Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Familia în societatea românească

Lucrare de doctorat

Rezumat

Coordonator Prof. Dr. Ioan Mărginean

Doctorand Raluca Popescu

Rezumat

Preocupările mele în domeniul familiei datează încă din primii ani de facultate. Lucrarea de licenţă, intitulată „Cuplurile tinere şi coabitarea intergeneraţională”, analizează acest stil de viaţă familială în rândul tinerilor din România, încercând să-l

integreze în contextul mai larg al societăţii româneşti aflate pe atunci în plin proces de

liberalizare şi de tranziţie la economia de piaţă

domeniul politicilor sociale, concretizate în lucrarea de dizertaţie, „Politici familiale în România”, care a intenţionat o analiză a politicilor de suport privind copilul şi familia

comparativ cu celelalte ţări foste socialiste. Studiile întreprinse în perioada de stagiu în cadrul programului doctoral au continuat să aprofundeze aceste teme şi să se orienteze către altele noi: calitatea vieţii de familie, valori familiale. Lucrarea de faţă integrează analize comparative la nivel European asupra acestor aspecte: modelul familial românesc, orientările valorice cu privire la familie, politici de suport pentru familie şi copii. Analize specifice sunt destinate uniunilor consensuale din România, fenomen relativ nou şi destul de puţin explorat în literatura de specialitate, şi fertilităţii scăzute, problemă cu implicaţii dramatice asupra întregii societăţi româneşti. Studiile sunt canalizate pe mai multe coordonate. Întrucât familia se intercondiţionează cu alte paliere ale vieţii sociale şi alte domenii de cercetare, pe lângă perspectiva clasică a sociologiei familiei, am abordat aspecte legate de calitatea vieţii şi stiluri de viaţă, sociologia valorilor, demografie, politici sociale. Lucrarea a pornit de la câteva întrebări generale - care este profilul familiei româneşti în context European?, care sunt orientările valorice ale românilor cu privire la familie? şi ce model de politică familială are România? În cadrul analizei au apărut ulterior două întrebări specifice: cât de răspândite sunt comportamentele şi valorile familiale postmoderne?, întrebare care a generat o analiză specială asupra uniunilor consensuale din România şi cea de-a doua – ce contribuţie pot avea politicile familiale în redresarea fertilităţii deosebit de scăzute în România?.

Ulterior s-au adăugat preocupările din

În privinţa metodelor de cercetare, lucrarea integrează analiza teoretică a schimbărilor din domeniul familiei cu analiza secundară de date. Prelucrările au utilizat indicatori statistici şi indicatori de anchetă din mai multe cercetări empirice în designul cărora am fost implicată: World Values Survey / European Values Survey, Diagnoza calităţii vieţii (ICCV), Barometrul de Opinie Publică “Viaţa în cuplu” (Fundaţia Soros), Ancheta “Viaţa de familie” (Fundaţia Soros). Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, schimbările din ultimele decenii în sfera familiei au determinat specialiștii să afirme că nu mai reprezintă o instituţie conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societăţii, trecând printr-un vizibil proces de dezinstituţionalizare, democratizare şi liberalizare. Familia pare tot mai integrată în dinamica societaţii, tot mai mult condiţionată de schimbările economice şi sociale, influenţând la rândul ei evoluţia de ansamblu. În condiţiile ritmului accelerat al schimbărilor, problema “crizei”, a “declinului” sau “disoluţiei” familiei este privită cu tot mai multă îngrijorare. Mitul dispariției “familiei aşa cum o ştim” a început să se răspândească şi în societatea românească, deşi, aşa cum a încercat să demonstreze această lucrare, motivele de îngrijorare sunt puţine. Primul capitol abordează din perspectivă teoretică schimbările cu care se confruntă familia şi implicaţiile acestora. Perspectivele teoretice asupra familiei au evoluat de la un consens cvasi-unanim asupra dominaţiei familiei nucleare şi a rolului ei central în societate până la pluralitatea modelelor familiale în contemporaneitate. Dezinstituţionalizarea, individualizarea şi democratizarea vieţii de familie sunt procesele cele mai frecvent amintite în discursul de specialitate. În cadrul analizei teoretice, primul capitol analizează traseul evoluţiei de la familie tradiţională, la familie modernă şi postmodernă şi modul în care a privit sociologia fiecare dintre aceste forme de familie. În carul analizei empirice, capitolul încearcă să surprindă profilul familiei româneşti. Sunt trecuţi în revistă principalii indicatori demografici relevanţi în sfera familiei, comparând valorile din ţara noastră cu cele de la nivelul Europei, în scopul identificării principalelor tendinţe de evoluţie a comportamentelor familiale şi reproductive, a modelului familial dominant şi a structurii gospodăriei. În partea a doua sunt explorate aspecte subiective ale stilurilor de viaţă familială, din anchete: întemeierea familiei, condiţiile pentru o căsnicie fericită şi motivele de divorţ, calitatea relaţiei de cuplu, principalele probleme în cuplu şi

