Sunteți pe pagina 1din 5

Scolastic este o noiune derivat din latin, schola nsemnnd coal, care desemneaz acea tendin din filosofie

i teologie care, ncepnd din perioada tardiv a Evului Mediu, a ncercat s explice i s fac nelese fenomenele supranaturale ale revelaieicretine cu ajutorul raiunii umane i, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea pn n secolul al XV-lea, a fost un element dominant n instituiile de nvmnt religios i n universitile Europei, avea ca scop principal alctuirea unui sistem logic, n care s se reuneasc filosofia greac i roman cu nvtura cretin. La nceput erau denumii scolastici toi nvaii din colile monahale medievale, dar mai trziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie i teologie din universitile epocii respective. Interesul principal al scolasticilor nu consta n descoperirea i cercetarea unor fenomene noi, ci doar s explice cunotinele deja dobndite n antichitate n lumina dogmelor cretine. n aceasta const diferena esenial ntre Scolastic i modul modern de gndire din Renatere. ntru ct n reprezentarea nvailor scolastici Dumnezeu este izvorul adevrului i al oricrei forme de cunoatere, el nu se poate exprima n moduri diferite i contradictorii. Orice contradicie ntre raiune i revelaia divin rezult fie dintr-o folosire fals a raiunii, fie dintr-o interpretare greit a nvturii cretine. n cazul imposibilitii unei trsturi comune, se d totdeauna prioritate credinei, opinia teologilor fiind determinant fa de cea a filosofilor. Poziia scolasticilor era n contrast evident cu teoria adevrului dublu a filosofului i medicului arab Averroes (1126-1198) din Spania, din aceeai perioad istoric. Averroes considera c adevrul poate fi descoperit fie pe calea filosofiei, fie prin mijlocirea teologiei islamice, doar c prin filosofie se atinge un nivel superior de cunoatere i, n caz extrem, poate contrazice nvtura islamului. n perioada de dezvoltare ampl a scolasticii, filosoful i teologul italian Toma din Aquino realizeaz n scrierile sale un echilibru ntre raiune i credin. nvatul scoian John Duns Scotus restrnge tot mai mult domeniul adevrului bazat pe raiune i susine c numeroase cunotine considerate rodul gndirii filosofice, n realitate se bazeaz exclusiv pe credin. Scolasticii acordau un deosebit respect aa ziselor autoriti filosofice i teologice, n special filosofilor anichitii greco-romane i prinilor bisericii, i se fereau s adauge ceva nou la vechile nvturi. Acest fapt le-a atras mai trziu critica celor care i-au considerat comentatori lipsii de originalitate ai textelor vechi. Aristotel era socotit drept o autoritate de necontestat, fiind numit Filosoful. Scrierile Sfntului Augustin se bucurau de aceeai preuire nelimitat n domeniul teologiei, fiind depite doar de Sfintele Scripturi i de textele oficiale ale conciliilor bisericeti. Metoda preferat a scolasticilor consta n operarea cu vocabularul logic i filosofic al lui Aristotel, att n predarea nvturilor, ct i n argumentare i dialog. Discuiile pe teme

teologice se bazau pe Biblie i pe Sententiarum Libri Quator ale lui Petrus Lombardus, care reuneau cugetrile i concepiile vechilor prini ai bisericii. Cu timpul s-au dezvoltat treptat n practic i lecturile critice, precum i capacitatea unei gndiri libere de constrngeri dogmatice. n centrul discuiilor se gsea dialogul public. Fiecare profesor al unei universiti medievale era obligat s susin de mai multe ori pe an o discuie pe o anumit tem n faa ntregului corp profesoral i a studenilor i s rspund ntrebrilor critice privind nvturile predate. n secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai trziu s devin un pur exerciiu de retoric, interesnd mai puin coninutul temelor i tot mai mult subtilitile i nuanele formale. Acest fapt a adus scolasticii n timpul Renaterii i mai trziu renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsit de coninut.

