Intemeierea cunoasterii Cuvantul ,,cunoastere este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau nastere cunostintele,

cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt puse in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri. Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, cunoasterea prin simturi, este sustinuta de catre empirism, concept reprezentat de catre J. Locke si D. Hume, pe cand cunoasterea prin intelect sau ratiune este sustinuta de catre rationalism, reprezentat de R. Descartes, B. Spinoza si G.W. Leibniz. Empirismul sustine ca intelectul uman pasiv este gol, asteptand sa fie umplut cu informatii provenite din activitatea senzoriala. Teza empirista radicala este ca aceasta cunoastere, in intregul ei, provine din datele simturilor, ca simturile constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Teza generala a lui Locke, o teza care a fost apoi socotita definitorie pentru empirism, este ca toate ideile si, prin urmare, toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in simturi. Locke afirma ca mintea este la nastere o "incapere goala" sau, cum s-a spus mai tarziu, o "pagina alba". In acelasi timp Locke admite ca oamenii poseda in afara cunoasterii prin experienta o cunoastere pe care o numeste intuitiva, precum si o cunoastere demonstrativa.Prin experienta obtinem numai cunostinte despre natura exterioara.Cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea lui Dumnezeu. Hume nu va sustine teza extremista ca tot ceea ce cunoastem ar putea fi derivat din experienta.Acesta observa ca gandirea noastra are o "libertate nelimitata", poate concepe orice nu implica o contradictie. Hume afrima ca "toata aceasta facultate creatoare a spiritului nu depaseste facultatea de a compune, de a transpune, de a spori sau micsora materia pe care ne-o ofera simturile si experienta".
Rationalismul pe de alta parte sustine ca o cunoastere rationala pura si

innascuta genereaza o cunoastere intemeiata,universala,necesara si

certa. Pentru rationalisti, cunoasterea certa este diferentiata de opinia supusa erorii, prin despartirea de simturile inselatoare. Acestia afirma existenta ideilor innascute. Descartes afirma ca numai lumina naturala sau lumina ratiunii, sadita in noi de Creator, poate sa ne ofere adevarata cunoastere, in primul rand cunoasterea metafizica si teologica. Descartes pleaca de la acele lucruri despre care suntem convinsi ca le intelegem si aplica indoiala metodica(dubito). Astfel, ajunge sa considere ca ratiunea este baza cunoasterii (cogito). Iar in cursul actiunii rationale se descopera pe sine in mod clar si distinc ca subiect cunoscator (sum). toate aceste conlcuzii sunt exprimate sintetic in formula: dubito ergo cogito, cogito ergo sum (ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist). Spinoza sustinea ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt in ele insele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi reprezinta treapta cea mai de jos a cunoasterii, o cunoastere mutilata si confuza. Leibniz apreciat ca numai o cunoastere rationala pura, innascuta, ne ingaduie accesul spre adevarurile superioare, care sunt adevarurile necesare. Intr-o formulare generala, toti acesti autori, cad de acord ca adevarurile ce isi au originea in ratiunea despartita de simturi, adevaruri presupuse a fi sadite in intelectul nostru de la nastere,sunt singurele adevaruri necesare si certe, in timp ce cunostintele ce depind in vreun fel de simturi, sunt obscure si failibile, supuse erorii. Prezentarea temei cunoasterii nu se poate incheia fara o scurta referire la filosofia cunoasterii lui Kant. El a socotit ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu este de domeniul teoriei cunoasterii, ci al psihologiei empirice. Interesul psihologiei empirice este un interes descriptiv, in timp ce interesul teoriei cunoasterii este, dimpotriva, unul transcedental.Cu alte cuvinte, teoria cunoasterii considera cunostintele ca fiind date si se intreaba cum sunt ele posibile. Filosofia cunoasterii se intereseaza, asadar, crede Kant, exclusiv de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor.

"A dezvolta o teorie a cunoasterii inseamna a dezvolta o teorie normativa a intemeierii sau a justificarii epistemice, care este analoaga unei teorii normative a actiunii morale, asadar, analoaga eticii.Inseamna a dezvolta o etica a opiniei." (Peter Bieri )