Sunteți pe pagina 1din 2

Despre viata si opera lui Eugen Ionescu

Nascut la Slatina , la 26 noiembrie 1909 . Tatal era roman , iar mama de origine franceza . Incepe studiile in Franta si le termina in Romania (la liceul Sf. Sava ). Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti . Profesor de limba franceza la cateva licee din Bucuresti . Publica, elev fiind, primele articole in Revista Liceului Sf. Sava ( 1927-1928 ). Debuteaza , ca poet , in Bilete de papagal (1928) si colaboreaza la Viata literara, Fapta, Zodiac, Axa, Floarea de foc, Romania literara, Ideea europeana, Discobolul, Facla, Meridiane, Pareri libere etc. cu foiletoane critice in genere negativiste, contestand mai toate valorile admise de critica timpului ( Arghezi, Barbu, E. Lovinescu, Camil Petrescu etc. Volumul Nu (1934) insumeaza trei eseuri ( despre Arghezi, Barbu, Camil Petrescu) dintr-o serie de negatiuni pe care autorul o anuntase, initial, mult mai intinsa. Criticul marturiseste a face un exercitiu de contestare, voind a dovedi ca o opinie critica, daca e sprijinita cu verva, ironie, siguranta, aparenta logica si inflexibila, sarja polemica si alte prafuri in ochi, are sansa de a se impune. Demonstratia e oricum posibila, argumentele nu intereseaza. Ele se dizolva in incandescenta elocventei. Pe cand scria studiul despre poezia lui Arghezi spune Eugen Ionescu, intr-un stil atat de vehement si cu o siguranta in ton atat de categorica versurile pe care le nega au inceput sa-I para neinchipuit de frumoase. Ce putea sa faca in acest caz? Nu se mai putea face nimic, scrisesem jumatate din studiu. Eugen Ionescu revine, ulterior, asupra opiniilor lui. Foiletoanele din 19351937 ( aparute in Facla si in alte publicatii ) sunt mai obiective. Un articol din 1936 : Generatia in pulbere ( Facla, nr. 1603 ) citeaza favorabil pe T. Arghezi, I. Barbu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, L. Blaga, E. Lovinescu, T. Vianu etc. Eugen Ionescu a mai publicat in limba romana un volum de poezii: Elegii pentru finite mici ( 1931 ). In 1938 pleaca la Paris pentru a pregati o teza de doctorat despre ideea pacatului si a mortii in poezia franceza dupa Baudelaire. Renunta curand la teza. Se stabileste definitiv in Franta, dedicandu-se, dupa razboi, teatrului. Prima din seria antipieselor sale (Cantareata cheala) se joaca in 1950. Urmeaza: Lectia (1951), Scaunele (1952), Rinocerii (1962), etc. si pagini de jurnal : Journal en miettes (1967), Present, pass (1968). In 1970, Eugene Ionesco este ales membru al Academiei Franceze. Hotarat sa reformeze critica romaneasca, Eugen Ionescu propune un ambitios program bazat pe vechile principii ale legislatorului Maiorescu: E necesar un neojunimism critic. O noapte lunga, opaca, a urmat clipei de luciditate, Sa nadajduim ca zorile reapar acum, cu noi Si, pentru a trece de la vorba la fapta, el propune un exercitiu de contestare a valorilor si o metoda adecvata de analiza. Eugen Ionescu porneste in aceasta batalie riscanta avand in minte cateva principii teoretice. In ciuda a ceea ce spune despre sine ( ma joc, lupt pentru satisfactia vanitatii mele si, sunt serios, nu ma luati in serios), eseistul are idei precise despre poezie, crede in teoria mutatiei valorilor estetice si, in genere, vede just raportul dintre arta si filosofie, arta si morala Eseistul nu trebuie crezut pe cuvant: nu-I chiar asa de aiurit cum zice ca este; jocurile lui nu merg la intamplare.

Paradoxal este ca arpoape toate argumentele teoretice din eseurile despre Arghezi, Barbu, Camil Petrescu sunt, in esenta, valabile. Cand tanarul eseist ataca Retorica in poezie, el merge, iarasi, in sensul modernitatii. Iata cat de serios poate fi neseriosul tanar cand desparte lirismul de discursivitate: Orice element retoric, in intuitia lirica, anarchic, constituie incalcarea, nefericita, a doua tehnici: rationamentul, abstractie si poezia , imagine. Retorica presupune, prin definitie, o teza, tenditionism, volitiune. Poezia nu urmareste nimic. Ea cunoaste lyric, vizioneaza, contempla. Discursivitatea hibrid introdusa in tehnica liricii este morala sau filosofanta denaturand, prin urmare, esenta pura a poeziei. Retorica este tot ce inseamna negatie a imaginii, a intuitiei, a elipsei. Ca in discurs exista imagini, momente lirice, inseamna ca poezia se elibereaza, in acele momente numai, de reflexiune sau silogistica. De aceea, atat de des, in teatru sau in romantica ( unde s-au confundat planurile) retoricul anuleaza sau copleseste esteticul, intuitia lirica. La fel de inspirit este critical atunci cand vorbeste de pitoresc si alegorism sau cand defineste sfera metafizicului in poezie: poezia nu poate fi gandire metafizica, ci intuitie metafizica. Nu este, din acest punct de vedere, o carte foarte originala. E, poate, pentru prima oara in cultura romana cand un tanar apare in fata publicului asa cum este sau cum vrea sa para: serios, foarte serios si foarte neserios in acelasi timp, ferm, hotarat sa revigoreze moralmente critica literara. Ionescu risca sa fie impertinent, infumurat, cabotin, dar sa nu se omita pe sine din eseul pe care tocmai il scrie. Eugen Ionescu nu se socoteste critic literar si nici nu vrea sa fie judecat ca atare de altii. El scrie, totusi, cronici literare, are opinii despre carti, pune un mare semn de intrebare in fata valorilor literare, propune chiar un program radical de revalorizare a literaturii din trecut si literaturii ce sa face , el este, deci, cu sau fara voie, critic literar si are, in consecinta, o strategie. Cel mai ionescian raspuns la aceasta complicate chestiune ar fi: strategia lui Eugen Ionescu consta in a nu avea, deliberat, nici o strategie. Eseistul nu respecta, nici un plan tactic si, cu toate ca propune o metoda de analiza, n-are propriu-zis o metoda. Ionescu are cateva modele negative ( in Nu exista numai modele negative : totii criticii romani cu exceptia lui Maiorescu). Le-a intrupat intr-un personaj comic: criticul Berembest . Eugen Ionescu se apropie in strategia lui Maiorescu, critical legislator de care tine seama si al carui program vrea sa-l reinvie. Eugen Ionescu are exasperanta convingere ca el scrie intr-o limba care nu are circulatie mare si ca ceea ce scrie e sortit sa ramana necunoscut in Europa. Spunea c adevrul trebuie spus ntotdeauna pn la capt. Cu orice risc i orict de dureros ar fi. Adevrul integral, al omului n general, dincolo de orice limitri i mizerii ideologice. ntrebat ntr-un interviu cine i-a dat putina s recunoasc acest adevr, Eugen Ionescu a rspuns: Nu tiu. Poate pentru c sunt romn. De altfel, pentru opera lui Eugen Ionescu, francezii, i toi care i-au citit sau vizionat piesele de teatru, au devenit ntr-un fel romni cum spunea chiar autorul. Pe data de 28 martie 1994 Eugen Ionescu a trit poate singura sa certitudine adevrul absolut: moartea dar, ca s tim totul trebuie s trecem prin moarte.

S-ar putea să vă placă și