Principali reprezentani ai scolasticii Cei mai renumii nvai scolastici ai secolelor al XI-lea i al XII-lea au fost:

Anselm de Canterbury

teologul i logicianul Pierre Ablard

precum i clericul Roscelin de Compigne, care a ntemeiat coala nominalist. Din perioada de aur a scolasticii din secolul al XIII-lea sunt de menionat dominicanii Toma din Aquino i Albertus Magnus, precum i clugrul Roger Bacon, prelatul italian Bonaventura i scoianul John Duns Scotus, toi aparinnd ordinului franciscanilor. Un reprezentant important al nominalismului a fost William Ockham, un fin logician, care a analizat critic ntreaga filosofie scolastic. n Spania, scolastica a avut o perioad nfloritoare n secolul al XVI-lea cu dominicanul Francisco de Vitoiria i iezuitul Francisco Surez. n anul 1879, Papa Leon al XIII-lea a ncercat s readuc n actualitate tezele scolasticii, n special nvturile lui Toma din Aquino (Neotomism), dnd natere unui curent ce a fost denumit Neoscolastic, care a avut rsunet n scrierile gnditorilor franceziJacques Maritain i tienne Gilson.

In umbra marilor catedrale ale goticului si in linistea plina de reculegere a manastirilor se dezvolta in secolele IX-XIII o puternica si bogata gandire filosofica, ce poarta numele de scolastica. Aceasta se remarca pnntr-un spirit mai larg si mai deschis, care o face maleabila si permeabila in fata valorilor gandirii antice. In primul rand fata de Aristotel, marea revelatie a scolasticii. Principalele dogme aleteologiei crestine fiind odata elaborate de "parintii bisericii", urmeaza acum sistematizarea si sustinerea acestor dogme prin argumente logice, care sa faca posibila raspandirea lor larga in mase, precum si intelegerea lor exacta in sensul cerut de Biserica, spre a putea feri religia oficiala de pericolul ereziilor ce ar fi putut s-o submineze din interior. Apare tendinta sufleteasca de a intelege rational religia dar, in acelasi timp, fara a fi insotita, in plan intelectual, de teama ca aceasta ar putea fi neadevarata. Aceasta tensiune interioara a termenilor intre care se zbate si pe care incearca sa-i concilieze, credinta si adevar, face si drama sufleteasca a scolasticii, izvorul maretiei si slabiciunii sale. Mai ales cu incepere din secolul al XIII-lea scolastica se caracterizeaza prin efortul sustinut de a-l incorpora in sistemulgandirii teologice pe Aristotel. Dar este vorba de un Aristotel ajustat, interpretat si deformat in conformitate cu interesele Bisericii. Aceasta se petrece,oarecum, in dauna platonismului ce dominase patristica si secolele imediat urmatoare, si inseamna, de fapt, a gasi o formula de gandire suficient de larga, in care sa poata incapea alaturi de Augustin si Aristotel. Din acesta din urma se preia, in mod deosebit, silogismul ca instrument de demonstratie, asezat in serviciul rationalizarii dogmelor. Fondul ideilor fiind dat si stabilit de teologie, tot ceea ce mai ramane pe seama filosofiei, care dispune acum si de instrumentul aristotelic, este doar efortul de a explica si argumenta dogma.