cauzele care le determină, diviziunea rolurilor casnice şi structura de autoritate, comportamentele şi atitudinile faţă de sexualitate. România are una dintre cele mai ridicate nupţialităţi în context european, într-o tendinţă uşor ascendentă în ultimii ani, o divorţialitate mai degrabă scăzută şi cu o mare stabilitate în timp, vârste tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor. Rata fertilităţii însă, este una dintre cele mai scăzute din Europa, iar tendinţele de redresare din ultimii ani sunt mai degrabă nesemnificative. Modelul de convieţuire românesc conservă preferinţa pentru gospodăriile de tip familial, legal constituite. Cuplurile căsătorite cu copii sunt preponderente în stilurile de viaţă familială. Totuşi, uniunile consensuale şi familiile monoparentale sunt fenomene în creştere, la un nivel mediu în context european. Ataşamentul faţă de familie rămâne foarte ridicat, aceasta ocupând primul loc în ierarhia de valori şi fiind domeniul care continuă să ofere indivizilor cea mai mare satisfacţie. Căsătoria este de asemenea puternic valorizată de majoritatea populaţiei, tinzând totuşi să se consolideze două categorii pentru care reprezintă mai degrabă o instituţie învechită: o parte din tinerii cu capital uman şi material deosebit de ridicat şi o altă categorie distinctă de populaţie, săracă şi afectată de procese de dezorganizare familială. Dacă primii consideră căsătoria ca o instituţie demodată din prisma unei orientări valorice postmoderne, respingerea căsătoriei reprezintă pentru ceilalți o modalitate de adaptare la condiţii precare de trai şi expresia unui proces de dezorganizare socială.

Modelul căsătoriei fericite este unul romantic, în care iubirea rămâne cea mai importantă. Iubirea trebuie dublată însă de solidaritate între parteneri (încredere şi sprijin reciproc, respect şi înţelegere reciprocă, fidelitate) dar şi de suport material – în principal condiţii bune de locuit şi în secundar bani. Condiţia homogamiei (aceeaşi etnie, poziţie socială, vârstă, religie, educaţie, chiar preferinţe comune) este neimportantă. Deşi cel mai important lucru într-o căsătorie este iubirea, absenţa ei nu reprezintă cel mai important motiv de desparțire. Divorţul este acceptat în situaţii mai degrabă extreme – în principal violenţă şi alcoolism şi în secundar infidelitate. Modelul relaţiilor intime este de asemenea unul romantic, în care sexualitatea este legată de iubire şi are loc mai ales în interiorul familei. Relaţiile sexuale de tip

