Sunteți pe pagina 1din 20

EVOLUTIA SISTEMULUI NATIONAL DE APARARE SI A POLITICII MILITARE A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA. 1.

Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice in perioada interbelica 2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii 3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare romanesti 4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si pregatire 5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica 6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei. 7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri 1. Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice n perioada interbelica Relatiile politico-militare internationale n perioada interbelica au evoluat ntr-o atmosfera tensionata. Trebuie aratat ca sistemul de securitate postbelic bazat pe tratatele de pace de la Versailles si prevederile Pactului Societatii Natiunilor avea un viitor numai in masura in care toate statele si in primul rnd marile puteri apusene erau hotarte sa-l apere, sa-l consolideze si sa-l perfectioneze intr-o ampla colaborare internationala si printr-o stricta respectare a legalitatii. Or, se stie ca, imediat dupa terminarea razboiului, securitatea internationala, indeosebi cea europeana, a inceput sa slabeasca din cauza carentelor manifestate inclusiv in cadrul Societatii Natiunilor. Aceste carente isi aveau originea in divergentele dintre Franta si Anglia in problema echilibrului de putere in Europa, in politica Statelor Unite ale Americii de dezavuare a angajamentelor asumate si apoi de izolare fata de problemele europene, in contradictiile dintre statele invinse si cele invingatoare, in politica de cedare fata de actele revizioniste si revansarde ale statelor invinse, ale Germaniei in primul rand. Din primii ani postbelici, Germania, pe fondul pasivitatii si al contradictiilor survenite intre marile puteri occidentale si bucurandu-se de sprijin economic, politic si militar din partea puterilor occidentale si a U.R.S.S., a initiat politica revizuirii pas cu pas a prevederilor tratatului de la Versailles, iar dupa obtinerea acestui obiectiv, incepand de la mijlocul deceniului al patrulea a trecut la expansiune fatisa prin cuceriri teritoriale in Europa si la pregatirea razboiului de revansa.La randul lor, cercurile conducatoare din Italia, nemultumit de rangul inferior ce fusese rezervat Italiei la Conferinta de pace de mai marii si mai puternicii lor aliati, au actionat in toata perioada interbelica, pe cale diplomatica si pe calea interventiei armate, pentru revizuirea statu-quo-ului teritorial statornicit prin tratatele de pace.La fel de nemultumita de reglementarile teritoriale hotarate la Paris era si Japonia. Conferinta de la Washington din noiembrie 1921 februarie 1922 si tratatul celor noua tari participante la aceasta conferinta S.U.A., Marea Britanie, Franta, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia si China recunosteau suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a Chinei, contracarand astfel influenta si tendintele hegemoniste ale Japoniei in aceasta tara. Deceniul al patrulea

a marcat recrudescenta fortelor revansarde si revizioniste din Europa si de pe alte continente, Germania Italia si Japonia, unite in Axa Roma Berlin Tokio, trec la materializarea politicii revizioniste. Germania, incalcand in mod sistematic prevederile tratatului de la Versailles, ocupa zona demilitarizata a Renaniei (martie 1936), anexeaza Austria (martie 1938) si ocupa Cehoslovacia (martie 1939); Italia cucereste Etiopia (mai 1936), iar Japonia, la 7 iulie 1937, dezlantuie razboiul impotriva Chinei. Au luat nastere astfel mai multe focare de razboi in diferite zone ale lumii care vor duce in cele din urma la o noua conflagratie mondiala. La fel ca puterile Axei, Ungaria horthysta si Bulgaria siau fixat ca obiectiv principal al politicii externe revizuirea tratatelor de la Trianon si, respectiv, Neuilly-sur-Seine, organizand in acest scop o vasta si sistematica actiune pe plan international. Nici guvernul sovietic nu a recunoscut statu-quo-ul postbelic stabilit prin tratatele de pace de la Paris, pe care le-a calificat in mod global drept tratate imperialiste, si a actionat pentru revizuirea lor. Intelegerea secreta dintre guvernul de la Moscova si guvernul de Ia Berlin din 23 august 1939, urmata de anexarea de catre U.R.S.S. a unor teritorii straine situate intre Marea Baltica si Marea Neagra, a contribuit la declansarea celui de-al doilea razboi mondial. Desi tabloul vietii internationale din anii interbelici era marcat de existenta unor puternice contradictii intre marile puteri, contradictii purtatoare ale germenilor unii nou conflict mondial, o trasatura definitorie a acestei epoci o constituie eforturile staruitoare din partea acelor state interesate in gasirea de noi mijloace care sa le asigure independenta nationala si integritatea teritoriala. Este vorba in primul rand de statele nou create sau reintregite in urma prabusirii imperiilor multinationale care puneau mai presus de orice mentinerea pacii si a statu-quo-ului teritorial in lume, deoarece numai in aceste conditii puteau sa demareze uriasul program de refacere economica, sociala si culturala. Din pacate, actiunile politico-diplomatice si militare intreprinse de aceste state in scopul mentinerii si consolidarii pacii si securitatii internationale n-au fost incununate de succes si aceasta datorita, in primul rand, faptului ca eforturile lor n-au primit sprijinul cuvenit din partea Frantei si mai ales a Marii Britanii. Tensiunea crescanda dintre statele revansarde si revizioniste si cele care se pronuntau si actionau pentru mentinerea pacii si statu-quo-ului teritorial a dus inevitabil la intensificarea cursei inarmarilor si a pregatirilor de razboi. Atasatul militar al Romaniei la Londra, referindu-se la acest fenomen, scria, la inceputul anului 1932: In timp ce comertul stagneaza, in timp ce industriile pasnice lancezesc in neactivitate, in timp ce somajul creste si bugetele reduc salarii, pensii, cheltuieli chiar cele mai strict necesare, iar Liga Natiunilor se lupta sa opreasca razboiul chino-japonez si sa dezarmeze omenirea, guvernele apucate de frigurile amenintarii anarhiei si bolsevizarii generale gasesc fonduri pentru constructii navale, pentru tunuri, pentru gaze, pentru motorizarea si mecanizarea armatelor, pentru avioane si laboratoare cu care sa otraveasca pe cel care doarme astazi". Atasatul militar roman incerca sa dea o explicatie fenomenului, aratand ca ambitiile de inarmare ale unora vin numai din scopul revansei", iar la altii din intentia de a nu lasa ca echilibrul statu-quo-ului. sa se rupa". Principiul strategic pe care se baza politica militara a majoritatii statelor in aceasta epoca consta in apararea pe uscat si pe mare, concomitent cu o puternica ofensiva pe calea aerului. Era aproape unanima parerea in randul teoreticienilor militari ai vremii ca soarta viitorului razboi urma sa fie decisa de bataliile aeriene si bombardamentele aviatiei asupra marilor centre industriale si administrative, a nodurilor de comunicatie si a

