Sunteți pe pagina 1din 10

EUROPA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. DE LAECHILIBRUL DE PUTERE LA FORMAREABLOCURILOR POLITICOMILITAREI.1.

Antecedente De-a lungul epocilor istorice, conflictele militare si negocierile politico-diplomatice au modelat permanent frontierele si, implicit, potentialul economic al statelor europene. Recurgerea la folosirea armelor era o solutie frecvent aplicata in rezolvarea litigiilor, ironic numita "ultimul argument al regilor" pentru ca, in fond, monarhii erau instantele supreme care decideau asupra pacii sau razboiului.Marile migratii de la sfarsitul antichitatii si inceputul Evului Mediu au dezagregat Imperiul Roman intr-o multitudine de state si formatiuni statale, constituite mai ales pe principiul autarhiei, adica al capacitatii de satisfacere a nevoilor economice de aparare prin resurse proprii.La sfarsitul Evului Mediu, monarhiile centralizate au concretizat formula politica a echilibrului de putere, menit sa nu permita cresterea potentialului vreuneia dintre ele care sa duca la amenintarea celorlalte, atat ca solutie pentru stabilitatea continentului european, cat si drept criteriu de formare a diverselor aliante politico-militare.in secolul al XVIII-lea, noua forta economica si sociala in ascensiune, burghezia, si-a sustinut dreptul de a conduce marile regate inlaturand monopolul politicsi suprematia nobilimii, in masura in care aceasta nu se ocupa de tranzactii siinvestitii financiare. Modelul politic propus de sustinatorii noii forte a fostcel englez, bazat pe o societate care sa se conduca dupa principiul separarii puterilor in stat, respectand drepturile si libertatile cetatenesti fundamentale.Astfel s-a ajuns la izbucnirea revolutiei franceze de la 1789, urmata in 1792 deproclamarea Republicii, care punea in discutie nu doarfrontiere strategice, ci si principii politice fundamentale, cum ar fi principiul monarhic sau privilegiile nobilimii asupra conducerii societatii. Initial, Franta republicana a invins armatele monarhiilor europene coalizate impotriva ei si, apoi, a trecut la expansiune, raspandind ideile revolutiei in Europa. in 1804 Franta s-a proclamat imperiu, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte.Acesta a initiat o serie de razboaie menite sa instaureze hegemonia Frantei peintreg continentul european.in cele din urma, dupa doua decenii de razboi aproape neintrerupt, armatele monarhiilor europene - Rusia, Prusia si Austria sustinute financiar de Anglia, auinvins Franta intre anii 1812-1815.Pentru a impiedica pe viitor alte rasturnari politice si sociale de amploare, monarhii europeni, invingatori asupra lui Napoleon Bonaparte, s-au reunit la Congresul de pace de la Viena, din 1815, unde au fixat principiile unei paci pe careo voiau durabila. in scopul asigurarii stabilitatii continentului s-a trecut laaplicarea formulei mai vechi a "echilibrului de putere", adica limitarea potentialului fiecarei mari puteri, astfel incat nici una dintre ele sa nu constituie un pericol pentru celelalte. Din acest motiv, Congresul de la Viena nu a adus modificari esentiale frontierelor europene. Franta invinsa a revenit la granitele ei din 1790. in plus, pentru combaterea miscarilor revolutionare contestatare, lainitiativa tarului Rusiei, Alexandru I, monarhii Prusiei si Austriei au intemeiat, la 26 septembrie 1815, asa-numita Sfanta Alianta, tocmai cu scopul de a garanta statu-quo-ul teritorial si politic.Monarhii Sfintei Aliante si-au propus sa se intruneasca periodic pentru a analiza situatia europeana si a lua masurile necesare in vederea reprimarii oricaror miscari revolutionare. in acest sens, urma sa fie solicitat si sprijinul celorlalti monarhi europeni.in anii urmatori, Sfanta Alianta a inabusit actiunile revolutionare din Italia,tarile Romane, Spania s.a. Singura mare putere care a refuzat sa participe la asemenea actiuni represive a fost Anglia.Cu toate acestea stabilitatea Europei, dorita de monarhii si de diplomatii Congresului de la Viena, de talia lui Metternich sau Talleyrand, nu a durat prea mult, deoarece fortele burgheziei in ascen-siune, care voiau

materializarea idealurilor revolutionare, in principal accederea la parghiile politice, erau de neoprit.La acestea s-au adaugat ideologiile nationale care considerau statul national unitar in frontiere etnice drept garantia progresului social sieconomic. Nationalismul a fost cea mai importanta creatie a revolutiei franceze.Natiunea franceza s-a definit prin "vouloir detre ensemble" pe teritoriul Frantei, chiar daca in mai multe regiuni nu se vorbea limba franceza (Corsica, Alsacia, Lorena, Provence s.a.).in spatiul germanic, Napoleon a redus numarul de formatiuni statale de la 360 la39, iar ridicarea impotriva dominatiei franceze, la 1813, a fost prima mare manifestare a nationalismului german.Ideile nationale s-au dezvoltat rapid si in randul popoarelor aflate sub dominatie straina. in Imperiul Habsburgic, ideile emanciparii nationale au cuprins rapid pe italieni, pe romanii din Transilvania si Banat, pe unguri, pe cehi, pe croati; in imperiul rus pe polonezi, in imperiul otoman pe greci, pe sarbi, apoi peromanii din Principatele Danubiene. Pretutindeni natiunile oprimate s-au afirmatviguros, in opozitie cu autoritatile imperiale asupritoare.Un moment deosebit in afirmarea idealului emanciparii nationale l-a constituit anul revolutionar 1848. Valul miscarilor reformatoare burgheze, care cereau instaurarea regimului constitutional, separarea puterilor in stat, drepturi si libertati cetatenesti, a cuprins toata Europa, de la Paris pana la Bucuresti si Iasi.Revendicarile nationale in Imperiul Habsburgic au fost afirmate cu aceeasi vigoare ca si cele politice, iar in final, s-au dovedit a fi factori importanti in desfasurarea evenimentelor.in Franta, revolutia