ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOZOFIE, SOCIOLOGIE ŞI DREPT

Cu titlu de manuscris
CZU 349.6:341 (043.3)

NEGRU CRISTINA

REGIMUL JURIDIC DE PROTECŢIE AL MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Specialitatea: 12.00.10 – Drept internaţional public

TEZA DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific:

Alexandru Burian,
doctor habilitat în drept,
conferenţiar universitar

Autor:

Cristina Negru

Chişinău, 2004
 CUPRINS

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Capitol I Particularităţile dreptului internaţional al mediului şi cooperarea

internaţională în domeniu
Consideraţii introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .8
§ 1.1 Formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
§ 1.2 Cooperarea internaţională în domeniu protecţiei mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11
§ 1.3 Regimul juridic al poluării transfrontaliere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
§ 1.4 Regimul internaţional a deşeurilor toxice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
§ 1.5 Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi cosmosului . . . . . . . . . . 39
Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

Capitol II Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului.

Consideraţii introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47
§ 2.1. Elementele răspunderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
§ 2.2. Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru daune ecologice . . . . . . 53
§2.3 Practica internaţională privind răspundere internaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
§2.4 Deşeurile radioactive şi dreptul nuclear . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .73
§2.5. Regimul juridic privind transportul deşeurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

Capitolul III Starea actuală în domeniul armonizării cu politicile şi strategiile de mediu a

uniunii europene
Consideraţii introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
§ 3.1. Politica şi legislaţia de mediu a UE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
3.1.1. Prezentarea generală a politicii de mediu promovată de UE . . . . . . . . . . . . . 81
3.1.2. Legislaţia „orizontală" a Uniunii Europene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
§ 3.2. Cadrul legislativ – regulamentar în domeniul conservării biodiversităţii . . . . . . . . . 87
3.2.1. Cadrul legislativ european . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
§ 3.3. Cadrul legislativ – regulamentar în domeniul schimbarea climei . . . . . . . . . . . . . . 90
3.3.1. Principalele tratate şi acte normative internaţionale în domeniul schimbarea
climei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90

1
 3.3.2. Cadrul legislativ european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..91
§ 3.4. Evaluarea comparativă a cadrului naţional cu cel al UE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .94
3.4.1. Prevederi generale ale politicii de mediu în Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
3.4.2. Legislaţia de mediu cu caracter constituţional al Republicii Moldova . . . . 95
3.4.3. Legislaţia Republicii Moldova privind conservarea biodiversităţii,
securitatea biologică şi căile de aproximare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .99
3.4.4. Legislaţia privind combaterea deşertificării şi căile de aproximare . . . . . . . . . . . . 109
3.4.5. Legislaţia privind fenomenul schimbarea climei şi căi de aproximare . . . . . . . . . . 112
Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
CONCLUZII GENERALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
PROPUNERI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
REZUMAT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .123
РЕЗЮМЕ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
RESUME . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126

2
 INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. Dezvoltarea durabilă a sistemului socio-economic al Republicii

Moldova, în mare măsură este condiţionat de ponderea şi calitatea Capitalului Natural, de starea
mediului înconjurător, care asigură menţinerea echilibrului ecologic optimal nu numai la nivel local
şi regional, dar şi la nivel global.
Legislaţia mediului elaborată în cadrul sistemului socio-economic vechi în condiţiile de
tranziţie la economia de piaţă este inadecvată situaţiei şi nu asigură atât conservarea
biodiversităţii şi evitarea poluării mediului, cât şi dezvoltarea managementului ecologic ce ţine
de utilizarea raţională a resurselor naturale acvatice, edafice, forestiere etc. În ultimii 10 ani în
republica noastră au fost elaborate un şir de legi cu privire la protecţia mediului, însă ele nu
cuprind toată diversitatea subiectelor de mediu şi adesea nu sunt conformate şi armonizate cu
legislaţia similară europeană şi internaţională.
Republica Moldova fiind semnatară a unui şir de Convenţii internaţionale cu privire la
Conservarea biodiversităţii şi Protecţiei mediului este obligată să asigure executarea şi
respectarea anumitor cerinţe ce ţin de protecţia mediului la nivel internaţional, inclusiv renovarea
şi perfectarea legislaţiei ecologice – fapt care impune pregătirea specialiştilor tineri în domeniul
dreptului internaţional al mediului.
Reieşind din cele expuse mai sus activităţile de cercetare declanşate în cadrul temei tezei de
doctor „Regimul juridic de protecţie a mediului înconjurător în dreptul internaţional public” sunt
deosebit de actuale şi rezultatele obţinute v-or contribui la completarea golurilor existente în
domeniul jurisdicţiei ecologic, care se află abia la început de cale în Republica Moldova.
În ultimele secole, dezvoltarea economică statelor lumii s-a realizat cu precădere pe seama
deteriorării şi simplificării Capitatului Natural, a risipei resurselor naturale, degradării mediului
şi stării de sănătate a populaţiei umane. Este absolut cert faptul, că şansele progresului pe termen
lung şi implicit ale dezvoltării economice ale tuturor statelor lumii sunt puse în pericol.
Civilizaţia de azi este total determinată de fundamentul său ecologic. Şi acest adevăr nu mai
poate fi ignorat. Terra şi resursele naturale sunt exploatate fără a ţine cont de consecinţele
negative pentru mediu şi de viitoarele generaţii. Dar resursele naturale în aparenţă nelimitate şi
îmbelşugate îşi au limitele sale. Conştientizarea acestui fapt a fost una din cele mai dificile, dar şi
din cele mai importante realizări ale secolului XX.
Aprofundarea acestei înţelegeri este crucială pentru secolul XXI. S-au făcut deja multe în
domeniul asigurării dezvoltării durabile, care de fapt înseamnă încercarea de a realiza o creştere
economică prin modalităţi ce sunt în avantajul mediului ambiant sau cel puţin nu contribuie la

3
deteriorarea lui (un şir de state deja au elaborat Strategiile sale Naţionale pentru Dezvoltarea
Durabilă, care reprezintă un document complex, de dezvoltare a sistemelor socio-economice
ţinând cont de potenţialul Capitalului Natural propriu).
În practică aceasta înseamnă găsirea unor soluţii noi pentru rezolvarea problemelor ce ţin de
protecţia mediului. Unele implică dezvoltarea de noi tehnologii, iar altele doar o revenire la
careva metode mai vechi şi mai simple. Conceptul dezvoltării durabile prevede dezvoltarea
economico-socială şi protecţia mediului în completare reciprocă. Gestionarea judicioasă a
resurselor naturale poate fi profitabilă atât pentru utilizatorii curenţi, cât şi pentru viitori.
Adoptarea măsurilor privind concepţia dezvoltării durabile în ţările în curs de dezvoltare poate să
evite problemele costisitoare ce ţin de mediul ambiant şi disponibilizarea de resurse pentru
dezvoltarea ulterioară.
Pentru a declanşa şi a orienta procesul global de tranziţie spre un nou mod de gestionare a
mediului, au fost discutate şi elaborate o serie de acte normative internaţionale, precum şi un
plan de acţiuni amplu pe termen lung – Agenda 21 (Convenţia de la Rio de Janeiro, 1992).
Prin semnarea Declaraţiei, ratificarea ulterioară a convenţiilor (Convenţia privind
diversitatea biologică de la Rio de Janeiro din 5 iunie 1992; Convenţia cadru a naţiunilor Unite
privind schimbările climaterice, Rio de Janeiro din 12 iunie 1992 ş.a.) şi adoptarea coordonatelor
Agendei 21, statele s-au angajat să elaboreze strategii şi planuri de acţiuni proprii, care să
reflecte potenţialul şi voinţa de a se integra în procesul global de tranziţie la modelul nou de
dezvoltare durabilă în avantajul mediului ambiant fără ai pricinui careva daune.
Referitor la Republica Moldova putem constata, că intervenţia omului a depăşit limitele de
stabilire a echilibrului ecologic. Poluarea şi degradarea mediului în RM la unele capitole au
devenit ireversibile. În consecinţă este pusă în pericol calitatea vieţii populaţiei, calitatea cea mai
afectată din Europa (conform parametrilor demografici de bază – mortalităţii, morbidităţii,
natalităţii, autoreproducerii naturale a populaţiei, longivităţii medii a vieţii).
Aceste probleme sunt reflectate în plan legislativ instituţional, organizatoric, material,
educaţional, internaţional, etc. Astfel RM a semnat 17 acte internaţionale şi a adoptat cca 300 de
acte normative naţionale. Până în prezent Republica Moldova a aderat la următoarele documente
internaţionale în materie: Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale
din Europa, Berna, 19 septembrie 1979; Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de
apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, Helsinki, 17 martie 1992; Convenţia-Cadru a
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei, New York, 9 mai 1992; Convenţia
de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi a eliminării
acestora, 22 martie 1989;Convenţia privind diversitatea biologică, redactată la Rio de Janeiro la

4
5 iunie 1992; Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, Geneva, 13
noiembrie 1979; Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele
transfrontiere, Espoo (Filanda), 25 februarie 1991; Convenţia pentru protecţia stratului de ozon,
Viena, 22 martie 1985; Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie, Washington, 3 martie 1973. Însă eficienţa acţiunilor concrete continuă
să fie foarte redusă.
Prin urmare protejarea, conservarea şi ameliorarea mediului ambiant constituie, în primul
rând, obiectivele politicii naţionale a fiecărui stat şi implicit probleme ce cad sub incidenţa
dreptului intern al acestora. Pe de altă parte fenomenul poluării şi degradării mediului a atins
astfel de niveluri încât stoparea sa nu este posibilă, decât printr-o largă cooperare internaţională
din următoarele motive:
a) afectarea calităţii mediului din fiecare ţară se datorează nu numai acţiunii unor factori
aflaţi pe teritoriul statului respectiv, ci şi unor surse de poluare ce se găsesc în afara graniţelor
sale şi care ţin de diverse activităţi desfăşurate pe teritoriul altor state;
b) existenţa unui patrimoniu comun al întregii omeniri, la care au acces toate statele lumii şi
al cărui utilizare necorespunzătoare constituie principala cauză de afectare a echilibrului ecologic
existent la nivel planetar. Prin urmare, se impune adoptarea unor măsuri de reglementare a
modului în care trebuie folosit acest patrimoniu, cu stabilirea drepturilor si obligaţiilor pe care le
are fiecare stat, precum şi iniţierea unor programe internaţionale în vederea înlăturării
disfuncţionalităţilor şi restaurării echilibrului ecologic iniţial;
c) faptul, că un şir de activităţi din interiorul graniţelor naţionale generează efecte negative în
raport cu mediul ambiant ce transcend aceste graniţe face tot mai evidentă necesitatea
reglementării, prin convenţii internaţionale a obligaţiilor pe care le au statele în privinţa prevenirii
extinderii consecinţelor negative ale activităţilor nechibzuite în teritoriile statelor vecine
d) dacă ecosfera constituie un sistem global, în care sunt integrate în mod unitar
componentele de mediu aflate pe întreaga planetă, atunci iese pregnant în evidenţă faptul că
dezechilibrele intervenite în structura mediului ambiant al fiecărei ţări se vor răsfrânge inevitabil
asupra echilibrului sistemului global.Ca atare, dacă se vrea o protejare eficientă a ecosferei, ca o
condiţie indispensabilă a conservării şi protejării vieţii pe Terra, atunci se impune o protejare
corespunzătoare a calităţii mediului existent în fiecare ţară.
Deci, şi sub acest aspect, cooperarea internaţională se relevă a fi absolut necesară, fiindcă
numai prin coordonarea eforturilor pe care le întreprind statele lumii în această direcţie, prin
adoptarea unor norme unitare cu privire la protecţia mediului se va răspunde adecvat la cerinţele pe
care le reclamă acţiunea de depăşire a actualei crize ecologice şi de evitare a unor crize viitoare.

5
 Starea problemelor ce ţin de protecţia mediului la scară globală a şi servit drept motiv de
aprobare a temei şi principalelor direcţii de studiu ale prezentei teze de doctor.
Scopul tezei: Elucidarea regimului juridic de protecţie a mediului în dreptul internaţional
public şi necesităţii de implementare a prevederilor actelor normative internaţionale în legislaţia
Republicii Moldova.
Obiectivele principale: În vederea atingerii scopului dat au fost preconizate următoarele
obiective:
- a evidenţia particularităţile şi a studia cooperarea internaţională privind conservarea
naturii;
- a analiza din punct de vedere juridic pericolul poluării transfrontaliere;
- a evidenţia normele juridice ale răspunderii internaţionale pentru daunele aduse mediului;
- a studia şi analiza regimul juridic de protecţie a zonelor umede de importanţă internaţională;
- a studia regimul juridic privind răspunderea pentru daunele nucleare;
- a cerceta managementul deşeurilor în aspect internaţional;
- analiza regimului juridic naţional de mediu şi întocmirea propunerilor de ameliorare prin
implementarea prevederilor regimului internaţional al mediului.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. Baza teoretico-ştiinţifică a
cercetărilor o constituie lucrările savanţilor specialişti în dreptul mediului, şi dreptul internaţional
public. În acest sens ţinem să menţionăm lucrările de bază: A. Burian, O. Balan, Barnea M.,
Papadopol C; Brown, L; Brown, L Bobică N; Capcelea A.; Cetină E; Duţu M; Gron E., Ionescu
A.; Iozon D; Kiss A., Leveque F., Glachant M.,: Lyster S., Marinescu D.
Baza normativă a cercetărilor o constituie actele normative internaţionale şi naţionale ale RM
în domeniu protecţiei mediului, convenţiilor internaţionale ratificate de RM şi acordurile
internaţionale atât cu caracter universal, cât şi cele regionale şi bilaterale de protecţie a mediului
înconjurător. Cele mai semnificative acorduri bi- şi multilaterale sunt: Acordul bilateral semnat la
Bucureşti, 18 martie 1997 între RM şi România, în domeniu folosirii durabile a resurselor naturale;
Acordul în domeniul protecţiei mediului înconjurător semnat la Chişinău, 25 decembrie 1994 între
RM şi Republica Belarusi; Acordul privind cooperarea în zona formată din ariile naturale protejate
ale Deltei Dunării şi Prutului de Jos, semnat la Bucureşti, 5 iunie 2000 între Republica Moldova,
România şi Ukraina; Protocolul privind cooperarea în domeniul lucrărilor publice, amenajări
teritoriului şi gospodăriei comunale, semnat la Iaşi, 12 aprilie 2000 între RM şi România.
Noutate ştiinţifică a lucrării: În prezenta lucrare pentru prima dată în literatura de
specialitate autohtonă sunt realizate cercetări de analiză a principalelor probleme legislative ce

6
ţin de protecţia mediului în aspect internaţional. Este efectuată cercetarea în vederea elucidării
regimului juridic naţional de protecţie a componentelor mediului şi poluanţilor nocivi.
În lucrare o atenţie prioritară a fost acordată nivelului de armonizare a legislaţiei naţionale în
domeniu protecţiei mediului cu actele normative internaţionale. Identificarea lacunelor de ordin
juridic şi instituţional (inclusiv amendamentele la legile curente) în domeniul protecţiei mediului
înconjurător şi elaborarea propunerilor concrete de perfectare a cadrului legislativ naţional.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrări. Finalitatea şi rezultatele cercetării, precum şi
concluziile teoretice întocmite de autor pot servi ca ghid pentru juriştii de mediu, ca un îndrumar
pentru guvernamentali la pregătirea actelor normative şi legislative de mediu, ca comentariu
ştiinţific al problematicii abordate pentru cercetătorii în domeniul protecţiei mediului, şi va servi
la perfectarea cadrului legislativ naţional în domeniul ocrotirii mediului înconjurător.

7
CAPITOL I. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL
MEDIULUI ŞI COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIU

Consideraţii generale
Dreptul internaţional reprezintă o emanaţie a statelor societăţii internaţionale, state care se
află într-o permanentă interdependenţă, tocmai datorită relaţiilor ce se creează între ele. Acest
fapt determină atât trăsăturile generale, cât şi particularităţile dreptului internaţional.
Dar dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul statului, apoi dreptul
internaţional reglementează raporturile ce se creează şi se stabilesc între state şi alte subiecte ale
acestui drept, caracteristic în special popoarelor care luptă pentru formarea statului propriu şi
organizaţiile internaţionale.[11, p.13]
Dreptul internaţional se formează în baza acordului de voinţă al statelor care compun la un
moment dat societatea internaţională. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza
obligaţiilor dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale. Statele nu pot fi
obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul. Normele de drept
internaţional devin obligatorii pentru state atunci când decurg din voinţa liber exprimată, voinţă
manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional. Dreptul internaţional, ca un sistem
general, este acceptat de toate statele şi ca urmare este expresia voinţei lor.[34 p. 9-20]
Existenţa unei ramuri distincte de drept - dreptul mediului - este impusă şi de caracterul
relativ unitar al acţiunii sociale privind ocrotirea factorilor naturali sau creaţi prin activităţi
umane ai mediului ambiant.
Datorită particularităţilor obiectului supus reglementării (raporturile dintre om (societate) şi
mediul său) dreptul mediului are un caracter „orizontal", în sensul că acoperă diferite ramuri
juridice clasice (drept privat, public şi internaţional) şi reprezintă un drept de interacţiuni, care
tinde să penetreze în toate sectoarele sistemului de drept pentru a introduce dimensiunea
ecologică.
Abordarea juridică şi rezolvarea problemelor protecţiei mediului, iniţial se realizează în
formele tradiţionale de reglementări interstatale. De regulă, calea spre reglementare a fost şi
rămâne încă starea "de conflict" între suveranităţi, sub forma dreptului statului de utilizare în
mod exclusiv teritoriul său şi de autorizare a activităţilor prin care s-ar putea cauza pagube
mediului altor state (îndeosebi vecine), în concordanţă cu dreptul fiecărui stat ca teritoriul şi
mediul său să fie respectat, protejat de orice afectare externă. Într-adevăr, mai mult ca în oricare
alt domeniu, în materie de mediu este valabil principiul, potrivit căruia "a preveni este mai
eficient decât a repara". Avansări notabile au fost înregistrate, în acest sens, mai ales la nivelul

8
principiilor cutumiare, sub forma obligaţiei informării prealabile a statului expus la posibile
afectări ale mediului său, consultării, aplicării legislaţiei naţionale fără discriminare la toate
activităţile, care ar putea fi prejudiciabile (indiferent de locul unde s-ar produce consecinţele lor),
egalitatea de acces a rezidenţilor şi nerezidenţilor la procedurile vizând asemenea activităţi,
informarea rapidă a statului străin de orice eveniment neprevăzut, care poate afecta mediul lui.
Dintr-o altă perspectivă, în prima sa etapă de dezvoltare, dreptul internaţional al mediului s-a
caracterizat printr-o reglementare "sectorială", după marile domenii ale mediului: ape
continentale, mări şi oceane, atmosferă, faună, floră sălbatică etc.
Treptat pe parcursul activităţilor de reglementare interstatală şi cooperare internaţională,
dreptul mediului a consolidat ideea resurselor comune şi necesitatea utilizării lor în interesul
generaţiilor prezente şi viitoare, a intensificat cooperarea regională, conturându-se ca un veritabil
drept de cooperare şi de solidaritate.
Este evident faptul că trăsăturile dreptului internaţional al mediului constituie un domeniu
nou al cooperării internaţionale şi reglementării interstatale, aflat în plin proces de dezvoltare şi
afirmare. Desigur, nu trebuie ignorate nici o serie de "deficienţe", unele poate inerente etapei
actuale de dezvoltare a sa. Procesul de elaborare a regulilor uneori prea îndelungat, ezitările
statelor în ratificarea şi, mai ales, reflectarea lor în reguli interne, lentoarea aplicării (întrucât
controlul respectării este mai greu şi mai complex, iar în unele cazuri, pot fi necesare acţiuni de
studii şi cercetări) creează adesea momente de neîncredere în regulile juridice internaţionale ca
fiind "prea slabe" pentru atingerea scopului propus.
Depăşirea cadrului relaţiilor bilaterale de către reglementarea internaţională în materie a
condus la adoptarea unor documente de anvergură regională şi chiar mondială.

§1.1 Formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al mediului

Ecologia pe bună dreptate, nu este doar o ştiinţă, o doctrină sau o mişcare. Ea reprezintă, de
asemenea, şi un izvor de drept şi un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este dreptul
care guvernează raporturile omului cu mediul său.
Întreaga istorie a umanităţii nu este altceva decât o succesiune de adaptări sociale şi
tehnologice, care au permis utilizarea naturii, deopotrivă tot mai eficace şi mai productivă, până
la limita în care s-a depăşit pragul de echilibru, şi care reclamă, o necesitate evidentă, protecţia
mediului prin reglementarea juridică a relaţiilor „Om-Natură”.
Interacţiunea dintre Om şi mediul natural a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult
înainte chiar de apariţia statului şi dreptului.

9
 Normele de drept care se refereau la legăturile dintre om şi natura sa înconjurătoare au
reprezentat, probabil, prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni, atunci când au
apărut elemente de conştiinţă religioasă (pe o anumită treaptă de dezvoltare umană), când
afirmările religioase s-au alăturat uzanţelor primitive ale relaţiilor dintre fiinţele umane şi mediul
natural [53, 54, 16 p. 135-190].
Protecţia mediului ca domeniu nou de cooperare interstatală şi reglementare internaţională,
protecţia şi conservarea mediului a constituit obiectul dreptului relativ recent. Formarea şi
afirmarea dreptului internaţional al mediului a început să se reliefeze mai evident la sfârşitul
anilor 1960, când criza ecologică mondială, cauzată de acţiunea conjugată a unei multitudini de
factori umani, impune cooperarea dintre state ca mijloc de stopare şi atenuare a consecinţelor
imprevizibile. Aceasta nu înseamnă că, anterior nu au existat o serie de reglementări, menite să
vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp însă, problemele esenţiale ale
colectivităţilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic s-au aprobat şi reglementat la nivel local şi
mai ales naţional. Progresul tehnico-ştiinţific şi amplificarea impactului activităţilor socio-umane
asupra calităţii mediului au impulsat un proces de internaţionalizare a acestor probleme şi au
favorizat apariţia unor reglementări interstatale pertinente.
Protejarea şi restaurarea mediului ambiant constituie, în primul rând, obiective ale politicii
naţionale ale fiecărui stat şi, implicit, probleme ce cad sub incidenţa dreptului intern al acestora.
Actualmente fenomenul poluării şi degradării mediului a atins asemenea niveluri încât stoparea
sa nu este posibilă decât printr-o largă şi profundă cooperare internaţională, deoarece:
a) afectarea negativă a mediului din fiecare ţară se datorează nu numai acţiunii unor
factori aflaţi pe teritoriul statului respectiv, ci şi unor surse de poluare ce se găsesc în afara
graniţelor, pe teritoriul altor state;
b) faptul că activităţile unei ţărigenerează efecte negative în raport cu mediul ambiant ce
transcend hotarele naţionale face tot mai evidentă necesitateareglementării, prin convenţii
internaţionale a obligaţiilor în privinţa preîntâmpinării extinderii consecinţelor negative în
teritoriile statelor vecine;
c) existenţa unui patrimoniu comun al întregii omeniri (atmosfera, râurile, mările şi
oceanele) se impune adoptarea unor măsuri de reglementare a modului în care trebuie folosit
acest patrimoniu, cu stabilirea drepturilor şi obligaţiilor fiecărui stat în parte;
d) ecosfera constituie un sistem global, în care sunt integrate în mod unitar componentele
de mediu ale Terrei şi atunci se pune în evidenţă faptul, că dezechilibrele existente în structura
mediului ambiant al fiecărei ţări se vor răsfrânge inevitabil asupra echilibrelor sistemului global.

10
 Protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu a devenit pentru umanitate un obiectiv
primordial, o sarcină a cărei realizare presupune nu numai eforturi materiale şi organizatorice
naţionale şi internaţionale, ci şi cristalizarea unor concepţii ştiinţific fundamentale [125 p. 5].
Deci, cooperarea internaţională se relevă a fi absolut necesară, fiindcă numai prin
coordonarea eforturilor a fiecărui stat în parte, prin adoptarea unor norme unitare cu privire la
protecţia mediului se va răspunde eficient la cerinţele pe care le reclamă acţiunea de depăşire a
actualei crize ecologice şi de preîntâmpinare a unor crize viitoare [6, p. 130].
În dezvoltarea sa istorică, dreptul internaţional al mediului cunoaşte patru mari perioade:
epoca premergătoare apariţiei unor reguli de protecţie propriu-zisă a mediului, "perioada
utilitaristă", epoca ocrotirii şi conservării naturii şi, în sfârşit, perioada dreptului internaţional al
protecţiei mediului.

§1.2 Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului

Concepţia privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova, aprobată de parlament
în februarie 1995, respectă principiile legislaţiei internaţionale, care joacă un rol important, atât
în promovarea relaţiilor externe ale Republicii Moldova, cât şi în protecţia mediului:
• soluţionarea disensiunilor internaţionale prin metode paşnice;
• cooperarea internaţională eficientă;
• respectarea întocmai a obligaţiunilor internaţionale.
Art. 95 al Legii privind protecţia mediului confirmă prevalarea convenţiilor şi acordurilor
internaţionale faţă de legislaţia naţională, dacă prevederile acordurilor internaţionale sunt mai
severe [58].
În Concepţia politicii externe se menţionează, că Republica Moldova va susţine activităţile
actuale şi cele viitoare ale Naţiunilor Unite, în vederea traducerii mai active în viaţă a
obiectivelor propuse privind menţinerea păcii şi securităţii la nivel internaţional, dezarmarea şi
protecţia mediului.
Un obiectiv prioritar al politicii externe promovate de Republica Moldova este integrarea
treptată în UE. În acest scop, a fost planificată realizarea unui şir de cerinţe înaintate de UE în
vederea obţinerii de către Republica Moldova a statutului de membru asociat al UE către a. 2000.
În noiembrie 1994 Moldova a semnat un Acord de parteneriat şi cooperare cu UE, dar încă nu s-
a ajuns să fie încheiat un acord general. Comerţul cu ţările din Vest este limitat şi partenerii
principali de comerţ ai Moldovei, în afară de România şi Germania, sunt doar fostele republici
ale Uniunii Sovietice (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielarus). Acordul de parteneriat şi cooperare
semnat cu UE nu este în vigoare, deoarece 4 ţări-membre ale UE încă nu 1-au ratificat.

11
 În 1995 Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei, în ce priveşte
protecţia mediului. Moldova a stabilit relaţii şi cu alte organisme internaţionale şi
guvernamentale (de exemplu, CEE, OECD, PNUD, Consiliul Europei) şi cu organizaţiile
neguvernamentale din diferite ţări.
Politica protecţiei mediului presupune participarea Moldovei la activităţile internaţionale
prin:
• ameliorarea cooperării internaţionale privitor la protecţia mediului la nivel regional şi
european;
• armonizarea instrumentelor legislative naţionale cu cele internaţionale recent adoptate;
• elaborarea programelor naţionale şi stabilirea mecanismelor de implementare a
convenţiilor;
• implementarea acordurilor bilaterale şi participarea la programele regionale (Marea
Neagră, Dunărea).
Strategia de stat cu privire la relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului se
bazează pe următoarele principii:
• aderarea convenţiile internaţionale privind protecţia mediului;
• semnarea acordurilor bilaterale şi multilaterale în domeniu cu statele lumii;
• iniţierea şi participarea în realizarea programelor şi proiectelor internaţionale de
domeniu;
• schimbul permanent de servicii consultative dintre Republica Moldova şi organizaţiile
internaţionale inclusiv şi neguvernamentale;
• stabilirea relaţiilor de colaborare cu potenţialii sponsori, cu băncile şi organizaţiile
financiare internaţionale.
Reglementarea juridică a conservării biodiversităţii la momentul actual dispune de o baza
teoretică solidă. Examinarea documentelor programatice internaţionale de domeniu, a practicii
activităţii diferitelor structuri internaţionale ne permit de a formula unele concluzii în acest sens
şi de a evidenţia principiile de bază care îşi au reflectarea adecvata în actele legislative. Este bine
ştiut că diversitatea biologică constituie una dintre cele mai valoroase resursele naturale, dar şi
cele mai expuse degradării şi chiar dispariţiei.
De aceea, la nivel internaţional s-a format deja un consens asupra necesităţii conservării
diversităţii biologice, format treptat, mai ales sub influenţa comunităţii ştiinţifice mondiale, şi
exprimat în plan juridic printr-o serie de reglementări în domeniu. În acest sens amintim
documentele adoptate de Conferinţa ONU de la Stockholm (iunie 1972), urmată de Carta
Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite, la 28 octombrie 1982 şi,

12
mai ales, de Convenţia asupra biodiversităţii, adoptată în cadrul celei de-a doua Conferinţe a
ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Rio de Janeiro (iunie 1992).
Numărul crescând de convenţii având ca obiect conservarea diversităţii biologice constituie
manifestări concrete de existenţă a unui consens al statelor în privinţa necesităţii acestei
activităţi.
Până în prezent au fost aprobate şi un şir de tratate internaţionale, care reglementează
biodiversitatea. Actul general în acest sens îl constituie „Convenţia – cadru privind diversitatea
biologică”, care poate fi completată cu un şir de tratate ramurale, ce se referă atât la menţinerea
habitatelor naturale, cât şi la conservarea unor sau altor specii de floră sau de faună.

Politici de cooperare internaţională

Înscrierea pe traiectoriile unor schimburi profunde de natură tehnologică şi informaţională
condiţionează creşterea accelerată a interdependenţei statelor lumii. Modul de viaţă din fiecare
ţară poate avea impact pozitiv sau negativ asupra restului populaţiei lumii. În acest context,
încadrarea în structura valorilor mondiale acceptate devine o datorie morală a fiecărei ţări.
Având o ofertă bine definită, statele apelează adesea la un sprijin internaţional.
Sărăcia multor ţări, legată inseparabil de lipsa resurselor, poate fi depăşită prin remodelarea
consumului şi capacităţilor productive ale societăţii de a valorifica avantajele specifice de
cooperarea cu alte ţări.
Noul val al globalizării aduce şi noi sfidări (crimă organizată transfrontalieră, corupţie,
migraţie ilegală, trafic de arme şi droguri) pentru statele, care în pofida profundelor crize
structurale îşi consolidează suveranitatea. Acestea implică noi forme de cooperare şi integrare
internaţională. Conjunctura cooperării internaţionale europene s-a conturat mai clar şi şi-a
confirmat eficienţa. În secolul XXI cooperarea la nivel regional devine o componentă definitorie
în relaţiile ţărilor europene.
Pentru RM deschiderea către lume devine un imperativ în viitorii 20 de ani, având ca
obiectiv final integrarea şi dezvoltarea socio-economică în UE.
Situată într-o zonă de interferenţă a mai multor structuri regionale, RM participă la multe
organisme şi iniţiative: Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), Comunitatea Statelor Independente, Comisia Economică pentru Europa, Comisia
Dunării, cooperarea regională şi subregională fiind o componentă indispensabilă a procesului de
integrare europeană.
Pentru a atinge acest obiectiv, RM trebuie să realizeze un şir de performanţe conform
anumitor criterii:

13
 • stabilirea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectul faţă de minorităţi şi protecţia acestora;
• existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene;
• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE.
Prioritare vor fi şi acţiunile de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi
acţiunile de consolidare a capacităţilor instituţionale administrative care ar asigura aplicarea în
practică.
Relaţiile bilaterale şi multilaterale ale RM trebuie să fie bazate pe extinderea şi aprofundarea
cooperării conform angajamentelor subregionale şi regionale. Coordonatele acestor relaţii vor fi:
• dezvoltarea şi punerea în aplicare în circumstanţa trilateralei România-Moldova-Ucraina
a mecanismelor de colaborare transfrontalieră în cadrul euroregiunilor „Prutul superior”
şi „Dunărea de Jos”;
• implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu UE, inclusiv armonizarea
legislaţiei naţionale cu cea comunitară;
• iniţierea negocierilor în vederea aderării RM la trilateralele din care fac parte ţările
limitrofe (România-Ucraina-Polonia, România-Ungaria-Austria, România-Bulgaria-
Grecia, România-Bulgaria-Turcia).
Dezvoltarea civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări
profunde şi accelerate mediului înconjurător, datorită utilizării din ce în ce mai vaste a resurselor
naturale, extinderii suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor de cultivare, defrişării
pădurilor intensificării păşunatului exploatării excesive a subsolului, precum şi a altor activităţi
cu impact negativ asupra mediului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi
necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de
urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spaţii restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă
cu totul noi [26 p. 14].
Dobândind posibilitatea d a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp
problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. El a sesizat
destul de târziu că este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care îi
asigură existenţa biologică şi intelectuală [29]. După cum apreciază Barry Commoner
„Degradarea mediului înconjurător se datorează neapărat unui neajuns al activităţii umane”.
Mai curând sau mai târziu legătura nu mai putea fi evitată şi era nevoie de o abordare
frontală. Chiar aşa s-a întâmplat. De problemele complexe ale mediului, cu tot ce implică ele,
este direct legat şi progresul unei ţări, starea ei de dezvoltare. O ţară săracă abia de va avea

14
mijloacele financiare prin care să facă faţă nevoilor esenţiale, de subzistenţă; măsurile
antipoluare vor mai aştepta. Raportul mediu înconjurător – dezvoltare este direct. Înţelegând
aceasta, Organizaţia Naţiunilor Unite a creat în mai 1984 Comisia mondială pentru mediul
înconjurător şi dezvoltare (W.C.E.D.) alcătuită din 21 de personalităţi din întreaga lume, în
frunte cu Gro Harlem Brundtland, Câteva din raţiunile înfiinţării acestei Comisii şi din
fundamentele ei le preciza chiar ex-premierul norvegian:
Conferinţa de la Stockholm din 1972 a marcat o etapă importantă. Ea a stabilit o agendă
mondială pentru mediul înconjurător, îndeosebi pentru ţările dezvoltate. Cred că în această
Comisie (Mondială pentru Mediu Înconjurător şi Dezvoltare) înţelegem perfect că dacă
dezvoltarea nu este compatibilă cu mediul înconjurător, ia este condamnabilă. Mediul
înconjurător şi dezvoltarea au fost adesea privite ca rivali, în conflict unul cu cealaltă.
Dimpotrivă, ele sunt intim şi inextricabil legate. Mediul înconjurător şi dezvoltarea sunt unite
prin dinamica forţelor tehnologice, economice, ecologice şi demografice [42 p. 204. 205].
Un important instrument de promovare a cooperării regionale pentru protecţia mediului îl
reprezintă tratatele internaţionale.
Până în prezent Republica Moldova a aderat la următoarele documente internaţionale în
domeniu protecţiei mediului:

Acorduri internaţionale ratificate de Moldova

în vigoare pentru
Acorduri internaţionale
RM
Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a
martie 1999
fluviului Dunărea (Sofia 1994)
Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena. 1995) ianuarie 1997
Protocolul de la Montreal referitor la substanţele ce distrug stratul de ozon
ianuarie 1996
(1987)
Convenţia privind diversitatea biologică (Rio de Janeiro, 1992) ianuarie 1996
Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice si a habitatelor naturale din
septembrie 1994
Europa (Berna, 1979)
Convenţia privind poluarea transfrontalieră a aerului la distanţe lungi
septembrie 1995
(Geneva, 1979)
Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în
septembrie 1997
context transfrontalier (Finlanda, 1991)
Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere si
Octombrie 1996
a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992)
Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale
Iunie 1993
(Helsinki, 1992)
Convenţia-Cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea
septembrie 1995
climei, New York, (mai 1992)
Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
octombrie 1998
deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora, (martie 1989)

15
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie, Washington, (martie 1973)
Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională în special ca
iulie 1999
habitat al păsărilor acvatice (Ramsar, 1971),
Convenţia asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei
sălbatice, (Bonn, iunie 1979)

Carta Mondială a Naturii (1982)

Principalele elemente ale conservării diversităţii biologice stau şi la baza Cartei Mondiale a
Naturii care a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 28 octombrie 1982.
Printre principiile generale ale acesteia sunt următoarele: baza genetică a vieţii pe Pământ nu
trebuia să fie periclitată; populaţia oricărei forme de viaţă, spontană sau de casă trebuie să fie
păstrată cel puţin pentru menţinerea existenţei ei; este necesar de a păstra în acest scop condiţiile
adecvate de trai.
Principiile enunţate mai sus se aplică pentru toate părţile suprafeţei terestre, ale uscatului şi
ale mării; o protecţie deosebită trebuie să fie asigurată raioanelor unicale, reprezentanţilor tipici
ai tuturor speciilor, ecosistemelor şi habitatelor aflate pe cale de dispariţie.
Ecosistemele şi organismele utilizate de om, cât şi resursele uscatului, ale mării şi ale
atmosferei trebuie gestionate în aşa fel, ca să fie asigurată permanent productivitatea la nivel
optim, fără a cauza dauna integrităţii ecosistemelor sau speciilor cu care ele coexistă.
Concomitent, un accent deosebit se pune pe reglementarea utilizării resurselor naturale. Una
din regulile de bază de care trebuie să se conducă beneficiarii resurselor este următoarea:
folosirea resurselor în limitele capacităţiilor de regenerare.