surselor de energie bombardamente care, prin efectul lor demoralizator, urmau sa creeze in public o stare de spirit care sa oblige guvernele sa capituleze. Un rol esential in tehnica de lupta era acordat binomului tanc-avion, viitoarea conflagratie anuntandu-se ca un razboi al motoarelor. Se estima, de asemenea, ca ostilitatile purtate intre doua coalitii de state vor fi de lunga durata, iar rezultatul va depinde intr-o masura hotaratoare de potentialele economice ale celor doua coalitii, de posibilitatile fiecareia de a face fata consumului enorm materii prime. Erau, dupa parerea specialistilor, cel putin 34 de materii prime indispensabile din punct de vedere strategic: petrol, carbunele, fierul, bumbacul, cauciucul etc. Petrolul si produsele petroliere au capatat in perioada interbelica o importanta strategica cruciala, ele fiind necesare functionarii motoarelor tancurilor, avioanelor, navelor de razboi. Problema aprovizionarii si formarii de stocuri cu aceste produse devenise, mai ales pentru puterile care se pregateau sa dezlantuie razboiul, o adevarata obsesie. Pornind de la aceste considerente, imediat dupa razboi, aproape toate statele si in special marile puteri, au pus accentul deosebit pe inzestrarea armatelor respective cui tancuri si aviatie. Progrese insemnate au fost inregistrate si in domeniul marinei militare, mai ales in constructia submarinelor. Germania, de exemplu, avea in 1938, 15 corpuri de armata a cate 2-3 divizii de infanterie, 2 corpuri motorizate si 1 corp blindat, iar aviatia numara 3645 de aparate de zbor; Italia dispunea in toamna anului 1939 de 1 500 tancuri iar in domeniul aviatiei isi propunea sa produca; pana in septembrie 1940, 3 100 de avioane. La mijlocul anului 1939, Franta poseda in metropola si in coloniile sale, 3 959 avioane de razboi. Evolutia politicii militare a marilor puteri in anii interbelici confirma pe deplin spusele lui Winston Churchill care, inca in noiembrie 1919 pe cand era ministru de razboi, declara: Nu fiti nedrepti fata de armata, acum ca s-a terminat razboiul. E posibil sa aveti din nou nevoie de dansa, cu toata Liga Natiunilor in care am pus atatea sperante". In acest context international, complex si contradictoriu, a evoluat politica militara a Romaniei in anii interbelici. Sus 2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii Incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat o etapa noua in evolutia natiunii noastre, in afirmarea Romaniei pe plan international. Marea Unire din 1918 a realizat cadrul national, economico-social si cultural in care s-au infaptuit o serie de reforme menite sa inscrie tara pe traiectoria dezvoltarii moderne intr-un ritm mai alert. In granitele sale firesti, Romania avea o suprafata de 295 049 km.p. (fata de 137 000 inainte de 1918) si o populatie de 18 052 896 locuitori (in 1930), fata de aproximativ 7 250 000 locuitori in 1913. Asa cum se preciza in Constitutia din martie 1923, Romania era un stat national unitar si indivizibil, deoarece covarsitoarea majoritate a locuitorilor ei erau romani. Conform recensamantului din 1930, romanii reprezentau 71,9% din totalul populatiei, maghiarii 7,9%, germanii 4,4%, evreii 4% etc. Cu potentialul material si uman de care dispunea, Romania intregita se situa printre tarile mijlocii ale Europei, cu posibilitati sporite, in comparatie cu etapa anterioara, de

dezvoltare a organismului sau militar si de intarire a capacitatii de aparare. Noua configuratie geografica a tarii de dupa Marea Unire din 1918 permitea organizarea unui dispozitiv strategic circular ce furniza atat sustinerea apararii pe aliniamente tari de teren, cat si manevra larga de forte si mijloace pe directii interioare. Prin structura solului si existenta centrala a podisului transilvan, marginit pe toate 1aturile de munti inalti se mentiona intr-o lucrare din epoca Ardealul contine in mijlocul lui o cetate inexpugnabila, care formeaza reduitul de aparare al neamului romanesc, contra unei invazii din orice parte s-ar produce ea". In acelasi timp, noile rezerve de energie si surse de materii prime, numarul ridicat de intreprinderi industriale, sporirea suprafetelor agricole, largirea considerabila a cailor rutiere si feroviare au avut o influenta benefica asupra organismului militar national, creandu-se conditii favorabile pentru asigurarea din resurse interne a dotarii si inzestrarii armatei cu echipament si subzistenta. Chiar in 1919 Ministerul de Razboi, prin ordinul nr. 22 645 instituia o Comisie a Directiei armamentului care sa studieze posibilitatile de folosire a uzinelor metalurgice si posibilitatile miniere pentru fabricarea armamentului. Comisia a constatat ca existau capacitati reale pentru a dezvolta o industrie nationala care sa produca tunuri si alta tehnica de lupta necesara inzestrarii armatei. Concentrarea tuturor disponibilitatilor factorului demografic romanesc s-a reflectat direct in realizarea unor capacitati de mobilizare net superioare, cresterea efectivelor influentand pozitiv dimensiunile sistemului national de aparare. Din experienta primul razboi mondial si din practica unor tari europene avansate s-a constatat ca in cazul unei mobilizari generale se putea angaja 18% din populatia tarii. Cu un asemenea procent a operat si Marele Stat Major al armatei romane, care, raportat la cei aproximativ a 18.000.000 de locuitori, permitea introducerea in lucrari a un efective de peste 3.000.000 de oameni. Din acestia 1.432.125 erau militarii activi si de rezerva, adica 45,3% din totalul care putea fi angajat la mobilizare, iar l.722.914 (54,7%) insumau rezerva de completare. Din cifra totala pe care se conta in caz de mobilizare Marele Stat Major a repartizat 76,7% din efective armatei de operatii, 15,8% unitatilor si formatiunilor de servicii si 7,5% nevoilor teritoriale. In cadrul armatei de operatii trupele luptatoare detineau 68,42%. Intregirea Romaniei a imprimat armatei un caracter national complet prin destinatia ce o avea: de a apara integritatea fruntariilor tarii impotriva oricaror agresiuni straine, suveranitatea si integritatea ei. Asadar, incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat inceputul unei etape noi si in domeniul organizarii si intaririi capacitatii de aparare a tarii. Noile conditii demografice, economice si teritoriale, cerintele apararii si consolidarii Romaniei intregite au determinat mutatii profunde pe taram militar, infaptuindu-se, in perioada interbelica, o adevarata cotitura atat in domeniul practic-aplicativ, cat si in gandirea, doctrina si arta militara romaneasca. Sus 3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare romanesti Conceptia care a stat la baza politicii de aparare nationala a Romaniei in anii interbelici a decurs din situatia ei politica interna si internationala, in concordanta cu politica externa pe care o promova si prin care se urmarea mentinerea si consolidarea statului national