de la 1848 a sfarsit prin a-l aduce la putere, ca presedinte de republica, pe Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul imparatului Napoleon I. in 1851, Ludovic Napoleon s-a proclamat imparat, sub numele de Napoleon al III-lea, si a hotarat sa sprijine miscarea nationala europeana, convins fiind de ideeaca o Europa a natiunilor va accepta hegemonia Frantei pe care o refuzase cu patru decenii in urma unchiului sau. in acest sens, Franta a sprijinit miscarile de unificare nationala ale romanilor, italienilor si germanilor. Astfel Franta a sprijinit Anglia, impiedicand Imperiul Rus sa distruga definitiv Imperiul Otoman("omul bolnav al Europei" dupa parerea tarului rus Nicolae I) in razboiul Crimeei (1853-1856). La Congresul de pace de la Paris, din 1856, s-a propus unificareaMoldovei si a tarii Romanesti, pentru a se crea un stat tampon, sub garantia puterilor europene, care sa bareze expansionismul rusesc spre Stramtori. Napoleonal III-lea a sprijinit dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca domn al Principatelor Unite. Austria s-a opus acestei solutii politice,dar in iunieacelasi an a fost invinsa de Franta si Regatul Sardiniei si Piemontului in bataliile de la Magenta si Solferino, care au permis unificarea Italiei. Ulterior Austria a trebuit sa recunoasca si dubla alegere a lui Cuza la Iasi si Bucuresti.in 1862, in Prusia a devenit prim-ministru (cancelar) Otto von Bismarck, adept al unificarii Germaniei "prin fier si sange". Aceasta unificare, intr-un stat a carui forta economica se intemeia pe puterea burgheziei, a avut drept consecintafaptul ca puterea politica urma sa fie apanajul nobilimii, al marilor proprietari de pamant, categoria sociala care furniza cadrele ofiteresti si diplomatice ale Prusiei. Cu acordul tacit al Frantei si al Rusiei, Prusia a invins, in 1866, Austria la Sadova, excluzand-o de la viitoarea intemeiere a Germaniei. Si Italias-a implicat in razboiul impotriva Austriei, alaturi de Prusia. Spre deosebire de aliata ei, Italia a fost invinsa, dar cu toate acestea rezultatul final al infrangerii Austriei i-a permis sa mai faca un pas spre unificare, alipind Venetia.Profitand de infrangerea Austriei, miscarea nationalista maghiara, intemeiata peforta nobilimii (mosierimii) maghiare, care la fel ca in Prusia furniza cadre ofiteresti si diplomatice imperiului, a vrut sa proclame statul national maghiar.Bismarck a impiedicat dezmembrarea Imperiului Habsburgic, propunand un compromis (Ausgleich) politic prin care imparatul de la Viena urma sa fie rege la Budapesta, iar Imperiul sa se numeasca austro-ungar. Aceasta solutie politica, ulterior denumita dualism, a devenit realitate in 1867.Sprijinirea miscarilor nationale nu

a adus vreun folos Frantei si lui Napoleon al III-lea. Mai mult, unificarea Germaniei s-a desavarsit in urma razboiului dintre Prusia si Franta (1870-1871) incheiat cu victoria celei dintai si proclamarealui Wilhelm I, la 18 ianuarie 1871, in Sala Oglinzilor de la Versailles, ca imparat german.Tot in 1871, ca urmare a razboiului franco-prusac, regele Italiei, Victor Emanuel I, a putut sa ocupe Roma si sa proclame unificarea deplina a Italiei. Statul papal s-a restrans la cartierul Vatican din Roma.Anii de dupa 1848 au adus si conturarea unui alt gen de curent politic - panslavismul - prin care se urmarea unificarea tuturor natiunilor slave sub sceptrul tarului de la Sankt Petersburg, inclusiv a slavilor care traiau in Imperiul Otoman.in felul acesta, au aparut pe harta Europei statele nationale formate prin unificare, iar nationalismul va ramane in secolul urmator un factor determinant al evolutiei istorice.in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si in primii ani ai secolului al XX-lea, marile puteri din Europa, precum si din afara ei (S.U.A., Japonia) au incercat sa-si extinda influenta in afara cadrului lor geografic intr-o forma de expansiune numita imperialism, care avea sa duca la prima conflagratie mondiala cea marcat decisiv istoria contemporana.I.2. De la alianta celor trei imparati la Tripla AliantaNoul stat german aparut pe harta Europei dispunea de un potential economic suficient de mare, astfel incat principiul echilibrului de putere al statelor europene a fost compromis. Toate puterile europene sau simtit amenintate de Germania "cancelarului de fier" - Bismarck - considerand ca acesta avea sa-si continue politica de cuceriri in Europa. Dar Bismarck a inteles ca, in noile conditii, oricealta confruntare se va transforma intr-o conflagratie europeana, chiar mondiala, pe care Germania nu avea cum sa o castige din cauza pozitiei ei geostrategicedezavantajoase. Astfel, cancelarul german si-a fixat drept tel esential al politicii sale externe sa impiedice cu orice pret izbucnirea unui razboi care sa pericliteze destinul Germaniei. Avand in vedere slabiciunea Imperiului Otoman si incapacitatea acestuia de a mai controla eficient Peninsula Balcanica, dar si interesele divergente ruso-austro-ungare din zona, Bismarck a considerat ca acesta era spatiul cel mai sensibil al Europei care putea sa genereze conflicte majore, iar solutia adoptata de el pentru descurajarea oricaror potentiale conflicte eraaceea de a incheia aliante politico-militare.in felul acesta, Bismarck s-a angajat in promovarea unei diplomatii ce viza conservarea unei ordini internationale, considerata favorabila Imperiului German, urmarind - in aceasta perspectiva - trei obiective fundamentale:a) mentinerea unei solidaritati intre suveranii "legitimi", preocupati de a impiedica progresul ideilor "revolutionare" si emanciparea minoritatilor nationale;b) pastrarea unui echilibru intre marile puteri, la nevoie speculand antagonismele dintre ele, controland schimbarile ce afectau statu-quo-ul teritorial european si veghind ca din