Aproape intreaga activitate intelectuala a evului mediu se restrange la munca de explicare si argumentare a dogmelor. In acest scop se da o larga dezvoltare logicii, cum numesc medievalii dialectica antica Logica, dialectica medievala nu ofera insa omului un instrument de a descopen noi adevaruri ci, mai degraba un mijloc de a circumscrie si intari prin argumentare rationala pozitiile dobandite deja in dogma. Prin aceasta destinatie, care inseamna o abatere de la rosturile sale firesti, fiind pusa in slujba teologiei, logica intra in contradictie cu ea insasi. Isi contrazice menirea sa naturala. Ea nu va conduce gandirea la cunoasterea adevarului ci cauta sa adanceasca dogma, servind-o prin argumente demonstrative rationale. Putem spune in concluzie ca, pe acest motiv, desi foarte dezvoltata, logica medievala va avea un caracter precumpanitor abstract si formalist, va fi rupta de realitate, stoarsa de orice continut de viata. a. Problema universalelor Primul eveniment major al scolasticii se petrece in domeniul logicii Marea problema in solutionarea careia s-a angajat scolastica si si-a cheltuit puterile sale de gandire, este numita cearta universalelor. Tema acestei dispute ce dispune gandirea medievala in doua tabere invrajbite, prilejuind o rara investitie de subtilitate si spirit demonstrativ, este de natura logica, dar cu directe implicatii ontologice si mai ales cu intinse semnificatii teologice. Ea consta, de fapt, in urmatoarele doua chestiuni: a) care este natura universalelor, a notiunilor generale ale gandirii: b) in ce raport stau notiunile generale din gandire cu lucrurile particulare din afara gandirii. Se contureaza doua solutii extreme, intre care apar si altele cu un caracter mai moderat, conciliatoriu. Prima solutie extrema este cea a realismului. Acesta constituie un curent de factura idealista care, in esenta sa, continua platonismul, decretand ca universalele sunt calitati de sine statatoare, independente de lucrurile particulare sensibile, inzestrate cu o existenta substantiala proprie: universalia sunt realia. Reprezentanti Scotus Eurigenu, Anselm de Cunterbury, Guillaume de Champeaux. O a doua solutie o reprezinta nominalismul. Este un curent de o factura mai realista, care reediteaza unele pozitii si elemente ale aristotelismului. Universalele exista in lucruri - in res - dar ele pot exista si in afara de lucruri, in gandire - in mente - care prin procesul logic al abstractiilor le scoate din lucruri. Universalele ca existenta de sine statatoare se afla numai in minte si numai ca si nume, emisiuni vocale, ca un simplu flatus vocis si nici intr-un caz ca si realitati substantiale autonome, separate de lucrurile materiale universalia sunt nomina. Reprezentanti: Roscellin, Wilhelm d'Occam. b. Apogeul scolasticii, perioada de maxima inflorire a acesteia o constituie secolul al XIII-lea Acum datorita traducerilor arabe este preluat si cunoscut Aristotel, fiind transpus in latina. Astfel, lasand problema universalelor sa alunece pe un plan secundar de importanta, problema noua a scolasticii va fi de a adapta aristotelismul, in asa fel incat sa se pastreze totodata si platonismul lui Augustin ca o pozitie deja definitiv castigata de teologie. Aparitia universitatilor, incepand mai ales cu secolul al XIII-lea, care iau locul scolilor catedrale si manastiresti, constituie un factor de inviorare a vietii intelectuale, dupa cum intemeierea ordinelor rivale ale dominicanilor si franciscanilor va da noi initiative nu numai vietii religioase ci si celei culturale in general. Primul care reprezinta apogeul scolasticii este Alhertus Magnus (1193-1280). calugar dominican, care se remarca prin efortul depus de a-l incorpora pe Aristotel edificiului conceptual al teologiei. Discipolul lui Albertus Magnus, cel caruia ii revin cele mai mari si mai multe merite in directia asimilarii lui Aristotel, este Toma d'Aquino (1225-1274). Prin masiva sa lucrare Summa theologiae a devenit filosoful oficial, autoritatea suverana a Bisericii. Pe baza interpretarii teologizante a lui Aristotel, sustine un realism moderat, care va constitui, totodata, si pozitia oficiala a Bisericii. Combatand realismul radical de tip platonician, Toma d'Aquino recunoaste ca ideile generale exista in trei ipostaze: mai intai "inaintea lucrurilor" in ratiunea divina, apoi "in lucruri" si in sfarsit "dupa lucruri", in gandirea omeneasca. Prin aceasta, scolastica isi epuizeaza intreaga sa potenta spirituala. Cu Toma d'Aquino ea dobandeste o superioara constiinta de sine, manifestata mai cu seama in incercarea eroica de a crea un