Convenţia – Cadru asupra Diversităţii Biologice (1992)

S-a dovedit a fi prea puţin restrictivă şi lipsită de planuri de acţiune, deoarece nu figurează
menţinerea vreunei obligaţii financiare care să se refere la protejarea diversităţii genetice a
ansamblului lumii vii (faună şi floră), textul final fiind axat pe două puncte de vedere, atât al
conservatoriştilor din ţările de nord, care considerau diversitatea biologică, un bun comun al
întregii umanităţi, cât şi al ţărilor din sud, care vor să utilizeze diversitatea biologică şi să o
implice în dezvoltare [23 p. 43].
Are ca obiective conservarea diversităţii biologice, utilizarea raţională a componentelor sale
şi repartizarea corectă şi echitabilă a beneficiilor provenite din utilizarea resurselor genetice,
inclusiv accesul corespunzător la resursele genetice şi prin transfer adecvat de tehnologii
relevante, ţinând cont de toate drepturile asupra acelor resurse şi tehnologii, şi prin finanţarea
corespunzătoare [85 art. 1].

16
 Convenţia stabileşte ca principiu director conform căruia statele au dreptul suveran de a-şi
exploata propriile resurse după propriile lor politici de mediu şi conform responsabilităţii ca
activităţile din cadrul jurisdicţiei sau controlului lor să nu cauzeze deteriorări mediului altor state
sau zonelor de dincolo de limitele jurisdicţiei lor naţionale [85 art. 3].
După identificarea elementelor constitutive ale diversităţii biologice, care are nevoie de
protecţie şi instituirea unui sistem de supraveghere adecvat, statele trebuie să adopte şi să aplice
o serie de măsuri specifice de conservare şi utilizare durabilă a acestora. Ca măsuri generale sunt
prevăzute, în acest sens, elaborarea de strategii, planuri ori programe naţionale sau adoptarea
celor deja existente alături de integrarea conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice în
planurile, programele şi politicile sectoriale ori intersectoriale.
Ca metode principale sunt consacrate: conservarea „in situ” (conservarea ecosistemelor şi
habitatelor naturale şi menţinerea, reconstituirea populaţiilor viabile de specii în mediul lor
natural) şi conservarea „ex situ” (conservarea biodiversităţii în afara mediului lor natural).
Referitor la prima metodă („in situ”) sunt prevăzute, ca măsuri aprobabile de părţile
contractante, cum ar fi: stabilirea unui sistem de zone protejate ori de zone unde trebuie luate
măsuri speciale de conservare, promovarea unei dezvoltări durabile şi raţionale din punct de
vedere ecologic în zonele adiacente celor protejate (în vederea consolidării protecţiei acestora
din urmă), respectarea, stocarea şi menţinerea cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor tradiţionale,
care prezintă interes pentru conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii [85 art. 8].
În privinţa conservării „ex situ”, statele trebuie să adopte, în primul rând, pentru a completa
măsurile de conservare „in situ”, o serie de reglementări vizând conservarea elementelor
constitutive ale biodiversităţii, de preferinţă în ţările lor de origine; stabilirea şi întreţinerea de
instalaţii de conservare; adoptarea de măsuri în vederea asigurării reconstrucţiei şi regenerării
speciilor ameninţate şi reintroducerii lor in habitatul natural [17 p. 137].
Prevederi speciale se referă la măsurile de cercetare, formare, educare şi sensibilizare a
publicului, studiile de impact, reducerea efectelor nocive, schimbul de informaţii şi cooperarea
tehnico-ştiinţifică.

Agenda Secolului XXI (1992)

Unul dintre obiectivele majore adoptate în cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro din 1992
este planul de acţiune întitulat “Agenda XXI”, menit să ducă la aplicarea principiilor “Cartei
Pământului” pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000, acest document fiind calificat
drept cel mai politic şi cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodată de
Organizaţia Naţiunilor Unite în domeniul ecologic [17 p. 29].

17
 Agenda Secolului XXI conţine un capitol dedicat aparte conservării diversităţii biologice. În
preambul se menţionează, în special, că producerea mărfurilor şi serviciilor, necesare populaţiei
Planetei, depinde de diversitatea şi variabilitatea genelor, speciilor, populaţiilor şi ecosistemelor.
Resursele biologice satisfac atât necesităţile de hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, medicamente, cât
şi de hrană spirituală. Reducerea actuală a biodiversităţii este o consecinţă a activităţii umane şi
reprezintă un pericol pentru societate.
În capitolul 15 al Agendei se expun consecutiv: fundamentarea problemei, scopurile care
trebuie atinse, acţiunile necesare (în domeniul managementului; colectării informaţiei;
colaborării internaţionale şi regionale), resursele necesare (financiare, tehnico-ştiinţifice, umane).
În capitolul referitor la fundamentarea problemei se menţionează că, deşi statele deţin
drepturi depline de a exploata resursele biologice proprii în conformitate cu politica ecologică
naţională, ele, în acelaşi timp, poartă răspundere pentru menţinerea diversităţii biologice,
utilizarea durabilă a acesteia şi pentru ca activităţile efectuate în cadrul jurisdicţiei sale naţionale
să nu cauzeze daune diversităţii biologice a altor state sau raioanelor aflate în afara jurisdicţiei
sale naţionale.
Este clar că acest document este orientat spre cooperarea internaţională, dar cuprinde un şir
întreg de stipulări care trebuie realizate în plan naţional [8].
Printre scopurile propuse ale Agendei sunt şi următoarele:
- elaborarea strategiilor naţionale pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea
durabilă a resurselor biologice;
- includerea strategiei de conservare a diversităţii biologice şi de utilizare durabilă a
resurselor biologice în strategiile naţionale de dezvoltare;
- crearea mecanismelor perfecţionării utilizării durabile a biotehnologiilor.
Printre acţiunile principale care se recomandă a fi întreprinse se enumăra:
- integrarea strategiei date în planurile şi programele sectoriale, în special, procesul
utilizării resurselor biologice terestre şi acvatice, a resurselor genetice pentru scopurile
agriculturii şi producerii hranei;
- efectuarea investigaţiilor în scopul determinării elementelor diversităţii biologice;
- evidenţierea importanţei resurselor biologice şi genetice, a proceselor şi activităţilor care
au impact deosebit asupra biodiversităţilor, estimarea economică a conservării biodiversităţii şi
elaborarea recomandărilor respective;
- aplicarea măsurilor economice, sociale şi altor măsuri de stimulare a conservării
biodiversităţii şi utilizării durabile a resurselor biologice inclusiv prin stimularea aplicării
sistemelor durabile de producţie;

18
 - efectuarea investigaţiilor în scopurile studierii importanţei biodiversităţii pentru
funcţionarea ecosistemelor şi rolului acestora în producerea mărfurilor, serviciilor ecologice şi a
altor valori care contribuie la dezvoltarea durabilă cu acordarea unei atenţii deosebite
capacităţilor reproductive ale principalelor specii biologice, inclusiv ale speciilor locale;
- realizarea măsurilor protecţiei „in situ” a ecosistemelor şi a habitatelor naturale a
sorturilor iniţiale şi speciilor spontane înrudite, cât şi prin intermediul protecţiei şi regenerării
populaţiilor în mediul lor natural prin intermediul măsurilor „ex situ”;
- formularea politicii de stimulare a conservării diversităţii biologice şi utilizării durabile a
resurselor biologice pe câmpurile private;
- aplicarea procedurilor expertizei ecologice a proiectelor preconizate, care au un impact
deosebit asupra biodiversităţii, asigurând o difuzare largă a informaţiei şi creând condiţii de
participare a publicului larg în luarea deciziilor;
- realizarea măsurilor ce ţin de conştientizarea importanţei diversităţii biologice [84].
În scopul realizării eficiente a măsurilor indicate mai sus, se propune ca atât statele, cât şi
organismele internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, să colecteze şi să analizeze
informaţia respectivă, să monitorizeze tendinţele evaluării biodiversităţii, să difuzeze publicului
larg informaţia, să perfecţioneze metodologiile colectării ei.
Printre măsurile legate de întărirea capacităţilor umane evidenţiem necesitatea majorării
numărului de specialişti calificaţi în domeniul dat, cât şi utilizarea cât mai eficientă a
capacităţilor lor; menţinerea şi perfecţionarea noilor programe tehnico-ştiinţifice, profesionale,
de pregătire a cadrelor în domeniu. Un accent important se va pune pe conştientizarea necesităţii
măsurilor de păstrare a biodiversităţii şi utilizarea durabilă a resurselor biologice la toate
nivelurile elaborării şi promovării deciziilor în cadrul guvernelor, întreprinderilor, instituţiilor de
creditare [9 p. 260].
Părţile contractante, recunoscând că tehnologia include şi biotehnologia, se angajează să
asigure şi/sau să faciliteze celorlalte părţi contractante accesul la tehnologiile necesare
conservării şi utilizării durabile a biodiversităţii [85 art. 15].
Republica Moldova s-a încadrat activ în îndeplinirea prevederilor Convenţiei privind
diversitatea biologică. Proiectul Legii privind securitatea biologică a fost elaborat în temeiul
prevederilor art. 7 lit. (c), art. 8 lit. (g) şi (h), art. 15, 16 şi 19 din Convenţia privind diversitatea
biologică.
La 14 februarie 2001 a fost semnat Protocolul de la Cartagena privind securitatea biologică
ca parte componentă a Convenţiei privind diversitatea biologică. În momentul actual se pregătesc
materialele pentru ratificarea de către Parlament a Protocolul de la Cartagena. Ca semnatară a

19
Convenţiei şi Protocolului de la Cartagena Republica Moldova urmează să pună în aplicare
prevederile protocolului care, în cea mai mare parte se regăsesc deja în Proiectul Legii privind
securitatea biologică.
În Republica Moldova în baza Convenţiei de la Rio de Janeiro au fost elaborate un şir de
acte legislative şi normative:
• Legea privind protecţia mediului înconjurător, 1993
• Codul apelor, 1993
• Legea regnului animal, 1995
• Legea cu privire la zonele şi fîşiile de protecţie a apelor rîurilor şi bazinelor de apă, 1995
• Codul silvic, 1997
• Legea cu privire la resursele naturale,1997
• Legea cu privire la plata pentru poluarea mediului, 1998
• Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat, 1998
• Acte normative circa 30
• Cadrul instituţional: delimitarea obligaţiunilor şi responsabilităţilor organelor statale în
problema conservării biodiversităţii.
• Acţiuni de implementare a Convenţiei:
- Elaborarea Strategiei Naţionale în domeniul consrvării biodiversităţii (2001)
- Pregătirea primului raport naţional (2000)
- Planul de acţiuni în domeniul conservării biodiversităţii (2001)
- Seminare regionale şi locale privind implementarea prevederilor Convenţiei
- Elaborate programe judeţene care includ protecţia, conservarea şi utilizarea durabilă a
biodiversităţii. (Cahul, Edineţ)
• Acţiuni transfrontiere:
- Elaborarea Acordului tripartit de colaborare dintre Moldova, România şi Ucraina în
problemele protecţiei biodiversităţii în arealul Deltei Dunării şi Prutului Inferior.
- Elaborarea hărţii spaţiului natural al Prutului Inferior
- Se întreprind activităţi de colaborare în sectorul Inferior al fluviului Nistru

Convenţia asupra zonelor umede(Ramsar, 1971). [87]

Semnată la Ramstar, (Iran), la 2 februarie 1971, se înscrie printre primele mari convenţii
referitoare la conservarea patrimoniului natural.
În Preambul se afirmă, că zonele umede constituie o resursă de mare valoare economică,
naturală, ştiinţifică a căror pierdere ar fi ireparabilă.

20
 Deşi obiectivul declarat al Convenţiei a fost acela de a conserva zonele umede, a faunei şi
florei lor, importanţa sa depăşeşte cu mult acest obiectiv. În realitate zonele umede sunt printre
locurile cele mai productive ale planetei din punct de vedere biologic şi o mare parte a faunei şi
florei acvatice. Conform Convenţiei, fiecare parte contractantă va trebui să desemneze cel puţin
o zonă umedă, la momentul semnării documentului sau depunerii instrumentului de ratificare sau
aderare.
Zonele umede sunt definite ca fiind întinderi de bălţi, mlaştini, tufarii de ape naturale sau
curgătoare, dulci, salmastre sau sărate, inclusiv întinderi de ape marine, a căror adâncime la
reflux nu depăşeşte 6 m.
Zonele astfel desemnate vor fi înscrise pe o listă ţinută de Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii şi a Resurselor naturale – UICN – [87 art. 8] (în prezent, pe această listă
sunt înscrise peste 300 zone umede). Înscrierea unei zone umede pe listă se face fără a prejudicia
drepturile exclusive de suveranitate ale părţilor contractante pe teritoriul cărora se află situată
zona. Alegerea acestor zone trebuie să se bazeze pe rolul internaţional din punct de vedere
ecologic, ţinând seama de importanţa lor internaţională pentru păsările acvatice în toate
anotimpurile.
Înscrierea pe listă a zonelor umede stabileşte pentru statele-părţi o serie de responsabilităţi:
ele trebuie să elaboreze şi să aplice planurile de amenajare astfel în cât să favorizeze conservarea
zonelor umede înscrise pe listă şi, pe cât e posibil, utilizarea raţională a zonelor umede din
teritoriul său [87 art. 2 al. 6].
Conservarea trebuie să fie favorizată prin crearea de rezervaţii naturale în zonele umede,
aceasta fiind sau nu înscrise pe listă şi prin asigurarea în mod adecvat a supravegherii lor.
Convenţia de la Ramsar prevede, de asemenea, cooperarea între părţile contractante. Acestea
trebuie să se consulte asupra executării obligaţiilor, care decurg din convenţie, în special în
cazurile în unde o zonă umedă care depăşeşte teritoriul unei părţi contractante sau în cazul când
un bazin este împărţit în mai multe părţi contractante [87 art. 2 al. 5].
Conform art. 6 al Convenţiei, părţile contractante pot organiza conferinţe, asupra conservării
zonelor umede şi păsărilor de apă; aceste conferinţe poartă un caracter consultativ şi pot privi
completarea, modificarea listei zonei umede, cât şi aplicarea convenţiei.
În ciuda caracterului său preponderent de recomandare, Convenţia de la Ramsar a obţinut un
real succes în aplicarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.
Republica Moldova a pregătit şi prezentat Secretariatului Convenţiei materialele de aderare a
Republicii Moldova la Convenţie.

21
 Au fost pregătite materialele primei zone umede şi prezentate Secretariatului Convenţiei –
zona umedă prezentată cuprinde ecosistemul acvatic al sectorului inferior al r. Prut şi harta-
schemă a zonei umede din sectorul inferior al r.Prut.
Prima zonă umedă – lacurile Prutului inferior – a fost acceptată de Secretariatului Convenţiei
la 20 iunie 2000.

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea a fost
semnată de Republica Moldova la 29 iunie 1994 la Sofia (Bulgaria) şi ratificată la 17 martie
1999 prin Hotărârea Parlamentului nr. 323-XIV.
Republica Moldova este unul dintre cele 13 state dunărene, ce beneficiază de o parte
considerabilă a bazinului hidrografic al Dunării. Republicii Moldova îi aparţin 900 m pe malul
stâng al Dunării lângă localitatea Giurgiuleşti, la confluenţa fluviului cu afluentul Prut, iar
bazinul Dunărea constituie 36% din teritoriul Republicii Moldova [121 p. 19].
Obiectivul Convenţiei este reprezentat, în special, de 5 categorii de activităţi planificate sau
în curs de realizare, în măsura în care acestea produc sau pot produce un impact transfrontalier,
cum ar fi: evaluarea de ape uzate, amenajări hidrotehnice, explorarea construcţiilor hidrotehnice
existente, manipularea substanţelor periculoase pentru apă, prevenirea accidentelor etc.
Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea are
drept scop: gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea îmbunătăţirea şi utilizarea
raţională a apelor de suprafaţă şi a celor subterane din bazinul hidrografic, reducerea şi
prevenirea impacturilor nefavorabile şi schimbările în ecosistemele fluviului etc.
Cooperarea multilaterală dintre statele semnatare îşi propune drept obiective principale:
prevenirea, controlul şi reducerea impactului transfrontalier, măsuri speciale pentru protecţia
resurselor de apă, inventarierea emisiilor, programe de acţiuni de prim plan, înregistrarea
pagubelor şi evaluarea acestora, programe de monitorizare, informarea publicului, activităţi de
cercetare şi dezvoltare etc. [89].

Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice ale faunei şi florei

ameninţate cu dispariţie (CITIS). [80]
Semnată la Washington la 3 martie 1973, Convenţia nu se bazează pe conceptul spaţial de
protecţie, ci pe activitatea determinată privind speciile sălbatice: comerţul internaţional. În
prezent au aderat la acest document marea majoritate a statelor lumii, inclusiv CEE (respectiv,

22
peste 105 state, Republica Moldova a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 69 din 15 iunie
1994).
Mecanismul stabilit de Convenţie se bazează pe ideea, că supraexploatarea unei specii de
animale şi vegetale, până la punerea în pericol a perenităţii ei, se datorează în mare parte
comercializării acestora şi deci, tranzacţiile trebuie interzise sau puse sub control.
Speciile ameninţate cu dispariţia care sunt ori pot fi afectate de către comerţ trebuia să
beneficieze de o protecţie deosebit de strictă în scopul de a nu pune în pericol supravieţuirea lor:
comerţul nu poate fi autorizat de cât în condiţii excepţionale [80 art. 2 al. 1]. Aceste specii, în
număr de 1000, au fost enumerate în Anexa 1, iar exportarea lor necesită eliberarea şi
prezentarea prealabilă a unui permis de export. Aceasta trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- o atestare de către o autoritate ştiinţifică a faptului, că exportul în cauză nu dăunează
supravieţuirii speciei respective;
- certificarea, că specimenul nu va fi transportat în condiţii, care să evite riscurile de rănire,
îmbolnăvire ori un tratament dur;
- certificarea de către un organ de stat competent, că exportul nu a fost obţinut prin
violarea legilor referitoare la prezervarea faunei şi florei;
- probarea de către un organ de gestionare al statului de export, că a fost eliberat un permis
de import pentru specimenul în cauză de către alt stat. La rândul său, în statul importator este
nevoie de un permis de import.

Convenţia asupra conservării speciilor migratoare sălbatice. [82]

Semnată la Bonn, la 23 iunie 1979, de asemenea este un instrument internaţional cu vocaţie
universală, care vizează protejarea acestor specii în statele prin care ele tranzitează şi unele îşi
petrec o parte a vieţii.
Obiectivele principale ale Convenţiei prevăd că statele membre:
- întreprind măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea speciilor migratoare;
- promovează, cooperează şi asigură cercetările ştiinţifice cu privire la speciile migratoare;
- elaborează şi implementează măsuri pentru asigurarea protecţiei imediate pentru speciile
migratoare cuprinse de Convenţie;
- coordonează cu ţările vecine şi cu alte ţări activităţile de protecţie a speciilor migratoare.
În Republica Moldova au fost realizate acţiuni concrete de implementare a prevederilor
Convenţiei:
- luate sub protecţia statului habitatele naturale caracteristice speciilor migratoare;

23
 - evidenţiate speciile, care intră sub jurisdicţia Convenţiei şi datele au fost expediate
Secretariatului Convenţiei;
- evaluarea şi monitorizarea stării arealurilor diferitor specii migratoare;
- se efectuează sistematic corespondenţa cu Secretariatul Convenţiei şi cu Secretariatele
Acordurilor Haga şi Londra.
Republica Moldova este membră a Convenţiei Bonn din aprilie 2001.

Convenţia ONU privind dreptul mării []

Adoptată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, cuprinde şi o serie de importante dispoziţii
referitosre la conservarea resurselor biologice ale mării.
Ca regulă generală, statul de coastă este competent să asigure conservarea resurselor
biologice în zona asupra căreia îşi exercită drepturile de suveranitate (respectiv marea teritorială,
zona economică, exclusivă şi platoul continental).
Este, consacrată, de asemenea, obligaţia generală de conservare a resurselor biologice ale
mării, în special a celor situate în marea liberă. În condiţiile în care, în această parte a mării
operează principiul libertăţii, toate statele au obligaţia de a lua măsurile necesare aplicabile
resortanţilor lor, care pot fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice în marea
liberă ori de a coopera cu alte state pentru a realiza acest obiectiv.

Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi habitatelor naturale ale Europei, a fost
adoptată la Berna, 19 septembrie 1979 şi intrată în vigoare la 1 iunie 1982 (Convenţia a fost
elaborată în cadrul Consiliului Europei de Comitetul ad-hoc de experţi pentru protecţia vieţii
sălbatice (reunit în noiembrie 1979), şi adoptată de Comitetul miniştrilor (la 18 iunie 1979), fiind
deschisă spre semnare statelor membre al Consiliului şi statelor membre care au participat la
elaborarea sa, precum şi Comunităţilor economice europene, la 19 septembrie 1979).
Materialele convenţiei reprezintă un progres esenţial în raport cu celelalte documente
regionale de acest tip, datorită creării unei instituţii cu funcţii să vegheze funcţionarea şi
aducerea la zi a dispoziţiilor sale, precum şi prin crearea unor valoroase obligaţii pentru statele
contractante, depăşind astfel stadiul unor texte declarative, mai ales formale.
Convenţia îşi declară un triplu obiectiv: a) asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice şi
habitatelor lor naturale; b) încurajarea cooperării între state şi c) acordarea unei atenţii particulare
speciilor, inclusiv celor migratoare, periclitate şi vulnerabile.
În acest sens, documentul preconizează conservarea tuturor speciilor sălbatice şi habitatelor
lor, independent de raritatea acestora, în special a speciilor şi habitatelor, a căror conservare

24
necesită cooperarea mai multor state. Deşi Convenţia vizează, în principiu, să protejeze viaţa
indigenă a Europei, ea nu cuprinde în textul art.1 (1) elementele de circumscriere continentală
„în Europa” din două raţiuni:
1. Pentru a nu limita aria geografică acoperită de Convenţia la continentul european, dat
fiind faptul că numeroase specii de floră şi faună din Europa se întâlnesc şi în afara acesteia;
2. Pentru a include animalele care nu se întâlnesc numai în Europa.
Obligaţia generală a părţilor contractante de a lua fiecare măsuri în materie de conservare a
florei şi a faunei sălbatice şi a oricăror habitate naturale în general se exprimă prin:
implementarea de politici naţionale de conservare, luarea în considerare a conservării în politicile
de amenajare a teritoriului şi de luptă împotriva poluării şi încurajarea educaţiei şi informaţiei.
Dispoziţiile, care enunţă modalităţile de conservare sunt regrupate în trei capitole: protecţia
habitaturilor, conservarea speciilor şi dispoziţiile speciale privind speciile migratoare.
Bineînţeles sunt multiple legături între acestea. Astfel, art.4 relativ la protecţia habitaturilor, deşi
are o aplicare generală, privind toate speciile sălbatice, acordă un loc special celor care sunt
considerate că trebuie să beneficieze de o protecţie specială (Anexa I şi II al Convenţiei).
Partea centrală a Convenţiei este consacrată speciilor (art. 5-9). O atenţia prioritară este
acordată conservării florei, articolul 5 fiind consacrat integral obligaţiilor ce revin statelor
contractante în privinţa protecţiei speciilor enumerate în anexa I. Aplicarea interdicţiei deţinerii
şi comercializării acestor specii este încredinţată statelor – părţi. De menţionat că acest articol
reglementează numai comerţul intern cu specii ameninţate cu dispariţia, lăsând reglementarea
comerţului internaţional „Convenţie de la Washington asupra comerţului internaţional de specii
sălbatice de floră şi faună ameninţate cu dispariţia” [80].
Convenţia pune un accent deosebit asupra protecţiei speciilor migratoare, prevăzând
necesitatea şi obligaţia cooperării între statele contractante în efortul de conservare şi, în special,
coordonarea măsurilor, ca, de exemplu, interzicerea vânătorii ş.a.
În sfârşit, art. 11 stabileşte un număr de obligaţii complementare pentru Părţile Contractante
în ce priveşte cooperarea interstatală, cercetarea, reintroducerea şi introducerea de specii şi
informarea Comitetului permanent.
O atenţia deosebită a fost acordată compatibilităţii dintre dispoziţiile Convenţiei şi cele ale
altor instrumente juridice internaţionale în materie, precum şi precizările relaţiilor dintre acestea
şi legislaţia internă a statelor contractante.

25
 Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării (1994) [86]
În faza pregătitoare a Conferinţei de la Rio (1992), problema deşertificării nu a fost inclusă
în agenda preconizată pentru discuţii.
Decizia finală a reuniunii în această privinţă a fost inclusă în capitolul XII al Agendei XXI
intitulat „estiunea ecosistemelor fragile; lupta contra deşertificării şi secetei” Textul prevedea
necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării, propunând Adunarii
Generale a O.N.U. să creeze un comitet interguvernamental, care să elaboreze proiectul unei
convenţii in materie.
Ca urmare, în cea de-a 37-a sesiune a sa (1992) Adunarea Generală a decis declanşarea unui
proces în acest sens, astfel că, la 17 iunie 1994, 110 state au semnat la Paris Convenţia Naţiunilor
Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă (ratificată de Republica
Moldova la 24 decembrie 1998).
Este prima convenţie mondială încheiată după Rio (1992), şi din acest punct de vedere, are
valoarea unui test, mai ales în privinţa capacităţii cooperării internaţionale de a da un conţinut
concret noţiunii de dezvoltare durabilă.
Sub raport instituţional s-a prevăzut o conferinţă a părţilor ca “organ suprem al Convenţiei“,
care adoptă deciziile necesare pentru aplicarea eficientă a documentului. Prima conferinţă a
părţilor a avut loc la Roma, între 29 septembrie şi 10 octombrie 1997. Sediul secretariatului
permanent al Convenţiei a fost stabilit la Bonn. De asemenea au fost adoptate primul buget,
componenţa secretariatului permanent şi lista experţilor, care să participe la lucrările Comitetului
pentru ştiinţă şi tehnologie.

Cooperarea multilaterală regională.

Cooperarea în cadrul CEE
În iulie 1995 Moldova a aderat la Convenţia privind poluarea transfrontalieră a aerului la
distanţe lungi. A fost creată o subcomisie pentru implementarea convenţiei în cadrul Comisiei
Naţionale pentru Implementarea Convenţiilor Internaţionale privind Protecţia Mediului. Există
doar o staţie de monitoring amplasată în partea de sud-vest a ţării, care dispune de aparatajul
necesar pentru evaluarea gradului de poluare transfrontalieră a aerului, în prezent, din cauza
dificultăţilor financiare, staţia nu funcţionează.
Începând cu iunie 1993, Moldova a devenit parte a Convenţiei CEE privind efectele
transfrontaliere ale accidentelor industriale. Obiectul principal al convenţiei vizează activitatea
direcţiei Evaluarea Resurselor Naturale şi Licenţiere din cadrul Ministeriului Ecologiei.
Prevederile relevante ale convenţiei sunt incluse în Legea privind protecţia mediului înconjurător

26
şi Legea privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător. După
cum se stipulează în convenţie, Moldova a adus la cunoştinţa ţărilor vecine Ucraina şi România -
intenţia sa de a construi un terminal de petrol la Giurgiuleşti, pe Dunăre, în cazul proiectelor
mari şi complexe ce pot avea un impact semnificativ asupra mediului. Capacitatea terminalului
de petrol va fi de 2,1 mln t de produse petroliere pe an – jumătate din volumul consumului anual
de petrol. Ucraina şi România nu au reacţionat în nici un fel la această intenţie a părţii
moldoveneşti (nici una din ele nu a ratificat Convenţia ESPOO).
De asemenea, Moldova a semnat Convenţia CEE privind protecţia şi utilizarea cursurilor de
apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale, urmând exemplul României, cu care foloseşte în
comun resurse acvatice de importanţă internaţională. Râul Prut, de pildă, constituie graniţa de
vest ce desparte cele două ţări. La nord-estul Moldovei, râul Nistru delimitează Republica
Moldova de Ucraina. Mulţi afluenţi ai Nistrului trec prin Moldova, izvorul lor aflându-se pe
teritoriul Ucrainei. Până în prezent Ucraina nu a ratificat convenţia sus-menţionată. Au fost
semnate acorduri între Moldova şi Ucraina privind protecţia şi utilizarea apelor râului Nistru şi
între Moldova, Ucraina şi România privind protecţia şi utilizarea apelor râului Prut.
La începutul anilor '90 Republica Moldova a aderat la procesul «Mediul pentru Europa». A
luat parte la conferinţele miniştrilor mediului în Dobris (Cehoslovacia, 1991), Lucerne (Elveţia,
1993) şi Sofia (Bulgaria, 1995) şi a semnat documentele respective, în conformitate cu Agenda
21 şi declaraţia de la Lucerne.

Cooperarea în cadrul CSI

Republica Moldova a ratificat actele de aderare la CSI, cu excepţia acordurilor politice şi
militare, în aprilie 1994. Republica Moldova este, de asemenea, membru al Consiliului Ecologic
Interstatal al CSI (creat în 1992). Funcţiile principale ale Consiliului prevăd:
• coordonarea politicii privind protecţia mediului;
• armonizarea legislaţiei şi standardelor cu privire la poluarea mediului;
• elaborarea şi implementarea programelor şi proiectelor comune în domeniul protecţiei
mediului;
• crearea unui sistem de informare comun pentru colectarea şi schimbul de informaţie si
experienţă şi, de asemenea, realizarea capacităţilor de informare;
• coordonarea lucrărilor de cercetare în diferite domenii;
• întocmirea Cărţi Roşii comune;
• elaborarea acordurilor şi a unor recomandaţii comune de constituire a fondurilor
ecologice;

27
 • coordonarea activităţilor internaţionale.
Pe lângă aceasta, în februarie 1992 Moldova a semnat un acord în cadrul CSI referitor la
serviciile hidrometeorologice. Serviciul «Hidro-meteo» este membru al Consiliului Interstatal de
Hidrometeorologie, fiind o instituţie organizată în acelaşi mod ca şi Consiliul Interstatal al
Mediului. Scopurile şi programele realizate de această organizaţie corespund celor elaborate de
Organizaţia Meteorologică Mondială din care face parte si Moldova.
În aprilie 1996, în cadrul CSI, a fost semnat Acordul cu privire la controlul asupra
transportării transfrontaliere a deşeurilor toxice, care include aceleaşi cerinţe ca şi Convenţia de
la Basel.
Privitor la protecţia apelor Dunării şi Mării Negre R. Moldova cu toate că nu are ieşire la
Marea Neagră, dar fiind situată în bazinul acesteia, în Concepţia politicii externă se menţionează,
că Republica Moldova va colabora activ în ce priveşte protecţia zonei Mării Negre în cadrul
Comisiei Dunării şi în cadrul Comisei de pregătire a Conferinţei de cooperare în bazinul Dunării.
În 1991, cu sprijinul acordat de UE, a fost iniţiat procesul de elaborare a unui program
regional pentru administrarea ecologică în bazinul Dunării, şi în 1993 Moldova a aderat la acest
program, conceput drept unul de asistenţă tehnică pentru protecţia Dunării.
Semnarea Convenţiei pentru cooperare în scopul protecţiei şi folosirii raţionale a apelor
Dunării a constituit un pas important spre atingerea obiectivului privind cooperarea
internaţională în domeniul protecţiei mediului în zona dunăreană (Sofia, iunie 1994). Convenţia
a fost semnată de toate ţările situate în bazinul Dunării. In decembrie 1994 miniştrii ţărilor
dunărene au semnat o declaraţie în care se specifică obligaţiunile, priorităţile şi strategiile ce
urmează să fie incluse în Planul strategic de acţiuni pentru zona dunăreană.

Cooperarea bilaterală.
Cooperarea cu Ucraina. Cooperarea transfrontialieră se desfăşoară conform următoarelor
tratate bilaterale: [120 p. 37]
- tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina
(art. 20), semnat la 23 octombrie 1992;
- protocolului privind colaborarea între Departamentul de Stat al Republicii Moldova pentru
protecţia mediului înconjurător şi resurse naturale (în prezent Ministerul Ecologiei şi Resurselor
Naturale) şi Ministerul protecţiei mediului înconjurător şi resurselor naturale al Ucrainei, semnat
la 19 noiembrie 1993;
- acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la folosirea în
comun şi protecţia apelor de frontieră, semnat la 23 noiembrie 1994 [92].

28
 - memorandumului de înţelegere între Departamentul de Stat al Republicii Moldova pentru
protecţia mediului înconjurător (Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale) şi Ministerul
protecţiei mediului şi securităţii nucleare al Ucrainei privind cooperarea moldo-ucraineana în
aria folosirii durabile şi protecţiei bazinului râului Nistru, semnat la 29 mai 1997. [93]
În conformitate cu art.20 al Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între
Republica Moldova şi Ucraina din 23.10.1992, Republica Moldova şi Ucraina au obligaţia, să
dezvolte colaborarea în domeniile protecţiei şi ameliorării situaţiei mediului înconjurător,
prevenirii poluării transfrontaliere, diminuării şi lichidării consecinţelor avariilor industriale şi
ale calamităţilor naturale (în special ale catastrofei de la Cernobâl), folosirii raţionale şi
economisirii resurselor naturale, extinderii proceselor tehnologice pure din punct de vedere
ecologic, realizării acţiunilor de protecţie şi restabilire a resurselor naturale, lumii vegetale şi
animale, cu precădere în zonele adiacente frontierei comune. Părţile, în măsura posibilităţilor,
vor colabora pentru soluţionarea problemelor ecologice globale, europene şi regionale.
Activitatea în domeniul mediului, precum şi în alte domenii se efectuează în cadrul Comisiei
interguvernamentale mixte moldo-ucrainene de colaborare comercial-economică.
În noiembrie 1993 între Ministerul Protecţiei Mediului din Ucraina şi Ministerul Ecolog al
Republicii Moldova a fost semnat un acord de cooperare pe un termen de 5 ani. Conţinutul
protocolului este de natură generală şi prevede cooperarea privind protecţia aerului, apei, florei,
faunei, poluării solului, prelucrării şi utilizării deşeurilor industriale şi a celor din gospodăriile
agricole, efectuarea schimbului de informaţie privind tehnologiile ce reduc consumul de energie
şi materie primă şi acordarea ajutorului reciproc în cazul unui accident industrial sau a unei
calamităţi naturale. O atenţie deosebită prezintă cooperarea în domeniul protecţiei apelor
Nistrului, care este un râu de transfrontieră. A fost creat un grup de lucru pentru analiza
ştiinţifică a calităţii apei şi pentru asigurarea unei administrări adecvate a resurselor acvatice.
In februarie 1994 între guvernul Moldovei şi cel al Ucrainei a fost semnat un Acord privind
folosirea în comun şi protecţia apelor de transfrontieră, în care se atrage o atenţie deosebită
protecţiei calitative şi cantitative a apelor de suprafaţă şi a celor subterane şi excluderii poluării
acestor ape. În cadrul unor întruniri comune a grupurilor de lucru au fost discutate problemele
privind pescuitul, irigarea, efectuarea monitoringului în cazul unui accident etc. Republica
Moldova şi Ucraina au obiective comune privind asigurarea calităţii apei şi criterii comune de
stabilire a calităţii apei.
De menţionat că, cooperarea cu partea ucraineana nu este pe deplin dinamizantă. De
exemplu, pe parcursul anilor 2002-2003 Ministerul nu a reuşit să organizeze şedinţele comune
privind îmbunătăţirea situaţiei ecologice a bazinului râului Nistru, foarte anevoios merg

29
negocierile privind semnarea Convenţiei între Republica Moldova şi Ucraina privind
conservarea diversităţii biologice şi peisagistice şi folosirea raţională a resurselor naturale a
bazinului râului Nistru.