aceste schimbari nici unul dintre marii actori ai scenei internationale sa nu detina avantaje decisive asupra celorlalti;c) izolarea diplomatica a Frantei, invinsa la 1871, care urmarea revansa si recuperarea Alsaciei si Lorenei; in acest scop, Bismarck a dus o politica de aliantacu orice potential sustinator al revansismului francez: cu Austro-Ungaria, cu Rusia si chiar cu Anglia, bazandu-se pe inrudirile dintre monarhi.Bismarck nu a aplicat simultan toate aceste principii, ci in functie de situatiile concrete cu care s-a confruntat.in primii ani dupa intemeierea imperiului german, Bismarck a vrut sa reinvie Sfanta Alianta, sustinand asa-numita "alianta a celor trei imparati" ai Rusiei, Austro-Ungariei si Germaniei. Astfel, in vara lui 1872 imparatul Franz-Josef si-a anuntat intentia de a vizita Berlinul. Cum tarul Alexandru al II-lea voia sa fiede fata la discutiile rivalului sau austriac cu imparatul german Wilhelm I, si-aexprimat dorinta de a participa si el la aceasta intrevedere. Asa s-a ajuns, inseptembrie 1872, la vizita celor doi imparati la Berlin. Monarhul rus si cel austriac erau interesati, fiecare in parte, sa castige Germania pentru intereselelor in Balcani, dar neincrederea reciproca dintre Viena si St. Petersburg ar fiblocat orice intelegere a celor trei suverani. Bismarck a fost cel care a contribuit la o conciliere ruso-austro-ungara, punand in prim

plan interesul comun alcelor trei imperii de a mentine regimul monarhic prin combaterea curentelor republicane si socialiste. O continuare a contra-dictiei austro-ruse ar fi constransGermania sa opteze pentru alianta cu una dintre aceste puteri - exact ceea ce dorea Bismarck sa evite - pentru ca in caz contrar ar fi aparut imediat o contraalianta. in felul acesta, discu-tiile de la Berlin au urmarit doar concilierea sinu au dus la vreun acord.La acord s-a ajuns in urma insistentelor Rusiei pentru incheierea unei aliante ruso-germane, mai intai sub forma unei conventii militare prin care puterile semnatare se obligau sa se sustina reciproc in cazul unui atac din partea unei terteputeri. Bismarck a acceptat cererea rusilor doar pe jumatate, in sensul ca respectiva conventie militara a fost semnata doar de catre cei doi suverani si de sefii de state majore (6 mai 1873) - caz unic in dreptul international. in plus, tot el a impus ca intrarea in vigoare aconventiei sa depinda de aderarea Austro-Ungariei. Ministrul de externe al dublei monarhii, Gyula Andrassy, nu era dispus spre un asemenea pas, care echivala cuoptiunea Vienei pentru Rusia, impotriva Angliei, caci, in Orient, Austro-Ungaria avea interese comune cu britanicii impotriva rusilor. Asa ca imparatul Franz Josef a incheiat cu tarul Alexandru al II-lea un acord politic destul de vag (6 iunie 1873) prin care cei doi semnatari se obligau sa se consulte in problemele de interes comun, iar in cazul atacului din partea unei terte puteri isi promiteau sa nu caute alte aliante, ci sa incerce mai intai sa se inteleaga reciproc. Pentru acest din urma caz, exista posibilitatea unei conventii militare. Wilhelm Ia aderat la acest acord dintre Franz-Josef si Alexandru al II-lea la 22 octombrie 1873 si astfel s-a ajuns la alianta celor trei imparati.Prin aceasta alianta Bismarck urmarea un dublu scop: sa izoleze diplomatic Franta si sa aplaneze contradictiile austro-ruse, pentru ca Germania sa nu fie silitasa opteze pentru una dintre cele doua puteri. Dar evenimentele anilor urmatorivor demonstra ca aceste contradictii erau atat de puternice incat alianta celortrei imparati exista doar pe hartie. Prima proba de incercare a venit chiar din partea lui Bismarck, care in 1875 a vrut sa intimideze Franta al carei parlament votase, in martie 1875, o lege de sporire a numarului ofiterilor. La 8 aprilie 1875, un articol de ziar, inspirat deBismarck, se intreba asupra iminentei unui razboi de revansa al Frantei impotriva Germaniei.Presa germana a initiat o ampla dezbatere pe aceasta tema, dar la scurta vreme Bismarck a dat asigurari linistitoare intr-un ziar german important. insa, in acelasi timp, feldmaresalul Moltke, seful Marelui Stat Major German, intr-o discutie particulara cu reprezentantul Belgiei, a mentionat eventualitatea unui razboipreventiv al Germaniei impotriva Frantei. (21 aprilie 1875). Discutia a fost raportata la Paris, iar dezmintirea pe care Bismarck a transmis-o Frantei, la 25 aprilie, nu a mai fost crezuta. Ministrul de externe francez, Decazes, a informatSt. Petersburgul si a cerut sprijin pentru Franta. A urmat un articol in ziarulbritanic "Times", la 6 mai 1875, in care se solicita puterilor europene sa impiedice razboiul preventiv al Germaniei. Noul prim ministru britanic, Disraeli, care se exprimase inca din februarie 1871 ca unificarea Germaniei este un evenimentmai important decat Revolutia Franceza si care a compromis echilibrul de puteredin Europa, a solicitat guvernelor din Viena, St. Petersburg si Roma un demerscomun la Berlin pentrumentinerea pacii. Viena si Roma au refuzat acest lucru, dar St. Petersburg-ul l-a acceptat, tocmai in momentul in care tarul si cancelarul rus Gorceacov se aflau in vizita oficiala in capitala Germaniei (mai 1875). Bismarck i-a convins pe ilustrii vizitatori de intentiile sale pasnice, dar Gorceacov a transmis declaratiile cancelarului german intr-o instiintare catre toate reprezentantele diplomatice ale Rusiei, din care rezulta ca pacea ar fi fost salvata ca urmare a interventiei ruse! ("lovitura de teatru a lui Gorceacov"). Criza razboiului iminent s-aincheiat, insa pentru Germania a fost o grava infrangere diplomatica. S-a vazutclar ca doua mari puteri antagonice - Rusia si Anglia - isi pot depasi rapid contradictiile, aliindu-se impotriva Germaniei pentru mentinerea unei Frante puternice. Exact ce se va intampla in 1914.