organism filosofico-teologic. Revelatia, care constituia mijlocul fundamental de cunoastere al patristicii si scolasticii timpurii, iese din rigida sa opozitie fata de ratiunea umana. Dar prin aceasta Toma d'Aquino incepe fara sa vrea, si poate fara sa-si dea seama, si actiunea interioara de demolare a scolasticii. Astfel, in interiorul acelor bariere intre care este inchisa credinta e introdusa ratiunea cu actiunea sa distructiva, fara a se nega prin aceasta, totodata, in mod explicit, si dogma. c. Criza si declinul scolasticii se explica tocmai prin incercarea sa de a impaca doua lucruri care prin natura lor opusa nu pot fi impacate: ratiunea filosofica si credinta teologica. Incercand sa uneasca teologia si filosofia, credinta si ratiunea, scolastica nu face decat sa le aseze fata in fata, sa ascuta interior conflictul direct dintre ele, astfel ca scolastica se va mina singura. Eliberanduse treptat de sub autoritatea teologiei, filosofia va evolua in directia unei gandiri mai libere, ale carei prime semne apar inca la sfarsitul evului mediu. Ajunsa la constiinta incompatibilitatii de principiu dintre filosofie si teologie, scolastica le fundamenteaza statutul lor independent, orientand credinta catre supranatural ca obiectul ei cel mai propriu si fixand filosofia ca stiinta, cunoastere intr-un cuvant, in cadrele naturalului, eliberand astfel, ratiunea in vederea constituirii viitoare a asa-numitelor stiinte ale naturii si a filosofiei moderne aparuta pe baza acestora. Criza scolasticii se declanseaza atunci cand scopul pe care s-a angajat sa-l serveasca pierzandu-si actualitatea ea nu mai poate constitui o forma de viata a spiritului. Din interior, cadrele gandirii medievale sunt subminate, inca de la inceput, de diverse erezii, care se amplifica apoi in tot decursul evului mediu. De pilda, erezia catarilor, preluand dualismul maniheist, explica realitatea prin opozitia celor doua principii fundamentale: binele (Dumnezeu) si raul (Satana). Filosofia dominicana oficiala a lui Alberto Magnus si Toma d'Aquino primeste replica taioasa, patrunzatoare a franciscanilor. Duna Scotus (1274-1308) ajunge prin nominalismul sau la un realism implicat, ce admite anterioritatea materiei fata de gandire. Un alt calugar franciscan englez, Roger Bacon (1214-1292) promoveaza ideea unei cunoasteri exacte a naturii, bazata pe experienta sensibila. In afarsit, un ganditor ca Siger de Brabant termina pedepsit ca eretic in temnitele Inchizitiei pentru indrazneala sa de a vorbi de eternitatea lumii materiale obiective. Devine clar ca filosofia si teologia, pe care scolastica vroia sa le impace, nu pot fi impacate. Dogma nu poate fi rationalizata fiindca, prin definitie, ea este refractara ratiunii logice. Ea nu contine adevarul, care de acum inainte urmeaza sa fie cautat in afara dogmei. Prefacerile social-economice si politice petrecute in sanul societatii medievale fac ca aceasta sa se afle dupa secolul al XIII-lea catre capatul de drum al existentei sale. Imprejurarea aceasta va grabi, din exterior, sfarsitul scolasticii, ca formula prin excelenta a gandirii medievale. Se constituie noua clasa, a burgheziei orasenesti, care nu se va putea afirma decat invingand prin lupta tenace si rabdatoare cadrele medievale de organizare ale vietii. Concomitent cu procesul de dezorganizare a societatii medievale, asistam la miscarea in sens opus de organizare progresiva a unei noi mentalitati despre lume si viata, revolutionara intai in continut si apoi si in forma.