Cooperarea cu România. Relaţiile transfrontaliere ale Republicii Moldova cu România se

desfăşoară în temeiul: Acordului de colaborare între Departamentul Protecţia Mediului
Înconjurător al Republicii Moldova (Ministerul Ecologiei, şi Resurselor Naturale) şi Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului al României în domeniul protecţiei mediului
înconjurător şi folosirii durabile a resurselor naturale, semnat la 18 martie 1997. In urma
semnării acestui Acord:
- acordul între Ministerele respective ale Moldovei, Ucrainei şi României privind cooperarea
în zona formată din ariile naturale protejate ale Deltei Dunării şi Prutul de Jos;
- protocolul de colaborare în domeniul meteorologiei şi hidrologiei între Republica Moldova
şi România (24 aprilie 2000);
- declaraţia privind cooperarea în legătură cu crearea Coridorului Verde al Dunării Inferioare
(5 iunie 200), semnată de ministerele mediului ale Bulgariei, Republicii Moldova, României şi
Ucrainei;
- protocolul între Serviciul "Hidrometeo" al Republicii Moldova şi Institutul Naţional de
Meteorologie. Hidrologie şi Gospodărie a Apelor din România (12 iunie 2001).
Activitatea Ministerului în domeniul mediului, precum şi alte domenii ce ţin de competenţa
sa se desfăşoară în cadrul Comitetului Interministerial pentru Relaţiile Republicii Moldova cu
România şi la nivel bilateral.
Astfel, în anul 2003 în lista activităţilor prioritare ale Guvernului Republicii Moldova [72] şi
Guvernului României se aflau: schimbul de experienţă în domeniul legislaţiei şi armonizării
acesteia la cea a Uniunii Europene; protecţia şi conservarea diversităţii biologice; gestionarea
calităţii aerului şi deşeurilor; întocmirea mecanismelor de calculare şi percepere a plăţilor pentru
poluarea mediului şi utilizarea resurselor naturale etc.
In martie 1997, de către Ministerul Ecologiei, Amenajării şi Dezvoltării Teritoriului al
Republicii Moldova şi Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului din România a fost
semnat un Acord de cooperare privind protecţia mediului şi utilizarea durabilă a resurselor
naturale. Principalele domenii de cooperare sunt:
• armonizarea legislaţiei şi a standardelor tehnice;
• realizarea în comun a unui monitoring pentru a asigura factorii de decizie cu informaţia
necesară;

30
 • efectuarea unui schimb de informaţie, inclusiv producerea energiei nucleare şi a
accidentelor cu impact de transfrontieră;
• promovarea politicii de implementare a unor tehnologii mai avansate în scopul reducerii
gradului de poluare a mediului;
• cooperarea în ce priveşte punerea în aplicare a acordurilor şi convenţiilor internaţionale;
• participarea publicului în activităţile de protecţie a mediului şi facilitarea accesului la
informaţie pentru publicul larg;
• instruirea în domeniul protecţiei mediului, efectuarea schimbului de experienţă şi de
specialişti.
Cooperarea dintre România şi Republica Moldova privind administrarea resurselor acvatice
a început mai înainte, când a fost semnată, la nivel guvernamental, o instrucţiune cu privire la
efectuarea monitoringului. Cooperarea dintre agenţiile «Apele Moldovei» şi «Apele Române»
include atât gestionarea şi folosirea resurselor acvatice cât şi protecţia apelor râului de
transfrontieră Prut. Şi, în sfârşit, în prezent se negociază semnarea unui nou acord de cooperare
referitor la gestionarea apelor Dunării şi Prutului.

Cooperarea cu Bielorus. In decembrie 1994 a fost încheiat un acord cu Ministerul

Resurselor Naturale şi Protecţiei Mediului din Bielarus. Conţinutul acestui acord este de natură
mai generală comparativ cu cel semnat cu Ucraina, dat fiind că Moldova nu are graniţe comune
cu Bielarus. Cei doi parteneri şi-au luat angajamentul să facă schimb de informaţie şi experienţă
şi să coordoneze lucrul asupra elaborării proiectelor de legislaţie, tehnologiilor, metodologiilor
privind conservarea resurselor naturale, protecţia solului şi fertilităţii acestuia, a genofondului
speciilor rare de animale şi plante, folosirea raţională a mineralelor şi resurselor forestiere.

§1.3 Regimul juridic al poluării transfrontaliere

Fenomenul de poluare transfrontalieră implica prezenţa a cel puţin două state: „poluatorul” şi
„poluantul”, fiind excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicţii statale cum ar fi: marea
liberă, spaţiul cosmic ş.a.

Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, adoptată la 17

martie 1992, (Helsinki), se înscrie în cadrul cooperării paneuropene în materie de mediu.
Pentru a fi calificată o activitate drept periculoasă, este suficient ca într-o instalaţie să fie
prezente unele substanţe sau categorii de substanţe enumerate în anexa 1 şi în cantităţile
determinate de aceeaşi anexă. Convenţia se aplică chiar dacă accidentul a intervenit ca urmare a

31
unui dezastru natural. Dimpotrivă, ea exclude consecinţele accidentului nuclear, celor survenite
în instalaţiile militare, rupturile de diguri, accidentele pe mare şi cele cauzate prin destinderea
organismelor modificate genetic. Prima obligaţie a statelor părţi constă în identificarea
activităţilor calificate periculoase şi a oferi despre acestea informaţiile necesare oricărui alt stat
parte. În caz de îndoială, fiecare parte poate sesiza o comisie de anchetă. Decizia privind locul de
situare a unei viitoare instalaţii trebuie să fie luată cu grijă (art.7). Comunicarea informaţiilor şi
consultarea între statele interesate trebuie să urmeze o procedură specială, stabilită în detaliu
(art.4 şi anexa II). Statele afectate trebuie să transmită publicului informaţiile primite, iar statul
de origine trebuie să-i ofere posibilitatea de a participa în aceeaşi măsură ca propria sa populaţie
(principiul egalităţii de acces).
Măsurile luate în prevederea posibilităţii de accidente (anexele V şi VII), cuprind, printre
altele: pregătirea de planuri de urgenţă, care să se aplice în caz de nevoie (art.8), notificarea,
potrivit unei anumite proceduri (art.11), accesul la asistenţă reciprocă (art.12 şi anexa XI). În
ansamblu, prin stabilirea cadrului cooperării transfrontaliere în caz de accident industrial,
Convenţia de la Helsinki extinde la nivelul întregului continent european o serie de reguli
comunitare, cuprinse în special în Direcţia Seveso (nr.82-501, din iunie 1982).
La nivel comunitar, european, se remarcă Directiva nr.337 din 27 iunie 1985 privind
evaluarea incidenţelor unor proiecte publice şi private asupra mediului. Conform documentului,
statele membre ale CEE, înainte de a acorda autorizarea unui proiect public sau privat susceptibil
de a avea incidenţe notabile asupra mediului, acesta trebuie să fie supus unei evaluări în privinţa
efectelor sale ecologice (art.2). În cele două anexe ale directivei sunt enumerate tipurile de
activităţi, care necesită o evaluare prealabilă. Efectele directe şi indirecte ale unui proiect trebuie
să fie evaluate ţinând seama de factori determinanţi: omul, fauna, flora, solul, apa, aerul,
climatul, peisajul, interacţiunea între toţi aceşti factori şi, în sfârşit, bunurile materiale şi
patrimoniul cultural (art.3). Informaţiile care trebuie furnizate de autorul proiectului trebuie să
cuprindă o sinteză a proiectului, menţionându-se situarea acestuia, conceperea, dimensiunile,
principalele caracteristici ale procedeelor de fabricaţie; o estimare a tipurilor şi cantităţilor de
reziduuri şi emisii posibile; o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita şi reduce efectele
negative importante şi, pe cât posibil, remediate; o descriere a măsurilor preconizate pentru a
evita şi reduce efectele negative importante şi, pe cât posibil, remediate; o descriere a
elementelor mediului susceptibile de a fi afectate în mod notabil (populaţie, faună, floră, sol, apă,
aer, factori climatici etc.); dacă e cazul, o schiţă a principalelor soluţii de substituire; o descriere
a măsurilor preconizate pentru a evita, reduce şi, dacă e posibil, a compensa efectele negative
mai importante ale proiectului asupra mediului etc. (art.5 şi anexa III). Atât autorităţile cu

32
competenţe specifice în materie, cât şi publicul au posibilitatea de a-şi exprima punctul de
vedere, sub forma avizului. Dacă un stat membru constată că un proiect (public sau privat) poate
avea incidenţe notabile asupra mediului altui stat comunitar, ori când un stat membru susceptibil
de a fi afectat o cere, statul căruia îi aparţine proiectul va transmite informaţiile culese altui stat,
în acelaşi timp cu punerea lor la dispoziţia propriilor resortisanţi. Aceste informaţii vor servi ca
bază pentru orice consultaţii bilaterale între cele două state implicate în cauză (art.7). La rândul
său, Curtea de Justiţie a CEE a decis, referindu-se la art.130 R.2 al Tratatului de la Roma, că
"toate mediile comunitare trebuie să satisfacă cerinţele protecţiei mediului" (cazul C-62/88).

§1.4 Regimul internaţional a deşeurilor toxice

Reglementări locale
Conform estimărilor efectuate de unele organizaţii europene, noţiunea de deşeu include orice
substanţă rezultată în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot fi utile ca
atare. Deşeurile periculoase sunt constituite din deşeuri toxice, inflamabile, explozive,
infecţioase, radioactive ş.a., care fiind introduse sau persistând în mediul înconjurător pot dăuna
omului, animalelor sau plantelor. În acest context problema centrală este de ordin subiectiv:
voinţa de a se debarasa de aceste deşeuri. Odată cu dezvoltarea economiei, industriei, agriculturii
şi societăţii în general, se înregistrează o creştere rapidă a deşeurilor şi necesităţilor de gestionare
a lor, inclusiv şi transportării transfrontaliere ale acestora.
La scară internaţională, dar şi locală este binevenită elaborarea Registrului Internaţional al
Substanţelor Chimice Potenţial Toxice creat de către programul Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
apărut la Geneva pentru a elabora o reţea mondială de schimb de date şi de a stabili un fişier
informaţional în scopul efectuării unui şir de analize deosebit de costisitoare.
Convenţia de la Basel (22 martie 1989, în vigoare pentru Moldova din 1 octombrie 1998)
privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora
stipulează reglementarea transportării transfrontiere a deşeurilor periculoase. În anexa 1 a
Convenţiei sunt enumerate tipurile de deşeuri aflate sub incidenţa acestei Convenţii.
Analiza reglementărilor internaţionale evidenţiază două probleme principale în acest
domeniu: gestionarea şi fluxul transfrontalier al deşeurilor periculoase. De problema
reglementării internaţionale a gestiune a deşeurilor s-au preocupat 4 instituţii internaţionale:
CEE, OCDE, FAO, şi PNUE. Un şir de directive au fost adoptate, în special, de către CEE, care
pot fi atribuite la două etape distincte. Prima etapă a fost realizată prin adoptarea (15 iulie 1975)
unei directive cadru cu privire la toate categoriile de deşeuri care a fost completată în martie
1978 privind problema deşeurilor toxice şi periculoase. Această directivă include lista a 27 de

33
substanţe care fiind prezente într-o anumită proporţie în deşeuri le fac periculoase pentru mediu
şi sănătatea omului. Etapa a doua cuprinde mai multe directive, care au impus un şir de reguli
uniforme în statele comunitare, privind eliminarea unor deşeuri periculoase (uleiuri uzate etc.).
În textul recomandării cu caracter general (septembrie 1976) se preconizează politica globală
ce ţine gestionarea deşeurilor privind stabilirea unui ansamblu coerent de măsuri cu privire la
concepţia, fabricarea şi utilizarea produselor, cât şi eliminarea deşeurilor. Recomandările
adoptate în cadrul OCDE abordează unele domenii specifice şi cu privire la recipientele de
băuturi şi deşeurilor din hârtie (recomandările din 1978 şi 1980).
În 1986 FAO a publicat Codul Internaţional de Conduită privind Distribuirea şi Utilizarea
Pescitidilor, care are un impact semnificativ asupra cooperării internaţionale în problema
abordată. În scopul contribuirii la ameliorarea şi perfectarea reglementărilor naţionale privind
deşeurile toxice PNUE a elaborat în 1987 un set de directive ce ţin de tratarea şi neutralizarea
acestora. În cadrul acestor recomandări s-a preconizat instaurarea unui monitorig asupra
activităţilor privind deşeurile periculoase şi elaborarea unei liste internaţionale a instalaţiilor de
eliminare a unor deşeuri pentru evitarea multiplicării lor. PNUE a creat şi un Registru
Internaţional al Substanţelor Chimice Potenţial Toxice, care intenţionează să pună la dispoziţia
utilizatorului de substanţe toxice un şir de cunoştinţe cu privire la folosirea substanţelor toxice şi
precauţiile necesare.
În cadrul directivelor elaborate de către CEE, OCED, FAO şi PNUE sunt incluse un şir de
reglementări cu privire la fluxul transfrontalier de deşeuri toxice ori periculoase. Aceste
reglementări sunt clasificare în 3 grupe: reglementări din cadru Uniunii Europene, Reglementări
cu caracter mondial şi Reglementări cu caracter regional. Deosebit de important în acest context
este Convenţia de la Basel privind controlul transportului deşeurilor periculoase peste frontiere.
Această convenţie prevede şi stipulează un şir de principii generale comune. În acest context au
fost elaborate: obligaţiile generale ale statelor, modalităţile de transport internaţional al
deşeurilor periculoase, comerţul cu statele terţe şi responsabilitatea, inclusiv indemnizarea
victimelor prejudiciului.
Republica Moldova dispune de un şir de acte normative şi legislative adecvate în domeniul
gestionării deşeurilor. Mai esenţiale sunt: Legea cu privire la resursele materiale secundare, nr.
7887-XIII din 26 martie 1996 (Monitorul Oficial al RM nr. 31 din 13 mai 1996, art. 320); Legea
cu privire la regimul produselor şi substanţelor nocive, nr. 1236-XIII din 03 iulie 1997
(Monitorul Oficial al RM nr. 67-68 din 16 octombrie 1997, art. 557); Legea privind deşeurile de
producţie şi menajere, nr. 1347-XIII din 09 octombrie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr.16-17
din 05 martie 1998); Legea cu privire la plata pentru poluarea mediului nr. 1540-XIII din 25

34
februarie 1998 (Monitorul Oficial al RM nr. 54-55 din 18 iunie 1998, art. 378). Deosebit de
important şi semnificativă este şi baza normativă a gestionării deşeurilor constituită din
standarde şi reglementări tehnice. Agenţi economici, juridici şi fizici, cât şi serviciile specializate
sunt obligate să respecte un şir de standarde declarate naţionale prin hotărârile Departamentului
Moldovastandard din octombrie 1994, ianuarie 1999, cât şi un şir de reglementări şi principii ce
ţin de salubrizarea localităţilor urbane şi rurale.
O atenţie deosebită în Republica Moldova se acordă conformării setului legislativ naţional
cu legislaţia Uniunii Europene şi declaraţiile convenţiilor internaţionale, implementării listei
europene a deşeurilor periculoase, catalogul european al deşeurilor etc. De menţionat, că
Republica Moldova în 1998 a ratificat Convenţia de la Basel cu privire la controlul transportului
peste frontiere a deşeurilor periculoase.
Deosebit de important este, credem noi, ca Republica Moldova să ratifice sau să semneze şi
alte Convenţii şi Declaraţii internaţionale, să elaboreze mecanismele de implementare eficientă
ale acestora.
Moldova nu dispune de nici un poligon pentru înhumarea deşeurilor toxice. Totodată
volumul deşeurilor toxice este destul de impunător, constituind la finele anului 1999 – 11267,8
tone, dintre ele deşeuri cu conţinut de ferocianură - 6622,9 tone, deşeuri de pesticide – circa 2000
tone, deşeuri galvanice – circa 1000 tone, deşeuri petroliere - 290, 8 tone (conform raportului
statistic nr.1- deşeuri toxice).
Densitatea înaltă a localităţilor urbane şi rurale nu permite construcţia şi exploatarea unui
astfel de poligon, din care cauză la gunoiştile pentru deşeuri menajere s-au transportat de la unele
întreprinderi, fără autorizaţia organelor administrative, reziduuri care de cele mai multe ori
conţin hidroxizi ai metalelor grele şi alte substanţe toxice, rezultate mai ales din procesele de
epurare a apelor reziduale ale secţiilor galvanice.
Gestionarea deşeurilor în localităţile rurale se efectuează la un nivel extrem de scăzut.
Majoritatea deşeurilor menajere şi de producţie sunt evacuate la depozitele de deşeurilor,
depozitarea fiind unica metodă de eliminare a deşeurilor menajere. Conform datelor
Inspectoratului Ecologic de Stat, din cele 1784 de rampe pentru depozitarea şi neutralizarea
deşeurilor 1453 nu corespund cerinţelor.
Situaţia ecologică este agravată în mod deosebit de complexele animaliere şi gospodăriile
private. Mii de tone de dejecţii animaliere se colectează în locuri neamenajate, de unde
precipitaţiile atmosferice le spală, poluând resursele de apă de suprafaţă şi subterane.
Deşeurile de la întreprinderile de extracţie sunt stocate pe terenurile adiacente minelor şi
carierelor, ocupând o suprafaţă de 31 ha, ceea ce generează poluarea continuă a resurselor

35
acvatice, degradarea solurilor, utilizarea neraţională a resurselor funciare. Pe parcursul anului
1999 au fost generate 288,9 tone de deşeuri de la întreprinderile de extracţie, fiind utilizate 167,6
tone (actualmente sunt acumulate circa 5 000 mii tone de deşeuri).
În conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 30 din 15 ianuarie 2001
“Cu privire la măsurile de depozitare centralizată şi neutralizare a pesticidelor inutilizabile şi
interzise”, ministerele, departamentele, autorităţile publice locale, UTA Gagauzia, societăţile pe
acţiuni, alţi agenţi economici sunt obligaţi să întreprindă acţiuni în vederea pregătirii deşeurilor
de pesticide pentru depozitarea lor centralizată. În urma inventarierii deşeurilor existente au fost
estimate cantităţile reale de pesticide stocate în depozite, care constituie 1978 tone, inclusiv 717
tone de pesticide interzise.

Deşeurile în Europa
Un kilogram de deşeuri de persoană pe zi poate nu pare cine ştie ce dar, la nivelul Europei,
pe parcursul unui întreg an aceasta conduce la peste 200 de milioane de tone de deşeuri
municipale care trebuiesc prelucrate şi depozitate într-un fel sau altul. Mai mult decât atât,
deşeurile municipale nu reprezintă decât o mică parte din “muntele” de deşeuri produse anual în
interiorul ţărilor comunităţii.
Situaţia actuala nu mai poate continua. Deşeurile nu sunt numai un pericol la adresa
mediului înconjurător. Ele au devenit o ameninţare la adresa sănătăţii umane în general şi a
modului nostru de viaţă. Gropile de deşeuri devin pe zi ce trece mai pline. Metale grele şi
substanţe toxice se scurg zi de zi în sol şi în apa freatică. Depozitele generează gaze toxice şi
explozive. Si mai periculoase se dovedesc a fi gropile de deşeuri neamenajate sau slab amenajate
al căror risc este incomparabil mai mare decât al depozitelor construite în conformitate cu
cerinţele şi tehnologiile moderne.
In sfârşit, o parte importanta a deşeurilor industriale şi casnice sunt clasificate ca fiind
periculoase, ceea ce reclamă tehnologii speciale de tratare.
Transportarea deşeurilor într-o altă ţară dispusă, eventual, să le accepte, nu este, în mod
evident, o soluţie pe termen lung.
Cu toate acestea, depozitarea deşeurilor este numai una dintre laturile problemei. Cantitatea
de deşeuri pe care o producem este o consecinţa a stilului nostru de viată. Modelul nostru de
producţie - consum trebuie să se adapteze la cerinţa de minimizare a presiunii asupra mediului în
care trăim şi consumăm resursele limitate ale Terrei. Pe scurt, producţia de deşeuri este unul
dintre cei mai relevanţi indicatori ai progresului pe cale dezvoltării suportabile.
Aspecte importante despre situaţia deşeurilor în Europa:

36
 • Totalul cantităţii de deşeuri generate anual în ţările europene este de cca. 2 000 mln tone.
Peste 40 de milioane de tone din aceste deşeuri intră în categoria deşeurilor toxice.
• Intre 1990 si 1995 totalul cantităţii de deşeuri generate în Europa a crescut cu 10%.
• Ramurile cele mai mari producătoare de deşeuri sunt: agricultura, construcţiile, mineritul
şi aglomerările urbane. Cantităţile cele mai mari de deşeuri provin din agricultura în timp ce
deşeurile cu cel mai negativ impact asupra mediului sunt cele provenite din industrie.
• Sursele de deşeuri variază de la o ţară la alta în funcţie de situaţia economică a acestora
din urmă. Ţările din vestul Europei produc o cantitate mai mare de deşeuri industriale şi urbane,
în timp ce în ţările din est procentul maxim de deşeuri îl dă mineritul.
• Cantitatea de deşeuri municipale (casnice) din ţările europene a crescut în deceniul trecut
cu 11% pe an, ajungând la un total de cca. 200 de milioane de tone pe an. Se preconizează
menţinerea acestei tendinţe de creştere în perioada imediat următoare.
• Fluxul de deşeuri municipale din ţările europene are ca principale componente hârtia şi
deşeurile organice cu o tendinţă de creştere a ponderii deşeurilor de plastic.
• Majoritatea deşeurilor municipale din ţările europene este depozitat în sisteme amenajate,
in continuare cea mai ieftină opţiune de neutralizare a deşeurilor, chiar şi după introducerea
taxelor de depozitare.
• Conştientizarea necesitaţii de a preveni şi minimiza cantitatea de deşeuri este o realitate
ce se manifestă prin tehnicile de reciclare ce se aplică îndeosebi în ţările cu sisteme de
management al deşeurilor avansat din vestul Europei. Se face încă foarte puţin pentru aplicarea
tehnologiilor de fermentare a compostului.
• Statisticile privind producţia de deşeuri, compoziţia, transportul şi depozitarea în ţările
europene se bazează pe date colectate cu metode diferite ce au la baza grade diferite de detaliere.
Aceasta face ca imaginea de ansamblu precum şi tendinţele din diferite zone să nu fie absolut
certe. O sursa de îngrijorare importantă este legată de lipsa datelor despre deşeurile toxice.

Uniunea Europeană şi managementul deşeurilor

Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea Europeană are
principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al deşeurilor,
printre care pot fi enumerate:
• principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată şi/sau evitată;
• principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii pentru poluări;
• principiul precauţiei – să fie anticipate problemele potenţiale;

37
 • Principiul proximităţii – deşeurile să fie depozitate cât mai aproape de locul unde au fost
produse.
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în Strategia Generala a Uniunii Europene
(1996) privitoare la deşeuri care ierarhizează operaţiunile de management al deşeurilor:
- prevenirea apariţiei deşeurilor;
- reciclarea şi reutilizarea;
- depozitarea finală optimă şi monitorizarea depozitelor.
Strategia insistă de asemenea asupra necesitaţii de a:
- reduce deplasarea deşeurilor şi optimizarea sistemului de transport;
- a utiliza mijloace manageriale noi (instrumente economice de reglementarea producerii
deşeurilor, evidenţă strictă, respectarea legislaţiei în domeniu ş.a)

Principalele documente legislative ale UE privitor la deşeuri.

Legislaţia comunitară timpurie asupra deşeurilor a fost focalizată asupra probleme lor clar
definite, inclusiv transferul deşeurilor periculoase, depozitarea recipientelor de plastic şi
deşeurile din industria bioxidului de titan. Această legislaţie reflectă telul declarat al tratatului
legat de apropierea reglementarilor din ţările ce formau piaţa comună.
Amendamentele ulterioare aduse tratatului de înfiinţare a comunităţii, cum au fost Actul
Unic European (Single European Act – 1987) şi Tratatul de la Mastricht (1992) au introdus un
obiectiv mai general, şi anume al necesitaţii protejării şi îmbunătăţirii calităţii mediului
înconjurător. Aceste modificări au permis întărirea legislaţiei comunitare în domeniul deşeurilor
şi stabilirea unei politici de management al lor.
Principalele elemente ale legislaţiei comunitare privitoare la deşeuri, documente ce
constituie esenţa acestei legislaţii, sunt:
• Directiva privitor la deşeuri (75/442/EEC) – Documentul cere statelor membre să facă
paşii necesari pentru prevenirea generării de deşeuri, să încurajeze reutilizarea şi să asigure
depozitarea sigură a deşeurilor.
• Directiva privitoare la deşeurile periculoase (91/689/EEC) – Documentul statuează
cerinţe mai severe pentru managementul deşeurilor periculoase.
• Reglementarea privitoare la supravegherea şi controlul deplasărilor transfrontaliere de
deşeuri (93/259/EEC).
Pe baza cadrului general stabilit de documentele de mai sus, o serie de alte câteva documente
conturează aspectele specifice ale politicii comunitare privitor la deşeuri. Acestea sunt:

38
 A) Directive privitor la fluxurile de deşeuri. Acestea includ, atât măsuri de prevenire, cât
şi reguli generale pentru colectarea şi tratamentul separat al acestora:
• Directiva privitor la deşeurile provenind din ambalaje (94/62/EC);
• Directiva privitor la baterii şi acumulatoare (91/86/EEC);
• Directiva privitor la depozitarea uleiurilor uzate (75/439/EEC);
• Directiva privitor la nămolurile de canalizare (86/278/EEC);
• Directiva privitor la vehicule ieşite din uz (2000/53/EC);
B) Directive privitor la reducerea impactului tratării şi depozitării deşeurilor. Acestea
stabilesc standarde tehnice comune pentru operarea respectivelor sisteme de tratare:
• Directivele privitor la incinerarea deşeurilor municipale (89/369/EEC, 89/429/EEC si
2000/76/EC)
• Directiva privitor la incinerarea deşeurilor periculoase (94/67/EEC)
• Directiva privitoare la depozitarea deşeurilor în gropi de gunoi specializate
(1999/31/EC)

§1.5 Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi cosmosului

Activitatea spaţială desfăşurată de state şi anume organizaţii internaţionale este complexă şi
cu multiple implicaţii pentru viaţa şi destinul omenirii. Deci, ea nu poate rămâne în afara
reglementărilor juridice, în primul rând de dreptul internaţional public. În prezent această
activitate este reglementată şi în legislaţiile naţionale ale statelor care participă la ea.
În apariţia şi dezvoltarea dreptului internaţional spaţial rolul principal l-a avut O.N.U.
Adunarea Generală a O.N.U. (în anul 1958), a adoptat primele acte pentru „folosirea spaţiului
extraatmosferic în scopuri paşnice”.
În doctrina juridică s-au conturat duuă teorii referitoare la regimul spaţial aerian al statelor.
Prima a susţinut principiul „libertăţii aerului”, adoptată şi de Institutul de Drept Internaţional, în
cadrul sesiunilor sale de la Gand (din 1906), şi de la Madrid (din 1911).
A doua teorie susţine că suveranitatea statului subiacent se extinde şi asupra spaţiului său
aerian, cu rezerva recunoaşterii libertăţii de trecere prin acest spaţiu pentru aeronavele civile ale
altor state. Această teorie a suveranităţii statelor asupra spaţiului lor aerian a fost consacrată în
dreptul internaţional public prin „Convenţia internaţională asupra navigaţiei aeriene”, de la Paris
(din 1919). Convenţia este un act internaţional cu caracter general (de universalitate).
Principiul de bază al convenţiei este afirmarea suveranităţii statelor asupra spaţiului lor
aerian. Ea prevede: „Înaltele Părţi contractante recunosc, că fiecare putere are suveranitatea
completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”.[77] Regimul juridic al

39
spaţiului aerian este determinat de cel al spaţiului subiacent. În cazul statelor, spaţiul lor aerian
face parte din teritoriul de stat. Spaţiul aerian de deasupra mării libere are un regim de spaţiu
liber pentru aeronavele tuturor statelor, civile şi militare, în timp de pace şi în timp de război.
Convenţia de la Paris (din 1919), aduce unele limitări suveranităţii statelor asupra spaţiului
lor aerian, necesare traficului aerian internaţional. Aceste limitări decurg din două principii:
Primul este „principiul libertăţii de trecere a aeronavelor civile străine prin spaţiul aerian al
unui stat”. Trecerea aeronavelor civile străine trebuie să fie inofensivă. ea este admisă numai pe
baza unei autorizaţii prealabile din partea statului. Această autorizaţie se atribuie prin acorduri
speciale încheiate de către stat, pe bază de reciprocitate.
Dreptul internaţional aerian s-a dezvoltat, mai ales după cel de-al doilea război mondial, ca
urmare a intensificării aeronavigaţiei internaţionale (în anul 1937 au fost transportaţi cu avionul
4 milioane de pasageri, iar în anul 1949 au fost transportaţi 25 milioane de pasageri) [50].
Pentru dezvoltarea dreptului aerian internaţional, un moment important l-a marcat Conferinţa
internaţională de la Chicago, din anul 1944. Această conferinţă a adoptat mai multe acte
internaţionale, printre care un loc special îl ocupă „Convenţia de la Chicago”. Ea cuprinde
reglementări referitoare la navigaţia aeriană, organizarea şi funcţionarea unei organizaţii
internaţionale speciale, în acest domeniu şi cu privire la transportul aerian internaţional [39 p.
42]. Convenţia de la Chicago se aplică numai aeronavelor civile, care nu sunt proprietate de stat.
Ea nu se aplică avioanelor fără pilot.
Un element nou adus de Convenţia de la Chicago sunt cele „cinci libertăţi ale aerului”
prevăzute de ea. Prin ele se urmăreşte facilitatea aeronavigaţiei internaţionale. Aceste libertăţi ale
aerului sunt: 1) dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al statelor, ceea ce
înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spaţiu, fără să aterizeze; 2) dreptul aeronavelor
străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea aprovizionării cu carburanţi sau pentru
reparaţii; 3) dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri
provenind din statul a cărui naţionalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la
convenţie; 4) dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri cu
destinaţia statului ei de înmatriculare; 5) dreptul aeronavei străine de a debarca şi îmbarca
pasageri. corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenţiei.
Regimul juridic instituit prin Convenţia de la Chicago (din 1944), nu exclude încheierea de
acorduri bilaterale între state cu privire la aeronavigaţia internaţională.
Convenţia de la Chicago a prevăzut în fiinţarea unei organizaţii speciale, „Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale”, care a devenit instituţie specializată a O.N.U cu 3 funcţii
principale: de reglementare şi administrare; funcţia legislativă, de studiere şi pregătire a

40
proiectelor de convenţii internaţionale privind aeronavigaţia internaţională; şi funcţia
jurisdicţională şi de arbitraj.

Consecinţele activităţii de explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic asupra mediului

Folosirea tot mai intensă a spaţiului cosmic în diferite scopuri poate determina, în anumite
condiţii, modificări semnificative în starea naturală a Pământului, a Cosmosului, inclusiv a Lunii
şi celorlalte corpuri cereşti, cu implicaţii deosebite asupra condiţiei contemporane a omului [47].
Utilizarea resurselor naturale ale spaţiului extraatmosferic implică însă adoptarea şi
respectarea unor măsuri corespunzătoare vizând protejarea mediului cosmic, prin exploatarea lor
raţională, avându-se în vedere interesele prezente şi viitoare ale umanităţii, consecinţele
imprevizibile la care pot conduce actele de folosire abuzivă, distructive, în acelaşi timp, există
posibilitatea (deşi până în prezent, din fericire, nematerializată) infestării mediului terestru cu
substanţe şi organisme nepământene, mai ales în condiţiile în care analiza substanţelor aduse de
pe Lună conducând la concluzia că acestea nu sunt infestate, au fost suspendate măsurile de
carantină şi protecţie adoptate iniţial.
O asemenea situaţie este favorizată şi de inexistenţa unor norme şi reguli internaţionale
unanim acceptate, privind prevenirea infestării biologice prin adoptarea unor măsuri profilactice
adecvate.
O problemă cu implicaţii directe şi evidente pentru protecţia şi conservarea spaţiului cosmic
o reprezintă în prezent depozitarea reziduurilor radioactive. După cum e bine cunoscut,
amplificarea şi diversificarea utilizării energiei atomice, în diferite scopuri, a pus cu acuitate
problema dispunerii reziduurilor şi neutralizării lor corespunzătoare.
Plasarea acestora în scoarţa terestră sau în ocean a generat şi generează consecinţe negative
deosebite pentru mediul ambiant, continuarea unor asemenea practici devenind foarte
periculoasă şi cu efecte din ce în ce mai dăunătoare. În aceste condiţii, printre soluţiile propuse
de specialişti se numără şi depozitarea reziduurilor în spaţiul extraterestru, ceea ce determină la
rândul său complexe şi dificile probleme pentru protecţia mediului cosmic.
Totodată, creşterea numărului de obiecte cosmice lansate pe orbite circumterestre (sateliţi,
părţi componente ale acestora, deşeuri cosmice radio, iar în condiţiile în care capacitatea unor
orbite este limitată (precum cea a orbitelor geostaţionare care reprezintă amplasamentul ideal
pentru orice satelit de teledetecţie sau comunicaţii spaţiale) împiedică desfăşurarea unor activităţi
deosebit de importante de folosire a spaţiului extraterestru (Potrivit datelor recente, peste 17.000
fragmente de obiecte şi obiecte fabricate de om evoluează în prezent pe orbite circumterestre, ca
rezultat al activităţii spaţiale în scopuri ştiinţifice, economice şi militare: numărul lor creşte

41
considerabil, date fiind programele spaţiale tot mai ambiţioase, aflate în curs de dezvoltare sau
implementare).
Pericolul major pentru poluarea mediului cosmic îl constituie însă în contemporaneitate
infestarea radioactivă ca urmare a folosirii energiei nucleare în activitatea spaţială.
O serie de modificări negative ale mediului ambiant al Pământului. Astfel, cu ocazia
lansărilor cosmice are loc o ejectare în atmosferă a unor însemnate cantităţi de gaze poluante,
produse de arderea combustibilului rachetelor care, alături de transportul aerian supersonic, pot
genera o serie de fenomene, precum: creşterea nebulozităţii, frângerea balanţei termice a
atmosferei şi distrugerea stratului de ozon care protejează Pământul de acţiunea nocivă a
radiaţiilor ultraviolete etc.( S-a constatat că lansarea a numai 60 de obiecte spaţiale în fiecare an
determină distrugerea a 0,5% a stratului de ozon al atmosferei pământene.). De asemenea,
exploziile nucleare pot determina creşterea radioactivităţii în atmosferă cu consecinţe multiple şi
deosebit de periculoase.
Pe de altă parte, activităţile spaţiale şi, îndeosebi, teledetecţia terestră prin intermediul
sateliţilor artificiali ai Terrei reprezintă importante instrumente pentru obţinerea unor date
importante privind starea mediului şi a variabilelor ecologice ale planetei. Menţionăm, în primul
rând, folosirea teledetecţiei ca instrument principal de colectare sistematică a datelor asupra
variabilelor ecologice, elementelor climaterice etc.