Bismarck s-a convins ca trebuie sa actioneze prudent in politica externa pentru a nu produce coalitii antigermane. "Cosmarul coalitiilor" a reprezentat de atunci principala lui temere in relatiile cu celelalte puteri.Criza din aprilie-mai 1875 a vadit fragilitatea aliantei celor trei imparati, iar evenimentele din Balcani din vara aceluiasi an au compromis-o definitiv. in iulie a izbucnit rascoala din Bosnia si Hertegovina impotriva otomanilor, urmata de o rascoala asemanatoare in Bulgaria, reprimata cu cruzime de turci. Presa occidentala a prezentat pe larg aceasta represiune, creand un puternic curent de opinie antiotoman.La 1, respectiv 2 iulie 1876, Serbia si Muntenegru, formal dependente de Imperiul Otoman, i-au declarat razboi. Pentru Rusia a devenit clar ca interventia ei este o chestiune de timp si ca i-ar oferi toate sansele de a sterge prevederile dezavantajoase pentru ea ale Congresului de la Paris din 1856. Problema Rusiei eraevitarea formarii unei coalitii europene ca in 1853. Asa ca s-a erijat mai intai in mandatar al Europei si a cerut convocarea unei conferinte internationale decatre Germania. Bismarck a refuzat, dar a asigurat Rusia de neutralitatea binevoitoare a Berlinului. La scurta vreme, Rusia a incheiat un acord secret cu Austro-Ungaria la Reichstadt (8 iulie 1876). Ambele puteri se angajau sa sprijine existenta statala a Serbiei si Muntenegrului in cazul in care acestea ar fi fost invinse. in cazul unei victorii - iar semnatarii porneau de la aceasta premisa - Rusia urma sa primeasca cele trei judete din sudul Basarabiei si gurile Dunarii,iar Austro-Ungaria va ocupa Bosnia si Hertegovina.in septembrie 1876 sarbii au fost invinsi si au cerut armistitiu. Pentru Rusia,agitata de curentul panslavist, implicarea a devenit iminenta, dar s-a ridicat problema unui conflict cu Austro-Ungaria in acest caz. Care va fi atitudinea Germaniei? intrebarea a fost adresata de tarul Alexandru al II-lea atasatului militar german, generalul Werder, si nu vreunui diplomat, pentru ca in cazul unei indiscretii germane dezmintirea sa poata fi facuta mai usor. Raspunsul lui Bismarcka venit pe o cale indirecta, dar a fost clar: daca se pericliteaza integritateadublei monarhii, Germania va interveni in favoarea ei (1 decembrie 1876). Bismarck nu uita sa sublinieze neutralitatea Germaniei in noua criza balcanica.Fata de aceasta atitudine, Rusia a trebuit sa reinnoiasca intelegerea cu Austro-Ungaria la Budapesta (15 ianuarie 1877). Era mentionata atribuirea Dobrogei catre Romania, iar Rusia se angaja sa nu creeze un mare stat slav in Balcani, centrude coagulare al slavilor din zona.Cum Imperiul Otoman a refuzat mediatia puterilor europene in rezolvarea problemelor sale interne, Rusia i-a declarat razboi la 14/26 aprilie 1877. Evolutia ostilitatilor si interventia Romaniei sunt cunoscute. Vom spune doar ca rusii i-au invins pe turci si le-au impus pacea de la San Stefano din 3 martie 1878. Era recunoscuta independenta Serbiei, Muntenegrului si a Romaniei, care trebuia sa cedeze cele 3 judete din sudul Basarabiei si sa primeasca in schimb Dobrogea. Dar Rusia a incalcat prevederile intelegerii cu Austro-Ungaria, intemeind o Bulgarie Mare cu iesire la Marea Egee. Riposta Europei s-a produs inca din februarie 1878cand flota engleza a aparut in Stramtoarea Bosfor.in aceste conditii, Bismarck si-a oferit serviciile de "samsar cinstit" pentru medierea crizei care ameninta sa degenereze intr-o conflagratie europeana si a cerut convocarea unui Congres international la Berlin (19 februarie 1878). Cancelarul german schitase inca din 15 iunie 1877 principiile de politica externa germana: sa aplaneze antagonismul ruso-englez oferindu-le celor dintai dominatia in Marea Neagra, iar englezilor dominatia in Egipt, care sa le aduca astfel, in acelasi timp, dusmania Frantei. Castigurile Rusiei urmau sa alimenteze rivalitatea ei cu AustroUngaria. Germania nu era interesata de vreun castig teritorial, ci de mentinerea pacii si a unei anumite rivalitati intre marile puteri, astfel incat toate, in afara de Franta, sa aiba nevoie de sprijinul Germaniei si sa nu intre in vreo alianta impotriva ei.Congresul de la Berlin s-a desfasurat intre 13 iunie - 13 iulie 1878 sub presedintia lui Bismarck. Hotararile lui - mai ales limitarea Bulgariei la doua zone deo parte si alta a Balcanilor, fara iesire la Marea Egee - au