unitar roman in fruntariile hotarate de adunarile cu caracter plebiscitar din anul 1918. Exprimand aceste idei, I. G. Duca (ministrul afacerilor externe intre anii 1922-1926) sublinia ca dupa infaptuirea unitatii nationale lucrul cel mai important era consolidarea acestei unitati inauntru si in afara", iar Nicolae Titulescu, personalitate marcanta a vietii politice romanesti si internationale din anii interbelici, considera: Un. urias program de refacere pe taram economic in general, pe taramul industriei si al cailor de comunicatie, pe taramul cultural, pe taramul militar, in special" nu putea fi realizat decat in conditii de pace. Aceasta deoarece continua Titulescu dupa ca am facut Romania Mare, noi nu putem sa nu facem jertfele necesare pentru a o pastra si a o dezvolta. Si, sa se stie, pretutindeni, si inauntru si in afara, ca suntem hotarati sa ne facem pe de-a-ntregul datoria". Imediat dupa infaptuirea Marii Uniri, apararea statului national unitar, organizarea optima a acesteia devenisera un imperativ stringent in conditiile manifestarii pe arena internationala a unor puteri revizioniste si revansarde, care incercau sa abata poporul roman de la opera constructiva la care se angajase, amenintandu-i integritatea teritoriala si independenta nationala. Conducatori ai Ungariei horthyste anuntau in mod public planurile de cotropire a unor teritorii romanesti. Inamicul nr. 1 al Ungariei este Romania se arata intr-un memorandum de politica externa semnat de Horthy Miklos in octombrie 1919 pentru ca cele mai mari pretentii teritoriale sunt impotriva ei si pentru ca este cea mai puternica dintre toate statele vecine. De aceea, principalul tel al politicii externe (a Ungariei n.n,.) este rezolvarea problemelor cu Romania prin recurgerea la arme". O politica similara a adoptat si U.R.S.S., care, nerecunoscind actul plebiscitar de unire a Basarabiei cu Romania, a respins in mod sistematic propunerile si initiativele venite din partea statului roman de a se ajunge la relatii de buna vecinatate. Politica revizionista indreptata impotriva Romaniei viza nu numai amputarea mosiei stramosesti. Revizuirea spunea Nicolae Titulescu este amputarea atributiunilor istorice ale neamului nostru tocmai in clipa in care el i-a desavarsit unitatea". Bulgaria, la randul sau, si-a propus in programul de politica externa obtinerea celor doua judete din Dobrogea de sud Durostor si Caliacra ce apartineau Romaniei din 1913. Avand in vedere aceste realitati, factorii romani de decizie politica-militara, atribuindu-si responsabilitatea apararii nationale, au destinat de la inceput armatei misiunea de a proteja teritoriul national in fata oricaror agresiuni. Armata se preciza in mesajul regal adresat cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor legiuitoare in noiembrie 1936 este astazi reazimul de temei al existentei statului, suprema garantie de pace si de aparare a fruntariilor". Asadar, functia fundamentala a armatei in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a constituit-o apararea fruntariilor statului national in integralitatea lor. In nici un plan si in nici o ipoteza intocmite de Marele Stat Major, ca organ de conceptie si conducere a pregatirii armatei, nu s-a pus problema pregatirii unei actiuni agresive a armatei romane impotriva vreunui stat vecin. Dimpotriva, in intreaga perioada interbelica s-au depus eforturi staruitoare din partea forurilor politice si militare din tara pentru imbunatatirea relatiilor cu toate statele vecine. Activitatea pe taram militar din perioada interbelica a avut in vedere un obiectiv practic, constand in edificarea unui sistem national de aparare apt sa asigure integritatea tarii, si unul conceptual, de a fixa in planuri si ipoteze modalitatile de actiune pentru respingerea eventualelor agresiuni. Planurile de campanie si ipotezele de actiune in eventualitatea unei agresiuni impotriva teritoriului national au fost elaborate de comandamentul national

in concordanta cu liniile directoare ale politicii externe a Romaniei, cu prevederile aliantelor sale politice si militare, precum si cu analiza situatiei internationale si in acest context a prognozelor privind pregatirile pentru razboi facute de statele revizionistrevansarde. In primul deceniu postbelic, data fiind situatia concreta din vecinatatea tarii, planurile de aparare aveau in vedere frontierele: de est (U.R.S.S.), de vest (Ungaria) si de sud (Bulgaria) in lungime de 1 700 km. Ele prevedeau dislocarea fortelor militare pe trei fronturi est, vest si sud nominalizandu-le, pentru aceasta perioada; in ordinea de importanta determinata de gradul de periculozitate. In directivele operative date in 1920 comandamentelor de est si de vest se mentiona ca misiunile principale ale fortelor din subordine erau apararea frontierelor de stat si acoperirea in perioada initiala a razboiului a mobilizarii si concentrarii fortelor principale. Cele doua structuri puteau aplica toata gama de masuri socotite necesare in vederea indeplinirii misiunilor. Daca in anii deceniului trei ideea strategica generala conta in distributia fortelor in cele trei zone, cu grosul la est, o data cu venirea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933), care a dat semnalul recrudescentei fortelor revizioniste si revansarde din. Ungaria, o atentie tot mai mare s-a acordat frontierei de vest. Concertarea actiunilor Ungariei cu cele ale Germaniei, aderarea celei dintai la pactul anticomintern si iesirea ei din Societatea Natiunilor, atitudinea oscilanta a Iugoslaviei, toate acestea au creat un pericol real pentru Romania care a luat masuri de aparare a frontierei de vest prin sporirea efectivelor Armatei 3, destinata sa actioneze in aceasta parte a tarii. Orientarea conducerii superioare militare din Romania spre intensificarea masurilor defensive pe frontul de vest era determinata de faptul ca Ungaria nu numai ca agita staruitor in sensul revenirii la situatia din trecut, dar se pregateste efectiv pentru a actiona Ia momentul oportun". Apreciind ca o agresiune din partea Ungariei sau a Bulgariei singure era mai putin probabila, efortul Marelui Stat Major roman a fost concentrat spre fundamentarea unor variante de aparare in conditiile unui conflict generalizat. In aceasta eventualitate situatia Romaniei devenea cat se poate de precara. Din punct de vedere operativ-strategic, teritoriul tarii, amenintat pe trei sferturi din lungimea frontierelor, putea fi supus de adversari unor largi manevre pe linii multiple exterioare, ceea ce ar fi obligat comandamentul roman sa-si disperseze fortele. Succesul intr-o asemenea situatie depindea in masura decisiva de capacitatea de a stabili inamicul prezumtiv cel mai periculos pentru a angaja batalia mai intai pe frontul acestuia, asigurand concomitent acoperirea pe celelalte fronturi. Comandamentul roman a apreciat just ca in conditiile in care colaborarea germano-ungara profila primejdia la granita noastra de vest, armata ungara, avand posibilitatea sa mobilizeze repede, putea sa actioneze cu forte importante, atat in Poarta Somesului, cat si in Poarta Muresului, deoarece armata cehoslovaca era angajata de Wehrmacht. Pe de alta parte, luand in considerare alianta polono-romana, faptul ca U.R.S.S. avea un tratat de alianta cu Franta, precum si o situatie precara la frontiera din Extremul Orient, Marele Stat Major roman estima ca apare mai probabil un razboi la vest si sud si mai putin probabil un razboi la est contra rusilor. In ipoteza aceasta, urma ca la frontierele de est si sud sa se adopte o defensiva preventiva", care sa asigure integritatea tarii in eventualitatea unui atac pe aceste fronturi, iar pe frontul de vest sa se organizeze o defensiva ferma, de durata, pentru respingerea agresorului si apararea fruntariilor nationale.

Pe baza acestei estimari, in planul operativ pentru anul 1936, comandamentul roman a decis ca in partea de vest a tarii sa concentreze 18 divizii, in est erau mentinute 6 divizii in acoperire, iar in sudul tarii alte 6 divizii. Rezerva Marelui Cartier General era formata din aproximativ 10 divizii. Pentru apararea frontierei de sud si a litoralului Marii Negre, Marele Stat major roman a luat in calcul posibilitatea actiunii conjugate a armatei romane cu trupe din Iugoslavia, Grecia, Turcia in cazul cand Bulgaria ar fi declansat agresiunea impotriva unuia dintre aceste state. De altfel, atat la Vest, cat si la sud, Marele Stat Major roman a conceput rezolvarea problemei strategice in stransa cooperare cu tarile aliate din Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica. Pentru toate statele din aceste doua organizatii: defensive, Ungaria si Bulgaria ramaneau adversarii permanenti. Prin urmare, in caz de conflict generalizat, a fost examinata posibilitatea scoaterii lor din cauza, dupa care armatele statelor aliate capatau libertatea de actiune pentru a se putea apara pe alte fronturi impotriva unor eventuali inamici mult mai puternici. Planurile strategice de aparare ale comandamentului roman, in care prevala ipoteza potrivit careia o agresiune impotriva Romaniei putea avea loc cu predilectie dinspre vest si sud se refera la perioada 1934-1938. In februarie 1939, Marele Stat Major roman observa ca situatia politico-militara in sud-estul Europei se inrautatea pe masura ce Germania incerca sa-si realizeze planurile de expansiune spre rasarit trecand peste Polonia sau chiar peste noi. Este de intrevazut o stare de tensiune puternica intre noi si U.R.S.S. in cazul cand Romania ar intra vadit in sfera influentei politice germane intr-o forma oarecare". La o asemenea tensiune s-a ajuns, intr-adevar, dupa ce intre Germania si U.R.S.S. a fost semnat, la 23 august 1039, tratatul de neagresiune prevazut cu o anexa secreta prin care cele doua state revizioniste isi imparteau sferele de influenta intre Marea Baltica si Marea Neagra. Luand in considerare aceste evenimente, Marele Stat Major roman aprecia ca ele au dus la incercuirea operativ-strategica a Romaniei, astfel ca apararea trebuia asigurata pe intreaga lungime a frontierelor nationale. Sus 4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si pregatire Punerea in aplicare a conceptiei privind perfectionarea sistemului militar national a necesitat structuri organizatorice adecvate la scara intregului teritoriu national. Reorganizarea armatei noastre sublinia generalul Constantin Christescu, seful Marelui Stat Major roman (1920-1923) este o necesitate de stat impusa, de o parte de noile principii de organizare militara puse in evidenta de experienta ultimului razboi si, pe de alta parte, de nevoile militare ale Romaniei intregite". Primul razboi mondial demonstrase necesitatea unor schimbari esentiale in ce priveste proportiile intre genurile de arme, procedeele de lupta in campul tactic si compunerea organica a unitatilor. Pe aceasta linie, in procesul de reorganizare si modernizare a armatei romane s-a urmarit crearea unui sistem de aparare suplu in care divizia sa fie capabila a desfasura actiuni de lupta cu caracter independent. Se avea in vedere, totodata, necesitatea sporirii puterii de foc si a mobilitatii trupelor, inzestrarea si dotarea unitatilor cu armament modern, acordandu-se in acest scop o atentie deosebita ponderii unor noi