Reglementări juridice privind protecţia mediului în activitatea de folosire a Cosmosului

Analiza reglementărilor internaţionale existente în materie relevă protecţia mediului în
activitatea de explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic se manifestă prin reguli aflate în
diferite stadii de formare şi afirmare ca norme de drept, consacrate în documente internaţionale
cu forţă juridică variabilă. Acestea sunt cuprinse atât în dreptul spaţial (reglementările care au ca
obiect activităţile spaţiale) cât şi în unele texte care au o altă finalitate principală.
Astfel, Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti (din 27.01.1967) a
prevăzut în art.9 obligaţia statelor părţi: …Să desfăşoare acţiunile de explorare în aşa fel încât să
evite contaminarea şi, de asemenea, să evite schimburi nocive în mediul terestru, rezultate din
introducerea materiei extraterestre şi unde, în mod necesar, trebuie sa adopte măsuri adecvate în
acest sens. Pentru ca această prescripţie să fie efectivă s-a stabilit o procedură de consultări

42
prealabile în cazul în care o activitate ori o experienţă ar cauza o situaţie potenţial vătămătoare
pentru activităţile altui stat parte la tratat.
Aşa cum s-a observat în literatura de specialitate, caracterul prea general şi confuz al textului
articolului a condus fie la o întreprindere în sens restrâns a dispoziţiilor sale (considerându-se că
modificarea nefavorabilă a mediului terestru trebuie evitată numai în ceea ce priveşte aducerea
unor elemente dăunătoare pe Terra, aşa-numita poluare inversă prin substanţe nepământene), fie
la calificarea sa ca o reglementare de principiu, deşi imperfectă, care oferă posibilitatea elaborării
în viitor a unor norme concrete, speciale şi complete. [47 p. 83]
Documente ulterioare au precizat mai în detaliu conţinutul juridic al principiului ocrotirii
mediului în activitatea de folosire a spaţiului extraatmosferic.
Astfel, p.4 al articolului 5 din Acordul privind salvarea astronauţilor, reîntoarcerea
cosmonauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic (1968) prevede în sarcina statului
care a efectuat lansarea obligaţia de a întreprinde măsuri eficiente pentru înlăturarea pericolului
existent de a produce daune altui stat, dacă obiectul cosmic, descoperit pe teritoriul acestuia din
urmă, prezintă pericole sau este dăunător prin caracterul său. De asemenea, Acordul privind
activitatea statelor pe Lună şi alte corpuri cereşti (1979) a stipulat în art.7 că: …statele-părţi vor
lua măsuri pentru a evita perturbarea echilibrului existent al mediului, prin producerea unor
modificări nocive, contaminarea periculoasă, aducerea de materie străină sau pe orice altă cale.
Statele-părţi vor lua, de asemenea, măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin
aport de materie extraterestră ori de altă manieră.
Comparat cu articolul IX al Tratatului spaţial, textul Acordului privind Luna apare mult mai
cuprinzător, vizând orice acţiune menită să producă modificări nefavorabile atât mediului
cosmic, cât şi celui al Lunii şi celorlalte corpuri cereşti, eliminându-se astfel imperfecţiunile
primului document.
Analiza dispoziţiilor convenţionale existente în materie a condus pe unii autori să afirme
existenţa în dreptul spaţiului extraatmosferic a principiului preîntâmpinării consecinţelor
potenţial dăunătoare ale experienţelor în Cosmos şi pe alte corpuri cereşti. [48 p. 38, 71-73]
Convenţia privind responsabilitatea internaţională pentru daunele cauzate de către obiectele
spaţiale (1972) a stabilit, la rândul său, principiul separării oricărei pagube provocate printr-o
activitate spaţială. Aceasta este definită prin art.1 al documentului ca pierderea de vieţi umane,
leziuni corporale ori alte atingeri ale sănătăţii ori pierderea de bunuri… ori pagube cauzate
acestor bunuri. Pot fi cauzate fie la suprafaţa Terrei ori în aeronavele în zbor (art.2), fie în altă
parte decât la suprafaţa Pământului la un obiect spaţial al unui stat de lansare ori la persoane ori
bunuri aflate la bordul unui asemenea obiect spaţial (art.3).

43
 De remarcat că, dacă aceste dispoziţii permit să se acopere cauzele exploziei ori coliziunilor,
Convenţia nu prevede repararea daunelor cauzate locurilor ori mediilor plasate în afara
jurisdicţiei statelor, ca, de exemplu, Marea liberă, Antarctica şi spaţiul extraatmosferic. De
asemenea, documentul nu instituie nici o măsură preventivă.
Alte documente internaţionale. Alături de aceste documente de drept spaţial, protecţia
mediului în spaţiu este vizată şi de alte acorduri internaţionale, Este vorba, în primul rând, de
Tratatul privind interzicerea parţială a experienţelor nucleare, din 1963, care interzice realizarea
de explozii nucleare experimentale în atmosferă, sub apă şi în spaţiul extraatmosferic.
Declaraţia de Ia Stockholm privind mediul înconjurător (16 iunie 1972) a prevăzut în art.21
obligaţia ca: „…activităţile exercitate de state în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor să
nu provoace daune mediului înconjurător în alte state sau cu regimuri ce nu ţin de nici o
jurisdicţie naţională”.
La rândul său, Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 12 decembrie 1974) a consacrat printre responsabilităţile comune ale statelor
faţă de comunitatea internaţională (art.30) şi: „Ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului
pentru generaţiile prezente şi viitoare constituie responsabilitatea tuturor statelor… Toate statele
au responsabilitatea de a asigura ca activităţile lor în limitele jurisdicţiei sau controlului lor să nu
dăuneze mediului altor state sau zonelor situate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale…”.
Menţionăm, totodată, că un alt document internaţional, respectiv Convenţia privind
interzicerea modificărilor mediului în scopuri militare ori pentru alte obiective ostile, din 1978,
este aplicabil şi spaţiului extraatmosferic.
Protecţia mediului în activitatea de explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic se
conturează ca un principiu de bază deopotrivă al dreptului internaţional al mediului şi dreptului
spaţial. Acesta exprimă două cerinţe fundamentale: pe de o parte, prevenirea poluării şi
conservarea mediului cosmic, iar, pe de alta, protecţia mediului pământesc în utilizarea
Cosmosului.
Se poate aprecia că principiul protecţiei mediului în activitatea de utilizare a Cosmosului
apare ca o consecinţă directă (şi, în acelaşi timp, ca o dimensiune definitorie) a regimului juridic
al spaţiului extraatmosferic de patrimoniu comun al întregii umanităţi, zonă aflată în afara
oricărei jurisdicţii naţionale. Or, explorarea şi exploatarea spaţiului cosmic în interesul întregii
umanităţi presupune cu necesitate ocrotirea şi ameliorarea mediului, a celui cosmic, având în
vedere importanţa sa pentru viaţa tuturor popoarelor şi naţiunilor lumii.
Analiza reglementărilor actuale în materie relevă necesitatea completării şi adaptării acestora
la noile cerinţe ale protecţiei mediului. Se manifestă astfel o serie de lacune şi imprecizii, în

44
special în privinţa diferitelor concepte (ca, de exemplu, termenul de obiect spaţial),
imposibilităţii de a aplica Convenţia privind responsabilitatea atunci când dauna rezultă dintr-o
atingere adusă mediului spaţial nu este cauzată unui stat sau unor persoane ori bunuri aflate sub
jurisdicţia sa etc.
În acest sens, o importantă deosebită ar avea crearea unui organism ONU însărcinat cu
coordonarea şi îndrumarea activităţilor de folosire în scopuri exclusiv paşnice a spaţiului
extraatmosferic în conformitate cu regimul său juridic internaţional de patrimoniu comun al
umanităţii.
În cadrul său ar putea fi avută în vedere crearea şi funcţionarea unei structurii instituţional-
organizatorice care să se ocupe cu prioritate de protecţia şi conservarea mediului cosmic, precum
şi de implicaţiile activităţilor spaţiale asupra mediului înconjurător al Pământului şi protejarea sa
corespunzătoare, Instituit cu atribuţii precise şi specifice, stabilite prin colaborarea egală şi
echitabilă a tuturor statelor, un asemenea organism ar prezenta un cadru organizatoric optim
pentru desfăşurarea întregii activităţi de explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic cu o
strictă protejare a mediului, pornind de la interesele generale comune umanităţii. [127 p. 55-62]
Astfel putem conchide: Protecţia mediului devine tot mai importantă în activităţile de
explorare şi exploatare a spaţiului extraatmosferic. Aceasta întrucât, utilizarea Cosmosului poate
provoca daune grave, chiar ireversibile Terrei, atmosferei sale şi spaţiului extraatmosferic însuşi.
Desigur, afectarea mediului poate îmbrăca forme diferite, dar cele mai preocupante sunt în
prezent poluarea efectivă şi prezenţa deşeurilor spaţiale.
Pentru a evita şi reduce aceste riscuri sunt prevăzute, atât măsuri preventive cât şi corective.
Acestea trebuie să prezinte o aplicare generală, în sensul de a fi adoptate de toţi (state, entităţi
publice ori private) care desfăşoară activităţi spaţiale. Pentru a realiza acest lucru, dreptul spaţial
actual trebuie să fie dezvoltat şi completat cu o serie de noi reglementări, cu o valoare imperativă
şi cu sancţiuni corespunzătoare, în acelaşi timp, sunt necesare structuri organizaţionale noi,
capabile să aplice principiile şi normele de drept vizând protecţia şi conservarea mediului în
explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic.

45
 CONCLUZII
Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent se impun acţiuni în sprijinul protecţiei
mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare. Deşi
modificările mediului înconjurător sunt o consecinţa a civilizaţiei industriale, nu civilizaţia
industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta deoarece nu orice modificare a
mediului reprezintă o deteriorare. Deteriorarea mediului este provocată de apariţia unor
dezechilibre în cazul relaţiilor dintre om şi natură.
Poluarea constituie una din formele cele mai insidioase de atentat în masă la viaţa
colectivităţilor umane. Este paradoxal faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă
ea devine din ce în ce mai distructivă.
Poluarea este astăzi un fenomen de răspândire universală, iar combaterea ei devine din ce în
ce mai mult o sarcină mondială.
Instituirea unei colaborării şi cooperări internaţionale în domeniu prezintă o importanţă
deosebită din mai multe puncte de vedere. Astfel, astăzi omenire este departe de a ştii totul
despre mediu, deteriorarea actuală şi previzibilă şi remediile care trebuie să fie adoptate. În al
doilea rând, problemele poluării şi deteriorării calităţii mediului nu cunoaşte graniţe; o serie de
fenomene, precum diminuarea păturii de ozon, efectul de seră afectează, în egală măsură,
întreaga umanitate. Toate acestea impun studii permanente şi de anvergură, colaborarea
cercetătorilor din mai multe state şi coordonarea cercetărilor în cauză.
În domeniu dreptului internaţional al mediului deosebit de importante sunt activităţile cu
caracter juridic ce ţin de cooperarea internaţională. Aceste activităţi, începând cu Convenţia de la
Paris (1902) au cuprins cele mai principale elemente ale mediului, care constituie baza
Capitalului Natural ca fundament al dezvoltării durabile ale tuturor ţărilor lumii. Obiectele
principale ale cooperării internaţionale şi regionale includ conservarea naturii, metode specifice
de protecţie a lumii sălbatice, dreptul mării, diversitatea biologică, poluarea transfrontalieră,
deşeurile toxice, explorarea atmosferei şi cosmosului etc.

46
CAPITOL II. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ PENTRU DAUNELE ADUSE
MEDIULUI

Consideraţii generale
În dreptul internaţional, normele acestuia sunt create, atât de către subiectele dreptului
internaţional, în primul rând de state, cât şi de organizaţiile internaţionale.
Aceste norme, fiind elaborate de prin acordul de voinţa liber consimţit al statelor, devin
obligatorii de a fi respectate întocmai. Totuşi există şi situaţii când aceste norme sau principii
fundamentale pot fi încălcate, moment în care cei care procedează astfel pot fi sancţionaţi.
Faptele sau actele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional sunt încălcările
normelor dreptului internaţional convenţional sau cutumiar, precum urmează: agresiunea armată
a unui stat îndreptată asupra altui stat, determinarea daunei unui stat, prin forţă de inacţiune
(neluarea unor măsuri). Răspunderea mai poate surveni şi în cazul culpei, prejudiciului sau a
legăturilor cauzale.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de
sancţiune sau reparaţie. Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic,
în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de altă persoană căreia îi
datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat [2].
Independent de daunele pe care statele sau cetăţenii lor le pot suferi direct, în dreptul
internaţional al mediului există tendinţa vădită către răspunderea internaţională pentru daunele
aduse patrimoniului comun. Declaraţia ONU asupra mediului din 1972 este interpretată în acest
sens, întrucât ea are în vedere răspunderea internaţională pentru daunele cauzate nu doar
mediului altor state, ci şi „zonelor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale”.
În prezent, dreptul internaţional al mediului dispune de puţine reguli clare şi precise în
problema răspunderii pentru daunele trasfrontiere cauzate mediului natural de pe teritoriului altor
state. Este raţiunea pentru care s-a recurs la cercetarea contribuţiei altor ramuri ale dreptului
internaţional public (dreptul fluvial, maritim spaţial), precum şi la sprijinul dreptului
internaţional privat, fapt care a condus la conturarea diferitelor categorii sau forme ale
răspunderii în domeniul protecţiei mediului şi conservării resurselor naturale.
Principala problemă, comună mai multor ramuri de drept la care ne-am referit, rămâne
stabilirea unor ecostandarde (uniforme şi obligatorii) privind protecţia factorilor de mediu pe
plan regional şi internaţional, astfel încât să se poată ajunge, mai întâi la renunţarea exercitării
unor activităţi producătoare de pagube (potrivit unor standarde minimale), iar apoi, treptat la

47
protecţia integrală a elementelor componente ale mediului natural (potrivit unor standarde
maxime).
Specialiştilor în dreptul internaţional le revine sarcina de a cerceta problemele privind
formele şi modalităţile corespunzătoare de colaborare internaţională şi regională în acest
domeniu, în particular asupra conţinutului categoriei de prejudiciu. [34]
În dreptul mediului înconjurător răspunderea juridică a devenit azi o „zonă fierbinte" datorită
situaţiei ecologice mondiale afectată grav de consecinţele industrializării şi automatizării, a
aplicării tehnologiilor de vârf spaţiale si nucleare, a exploatării neraţionale a resurselor naturale,
a urbanizării excesive, precum şi a altor factori, dependenţi de politica dusă în acest domeniu de
fiecare ţară. Angajarea unor astfel de activităţi atât de către stat cât şi de către persoane private
duce la producerea de pagube ecologice intenţionate sau accidentale cu un grad ridicat de
periculozitate faţă de mediul natural. In dreptul internaţional aceasta a dus la apariţia unor tehnici
noi de reparaţii a victimelor poluării, la stabilirea unor regimuri speciale în dreptul internaţional
public şi la armonizarea sistemului de răspundere în dreptul intern.
Răspunderea juridică pentru încălcarea cerinţelor protecţiei mediului şi folosirii resurselor
naturale constituie numai unul dintre aspectele acestui ansamblu de raporturi şi nu dintre cele
mai eficiente.
Categoriile de răspundere care sunt aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire
la protecţia mediului sunt: răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională şi penală.
Trebuie să precizăm însă, că răspunderea disciplinară şi cea materială sunt guvernate de
legislaţia muncii, având la bază culpa salariatului, care a săvârşit o abatere de la regulile instituite
în domeniul protecţiei mediului înconjurător şi în legătură cu atribuţiile de serviciu ce-i revin.

§ 2.1. Elementele răspunderii

Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii civile proiectată în sfera relaţiilor
internaţionale. În general, faptele cauzatoare de răspundere includ fie comportării ilicite din
punct de vedere a dreptului internaţional, prin care se produc pagube mediului înconjurător, fie o
seamă de activităţi ilicite ce nu sunt interzise de dreptul internaţional, care pot constitui însă
surse ale vătămării mediului.
Fapta ilicită trebuie să îndeplinească, în primul rând o condiţie obiectivă, constând în
încălcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale ce-i revenea în domeniul protecţiei
mediului înconjurător. Trebuie însă precizat, că este vorba numai de obligaţii juridice asumate de
state, în conformitate cu dreptul internaţional; nu pot fi luate în consideraţie, obligaţiile asumate
de către un stat prin contractele de drept intern sau obligaţiile morale. În al doilea rând, pentru ca

48
fapta să fie ilicită, este necesar ca obligaţia internaţională încălcată să fie în vigoare în momentul
producerii ei [40 p. 131].
Pentru ca inacţiunea prin care un stat violează normele dreptului internaţional să ducă la
angajarea răspunderii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: săvârşirea actului ilicit cu intenţie
sau din neglijenţă sau imprudenţă; actul ilicit să fie imputabil statului sau organelor sale; între
prejudiciul cauzat şi acţiunea ilicită să existe un raport de cauzalitate.[31]
O astfel de obligaţie este formulată în principiul 21, precum şi în articolul 30 din Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, ca instrument cu caracter „soft low” precum şi
în Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, ca posibil instrument cu caracter „hard
law”.
Obiectul obligaţiei încălcate are incidenţă asupra regimului răspunderii, în sensul că faptul
internaţional ilicit are consecinţe diferite şi prin urmare, formele de răspundere aplicabile
încălcării anumitor obligaţii, de importanţă esenţială pentru protecţia unor interese fundamentale
ale comunităţii internaţionale ale statelor, diferă faţă de cele aplicate pentru încălcarea altor
obligaţii. În funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate, Comisia de Drept Internaţional
a clasificat aceste fapte în crime şi delicte internaţionale. Răspunderea este diferită pentru crime
faţă de cea pentru delicte.[23]
În ceea ce priveşte cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei putem spune că şi în dreptul
internaţional sa recunoscut intervenţia anumitor împrejurării de natură să înlăture caracterul ilicit
al faptei, prin care se violează o obligaţie internaţională. Aceste situaţii sunt: consimţământul dat
în mod valabil de către un stat, pentru comiterea de către un alt stat, a unui fapt determinat, care
nu este conform cu obligaţiile acestuia din urmă faţă de primul stat; măsurile luate împotriva
faptului ilicit al unui stat; forţa majoră; starea de necesitate; legitima apărare[20].

Responsabilitatea internaţională
Regula de bază a responsabilităţii statului în contextul protecţiei mediului poate fi sintetizată
în felul următor: statele sunt responsabile pentru prejudiciile aduse mediului din alte state sau
mediului global, rezultate prin încălcarea unei reguli internaţionale sau a unui standard
internaţional general acceptat. Responsabilitatea statului este confirmată prin Declaraţia de la
Stockholm: „Statele au...responsabilitatea de a asigura ca activităţile aflate în jurisdicţia sau sub
controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor
jurisdicţiei naţionale.”

49
 Elementele constitutive fundamentale pentru a revendica responsabilitatea statului se
consideră a fi următoarele: [51]
• Paguba produsă asupra mediului trebuie să fie rezultatul încălcării unei legi
internaţionale. Dreptul internaţional al mediului este în formare, iar multe tratate pentru protecţia
mediului sunt puternic fundamentate pe obligaţiile generale privind cooperarea. Aceste obligaţii,
împreună cu prevederile specifice de interdicţie, pun de multe ori probleme dificile la
demonstrarea şi confirmarea vinovăţiei.
• Statul este responsabil atât pentru propriile activităţi, cât şi pentru activităţile
persoanelor juridice sau fizice aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control. Astfel, chiar
dacă nu statul este poluatorul direct, el este responsabil pentru eşecul său în stoparea sau
controlarea activităţilor poluatoare efectuate de alţii. În baza acestei reguli, statele pot fi
responsabile pentru că: nu au adoptat sau impus legile necesare pentru protecţia mediului; nu au
încetat activităţile periculoase; sau au lăsat nepedepsite cazurile de încălcare a legii.
• Nu trebuie să existe circumstanţe justificative, cum ar fi acordul statului afectat e o cauză
intermediară, cum ar fi o acţiune divină.
• Paguba trebuie să fie „semnificativă”, ceea ce poate pune serioase probleme pentru
constituirea dovezilor şi cuantificarea prejudiciilor. În practică, există puţine acţiuni juridice
bazate pe responsabilitatea statului, majoritatea cazurilor de poluare nefiind soluţionate la nivel
internaţional, ci prin intermediul regulilor internaţionale de răspundere civilă, adică direct între
persoanele implicate. Sunt de asemenea importante comisiile internaţionale de revendicare, care
distribuie fonduri „donate” de statul generator al prejudiciului, direct statului reclamant. O astfel
de procedură permite statelor să rezolve revendicările, fără a admite responsabilitatea legală.
Responsabilitatea internaţională este guvernată prin reguli cutumiare şi tentativele de
calificare ale Comisiei de Drept internaţional în acest domeniu. Problema este complexă datorită
faptului, că este abordată în acelaşi timp sub unghiul reparării prejudiciului cauzat şi sub cel al
sancţiunii autorului unui act ilicit cauzator de pagube. Mai mult, punerea în aplicare a
conceptelor care conduc această materie este făcută foarte greu prin natura însăşi a societăţii
internaţionale, slab ierarhizate.
Faptul generator
Responsabilitatea internaţională rezultă dintr-un act ilicit imputabil unui subiect de drept
internaţional.
a) Ilicitatea faptului generator
Fundamentul responsabilităţii este ilicitatea, aceasta manifestându-se într-o acţiune
violatoare a unei obligaţii internaţionale.

50
 Acest principiu cutumiar este aplicat de numeroase decizii jurisdicţionale sau arbitrale.
Ilicitatea poate să nu antreneze decât o simplă reparaţie a pagubei ocazionate. Dar ea poate,
de asemenea, provoca punerea în aplicare de sancţiuni. Valoarea unei obligaţii esenţiale pentru
salvgardarea intereselor fundamentale ale comunităţile internaţionale poate într-adevăr să fie
calificată ca fiind crimă internaţională.
În anumite cazuri, cu toate acestea, un act ilicit ocazionând o pagubă poate să nu antreneze
responsabilitatea autorului său (este cazul de exemplu, al actului comis sub efectul forţei
majore).
Pe de altă parte există o tendinţă de a admite responsabilitatea şi pentru actul ilicit cauzator
de prejudicii. Această responsabilitate „obiectivă” a fost constatată prin convenţii în cazuri
particulare.
b) Imputabilitatea
Faptul generator în sistemul de responsabilitate trebuie să fie imputabil subiectului de drept
responsabil.
Dacă e să ne referim la state, faptul generator poate să fie comis printr-o autoritate statică
acţionând în numele statului însuşi: poate fi vorba de autorităţi administrative (daună la un
contract încheiat cu un străin, arestare sau expulzarea arbitrară etc.), legislative (refuzul de a lua
măsurile recunoscute drept necesare pentru execuţia unei obligaţii internaţionale, adoptarea unei
legi contrare unui angajament internaţional) sau jurisdicţionale (refuzul de a face justiţie fiind de
o gravitate particulară). Un agent incompetent sau funcţionar pot angaja responsabilitatea statului
dacă oferă aparenţele unui agent oficial. Colectivităţile locale şi departamentale statului,
serviciile publice şi personale morale de drept privat, investite cu prerogative de autoritate
publică, pot în mod egal să angajeze responsabilitatea statului.
Prejudiciul
Responsabilitate internaţională nu survine decât dacă a fost adus un prejudiciu unui drept (şi
nu doar unui interes). Acest drept trebuie să fie subiectiv, să fie individualizat: dreptul
internaţional nu statuează dreptul la recurs colectiv care ar punea fi intentat de către un subiect
de drept oarecare pretextând, că un alt subiect de drept a violat o regulă de drept, fără a-i fi
ocazionat acestuia prejudiciu.
Prejudiciu este cel mai adesea material, dar poate fi de asemenea moral, ca lezarea onoarei
unui stat, de exemplu.
Victima prejudiciului poate fi un stat sau un alt subiect de drept internaţional. Subiectele de
drept intern (persoanele fizice sau juridice) nu au mijloace de acţiune de ordin internaţional

51
contra statelor susceptibile de a le aduce prejudiciu. Astfel se explică instituţia numită „protecţia
diplomatică”.
„Protecţia diplomatică” este o instituţie cutumiară de drept internaţional (pe care nu trebuie
să o confundăm cu simplele demersuri efectuate de către un diplomat pe lângă guvernul acreditar
în favoarea resortisanţilor statului său), în virtutea căreia un stat „andosează” reclamaţia unuia
din resortisanţii săi care a suferit un prejudiciu din partea unui stat străin şi acţionează faţă de
acest stat pentru a obţine reparaţii.
Pentru punerea în aplicare a protecţiei diplomatice, legătura persoanei private lezate cu
statul, care practică andosarea trebuie să fie opozabilă statului-autor de prejudiciu.

Consecinţele responsabilităţii
Responsabilitatea conduce la repararea prejudiciilor ocazionate şi ea poate, în unele cazuri,
să antreneze pronunţarea unei sancţiuni împotriva autorului ilicit. Uneori aici sunt suprapuse
parţial aspectele despăgubitoare şi represive ale dreptului responsabilităţii.
a) Repararea
„Orice violare a unui angajament comportă obligaţia de a repara” – principiu de drept
internaţional.
Reparaţia, care poate fi obţinută pe cale de negociere sau prin decizie arbitrală sau
jurisdicţională, poate îmbrăca mai multe forme. Dacă prejudiciu este pur moral, victima se poate
mulţumi cu o „satisfacţie”: sancţiuni interne contra autorului actului ilicit, exprimare de regrete
oficiale şi publice.
Cel mai des reparaţia îmbracă forma unei indemnizaţii. Modurile de calcul a acesteia
întâlnesc dificultăţi când este vorba de a indemniza nu numai prejudiciul realizat, ci şi lipsa de
câştig. Deseori autorul prejudiciului poate să fie condamnat la repunerea lucrurilor în starea în
care se găseau iniţial.
b) Sancţiunea
Un stat poate comite o crimă sau un delict internaţional violând o regulă de importanţă
esenţială pentru ocrotirea comunităţilor internaţionale. Statele victime ale acestor infracţiuni pot
să pună în aplicaţie contra-măsuri tinzând nu numai la indemnizarea lor ci şi sancţionarea
statului vinovat. Astfel s-au analizat sancţiunile luate contra Irakului, sub autoritatea Consiliului
de Securitate, după succesul operaţiunii „Furtună în deşert” care a pus un sfârşit invaziei sale a
Kuwitului. [34]

52
 § 2.2. Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru daune ecologice
În dreptul internaţional există regula conform căreia, un stat care săvîrşeşte un act ilicit îşi
angajează prin aceasta răspunderea internaţională. Acelaşi principiu este aplicabil şi în dreptul
internaţional al mediului [18 pag.129].
Responsabilitatea pentru daunele aduse mediului prin acţiunile poluante (inclusiv rezultate
din accidentele nucleare), este prevăzută de principiul general, care interzice oricărui stat „să
utilizeze teritoriul său pentru acte contrare drepturilor statelor” (Decizia Curţii Internaţionale de
Justiţie în cauza Strîmtorii Corfu, din 1949).
În privinţa poluării transfrontaliere, această regulă a fost reglementată în cauza Topitoriei
Trail (sentinţa arbitrală din 1941) – „nici un stat nu are dreptul de a folosi teritoriul său ori de a
permite folosirea acestuia într-un mod în care fumul să producă un prejudiciu pe teritoriul altui
stat sau proprietăţilor persoanelor care se găsesc pe acesta”.
Dreptul cutumiar, care s-a format, ulterior în domeniul protecţiei mediului a consacrat aceste
principii. Principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm din 1972 le dă o formulare definitivă:
„Statele au îndatorirea de a face astfel încât activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor ori
sub controlul lor să nu cauzeze daune mediului altor state sau în zone în care nu ţin de nici o
jurisdicţie naţională”[41 pag.155].
Principiul 21 din Declaraţie a fost reafirmat în numeroase instrumente internaţionale, atât
convenţionale, cât şi neobligatorii şi, a devenit în mod incontestabil o parte a dreptului
internaţional al mediului. În aşa mod el a fost inclus în prevederile Cărţii drepturilor şi
îndatoriilor economice ale statelor; în Declaraţia preliminară la programele de acţiune succesive
ale Comunităţilor europene în domeniul mediului (1973); în Actul final al Conferinţei de la
Helsinki - Capitolul V (1975), Carta Mondială a Naturii (1982) ş.a.
Toate aceste documente, cât şi existenţa principiilor de drept internaţional al mediului
(principiul bunei vecinătăţi, principiul protejării patrimoniului comun, principiul notificării şi
consultării) impun responsabilitatea statului în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor de mediu
[44 pag.646].
De fapt, încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia mediului (de
origine cutumiară, convenţională sau principiul general de drept), va determina, în anumite
condiţii, răspunderea statelor.
O primă problemă, care se ridică este aceea de a şti cine este titularul dreptului de a reclama
responsabilitatea internaţională a subiectului(lor), care a încălcat, cu vinovăţie, normele dreptului
internaţional al mediului.

53
 Astfel, în cazul unei poluări transfrontaliere, statul lezat va fi cel îndreptăţit să ceară
repararea pagubei pe care a suferit-o. In situaţia în care prejudiciul este cauzat mediului unui
spaţiu aflat în afara jurisdicţiei naţionale - marea liberă, fundurile marine, spaţiul cosmic,
Antarctica - nu există nici un stat care ar putea prezenta o reclamaţie vorbind în numele
umanităţii care este adevărată victimă a unei daune ecologice.
O altă problemă importantă în acest context este cea a măsurii în care statele sunt
responsabile pentru actele particularilor aflaţi sub jurisdicţia ori controlul lor. Intr-adevăr, marea
majoritate a activităţilor, care produc prejudicii mediului sunt desfăşurate de către persoane
private, în special întreprinderi (unităţi economice). Regula generală este aceea, că statul, al cărui
teritoriu constituie suportul activităţilor prejudiciabile pentru mediu în afara frontierelor sale, ori
sub controlul căruia are loc actul prejudiciabil este cel care răspunde pentru pagubele astfel
cauzate. Desigur, dreptul internaţional reclamă ca să se probeze un act ori o emisiune din partea
agenţilor statului, care decurge mai ales din generalizarea obligaţiei de a obţine o autorizare din
partea autorităţilor publice pentru activităţile private, care prezintă un risc pentru mediu.
Angajarea responsabilităţii internaţionale presupune existenţa anumitor condiţii, dificil de
realizat mai ales în cazul poluării transfrontaliere, respectiv, stabilirea legăturii de cauzalitate
între actul incriminat şi pagubă, identificarea bazei juridice a răspunderii etc.
Stabilirea unui raport de cauzalitate între actul incriminat şi paguba produsă. Din acest
punct de vedere poluările ridică o serie de probleme datorită unor elemente precum: distanţa,
care poate separa sursa de locul unde se produce paguba, evoluţia în timp a efectelor, combinarea
diferitelor forme de poluare şi dificultatea distingerii contribuţiei fiecăruia, rolul circumstanţelor
fizico-climatice în atenuarea sau amplificarea consecinţelor etc.
Identificarea, în sens juridic, a autorului poluării. Este o operaţie care ridică o serie de
dificultăţi, mai ales în privinţa poluării la mare distanţă.
Evaluarea prejudiciului este o altă problemă deosebit de dificilă, deoarece în această
evaluare există o serie de necunoscute, întrucât, frecvent, elementele mediului nu sunt evaluabile
în bani şi, în consecinţă, rezultă imposibilitatea acordării unor despăgubiri corespunzătoare.
Baza juridică a responsabilităţii constă, în mod tradiţional, în culpa imputabilă statului în
cauză. De la această regulă nu există decât puţine excepţii. Prima rezultă dintr-un text
convenţional, respectiv Convenţia din 22 martie 1972 privind responsabilitatea internaţională
pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale. Potrivit art.2 al documentului, statul care a
procedat sau procedează la lansarea unui obiect spaţial ori statul, al cărui teritoriu sau instalaţii
servesc la lansarea unui obiect spaţial, are o răspundere absolută de a repara daunele provocate
de obiectul său la suprafaţa Terrei. De asemenea, răspunderea obiectivă, pentru risc, mai este

54
acceptată în cazul pagubelor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare şi, în sfârşit, în
domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi.
Uniunea Europeană a făcut mai multe tentative pentru a introduce principiul răspunderii
obiective în materia responsabilităţii producătorilor de deşeuri în ipoteza poluării transfrontaliere
cauzate de către deşeuri. Este vorba de aplicarea teoriei răspunderii prin risc, care rezultă din
simplul fapt al încălcării obligaţiei internaţionale a statelor. Imputabilitatea şi, în consecinţă,
obligaţia de despăgubire decurge aici din simplul raport de cauzalitate, indiferent de orice
fundament subiectiv. Jurisprudenţa internaţională a evitat, cu unele rare excepţii, de a recunoaşte
şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în materie, preferând să recurgă la alte subterfugii
juridice (de exemplu, la regula echităţii). Astfel, de exemplu, adesea se invocă faptul, că
insuccesul statelor afectate de consecinţele negative de a pretinde răspunderea guvernului
sovietic pentru accidentul nuclear de la Cernobâl, sau a celui elveţian pentru incidentul de la
uzinele Sandoz (1986) constituie dovada, că răspunderea obiectivă, chiar în accidentele grave, nu
este acceptată cu uşurinţă. De altfel, în legătură cu aceasta, Comisia de drept internaţional a
ONU s-a orientat spre o soluţie mai flexibilă, în sensul că răspunderea s-ar impune pentru toate
daunele transfrontaliere grave, dar se lasă statelor interesate putinţa de a decide asupra reparaţiei,
în fiecare caz concret, pe baza echităţii şi echilibrului de interese.

Răspunderea subiectivă şi obiectivă

Dreptul internaţional nu cuprinde însă norme universale cu privire la răspunderea statelor,
acestea decurgând mai mult din aplicarea principiilor „sic utere tuo” şi al bunei vecinătăţi sau a
echitabilei utilizări – când este vorba de domeniul fluvial. Astfel, în Regulile de la Helsinki,
capitolul referitor la poluare (articolul IX-XI) apare mai mult ca o recomandare pentru state în a
avea o bună conduită în utilizarea apelor râurilor internaţionale, decât ca o eventuală codificare.
Potrivit acestor Reguli poluarea este o „schimbare dăunătoare” în compoziţia naturală, în
conţinutul ori calitatea apelor, produsă prin intervenţia factorului uman. [37]
Potrivit articolului 10 punctul 1 litera „a” şi „b” din regulile de la Helsinki, un stat are mai întâi
obligaţia de a preveni forma de poluare a apei sau orice creştere a gradului de poluare a apei, care
ar putea cauza un prejudiciu grav pe teritoriul unui stat cobazinal şi, în acelaşi timp, este obligat să
ia toate măsurile rezonabile pentru a micşora poluarea existentă a apei dintr-un bazin internaţional,
astfel încât să nu cauzeze vreo daună „substanţială” pe teritoriul unui stat cobazinal. În viziunea
comitetului de elaborare a Regulilor de la Helsinki o vătămare este „substanţială”, dacă are drept
consecinţă „un impact material” sau împiedică folosirea raţională a apei.