confirmat parereaconsilierului financiar al lui Bismarck, Gerson Bleichroder: "Nu exista samsar cinstit!" Mai ales Rusia a fost profund nemultumita de ceea ce obtinuse si curentul panslavist a acuzat Germania de ingratitudine, amintindu-i de faptul ca faraneutralitatea Rusiei nu si-ar fi putut realiza unitatea, la 1871. in acest senss-a exprimat si Alexandru al II-lea catre Wilhelm I intr-o scrisoare personala vehementa (15 august 1879). Bismarck a inteles rolul decisiv jucat de opinia publica in consolidarea unei aliante politico-militare. Fata de ostilitatea fatisa aRusiei, solutia lui Bismarck a fost incheierea unei aliante a Germaniei cu Austro-Ungaria, la 7 octombrie 1879. A fost actul de nastere al Puterilor Centrale,o alianta defensiva secreta prin care semnatarele se obligau sa se sprijine reciproc in caz ca una din ele ar fi fost atacata de Rusia. in cazul unui atac din partea unei alte puteri, puterea neatacata se obliga la o neutralitate binevoitoare fata de cealalta. Dar daca Rusia ar fi sprijinit aceasta putere, atunci cealalta semnatara era obligata sa intre in razboi de partea puterii atacate. Bismarck considera ca era putin probabil ca Franta sa atace singura Germania. Posibil si periculos era doar un atac al Frantei cu sprijinul Rusiei si aceasta obliga Austro-Ungaria la interventie de partea Germaniei.Alianta cu Austro-Ungaria nu a reprezentat o optiune definitiva a Germaniei impotriva Rusiei, pentru ca Bismarck se temea de o alianta ruso-franceza. Dar evolutia evenimentelor a facut ca aceasta alianta sa fie cea mai stabila dintre toatealiantele intemeiate de Bismarck.Cei trei imparati se obligau la o neutralitate binevoitoare in cazul in care unul dintre ei ar fi fost atacat de o alta putere. Aceasta obligatie nu era limitata insa doar la un razboi defensiv, astfelca Germania si Austro-Ungaria aveau libertatea de miscare in cazul unui razboi cu Franta, respectiv cu Italia iredentista, iar Rusia - in cazul unui conflict cuAnglia. Pentru cazul unui razboi impotriva Imperiului Otoman se prevedea o intelegere prealabila asupra obiectivelor razboiului. Durata conventiei era limitatala trei ani.in aceasta perioada, 1880-1881, s-a ajuns la o tensiune in relatiile franco-italiene legate de dominatia Frantei asupra Tunisului. Italia, nemultumita, a cautatsustinerea Puterilor Centrale si astfel s-a ajuns la aderarea Italiei la aceasta alianta, la 20 mai 1882. Astfel s-a constituit asa-numita Tripla Alianta. in realitate, aceasta aderare a Italiei nu reprezenta o extindere a Puterilor Centrale, ci era un tratat separat. Tratatul intra in vigoare in cazul unui atac neprovocat din partea Frantei asupra Germaniei sau Italiei, dar avand in vedere lungimea coastelor italiene nu se prevedea vreo actiune de ajutor in cazul unui atacbritanic. Scopul acestui tratat era de fapt sa asigure Austro-Ungaria impotrivapretentiilor iredentiste ale Italiei. Aceasta din urma s-a simtit suficient de sigura pentru ca ulterior sa inceapa o expansiune in zona Marii Rosii.Romania, care se simtea amenintata de Rusia si cauta in acest scop sa se integreze in Europa, si-a exprimat disponibilitatea de a se alatura aliantei nou formate, denumite de Bismarck Liga Pacii. in fond, Austro-Ungaria nu urmarea anexareaRomaniei. Initial Bismarck nu a acceptat cererea de aderare a Romaniei pentru caar fi periclitat bunele raporturi cu Rusia, dar a lasat sa se inteleaga ca dacaRomania s-ar alia cu Austro-Ungaria, Germania ar accede imediat la aceasta alianta. Acest lucru s-a intamplat dupa o serie de tratative purtate de regele CarolI, prim-ministrul Ion C. Bratianu, ministrul de externe D.A. Sturdza si reprezentantul roman la Viena, P.P. Carp, la 30 octombrie 1883. Tot Bismarck a insistatca tratatul sa ramana secret, pentru a nu nemultumiRusia. Acest aspect convenea Romaniei, unde nici un guvern nu putea recunoaste existenta unei aliante cu puterea care ii asuprea brutal pe fratii romani de peste Carpati.Aderarea Romaniei la singura alianta politico-militara a momentului i-a garantatiesirea din izolarea diplomatica impusa de Rusia si a contribuit decisiv la mentinerea si consolidarea suveranitatii nationale. De mentionat ca si Serbia principelui Milan Obrenovici aderase la Puterile Centrale inca din iunie 1881.Tripla Alianta nu era singura solutie politica prin care Bismarck urmarea asigurarea stabilitatii Europei. Cancelarul german a propus si a obtinut o

reinnoire aaliantei celor trei imparati printr-o intalnire la cel mai inalt nivel, la 15-17 septembrie 1884, la Skierniewice (castel de vanatoare al tarului Alexandru alIII-lea, langa Varsovia).Ocuparea Tunisului de catre Franta a declansat un val de expansiune coloniala inAfrica si Asia din partea marilor puteri europene, pentru care imperialismul devenise o chestiune de orgoliu national. Bismarck a fost rezervat fata de acest fenomen: a sprijinit insa expansiunea marilor puteri europene, considerand ca infelul acesta va intretine rivalitatile dintre ele si va impiedica in modul cel mai eficient formarea vreunei coalitii antigermane.Calculele cancelarului au fost puse sub semnul intrebarii de izbucnirea unei noicrize balcanice in octombrie 1885, asa-numita criza bulgareasca, determinata dedeclansarea unei miscari revolutionare in Rumelia (Bulgaria de Sud) care a dusla unirea acestei provincii cu Bulgaria principelui Alexandru Battenberg. Deranjat de crearea unei Bulgarii unite, regele Milan al Serbiei si-a atacat vecinul in noiembrie 1885, dar a suferit o infrangere umilitoare. Pacea s-a incheiat la Bucuresti, la 6 februarie 1886, consfintind granita anterioara dintre Serbia si Bulgaria. Rusia a fost insa nemultumita de actiunea de emancipare de sub tutela rusa a principelui Alexandru si a organizat un complot pentru rasturnarea lui, inaugust 1886. Cu toate ca se bucura de simpatia poporului bulgar, principele Alexandru a renuntat la tronul de la Sofia