conservator (doar în cadrul căsătoriei) sunt susţinute de aproximativ două cincimi din populaţie, mai mult de femei, persoane vârstnice, cu educaţie scăzută, din mediul rural. Relaţiile sexuale de tip modern, romantic, bazate pe iubire sunt susţinute tot de aproximativ două cincimi din populaţie, categoria fiind mai eterogenă din punct de vedere socio-demografic : atît femei, cât şi bărbaţi, tineri şi maturi, însă cu nivel de educaţie mediu sau superior şi mai degrabă din mediul urban. Relaţiile sexuale de tip postmodern, liberale, bazate doar pe atracţia reciprocă sunt susţinute mai degrabă de o minoritate (aproximativ o cincime dintre subiecţi), mai degrabă de către bărbaţi, tineri, cu educaţie superioară. Cea mai importantă cauză a apariţiei problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau lipsa de bani, urmată de sarcinile gospodăreşti şi comportamentul copiilor. Dificultăţile financiare sunt cosiderate drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de către bărbaţi, în contextul în care, în multe dintre familii, responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie aparţine în principal acestora. Familia egalitară, în care nu contează cine conduce în familie şi deciziile sunt luate în comun este preferată de majoritatea indivizilor. Tradiţionala diviziune a muncii în familie este în proces de modificare. Diferenţierea rolurilor a rămas, dar situaţia este într-o schimbare structurală, observându-se o mai mare flexibilitate din partea celor doi parteneri. Susţinerea rolului tradiţional al femeii, de creştere a copiilor şi dministrare a treburilor gospodăreşti este redusă. Femeia casnică este tot mai puţin valorizată, în special în rândul tinerilor sau a celor cu studii superioare. Pe lângă implicarea crescută a femeii în treburile casnice, remarcăm şi o putere de decizie uşor mai ridicată a acesteia în administrarea acestor sarcini. Femeia este aşadar „stăpîna casei”: nu numai că face mai multe în casă şi în privinţa copiilor, dar ea şi decide într-o mai mare măsură ce trebuie făcut.

Schimbările valorice sunt considerate a fi cel mai adesea principalele explicaţii pentru schimbările din comportamentele familiale. În consecinţă, cel de-al doilea capitol tratează problematica valorilor şi a modului în care acestea pot fi surprinse şi cercetate. Fiind realităţi latente, demersul este unul dificil. Sunt problematizate rezultatele unor cercetări empirice privind câteva orientări considerate esenţiale în sistemul valorilor

familiale: atitudinea faţă de căsătorie, faţă de divorţ şi faţă de rolurile de gen. În partea a doua, capitolul îşi propune să analizeze din perspectivă comparativă valorile în domeniul familiei, cu accent pe profilul valoric românesc. Studiul porneşte de la întrebarea dacă românii au un model valoric diferit faţă de celelalte ţări europene, încearcând să marcheze punctele comune şi diferenţele. Cât de importantă mai este familia în societatea românească în context european, care este locul pe care îl ocupă în viaţa individului, cât de mult mai este valorizată căsătoria comparativ cu alte modele familiale, cât de toleranţi sunt românii faţă de diferite aspecte legate de familie şi sexualitate? sunt numai câteva dintre întrebări. Un obiectiv important îl reprezintă identificarea factorilor determinanţi ai modelelor valorice analizate, formularea unui model explicativ pentru configuraţia valorică specifică. Perspectiva de analiză este traseul valoric tradiţional – modern – postmodern. Analiza încearcă să identifice unde se plasează România pe această axă, în funcţie de mai multe criterii: importanţa instituţiei familiei în societate, propensiunea spre modele familiale alternative, participarea femeii pe piaţa muncii, toleranţă. Analiza comparativă a orientărilor de valoare cu privire la familie a relevat faptul că Europa rămâne un spaţiu eterogen valoric, conturându-se categorii cu profiluri distincte, de la ţări conservatoare la ţări putenic individualiste şi tolerante. Factorul istoric, politic şi cel religios par să constituie determinanţi importanţi. România se grupează valoric cu majoritatea ţărilor foste socialiste, categorie care se caracterizează printr-o valorizare înaltă a căsătoriei, prin cel mai ridicat ataşament faţă de o relaţie stabilă, printr-o largă acceptare a modelului mamelor singure, dar mai degrabă intolerante în privinţa altor aspecte (divorţ, avort, prostituţie, homosexualitate). România prezintă printre cele mai scăzute valori la toate aspectele legate de toleranţă, fapt care o apropie de grupa ţărilor conservatoare (reprezentată în model de Turcia şi Malta). Religiozitatea crescută, nivelul scăzut de educaţie pe ansamblul populaţiei, ponderea mare a ruralului în care predomină valori de tip tradiţional, încrederea scăzută în oameni, capitalul social relaţional redus reprezintă explicaţii pentru atitudinea conservatoare a românilor. Atitudinea deschisă, tolerantă, cu valori familiale de tip postmaterialist este caracteristică mai degrabă unei minorităţi: tineri, din mediul urban, cu educaţie superioară şi venituri medii.