55
 Condiţia prealabilă declanşării răspunderii materiale a statului este deci, existenţa unei daune
materiale. Nu este suficient însă, ca prejudiciul să fie „semnificativ”, ci el trebuie să fie şi stabilit
bilateral sau multilateral în standarde.
În dreptul spaţial, Tratatul cu privire la principiile, care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, din
1967 şi Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiecte spaţiale din 1972,
reglementează răspunderea materială a statelor, care lansează obiecte spaţiale.
Convenţia din anul 1972 ia în considerare atât răspunderea subiectivă – atunci când paguba
este cauzată de un obiect spaţial „oriunde în afară de suprafaţa pământului” unui alt obiect spaţial
lansat de un alt stat, cât şi răspunderea obiectivă, „absolută” pentru daune cauzate de un obiect
spaţial „pe suprafaţa pământului sau a unei aeronave”. [40]
Întemeiată pe ideea de risc şi pe cea de garanţie, răspunderea obiectivă este consacrată în
câteva convenţii internaţionale şi se aplică, atât în cazul pagubelor ce ar putea fi cauzate
mediului prin utilizarea paşnică a energiei nucleare, cât şi în cazul pagubelor ce ar putea rezulta
din poluarea mărilor cu hidrocarburi.
În prima situaţie, prin acordurile internaţionale cu caracter regional, universal sau special
(Convenţia de la Paris, 1960 asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare. Convenţia
de la Viena din 21 mai 1963 asupra răspunderii civile în materie de daune nucleare cu caracter
universal; Convenţia de la Bruxelles din 1962 asupra responsabilităţii exploatanţilor de nava
nucleare, cu caracter special) s-a stabilit un regim unificat de reglementare a reparaţiilor
pagubelor nucleare. Dar aşa cum sa spus, regulile unificate de drept internaţional nu sunt
suficiente pentru a reglementa întreaga problematică a răspunderii obiective pentru daunele
nucleare, fapt pentru care se recurge la regulile de conflict unificate, ele putând determina şi
asigura, potrivit dreptului internaţional privat – concursul legii naţionale competente.

Răspunderea civilă
În cadrul răspunderii civile se sancţionează, în general, o conduită reprobabilă, antisocială, a
subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin faptele lor ilicite (comisive sau
omisive) produc pagube factorilor de mediu sau mediului în ansamblul său.
Considerăm că în conformitate cu art. 37 din Constituţia RM, care, prevede că „refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic trebuie asigurate de
către, stat", s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea şi prin mijloace de drept civil a
victimilor acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice.

56
 Termenul de „refacere a mediului înconjurător" utilizat în textul constituţional se poate
interpreta nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la reechilibrarea ecologică a
sectoarelor degradate ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea
delictelor civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului înconjurător.
În lipsă unei reglementări speciale se face apel la principiile clasice ale răspunderii civile,
pentru situaţiile în care acest fel de răspundere intervine în cazul producerii unui prejudiciu ca
urmare a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia
mediului înconjurător.
Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului înconjurător s-a apelat mai mult la două
instituţii clasice de drept civil şi anume: a) la normele referitoare la raporturile, de vecinătate, a
căror esenţă priveşte conciliere intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării,
stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât si obligaţia corelativă, ca daunele să fie
suportate de cel ce poluează; b) norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie.
Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudiciu aduse mediului se
face, prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al mediului înconjurător.
Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o
valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege. În cadrul
dreptului intern acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică
sau juridica publică sau privată căruia, i s-a produs un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare
a nerespectării normelor de protecţie a factorilor de mediu.
Pe plan internaţional subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu, „titularul"
mediului, adică statul – în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţie naţională sau co-
munitatea internaţională, în cazul în care, mediul afectat are statutul ,,patrimoniului comun".
Titularul nu apare numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu", în cadrul limitelor
jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect având misiunea protecţiei mediului şi a conservării resurselor
acestuia, chiar dincolo de aceste limite. [40]
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite următoarele elemente:
- să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit;
- să existe un prejudiciu;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite ;
- în momentul săvârşirii faptei, autorul să fi avut capacitatea delictuală.

57
 Aceste elemente se cer a fi întrunite nu numai când răspunderea este pentru fapta proprie, ci
şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi
animale.
În ceea ce priveşte elementele constitutive clasice ale oricărei situaţii de răspundere,
menţionate mai sus, în domeniul protecţiei mediului natural, instituţia răspunderii prezintă unele
particularităţi. Pentru a le înţelege mai bine, trebuie însă să prezentăm configuraţia lor în dreptul
comun.
Într-o asemenea situaţie de interes mai ales istoric am prezentat, mai întâi, efortul general,
din partea practicii judiciare, de a aplica şi adapta regulile clasice ale răspunderii civile la
particularităţile daunelor produse mediului, iar, apoi, la preocupările (în primul rând, ale
doctrinei) de a formula o teorie proprie, cu multe accente originale, în privinţa răspunderii în
domeniul ecologic care nu avea încă un corespondent de reglementare în dreptul pozitiv.
Conform datelor din literatura juridica [2, p.72], cuvântul „faptă" poate avea, atât un înţeles
restrâns (ca o manifestare perceptibilă simţurilor noastre, adică gândirea exteriorizată,
materializată), cât si un sens mai larg, care cuprinde pe lângă manifestarea externă a omului şi
efectele acesteia, concretizate, pe planul dreptului, în modificarea unor raporturi sau situaţii
juridice existente.
Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv şi în acelaşi
timp încalcă şi dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate.
În dreptul civil, răspunderea delictuală este numai pentru fapte ilicite. Noţiunea de faptă din
Codul civil este înţeleasă, în sensul de activitate materială, adică de fapte comisive sau omisive
săvârşite însă cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu.
Cu privire la caracterul ilicit, Codul civil se referă la ,,orice faptă a omului". Plecându-se de
la această formulare care leagă răspunderea delictuală de orice fapta păgubitoare, a omului,
săvârşită fie intenţionat, fie din neglijenţă sau imprudenţă, s-a căutat să se desprindă prin analiză
normele legale implicite, care, fie ar consacra o multiplicitate de îndatoriri speciale preexistente,
fie ar statornicii obligaţii legale generale, cum ar fi aceea de a nu urmări intenţionat păgubirea
altuia, sau aceea de a activa în viaţa socială cu prudenţă şi diligenţă unui om raţional aflat în
aceleaşi condiţii exterioare.
În dreptul mediului înconjurător faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite
prin care reproduc pagube mediului natural şi reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de
activităţi curente, normale, ilicite permise, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor
produse mediului.

58
 Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea-subiectivă),
cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea
obiectivă).
În ceea ce priveşte cauzele, care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei din dreptul civil
şi anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu,
consimţământul victimei şi într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este
în legătură sau are drept consecinţă prejudicierea unor factori de mediu sau a mediului
înconjurător în ansamblul său credem că în principiu, numai starea de necesitate poate fi uneori
luată în consideraţie.
Astfel, potrivit Codului penal o faptă este considerată săvârşită în stare de necesitate dacă se
comite în scopul de a salva de la un pericol iminent şi care nu ar putea fi altfel înlăturat, persoana
făptuitorului sau a altuia sau un bun al său ori al altuia, sau un interes obştesc (public).
Se reţine din text, că pentru a exista stare de necesitate se cer întrunite cumulativ,
următoarele condiţii: l. să fie vorba de un pericol iminent; 2. pericolul să nu poată fi înlăturat prin
alte mijloace; 3. pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane
sau un bun important al unei persoane ori un interes obştesc.
Nu se consideră în stare de necesitate persoana, care în momentul când a săvârşit fapta şi-a
dat seama, că va cauza urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat. De exemplu, în caz de inundaţie, se scot produsele şi substanţele toxice
periculoase din depozitul special amenajat, ameninţat de inundaţie si se depun pe un teren
(cultivat sau nu) creând astfel posibilitatea sustragerii sau împrăştierii lor, a producerii riscului de
intoxicaţii la om si animale, precum şi poluarea mediului înconjurător. Sau, în cadrul aceluiaşi
exemplu, cu acelaşi mijloc de transport cu cure s-au scos substanţele toxice periculoase din
depozit, se transportă pentru a fi salvate persoane, alimente, animale sau diferite materiale.
Existând pericolul de contaminare, prejudiciul este mai mare decât în cazul în care s-ar fi lăsat ca
depozitul să fie inundat. Consecinţele acţiunii de înlăturare a pericolului sunt în aceasta situaţie
mai grave decât acelea pe care le-ar fi provocat pericolul însuşi (poluarea apei), iar persoana care
şi-ar fi putut da seama de aceste urmări nu se poate considera în stare de necesitate.
Deci, fapta persoanei chiar dacă în multe situaţii de stare de necesitate trebuie socotită ilicită,
nu poate, exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat mediului înconjurător.
În ceea ce priveşte exercitarea unui drept – ca situaţie ce înlătură caracterul ilicit al faptei –
considerăm că este greu de stabilit, atunci când se aduce un prejudiciu mediului înconjurător,
dacă dreptul subiectiv a fost sau nu exercitat potrivit scopului său economic şi social, de vreme
ce mediul a fost prejudiciat. Nici un drept al nici unei persoane nu poate fi exercitat astfel încât

59
să aducă prejudicii mediului înconjurător sau să pună în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi ani-
malelor. Pe de altă parte, conţinutul dreptului subiectiv este destul de general, legea neputându-l
preciza în toate amănuntele sale.
Dimpotrivă, în condiţiile creşterii continue a poluării cerinţele protecţiei mediului
înconjurător, presupun ca diligenţa rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea dreptului
privind mediul, să fie intensă şi să dobândească valenţe noi. În realizarea oricărui drept subiectiv
trebuie să se pornească de la anticiparea consecinţelor posibile asupra stării naturale a mediului
înconjurător, ale fiecărei acţiuni, de la substituirea limitelor nesigure ale dreptului de a acţiona
numai conform propriilor interese, cu limite sigure ale normelor de folosire ale factorilor de
mediu, pentru asigurarea imperativului existenţei unui mediu curat.
Din acest punct de vedere, abuzul se poate manifesta prin actele realizate în exercitarea
atributelor drepturilor subiective asupra mediului înconjurător, se depăşesc prin consecinţele lor,
scopurile social-economice ce au stat la baza recunoaşterii acestora, aducând prejudicii mediului,
nerespectând prevederile actelor normative în vigoare şi standardele tehnice privind folosirea
raţională a factorilor naturali. [18, p.97]
În majoritatea cazurilor fapta nu este săvârşită cu intenţia de a aduce prejudicii calităţii
factorilor de mediu, dar constituind o exercitare a drepturilor subiective în condiţii
necorespunzătoare de diligentă şi prudenţă, determină efecte negative asupra stării naturale a
mediului, reprezentând o abatere de la cerinţele social-economice de ocrotire a acestuia, abatere
ce atrage răspunderea persoanei vinovate.
Abuzul de drept, aşa cum este arătat în literatura juridica [18], se poate ivi în situaţii cum
sunt: a) comiterea de către deţinătorii de terenuri, în exercitarea dreptului lor, a unor acte de
folosinţă intensivă care depăşesc posibilitatea naturală şi potenţială a solului, conducând la
degradarea calităţii lui şi la diminuarea potenţialului său productiv; b) realizarea unor tratamente
îndelungate cu pesticide şi alte substanţe chimice; c) aplicarea neraţională, în exercitarea
dreptului de proprietate sau de folosinţă, a irigaţiilor etc.
Manifestându-se în formă comisivă sau omisiva, abuzul de drept nu trebuie în mod necesar
să se caracterizeze prin prezenţa unei intenţii speciale, adică să izvorască din dorinţa autorului,
ca prin exercitarea dreptului său subiectiv, să lezeze dreptul terţilor sau din acceptarea unui
asemenea rezultat, el putându-se manifesta şi ca urmare a existenţei unei uşurinţe sau neglijenţe
cât priveşte rezultatele posibile ale acţiunilor prin care se exercită dreptul respectiv (abuzul de
drept este caracterizat prin faptul că dreptul subiectiv exercitat „în sine”, poate exprima un
interes legitim, încă prin scopul urmărit (intenţia) sau prin uşurinţa manifestată (culpa) produce
un efect negativ, exercitarea dreptului devenind abuzivă.).

60
 Pentru a reţine, existenţa abuzului de drept, nu este suficient să se dovedească exercitarea
acestui drept şi consecinţele sale, cât timp nu se stabileşte caracterul culpabil al acţiunii sau
inacţiunii, dauna adusă terţilor şi existenţa unui raport de cauzalitate între acesta, în fiecare caz în
parte, se impune apreciere complexă a condiţiilor în care a acţionat titularul dreptului care se
pretinde că a abuzat, pentru a se stabili corect acel fapt care exprimă caracterul abuziv al
exercitării dreptului
Având în vedere importanţa deosebită pe care o are conservarea, dezvoltarea şi protecţia
factorilor de mediu – naturali şi antropici – mai ales, în condiţiile în care azi se constată, şi în ţara
noastră o gravă deteriorare a lor, pe de o parte, că, sursele do poluare sunt extrem de diferite şi că
fiecare factor de mediu protejat are regimul său juridic propriu, pe de altă parte, credem că în
funcţie de specificul acestei protecţii şi de finalitatea generală a normelor din acest domeniu, ar
trebui să se prevadă într-o viitoare legislaţie regula conform căreia, cel ce poluează trebuie să
repare paguba rezultată pentru mediu din activitatea sa şi numai în mod excepţional, să fie
exonerat de răspundere, în cazul în care prejudiciul produs este consecinţa exclusivă a unor
fenomene naturale deosebite sau a unor situaţii social-politice deosebite de felul celor menţionate
mai sus.
Constând în orice atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor sisteme
ecologice, prejudiciu urmează să fie evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile
necesare pentru restabilirea (refacerea), echilibrului natural lezat.
În acest domeniu; reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă. În fapt, nu urmează a se
restabili o situaţie anterioară, printr-o deplasare de elemente materiale (de la autorul, responsabil
la victima care încearcă prejudiciul), ci se stabileşte obligaţia cu privire la plata unor sume de
bani, ce acoperă doar uneori integritatea cheltuielilor ce trebuie făcute pentru refacerea
echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi. [40, p.128]
Şi în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert. Sunt certe
însă, nu numai prejudiciile actuale ci şi prejudiciile viitoare dacă există certitudinea că ele se vor
produce şi sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea. Aşa cum s-a arătat în
literatura juridică [2, p.84], într-o astfel de situaţie, daca nu se poate cunoaşte întreaga întindere a
pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai ades atunci când este vorba de poluarea factorilor de
mediu) instanţa se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat cu certitudine,
putând ulterior să revină pentru a acorda întreaga reparaţie pentru prejudiciile ivite după
pronunţarea hotărârii, cu singura condiţie de a dovedi, că ele provin din aceeaşi faptă.
În dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de „daună
ecologică” (Termenul de daună ecologică a fost utilizat pentru prima oară de Michel Despax

61
(Droit de l’environnment LITEC, 1980, p.1036) pentru a releva trăsăturile particulare ale
prejudiciilor indirecte rezultate din atingerile aduse calităţii mediului mai ales, dacă se are în
vedere că vătămările aduse unuia din componenţii naturali ai mediului se răsfrâng şi asupra
celorlalţi datorită interdependenţii lor), care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul
natural, cât şi pe cele suportate de om sau de bunuri.
Într-adevăr, datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse
unui element natural (apă, aer, de exemplu) se propagă şi influenţează, sub o formă sau alta, şi
asupra altor componente ale mediului (sol, floră etc.). Pornind de la aceste particularităţi ale
mediului, dauna ecologică este considerată în general, a fi acea vătămare care aduce atingere
ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite
constituirea unui drept la reparaţie. [17, p.159]
Definirea noţiunii de pagubă ecologică este deosebit de importantă întrucât ea condiţionează
întinderea reparaţiei, desfăşurarea acţiunilor de restaurare şi deci sumele necesare finanţării prin
legăturile căii contencioase.
Întrucât calitatea mediului este un element al patrimoniului, repararea prejudiciului trece prin
reconstrucţia acestuia în ceea ce a fost vătămat şi amputat. Aerul, apa, solul, peisajul sunt
elemente ale acestui patrimoniu, dar trebuie să le adăugăm şi esteticul, confortul (zgomotul şi
bruiajul undelor constituie poluări) şi, bineînţeles, sănătatea.
Deşi în privinţa naturii şi întinderii sale în doctrină există destule controverse, în realitate
problema centrală rămâne aceea de a şti dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul
său. În funcţie de răspunsul dat, se conturează în fapt şi concepţia asupra naturii şi întinderii
daunei ecologice. Aceasta presupune, în prealabil, determinarea statutului juridic al elementelor
(naturale ori artificiale) care constituie mediul, pentru a stabili dacă sunt sau nu bunuri protejate
din punct de vedere juridic. Astfel, într-o primă rezolvare dauna ecologică este cea cauzată
persoanelor şi bunurilor de către mediul în care trăiesc, ori prejudiciul cauzat prin intermediul
mediului natural. Acesta poate rezulta dintr-o poluare a aerului, apei ori solului, dintr-o
perturbare acustică etc.
După cum se poate observa, într-o asemenea viziune, mediul este considerat ca fiind cauza,
iar nu victima daunelor. Legată în mod evident de teoria tulburărilor de vecinătate, această
poziţie apreciază că între poluare şi sursele tradiţionale de vecinătate nu există decât o diferenţă
de grad, constând în amploarea consecinţelor şi caracterul ireversibil al degradării mediului.
Prejudiciul ecologic s-ar caracteriza prin aceea că interesele afectate printr-un intermediar natural
nu sunt decât în mod indirect şi colectiv; în consecinţă, repararea nu poate să fie asigurată decât

62
imperfect pe calea dreptului clasic, care presupune leziunea unor interese individuale clar
identificate.
Anumiţi autori consideră dauna ecologică drept vătămarea adusă de către om mediului. Dar
şi aici punctele de vedere trebuie nuanţate. Dauna ecologică este asimilată daunei produse prin
poluare şi se consideră că vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor
naturali; dacă paguba afectează în primul rând aerul, apa ori natura, ea nu interesează întrucât
aceste elemente sunt utilizate de om şi el suportă repercusiunile, în consecinţă, această
responsabilitate prin ricoşeu ce caracterizează paguba ecologică nu se conturează decât dacă
considerăm că victime sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu direct (în privinţa bunurilor
sau persoanelor), ci şi ansamblul colectivităţii care are interesul de a salva patrimoniul ecologic.
Printr-o mai mare generalizare, F. Caballero ajunge la următoarea definiţie: constituie daună
orice pagubă cauzată direct mediului, considerată ca independentă de repercusiunile sale asupra
persoanelor şi bunurilor. Alţi autori introduc o distincţie între daunele prin poluare, care sunt
suportate de patrimonii identificabile şi particulari şi daune ecologice propriu-zise, suportate de
mediul natural în elementele sale inapropiate şi afectând echilibrul ecologic în calitate de
patrimoniu colectiv. Frecvent, acelaşi accident antrenează ambele tipuri de daune.
Reprezentanţii elementelor mediului natural, victime ale acestor daune ecologice, trebuie să
fie atunci precis identificaţi pentru ca să fie recunoscut un interes de a acţiona, aceasta putând fi
funcţia socială a asociaţiilor de protecţie a naturii şi mediului; putem astfel admite că lucrurile-
mediu sunt şi subiecte de drept şi nu numai obiecte de drept, această evoluţie fiind ineluctabilă.
Într-o asemenea perspectivă, considerăm că trebuie să distingem mai întâi daunele ecologice în
sens restrâns, desemnând prejudiciul cauzat mediului, independent de leziunea directă a unui interes
uman. În acest caz, mediul natural nu este numai vectorul pagubă, ci constituie el însuşi obiectul,
dauna reală. A doua categorie o constituie pagubele suferite deopotrivă de mediu şi de om.
Pornind de la caracteristicile naturale ale mediului daunele ecologice sunt ireversibile, unt
prejudicii difuzate în manifestarea lor şi în stabilirea legăturii de cauzalitate (În dreptul civil,
termenii de „prejudiciu”, „pagubă” sau „daună” sunt sinonime. Sunt situaţii când termenul de
„daună” este folosit şi în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea pentru prejudiciu
(daune). Uneori despăgubirea acordată – cu titlu de operaţiune constând în echivalentul bănesc al
pagubei produse – se exprimă prin noţiunea de „daune interese”).
În ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului cauzat aceasta este greu de făcut
existând printr-un număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componente
ale mediului nu li se poate atribui o valoare economică (de exemplu; este greu de evaluat preţul
unei păsări care a fost victima mării negre, unui peisaj degradat, a aerului poluat etc).

63
 În legătură cu raportul de cauzalitate între fapta ilicită, şi prejudiciu, trebuie să se ţină seama
de împrejurarea că orice faptă se desfăşoară într-o infinită serie de relaţii cu alte fapte ori cu o
serie de factori exteriori.
Atunci când se procedează la izolarea artificială a corelaţiilor (izolare necesară pentru
stabilirea raportului de cauzalitate) un criteriu pentru analiza şi selecţionarea factorilor
contributivi la producerea prejudiciului îl constituie şi criteriul oferit de relevanţa pe care însăşi
legea o impune unui anumit comportament, evaluarea juridica a nerespectării acestor cerinţe, în
funcţie de acest criteriu se poate aprecia în ce măsură subiectul răspunderii este dator să
acţioneze într-un anumit mod, în ce măsură prin această acţiune a sa era posibil să oprească
cursul unor evenimente ori acţiunea păgubitoare sau în ce fel prin comportarea de nerespectare a
legii, a determinat direct sau indirect producerea prejudiciului (În doctrina şi practica din ţările
occidentale au fost produse diferite sisteme pentru delimitarea factorilor sau a împrejurărilor care
să fie reţinute în sfera cauzei ce a determinat producerea prejudiciului. Astfel, potrivit sistemului
echivalenţei condiţiilor, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauzele prejudiciului, se
atribuie valoarea cauzelor egale tuturor faptelor li evenimentelor care au precedat acel
prejudiciu).
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu de cele mai multe ori este greu de
stabilii, ca de exemplu, în cazul poluării atmosferei, unde un rol important revine şi condiţiilor
(meteorologice sau de altă natură) care însoţesc acţiunea cauzelor, influenţând-o în sens favorabil
sau defavorabil, accelerând sau întârziind producerea efectelor. Tot astfel, în cazul accidentelor
nucleare unde relaţia dintre un accident produs la mii de km şi zeci de ani înainte si consecinţele
acestuia, este greu de stabilit.
Însoţind cauzele în timp şi spaţiu, condiţiile influenţează asupra acţiunii acestora în sensul
producerii efectului sau dimpotrivă primind sau zădărnicind această acţiune.
Aceeaşi cauză poate produce aşadar efecte diferite, datorită variaţiei condiţiilor. De aceea,
pentru cunoaşterea legăturii de cauzalitate este necesară cunoaşterea tuturor condiţiilor concrete
ale procesului de determinare cauzală.
Anumite prejudicii aduse mediului sau componentelor sale pot să nu fie cauzale prin fapta
ilicită a unei singure persoane, ci să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu şi compor-
tarea ilicită a mai multor persoane (plurilalate de cauze). În acest caz, pentru a considera un
rezultat ca fiind cauzat în comun, nu este necesar ca persoanele să acţioneze prin fapte simultane,
de aceeaşi intensitate sau ca faptele să fie legate printr-un scop unic şi nici ca persoana care a
cauzat rezultatul, împreună cu alte persoane, să cunoască faptele celorlalţi. Este necesar doar, ca

64
faptele, ilicite ale persoanelor să constituie în ansamblul lor un tot indivizibil, cauza
prejudiciului.
Culpa. Caracterul ilicit şi cel culculpabil al faptei cauzatoare de prejudicii sunt condiţii
distincte fără de care nu există răspundere civilă (faptul că nu trebuie să se confunde culpa cu
ilicitul, fiecare dintre aceste noţiuni fiind distinctă, a fost subliniată în literatura juridică). Dacă
caracterul ilicit al faptei este o condiţie a caracterului culpabil în schimb nu orice faptă ilicită este
în mod necesar şi culpabilă. Aceasta se explică în multe situaţii în dreptul mediului înconjurător,
unde factorii de mediu pot fi prejudiciaţi prin fapte care să cuprindă în sine atitudinea negativă a
autorului lor faţă de interesele generale ale societăţii. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică [2,
p.109] pentru ca „fapta ilicită să devină culpabilă trebuie să se fi produs un anumit ecou pe plan
psihologic (în aspectul intelectiv şi mai ales, volitiv) adică să capete un contur subiectiv”. În
cazul răspunderii obiective, interesul de a se stabili elementul subiectiv, culpa autorului, nu mai
subzistă, elementul subiectiv fiind indiferent pentru existenţa răspunderii (în legătură cu mediul,
numai în domeniul nuclear există în prezent, răspundere obiectivă).
Dacă în dreptul civil culpa reprezintă temeiul principal de drept comun al răspunderii
delictuale, el nu este şi unicul. Astfel, în domeniul daunelor nucleare, în legătură cu care există o
reglementare specială, derogatorie, răspunderea delictuală nu se mai fundamentează pe ideea de
culpă, ci pe cea de risc.

Răspunderea juridică a statului

În dreptul internaţional al mediului continuă să se facă o distincţie între „responsabilitatea”
internaţională şi „răspunderea juridică” internaţională: prima se constituie ca urmare a unor
acţiuni ilegale, iar ultima este în principal axată pe acţiuni licite. Impunerea răspunderii juridice
pentru acţiuni neinterzise de dreptul internaţional, indiferent de vină sau de legalitatea activităţii,
accentuează asupra prejudiciului şi nu asupra comportamentului.
Principiile tradiţionale ale responsabilităţii statului pot fuziona cu conceptul răspunderii
juridice a statului, în particular în cazurile care implică activităţi extrem de periculoase, situaţii în
care statul trebuie să se conformeze unor standarde stricte, a căror încălcare generatoare de
prejudicii atrage „responsabilitatea statului”.
Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de
plată a compensării, ci doar prevederi cu caracter general: Declaraţia de la Rio (Principiul 13)
„Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi compensarea victimelor
poluării şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea, Statele trebuie să coopereze cu o mai
mare promptitudine şi determinare pentru a elabora legi internaţionale suplimentare referitoare la

65
răspunderea şi compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului prin
activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei
naţionale”. În schimb, în multe tratate este abordată în mod principial, răspunderea juridică în
cazul prejudiciilor cauzate de poluare. Spre exemplu, Convenţia de la Basel din 1989 conţine o
astfel de obligaţie a părţilor: „Părţile trebuie să coopereze, în vederea adoptării, pe cât de curând
posibil, a unui protocol care să stabilească reguli şi proceduri adecvate în domeniul răspunderii
materiale şi compensării pagubelor provocate de transportul transfrontalier şi de eliminarea
deşeurilor periculoase şi a altor deşeuri.”

§2.3 Practica mondială privind răspundere internaţională

Analiza datelor în cauză, practica mondială permite de a conclude, că principiul
responsabilităţii este proclamat într-o manieră generală, statele au reţineri în precizarea şi, mai
ales, aplicarea lui. De exemplu, în urma unei experienţe nucleare americane intervenite la l martie
1954 în limita insulelor Marshall, o navă de pescuit japoneză Fukuryu Maru şi echipajul său au fost
afectaţi de depunerile radioactive, situaţie în care Guvernul japonez a prezentat o reclamaţie,
cerând o indemnizaţie de aproape 6 milioane de dolari. Faţă de aceasta, Guvernul american a
acceptat să verse 2 milioane de dolari, fără a admite formal responsabilitatea sa. A fost vorba deci
de un act graţios, lăsând intactă problema responsabilităţii statului.
Responsabilitatea pentru daunele aduse mediului prin acţiunile poluante (inclusiv rezultate
din accidentele nucleare), este prevăzută de principiul general, care interzice oricărui stat „să
utilizeze teritoriul său pentru acte contrare drepturilor statelor” (Decizia Curţii Internaţionale de
Justiţie în cauza Strâmtorii Corfu, din 1949).
În privinţa poluării transfrontaliere, această regulă a fost reglementată în cauza Topitoriei
Trail (sentinţa arbitrală din 1941) – „nici un stat nu are dreptul de a folosi teritoriul său ori de a
permite folosirea acestuia într-un mod în care fumul să producă un prejudiciu pe teritoriul altui
stat sau proprietăţilor persoanelor care se găsesc pe acesta”.
Dreptul cutumiar, care s-a format ulterior în domeniul protecţiei mediului a inclus aceste
principii. Principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm din 1972 le dă o formulare definitivă:
„Statele au îndatorirea de a face astfel încât activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor ori
sub controlul lor să nu cauzeze daune mediului altor state sau în zone în care nu ţin de nici o
jurisdicţie naţională” [41, pag.155]. Acest principiu a fost reafirmat în numeroase instrumente
internaţionale, atât convenţionale, cât şi neobligatorii şi, a devenit în mod incontestabil o parte a
dreptului internaţional al mediului. În aşa mod el a fost inclus în prevederile Cărţii drepturilor şi
îndatoriilor economice ale statelor, în Declaraţia preliminară la programele de acţiune succesive

66
ale Comunităţilor europene în domeniul mediului (1973), în Actul final al Conferinţei de la
Helsinki - Capitolul V (1975), Carta Mondială a Naturii (1982) ş.a.
Toate aceste documente, cât şi existenţa principiilor de drept internaţional al mediului
(principiul bunei vecinătăţi, principiul protejării patrimoniului comun, principiul notificării şi
consultării) impun responsabilitatea statului în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor de mediu
[44, pag.646].
Angajarea răspunderii internaţionale pentru dauna cauzată mediului şi în dreptul comun,
presupune îndeplinirea unor condiţii dificil de realizat, în special în cazul poluării
transfrontaliere. Mai frecvente din aceste condiţii sunt:
- stabilirea unui raport de cauzalitate între actul incriminat şi paguba produsă. Aceasta ridică
un şir de probleme din cauza unor elemente precum: distanţa dintre sursa de poluare şi locul
unde se produce paguba, evoluţia în timp a efectelor posibile, combinarea diferitelor forme de
poluare şi dificultatea distingerii contribuţiei fiecăreia, rolul circumstanţelor geografico-climatice
în atenuarea sau amplificarea consecinţelor negative ş.a.;
- identificarea, în sens juridic a autorului poluării este o operaţiune care, de asemenea este
destul de dificilă, în special în cazul poluării la mare distanţă;
- evaluarea prejudiciului reprezintă o altă problemă dificilă, cu atât mai mult, cu cât
revenirea la starea anterioară este deseori imposibilă în domeniul mediului înconjurător;
- răspunderea pentru dauna ecologică în dreptul internaţional se bazează pe culpa imputabilă
statului în cauză.
Totuşi, există anumite excepţii de la regulă. Una din ele rezultă din prevederile Convenţiei
privind responsabilitatea internaţională pentru pagubele produse de obiecte spaţiale (22 martie
1972). Potrivit art.2 al Convenţiei, statul care a procedat la lansarea unui obiect spaţial sau statul
al cărui teritoriu ori instalaţii servesc la lansarea acestui obiect, are în sarcină răspunderea
reparării daunelor provocate de obiectul respectiv la suprafaţa Terrei. [41, pag.153]
De asemenea, răspunderea obiectivă întemeiată pe teoria riscului este angajată în cazul
pagubelor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare şi în domeniul daunelor provocate
de poluarea mărilor prin hidrocarburi. Uniunea Europeană a luat în considerare introducerea
principiului răspunderii obiective a producătorilor de deşeuri cauzatoare de poluări
transfrontaliere. În acest caz răspunderea rezultă din simplul fapt al încălcării unei obligaţii
internaţionale a statelor.
Jurisprudenţa internaţională a evitat, cu rare excepţii, de a recunoaşte şi aplica răspunderea
fără culpă a statelor în materie, preferând să recurgă la alte metode juridice (ex. bazate pe regula
echităţii). În legătură cu aceasta, Comisia de drept internaţional a ONU s-a orientat spre o soluţie

67
mai flexibilă, în sensul, că răspunderea s-ar impune pentru toate daunele transfrontaliere grave,
dar se lasă statelor interesate libertatea de decizie privind reparaţia în fiecare caz concret [7,
pag.256], pe baza echităţii şi echilibrului de interese.
În cazul dat se observă o necesitate stringentă de a acoperi lacunele în dreptul internaţional al
mediului în ceea ce priveşte delimitarea mai clară a răspunderii, perfecţionarea metodicii de
demonstrare a prejudiciului cauzat, codificarea normelor de răspundere în domeniul protecţiei
mediului şi ridicarea lor la nivel de norme generale obligatorii pentru întreaga comunitate. De
asemenea, concluzionăm, că înfăptuirea cu succes a acestor obiective necesită şi existenţa unei
instituţii internaţionale, cum ar fi Tribunalul Ecologic European, competenţa căruia ar include
atragerea la răspundere a statelor pentru încălcarea principiilor internaţionale de mediu şi a
prevederilor de protecţie a mediului înconjurător, incluse în Convenţii şi Acorduri internaţionale.
Tribunalul European în chestiuni de mediu ar trebui să activeze pe bază de autosesizare, iar
hotărârile sale să se bazeze pe principiul obiectivităţii.
Un aspect important al răspunderii pentru încălcarea prevederilor privind protecţia mediului
este cel referitor la daunele nucleare. Pentru a crea cadrul normativ de prevederi în cazul
accidentelor nucleare, au fost adoptate un şir de acte internaţionale: Convenţia de la Viena
referitoare la responsabilitatea civilă în materie de daune nucleare (1963), Convenţia de la
Bruxelles referitoare la responsabilitatea exploatanţilor de nave nucleare (1962), Convenţia de la
Paris asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (1960), Convenţia privind
protecţia muncitorilor împotriva radiaţiilor ionizate şi Recomandarea în aceeaşi problemă,
adoptată în cadrul OIM.
Statul îşi angajează responsabilitatea materială – indiferent dacă temeiul juridic ar fi o
convenţie internaţională sau o lege internă, întrucât activităţile date se efectuează numai de către
state (în cazul exploziilor nucleare), şi în principal de către state (în cazul exploatărilor
instalaţiilor nucleare, care aparţin unor unităţi de stat). [18, pag.133]
Regula generală de stabilire a responsabilităţii specifică faptul, că statul de origine este
responsabil în totalitate pentru daunele produse dincolo de frontierele sale, în cazul în care
acestea sunt consecinţa unui comportament al lui, care a încălcat prevederile unei obligaţii
internaţionale.
În cazul răspunderii statului pentru daunele nucleare, în doctrină se arată, că aceasta poate să
apară, fie ca o răspundere bazată pe ideea generală, care ţine de normele dreptului naţional al
obligaţiilor (fapt cauzator de prejudiciu), plătind despăgubiri victimelor (persoanelor fizice,
naţionalii sau străinii, unui alt stat etc.), fie ca o răspundere reglementată de dreptul internaţional
sub formă contractuală, potrivit convenţiilor privind despăgubirea pentru daune nucleare.

68
Repararea ar putea fi cerută în caz de accident nuclear prin aplicarea Convenţiei de la Viena
privind responsabilitatea civilă în materie de daune nucleare (1963).
Chiar şi în perioada conflictelor armate protecţia mediului reprezintă un obiectiv [44,
pag.649]. Printre primele reglementări internaţionale cu privire la protecţia mediului înconjurător
putem menţiona Convenţia din 1976 „Cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau
oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural”. În conformitate cu
această Convenţie, statele-părţi se obligă să nu folosească în scopuri militare tehnici, care ar
putea influenţa negativ mediul înconjurător. Alt document care reglementează acest domeniu
este Protocolul adiţional nr.I, care interzice utilizarea metodelor şi mijloacelor de luptă,
concepute pentru cauzarea, sau în urma cărora pot apărea drept consecinţe daune excesive aduse
mediului înconjurător. Acelaşi aspect îl cuprinde şi Convenţia de la Geneva din 10 octombrie
1980.
Mai recent, Carta Mondială pentru Natură din 28.10.1982, aderat prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.1546-XII din 23.06.1993, în art.20 stipulează „Vor fi
evitate activităţile militare care prejudiciază natura”.
În afara textelor generale, au fost elaborate documente specializate în răspunderea pentru
cauzarea daunelor mediului înconjurător şi pentru cele nucleare.
Din anul 1978, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. manifesta o preocupare constantă
pentru stabilirea regimului juridic al răspunderii internaţionale a statelor [13, pag.193],
întemeiata “pe risc”. Aceasta formă de răspundere are un caracter obiectiv, fiind suficientă
constatarea producerii unui prejudiciu, chiar în absenţa încălcării unei norme de drept
internaţional.
Dreptul internaţional actual reglementează pe cale convenţională răspunderea internaţională
bazata pe risc, în principal în trei domenii:
a) în domeniul nuclear, convenţiile internaţionale prevăd existenţa unei răspunderi obiective
pentru exploatarea instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960, Convenţia de la Viena
din 1963 etc.);
b) în domeniul maritim, în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi; convenţiile
internaţionale prevăd o răspundere obiectivă a proprietarilor de nave care transportă hidrocarburi sau
a celor care exploatează instalaţii de foraj marin. (Convenţia asupra dreptului mării din 1982 etc.);
c) în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul privind
spaţiul cosmic din 1967, Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daune provocate de
obiecte spaţiale din 1972).

