Sunteți pe pagina 1din 2

riu gasit pentru "Pedeapsa": Poezia Pedeapsa de Tudor Arghezi se inscrie in randul poeziilor ce innobileaza liricul prin stilul

unic si expresiv plin de semnificatii dure si sentimente dintre cele mai neasteptate. Creatia argheziana este una a contrastelor, poetul fiind intr-o permanenta cumpana intre razvratire si impacare, frumos si urat, cadere si inaltare, disperare si tacere. Poezia Pedeapsa poate fi considerata o continuare a poeziei Adam si Eva in care tema creatiei, a contextului promordial este reluata si aici ca o prelungire a stilului simplu ce invaluie o serie de motive precum conditia omului primordial, a caderii, si a izgonirii din rai. Atentia lui Arghezi pentru scrierile cu subiect religios se observa cu usurinta in intreaga sa creatie. Stilurile, insa, in care sunt abordate acestea sunt din cele mai diferite. Daca in Psalmi poetul trece prin sentimente contradictrorii de la razvratire la evlavie in timp ce in alte lucrari ale sale trateaza diferite teme din aceasi sfera fara a cuteza intr-o exprimare grea si profunda. In poezia Pedeapsa eul liric se situeaza undeva in spatele actului poetic, isi retrage subiectivitatea in mijloacele artistice, aici impunandu-si amprenta stilistica. Textul da impresia unei povestiri, poetul fiind capabil de a vedea si de a relata cele petrecute. Limbajul , expresia poetica este in acesta poezie una simpla, ce arata alegerea scriitorului pentru literatura celor mici. Astfel formularile sunt mai pline de haz, de umor, fara insa de a absolvi ideea poetica de profunzime si unicitate. Inceputul poeziei demasca trasaturile primilor oameni ea, cam neroada, dansul cam netot ce credeau in fluturii ca iscoade trimisi de Dumnezeu pentru a-i veghea. Poetul face o remarca extraordinar de fina cu privire la atotprezenta Divinitatii credeau ca Domnul e culcat. In acest vers este cuprinsa o intreaga teorie a profunditatii mesajului. Intr-o exprimare simpla se dezvaluie de fapt tainica atotprezenta a lui Dumnezeu care vegheaza neincetat: Nu se asteptau ca Domnul vede tot/ ca ochiul lui deschis, intr-adevar,/ si departarile le vede in raspar. Calcarea poruncii duce bineinteles la pedeapsa. Nici nu-nghitisera o-mbucatura/ C-au fost si prinsi cu ea in gura, aceste versuri prezinta caderea lor in pacatul neascultarii. Omul si dovedeste lacomia sa pentru tot, chiar daca Dumnezeu le-a pus a dispozitie toata frumusetea si bunatatea, descrise in poezia Adam si Eva in acelasi stil si cu aceeasi tehnica literara. Creatia argheziana centreaza raportul omului cu divinitatea. Acest raport in poezia Pedeapsa este unul care adanceste ideea de absolut religios, de necuprindere a imaginii dumnezeirii. Dumnezeu este vazut de autor aici ca o fiinta ce vegheaza cu ochiul lui deschis. Poetul face ideea poetica a divinitatii usor de perceput prin faptul ca foloseste o exprimare simpla, populara. Dumnezeu, vazut, venind in rotogoale este pus sub aspectul unei prezenta imediate, deoarece, el si departarile le vede in raspar. Poezia nu dezvaluie alte amanunte despre felul in care primii oameni cad in pacat, se infrupteaza la indemnul sarpelui sa guste din pomul interzis. Din text se subintelege intreaga intamplare plina de semnificatii ce descopera taina caderii primului intr-o forma capabila de a putea fi inteleasa si cugetata. Raspunsul aspru si scurt al oamenilor in fata divinitatii pune in evidenta importanta extraordinara a poruncii. Mancand sin pom au incalcat porunca lui Dumnezeu. Adam a invinovatit-o pe Eva, iar Eva pe sarpe. Aceasta eschivare a recunosterii, a asumarii responsabilitatii este apare in poezie ca o dovada a neintelegerii puterii dumnezeiesti. Dumnezeu este atotvazator si stiutor a toate, iar aceste lucruri nu sunt cunoscute si intelese de oameni. Poetul sugereaza acestea cu o sesizabila finete lirica. Minciuna este cea care decide pedeapsa caci: Dumnezeu loveste-

ntotdeauna/ mai tare decat faptele minciuna. Caderea la Arghezi este un motiv esential in a raporta omul la divinitate. Pedeapsa este de fapt o consecinta, o urmare a neascultarii. Din Raiul dulce si din tihna buna/ Domnul i-a dat afara, in furtuna. Omul, acum decazut spiritual este dat furtunii adica vietii trectoare, a suferintelor si a durerii. Epitetul raiul dulce evidentiaza bunatatea oferita omului, ce ar fii putut sa disfute din plin din dulceata raiului ce era facut pentru el. Fara o adancire religioasa a poeziei, tema argheziana ar fii una fara profunzime. Adancirea intelesurilor face ca lirica lui arghezi sa creeze noi raporturi in relatia om-Dumnezeu, om-spatiu, om-cunoastere.