pentru a nu fi cauza unei mari conflagratii europene. in lupta de interese dintre Viena si St. Petersburg pentru dominarea Bulgariei a castigat cea dintai, prin faptul ca in iulie 1887 Sobrania (Adunarea legislativa de la Sofia) l-a proclamat principe al tarii pe Ferdinand de Saxa-Coburg-Kohary, fost ofiter in armata austro-ungara. in aceste conditii, reinnoirea aliantei celor trei imparati a fost definitiv compromisa.Tot in 1886 a aparut pericolul unui razboi de revansa al Frantei, agitata de cuvantarile belicoase ale generalului Henri Boulanger, care insa nu a confirmat sperantele adeptilor sai.Solutia de politica externa a lui Bismarck a fost sprijinirea propunerii ministrului de externe italian, Robilant, de incheiere a unei asa-numite intelegeri mediteraneene intre Italia si Anglia (12 februarie 1887), la care a aderat si Austro-Ungaria la 24 martie 1887. intelegerea era secreta, nu a fost prezentata parlamentului britanic, doar guvernul german a fost informat despre existenta ei. Scopul era mentinerea statu-quo-ului in zona "autant que possible".Urmatoarea combinatie politica a lui Bismarck a urmarit extinderea acestei aliante, respectiv inlocuirea aliantei celor trei imparati printr-un tratat secret alGermaniei cu Rusia, numit "tratatul de reasigurare". Acesta s-a incheiat la 18iunie 1887, pentru o durata de trei ani. Textul tratatului relua continutul aliantei celor trei imparati, limitata acum la Germania si Rusia. Daca Germania eratinta unui atac neprovocat din partea Frantei, Rusia se obliga la o neutralitatebinevoitoare. Tratatul continea si un protocol aditional "strict secret", pe care il cunosteau doar semnatarii, prin care Germania se angaja sa sprijine Rusiain instaurarea unui nou regim in Bulgaria si, mai mult, promitea Rusiei o neutralitate binevoitoare in caz ca St. Petersburg-ul ar fi pornit operatiunea de cucerire a Stramtorilor. Pentru Bismarck tratatul de reasigurare nu insemna o incalcare a Triplei Aliante. Cancelarul a tinut sa explice Vienei ca o ofensiva ruseasca asupra Stramtorilor Marii Negre este o "fundatura" politica ce are avantajulde a atrage riposta Angliei alaturi de AustroUngaria.Tratatul de reasigurare era un act de cabinet, care nu tinea seama de realitatile politice ale momentului: in Rusia se desfasura o virulenta campanie de presa panslavista antigermana, condusa de publicistul Mihail Katkov (1818-1887) si intretinuta de un razboi vamal intre cele doua tari. Mosierii germani se opuneau importurilor de cereale rusesti, care ar fi dus la o scadere drastica a preturiloragricole si implicit a profiturilor lor.Bismarck insusi era constient de aceasta situatie. El a cautat sa aplaneze divergentele cu Rusia, discutand personal cu tarul Alexandru al III-lea cu ocazia vizitei acestuia la Berlin in noiembrie 1887. Iar cand Marele Stat Major German a cerut un razboi preventiv impotriva Rusiei,Bismarck a aratat generalilor Moltke si Waldersee

tratatul de reasigurare, cerandu-le sa renunte la aceste intentii.Bismarck a intrat in tratative de alianta cu Anglia, propunand ca britanicii sacedeze Germaniei fortareata Helgoland, de la varsarea Elbei in Marea Nordului, in schimbul unor teritorii din Africa. Tranzactia a fost acceptata in iulie 1890,dar la acea ora Bismarck nu mai era cancelar. Contradictiile cu noul imparat Wilhelm al II-lea, pe probleme interne mai ales, l-au silit sa-si dea demisia, la20 martie 1890, chiar in zilele in care Rusia a cerut reinnoirea tratatului de reasigurare. Noua conducere a politicii externe germane a refuzat acest lucru, considerand ca tratatul cu Rusia obliga prea mult Germania si nu-i ofera nici un ajutor, ba mai mult, pericliteaza Tripla Alianta, in special relatiile cu Austro-Ungaria. Rusii au insistat, oferindu-se sa renunte chiar la protocolul aditional"strict secret", dar atitudinea germana a ramas neclintita.Prin indepartarea lui Bismarck nu a mai existat o conducere unitara a politiciiexterne germane, fiind acum implicati direct imparatul Wilhelm al II-lea, cancelarul, ministrul de externe si chiar atasatii militari germani din capitalele marilor puteri. in Germania, prin Constitutie, puterea militara nu era subordonataputerii politice si imparatul era cel menit sa realizeze echilibrul dintre celedoua puteri, dar Wilhelm al II-lea nu a fost la inaltimea unei asemenea misiuni,fapt ce a avut consecinte catastrofale asupra evolutiei politice europene. in aceste conditii, elementul esential al politicii externe germane a ramas Tripla Alianta. Reinnoirea ei la 20 februarie 1887 a fost urmata de o reinnoire publica la 6 mai 1891 (cu un an inainte de termen) si a determinat contrareactia decare Bismarck se temuse cel mai mult, adica alianta franco-rusa.Acest moment deosebit din istoria relatiilor politico-militare a fost determinat, in primul rand, de motive economice. Rusia, tara in plin avant economic, aveanevoie de investitii masive de capital. in vreme ce Germania i-a declarat un adevarat razboi vamal, bancherii francezi, la indemnul guvernului, au acordat Rusiei numeroase transe de imprumuturi incepand din 1887. Pana in 1896, fusesera zeceasemenea imprumuturi in