69
 Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina reparării daunelor (dacă au o
valoare substanţială) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se va
stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victimă. Totodată, se impune cooperarea statelor în
sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activităţi de acest gen.
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele rezultate din exercitarea de activităţi
periculoase pentru mediu Adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei şi deschisă spre
semnare în martie 1993, Convenţia de la Lugano tinde să stabilească un regim comun, la nivel
european, în domeniul răspunderii civile pentru pagubele rezultate din activităţile periculoase
pentru mediu. Sunt vizate activităţile stabilite prin art.2: cele legate de substanţele periculoase
(aşa cum sunt definite de reglementările comunitare – anexa I), activităţile privind organismele
modificate genetic, microorganisme şi orice manipulare privind deşeurile. Sunt exceptate
pagubele provenind din operaţiuni din transportul şi substanţele nucleare în măsura în care
convenţiile speciale privind acest domeniu se aplică. Convenţia acordă o atenţie deosebită
problemelor accesului la informaţia de mediu. Este vorba nu numai de informaţiile deţinute de
autorităţile publice (art.14 şi 15), ci şi de cele aparţinând instituţiilor având responsabilităţi
publice în materie de mediu (art.16), ori informaţiile specifice deţinute de exploatanţi (art.17). În
acest din urmă caz, victima unei pagube poate cere tribunalului de a ordona exploatantului să-i
furnizeze informaţiile specifice care apar ca necesare.
Destul de complexă este definiţia daunei, potrivit Convenţiei de la Lugano. Astfel, dauna
ecologică reprezintă [41, pag.156]:
- decesul sau leziunile corporale;
- orice pierdere sau orice prejudiciu cauzat bunurilor, altele decât instalaţiile sau bunurile
care se găsesc pe locul activităţii periculoase şi se află sub controlul exploatantului;
- costul măsurilor de ocrotire a mediului.
Cauzele de exonerare de răspundere a exploatantului sunt, în linii generale, identice cu cele
prevăzute de dreptul comun. Astfel art.8 prevede: dauna rezultată dintr-un act de război, de
ostilităţi, de război civil, dintr-un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil, dauna
rezultată din fapta comisă cu intenţie de către terţ, în pofida măsurilor de siguranţă adoptate, ş.a.
Convenţia privind responsabilitatea civilă în materie de pagube nucleare (Convenţia de la
Viena) [18, pag.135]. Încheiată la Viena la 21 mai 1963, intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977,
Convenţia porneşte de la “necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să asigure
protecţia financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în
scopuri paşnice. Are o vocaţie universală, putând fi semnată de toate statele lumii. Acelaşi
domeniu îl reglementează şi Convenţia de la Paris (în vigoare din 1968), care se deosebeşte de

70
cea de la Viena prin faptul că are un caracter regional, fiind accesibilă numai ţărilor membre ale
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Reglementările internaţionale
în domeniu, în primul rând cele prevăzute de Convenţia de la Viena şi cea de la Paris au
consacrat o serie de principii comune răspunderii civile pentru daunele nucleare, cum sunt:
- principiul răspunderii obiective şi exclusive: Convenţia de la Viena a optat pentru o
răspundere obiectivă, independentă de culpă, a exploatantului pentru prejudiciile cauzate de un
accident nuclear survenit în instalaţia sa. Exploatantul răspunde obiectiv de orice daună nucleară,
culpa fiind exclusă;
- principiul canalizării răspunderii spre exploatant: se exprimă prin faptul că victimele nu
pot acţiona decât împotriva exploatantului responsabil şi în faptul că exploatantul nu dispune de
un regres împotriva altor persoane;
- principiul limitării răspunderii exploatantului: responsabilitatea exploatantului este
limitată atât în ce priveşte cuantumul reparaţiei financiare, cât şi în privinţa termenului de
introducere a cererii.
Originalitatea regimului răspunderii civile pentru dauna nucleară se referă la faptul că
principiile pe care le rezolvă se aplică [41, pag.165], pentru prima dată sistematic, unui domeniu
industrial şi au cunoscut o largă consacrare la nivel internaţional. Cu toate dificultăţile
înregistrate în privinţa răspunderii (ex. În cazul accidentului de la Cernobâl), voinţa statelor de a
armoniza legislaţiile naţionale în materie, există şi este probată de Convenţiile internaţionale
menţionate şi de raporturile speciale pe care acestea le instituie.
Responsabilitatea pentru daunele aduse mediului şi cele cauzate de accidentele nucleare nu
sunt unicele domenii reglementate în documente internaţionale. Protecţia sănătăţii este de
asemenea un obiectiv de mediu, regimul comunitar trebuie să acopere ambele „prejudiciile
tradiţionale” (prejudicii cauzate persoanelor şi bunurilor) şi prejudiciile cauzate mediului. Acest
tip de prejudicii trebuie să includă două tipuri de contaminări: a localităţilor şi prejudicii naturii
şi diversităţilor biologice în Comunitate. Deoarece multe dintre habitate şi cursuri de apă
traversează frontierele statelor membre, un regim comun comunitar poate oferi soluţii în
lichidarea prejudiciilor transfrontaliere. Ca şi toate regimurile naţionale de răspundere pentru
prejudiciile cauzate mediului, cel comunitar la fel trebuie să se bazeze pe responsabilitatea strictă
(ceea ce presupune ca să nu fie considerată greşeală), situaţia în care prejudiciu este cauzat de o
activitate periculoasă. În cazul prejudiciului de mediu, poluatorul plăteşte o recompensă ce ar
putea acoperi costul lucrărilor de restaurare. Mai mult ca atât, pentru cazurile de prejudiciu al
mediului, grupurile publice trebuie să aibă dreptul de a influenţa autorităţile publice atunci când
nu au fost întreprinse măsurile necesare. Astfel de grupuri trebuie să aibă permisiunea de a

71
întreprinde acţiuni în cazuri urgente, dacă există necesitatea de a preveni prejudiciile de mediu.
Aceste prevederi corespund stipulărilor Convenţiei de la Aarhus din 1998 privind accesul
publicului larg la informaţia de mediu, la procesul de luare a deciziilor şi la justiţie.
În ceea ce priveşte măsurile concrete luate de Republica Moldova, ţara noastră a participat în
2003 la Conferinţa miniştrilor de mediu din Europa, care a avut loc la Kiev [74]. În cadrul
acestei conferinţe Moldova a semnat 3 protocoale, printre care: Protocolul privind
responsabilitatea civilă şi compensarea prejudiciului cauzat apelor transfrontiere de către
impactul transfrontier al accidentelor industriale în cadrul a două convenţii de la Helsinki
(semnat de 22 ţări). Acesta are o importanţă deosebită pentru Republica Moldova, fiind un
instrument de evaluare a prejudiciilor cauzate apelor transfrontaliere de la accidentele
industriale. Textul acestuia include mecanisme legale privind responsabilitatea ţărilor poluatoare
a apelor transfrontiere – a râurilor Nistru şi Prut.
La drept vorbind, noţiunea de răspundere a statelor în domeniul protecţiei mediului practic
lipseşte. De fapt, de abia în anul 1995 a fost publicat proiectul „Pactului Internaţional privind
protecţia mediului şi dezvoltarea”, care prevede răspunderea fiecărui stat pentru un posibil
impact asupra mediului altor state sau sectoare din afara jurisdicţiei naţionale. Însă acesta este
doar un proiect şi prevederile privind răspunderea sunt formulate nu în calitate de norme de
drept, ci în formă de idei declarative.
În practica internaţională apar diferende privind prejudiciile cauzate mediului, care necesită
soluţionare de către organe internaţionale. În acest scop, în iulie 1993 în cadrul Curţii
Internaţionale a ONU (Haga) a fost constituită „Camera privind chestiunile ecologice” [16,
pag.649]. Din iniţiativa unui grup de jurişti, în cadrul Conferinţei de la Mexic, noiembrie 1994 a
fost instituit Tribunalul Ecologic Internaţional. Tribunalul este o organizaţie neguvernamentală.
Primul complet de judecători include 29 jurişti-ecologi din 24 ţări.
Activitatea Tribunalului Ecologic Internaţional este cuprinsă în Statutul acestuia, în
conformitate cu care soluţionarea diferendelor privind daunele aduse mediului pot avea trei
forme distincte: a) consultarea părţilor cointeresate în urma adresării lor şi în baza analizei
juridice a situaţiei; b) soluţionarea diferendului prin găsirea compromisului, acceptat de ambele
părţi şi care va fi îndeplinit voluntar; c) efectuarea întregului proces de judecată pe baza adresării
părţilor şi cu acceptarea hotărârii judecăţii ca fiind obligatorie pentru părţi.
Categoria subiectelor care pot apela la Tribunalul Ecologic Internaţional este nelimitată.
Acestea pot fi persoane fizice, organizaţii obşteşti, organe statale, inclusiv guverne.
Tribunalul Ecologic Internaţional poate examina diferende privind poluarea mediului
înconjurător a statului vecin şi repararea prejudiciului cauzat, interzicerea sau stoparea

72
activităţilor degradante, diferende privind utilizarea resurselor naturale de către mai multe state,
diferende privind drepturile ecologice ale cetăţenilor. Examinarea diferendelor se bazează pe
prevederile dreptului internaţional al mediului, legislaţia internaţională a statelor, pe precedente.
Concluzia care se cere, este că răspunderea este considerată o soluţie secundară în raport cu
măsurile de prevenire şi reducere a efectelor negative asupra mediului înconjurător. De aceea,
măsurile concrete de soluţionare a diferendelor apărute în urma cauzării prejudiciilor cauzate
mediului sau încălcarea obligaţiilor stipulate în convenţii, trebuie să fie direct reglementate în
aceleaşi convenţii, pentru a nu lăsa o cale de a evita răspunderea pentru aceste acţiuni.

§ 2.4 Deşeurile radioactive şi dreptul nuclear

Deşeuri radioactive. În decembrie 1942 s-au modificat raporturile omenirii cu natura. Un
fizician Italian, Enrico Fermi a adus într-un laborator militar din Chicago suficient uraniu pentru
a declanşa o reacţie nucleară. A descompus atomul uraniului şi a ordonat materia aliată în
interior eliberând energia pe care o conţine Descoperirea lui Fermi a schimbat imediat soarta
războiului, a revoluţionat medicina şi a provocat speranţe. Cercetările lui au produs un mic
pachet de deşeuri radioactive care încă o sută de mii de ani vor mai exista într-o formă care este
periculoasă pentru omenire.
50 de ani mai târziu, oamenii de ştiinţă încă nu au găsit o formă sigură de a depozita
deşeurile lui Fermi - după cum este cazul şi a celor peste 80.000 t de elemente ce au fost arse şi
sute de mii tone de deşeuri radioactive ce au rezultat până acum de la producerea energiei
electrice la centralele nucleare. Indiferent de unde provin, deşeurile nucleare sunt moştenirea
generaţiei noastre. Numai procesul natural de descompunere ce durează o sută de mii sau chiar
milioane de ani, reduce radioactivitatea deşeurilor nucleare. Materialele radioactive pot fi purtate
de vânt şi apă în mediu înconjurător, îngroparea deşeurilor, adânc în pământ, după cum planifici
majoritatea guvernelor, nu garantează că ele vor fi separate pentru totdeauna în biosferă.
Oamenii trăiesc într-o lume cu „iradieri” care sunt determinate de radon, ce îşi are originea
în uraniu, în atomii altor elemente de pe suprafaţa superioară a pământului cât şi radiaţiile
cosmice din mediul înconjurător. Valoarea medie anuală este de 0,25 şi 036 Zentisievert.
Cel mai mare experiment cu "iradiere" radioactivă se petrec în timp, în Ucraina şi Rusia
unde Cernobâlul a pus în libertate în 1986, 50 mii Curie (Unitatea Curie reprezintă intensitatea
iradierii şi corespunde la 37 miliarde divizări nucleare/secundă: în comparaţie bombele de la
Nagasaki şi Hiroshima au eliberat o mie Curie), în urma Cernobâlului pot apărea sute de mii de
morţi de cancer, totuşi URSS-ul de altă dată n-a făcut nici o încercare sistematică să urmărească
iradierea cetăţenilor sau să demonstreze efectul radiaţiilor asupra sănătăţii.

73
 Cele 413 Centrale atomice comerciale care produc 5% din energia mondială au produs în
1990, - 9500 tone substanţă ce se consumă/zi si care au determinat o îngrămădire de material de
84,000 tone, dublu faţă de 1985 SUA. depăşeşte 1/4 din cantitatea radioactiva de peste 20
miliarde Curie (vezi tabelul)

1985 1990 2000

ŢARA
Tone Tone Tone
S. U. A 12,601 21,800 40,400
Canada 9,121 17,700 33,900
U.R.S.S. 3,700 9,000 30,000
Franţa 2,900 7,300 20,000
Japonia 3,600 7,500 18,000
Germania 1,800 3,800 8,950
Suedia 1,330 2,360 5,100
Alte ţări 5,939 14,540 36,715
TOTAL 40,991 84,000 193,065
Tabelul: Totalul de material combustibil din centralele atomice, 1985 şi 1990 cât şi estimările pentru 2000

In curs de 8 ani cifra totală a crescut la 190,000 tone. Toate deşeuri le Centralelor Atomice
care sunt azi în construcţie sau care funcţionează deja se ridică la 450000 tone, estimează cu
Organizaţia Internaţională pentru energie atomică a SUA (JAEA).
Unele ţări ca Franţa, Marea Britanic refolosesc deşeurile radioactive, reutilizarea care are
drept scop obţinerea produsului auxiliar, plutoniul, care se divide pentru producţia de bombe
atomice.
Imposibilitatea de a controla deşeurile nucleare de către Guvern se referata armamentul
american şi sovietic. Producţia de arme a provocat m ultimii 50 de ani o poluare extremă a
mediului. Biroul pentru estimarea tehnologică a SUA arată că aerul, apa, apele de suprafaţă,
sedimentele şi pământul cât şi plantele şi animalele sălbatice sunt contaminate, pe mari suprafeţe,
datorită radioactivităţii.
Toate ţările cu uzine atomice consideră îngroparea geologică o soluţii pentru problema
deşeurilor, în 1975 SUA şi-a pregătit un loc de depozitarei deşeurilor puternic radioactive care
urma ca până în anul 1985 să fie dat în folosinţă. Data a fost amânată până în 1989, apoi 1998,
2003 şi 2010.
Regimul juridic privind răspunderea internaţională pentru daune nucleare prevede
Rezolvarea problemelor cauzate de folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a
energiei nucleare.
Articolul 19, paragraful 3 din Proiectul ONU privind codificarea răspunderii internaţionale
între faptele ilicite formează categoria crimelor internaţionale indică şi violarea gravă a unei

74
obligaţii internaţionale privind protecţia şi conservarea mediului, cum este cea care interzice
poluarea masivă a aerului şi a mărilor prin deşeuri radioactive. Fiind o consecinţă a încălcării
normelor imperative, răspunderea statului pentru crime internaţionale nu presupune numai o
reparaţie ci şi aplicarea unor sancţiuni. Tragerea la răspundere a statului - materială, politico-
morală - nu absolvă de răspundere, în acest caz persoanele fizice care au comis fapta ilicită.
Celelalte fapte ilicite sunt considerate delicte internaţionale, ele prezentând o importanţă mai
redusă în comparaţie cu noua categorie.
În literatura de specialitate discuţiile privitor la răspunderea pentru poluarea radioactivă şi
daunele aduse mediului nu au fost încheiate, fie că aceste daune sunt cauzate statelor şi naţiunilor
lor, fie "patrimoniului comun" al umanităţii.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse în industria nucleară, gravitatea
potenţialelor pagube şi dificultăţile soluţionării cererilor de reparare a lor (rezultate mai ales din
imposibilitatea unei evaluări exacte a prejudiciilor şi obţinerea unei acoperiri a acestora printr-o
asigurare corespunzătoare) au reclamat adoptarea unor reglementări adecvate în plan
internaţional şi naţional.
În acelaşi timp, aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de până acum, în frunte cu cel
de la Cernobîl, consecinţele unui asemenea eveniment ignoră frontierele politico-militare. Ca
atare, pentru a fi eficient, orice sistem special de răspundere civilă trebuie să fie internaţional. In
plus, pericolele ocazionate de transportul de materiale nucleare accentuează această idee. Nu este
deci întâmplător faptul că regimul juridic al răspunderii civile pentru pagube nucleare a urmat
mai întâi şi cu prioritate calea reglementării internaţionale.
Reglementările internaţionale în domeniu sau declanşat odată cu elaborarea primului
document internaţional în domeniu – Convenţia de la Paris, semnată la 29 iulie 1960 (şi intrată în
vigoare la l aprilie 1968 sub auspiciile Agenţiei pentru Energie Nucleară a Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (AEN/OCDE), care a oferit un regim special uniform al
responsabilităţii civile nucleare în Europa de Vest. Această Convenţie a fost completată prin
Convenţia de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963, care a prevăzut punerea la dispoziţia victimelor
ale unui accident nuclear a unei indemnizaţii adiţionale prin intermediul fondurilor publice
furnizate de părţile contractante.
La 29 aprilie 1963 a fost semnată la Viena, sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică (AIEA), Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (intrată în vigoare
la 12 noiembrie 1977), care vizează stabilirea unui regim cu vocaţie mondială, bazat pe aceleaşi
principii ca şi Convenţia de la Paris.

75
 De asemenea, în 1962 a fost adoptată şi Convenţia asupra răspunderii civile a exploatanţilor
de nave nucleare, cuprinzând dispoziţii analoage celor ale convenţiilor de la Paris şi Viena, în
scopul de a acoperi domeniul reactoarelor instalate ca mijloace de propulsie a navelor.
In domeniul răspunderii pentru transporturile maritime de materii nucleare, după unele
dificultăţi, în 1971 a fost adoptată Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile
aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materii nucleare. Mai recent, în 1988,
Convenţiile de la Paris şi Viena au fost legate între ele prin adoptarea, sub auspiciile
AEN/OCDE şi AEIA, a unui Protocol comun, ce reprezintă un pas important spre o mai bună
integrare şi uniformizare a regimurilor de răspundere civilă nucleară (intrat în vigoare la 27
aprilie 1992).
Convenţia privind responsabilitatea civilă în materie de pagube nucleare (Convenţia de la
Viena) încheiată la Viena la 21 mai 1963, intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977, Convenţia
porneşte de la „necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să asigure protecţia
financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în scopuri
paşnice". Spre deosebire de Convenţia de la Paris, ea are o vocaţie universală, putând să fie
semnată, practic, de toate statele lumii.
Convenţia asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Convenţia de
la Paris) are drept obiectiv de a asigura o reparaţie adecvată persoanelor-victime ale pagubelor
cauzate prin accidente nucleare, luând şi măsurile necesare pentru a evita împiedicarea
dezvoltării producţiei şi utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice. Convenţia a fost amendată
prin Protocolul din 28 ianuarie 1964, în scopul de a o apropia de Convenţia de la Viena şi prin
tratatul din 16 noiembrie 1982, care a vizat aducerea sa la zi, în special prin substituirea unităţii
de cont a Acordului Monetar European, prin Drepturile Speciale de Tragere (DST) a Fondului
Monetar Internaţional. Semnificaţia principală a documentului constă în stabilirea principiilor de
bază ale răspunderii civile în materie nucleară, însuşite ulterior de toate reglementările
internaţionale în domeniu şi legislaţiile naţionale.
Dacă ambele convenţii (de la Paris şi de la Viena) au principii comune şi sunt complete, în
sensul că se aplică accidentelor nucleare survenite atât în instalaţiile nucleare, cât şi în cursul
transportului de materii nucleare între ele există şi o serie de deosebiri. Astfel, în privinţa
statelor-părţi, Convenţia de la Viena are o vocaţie universală, putând fi semnată de orice stat, în
timp ce Convenţia de la Paris, încheiată în cadrul OCDE, are un caracter regional, fiind
accesibilă numai ţărilor membre ale organizaţiei.

76
 §2.5 Regimul juridic privind transportul deşeurilor periculoase
O cantitate prea mare de deşeuri periculoase se transportă încă pe distante lungi. In unele ţări
standardele privitoare la tratare şi depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă, tratarea şi
depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară cu standarde exigente de
mediu (si, deci, cu costuri mari de tratare si depozitare) în ţări în care aceste operaţii nu sunt
foarte costisitoare, nu este o opţiune adecvată pe termen mediu şi lung. Oricum, transportul
deşeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor.
Politica UE stabileşte că, pe teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai
apropiate de acela în care au fost produse (principiul proximităţii).
La cererea Adunării Generale a ONU, Consiliul de Administrare al PNUE, după adoptarea
liniilor directoriale şi principiilor privind gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a
deşeurilor periculoase, a reunit un grup de experţi tehnici şi juridici în vederea elaborării unei
Convenţii generale în domeniu. Ca urmare a acestui fapt, la 22 martie 1989 a fost semnată
Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi
eliminării acestora (în vigoare pentru Republica Moldova din 1 octombrie 1998).
Una din reglementările principale a documentului este aceea ca fiecare stat – parte trebuie să
adopte dispoziţiile necesare pentru a veghea ca producţia de deşeuri periculoase şi alte deşeuri, în
interiorul ţării, să fie redusă la minimum, ţinând seama de considerentele sociale, tehnice şi
economice. Eliminarea deşeurilor va trebui să se efectueze într-un loc pe cât mai aproape posibil
de cel al producerii lor, pentru a reduce transportul lor internaţional. Unele mişcări transfrontiere
de deşeuri periculoase sunt interzise. Toate transporturile autorizate în principiu sunt supuse unei
proceduri minuţioase cuprinzând în special: notificarea oficială cu confirmarea de primire,
elaborarea de contracte între exportator şi eliminator specificându-se o gestiune raţională din
punct de vedere ecologic a deşeurilor, documente scrise care să însoţească deşeurile de la locul
lor de origine la cel de eliminare; garanţii în privinţa întreprinderilor abilitate pentru transport şi
eliminarea, ambalajul şi etichetajul etc. Traficul ilicit există atunci când: fără consimţământul
real al autorităţilor statului importator, fără respectarea numeroaselor reguli ale Convenţiei şi
dacă eliminarea nu se efectuează conform dispoziţiilor acesteia. Dacă se descoperă trafic ilicit
prin faptul statului de unde provin deşeurile periculoase, acesta trebuie ca să vegheze ca
deşeurile să nu fie repartizate de o altă manieră licită; dacă infracţiunea provine din partea
statului importator, acestuia i se impun obligaţiile respective. Fiecărui stat îi revine obligaţia de a
lua măsuri menite să reprime traficul ilicit.

77
 Ca principii de bază Convenţia consacră: principiul nediscriminării între ţări; principiul
consimţământului prealabil al ţărilor implicate şi principiul adecvării instanţelor de eliminare
finală.
Accentul este pus pe posibilitatea pentru un stat de a interzice accesul pe teritoriul său al
deşeurilor periculoase de origine străină şi a favoriza eliminarea lor în ţara unde s-au produs.
De asemenea, este interzis exportul de deşeuri: în Antarctica, către statele-părţi care au
notificat această interdicţie, către statele-părţi care nu şi-au manifestat în scris consimţământul
lor şi către statele nepărţi la document.
Prin art.11 se instituie o derogare de la principiu întrucât părţile pot încheia acorduri
regionale ori multilaterale cu orice ţară. Dacă termenii acestor acorduri sunt raţionali din punct
de vedere ecologic, câmpul de aplicare este determinat prin liste de categorii, de caracteristici, de
pericole şi de operaţii de eliminare.
Principiul, care guvernează toate modalităţile de transport de deşeuri periculoase către o altă
ţară este, că toate statele pe teritoriul cărora penetrează deşeuri periculoase trebuie să primească,
în timp util, o informare completă asupra operaţiei prevăzute, în scopul de a-i permite să ia
măsurile care pot fi necesare şi, în special, spre a putea evalua efectele acţiunii ce se
intenţionează să se desfăşoare.
Potrivit principiului menţionat în art.29 al directivelor PNUE, statele ar trebui să adopte
reguli de drept intern care să rezolve problemele răspunderii transfrontiere de deşeuri toxice ori
periculoase.
Ele trebuie, totodată, să ia măsurile necesare pentru ca legile în domeniu să fie compatibile
cu cele ale altor state, acţionând, la nevoie, în vederea armonizării regulilor în cauză.

78
 CONCLUZII

Răspunderea juridică în cadrul dreptului internaţional al mediului actualmente se manifestă

ca o zonă fierbinte de oarece natura şi resursele ei sunt afectate grav, atât la nivel naţional, cât şi
global. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale categoriile de răspundere, în dependenţă de
gravitatea consecinţelor, se grupează: disciplinară, materială, civilă, contravenţională şi penală.
Utilizarea din ce în ce mai vastă a energiei nucleare a creat probleme deosebit de dificile
privitor la răspunderea internaţională pentru daunele nucleare şi transportul deşeurilor periculoase
pentru mediu şi viaţa omului. În acest context sunt bine venite aderarea Republicii Moldova la un
şir de convenţii internaţionale (Paris, 1960; Bruxels, 1963; Viena,1988; Basel, 1989).

79
CAPITOLUL III. STAREA ACTUALĂ ÎN DOMENIUL ARMONIZĂRII CU POLI–
TICILE ŞI STRATEGIILE DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE

Consideraţii introductive
Omenirea a ajuns la un asemenea punct o „ofensivei” sale împotriva naturii, încât unele din
problemele protecţiei mediului au devenit universale. Diminuarea stratului de ozon, amplificarea
efectului de seră, extinderea deşertului, distrugerea pădurilor, diminuarea biodiversităţii şi altele
interesează deopotrivă toate popoarele şi statele lumii, punând în discuţie însăşi viitorul
civilizaţiei umane. Mai mult ca oricând, asemenea probleme universale reclamă soluţii globale.
Pentru a contribui la promovarea acestora dreptul a trebuit să cunoască, la rândul său, o
evoluţie semnificative. Este vorba, mai întâi, de substituirea vechii concepţii, potrivit căreia
sistemele juridice concepute de/şi pentru oameni, protejează elementele mediului numai în
măsura în care acestea interesează omul, iar biosfera constituie mai ales o resursă, în care
societatea umană este recunoscută drept parte integrantă a naturii şi acesteia din urmă i se
recunoaşte o valoare intrinsecă, care trebuie să fie ocrotită şi conservată ca atare.
Apoi statele şi organizaţiile internaţionale au elaborat şi aplică o multitudine de tratate,
convenţii, declaraţii, planuri şi programe de acţiune, şi alte asemenea documente universale,
regionale sau bilaterale, generale sau sectoriale, constituind tot mai mult un corpus juridic de
sine stătător, în cadrul dreptului internaţional public, cu principii şi trăsături fundamentale
specifice, inconfundabile.
De la Stocholm (1972), la Rio de Janeiro (1992) dreptul internaţional al mediului a parcurs
drumul de la apariţie, la afirmarea deplină, la constituirea sa ca un domeniu nou, deosebit de
dinamic al cooperării internaţionale şi reglementării internaţionale. Instaurarea unei noi ordini
ecologice mondiale, având în vedere centrul său de dezvoltare durabilă, presupune construirea
unei noi solidarităţi la nivelul comunităţii internaţionale a statelor şi în interiorul acestora, în
spiritul unei „codezvoltări” a ţărilor şi conform sintagmei „a gândi global, a acţiona local”.
Majoritatea statelor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, printre care şi Republica
Moldova, se confruntă la moment cu efectele industrializării în mod evident, fără adoptarea unor
măsuri minime de prevenire şi protecţie a mediului. Folosirea masivă a surselor de energie,
bazate pe consumul de cărbune şi petrol, primitivismul echipamentelor şi folosirea materialelor
deosebit de nocive, poluarea atmosferei şi a apelor cu deşeurile industriale şi agricole se adăugă
marilor şi dificilelor probleme ale perioadei de tranziţie şi le agravează în mod considerabil.
Adoptarea unor strategii şi politici coerente în acest domeniu depind, într-o mare măsură,
atât de conjunctura economică şi politică internă, cât şi de asistenţa şi sprijinul internaţional. Din

80
aceste considerente, apropierea acţiunilor promovate în Estul şi Vestul continentului european,
este extrem de binevenită şi utilă, în special, dat fiind faptul că problemele de mediu poartă un
caracter transnaţional, afectează întreaga regiune şi implică o abordare globală a problemei.
Statele Europei Centrale şi de Est şi-au manifestat dorinţa de a adera la UE şi, în acest sens,
elementul cheie al procesului integraţionist reprezintă armonizarea legislaţiei lor la cea
comunitară, precum şi respectarea normelor şi standardelor europene. Legislaţia europeană de
mediu constituie astăzi un punct de reper pentru numeroase state în elaborarea legislaţiei
naţionale de mediu şi reprezintă un model de colaborare supranaţional realizată cu succes.
Preocupările de peste 25 de ani ale Comunităţii Europene în domeniul mediului ambiant s-au
exprimat în elaborarea unui ansamblu de peste 200 de acte normative şi programe de acţiuni
referitoare la protecţia mediului, divizate într-o mare varietate de sectoare (poluarea apelor şi al
aerului, gestionarea deşeurilor şi a produselor chimice, biotehnologia, radioprotecţia, siguranţa
nucleară, protecţia faunei şi a florei etc.). Ritmul de reglementare al acestui domeniu a devenit
tot mai rapid şi, pe parcursul ultimelor 5 ani, s-a dublat practic, fapt ce demonstrează atenţia
deosebită pe care o acordă cetăţenii UE problemelor mediului în care locuiesc.
Republica Moldova nu face parte din statele asociate, dar este declarată ferm aspiraţia spre
integrarea europeană şi în acest context este absolut necesară aproximarea legislaţiei naţionale la
cea europeană. Strategia generală de preaderare a ţărilor centrale şi vest-europene la UE a fost
stabilită prin „Cartea albă privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa comună”.
Ea stabileşte măsuri ce urmează a fi întreprinse gradual de aceste state în vederea armonizării
legislaţiei lor naţionale cu cea comunitară.
Aici se conţin concluzii şi recomandări ce ar fi practice şi în elaborarea legislaţiei ecologice
moldoveneşti. Deşi au fost întreprinşi deja paşi importanţi în direcţia apropierii legislaţiei RM de
cea europeană prin adoptarea unor „legi-cadru” pentru domenii specifice ale protecţiei mediului,
în care s-au reflectat principiile de bază ale dreptului de mediu comunitar, mecanismul de
implementare al acestuia rămâne a fi imperfect şi poartă un caracter mai mult declarativ.

§ 3.1. Politica şi legislaţia de mediu a UE

3.1.1. Prezentarea generală a politicii de mediu promovată de UE
Pe parcursul ultimilor decenii problemele de mediu s-au acutizat în aşa măsură, încât
afectează toate statele lumii, indiferent de poziţia geografică şi de nivelul lor de dezvoltare.
Numai în statele Comunităţii Europene sunt produse anual cca. 2 mln. tone de deşeuri. Intr-un
ritm dramatic cresc emisiile de gaze de la sursele mobile şi staţionare, dat fiind consumul excesiv
de combustibili poluanţi fosili, în special al cărbunelui şi al produselor petroliere. Calitatea vieţii

81
locuitorilor continentului european, în special al celor ce locuiesc în ariile urbane, s-a înrăutăţit
considerabil, în urma gradului înalt al poluării şi al vandalismului cu care sunt utilizate resursele
naturale. Astfel, protecţia mediului a devenit una din problemele majore cu care se confruntă
Europa. Comunitatea Europeană a fost vehement criticată pentru acordarea priorităţii intereselor
comerciale şi economice în faţa celor de ordin ecologic.
Legislaţia europeană, aplicată în domeniul protecţiei mediului, cuprinde în prezent
aproximativ 200 de acte normative (directive, regulamente şi dispoziţii), care se referă la o mare
varietate de sectoare: poluarea apelor şi a aerului, gestionarea deşeurilor şi a produselor chimice,
biotehnologia, radioprotecţia, siguranţa nucleară şi protecţia naturii. Ea îşi are originea din
deciziile luate la Conferinţa ONU privind Mediul Uman, care a avut loc în octombrie 1972 la
Stockholm, şi care s-a pronunţat pentru instituirea unei politici comune în domeniul protecţiei
mediului ambiant.
În susţinerea acestei decizii a fost lansat „Programul comunitar cadru pentru promovarea
acţiunilor de proiecţie a mediului”, bazat pe o abordare verticală şi pe secvenţe a problemelor de
mediu, pentru o perioadă de cinici ani. Acţiunile întreprinse în cadrul acestor programe erau
îndreptate spre reducerea poluării prin impunerea unor standarde minime în aşa domenii ca
administrarea deşeurilor, poluarea atmosferică şi a resurselor acvatice. Până în prezent au fost
implementate cinci programe de acest tip (1973, 1977, 1983, 1987 şi 1993). Programele sunt
concepute pe termen mediu şi reflectă evoluţia preocupărilor şi politicelor de mediu.
Prin Tratatele de la Roma şi de la Maastricht a fost pus fundamentul legislaţiei comunitare în
domeniul mediului, în conformitate cu articolul 130 al Tratatului CE, acţiunile comunitare în
domeniul protecţiei mediului se bazează pe respectarea principiului de precauţie, pe principiul
poluatorul plăteşte, şi pe corectarea, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului. Acest
articol stipulează, în plus, că exigenţele în materie de protecţie a mediului trebuie să fie integrate
în definirea şi implementarea altor politici ale Comunităţii.
Aceste obiective sunt dezvoltate în al Cincilea program comunitar de politică şi de acţiuni
referitoare la mediu şi la o dezvoltare durabilă, care să respecte mediul, adoptată de Consiliu la l
februarie 1993 şi în care sunt formulate strategiile şi acţiunile Comunităţii în domeniul mediului
până la sfârşitul secolului şi în continuare. Principiile de bază ale acestui program de acţiuni sunt
"împărţirea responsabilităţilor", adică o participare cât mai largă, participarea activă şi
integrarea în toate politicile a tuturor participanţilor la viaţa economică şi socială, inclusiv a
administraţiilor publice locale, regionale şi naţionale.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a conferit acţiunilor comunitare în domeniul mediului
statutul de politică europeană comună. Modificările efectuate în Preambul şi în articolul 2 (B) ale

82
Tratatului UE au întărit principiul dezvoltării durabile a mediului, astfel încât el acum constituie
unul din obiectivele majore ale UE. În articolul 6 (3c) al Tratatului UE se menţionează explicit
necesitatea abordării trans-sectoriale a mediului şi integrarea politicii de mediu în toate politicile
de ramură ale Comunităţii. Astfel baza legală a politicii de mediu a UE o constituie articolele 6,
95, 174-176 ale Tratatului Comunităţii Europene.
Prin Dispoziţia Consiliului, în 1990, a fost înfiinţată Agenţia Europeană de Mediu
(European Environment Agency), cu sediul la Copenhaga, Danemarca, organism central al
Comunităţii abilitat cu funcţia de colectare şi difuzare a informaţiilor tehnice, ştiinţifice,
economice necesare pentru elaborarea şi implementarea măsurilor de protecţie a mediului la
nivel comunitar. Agenţia, de asemenea, este organul responsabil de colaborare cu programele
internaţionale în domeniul mediului, aşa ca cel al Naţiunilor Unite.
În 1998, la Consiliul de la Wiena, Comisia Europeană a lansat o comunicare, prin care se
impune integrarea considerentelor ecologice în politicile de dezvoltare ale statelor membre. Din
acel moment, instituţiile comunitare şi statele-membre sunt obligate să încorporeze cerinţele de
mediu în actele sale legislative, în special, în astfel de domenii ca energetică, agricultură,
transporturi, pescuit, turism, politica industrială şi cea economică.
În mai 2001 a fost aprobată Comunicarea Comisiei despre Strategia Europeană pentru
dezvoltare durabilă, în care sunt stabilite obiectivele de lungă durată privind dezvoltarea
durabilă, cu referire specială la schimbarea climei, ocrotirea sănătăţii cetăţenilor şi administrarea
raţională a resurselor naturale.
Cel de al Şaselea Program comunitar de acţiuni pentru mediu (Sixth Community
Environment Action Programme, Decision No 1600-2002-EC), stabileşte priorităţile Uniunii
Europene până în anul 2010. Acesta cuprinde patru domenii prioritare pentru următorii zece ani:
schimbarea climei şi încălzirea globală, protecţia naturii şi biodiversitatea, sănătatea în raport
cu mediul, conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor. Printre măsurile de
realizare a acestor priorităţi majore se consideră, în special, majorarea capacităţii de
implementare a legislaţiei şi garanţia încorporării considerentelor de ordin economic în alte
politici de dezvoltare, adoptate de către Comunitate.
Odată cu dezvoltarea politicii de mediu au fost adoptate şi un şir de instrumente financiare şi
tehnice pentru reglementarea mediului: Programul LIFE, eco-etichetarea, auditul de mediu,
sistemul de evaluare a impactului asupra mediului, a proiectelor publice şi private, criteriile
aplicate de inspectoratele ecologice în statele-membre pentru controlul şi stoparea poluării
integrate, taxele la emisiile bioxidului de carbon şi energie etc.

