, procesul putea fi judecat in lipsa partilor care aveau dreptul sa foloseasca avocati, aparatori (oratores). Pe de alta parte, nu se utilizau gesturi sau expresii indiferent de faptul ca procesul se judeca conform procedurii actiunilor legii sau procedurii formulare. Spre deosebire de prima faza a procesului - in fata magistratului - in aceasta faza se administrau probele de catre partile aflate in litigiu. Prima obligatie in acest sens revenea reclamantului care trebuia sa-si dovedeasca actiunea conform principiului onus probandi incumbit actori. In momentul cand paratul invoca in apararea sa o anumita imprejurare avea obligatia la randul sau sa o probeze conform principiului: reus in excipiendo fit actor. Dupa administrarea probelor urma sa se pronunte sentinta chiar in lipsa uneia din parti. In mod obisnuit i se permitea partii adverse sa se prezinte la proces pana la amiaza si in cazul cand nu se prezenta, sentinta se pronunta in favoarea celui prezent. Sentinta era data in raport de aprecierea judecatorului si nu era scrisa. In cadrul procedurii actiunilor legii in care se foloseasacramentum in rem, sentinta avea urmatorul continut: sacramentum depus de primus este just ceea ce echivala cu castigarea procesului de catre acesta. Paratul avea posibilitatea sa plateasca datoria dupa indeplinirea procedurii litis contestatio. In procedura formulara - condamnarea paratului se facea in toate cazurile in bani, echivalentul obiectului actiunii, ceea ce inseamna ca judecatorul nu putea da alta solutie in sensul de a obliga pe parat la restituirea lucrului, sa faca sau sa nu faca ceva in functie de pretentiile expuse de reclamant in actiune. In procesele unde judecatorul trebuia sa faca doar o constatare, nu se pronunta o condamnare. In situatia cand reclamantul era in posesia lucrului in litigiu si castigase procesul, pastra in continuare lucrul nemaiputand fi vorba de obligarea paratului la un echivalent pecuniar. In ipoteza cand paratul se afla in posesia lucrului, reclamantul daca nu primea bunul de la parat, se indrepta impotriva garantilor acestuia, pentru a-i obliga la plata unei sume de bani echivalente, dar pentru aceasta era obligat sa cheme pe garanti in judecata intr-un nou proces. In procedura ordo iudiciorum privatorum se admitea drept cale de atac extraordinara intercesiunea unui magistrat, veto-ul tribunalului si in foarte rare cazuri se apela la restitutio in integrum (repunerea partilor in situatia anterioara). Executarea sentintei In Roma straveche, singura forma cunoscuta de executare era executarea asupra persoanei, dupa un ritual denumit manus iniectioimpotriva persoanei condamnata prin sentinta. Aceeasi procedura era folosita si in cazul cand nu se ajungea in faza a II-a a procesului (in iudicio) impotriva celui care recunoscuse fapta in fata magistratului. Debitorul avea doua posibilitati si anume: platea pe loc si executarea lua sfarsit sau se opunea si isi lua un garant denumit vindex (patron, protector) care folosea un ritual compus din gesturi si expresii pentru a

obtine eliberarea debitorului (manus depellere). Interventia garantului atragea raspunderea acestuia intrucat se substituia paratului, devenind debitorul reclamantului. Cand debitorul nu reusea sa-si gaseasca un garant, era luat de creditor - intrand in puterea acestuia si condus la inchisoarea privata. In acest scop magistratul folosea cuvantul sacramental addico confirmand declaratia reclamantului care castigase procesul. Debitorul trebuia sa stea in inchisoare 60 de zile, timp in care periodic (la 3 zile) era scos si dus la targ in vederea vanzarii. Daca rudele si prietenii debitorului nu interveneau in perioada respectiva pentru a achita datoria paratului, in final acesta era vandut peste Tibru. Creditorii aveau posibilitatea, invocand Legea celor XII Table, sa-l taie pe debitor in bucati pe care le imparteau, situatie care se intampla foarte rar pentru ca in mod obisnuit creditorii, pentru a-si acoperi prejudiciul, ii puneau pe debitori sa execute diferite lucrari in folosul lor, pentru sumele datorate. Mai tarziu, manus inectio - in procedura formulara este inlocuita de actio iudicati, actiune care se introducea dupa expirarea unui termen de 30 de zile de la data judecatii. Dupa trecerea acestui termen - considerat termen de gratie, debitorul