valoare de 1,25 miliarde ruble aur. La 1 ianuarie 1908,datoria externa a Rusiei se ridica la 9,3 miliarde ruble aur, dintre care 4,8 reveneau Frantei. Asemenea argumente au aplanat neincrederea Rusiei autocrate fata de apropierea de o putere republicana si democrata. La 23 iulie 1891, oescadra a marinei militare franceze a fost primita cu entuziasm la Kronstadt. La27 august, un schimb de note diplomatice a dus la conturarea aliantei, iar la 17 august 1892 s-a incheiat conventia militara franco-rusa intre sefii marilor state majore. Ambele puteri se obligau sa se sprijine reciproc daca una dintre elear fi fost atacata de oricare dintre semnatarele Triplei Aliante.Declansarea in Franta a scandalului Panama l-a facut pe tarul Alexandru al III-lea sa ezite in ratificarea aliantei. Dar pana la urma acest lucru s-a intamplatla 27 decembrie 1893. Aceasta orientare s-a mentinut si sub conducerea noului tar, Nicolae al II-lea, care - cu ocazia vizitei sale oficiale la Paris, din 1895- a vorbit despre "fratia de arme ruso-fran-ceza".in fata acestei impartiri a Europei in tabere adverse, reactia Germaniei a fostaceea a unei politici incoerente, in sensul ca nu a incercat sa contrabalansezepolitica de alianta a Rusiei cu Franta printr-o eventuala apropiere de Anglia, unde la inceputul anilor 1890 nu exista un curent de opinie antigerman.in 1895, situatia internationala a determinat clasa politica britanica sa considere ca Anglia trebuie sa iasa din politica ei de "splendida izolare", adica de dezinteres fata de evolutia de pe continentul european. Aceasta transformare a fost insotita de o modificare radicala a conceptiei britanice, adica de a se implica in mentinerea cu orice pret a integritatii Imperiului Otoman, motivata fiindsi de masacrarea armenilor din Constantinopol, din acel an. in vara lui 1895, premierul Salisbury a propus lui Wilhelm al II-lea un plan de impartire a Imperiului Otoman, in sensul unei precizari a sferelor de influenta ale puterilor europene pentru cazul iminentei prabusiri a imperiului.

Wilhelm al II-lea a inteles caAnglia urmareste declansarea unei crize balcanice, asa ca oferta britanica a fost refuzata. La propunerile germane din toamna lui 1895, de a adera la Tripla Alianta, Anglia a raspuns prin tacere.Apoi a urmat o criza a relatiilor germano-britanice determinata de reactia imparatului Wilhelm al II-lea fata de esecul unei expeditii britanice de invadare a Africii de Sud (Transvaal) la sfarsitul anului 1895. La 3 ianuarie 1896, imparatul german a trimis o telegrama presedintelui bur Krger, felicitandu-l pentru feluladmirabil in care a aparat independenta si suveranitatea republicii bure "farasa apeleze la ajutorul puterilor prietene". "Telegrama Krger" era evident indreptata impotrivaAngliei (desi guvernul britanic a dezmintit implicarea sa in tentativa de invazie), iar opinia publica engleza a fost indignata de demersul german si, din acelmoment, campaniile de presa antigermane s-au tinut lant. Cererea formala a Austro-Ungariei si Italiei de reinnoire a intelegerii Mediteraneene din 1887 a fost respinsa de Salisbury in februarie 1896.in aceasta perioada Imperiul Rus s-a angajat intr-o politica de expansiune coloniala in Extremul Orient. Germania a cautat o apropiere de Rusia (bazandu-se pe relatiile de prietenie intre Wilhelm al II-lea si Nicolae al II-lea) si pe momenta reusit acest lucru, concretizat prin obtinerea portului Kiau-ciau (februarie1897). telul Germaniei era crearea unei aliante politice europene cu obiective coloniale care sa reuneasca Germania, Rusia si Franta. Cererea formala a Germaniei catre Paris nu numai ca nu a primit nici un raspuns, dar a si fost imediat transmisa la Londra.Un alt moment deosebit al tensionarii relatiilor politicomilitare europene l-a reprezentat hotararea Germaniei de a spori considerabil dimensiunile flotei salemilitare. Conducerea marinei a fost incredintata unui amiral cu functie de secretar de stat, Alfred von Tirpitz (18 iunie 1897), iar primul sau proiect de legea fost votat la 23 martie 1898. in luna urmatoare a inceput si o campanie propagandistica in acest sens, prin intemeierea unei asanumite Asociatii a Flotei Germane, menite sa asigure subventii din partea cetatenilor Reichului pentru sporirea numarului de nave de lupta.I.3. intemeierea AntanteiExpansiunea Rusiei in Extremul Orient si perspectiva unei confruntari cu Franta,in Africa, au determinat Anglia sa propuna Germaniei o alianta (mai 1898). Noulministru de externe german, von Blow, a cerut insa ca o asemenea alianta sa fieratificata de parlamentul britanic, altfel ar fi lipsita de valoare. in asemeneaconditii, discutiile au esuat. imparatul Wilhelm al II-lea a comunicat taruluiNicolae al II-lea propunerea engleza, intrebandu-l "ce-mi poti oferi si ce vreisa faci daca eu o refuz" (30 mai 1898). in raspunsul sau, Nicolae al II-lea nu aoferit nimic, ci doar a comunicat ca si el a primit o oferta asemanatoare cu trei luni in urma. Germanii au tras concluzia linistitoareca antagonismele ruso-engleze erau de netrecut, la fel ca si cele anglo-franceze.insa, in septembrie 1898, incidentul de la Faschoda (intalnirea