83
 Programul LIFE a fost conceput de Comisia Europeană ca un instrument financiar, menit să
contribuie la dezvoltarea, implementarea şi perfecţionarea politicii şi legislaţiei comunitare în
domeniul mediului. Programul co-finanţează acţiuni şi proiecte de mediu, atât în statele membre,
cât şi în statele mediteranene, baltice, statele asociate şi statele lumii a treia.
Structura programului se bazează pe trei componente tematice:
• Life-Nature - contribuie la implementarea Directivelor comunitare privind protecţia
păsărilor migratoare şi a habitatelor, în special administrate în cadrul iniţiativei „Natura 2000";
• Life-Environment - promovează dezvoltarea metodelor şi tehnologiilor noi în ceea ce
priveşte conservarea mediului natural;
• Life pentru statele terţe - susţine dezvoltarea proiectelor de asistenţă tehnică în domeniul
protecţiei mediului în statele bazinului Mării Mediterane şi Mării Baltice, contribuind la
instituirea capacităţilor administrative şi structurale şi implementarea politicilor progresive în
domeniul mediului.
Sistemul de eco-etichetare a fost introdus în 1993 prin Decizia Consiliul 880/92. Conform
acestei decizii producătorii sau importatorii de produse comercializate pentru prima dată pe
teritoriul statelor membre pot apela pentru obţinerea unei etichete ecologice, eliberate de un organ
competent, în scopul confirmării că produsul în cauză este ecologic pur şi corespunde criteriilor
elaborate de Comisia de Securitate Ecologică pentru acest gen de produse. Comisia menţionată
defineşte cerinţele de securitate ecologică pentru diverse categorii de produse ecologic pure şi
publică lista produselor din această categorie în „Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene”.
Pentru a îmbunătăţi protecţia industrială a mediului, a fost introdusă schema de audit ecologic,
prin care se impune o nouă formă a managementului ecologic, prin care întreprinderile europene,
plus la faptul că respectă legislaţia de mediu, trebuie să aplice tehnologii de producţie ecologic
pure.
Din 1972 până în prezent politica comunitară în materie de mediu a progresat deosebit de
mult. Uniunea Europeană a participat la elaborarea şi a semnat numeroase convenţii
internaţionale, s-a implicai în realizarea diverselor acţiuni întreprinse la nivel regional şi global
în vederea rezolvării problemelor comune de protecţie a mediului. Programele de cercetare obţin
importante fonduri financiare, fapt ce demonstrează atitudinea grijulie pe care o au cetăţenii
Uniunii Europene faţă de mediul în care locuiesc. In continuare vom purcede la analiza detaliată
a politicii şi legislaţiei sectoriale comunitare de mediu.

84
 3.1.2. Legislaţia „orizontală" a Uniunii Europene
Legislaţia "orizontală" a Uniunii Europene include în sine actele juridice, care se referă la
problemele generale de management al mediului şi nu la politicile sectoriale sau la produse ori
emisii specifice. Există câteva directive, care fac parte din această categorie. Ele se referă la
colectarea şi evaluarea informaţiilor de mediu şi la activităţile umane cu impact asupra calităţii
mediului. Informaţia poate fi prezentată sub forma unui studiu de impact asupra mediului,
propuneri privind accesul publicului la informaţia de mediu sau specificaţii şi proceduri privind
informarea despre implementarea reglementărilor de mediu de către statele membre. Schematic
mecanismul de informare privind implementarea legislaţiei orizontale, se prezintă astfel:
A. Directiva Consiliului 85/337/EEC - evaluarea impactului ecologic [98], constituie în sine
un act preventiv de protecţie a mediului prin impunerea eliberării autorizaţiilor de mediu de către
instituţiile guvernamentale abilitate, după ce proiectele de dezvoltare au trecut procedura de
evaluare a impactului asupra mediului. Unele categorii de proiecte, sunt supuse în mod
obligatoriu studiului de impact. Altele, doar în cazul când sunt îndeplinite anumite condiţii
impuse statelor membre.
Beneficiarii proiectelor sunt obligaţi să pună la dispoziţia autorităţilor competente informaţii
despre proiectul sau proiectele care urmează să fie supuse evaluării. E important ca autorităţile
de mediu să aibă posibilitatea de a examina şi a-şi expune poziţia înainte de a se lua o decizie în
privinţa demarării proiectului respectiv. Prevederile Directivei sunt ajustate şi la condiţii impuse
de către Comisia Economică a Naţiunilor Unite privind Convenţia Europeană cu privire la
evaluarea proiectelor cu impact transfrontalier (Convenţia Espoo. 1991).
B. Directiva Consiliului 90/313/EEC - accesul la informaţia de mediu [100], are în esenţă
angajamentul statelor membre de a pune la dispoziţia publicului informaţia de mediu, deţinută de
instituţiile competente. Răspunsul la solicitări urmează a fi prezentat într-un timp definit: acolo,
unde accesul la informaţie este ignorat, solicitantului trebuie să i se ofere dreptul de a apela in
instanţele judecătoreşti şi de arbitraj, în condiţiile prevăzute de legea statului respectiv.
Directiva este privită prin prisma garantării transparenţei în luarea de decizii la nivel
guvernamental. Statele membre sunt chemate să dezvolte proceduri, care să asigure echilibrul
între dreptul la confidenţialitate şi dreptul la informaţie, inclusiv prin publicarea unor ghiduri
speciale, a registrelor cu indicarea deciziilor sau a documentelor la care are acces publicul, în
cazul în care monitorizarea informaţiei este efectuată de autorităţi sau diverse instituţii, este
necesar să se organizeze nişte sisteme informatice care să asigure disponibilitatea datelor
relevante.

85
 C. Regulamentul Consiliului 75/436/Euratom, ECSC, EEC – „poluatorul plăteşte”, pune în
valoare principiul "poluatorul plăteşte", care face obiectul aşa zisului "mecanism economic" de
protecţie a mediului. Promovarea instrumentelor economice are trei funcţii de bază [113]:
• prevenirea degradării mediului;
• stimularea activităţilor de protecţie şi conservare;
• compensarea daunelor cauzate mediului.
Acest mecanism poate funcţiona eficient doar în condiţiile în care sunt respectate
următoarele principii generale:
1. calcularea taxelor şi a plăţilor pentru poluarea mediului şi pentru utilizarea resurselor
naturale, în dependenţă de impact şi în baza unor criterii bine argumentate din punct de vedere
ecologic şi economic;
2. dezvoltarea unui mecanism efectiv de colectare a taxelor şi a plăţilor impuse;
3. compensarea de către vinovat a daunelor cauzate mediului natural;
4. utilizarea resurselor financiare colectate în urma impunerii reglementărilor legale doar
pentru finanţarea unor activităţi în domeniul mediului;
5. stimularea agenţilor economici în vederea dezvoltării activităţilor de mediu din surse
proprii sau credite.
În sprijinul principiului "poluatorul plăteşte" vine şi Regulamentul Consiliului EEC/1973/92,
care stabileşte instrumentele financiare pentru protecţia mediului, cunoscut sub numele de LIFE.
Acest program oferă asistenţă, sub formă de donaţii, dintr-un fond special, gestionat de către
Comisie.
D. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 - managementul şi auditul ecologic, autorizează
standardele internaţionale privind managementul ecologic dedicate, în special, sprijinului
organizaţiilor şi instituţiilor vizate în vederea realizării obiectivelor economice şi de protecţie a
mediului. Principalul Standard Internaţional, care stabileşte cerinţele unui astfel de management,
este SR EN ISO 14001, întitulat „Sisteme de management de mediu sau Ghid privind principiile,
sistemele şi tehnicile de aplicare”. Procedura de certificare / înregistrare prevede în mod
obligatoriu doar respectarea reglementărilor de mediu. Cu toate acestea, Regulamentul nu
interzice includerea aspectelor legate de sănătatea şi securitatea muncii angajaţilor. [115]

86
 § 3.2. Cadrul legislativ – regulamentar în domeniul conservării biodiversităţii
3.2.1. Cadrul legislativ european
Acest domeniu este reglementat în legislaţia UE în câteva directive:
• privind protecţia habitatelor naturale;
• privind păsările sălbatice;
• hotărârea privind comerţul cu speciile faunei şi florei spontane.
Directiva Habitate (The European Union’s habitats directive) este dedicată conservării
biodiversităţii în ţările UE, creării teritoriilor cu protecţie deosebită a habitatelor şi speciilor care
prezintă un important interes pentru ţările UE. De menţionat, ca:
• directiva 92/43/EEC cu privire la conservarea habitatelor naturale, a faunei şi a florei,
cunoscută ca „Directiva Habitate” este instrumentul legal principal al Uniunii Europene, creat în
scopul conservării naturii în Comunitatea Europeană;
• directiva a fost aprobată în aprilie 1992 şi aplicată tuturor celor 15 state membre unde are
putere de lege;
• statele membre au obligaţiunea să integreze această Directivă în propria legislaţie şi să
aplice măsurile pe care le stipulează.
Directiva cu privire la păsările sălbatice (79/409/EEC) a stabilit un program complex pentru
protecţia păsărilor migratoare care trăiesc în stare sălbatică şi a habitatelor lor. Statele
comunitare se obligă să adopte toate măsurile necesare pentru menţinerea populaţiei tuturor
speciilor de păsări la nivel care să corespundă exigenţelor ecologice, ştiinţifice şi culturale,
ţinând seama de cerinţele economice şi recreaţionale. [96]
Speciile „deosebit de vulnerabile” stabilite în anexa I, trebuie să facă obiectul unor măsuri
speciale de conservare în ce priveşte habitatul. Lista iniţială cuprinde 74 de specii şi a ajuns la
144 prin Directiva nr.85/411/CEE, adoptată de Consiliu în 1985. În acest scop, statele-membre
desemnează zone de protecţie specială, în special zone umede.
Cele 72 de specii enumerate în anexa II fac obiectul actelor de vânătoare. Directiva face o
distincţie importantă: cele 24 specii înscrise în anexa II /1 pot fi vânate pretutindeni, în timp ce
48 de specii enumerate în anexa II/2 nu pot fi vânate decât în statele comunitare menţionate.
Vânatul este supus anumitor restricţii, în primul rând, prin respectarea principiilor unor
utilizări raţionale şi regularizări echilibrate din punct de vedere ecologic a acestor specii de
păsări.

87
 Directiva Consiliului 78/659/CEE din 18 iulie 1978 privind calitatea apelor dulci se referă la
necesitatea protejării şi/sau ameliorării apelor dulci, curgătoare sau stagnante, în care trăiesc sau
pot trăi peşti.
Sunt desemnate două categorii de ape:
• ape salmonicole, în care trăiesc sau pot trăi specii ca somonul, păstrăvul, lipanul;
• ape ciprinicole, în care trăiesc sau pot trăi şi alte specii ca ştiuca, bibanul, ţiparul.
Programele de protejare şi ameliorare a apelor care traversează frontierele naţionale se
realizează prin consultări şi precizări de obiective pentru fiecare parte.
Hotărârea UE (EC/338/96) [117] este orientată spre elaborarea măsurilor de transpunere în
practică a Convenţiei privind Comerţul cu speciile florei şi faunei spontane, care se află pe cale
de dispariţie. Aceste specii pot fi afectate în urma comerţului nereglementat şi de aceia se impun
măsurile de protecţie a lor, monitoringul şi reglementarea comerţului. Hotărârea extinde numărul
speciilor luate sub protecţie. Având în vedere liberalizarea relaţiilor interne în limitele Uniunii
Europene prin lichidarea controlului intern, se stipulează intensificarea controlului la frontierele
externe, inclusiv cu aplicarea sancţiunile şi confiscarea florei şi faunei, cu care se operează
nelegal.
Directiva – 2002/628/EC [111] prevede asigurarea unui nivel adecvat de protecţie în
domeniul transferului şi folosirii organismelor vii modificate ca rezultat al biotehnologiilor
moderne ce pot avea efecte adverse în conservarea şi folosirea durabilă a biodiversităţii, luând de
asemenea în considerare riscul sănătăţii umane. Se confirmă, că biotehnologia modernă are o
valoare deosebită pentru fiinţele umane, dacă este dezvoltată şi folosită cu măsuri de siguranţă
adecvate protejării mediului şi sănătăţii umane. De asemenea menţionează importanţa crucială
pentru omenire a centrelor de origine şi a centrelor de diversitate genetică. Sunt luate în
considerare şi capacităţile limitate ale multor ţări, în special a celor în curs de dezvoltare, de a
face faţă mediului natural şi multitudinea riscurilor potenţiale asociate de utilizarea organismele
modificate vii. Relaţiile cu mediul trebuie să fie ca suport în realizarea dezvoltării durabile.
Obiectivul evaluării riscului în acest protocol este de a identifica şi evalua efectele negative
potenţiale a organismelor modificate la conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice.
Directiva 2152/2003 cu privire la monitorizarea pădurilor stipulează, că pădurile au rol
multifuncţional important pentru societate, pentru dezvoltarea localităţilor rurale; ele au o
valoare majoră pentru conservarea naturii, joacă un rol important în păstrarea mediului, sunt
elementele cheie a ciclului Carbon şi reprezintă un factor de control şi evaluare al ciclului
hidrologic. [112]

88
 Directiva accentuează necesitatea de a proteja mediul natural şi patrimoniul forestier,
pădurile să fie administrate durabil, să contribuie la cooperarea internaţională în ceea ce priveşte
protecţia pădurilor, să facă referinţă la monitorizarea şi promovarea dezvoltării durabile a
pădurilor.
Consiliul, în rezoluţia sa din 15 decembrie 1998 prin strategia forestieră pentru Uniunea
Europeană reaminteşte necesitatea evaluării şi îmbunătăţirii în continuu a efectivităţii sistemului
de monitorizare european a protecţiei forestiere şi de a lua în consideraţie impactul posibil în
ecosistemele forestiere. Tot aici se pune accent special în vederea dezvoltării sistemului de
informaţie a incendiilor forestiere, care permite eficacitatea măsurilor de protecţie împotriva
incendiilor pentru a fi mai adecvat evaluate.
Decizia nr.1600/2002/EC a Parlamentului European şi al Consiliului din 22 iulie 2002 a
elaborat al 6-lea program de acţiune cu privire la mediu care indică necesitatea implementării şi
evaluării politicilor de mediu fundamentată pe cunoştinţe şi, în special, necesitatea de
monitorizare a rolurilor multiple ale pădurilor în contextul recomandărilor Conferinţei
Ministeriale privitor la protecţia pădurilor în Europa şi Convenţiei privind Diversitatea
Biologică.
Rezoluţia Consiliului pentru strategia forestieră pentru Uniunea Europeană (Directiva
1999/C 56/01). [118]
Recunoaşterea beneficiilor strategiei forestiere pentru Uniunea Europeană, care este stabilită
în această rezoluţie este bazată mai întâi pe analiza generală a comisiei, luînd în consideraţie
legislaţia existentă ce ţine de sectorul forestier şi propunerile în susţinerea măsurilor forestiere în
statele membre realizate în cadrul Agendei 2000. Luând în consideraţie activităţile şi
angajamentele realizate de Uniunea Europeană şi statele sale membre în toate procesele
internaţionale ce ţin de sectorul silvic, în special Conferinţa ONU pentru mediu şi dezvoltare din
1992 de la Rio de Janeiro. Directiva în cauză accentuează importanţa rolului multifuncţional al
pădurilor şi managementului forestier de lungă durată şi identifică elementele substanţiale ale
acestei strategii comune.
Directiva 2001/C 164/01 a Forului Naţiunilor Unite pe păduri format de Consiliul Social şi
Economic al ONU stabileşte: [100]
Uniunea Europeană reafirmă, că managementul forestier durabil este o parte integrală a
dezvoltării durabile şi Consiliul reamintind concluziile sale anterioare rămâne fidel la
implementarea declaraţiei de la Rio pentru mediu şi dezvoltarea Agendei 21 şi reia suportul său
pentru promovarea managementului, conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de
păduri.

89
 § 3.3. Cadrul legislativ – regulamentar în domeniul „Schimbarea climei”
3.3.1. Cadrul legislativ internaţional
În cadrul ariei tematice abordate, ameliorarea calităţii aerului constituie o prioritate
mondială. Sunt necesare măsuri practice la nivel naţional şi internaţional pentru a reduce
semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră, care sunt considerate drept cauza majoră a
încălzirii globale şi fenomenului de schimbare a climei. Conştientizînd faptul, că schimbările
climatice sunt cauzate de activităţi umane, legate în primul rând de arderea combustibililor fosili
începând cu a doua jumătate a secolului XX omenirea încearcă să contribuie la stabilizarea
concentraţiei de GES. Cadrul legislativ – regulamentar internaţional, care constituie baza
actualelor relaţii internaţionale şi europene în domeniu include 4 grupe de acte normative.
A. Adunarea Generală a ONU:
- Res. 43/53: Protection of global climate for present and future generations of mankind
(6.12.1988);
- Res. 44/228: United Nations Conference on Environment and Development
(22.12.1989);
- Res. 44/206: Possible adverse effects of sea-level rise on islands and coastal areas,
particularly low-lying coastal areas (22.12.1989);
- Res. 44/207: Protection of global climate for present and future generations of mankind
(22.12.1989);
- Res. 46/169: Protection of global climate for present and future generations of mankind
(19.12.1991);
- Res. 45/212: Protection of global climate for present and future generations of mankind
(21.12.1990);
- Res. 51/184: Protection of global climate for present and future generations of mankind
(3.12.1997).

B. UNFCCC – Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice:

- Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice
- Mandatul de la Berlin (COP.1)
- Declaraţia Ministerială de la Geneva (COP.2)
- Protocolul de la Kyoto (COP.3)
- Planul de Acţiuni de la Buenos Aires (COP.4)
- Acordurile de la Marakesh (COP. 7)

90
C. Agenda 21: capitolul 9 – atmosfera

D. Uniunea Europeană:
- Carta Europeană a Energiei
- Tratatul Cartei Energiei
- Protocolul privind eficienţa energetică
- Carte Albă
Pe parcursul ultimului deceniu cadrul legislativ internaţional şi european a fost completat cu
numeroase acte legislative, care permit dezvoltarea în continuare a relaţiilor interstatale pe calea
dezvoltării durabile a economiei globale. Direcţiile trasate de către Comunitatea Europeană, dar şi
de alte state industrial dezvoltate (SUA, Japonia, Canada etc.), creează un substrat absolut nou
pentru dezvoltarea omenirii în secolul XXI. Apariţia „pieţei de eficienţă energetică” şi „pieţei
carbonului”, precum şi accentuarea tot mai mare al integrării politicelor de dezvoltare a sectorului
energetic cu cel de protecţie al mediului va duce în următoarele decenii la o restructurare
considerabilă a economiilor avansate din lume. În această perioadă de schimbare al priorităţilor, de
modificare al întregii structuri Comunitare, atât în aspect geo-politic cît şi economico-social, acum
este momentul cel mai potrivit, pentru ţările care speră la o dezvoltare rapidă, eficientă pe bază de
tehnologii noi, ultramoderne, eficiente în aspect energetic, cu randament avansat, favorabil
mediului (în corespundere cu priorităţile globale), ca să se includă cît mai activ în procesul de
retehnologizare şi restructurare al economiilor tradiţional energofage.

3.3.2. Cadrul legislativ european

Actele legislative, care formează cadrul legislativ european de bază în domeniul „schimbarea
climei” sunt formate de hotărârile luate de Consiliul European, Comisia Comunităţilor Europene
şi Parlamentul European. Numeroasele documente şi acte legislative, care deja funcţionează pe
teritoriul Comunităţii pot fi grupate în:
(1) documente cu referire directă la obiectivele Convenţiei şi a Protocolului de la Kyoto,
(2) documente ce vizează activităţi indirecte şi,
(3) documente cu impact tangenţial.
Dat fiind faptul, că gazele cu efect de seră GES sunt părţi componente ale atmosferei,
regulamentele UE, care vizează protecţia atmosferei se referă direct or indirect şi asupra acestor
gaze. Reglementările privind calitatea aerului ocupă un loc important în legislaţia Uniunii,
deoarece poluarea atmosferei este tratată în mod serios, datorită efectului poluării aerului asupra
schimbărilor globale de climă. Legislaţia în domeniul respectiv se referă în general la studiul şi

91
managementul calităţii aerului şi la emisiile de gaze, care provin atât de la sursele mobile, (legate
de transport), cât şi staţionale (activităţi industriale).
Din documentele de bază în acest domeniu considerăm necesar a fi puse în evaluare
directivele Consiliului UE şi deciziile diverselor Comisii ce activează la nivel european în
contextul Convenţiei de la Kyoto.
Directiva Consiliului 96/62/EC – evaluarea şi gestionarea calităţii aerului ambiant [107]
cunoscută sub denumirea de Directiva Cadru cu privire la studiul calităţii şi managementul
calităţii aerului, stabileşte strategia de gestionare a calităţii aerului, care, în linii generale,
include reglementările legate de controlul asupra emisiilor de substanţe poluante, principiile şi
obiectivele privind asigurarea calităţii aerului atmosferic. Printre obiectivele majore ale
Directivei, se enumără, îndeosebi, următoarele:
• stabilirea indicilor calităţii aerului, care trebuie respectaţi în cadrul statelor membre,
pentru a preveni, a evita sau a reduce impactul negativ asupra mediului şi sănătăţii oamenilor;
• evaluarea calităţii aerului în ţările UE, aplicând metodele şi criteriile comune;
• stabilirea standardelor pentru emisii în conformitate cu standardele privind calitatea
aerului pentru sectorul privat;
• aplicarea unor sisteme adecvate de gestionare a calităţii aerului ambiant, precum şi a unor
regimuri bazate pe standarde;
• dezvoltarea unor sisteme adecvate de monitorizare la diferite obiecte, folosind metode de
referinţă pentru colectarea şi prelucrarea probelor;
• acreditarea laboratoarelor conform cerinţelor şi standardelor europene;
• dezvoltarea planurilor de îmbunătăţire a calităţii aerului în regiunile cu calitate precară a
aerului;
• pregătirea şi difuzarea operativă a informaţiei privind calitatea aerului, accesibilă şi
pentru populaţie.
Directiva Consiliului 70/220/EEC - emisiile care provin de la sursele mobile de poluare
prevede specificaţiile tehnice şi valorile limită privind monoxidul de carbon şi emisiile de
hidrocarburi nearse, care provin de la vehicule. Aceste specificaţii au devenit mult mai dure în
ultimii ani prin adoptarea unui şir de amendamente la Directivă. Directivele 74/290/EEC,
77/102/EEC, 78/665/EEC, 83/35J/EEC, 88/76/EEC, 88/436/EEC, 89/458/EEC, 91/441/EEC ş.a.
Directiva Consiliului 82/884/EEC - conţinutul de plumb din benzină, iniţial a stabilit o
concentraţie maximă autorizată a compuşilor de plumb în benzină, cuprinsă între 0,40 şi 0,15
g/1. În urma presiunilor opiniei publice, îngrijorate de consecinţele negative ale acestui gen de
poluare, la 20 martie 1985 a fost emisă o nouă Directivă (82/884/EEC), care stabilea

92
caracteristicile carburantului şi plafonul de 0,15 g/1, urmând să fie redus până la 0,13 în aprilie
1990. Directiva mai stabileşte şi conţinutul de benzen al benzinei cu plumb şi al benzinei fără
plumb, precum şi indicele octanic. În aşa fel, statele membre sunt obligate să ia măsuri practice
de reducere treptată a concentraţiei de compuşi de plumb, în special prin utilizarea tipurilor de
benzină adecvate.
Directiva Consiliului 93/12/EEC - oxidul de sulf şi alte emisii sulfuroase, se referă, în
special, la limita şi, pe cît e posibil, la reducerea treptată şi prevenirea poluării atmosferice în
context transfrontalier cu anhidridă sulfuroasă şi particule în suspensie.
Noi limite privind conţinutul de sulf din combustibilul diesel se vor introduce în cadrul
Programului Ulei - Auto.
Directiva Consiliului 84/360/EEC - poluarea aerului de la întreprinderile industriale a
elaborat lista tipurilor de întreprinderi pentru care se impune eliberarea permisiunilor speciale
înainte ca acestea să fie date în exploatare. Pentru eliberarea unei astfel de permisiuni
întreprinderea respectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să întreprindă toate măsurile necesare pentru prevenirea poluării aerului, inclusiv
aplicarea tehnologiilor avansate, dar care nu necesită cheltuieli excesive;
• darea în exploatare a liniilor tehnologice care nu poluează excesiv aerul (în special cu
ingredienţi specificaţi într-o anexă separată);
• să nu admită poluarea prin depăşirea standardelor calităţii aerului;
• să ia în consideraţie toate limitele poluării şi de calitate a aerului.
În Directivă se subliniază, că eliberarea autorizaţiei trebuie să se facă în mod transparent şi
accesibil pentru public. Totodată, statele membre sunt obligate să efectueze monitorizarea
degajărilor de la întreprinderile industriale, în funcţie de situaţia economică, să elaboreze
prescripţii privind efectuarea măsurilor de protecţie a bazinului aerian pentru fiecare
întreprindere în parte. Pentru întreprinderile care deja funcţionează să elaboreze planuri speciale
de retehnologizare treptată a ciclurilor de producţie în baza celor mai avansate tehnologii.
Alinierea Comunităţii la obiectivele convenţiei (UNFCCC) sa efectuat prin aderare în
corespundere cu Decizia Consiliului European (94/69/EC).
În aşa fel, cadrul legislativ de mediu european include numeroase compartimente şi domenii
importante, care definesc noul mod de guvernare al economiei europene şi care pot servi ca
exemplu, pentru ţările care doresc să se alinieze noilor standarde. Oportunităţile politice şi
economice de astăzi oferă posibilităţi largi Moldovei de a accesa aceste procese pan-europene de
ajustare a cadrului legislativ naţional. Direcţiile de bază ale activităţilor promovate de UE vis-a-
vis de impactul ameninţător al „schimbării climei” pot fi formulate în felul următor:

93
 1. Mecanismul de monitoring al emisiilor de GES, stabilit prin mai multe acte legislative
ale comunităţii (Deciziile Consiliului UE 93/389 EEC, 99/296 EEC)
2. Reducerea emisiilor de GES fluorinate, prin Regulamentul aprobat de Parlamentul şi
Consiliul UE (COM (2003) 492);
3. Programul privind schimbarea climei şi de vindere al emisiilor de GES (COM (2000)),
4. Schema de vindere al emisiilor de GES (Directiva 03/87 EEC).
5. Programul European privind Schimbarea Climei.
6. Protocolul de la Kyoto (Decizia Consiliului UE 02/385 EC)
7. Strategia Comunităţii după Kyoto.
Astfel, putem conchide, că legislaţia UE este la un nivel destul d avansat şi în permanentă
perfectare fiind „de facto” motorul Convenţiei, cu privire la schimbarea climei, chiar dacă la
moment aşa ţări ca SUA şi Rusia nu au ratificat Protocolul de la Kyoto şi mecanismele
financiare la nivel global încă nu lucrează în plină forţă.

§ 3.4. Evaluarea comparativă a cadrului naţional cu cel al Uniunii Europene.

3.4.1. Prevederi generale ale politicii de mediu în Moldova
Starea mediului ambiant este unul din indicatorii principali, care defineşte calitatea de trai a
cetăţenilor unui stat. Evenimentele, care au avut loc în a doua jumătate a secolului douăzeci au
dus la schimbări drastice şi ireversibile ale mediului. Din cauza exploatării neraţionale şi
excesive a terenurilor cultivate şi resurselor acvatice, a urbanizării intensive şi gospodăririi
nechibzuite a patrimoniului biologic natural ne-am pomenit în faţa unui pericol evident. Spre
regret, problema mediului nu este situată pe primul loc, precum şi în alte state, care se confruntă
cu starea de criză economică profundă. Însă nu putem afirma, că statul ignorează situaţia creată.
În cei zece ani de independenţă au fost realizaţi paşi importanţi spre formarea unui cadru
legislativ viguros, care ar asigura un nivel adecvat de protecţie a mediului ambiant.
Până la începutul anilor `90 legislaţia ecologică a Republicii Moldova avea, în mare măsură,
un caracter de referire. Prin adoptarea noii Constituţii a fost proclamat dreptul fiecărui cetăţean
de a locui intr-un mediu înconjurător ecologic inofensiv pentru viaţă şi sănătate, dreptul la
accesul de informaţie veridică despre starea mediului ambiant etc. Protecţia mediului este datoria
fiecărui cetăţean, însă statul trebuie să asigure utilizarea raţională a resurselor naturale, să
întreprindă măsuri pentru protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, pentru menţinerea
echilibrul ecologic.

94
 E important de subliniat faptul, că în ultimii ani în Republica Moldova au fost elaborate un
set de noi acte legislative [57, 59, 60, 61, 63, 64, 65, 66], susţinute de un şir de anexe şi
instrucţiuni speciale, în care se specifică instrumentele economice şi financiare de implementare
a acestora. Cu toate acestea, cc. 60 % din actele legislative în vigoare poartă un caracter mai mult
declarativ, cuprinzând doar nişte principii şi stipulări generale, fără să aibă la bază o argumentare
economică şi ştiinţifică adecvată.
Un alt aspect pozitiv al cadrului legislativ naţional constă în încercarea Guvernului Moldovei
de a se alinia la reglementările şi standardele Europene de mediu. Cu asistenţă tehnică oferită de
statele Uniunii Europene în cadrul Programului TAC1S s-au făcut primii paşi în direcţia
aproximării legislaţiei naţionale şi cea a UE în domeniul protecţiei şi utilizării raţionale a
resurselor acvatice şi, mai recent, în domeniul managementului deşeurilor industriale şi
municipale.
Promovarea şi adoptarea în ultimii ani, atât a unui număr considerabil de acte legislative, cât
şi elaborarea unui şir de programe naţionale şi strategii, menite să asigure implementarea actelor
legislative, constituie un element pozitiv al politicii statului în domeniu [68, 72, 73, 74, 75, 76].
Pe de altă parte, agenţii economici, persoanele fizice şi chiar instituţiile centrale şi locale de stat
nu întotdeauna reuşesc să se alinieze la noile cerinţe impuse, fapt ce duce la incertitudine şi chiar
la intoleranţă juridică din partea societăţii civile.
În acelaşi context, trebuie de menţionat şi faptul, că în cazul legilor adoptate în regim de
urgenţă, acestea deseori nu pot fi implementate din cauza dificultăţilor economice cu care se
confruntă, în prezent ţara, în aşa numita perioadă de tranziţie.
Cu toate neajunsurile şi lacunele încă persistente, legislaţia de mediu a Republicii Moldova a
avansat considerabil în ultimii ani, astfel încât se poate de constatat că, la moment, avem deja un
cadru juridic capabil să facă faţă gravităţii problemelor de mediu cu care se confruntă societatea.
Urmează ca pas cu pas, reglementările în domeniu să fie perfecţionate şi armonizate atât la
nivelul cadrului intern, cât şi la nivelul legislaţiei internaţionale, în special a Uniunii Europene.

3.4.2. Legislaţia de mediu cu caracter constituţional al Republicii Moldova

Dreptul cetăţeanului la un mediu înconjurător inofensiv pentru viaţă şi sănătate, precum şi
la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive, este garantat de Constituţia Republicii
Moldova, adoptată în iulie 1994. Pe de altă parte, persoanele juridice şi fizice poartă
responsabilitate deplină pentru prejudiciule cauzate mediului şi sănătăţii publice, proprietăţii
publice şi private, ca urmare a unor contravenţii ecologice. Constituţia garantează, de asemenea,
accesul cetăţenilor la informaţia veridică de mediu, prevedere pe cât de importantă, pe atât de

95
dificil de implementat în practică. Autorităţile publice sunt obligate să furnizeze informaţie
despre starea mediului, despre calitatea produselor alimentare şi obiectele de uz casnic, precum
şi despre măsurile întreprinse pentru redresarea situaţiei.
Prevederile Constituţiei Republicii Moldova referitoare la mediu sunt dezvoltate de Legea
privind protecţia mediului înconjurător, adoptată în anul 1993. Ea stabileşte principiile de
protecţie a mediului, care rezultă din normele constituţionale subliniate mai sus.
Legea privind protecţia mediului înconjurător recunoaşte rolul primar al statului, specificat şi
în Constituţie, în special prin recunoaşterea dreptului persoanei la un mediu sănătos de viaţă. [57
art. 30]
Reglementările de mediu cu caracter constituţional se bazează, în special, pe Constituţia
Republicii Moldova, precum şi pe un şir de acte legislative fundamentale şi documente
strategice, cum sunt, spre exemplu: Legea privind protecţia mediului înconjurător, Legea privind
protecţia aerului atmosferic, Legea privind resursele naturale. Programul Naţional Strategic de
Acţiuni în domeniul Protecţiei Mediului înconjurător, Strategia Conservării Diversităţii
Biologice ş. a. În linii generale, legislaţia orizontală a UE este reflectată în cea a Republicii
Moldova, după cum urmează:
1. Directiva Consiliului 85/337/EEC - evaluarea impactului ecologic
Conform Directivei, unele proiecte de dezvoltare trebuie să fie supuse procesului de evaluare
a efectelor potenţiale asupra mediului. Ea include o listă a proiectelor, care sunt obligatorii
pentru evaluarea impactului de mediu şi a celor, care sunt supuse acestei proceduri în cazul în
care fac obiectul unor criterii de determinare, stabilite de statele membre.
În principiu, Directiva este reflectată aproape integral în legislaţia Republicii Moldova după
adoptarea în 1996 a Legii privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului
înconjurător. Legea stabileşte două proceduri de examinare a proiectelor de dezvoltare de către
autorităţile de mediu : expertiza ecologică (EE) şi evaluarea impactului asupra mediului (EIM).
Proiectele sunt examinate în funcţie de categoria şi caracterul de activitate al acestora. Pot
efectua EIM doar organele abilitate (licenţiate) legal cu acest drept, care sunt obligate să respecte
procedurile tehnice, stabilite de către Expertiza Ecologică de Stat de pe lângă autoritatea centrală
de mediu, în caz de necesitate, publicul va fi consultat înainte ca rezultatele EIM să fie incluse în
rapoartele tehnice ale organelor respective. Dacă se consideră necesară efectuarea unei expertize
ecologice obşteşti (publice), aceasta poate avea doar un caracter consultativ, urmând ca decizia
legală să fie luată de către un oficiu local, judeţean sau de către oficiul Expertizei Ecologice de
Stat. Proiectul respectiv poate iniţia procedura de licenţiere numai după ce a fost supus expertizei
ecologice, dovedită prin aprobarea documentaţiei tehnice de rigoare.

