Critica nsemntatea contributiei lui Titu Maiorescu in ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de aceea pe care

el a obtinut-o in atatea alte domenii ale culturii nationale. Sunt cateva orientari stilistice care devin imposibile indata ce, dupa 1867, Maiorescu publica primele sale studii critice. Este adevrat c aceste studii privesc in primul rand poezia lirica, njosit n mai multe opere contemporane i a crei ndrumare i se prea criticului mai urgent. Cercettorul de azi este totui bucuros s afle, n primul volum al Criticelor, unele reflecii asupra prozei literare, analoage pn la un punct acelora pe care Maiorescu le consacra liricii timpului su. Nu ne gndim att la consideraiile nchinate prozei n Direcia nou, ca se menin n generalitai i se opresc , cu unele probleme de limb, n vestibulul creaiei literare. Mai mult ofer Maiorescu in Beia de cuvinte, unde ne este indicat cu toat sigurana neajunsul pe care unii din scriitorii timpului, motenindu-l de la retorismul nainta, l perpetuau n ignorarea noilor cerine ale momentului. Beia de cuvinte este forma epigonic si degenerat a retoricii. Ocupndu-se astfel de elucubraiile stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu are ocazia s noteze : n

fantezia d-sale cea invpiat adjectivele noat grmad, i d-sa pescuiete cnd pe unul, cnd pe altul i-l arunca fr alegere n braele vreunui substantiv. Folosul acestei procedri este c poi petrece timpul cu variaii asupra aceleiai teme, cu combinri si permutri n marginea numrului de cuvinte date. ntelesul rmne acelai i uneori fraza ctig (Betia de cuvinte, 1873, Critice, I, p.235). Procedeul
semnalat este renumita amplificare, punctul principal in tehnica stilistica a retoricei. Altadata, mai tarziu, cand in Oratori, retori si limbuti (1902), criticul carcterizeaza pe unul din vorbitorii vremii, el isi da seama ca are de-a face cu o prelungire degenerata a retoricei clasice: Giorgio Bratianu isi tinea discursurile

dupa regulile lui Quintilian cu exordium, narratio proposito, probatio, refutatio, peroratio, si la glasul sau puternic se adauga o frazeologie bogata si cea mai solemna gesticulare, parca ar fi rostit o predica de pe amvon. (Critice, III, p.191).
in locul acestor manevre oratorice, Maiorescu ar fi preferat exactitatea si sinceritatea discursului (ibid, p.191). Aceste critice, oarecum intamplatoare, definesc bine rolul luiMaiorescu in dezvoltarea prozei literare. Prin el si dupa el retorismul pasoptist devine o

categorie stilistica imposibla. In rasturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoaca se ingroapa reputatia literara a lui Heliade. Dar pentru a ne spune tot gandul nostru, Maiorescu nu este, judecat dupa toata arta lui literara, atat de opus spiritului retoricei clasice. Scriitorul sobru si demn, care a fost si unul dintre cei mai insemnati vorbitori ai timpului sau, nu se ridica atat impotriva retoricei, cat impotriva degenerarii ei caricaturale, facuta din ostentatie si intemperanta verbala. In articolul citat, el se arata plin de admiratie pentru figura estetica a oratorului antic, pe care il defineste impreuna cu Cicero: vir bonus discendi peritus. Astfel, unele din procedeele clasice ale retoricei si, in primul rand, amplificarea observata in forma ei corupta la un Pantazi Ghica, apare cu maiestrie sub pana sa. Iata, de pilda, in Progresul adevarului (1883), amplificarea despre caracterele vorbei pronuntate in contrast cu vorba scrisa: Scriem, pentru a ne raspandi gandirea mai

departe decat o duce vorba. Vorba nu poate trai mult nici in timp, nici in spatiu. Rostita acum, ea amuteste apoi; auzita aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude si isi aduce aminte de ea, o poarta chiar din loc in loc. Dar tot nu mai este vorba dintai; aducerea aminte e necredincioasa; vorba purtata de altul nu e gandul vorbitorului, ci graiul purtatorulu. De aceea sunetul trecator cauta a se transforma in litera statornica... (Critice, II, p.245). Constructia acestui pasaj este tipic
retorica, cu dezvoltarile, cu periodizarea ei in termeni duali si contrastanti. Exemplul nu este unic. In acelasi articol, aflam si o alta dezvoltare retorica, sustinuta de comparatii si innobilata de un patos sever. Este momentul in care, urmarind chipul in care se raspandeste o idee noua si fecunda, Maiorescu ajunge a evoca stadiul in care ganditorul, intrecand primele deziluzii, se pregateste pentru noi avanturi.(.....). Pasajul intervine intr-un studiu a carei tema este evolutiunea