Pentru a explora mai departe caracteristicile postmodernităţii familiale în România, lucrarea a dezvoltat o analiză a celor care trăiesc în uniune consensuală, pornind de la ipoteza că aceştia simbolizează în cea mai mare măsură stilul de viaţă individualizat şi postmaterialist. Capitolul al treilea analizează aşadar uniunile cosensuale, fenomen relativ nou şi mai puţin explorat în România. Simbolizând un nou tip de relaţie intimă, numită de Giddens (1992), “relaţie pură”, relaţie care există numai prin ea însăşi, fară presiuni exterioare, coabitarea este un motiv de explorare a noilor orientări valorice de tip postmodern în curs de consolidare. Studiul încearcă să răspundă la întrebarea dacă cei care coabitează sunt mai “postmoderni” decât ansamblul populaţiei şi explorează caracteristicile potmodernităţii familiale în România. Datele de la Recensământul din 2002 (prima dată când această formă de convieţuire a fost înregistrată oficial) au indicat însă un profil surprinzător al coabitanţilor: sunt întâlniţi în mediul rural şi nu neapărat la tineri. Capitolul încearcă să ofere posibile explicaţii ale acestei situaţii, supunând dezbaterii două tipuri diferite de coabitanţi, cu profil socio-demografic şi orientări valorice distincte. Analiza demonstrează că numai o parte a coabitanţilor pot fi consideraţi ”postmoderni”. Persoanele care trăiesc în uniune consensuală în România formează o clasă eterogenă, care se polarizează în două categorii diferite, denumite simbolic “adaptative” şi “liberale”. Coabitanţii adaptativi au capital uman, material şi social scăzut şi se întâlnesc mai degrabă în sate şi oraşe mici. Coabitanţii liberali au un capital uman şi social ridicat şi un standard de viaţă deosebit de ridicat, chiar comparativ cu media naţională. Locuiesc aproape exclusiv în urban, în oraşele mari. Majoritatea celor care coabitează în România sunt de tip adaptativ. Există diferenţe considerabile în privinţa orientărilor valorice asupra familiei şi relaţiilor de cuplu ale celor două categorii, care îndreptăţesc etichetele atribuite celor două clase de coabitanţi. Cei adaptativi au o orientare valorică mai degrabă conservatoare, conformistă, tinzând să reproducă valorile de tip tradiţional cu privire la familie. Liberalii au o orientare valorică mai degrabă deschisă, tolerantă şi egalitaristă. Aceştia din urmă pot fi consideraţi, în principiu, coabitanţii postmoderni din România. Totuși, motivaţiile declarate pentru care au ales acest stil de viaţă fără a se căsători sunt, pentru ambele categorii, mai degrabă pragmatice. Chiar dacă în cazul

coabitanţilor postmoderni sunt invocate mai des motivaţii de tip expresiv şi mai degrabă imanente relaţiei, pe ansamblu aceștia preferă să ofere justificări pragmatice şi exterioare,

la fel ca şi în cazul celor adaptativi. Judecând după frecvenţa celor două tipuri de coabitanţi şi după justificările

subiective ale relaţiei lor, în România uniunea consensuală pare să reprezinte mai debragă

o alegere tranzitorie şi din raţiuni pragmatice şi mai puţin o opţiune care să conserve