genuri de arme, in special armelor tehnice" si mijloacelor mecanizate. In ansamblul preocuparilor privind consolidarea si apararea Romaniei intregite un loc aparte a revenit definitivarii cadrului legislativ al apararii nationale. In capitolul de sine statator Despre puterea armatei", Constitutia din martie 1923 a fundamentat liniile directoare ale politicii militare romanesti, structura de ansamblu a fortelor armate ale tarii, precum si obligatiile militare ale tuturor cetatenilor. Pe baza prevederilor constitutionale, forurile de conducere au adoptat legi,decrete, decizii ministeriale, instructiuni si regulamente in care se reglementau toate aspectele vizand puterea militara a tarii si se sublinia caracterul strict defensiv al intregii organizarii a edificiului militar romanesc. Cele trei legi cu privire la organizarea armatei cea din 23 iunie 1924, cea din 30 aprilie 1930 si cea din 28 aprilie 1932 au reprezentat, in esenta, o statuare a mutatiilor impuse organismului militar romanesc de redimensionare a apararii in functie de potentialul demografic, economic si teritorial al statului national unitar roman. Ele au insemnat, totodata, tot atatea trepte in perfectionarea structurilor armatei in raport cu evolutia tehnicii de lupta si armamentului, a schimbarilor produse in arta militara a epocii. Cele trei legi au stabilit structura organismului militar, functiile si responsabilitatile fiecarui for din cadrul acestui organism, precum si impartirea teritoriului tarii din punct de vedere al functionalitatii sistemului de aparare. Potrivit prevederilor legislatiei militare, Ministerul de Razboi (Ministerul Apararii Nationale, incepand din 1932) raspundea de pregatirea si administrarea intregii armate, fiind ajutat de Consiliul Superior al Armatei, Marele Stat Major, trei inspectorate generale de armatei, directii si servicii. Consiliul Superior al Armatei avea ca atributii organizarea, pregatirea de lupta si conducerea nemijlocita a organismului militar. Marele Stat Major era organism de conceptie a planurilor de aparare, coordonare si control, al pregatirii de lupta a armatei; Comitetul Inspectorilor Generali stabilea modalitatile si mijloacele prin care sa se puna de acord organizarea armatei romane cu misiunea fundamentala fixata in doctrina apararea statului national unitar -, cu noile mijloace de lupta aparute, cu cerintele pregatirii intregului popor in vederea razboiului de aparare; iar Consiliul Superior al Apararii Tarii din care faceau parte presedintele Consiliului de Ministri, ca presedinte, ministrii de razboi, afacerilor straine, industriei si comertului, comunicatiilor, lucrarilor publice, agriculturii, sanatatii publice, de interne, de finante si presedintele Consiliului Superior al Armatei (acesta cu vot consultativ) -, stabilea linia generala politico-militara a apararii statului. In baza decretului-lege nr. 2329 din 27 mai 1937 se infiinta Delegatia interministeriala pentru inzestrarea armatei", organism condus de primul-ministru, avand in compunerea lui pe ministrii apararii nationale, finantelor, aerului si marinei (infiintat in 1936), industriei si comertului. Prin cadrul legislativ elaborat, factorii de decizie politica si militara au urmarit sa puna de acord nevoile operativ-strategice cu posibilitatile concrete de care dispunea statul roman. Astfel, in planul de mobilizare pe anul 1932, intocmit pe baza legii din aprilie 1932, armata de operatii urma sa cuprinda 32 divizii de infanterie, 4 divizii si o brigada independenta de cavalerie, trupe de graniceri, aeronautica si marina militara. Intre genurile de arma, ponderea cea mai mare o detinea infanteria 45,6% din efective; urmau artileria 11,2%, geniul 7%, jandarmii 4,8%, cavaleria 4,6%, aviatia 2%, granicerii 1,5%, marina 1,3%; serviciile si alte formatiuni necombatante totalizau aproximativ 22% din efectivul armatei. Tot din planurile de mobilizare se desprinde si concluzia potrivit careia in perioada

interbelica datorita greutatilor economico-financiare, Romania, desi avea un insemnat potential uman (in 1938 numarul barbatilor intre 21 si 49 ani, supusi obligatiilor militare, era de aproximativ 3,7 milioane) ea nu a putut mentine sub arme decat aproximativ 200 000 de oameni ceea ce reprezenta doar2,2% din populatia de sex masculin, in timp ce la unele state europene aceste procente erau de doua sau de trei ori mai mari. Instruirea trupelor, formarea si pregatirea cadrelor s-au facut pe baza unor programe judicios intocmite, avandu-se in vedere, din. primii ani postbelici, ca Educatia morala, instructia tragerii si instructia in teren formeaza baza pregatirii de razboi, instructia de parada fiind o anexa. Ca urmare, s-au elaborat regulamente, directive si instructiuni noi care tineau cont de invatamintele reiesite din desfasurarea primei conflagratii mondiale. In conformitate cu acest sistem normativ procesul de instruire a trupelor era etapizat astfel: perioada I (incorporarea, organizarea subunitatilor) cuprindea urmatoarele subperioade: instructia individuala, instructia de lupta a grupei (tunului), instructia plutonului (escadron, sectie), instructia companiei (bateriei); perioada a II-a era divizata in subperioadele: instructia batalionului (divizionului) si, respectiv, a regimentului, urmate de concentrarea diviziilor; perioada a III-a era destinata pregatirii instructorilor gradati si subofiterilor instructori pentru primirea noului contingent. Recrutii erau incorporati la 1 februarie al fiecarui an, iar din 1932 la 1 noiembrie. Formarea si pregatirea cadrelor se realiza in institutiile militare de invatamant (licee militare, scoli militare de ofiteri, scoli speciale de aplicatie pentru perfectionarea pregatirii ofiterilor, scoli militare de invatamant superior). Scoala Superioara de Razboi, subordonata direct Marelui Stat Major, avea ca obiectiv principal transmiterea la ofiteriielevi a cunostintelor generale militare indispensabile unui viitor comandant de unitate sau mare unitate, ori ofiteri de stat-major. Pentru pregatirea subofiterilor si maistrilor militari s-au infiintat scoli militare de subofiteri (activi si de rezerva), scoli militare de maistri si de meseriasi militari. Trebuie remarcat faptul ca procesul instructiv-educativ in armata s-a desfasurat pe baza experientei acumulate de poporul roman si ostirea sa in indelungata lupta pentru unitate si independenta, urmarindu-se pe langa o buna pregatire de specialitate, sadirea in inimile ostasilor si ofiterilor a dragostei fierbinti fata de patrie. In Directivele de instructie pentru perioada 1919-1920, prin care se trecea la instructia de pace, se preciza ca prin munca educativa trebuie sa se urmareasca: Dezvoltarea cultului stramosilor [...], formarea si dezvoltarea constiintei si mandriei nationale prin conferinte asupra originii, trecutului, suferintelor si menirii neamului romanesc. Dezvoltarea, prin pilde, a sentimentelor de incredere si mandrie pe care sa le aiba romanul si in special soldatul [...]. Dezvoltarea sentimentului de ura in contra acelora care voiesc micsorarea, umilirea si primejdia neamului nostru". In viziunea unor numerosi ganditori militari romani armata trebuia sa devina o scoala solida a natiunii, a pregatirii elementelor ei pentru viata adevarata de munca, de ordine si progres. Sus 5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica

Sub imperativul stringent al apararii independentei nationale si integritatii teritoriale a tarii, numerosi oameni de stiinta si specialisti romani in domeniul istoriei, gandirii, doctrinei si artei militare printre care amintim pe C.N. Herjeu, Nicolae Alevra, Virgil Economu, Victor Slavescu, Ion Jitianu, Ion Cernaianu, Radu Dinulescu, Mircea Tomescu, Florea Tenescu, Ioan Sichitiu, Alexandru Ioanitiu si altii au elaborat o serie de lucrari, studii si materiale care, pornind de la esenta politicii interne si externe a statului conexata la politica general europeana postbelica au oferit factorilor de decizie politica si militara valoroase solutii originale pentru elaborarea planurilor de aparare si intarirea puterii militare a Romaniei. Doctrina militara romaneasca a fost rezultatul unui proces de profunda cunoastere si analiza a realitatilor economice, politice si militare interne si internationale din perioada interbelica; ea s-a intemeiat pe cunoasterea experientei de lupta a poporului roman pentru apararea fiintei de neam si nationale, pe traditiile si particularitatile specifice armatei noastre, pe invatamintele si experienta acumulate de armata romana in razboiul de eliberare nationala si reintregire statala (1916-1919), precum si pe unele din principiile care calauzeau doctrina si arta militara din alte tari. In concordanta cu toti acesti factori, doctrinarii militarii romani au tinut sa precizeze ca intrucat nu avea in vedere acapararea sau anexarea de teritorii straine statul roman, excludea cu desavarsire ideea unui razboi agresiv impotriva vreunei tari, precum si folosirea fortei sau amenintarea cu forta in relatiile internationale. Singurul razboi admis ca legitim si conform intereselor nationale era razboiul de aparare impotriva oricarei agresiuni care ar fi pus in pericol unitatea statului national independenta si suveranitatea Romaniei. Romania nu nutreste un ideal de cucerire sublinia unul din fondatorii doctrinei militare romanesti -, un idea1 de lacoma extindere a granitelor, de distrugere a altor state. Armata noastra nu este expresia vreunei ambitiuni de stat sau a unui instinct de prada. Romania are nevoie de o armata puternica, pentru a ocroti viata spirituala si material care trebuie sa infloreasca inauntrul spre binele fiilor sai si sa tina piept dusmanilor". In aceeasi ordine de idei, o directiva elaborata de Marele Stat Major indica astfel functia fundamentala a ostirii dupa Marea Unire: Tara Romaneasca a carei inchegare in granitele ei etnice s-a realizat, nu poate urmari scopuri de expansiune teritoriala in detrimentul altor tari[..]. Tara Romaneasca isi propune sa respecte organizarea actuala, Europei Centrale pe baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, sa pastreze integritatea teritoriului sau national si sa impiedice ingenuncherea aliatilor sai. Prin urmare, Marele Stat Major, ca organ e conceptie si conducere a armatei, fixa functia fundamentala armatei in termenii care defineau obiectivul principal al politicii externe a statului obiectiv fixat, bineinteles, de factorii de decizie politica. Un compartiment destinat in gandirea militara de dupa primul razboi mondial il detin locul si rolul diferitelor categorii de forte armate si genuri de arme in razboi, avand in vedere aparitia unor, noi genuri de arme cum ar fi arma tancurilor, arma chimica, artileria antiaeriana, diversificarea aviatiei militare etc. De remarcat in aceasta directie linia de conduita echilibrata a unor teoreticieni militari care au sesizat faptul ca in razboiul modern mobilitatea, puterea de izbire si de foc vor juca un rol important, dar ca victoria finala, rolul hotarator in obtinerea acesteia va fi rezultatul cooperarii tuturor armelor". Insemnate contributii au adus teoreticienii militari in domeniul definirii si rolului strategiei militare. Astfel comandorul Alexandru Sahini considera ca strategia este o ramura a artei militare, care fiind instrumentul politicii, pregateste, coordoneaza si conduce operatiunile militare. Fata de scopul urmarit de fortele disponibile si de acelea

ale inamicului, de configuratia geografica si de teren, strategia determina obiectivele de atins cu fortele in cauza, asa fel ca scopul urmarit sa fie atins cu maximum de randament, in minimum de timp si cu minimum de sacrificiu". Se puneau si se cereau a fi rezolvate acum, dupa prima mare conflagratie a secolului al XX-lea, probleme ca: elaborarea principiilor conducerii razboiului, stabilirea caracterului viitorului razboi, organizarea comandamentelor strategice, formele manevrei in plan strategic etc. O idee doctrinara de o insemnatate exceptionala acreditata in gandirea militara romaneasca a epocii, idee fundamentata pe baza analizei caracterului drept, profund popular al razboiului purtat de Romania in anii 1916-1919, precum si a factorilor noi ce au marcat evolutia societatii in anii ce au urmat, consta in necesitatea adoptarii conceptiei privitoare la razboiul national ca unica masura eficienta de aparare. In forma lui moderna, se sublinia intr-un document al Marelui Stat Major roman, razboiul nu va mai putea fi dus numai de armata; el va pune la contributie spontan, continuu si total, cu sau fara vointa poporului, totalitatea mijloacelor unei natiuni; ca urmare, cu cat aceasta va fi fost mai din timp si mai complet pregatita sa se apere, cu atat izbanda se va obtine mai repede, cu mai putine sacrificii in vieti si bani ci cu mai mari rezultate. In aceeasi ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia ca razboiul ce va veni va fi un razboi facut intre natiuni si nu numai intre fortele armate. Inainte scria el razboiul se facea de la armata la armata, azi se face de la popor la popor, astazi deci este razboi total". De aici, necesitatea angajarii in procesul de instruire, in afara tinerilor ajunsi la varsta intrarii sub arme, a intregii populatii active a tarii prin masuri traditionale cercetasia, strajeria, apararea pasiva, pregatirea preregimentara, crucea rosie a tineretului, pregatirea premilitara, instructia aero-chimica si altele. Pregatirea populatiei civile pentru aparare, sustinea generalul N. Alevra va usura insusi procesul de instruire a ostirii in conditiile in care armata moderna este practic natiunea inarmata. Nu putem astepta disciplina de la armata, atunci cand disciplina natiunii este scazuta". Legea din 27 aprilie 1933 asupra organizarii natiunii si teritoriului pentru timp de razboi detalia modalitatile intrebuintarii populatiei pentru apararea nationala. Multi dintre ganditori militari romani erau pe deplin convinsi ca pentru a se ajunge la natiunea armata" trebuiau eforturi deosebite; se cerea multa organizare si timp indelungat pentru ca fiecare cetatean sa devina constient de necesitatea ca atat in timp de pace, cit si in timp de razboi sa participe la efortul general de aparare si sa realizeze o armata si un teritoriu organizate si echipate dupa cerintele apararii campului de lupta modern. In acest sens, pe primul plan in gandirea militara interbelica se situa factorul economic. Literatura de specialitate a vremii acredita tot mai mult ideea potrivit careia victoria in razboiul intregii natiuni urma a fi decisa de pregatirea lui pe plan economic. In lumina invatamintelor primei conflagratii mondiale, pregatirea economica tineau sa precizeze teoreticienii militari romani nu trebuia confundata cu mobilizarea economiei, inteleasa ca un corolar al mobilizarii militare realizate cu putin timp dupa sau inaintea declansarii ostilitatilor, ci reclama un ansamblu de masuri in politica economica, comerciala, financiara si monetara a statului. De aici, necesitatea unei armonii intre strategia economica si strategia militara, a caror elaborare trebuie facuta concomitent. In aceasta ordine de idei, generalul Ion Sichitiu si colonelul Al. Ioanitiu, remarcabili ganditori si strategi ai politicii de aparare nationala, vorbind. despre factorii noi care survenisera in perioada interbelica in pregatirea si purtarea razboiului, scriau urmatoarele: Astazi, cand

