E atat de subtire linia ce ne desparte de acolo...

calatorim mereu, uneori in gol, uneori pe langa drum,alteori ne taram,alteori dam inapoi dar mereu calatorim calatoria noastra cel mai des este despre cantitate, atat de rar despre calitate-si doar cand suntem pe linia de demarcatie intre aici si dincolo realizam ca drumul ce ni se parea nesfarsit a trecut ca un vis ciudat,ca un act dintr-o piesa ce-si avea premierea...aveam rolul principal,rolul vietii noastre si vai noi,noi jucam ca intr-o obositoare repetitie...Ne credem inradacinati in viata, in tot ce ne inconjoara,ne credem stapani ai zilei de azi si de maine...nu realizam ca de cele mai multe ori suntem cu statutul de tolerati, ca suntem doar...un abur, o rasuflare...o frunza, ce atunci cand vantul nu mai bate se asterne la pamant...si isi incepe vesnicia... Vesnicie...notiune plina de atata dor sau groaza, hotar al celor vesnic vii in fericire,sau vesnic vii in moarte. Mintea noastra stramta, nu poate cuprinde...doar sufletul din noi intrezareste uneori...acel loc neinteles, caruia neintels ii apartinem. Moartea...oare e o trecere lina? lipsita de umbre si soapte...scaldata-n lumina?Da, pentru cei rascumparati nu poate fi altfel...e trecerea cea din urma, e ultima plecare...spre eterna destinatie, in care in sfarsit vedem lumina, in care s-a sfarsit cu jocul de umbre. Moartea-clipa ce indeparteaza perdeau dinspre finitul saracacios, murdar, haituit de umbre, vopsit in culori... peste gunoi-catre infinitul cel mai desavarsit, catre tinta tuturor dorurilor noastre curate, catre frumosul si perfectiunea ce le am asteptat din clipa in care le am parasit... catre intalnirea cu Acela Nevazut pana atunci si totusi mai cunoscut si mai necesar decat propria respiratie, decat lumina, caldura si pulsul... ...si totusi e o ruptura, trecerea in realitatea de care apartinem produce atata durere. Desi intrevedem revederea,noua celor care ramanem lacrimile, regretele, dorul ne sfasie sufletul, ne despica, ne frange...luandu-ne pentru clipe nesfarsite, uneori, speranta,

increderea,lumina, lasandu ne singuri, goi si sangerand... intre oameni...ce nu vad, nu simt, nu inteleg... ca lumea nu mai e la fel, ca nu-i drept ca soarele sa continue sa mangaie bland, fe e zambitoare.. Durerea pare a fi o menghina ce zace inlauntrul nostru asteptand clipa in care sa inceapa sa stranga...stransoarea ei e din alta lume-stoarce frumosul, bucuria,seninul din noi...din lumea vaduvita de el, de ea- pana nu mai ramane decat un firisor de viata, in care mai palpaie abia o usoara speranta, o sete de viata...Clipa in care devenim constienti de acel firisor e clipa in care puterea menghinei slabeste...e clipa in care ne indepartam de mormantul lutului sortit pieirii si ne apropiem de vesnicia in care sufletul din sufletul nostru ne asteapta, zambitor. Durerea paleste cu timpul, acest drumet neobosit, impovarat si totusi mereu sprinten...dar dorul ramane...si clipele in care plecarea pare sa nu mai vina, ne ard si sufletul injumatatit se stinge intr-o durere muta si surda...ce bine ca viata e facuta din clipe...ce bine ca moartea ne face trecerea spre Clipa Eterna cu Tine.