carateristicile unei orientări postmoderne de viaţă, indiferent de profilul indivizilor implicaţi în astfel de relaţii. Aproape toţi intenţionează să se căsătorească. Aşadar, cu greu se poate vorbi de postmodernitate familială în România. Chiar cei implicaţi în modele alternative de viaţă valorizează în fond modelul clasic de familie. Coabitanţii liberali, deşi cu orientări valorice mai deschise şi nonconformiste, pot simboliza numai parţial coabitanţii “postmoderni”. Ei au caracteristici care îndreptăţesc o astfel de caracterizare – capital uman, material şi social ridicat, sunt toleranţi faţă de stilurile familiale alternative, valorizează mai puţin copiii, au valori egalitare de gen atât în familie cât şi pe piaţa muncii – însă prin modul în care îşi justifică alegerea şi prin intenţia clară de a se căsători în viitor, opţiunea pentru acest stil de viaţă pare una tranzitorie, pragmatică şi mai puţin una expresivă, motivată de dorinţa autorealizării, a libertăţii şi reflexivităţii. Pentru o imagine comprehensivă, ultima parte a lucrării este centrată pe suportul statului şi implicaţiile asupra familiei. Al patrulea capitol se focalizează pe politicile de suport destinate familiei şi copilului, încercând să analizeze configuraţia sistemului de prestaţii şi implicaţiile asurpa nivelului de bunăstare, comparativ cu statele membre ale Uniunii Europene. Familia este însă o sferă în care se întrepătrund şi se intercondiţionează măsurile din celelalte domenii de politică socială, astfel încât impactul politicilor familiale devine dificil de estimat. Analiza vizează în principal sistemul de transferuri financiare şi numai incidental serviciile de asistenţă socială, datorită insuficienţei datelor şi lipsei de comparabilitate a acestora la nivel european. Politicile familiale acţionează în condiţii specifice de la o societate la alta, cu mijloace diferite în situaţii obiective specifice, generate de transformarea comportamentelor familiale. Analiza diferitelor beneficii a evidenţiat faptul ca opţiunile pentru o măsură sau alta au la bază valori sociale şi familiale diferite. Deşi la nivelul

Uniunii Europene există un acord general privind necesitatea suportului pentru familie, nu există o politică familială comună. În ciuda încercărilor de armonizare a politicilor sociale, ţările diferă foarte mult în privinţa suportului pe care îl acordă familiei şi copilului. Există mai mult principii şi direcţii generale comune şi mai puţin obiective concrete de politică socială, cu disparităţi semnificative între ţări, în special la nivel de implementare.

În România, suportul financiar destinat familiilor cu copii s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani. Prin sistemul venitului minim garantat şi cel al alocaţiilor familiale (alocaţia universală pentru copii şi alocaţiile focalizate pentru familiile cu copii şi pentru familiile monparentale) se asigură, în principiu, resursele minimale de subzistenţă pentru copii şi familiile lor, contribuind substanţial la reducerea sărăciei severe a copilului. Sistemul presupune un efort bugetar considerabil şi este destul de comprehensiv. Nivelul acestor beneficii asigură însă mai degrabă supravieţuirea indivizilor, fără să ofere resurse pentru dezvoltare copiilor. Problema impactului acestui suport financiar rămâne aşadar deschisă: scoaterea din sărăcie nu înseamnă asigurarea nivelului necesar pentru dezvoltarea copilului. Centrarea pe copil nu poate fi realizată suficient prin mijloace financiare, acest obiectiv fiind urmărit mai eficient printr-o gamă largă şi variată de servicii, destinate să susţină familia în eforturile sale de îngrijire, să integreze copilul şi să îi lărgească perspectivele de realizare socială. În partea a doua, capitolul se focalizează pe problematica fertilităţii. Ratele extrem de scăzute ale fertilităţii la nivel european au ridicat îngrijorări majore cu privire la viitorul societăţii: accelerarea îmbătrânirii demografice şi implicaţiile sociale ale acesteia, diminuarea populaţiei active şi a forţei de muncă şi impactul asupra creşterii economice şi perspectiva iminentă a declinului populaţiei. Departe de a se constitui într- un semnal de alarmă, studiul intenţionează să contribuie la o mai bună înţelegere a cauzelor şi consecinţelor fertilităţii scăzute şi a posibilelor implicaţii care decurg pentru politica socială. Trendurile demografice influenţează în mod cert transformarea politicilor sociale, având un impact puternic asupra sistemelor de protecţie familială. Analiza se centrează pe relaţia dintre politica publică şi fertilitate, pe măsura în care diferitele măsuri de protecţie socială pot fi asociate cu anumite modele de fertilitate.