trupelor franceze cu cele engleze) s-a solutionat pasnic prin retragerea francezilor. Indignareaopiniei publice din Franta in fata acestei cedari a dus la caderea guvernului,dar s-a conturat clar faptul ca, prins intre antipatia Angliei si Germaniei, guvernul francez a ales Anglia. O alianta cu marea putere insulara devenise doar oproblema de timp.La 18 martie 1901, guvernul Salisbury a facut o noua propunere de alianta Germaniei, dar conditia pusa de Berlin de aderare a Angliei la Tripla Alianta, precumsi divergentele de pareri dintre Londra si Berlin asupra soartei Imperiului Otoman (unde mari banci germane organizasera inca din 1899 constructia unei cai ferate Constantinopol-Bagdad), au dus la esecul final al tratativelor la 19 decembrie 1901. in aceste conditii, la 30 ianuarie 1902 Anglia a incheiat o alianta cu Japonia, prin care semnatarele isi promiteau neutralitate in cazul in care una dintre ele ar fi dus un razboi cu o terta putere. Aceasta intelegere dadea mana libera Japoniei in actiunile ei impotriva Rusiei.Reinnoirea Triplei Aliante, la 28 iunie 1902, a fost doar un succes partial pentru Germania, deoarece Franta a initiat tratative de apropiere cu Italia, care dupa infrangerea din Abissinia (Adua, 1 martie 1896) era acum din nou interesata de expansiune

in Nordul Africii. Aici Italia se lovea de Imperiul Otoman, protejatul Germaniei. Astfel, la 1 noiembrie 1902, printr-un schimb de note diplomatice, Italia a incheiat un tratat secret cu Franta prin care semnatarele isi precizau zonele de influenta in Africa de Nord (Marocul pentru Franta, Tripolisul pentru Italia) si isi promiteau neutralitate in cazul unui atac din partea unei terteputeri. Cu acest tratat a inceput desprinderea Italiei de Tripla Alianta, efectsi al tensionarii relatiilor germano-engleze.in 1903, Puterile Centrale au obtinut un succes diplomatic prin acordul de mentinere a statu-quo-ului in Balcani dintre Austro-Ungaria si Rusia (Mrzsteg, 2 octombrie 1903). Rusia isi asigura astfel spatele in vederea marii confruntari din Extremul Orient cu Japonia.Cu toate acestea, atacul japonez de la Port Arthur, la 9 februarie 1904, fara declaratie de razboi i-a luat prin surprindere pe rusi, punandu-i intr-o vadita stare de inferioritate. Cu toata angajarea uriasa de trupe, evolutia razboiului s-a conturat tot mai nefavorabila pentru Rusia.in aceste conditii, Franta a accelerat tratativele cu Anglia, desi opinia publica franceza fusese potrivnica englezilor angajati in razboiul cu burii (1899-1902).La 8 aprilie 1904 s-a semnat la Paris, cu ocazia vizitei regelui Eduard al VII-lea, asa-numita "Antanta cordiala". Chiar daca nu continea prevederi militare, aceasta intelegere a permis rezolvarea litigiilor coloniale anglofranceze in Africa si nu periclita relatiile cu Rusia, caci ambele puteri voiau sa ramana neutrefata de confruntarea din Extremul Orient. Spre surprinderea multor observatori politici europeni, marea Rusie a pierdut razboiul cu Japonia si a trebuit sa accepte medierea S.U.A., respectiv a presedintelui Theodore Roosevelt. Sub aceste auspicii s-a incheiat pacea de la Portsmouth(New Hampshire), din 5 septembrie 1905.infranta in razboi si amenintata de o revolutie in interior, Rusia si-a reluat politica in Balcani. in ceea ce priveste Orientul Mijlociu, atat Rusia, cat si Anglia s-au simtit amenintate de concurenta germana reprezentata de construirea caii ferate Constantinopol-Bagdad.Ultimul impuls spre o intelegere anglo-rusa a fost determinat de un aspect militar. Anume, in februarie 1906 Anglia a inceput constructia unui tip special de mari nave de lupta ("Dreadnought") fara echivalent in alte tari, prin care spera sa-si asigure superioritatea navala, cu atat mai mult cu cat, dupa alianta din 1904, Franta renuntase la extinderea flotei, iar marina rusa incetase practic sa mai existe. Singura mare putere care a acceptat provocarea engleza a fost Germania, care in mai 1906 a investit masiv in constructia noului tip de nave. Avantajul englez urma sa fie minim, desi pentru germani ar fi trebuit sa fie evident faptul ca navele lor nu aveau raza de actiune necesara pentru a actiona in OceanulAtlantic si a opri aprovizionarea Angliei din colonii.ingrijorarea britanica fata de inarmarea navala germana a contribuit decisiv laincheierea aliantei anglo-ruse, la 31 august 1907, dupa modelul celei dintre Anglia si Franta, adica fara prevederi militare. Prin aceasta alianta puterile semnatare isi reglementau divergentele: rusii recunosteau interesele britanice in Afganistan, iar englezii renuntau la imixtiunea lor in Tibet. Persia a fost impartita intr-o zona de influenta rusa (in nord), comuna (in centru) si respectiv engleza (in sud).in felul acesta, prin depasirea unor rivalitati politice si coloniale ce pareauinsurmontabile, a aparut Tripla intelegere - Antanta -, alianta politico-militara opusa Puterilor Centrale. Europa era astfel divizata in doua blocuri rivale, iar aceasta bipolarizare a continentului, prelungita de rivalitati imperialiste nascute din expansiunea economica de la sfarsitul secolului al XIX-lea, va duce la mari tensiuni internationale.