psihologica in judecatile literare. Dupa cum se poate insa lesne constata, tema nu
este tratata cu uscaciune stiintifica, ci in maniera somptuoasa si patetica a retoricei, dar cu masura si cu demnitate. In atelierul retoricei gaseste Maiorescu mijloacele sale stilistice de capetenie. Desigur, Maiorescu nu este un scriitor cu imaginatia vie, cu paleta incarcata de culoare , desi pe alocuri, comparatiile si metaforele joaca un oarecare ol in scrisul sau. Farmecul literar al operelor lui Maiorescu provine din scurtimea sugestiva, din pregnanta formularilor sale. Maiorescu este in proza romaneasca descoperitorul conciziunii lapidare. Scriitorul trecuse prin buna scoala a literaturii

si limbii latine, in care va lauda mai tarziu brevietatea lapidara, vigoarea si energia

stilului cioplit parca in granit (Critice, I, p.282). caracterul sententios al prozei

maioresciene este incontestabil. Expunerea sa se opreste din cand in cand pentru a lua forma maximei si si apoftegmei. Dar maxime, sentite, apoftegme nu sunt oare manifestari ale stilului oratoric, momente de concentrare si tensiune ale debitului retoric? Azvarla o sentinta un orator de pe tribuna in momentul culminant al expunerii sale si pronunta o apoftegma un barbat de stat sau un general in clipa suprema si reprezentativa a inscenarilor sale publice. Maxima este, la randul ei, un fruct, al conversatiei intre oameni spirituali si comunicativi. Istoriceste vorbind, maxima ca gen literar nu este oare, prin moralistii francezi, un produs al culturii modenre in Franta vechiului regim, al incomparabilei arte de a conversa, care a inflorit in secolul al XVII-lea si al XVIII- lea francez? Apoftegma, sentinta, maxima tintesc catre efect; ele nu doresc numai sa comunice, dar sa convinga si sa seduca, si dovedesc prin aceasta finalitate a lor netagaduita lor origine retorica. Comparatiile si imaginile lui Maiorescu nu se ivesc cu o finalitate proprie, adica pentru placerea scriitorului de a zugravi prin cuvinte si de a evoca realitatea sensibila. Imaginile maioresciene au todeauna o functiune practica si retorica; ele sunt mijloace in serviciul lucrarii de comunicare a ideilor. Ele intervin in anumite momente caracteristice ale vorbirii, pentru a sprijini pe cale intuitiva rationamentul si pentru a a smulge aprobarea acelora pe care expunerea abstracta de pana atunci nu i-ar fi convins inca. Astfel, cand scriitorul vrea sa ne descrie retragerea in sine insusi a ganditorului care a cunoscut primele deceptii legate de soarta operei sale prin oameni, o imagine vine sa intareasca observatia sa: Nu cu panzele desfasurate

ii pluteste vasul spre mare senina, ci pe o luntre de scapare reintra dinaintea furtunii in vechiul port al meditatiunilor singuratice (II, p.252).
ingustimeaconstiintei este pricina faptului ca ca multi oameni de cultura nu ajung niciodata sa se exprime deplin. In planul imaginatie maioresciene, trebuiesc amintite si acele cateva portrete in care trasatura fizicasprijina caracterizarea morala. Oricat ar fi functionat pe-alocuri fantezia lui Maiorescu, daruruile lui scriitoricesti trebuiesc cautate cu precadere pe alte taramuri decat ale imaginii. Una din uneltele artisticepe care le-a manuit mai bine Maiorescu si aceea care i-a

asigurat mai multe succese este, fara indoiala, ironia lui. Sa spunem indata ca ironia maioresciana este altceva decat amarnicul sarcasm al lui Heliade, altceva decat umorul mai degraba bland al lui C. Negruzzi si Ion Ghica. Rasul lui Maiorescu este taios, dar demn. Este reactia unui om care priveste de sus pe adversari, inveselindu-se pe seama lor, dar fara sa depaseasca vreodata nivelul acelei urbanitati in care se ghiceste preocuparea omului de a se respecta mai intai pe sine. Cum procedeaza ironia maioresciana? Speculand mai intai comicul reducerii la absurd, ca atunci cand in Poezia romana transorma in proza unele din versurile contemporanilor sai, pentru a evidentia mai bine absurditatea hilarianta a imaginilor cuprinse in ele. Alteori, ironia maioresciana procedeaza prin micsorare, prin bagatelizare. Criticul observa in proza unui gazetar accente amintind pe ale teroristilor de altadata. Alteori intampinam simularea tonului grav si pendant sub care se dezvaluie curand rasul celui ce se inveseleste pe seama adversarului.