era citat din nou in fata magistratului unde putea prezenta mai multe situatii si anume: a executat sentinta, sentinta nu este valabila deoarece au fost incalcate unele dispozitii ale legii, ca sentinta nu exista (nu s-a dat) si in fine, ca poate sa plateasca pe loc suma la care a fost condamnat. In cazul cand se constata ca paratul a contestat fara temei sentinta, era obligat sa plateasca dublul sumei la care fusese obligat. In acest caz se considera terminata procedura in iure si se trecea la faza de executare asupra persoanei debitorului sau la vanzarea bunurilor acestuia. In prima ipoteza, creditorul avea permisiunea de a-l lua pe debitor in puterea sa (duci iubere). In timpul imparatului Augustus a aparut Legea Iulia care dadea dreptul debitorului sa cedeze averea creditorului (cessio bonorum), evitand in acest mod executarea asupra persoanei sale. In atare situatie unul din creditori (daca erau mai multi), luand in posesie bunurile debitorului, devenea administratorul averii acestuia procedand apoi la vanzarea bunurilor (venditio bonorum). 5. Clasificarea actiunilor In epoca straveche au fost utilizate doua actiuni ale legii: manus iniectio si pignoris capio care sunt proceduri cutumiare si se desfasoara in fata instantei, fiind caracterizate printr-un formalism excesiv: gesturi, cuvinte etc. Daca forma nu era respectata, actul nu era considerat valabil. Manus iniectio era de mai multe feluri: iudicati, vocati purae, deosebirile dintre aceste forme diferite, fiind cuvintele folosite. Astfel, la manus iniectio iudicati reclamantul care castigare procesul astepta pe debitor pe drumul public, il oprea si punea mana pe el - gest simbolic - rostind cuvintele rituale: deoarece ai fost judecat pentru 10.000 de sesterti si nu ai platit inca, pentru aceasta exercit asupra ta manus iniectio pentru 10.000 de sesterti in baza hotararii judecatoresti. Pignoris capio era procedura prin care creditorul lua in gaj un lucru al debitorului, procedura care, de asemenea, se indeplinea folosindu-se cuvinte si gesturi solemne.

Erau si alte feluri de actiuni ale legii: legis actio sacramentum, folosita in toate cazurile pentru care nu exista o alta actiune. Ea era de doua feluri: sacramentum in rem, prin care se pretindea proprietatea unui lucru, al alt drept real decat proprietatea sau o putere asupra fiului sau sclavului. Aceeasi actiune era utilizata si in procesele prin care se solicita punerea in libertate a unor persoane - vindicatio in libertatem. Ea se caracterizeaza prin folosirea unor cuvinte rituale. Exemplu: declar solemn ca acesta este sclavul meu dupa dreptul quiritilor. Paratul raspundea afirmand ca dimpotriva, sclavul este al lui, dupa care ambele parti puneau mana pe sclav. In acest moment intervenea pretorul afirmand la randul sau: lasati amandoi acest sclav, dupa care urma asa-numita provocare la un sacramentum care consta in oferirea unei sume de bani de fiecare parte, in cazul cand nu va castiga procesul. Suma oferita era in raport de valoarea obiectului litigiului. Cand aceasta valoare era mai mare de 1.000 de asi sacramentum era de 500 de asi. Cu aceasta ocazie fiecare folosea urmatoarea formula: deoarece tu ai facut o vindicatio contrara dreptului, te provoc la un sacramentum de 50 de asi. Adversarul raspundea:si eu pe tine, dupa care dadeau garantii ca vor plati sumele in caz de pierdere a procesului. Prin Legea Pinaria data dupa Legea celor XII Table s-a fixat un termen de 30 de zile, dupa care partile se prezentau din nou in fata magistratului pentru a primi un judecator. Sacramentum in personam era o procedura folosita in situatia cand litigiul era o suma de bani. Dupa ce partile dadeau o declaratie solemna in legatura cu faptul ca suma este datorata sau nu si se folosea formulasacramentum, in termen de 30 de zile conform Legii Pinaria, reveneau la magistrat, pentru a primi un judecator. Legio actio per condictionem. Era o actiune mult mai simpla desi cu caracter solemn. Exemplu: declar solemn ca imi datorezi 10.000 de sesterti; recunosti sau negi ?. La care paratul raspundea nu datorez., atunci reclamantul continua: deoarece tu negi, te somez sa vii in fata magistratului peste 30 de zile pentru a lua un judecator. Se numea per condictionem pentru ca il soma pe parat sa se prezinte peste 30 de zile in fata magistratului.