in serviciul razboiului lucreaza toate fortele vii ale natiei, strategia nu poate ramane exclusiv in cadrul conducerii operatiunilor; domeniul ei este mult mai vast; activitatea strategiei incepe din timp de pace, prin pregatirea de razboi a armatei si natiunii, si continua in timp de razboi, prin conducerea superioara a operatiunilor si a intregii activitati care se desfasoara in spatele armatei". Un rol important acorda gandirea militara interbelica materiilor prime strategice, in special combustibilului, precum si existentei unei industrii nationale de aparare care sa asigure armamentul si echipamentul tehnic necesar inzestrarii unei armate moderne si echiparii operative a teritoriului. Referindu-se la necesitatea industriei pentru aparare, economistul Victor Slavescu scria: Inapoia unor armate nationale care lupta pe campul de bataie, se insira o a doua armata, a industriei, care procura arme, munitiuni, echipament, mijloace de transport etc. de o insemnatate considerabila si de a carei rodnica activitate atarna in buna parte insasi rezultatele obtinute de armata pe campul de lupta". Dupa desavarsirea unitatii national-statale, Romania dispunea de rezerve de energie si de materii prime strategice minerale, vegetale si animale in cantitati insemnate, fapt ce a trezit in constiinta multor strategi militari si a unor economisti de seama convingerea perfect justificata a posibilitatii dezvoltarii unei industrii nationale proprii de aparare. Multi teoreticieni militari romani, pe care experienta primului razboi mondial i-a convins de aceasta necesitate apreciau ca in conditiile evolutiei tehnicii moderne si posibilitatilor nebanuite pe care ea le oferea pentru crearea de noi mijloace de lupta nu se mai putea concepe o organizare temeinica a apararii nationale fara o organizare corespunzatoare a industriei nationale. Niciodata nu trebuie sa lasam ca mijloacele pentru apararea intereselor noastre nationale sa depinda de bunavointa altora", se sublinia intr-un studiu elaborat de lt.-colonel V. Nadejde. In aceeasi ordine de idei, generalul Vasile Rudeanu se ridica impotriva conceptiilor acelora care propuneau sa se procure armament si tehnica de lupta numai din strainatate, subestimadu-se valorificarea potentialului intern. Este o adanca mahnire scria el sa vezi cum, cu ajutorul banilor stransi din sudoarea tarii tale si dati peste hotare, unele state isi dezvolta potentialul lor national de razboi, care pe pamantul tau natal lipseste". In stransa legatura cu problematica dotarii armatei si crearii industriei proprii de aparare s-a aflat echiparea operativa a teritoriului national. In viziunea teoreticienilor militari romani, pregatirea teritoriului pentru aparare viza doua aspecte: unul teoretic, constand in studierea terenului din punct de vedere militar si alcatuirea hartilor de razboi, si altul practic, privitor la realizarea pregatirii efective a terenului, acesta depinzand de resursele financiare, situatia politica a tarii etc. ,,Atunci cand se studiaza construirea. unei cai ferate arata lt.-colonelul N. Macri sa se aiba in vedere atat necesitatea economica, cat si utilitatea ei la un eventual razboi". Se sublinia, de asemenea, in legatura cu pregatirea teritoriului pentru aparare, necesitatea vitala de a se realiza fortificatii in zonele si pe directiile cele mai amenintate, conferind, prin aceasta, teritoriului national noi valente defensive. Desigur, factorii de decizie militara au insistat pe langa guvernele tarii pentru materializarea principalelor idei si conceptii, rod al amplei gandiri militare interbelice, considerandu-le de importanta vitala pentru apararea integritatii teritoriale a tarii. Una din primele consacrari oficiale in aceasta directie a fost Legea asupra organizarii natiunii si teritoriului pentru timp de razboi", promulgata Ia 23 aprilie 1933. Acest document

preciza ca Organizarea natiunii si a teritoriului are drept scop punerea in valoare a tuturor fortelor si resurselor tarii pentru asigurarea apararii nationale", responsabilitatea pregatirii acestora revenind guvernului. Legea continea obligatii privind angajarea constienta a intregului popor la fortul de consolidare a apararii nationale, dezvoltarea industriei proprii de aparare, a agriculturii si comunicatiilor in perspectiva satisfacerii acestui deziderat. Se prevedea in acest scop ca Toti locuitorii tarii, supusi obligatiilor militare, fac parte din fortele armate", iar cei ce nu au asemenea indatoriri pot fi obligati in timp e razboi sa presteze un serviciu in interesul apararii nationale". La 8 mai 1934 era promulgata Legea nr. 83 pentru pregatirea premilitara" a tineretului care prevedea obligativitatea pregatirii premilitare pentru toti tinerii de 18, 19 si 20 de ani. O contributie insemnata la pregatirea tineretului pentru apararea tarii au avut-o Oficiul de educatie a tineretului roman" (O.E.T.R.), organizatiile de tineret Cercetasii Romaniei" li Straja tarii", ultima creata in 1937 pentru pregatirea militara a tinerilor de pana la 18 ani si a fetelor de pana la 21 ani. In ce priveste crearea unei industrii moderne de aparare necesitate sustinuta in mod argumentat de specialistii militari -, faptele arata ca, din cauza greutatilor financiare prin care a trecut Romania, programele elaborate in acest domeniu n-au putut fi onorate de factorii de decizie politica si economica. Abia la mijlocul deceniului al patrulea, cand pericolul revansard si revizionist ameninta direct integritatea teritoriala a statului roman, cercurile conducatoare romanesti, fara a abandona comenzile de tehnica de lupta din strainatate, au intreprins unele masuri care vizau fabricarea in tara a unei parti din armamentul si munitiile de care armata avea nevoie. Lansarea imprumutului de inzestrare a tarii (5 noiembrie 1934), introducerea timbrului aviatie"" si infiintarea Fondului Apararii Nationale (13 noiembrie I934), promulgarea de legi incurajatoare pentru industria de armament si munitii, alocarea unor fonduri bugetare mai importante pentru nevoile armatei, incheierea mai ales de noi conventii cu firme straine producatoare de tehnica, de lupta sunt o expresie a preocuparilor in acest sens. Masuri mai serioase, care materializau ideile valoroase ale specialistilor militari vizand apararea nationala, au fost luate incepand cu anul 1938, cand s-a creat si Ministerul Inzestrarii Armatei (1 noiembrie 1938), dovedindu-se astfel cit de presanta devenise problema asigurarii capacitatii de aparare a tarii. Dar, in pofida eforturilor tardive din ultimii ani ai perioadei interbelice, specialistii constatau: Se cauta astazi ca printr-un efort intr-adevar impresionant sa se castige timpul pierdut si sa se indrepte toate relele comise in trecut fata de apararea tarii. Sus 6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei. Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului un loc important l-au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele ale Romaniei. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statuquo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul si estul continentului, la nivelul intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in

alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului. Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a materializat in alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva cu statele Micii Intelegeri (Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale Intelegerii Balcanice (Romania, Grecia, Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-diplomatic cu Franta, toate cu caracter eminamente defensiv. Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si colaborare intre cele doua popoare vecine in vederea apararii suveranitatii lor nationale si a consolidarii statului teritorial din zona. Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale". Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat". La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun. In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano polona, fapt petrecut la 26 martie 1926 cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca Romania si Polonia se angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si independenta politica prezenta". Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano sovietic de asistenta mutuala cooperarea militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale. Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au

incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea securitatii frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus, in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei state au reactionat prompt si solidar contra proiectului Confederatiei danubiene" preconizata de Budapesta, a restaurarii Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase intr-un razboi de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad. tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului de la Trianon. In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922 prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei. Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele modificari, prevederile acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, echivalentul a trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie. Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii Intelegeri sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru integritatea statelor ce compuneau Mica Intelegere il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si revizioniste. Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ce i-au urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la initiativa diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat. Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate menite sa-i asigure granita sudica in eventualitatea unui atac din. partea Bulgariei. Astfel, la 9

februarie 1934, a fost semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice avand ca principal obiectiv mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea mutuala a partilor fata de eventualitatile ce ar putea afecta interesele lor". Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si Atena au elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie 1935, la prima conferinta militara in trei cu participarea delegatiilor statelor majore roman, iugoslav si turc a fost semnata Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafata, la Bucuresti, Conventia militara in patru (Grecia, Iugoslavia, Romania, Turcia). Conventia militara cvadripartita, ca si conventia tripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare in eventualitatea unui atac neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau impreuna, sau fiecare din ele sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei state se angajau ca, la cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in conventie si sa actioneze cat mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri. Concomitent, factorii de decizie politico-militari romani au initiat, in ultimele luni ale anului 1934, actiuni ce vizau stabilirea cadrului legal de coordonare a eforturilor militare ale statelor Micii Intelegeri in perspectiva unui conflict generalizat. Astfel, la intrunirea de la Bucuresti din martie 1934 a sefilor marilor state majore roman, iugoslav si cehoslovac, seful M.St.M. roman, generalul Ion Antonescu, a prezentat Proiectul de operatiuni nr. 4, care estima conditiile generale de agresiune asupra Romaniei din partea Ungariei, concomitent cu atacarea sau amenintarea Cehoslovaciei, de armatele germane si austriece, iar a Iugoslaviei de forte italiene si albaneze (efectivele, datele si directiile de atac, obiectivele). In aceasta eventualitate, masurile de aparare erau concepute in ideea ca pericolul cel mai probabil pentru fiecare dintre cele trei state aliate il constituia Ungaria hothysta si, prin urmare, colaborarea militara dintre ele trebuia sa se limiteze la organizarea ripostei in potriva unui atac neprovocat din partea acesteia. Amenintarea din partea Ungariei devenea si mai mare in cazi unui conflict generalizat, situatie in care aceasta tara putea sa atac unul din cele trei state aliate in cooperare cu armatele unor rnari puteri revizioniste si revansarde. Aceasta eventualitate a fost discutata de sefii celor trei state majore la intrunirile de la Praga (noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), Bucuresti (iunie 1936), Praga (decembrie 1937), la care s-a hotarat luarea imediata a ofensivei impotriva Ungariei, avansandu-se chiar ideea formarii, in caz de razboi, a unui comandament unic si crearea in comun, a unei' industrii de interes militar. In conceptia factorilor de decizie politica si militara de la Bucuresti, cele doua aliante regionale Mica Intelegere si Intelegere Balcanica -, legate intre ele prin prezenta Romaniei si Iugoslaviei puteau constitui si un baraj in calea inaintarii germano-italiene spre sud-estul Europei. Potentialul de razboi de care dispunea laolalta Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia si Grecia, in anii premergatori razboiului, ar fi putut, in conditiile in care s-ar fi asigurat sprijinul Angliei, Frantei si Uniunii Sovietice, sa constituie un front de aparare,a statu-quo-ului in aceasta parte a Europei in fata puterilor revizioniste si revansarde.

Politica de cedare in fata fortelor revansarde si revizioniste promovata de puterile occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre rasaritul si sud-estul Europei. Ocuparea de catre Germania a Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei in anii 1938-1939 a dus la dezagregarea celor doua aliante regionale si odata cu aceasta la prabusirea sistemului de aliante politico-militare ale Romaniei din perioada interbelica. Sus 7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri Antagonismele dintre marile puteri au facut imposibila constituirea unui front al tarilor interesate in mentinerea statu-quo-ului in Europa. Dupa ocuparea Austriei (martie 1938) si Cehoslovaciei (martie 1939), guvernul de la Berlin si-a intensificat preocuparile diplomatice in directia izolarii Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii. In climatul international existent, caracterizat de o stare apropiata izbucnirii razboiului, exploatand diferentele ce se manifestau intre pozitiile adoptate de Uniunea Sovietica, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta, pe de alta parte, in vara anului I939 in timp ce la Moscova se desfasurau tratativele tripartite, guvernul german a propus guvernului sovietic, si acesta a acceptat, incheierea intre U.R.S.S. si Germania a tratatelor economic (21 august) si politic (23 august 1939). Esuarea tratativelor anglo-franco-sovietice si incleierea tratatelor sovieto-germane au fost primite cu o vie neliniste de cercurile politice si militare romanesti. Premierul roman, Armand Calinescu, aprecia ca pentru Romania se crease o situatie foarte grava". Ingrijorarea opiniei publice si a cercurilor guvernante din Romania a sporit si mai mult cand, la cateva zile dupa publicarea tratatului sovieto-german, presa americana facea referiri la un protocol. secret al acestui tratat, vizand modificari teritoriale in zona estica europeana, intre Marea Baltica si Marea Neagra. Noile evenimente produse in arena politica internationala incheiasera practic indelungatul proces al izolarii Romaniei pe plan extern, redusesera la ultima expresie posibilitatile cercurilor guvernante romanesti de a mai naviga in apele involburate, pline de primejdii si riscuri ale situatiei internationale, ce aveau sa determine alt curs al politicii romanesti in imprejurarile apropiatei conflagratii mondiale. Dupa august 1939, Romania se gasea plasata la interferenta intereselor celor doua puteri imperialiste Germania si U.R.S.S. ale caror pofte anexioniste erau departe de a fi fost satisfacute. Comandamentul militar roman a urmarit indeaproape evolutia evenimentelor, a prognozat corect o serie de situatii si a indicat masuri practice pentru salvgardarea independentei nationale si integritatii teritoriale a Romaniei. La sfarsitul anului 1938 si inceputul anului 1939,Marele Stat Major roman ajungea la concluzia ca in anul 1939 cea mai probabila intentiune a Germaniei este sa realizeze etapa cea mai usoara si mai sigura, adica penetratia spre sudest si in Romania, pentru a stapani gurile Dunarii, a-si amenaja o baza puternica la Marea Neagra si a-si crea o puternica si larga baza de operatii (strategica si economica) pentru ca sa poata trece apoi la ultima si cea mai grea etapa in expansiunea sa spre est si spre sud. Deci, obiectivul principal si imediat al Germaniei va fi Romania". Concluziile acestui document au fost insusite de seful Marelui Stat Major care le considera categorice si de o precizie indiscutabila". La 27 ianuarie 1939, seful acestui