Analizele privind impactul măsurilor de politică socială asupra fertilităţii par să încurajeze concluzia că se poate obţine un efect numai prin măsuri corelate pe mai multe sectoare. Măsurile de politică socială în general au, deşi indirect, o influenţă mai mare decât cele de suport familal specific. Ţările nordice, în care măsurile de politică familiale sunt integrate cu cele de ocupare şi cele de gen au printre cele mai ridicate nivele de fertilitate din Europa în mod constant în ultimii ani. Strategiile de tranformare şi reorganizare a pieţei muncii, astfel încât atât bărbaţii cât şi femeile să fie capabili să participe chiar dacă au în întreţinere copii, cât şi extinderea largă a serviciilor publice de îngrijire, au avut consecinţe pozitive pe termen lung. Datele analizate demonstrează că, cel puţin în intenţie, indivizii ar putea avea mai mulţi copii într-un context socio-economic mai favorabil, prin urmare decidenţii politici ar putea contribui la îmbunătăţirea nivelului fertilităţii ameliorând condiţiile de viaţă ale familiei. Categoriile cu cel mai scăzut nivel al fertilităţii au însă cel mai ridicat nivel al resurselor, astfel încât suportul adiţional ar trebui să fie de alta natură, dar chiar şi în această variantă, impactul asupra fertilităţii este neclar. Influenţa politicilor sociale este limitată având în vedere modelul larg împărtăşit al familiei restrânse. Suportul financiar şi în bunuri poate fi ineficient, favorizând creşterea fertilităţii la categoriile defavorizate şi generând alte probleme sociale. Pe de altă parte, pe termen lung, acest suport pentru cei în nevoie poate avea un impact pozitiv asupra controlului comportamentului reproductiv şi a propriei vieţi care în final va duce la scăderea natalităţii şi la aceste categorii.

Schimbările valorice reprezintă cauza principală a declinului fertilităţii, iar posibilitităţile statului de a interveni pentru a schimba această tendinţă sunt limitate. Nu există dovezi certe că statul poate contribui (în special pe termen lung) la creşterea nivelului fertilităţii, dar datele empirice demonstrează că lipsa suportului destinat familiei care să compenseze costul copilului, lipsa politicilor de ocupare care să permită accesul larg şi o organizare flexibilă a muncii, insuficienţa sistemului de servicii de îngrijire a copiilor care să permită echilibrul dintre muncă şi viaţa de familie, contribuie la declinul continuu al fertilității, în special în ţările sudice şi mediteraneene şi în fostele ţări socialiste.

Având în vedere nivelul deosebit de scăzut al fertilităţii în fostele ţări socialiste şi în România, putem estima că, cel puţin pe termen scurt, pot fi atinse uşoare îmbunătăţiri

ale nivelelor în aceste ţări. Răspunsurile de politică publică social acceptabile şi eficiente în creşterea fertilităţii sunt însă limitate. Principiile intervenţiei ar trebui să fie lărgirea oportunităţilor şi ameliorarea constrângerilor, fără a încuraja un anumit model de familie şi fertitate. Experienţa României şi a celorlalte ţări Central şi Est Europene demonstrează efectele contradictorii ale măsurilor pronataliste de intervenţie. Măsurile de politică socială în general pot contribui la o uşoară redresare a fertilităţii, deşi indirect, mai mult decât cele specific demografice.