for militar; generalul de divizie Stefan Ionescu, facea cunoscut ministrului apararii nationale, generalul de divizie N. Ciuperca: Raportand cele de mai sus, am onoarea a va ruga sa binevoiti a aproba ca aceasta chestiune sa fie supusa aprecierii forurilor noastre competente, pentru a decide". Intrarea trupelor germane in. Boemia si Moravia si transformarea lor in protectorat (martie 1939) lasau sa se intrevada in mod limpede ca guvernul hitlerist era hotarat sa ajunga la gurile Dunarii, inclusiv pe calea folosirii fortei armate. La 14 martie 1939, guvernul de la Budapesta a decretat mobilizarea armatei ungare, concentrand trupe la frontiera cu Romania. O grupare principala a fost concentrata in regiunea Debretin Csep (8 brigazi independente, o brigada moto si 1 brigada cavalerie), in timp ce o grupare secundara (3-4 brigazi independente, 1 brigada do cavalerie) a fost concentrata in regiunea Beretto-Ujfala-Oroshaza-Mezohegyes. Directiva operativa a M.St.M. roman din 23 martie 1931 aprecia ca in stadiul actual armata ungara este in masura sa execute un atac bruscat". In fata acestei primejdii, cercurile conducatoare din Romania, sprijinite de intregul popor, s-au aratat decise sa apere cu armele teritoriul tarii si sa franeze agresiunea. In momentul invadarii Cehoslovaciei, guvernul Calinescu a decretat mobilizarea armatei, concentrando la frontierele de nord-vest ale tarii. La 14 martie s-a incheiat completarea efectivelor la unitatile din vest, iar la l5 martie, avand in vedere mobilizarile din Ungaria si invadarea Ucrainei subcarpatice, s-a decis constituirea unui grup de siguranta spre aceasta regiune pana la intrarea in dispozitiv a grupului operativ Maramures". Prin directiva nr. l, M.St.M. fixa acestui grup misiunea sa acopere frontiera de nord a Transilvaniei intre Halmeu si Varful Stog", fiind totodata pregatit pentru actiuni ofensive. Hotararea cu care intreaga natiune romana se pronuntase pentru rezistenta armata in fata planurilor de invazie ungara, avand in spate sprijinul tacit al guvernului de la Berlin, a determinat conducerea celui de-al treilea Reich sa renunte, pentru moment, la ocuparea militara a Romaniei. Evaluand raportul de forte existent in primele opt luni ale anului 1939 intre statele interesate in mentinerea statu-quo-ului si statele fasciste si revizioniste, M.St.M. a ajuns la concluzia ca in ansamblu coalitia rezultata din alianta franco-engleza, sporita cu Polonia si Intelegerea Balcanica (chiar fara Iugoslavia) poate opune initial Axei germanoitaliene si satelitilor ei (Ungaria, Bulgaria, Spania) forte sensibil egale, cu conditia ca intrarea in actiune sa se faca de la inceput solidar si simultan de toate puterile coalitiei". Pe marginea acestei concluzii, seful M.St.M., generalul Florea Tenescu, facea urmatoarea adnotare: Repartizarea fortelor este, in general, logica, desi nu se stie nici exact de ce forte dispun marile puteri si nici, mai ales, ideile de intrebuintare a lor". Se considera ca in desfasurarea ulterioara a operatiunilor militare dintre cele doua coalitii, timpul va lucra in defavoarea puterilor agresoare, date fiind resursele imense ale Statelor Unite ale Americii, U.R.S.S. si imperiilor coloniale britanic si francez. Se aprecia, de asemenea, ca intrarea foarte probabila a S.U.A. in razboi si scoaterea din cauza a flotei italiene din Marea Mediterana vor fi factori determinanti in asigurarea victoriei coalitiei antihitleriste. Forurile militare si politice romanesti se pronuntau net impotriva participarii Romaniei in vreun fel sau altul alaturi de puterile Axei, apreciind in mod realist ca, in orice situatie, Germania si Ungaria ramaneau pericolul principal pentru integritatea si independenta nationala. De aceea si in acest plan de aparare strategica se afirma clar ca locul Romaniei

este in coalitia statelor antirevizioniste si antifasciste, ca pentru a putea rezista cu succes in locul ce-i revine in aceasta coalitie si pentru a fi in masura sa se poata folosi la timp de fructul victoriei comune, ea ar trebui sa dispuna de minimum 31 divizii de infanterie, 3 brigazi de munte si 3 divizii de cavalerie (complet organizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului. Datele de mai sus erau cele prevazute in planul de mobilizare pentru anul 1939. De remarcat ca acest studiu, intocmit de Sectia Operatii din M.St.M., intuia cu exactitate cadrul general in care avea sa se desfasoare cea de-a doua conflagratie mondiala. El evidentia, de asemenea, conceptia politica si militara care domina la acea data cercurile conducatoare ale statului si ale armatei in ce priveste apararea nationala, pledand hotarat pentru alianta Romaniei la coalitia de state ce se opuneau statelor agresoare si revizioniste. Oricare ar fi dificultatile prin care ar trece initial concludeau autorii studiului o Romanie victorioasa alaturi de coalitie n-ar avea nimic de temut in ce priveste viitorul sau. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de Centrali ar fi un stat vasal din punct de vedere economic, politic si cultural Germaniei. Situatia minoritatii germane si ungare ar deveni in orice caz inacceptabila". Semnarea pactului germano sovietic a schimbat radical datele problemei. In situatia creata, comandamentul militar roman a preconizat luarea unor ample masuri care sa extinda si sa consolideze, sistemul national de aparare. Izbucnirea marii conflagratii mondiale gasea armata romana in plin proces de modernizare a structurilor sale. In fata unor grupari inamice motorizate si mecanizate cum erau cele germane si sovietice, unitatile armatei romane dispersate de-a lungul frontierelor tarii solutie ceruta de ultimele mutatii politico-strategice operate in distributia raportului de forte la nivel european nu ar fi putut sa opuna decat o rezistenta cu eficienta redusa in fata puternicilor sai adversari. In perioada ce a urmat, in fata cercurilor conducatoare din Romania s-a pus cu stringenta problema gasirii unor noi elemente ce puteau fi folosite pentru mentinerea independentei si suveranitatii tarii, a integritatii ei teritoriale. Din evolutia evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras concluzia ca, pentru o perioada de timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglofrancez. Situatia era privita la Bucuresti cu deosebita ingrijorare, deoarece se considera ca Romania, prin importanta ei economica si strategica reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei si al U.R.S.S. In concluzie, se poate spune ca in perioada interbelica, potrivit situatiei internationale si politicii externe pe care o promovau cercurile guvernante de la Bucuresti, comandamentul militar roman a preconizat masuri corespunzatoare apararii fruntariilor Romaniei. Cercurile politice si militare din Romania au conceput politica de aparare a tarii bazandu-se, aproape exclusiv, pe forta tratatelor politice si militare perfectate cu diverse state, in timp ce puterile revizioniste si revansarde oferisera suficiente dovezi ca se pregateau in vederea anularii tratatelor de pace si restructurarii statu-quo-ului european, inclusiv pe calea agresiunilor militare. Sus

BIBLIOGRAFIE * * *, Istoria militara a poporului roman, vol. VI, Bucuresti, I989. * * *, Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial, vol. 1, Bucuresti, 1989. * * *, Armata si societatea romaneasca, Bucuresti, 1980. * * *, Istoria gandirii militare romanesti, Bucuresti, 1974. Ioan Talpes, Diplomatie si aparare. Coordonate ale politicii externe romanesti 1933-1939, Bucuresti, 1988. Gheorghe Zaharia, Politica de aparare nationala a Romaniei in contextul european interbelic 1919-1939.