96
 2. Directiva Consiliului 90/313/EEC - accesul la informaţia despre mediu
Directiva impune statele membre să asigure accesul publicului la informaţia despre starea
mediului, deţinută de către autorităţile publice sau organele aflate sub controlul Guvernului. La
solicitarea publicului, organele respective sunt obligate să răspundă în termeni stabiliţi, în caz de
refuz solicitantul având drept de apel in instanţele de rigoare. Directiva mai obligă statele
membre la prezentarea unor rapoarte periodice privind starea mediului înconjurător şi stabilirea
unor proceduri clare de furnizare a informaţiei.
În Republica Moldova accesul publicului la informaţia de mediu este garantată de
Constituţie, care specifică, că "dreptul persoanei la acces liber la orice tip de informaţie ce ţine
de afacerile publice nu poate fi limitat". Prin Articolul 37 (p. 2) al actului legislativ suprem,
statul garantează dreptul omului la accesul liber şi la difuzarea informaţiilor veridice privitoare la
starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea produselor alimentare şi a
obiectelor de uz casnic. Legea privind protecţia mediului înconjurător preia prevederile
Constituţiei, specificând, că statul asigură tuturor persoanelor fizice dreptul la "accesul deplin,
operativ şi liber la informaţia privind starea mediului şi starea sănătăţii populaţiei" (Art. 30,
litera "a") [57]. Autoritatea centrală de mediu şi subdiviziunile subordonate prezintă rapoarte
anuale despre activitatea lor şi despre starea mediului înconjurător. Nu este însă stabilită coerent
procedura de transmitere către public a informaţiei de mediu şi nici procedura de exercitare a
dreptului de apel. În Legea privind administraţia publică locală (1994) se spune, că: "deciziile
primăriilor si consiliilor executive raionale de interes public vor fi aduse la cunoştinţa
publicului larg prin intermediul mijloacelor de informare în masă". Acest procedeu însă poartă
mai mult un caracter sporadic, chiar contradictoriu uneori, în funcţie de furnizor. Este necesar de
dezvoltat un sistem eficient, care să conecteze într-o reţea unică sursele de informaţie şi
mijloacele de furnizare a acesteia. Recent, pe lângă Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale a
fost inaugurat un Centru de Informare, susţinut la etapa iniţială de către Guvernul Danemarcii.
Crearea unui astfel de centru răspunde prevederilor Convenţiei de la Aarhus, la care Moldova a
aderat în luna iunie 1998. În linii generale, se poate de constatat, că Directiva 90/313/EEC este
încorporată în legislaţia naţională doar din punct de vedere conceptual şi mai puţin din punct de
vedere tehnic, urmând ca pe viitor să se elaboreze un mecanism practic de implementare a
acesteia, fie prin dezvoltarea Centrului Informaţional de Mediu, fie prin crearea unei agenţii
speciale, care să deţină şi să dispună de facilităţi tehnice de difuzare a informaţiei.
3. Regulamentul Consiliului 75/436/Euratom, ECSC, EEC - "poluatorul plăteşte"
Regulamentul stabileşte mecanismul economic de protecţie a mediului în statele membre
prin colectarea plăţilor pentru utilizarea resurselor naturale şi pentru poluarea mediului, prin

97
compensarea pagubelor cauzate şi utilizarea mijloacelor acumulate doar în scopul remedierii
situaţiei.
In legislaţia naţională acest subiect este tratat mai în detaliu în Legea privind resursele
naturale şi Legea privind plata pentru poluarea mediului. Prima lege reglementează, la modul
general, relaţiile privind administrarea şi utilizarea resurselor naturale, care fac obiectul proprietăţii
publice şi private, fără să specifice instrumentele economice în domeniu. Plata pentru folosirea
diferitor categorii de resurse naturale se stabileşte în procesul de licenţiere, eliberat de către o
comisie specială, creată în cadrul autorităţii centrale de mediu. Legea privind plata pentru poluarea
mediului stabileşte cuantumul plăţilor pe produsele petroliere importate, care se varsă în contul
Fondului Ecologic Naţional. Acesta este un fond extrabugetar, folosit pentru finanţarea unor
proiecte cu caracter preponderent de mediu. Cât priveşte compensarea daunelor cauzate mediului,
în Codul Administrativ sunt stabilite nişte amenzi calculate în salarii medii lunare, care însă nu
reflectă nici pe departe valoarea reală a prejudiciului cauzat mediului, în majoritatea legilor interne
sunt stipulări generale privind responsabilitatea pentru starea mediului, fără să fie însoţite de un
mecanism concret în acest sens. Deşi periodic se fac amendamente la Codul Administrativ, acestea
se referă, în special, la impunerea unor amenzi deluzorii pentru vătămarea, colectarea, vânarea sau
capturarea unor specii de plante şi animale protejate de stat şi mai puţin la poluarea difuză a
mediului, care poate avea efecte dintre cele mai grave asupra echilibrului ecologic şi asupra
sănătăţii oamenilor. Conform Legii privind protecţia mediului înconjurător şi Legii privind
expertiza ecologică şi evaluarea impactului ecologic, autorităţile de mediu au dreptul să
sancţioneze persoanele juridice şi fizice, în cazul încălcării reglementărilor legale până la
înaintarea dosarelor în instanţele judecătoreşti şi procuratură, cerând pedepsirea persoanelor
vinovate, iar în cazul obiectivelor economice generatoare de poluarea masivă a mediului - sistarea
temporară a activităţii, lor până când îşi vor alinia procesele tehnologice la cerinţele de mediu
[57]. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre un mecanism unic şi eficient, care să răspundă
prevederilor Directivei. Un pas concret în această direcţie îl poate constitui elaborarea şi punerea în
practică a unei legi speciale privind răspunderea penală şi administrativă a persoanelor juridice şi
fizice pentru starea mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale, susţinut de un set de
Regulamente şi instrucţiuni, care să stabilească procedurile tehnice în acest sens.
4. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 - managementul şi auditul ecologic [114]
Are la bază principalul standard internaţional, codificat prin SR EN ISO 14001, [140] care se
referă la managementul de mediu, având denumirea de "Sisteme de management de mediu. Ghid
privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare''.

98
 În Moldova reglementările în domeniul managementului şi auditului de mediu se referă, în
special, la trei Regulamente; două aprobate prin hotărâri de Guvern şi al treilea - prin ordinul
Ministrului Mediului. Regulamentul privind auditul ecologic al întreprinderilor şi Regulamentul
privind evaluarea impactului întreprinderilor privatizabile asupra mediului înconjurător, ambele
aprobate de Guvern la 8 aprilie 1998, şi Regulamentul Sistemului de Monitoring Ecologic
Integrat, aprobat prin ordinul Ministrului Mediului din 10 noiembrie 1998, corespund integral
prevederilor Directivei Uniunii Europene. Din păcate, în ţara noastră nu există încă agenţii
capabile să efectueze auditul ecologic la un nivel de calitate corespunzător nivelului european.

3.4.3. Legislaţia Republicii Moldova privind conservarea biodiversităţii, securitatea

biologică şi căile de aproximare
Republica Moldova sa încadrat activ în îndeplinirea prevederilor Convenţiei privind
diversitatea biologică. Priorităţile naţionale referitor la perfectarea legislaţiei şi a actelor
normative au fost stabilite şi ajustate la cerinţele Uniunii Europene.
Spre exemplu, Legea privind securitatea biologică a fost elaborată în temeiul prevederilor
art.7 lit. (c), art. 8 lit. (g) şi (h), art. 15, 16 şi 19 din Convenţia privind diversitatea biologică [69].
De asemenea, la 14 februarie 2001 a fost semnat Protocolul de la Cartagena privind
securitatea biologică ca parte componentă a Convenţiei privind diversitatea biologică. În
momentul actual se pregătesc materialele pentru ratificarea de către Parlament a Protocolul de la
Cartagena. Ca semnatară a Convenţiei şi Protocolului de la Cartagena Republica Moldova
urmează să pună în aplicare prevederile protocolului care, în cea mai mare parte se regăsesc deja
în Proiectul Legii privind securitatea biologică.
În scopul evaluării stării actuale a cadrului legislativ-normativ şi instituţional cu privire la
securitatea biologică au fost analizate următoarele documente:
1. Concepţia de Protecţie a Mediului a Republicii Moldova;
2. Strategia Pan-europeană de Conservare a diversităţii Biologice şi Landşaftice;
3. Cartea Mondială a Naturii;
4. Strategia Naţională şi Planul de Acţiune în Domeniul Conservării Diversităţii Biologice;
5. Legea privind protecţia mediului,
6. Codul silvic,
7. Legea Regnului animal;
8. Legea cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor, râurilor şi bazinelor de apă;
9. Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat;
10. Legea privind principiile urbanismului şi amenajării teritoriului;

99
 11. Legea privind ocrotirea monumentelor;
12. Legea privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător;
13. Legea privind securitatea biologică;
14. Legea RM pentru ratificarea Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea;
15. Hotărârea GM despre desemnarea autorităţii naţionale responsabile de legatura cu
Secretariatul Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind
Diversitatea Biologică;
16. Hotărârea GM cu privire la Comisia Naţională pentru Securitatea Biologică;
17. Ordinul comun al Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului şi al
Ministerului Educaţiei “Cu privire la crearea centrului pentru Securitate Biologică” din
18.02.2004, nr. 28/61.
În rezultatul evaluării cadrului legislativ-normativ şi instituţional s-a stabilit că cercetările în
domeniul biotehnologiei şi ingineriei genetice se afla în faza incipientă. Au fost trasate unele
direcţii de activitate privind utilizarea procedeelor biotehnologice în agricultură şi medicină.
Legislaţia naţională este în faza iniţială de dezvoltare şi una din verigile principale a
legislaţiei este Legea cu privire la securitatea biologică (2003). Până la această dată au fost
stabilite restricţii pentru introducerea noilor specii în ţară fără permisiunea organelor competente,
şi în cazul pericolului evident pentru sănătatea umană şi pentru mediu.
În baza legii existente importul de OMG-uri în cantităţi semnificative poate fi stopat. În
acelaşi timp, capacităţile departamentului vamal nu sunt suficiente pentru a stopa astfel de
importuri. În marea majoritate a cazurilor, legislaţia naţională cu privire la mediul înconjurător,
agricultură, producerea alimentară, numeroase domenii din agricultură şi ocrotirea sănătăţii, nu
sunt referiri şi la problemele ce ţin de securitatea biologică.
Recomandări în domeniul armonizării legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene
privitor la securitatea biologică:
1. Atât legislaţia RM, cât şi cea a UE au o abordare comună a problemelor de securitate
biologică, discutând în paralel organismele modificate genetic (OMG), organismele modificate
vii (OMV) şi microorgansmele modificate genetic (MOMG), în pofida faptului că Protocolul de
la Cartagena se referă la OMV şi MOMG. O astfel de abordare complexă trebuie să fie susţinută
în cadrul implementării Protocolului de la Cartagena în RM.
2. Este necesar de a efectua armonizarea legislaţiei RM cu cea a UE şi în primul rând
următoarele legi :
a) Legea cu privire la protecţia speciilor de plante, 1996;
b) Regulamentul Guvernului RM nr. 1176, 1998;

100
 c) Legea cu privire la zootehnie, 1999;
d) Legea cu privire la Pedigree Stock-Breeding, 1995;
e) Legea privind accesului la informaţie, 2000;
f) Legea cu privire la medicamente, 1997;
g) Legea cu privire la activităţile farmaceutice, 1993;
h) Legea privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei, 1993;
i) Regulamentul Guvernului cu privire la supravegherea sanitaro-epidemiologică a RM, 2000;
j) Legea cu privire la controlul exportului, re-exportului, importului şi tranzitului bunurilor
strategice, 2000;
k) Codul Vamal, 2000.
3. Cadrul instituţional este constituit din:
• Comisia Naţională pentru Securitate Biologică
• Centrul pentru Securitatea Biologică
4. Este de asemenea important conectarea instituţiilor de profil din diferite domenii,
reglementate de această legislaţie, cu Legea orizontală cu privire la securitatea biologică, în
special prin stabilirea legăturilor dintre Comisia Naţională pentru Securitatea Biologică şi
comisiile şi organele de profil ale Ministerelor în domeniul Agriculturii, Sănătăţii,
Departamentului Vamal, etc.
5. Principiul urmăririi trebuie să fie inclus în legislaţie şi amintit în proceduri, însă
procedura de marcare trebuie să folosească datele procentuale stabilite de UE şi referinţe la ADN
- proteine modificate.
6. Legea cu privire la Securitatea Biologică (LSB) stabileşte elementele de bază pentru
controlul de OMV şi MOMG în Moldova, dar ea se bazează mai mult pe Directiva UE din 1990. În
prezent procedurile pentru notificatori cu privire la diseminarea deliberată, introducerea pe piaţă,
evaluarea riscurilor, marcare trebuie să fie revăzută de lege şi în procesul elaborării Regulamentelor
pentru implementarea legii în conformitate cu Directivele UE. Directiva 2001/18/EC, Deciziile
Consiliului 2002/811/EC, 2002/812/EC, 2002/813/EC, Decizia Comisiei 2002/623/EC trebuie să fie
luate în considerare la elaborarea Regulamentelor de implementare a LSB.
7. Procedurile de informare şi participare a publicului în problemele legate de OMG trebuie
să fie clar stabilite în legislaţia naţională, folosind documentele UE (Directiva 2001/18/EC) şi
Ghidul OMG – Aarhus.
Alte exemple de transpunere a prevederilor Convenţiei privind Diversitatea Biologică în
legislaţia naţională:

101
 Legea nr. 1515-XII din 16 iunie 1993 privind protecţia mediului înconjurător (Monitorul
Parlamentului Republicii Moldova, 1993, nr.10 prin art. 2, 3, 10, 16, 23, 32 din Cap. II, Cap. V,
Secţiunea V) corespunde parţial cu prevederile Convenţiei privind Diversitatea Biologică, care
are ca obiective conservarea diversităţii biologice, utilizarea durabilă a elementelor sale şi
repartizarea echilibrată a avantajelor ce decurg din exploatarea resurselor genetice, în special
printr-un acces satisfăcător la resursele genetice şi la un transfer corespunzător de tehnici
pertinente.
Lacune: Lipseşte un sistem eficient de implementare a legislaţiei şi controlul respectării
acesteia. Cadrul instituţional nu corespunde clasificării UICN; regimul de protecţie a
biodiversităţii din cadrul fâşiilor de protecţie a râurilor şi bazinelor acvatice este absent.
Recomandări: Perfectarea mecanismului de implementare a legislaţiei. Interzicerea, pe
teritoriile ariilor naturale protejate de stat, zonelor şi fâşiilor de protecţie a apelor râurilor şi
bazinelor de apă, precum şi altor terenuri cu destinaţie specială, efectuarea de lucrări ce contravin
regimului de protecţie a acestora.
Legea regnului animal nr.439-XIII din 27 aprilie 1995 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1995, nr. 62-63) corespunde doar parţial cu prevederile din Direrctiva 92/43/EEC cu
privire la conservarea habitatelor naturale, a faunei şi a florei, cunoscută ca „Directiva Habitate”,
Hotărârea UE (EC/338/96) şi Regulamentul EEC/3254/91.
Lacune: Lipsa unui sistem eficient de implementare a legislaţiei şi controlul respectării
acesteia. Lupta neeficientă cu braconajul. Lipsa în cadrul juridic a responsabililor de amenajarea
cinegetică a terenurilor de vânătoare; lipsa cadrului instituţional privind fondarea gospodăriilor
cinegetice la nivel naţional şi local; lipsa cadrului instituţional privind gestionarea gospodăriei
cinegetice; lipsa mecanismului privind modul, termenii şi limitele de folosire a fondului
cinegetic; lipsa specificării modalităţii de efectuare a pescuitului industrial, sportiv şi de amatori
în bazinele piscicole naturale.
Recomandări: Perfectarea mecanismului de implementare a legislaţiei. Majorarea
responsabilităţii factorilor de decizie. Atribuirea terenurilor de vânătoare, preponderent
neîmpădurite, către fondurile cinegetice să se efectuează în baza contractelor încheiate între
autorităţile administraţiei publice locale şi beneficiari, pe un termen de nu mai puţin de 10 ani, de
comun acord cu autoritatea centrală abilitată cu gestiunea resurselor naturale şi cu protecţia
mediului înconjurător.
Codul silvic nr.887-XIII din 21 iunie 1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997,
nr.4-5) corespunde doar parţial cu Directiva 2152/2003 cu privire la monitorizarea pădurilor şi
interacţiunilor de mediu în comunitate şi Regulamentul EEC/2158/92, care stabileşte o schemă

102
de protejare a pădurilor împotriva incendiilor în vederea sporirii măsurilor de ocrotire a acestui
ecosistem şi amplificării funcţiilor sale ecologice.
Lacune: Lipsa unui sistem eficient de implementare a legislaţiei şi controlul respectării
acesteia. Lupta neeficientă cu braconajul. Lipsa unui cadru instituţional adecvat privind
gestionarea durabilă a resurselor forestiere.
Recomandări: Perfectarea mecanismului de implementare a legislaţiei. Majorarea
responsabilităţii factorilor de decizie, majorarea eficienţei respectării legislaţiei. Gestionarea
gospodăriei cinegetice în fondul silvic de stat şi controlul departamental asupra acesteia trebuie
efectuate de către autoritatea silvică centrală. Modul, termenele şi limitele de folosire a fondului
cinegetic să fie stabilite de către autoritatea centrală abilitată cu gestiunea resurselor naturale şi
de comun acord cu Institutul de Zoologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat nr.1538-XIII din 25 februarie 1998
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.66-68, art.442) corespunde parţial cu
prevedirile Convenţiei privind Diversitatea Biologică.
Lacune: Lipsa unui sistem eficient de implementare a legislaţiei şi controlului respectării
acesteia. Persistă de asemenea obstacole de ordin subiectiv, incopetenţa factorilor de decizie.
Lipsa enumerării tuturor activităţilor care au impact negativ asupra habitatelor naturale şi a
biodiversităţii. Cadru juridic existent nu prevede interzicerea extragerii zăcămintelor minerale în
limita ariilor protejate de stat.
Recomandări: Perfectarea mecanismului de implementare a legislaţiei. Majorarea gradului
de eficienţă a politicii de cadre. Administraţia rezervaţiei ştiinţifice, parcului naţional şi
rezervaţiei biosferei, subordonate în vederea hotărârii Parlamentului trebuie să prezinte autorităţii
centrale pentru mediu dări de seamă informative simestriale şi dări de seamă anuale detaliate.
Deţinătorii celorlalte arii protejate din cadrul fondului ariilor naturale protejate trebuie să
prezinte anual informaţii despre starea ariilor naturale respective şi despre activităţile desfăşurate
în ele. Se recomandă de asemenea, interzicerea oricăror activităţi economice care perturbează
starea obiectului, inclusiv extragerea zăcămintelor minerale. Este absolut necesar reclasificarea
ariilor protejate şi elaborarea statutelor respective corespunzător Clasificării UICN.
Codul apelor nr. 1532-XII din 22.06.1993 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993,
nr.10, art.287). Prin Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Uniunea Europeană şi Republica
Moldova, ratificat în iunie 1998, Moldova s-a angajat să depună eforturi pentru a aduce legislaţia
sa în corespundere cu cea a UE într-o serie de domenii, inclusiv acvatic. Procesul de aproximare
cuprinde într-o măsură anumită legislaţia acvatică şi în special cadrul instituţional. Directiva

103
Cadru Uniunii Europene privind Apa nr.2000/60/EC prevede o schimbare a principiului de
gestionare a resurselor acvatice prin trecerea la managementul integrat al bazinelor fluviale.
Lacune: Lipsa legislaţiei, care ar asigura o bază solidă pentru instituirea districtelor şi
bazinelor fluviale precum şi atribuirea funcţiilor autorităţilor acvatice.
Recomandări: Concomitent cu perfecţionarea structurii organelor statale drept proprietari a
resurselor acvatice e necesar de a determina statutul juridic al beneficiarilor de folosinţă a apei ca
subiecte de drept în domeniul apelor. Codul apelor în vigoare permite oricărei “persoane juridice
sau fizice” de a obţine dreptul de folosinţă asupra obiectivului acvatic fără a condiţiona
capacitatea juridică şi capabilitatea de acţiune a persoanei. La atribuirea obiectivului acvatic în
folosinţă (în întregime sau parţial) este important ca beneficiarul de folosinţă a apei să dispună de
drepturi juridice reale la realizarea obligaţiilor sale.
În consecinţa reformelor economice în Republica Moldova au fost desfiinţate întreprinderile
mari şi au apărut o mulţime de agenţi economici sau fermieri particulari, care au nevoie de acces
la resursele acvatice. Posibilitatea de a dobândi dreptul de folosinţă a fiecăruia din aceşti
utilizatori aparte prezintă anumite dificultăţi de procedură şi, în plus, provoacă dispersarea
responsabilităţilor referitor la starea obiectelor acvatice între subiectele cu capacităţile de drept
ne determinate. Problema creată poate fi rezolvată prin calea aprobată de experienţa mondială pe
baza utilizării în comun a resurselor acvatice. Înfiinţarea Asociaţiilor Utilizatorilor de Apă
necesită de a fi afirmată de legislaţia acvatică în special de Codul apelor sau de Legea apelor.
În vederea implementării Convenţiei cu privire la conservarea biodiversităţii au fost:
- Elaborată Strategia Naţională în domeniul conservării biodiversităţii;
- Întocmit primul raport naţional;
- Elaborat planul de acţiune pe anii 2000-2015;
- Realizate multiple seminare regionale şi locale;
- Elaborate programe judeţene care includ protecţia, conservarea şi utilizarea durabilă a
biodiversităţii (Cahul, Edineţ)
- Realizate acţiuni transfrontiere:
- Elaborat Acordul tripartit de colaborare dintre Moldova, România şi Ucraina în
problemele protecţiei biodiversităţii în arealul Deltei Dunării şi Prutului Inferior;
- Elaborată hărtai spaţiului natural al Prutului Inferior;
- Se întreprind activităţi de colaborare privitor la protecţia biodiversităţii în limitele
bazinului fluviului Nistru.
În contextul Convenţiei au fost formulate şi trasate pentru realizare prevederi de importanţă
majoră, după cum urmează:

104
 1. Dezvoltarea durabilă a resurselor biologice, ce presupune:
- utilizarea raţională bazată pe refacerea potenţialului biologic;
- exploatarea resurselor biologice în limita capacitatăţilor de suport şi autoregenerare a
sistemelor ecologice.
2. Activizarea populaţiei rurale în conservarea biodiversităţii prin:
- conştientizarea populaţiei rurale despre rolul patrimoniului natural pentru dezvoltarea
durabilă a sistemului socioeconomic;
- implicarea comunităţilor rurale în acţiunile de ameliorare şi restaurarea a biodiversităţii;
3. Domeniile prioritare de cercetare şi educaţie în domeniul biodiversităţii, ce necesită a fi
realizate prin cercetare ştiinţifică fundamentală şi aplicativă:
- cercetarea ştiinţifică, informarea şi educaţia publicului privitor la conservarea
biodiversităţii;
4. Evaluarea impactului asupra mediului şi aprobarea modalităţilor adecvate de optimizare
a echilibrului ecologic
5. Cooperarea internaţională la nivel european şi mondial în vederea realizării obiectivelor
strategiei de conservare a biodiversităţii;
6. Dezvoltarea sistemului de ONG-uri ce ţin de domeniul protecţiei mediului
Strategii şi modalităţi de conservare. Atingerea obiectivelor Convenţiei presupune o serie de
activităţi ample, care vizează atât evaluarea biodiversităţii, cât şi conservarea in situ şi ex situ a
patrimoniului natural mondial.
1. Evaluarea biodiversităţii la nivel naţional în scopul identificării celor mai importante
componente pentru conservare şi protecţie.
- ecosisteme, specii, populaţii importante pentru conservare şi utilizare durabilă;
- monitorizarea acestor componente identificate în scopul stabilirii priorităţilor;
- identificarea şi monitorizarea activităţilor nefavorabile menţinerii biodiversităţii;
- organizarea bazelor de date.
Conservarea in situ se consideră ca fiind prioritare:
- crearea uni sistem de arii protejate;
- elaborarea planurilor manageriale pentru fiecare tip de arie protejată;
- utilizarea resurselor biologice în aşa fel, încât să asigure regenerarea lor naturală;
- promovarea protejării ecosistemelor şi menţinerea viabilităţii speciilor în condiţii naturale
de mediu;
- promovarea unei dezvoltări echilibrate în zonele adiacente ariilor protejate;
- limitarea riscurilor rezultate din utilizarea organismelor modificate genetic;

105
 - prevenirea introducerii speciilor străine prin stabilirea monitoringului adecvat;
- respectarea şi perpetuarea cunoştinţelor şi practicilor indigene adecvate procesului de
conservare;
- cooperarea cu astfel de comunităţi în scopul extinderii aplicării cunoştinţelor şi practicilor
tradiţionale;
- respectarea şi optimizarea legislaţiei ce ţine de speciile pe cale de dispariţie;
- excluderea activităţilor cu efect negativ asupra bodiversităţii.
Conservarea ex situ, ca politică adecvată de asigurarea împotriva dispariţiei speciilor sau a
resurselor genetice naturale vizează cel puţin două direcţii:
- adoptarea măsurilor şi prevederea facilităţilor pentru conservarea ex situ, în condiţii
similare biotopurilor naturale a speciilor;
- adoptarea de măsuri pentru multiplicarea populaţiilor speciilor ameninţate prin
repopularea lor în habitate naturale.
În mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor
naţionale au fost considerate ca fiind de domeniul legilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.
În cea ce priveşte resursele delimitate între diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc) se
simte necesitatea unor regulamente internaţionale. Sporirea relativ recentă a urgenţei cu care se
pun problemele mediului la nivel internaţional şi recunoaşterea mai accentuată a interrelaţionării
ecologice, pun probleme legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale. Aceste
dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera, că
umanitatea are motive de îngrijorări comune privind anumite resurse sau activităţi (spre
exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră), care ar putea fi astfel considerate, ca fiind în
întregime de domeniul suveranităţii statului.
Conceptul de suveranitate perpetuă asupra resurselor naturale, deşi inclus în principiul mai
larg al suveranităţii teritoriale, are origini relativ recente. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a
declarat, printre altele, că dreptul oamenilor şi al naţiunilor la suveranitate perpetuă asupra
bogăţiilor şi resurselor lor naturale, şi trebuie exercitat în interesul dezvoltării naţionale şi al
bunăstării oamenilor din statele respectivele. Prin rezoluţia indicată s-a afirmat de asemenea, că
explorarea, dezvoltarea şi distribuirea unor astfel de resurse (ca şi importul de capital străin,
necesare în aceste scopuri) trebuie să se conformeze cu regulile şi condiţiile, referitoare la
autorizarea, restricţionarea sau interzicerea unor astfel de activităţi, pe care oamenii şi naţiunile
le consideră benevole necesare sau preferabile.

106
 Convenţia asupra Biodiversităţii, (art. 15) recunoscând drepturile suverane ale statelor asupra
propriilor resurse naturale, autoritatea de a stabili accesul la resursele genetice revine guvernelor
naţionale şi se supune legilor naţionale [84].
Dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel, încât să respecte în mod echitabil necesităţile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente, cât şi ale celor viitoare. Conturarea conceptului
de „interes comun” al umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor privind suveranitatea
veşnică asupra resurselor naturale. Pe măsură ce sporesc cunoştinţele referitoare la legăturile
dintre ecosistemele planetei, va creşte şi numărul activităţilor sau resurselor, care vor putea fi
clasificate ca fiind de interes comun, furnizând în acest fel baza conceptuală pentru reglementări
internaţionale adecvate. Deşi „moştenirea comună a umanităţii” s-a dovedit a fi un concept util în
evoluţia regimului internaţional de reglementare a resurselor globale, el nu a fost larg acceptat în
cea ce priveşte alte resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea internaţională.
Conceptul moştenirii comune este privit ca fiind în opoziţie cu suveranitatea perpetuă asupra
resurselor naturale. Ca urmare, nu conferă o justificare imperativă pentru reglementarea unor
probleme la nivel intern, cum ar fi conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu efect de
seră.
În acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind interdependenţele
dintre ecosisteme şi activităţile umane desfăşurate pe glob şi o aprofundare a înţelegerii faptului că
întreaga umanitate poate avea un interes, bazat pe îngrijorările cauzate de problemele mediului,
generate de anumite activităţi sau resurse aflate în întregime în interiorul frontierelor statale.
Compromisul realizat în cazul Convenţiei privind Biodiversitatea şi Convenţiei privind
Schimbările Climatice este datorat existenţei unor „îngrijorări” comune ale umanităţii. Acest
principiu poate să nu fie definit explicit, dar conferă cadrul pentru reglementarea la nivel
internaţional a unor activităţi sau resurse care altfel ar fi de domeniul sau sub controlul suveran
al unor state individuale.
Pe măsură ce se lărgeşte îngrijorarea legată de problemele mediului la nivel internaţional, este
de aşteptat ca şi conceptul „îngrijorărilor comune” ale umanităţii, să se extindă în alte zone. Dacă
se va forma un drept internaţional al dezvoltării durabile, care să constrângă deciziile de dezvoltare
internă, el va fi conceptual fundamentat pe aceeaşi înţelegere aprofundată a interdependenţei
ecologice, care a condus la evoluţia conceptului de îngrijorări comune ale umanităţii.
Legile din domeniul mediului au fost adoptate rapid în multe ţări. Din păcate, de multe ori,
nu a fost posibilă şi implementarea lor, fie datorită adoptării unor acte legislative prea ambiţioase
sau nerealiste, fie datorită deficienţelor de instrumentare a acestora şi a lipsei suportului
instituţional. Mai mult, anumite legi din domeniul mediului au eşuat pentru că erau improprii

107
realităţilor economice ale ţării sau regiunii sau pentru că nu au luat în considerare capacităţile
instituţionale ale societăţii, care urma să le implementeze. O altă deficienţă majoră constă în
discrepanţa dintre volumul mare de reglementări adoptate într-un ritm rapid şi numărul mic de
măsuri concrete de management de mediu şi de impunere a acestor reglementări, ceea ce a
condus la dificultăţi majore de aplicare.
Calitatea şi funcţionalitatea reglementărilor legale şi a stimulentelor economice este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă a succesului unui program de management de mediu, care
nu poate fi obţinut decât în condiţiile existenţei şi a sprijinului oferit de instituţii adecvate.
Elementul instituţional presupune:
• existenţa unor persoane capabile să conceapă politici şi regulamente de mediu;
• perfecţionarea specialiştilor pe probleme tehnice, care să contribuie la reducerea
efectelor dăunătoare generate asupra mediului şi să monitorizeze performanţa în raport cu
mediul;
• existenţa autorităţilor de mediu la nivel naţional, regional şi local în cadrul structurilor
guvernamentale, care au puterea conferită prin lege de a impune reglementările din domeniul
mediului şi de a lua decizii la diferite niveluri;
• crearea şi funcţionarea unor laboratoare performante, care să furnizeze rezultate
veritabile, adecvate situaţiei.
Stimulentele economice reprezintă instrumente bazate pe mijloace financiare, concepute
pentru a impune poluatorii să reducă riscurile pe care le provoacă activităţile, procesele sau
produsele lor asupra sănătăţii şi mediului.
Stimulentele economice prezintă câteva avantaje foarte utile pentru managementul mediului:
o în anumite circumstanţe, stimulentele economice pot fi structurate pentru a avea ca
rezultat o mai mare reducere a poluării decât în cazul măsurilor tradiţionale de comandă şi
control;
o de multe ori permit realizarea controlului poluării la costuri mai reduse decât în cazul
aplicării măsurilor tradiţionale de comandă şi control;
o spre deosebire de măsurile tradiţionale de comandă şi control, permit realizarea unui
control mai bun al poluării generate de o multitudine de surse mici şi dispersate de poluare;
o pot condiţiona şi ameliora inovarea tehnologiei.
Conceptul de dezvoltare durabilă a statelor, ridicat la rang de principiu fundamental în
majoritatea legilor naţionale din domeniul mediului şi chiar în constituţie, solicită integrarea
consideraţiilor privind mediul în toate domeniile activităţilor economice şi sociale. În acest scop,
un stat trebuie să dispună de o autoritate la nivel naţional, atât cu atribuţia de a elabora politica

108
de mediu, care să fie sprijinită de autorităţi locale, cât şi cu atribuţia de a pune în aplicare politica
de mediu. Aceste autorităţi trebuie să urmărească efectele poluării asupra aerului, apelor şi
solurilor şi asupra populaţiei şi să fie abilitate să ia deciziile necesare pentru reducerea poluării.
Pentru a putea acţiona, aceste autorităţi trebuie să dispună de o politică şi un cadru legislativ
adecvat de mecanisme şi proceduri, care să le permită impunerea standardelor aplicabile,
conform normativelor. Funcţionalitatea standardelor şi a procedurilor de aplicare şi impunere
trebuie urmărită, verificată şi raportată. Rezultatele verificărilor trebuie folosite pentru a aplica
măsuri corective, dacă este cazul.

3.4.4. Legislaţia privind combaterea deşertificării şi căile de aproximare

Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării in ţările afectate grav de secetă
(1994) este prima Convenţie mondială încheiată după Rio, şi, din acest punct de vedere, are
valoarea unui test, mai ales în privinţa capacităţii cooperării internaţionale de a da un conţinut
concret noţiunii de dezvoltare durabilă [85]. Originalitatea Convenţiei se manifestă sub un dublu
aspect. În primul rând, ea afirmă o dublă prioritate africană unde se găsesc majoritatea statelor
ameninţate de fenomenul deşertificării, dar şi altor regiuni precum Asia, America Latină, Caraibe
şi Europa. În al doilea rând, structura sa cuprinde aspecte novatoare, articulându-se în jurul
programelor de acţiune desfăşurate la nivel naţional, regional şi subregional, a căror aplicare
condiţionează executarea obligaţiilor părţilor.
În faza pregătitoare a Conferinţei de la Rio, acţiunea mondială asupra deşertificării nu a fost
luată iniţial în vedere. Decizia finală a reuniunii în această privinţă a fost inclusă în capitolul XII
al Agendei XXI intitulat “Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra deşertificării şi secetei“.
Textul prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării şi
însărcina Adunarea Generală a ONU să creeze un comitet interguvernamental care să elaboreze
proiectul unei convenţii in materie.
Ca urmare, în cea de-a 37- a sesiune a sa (1992) Adunarea a decis declanşarea unui proces în
acest sens. Astfel că, la 17 iunie 1994, 110 state au semnat la Paris Convenţia Naţiunilor Unite
pentru Combaterea Deşertificării în ţările afectate grav de secetă. Convenţia a fost deschisă spre
semnare la 14 octombrie 1994 şi ratificată de Republica Moldova la 24 decembrie 1998.
Sub raport instituţional s-a prevăzut o conferinţă a părţilor ca “organ suprem al Convenţiei“,
care adoptă deciziile necesare pentru aplicarea eficientă a documentului. Prima conferinţă a
părţilor a avut loc la Roma, între 29 septembrie şi 10 octombrie 1997. Cu această ocazie sediul
secretariatului permanent al Convenţiei s-a stabilit la Bonn. De asemenea au fost adoptate primul

109
buget, componenţa secretariatului permanent şi lista experţilor, care să participe la lucrările
Comitetului pentru ştiinţă şi tehnologie.
Ca ţară-parte la această Convenţie, Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a
contribui, în măsura posibilităţilor, la eforturile mondiale de combatere a deşertificării şi
reducere a efectelor secetei prin acţiuni eficiente la toate nivelurile, în scopul de a contribui la
realizarea unei dezvoltări durabile în zonele afectate. Realizarea acestui obiectiv implică strategii
integrate, pe termen lung, care să se concentreze simultan, în zonele afectate, asupra ameliorării
productivităţii terenurilor şi refacerii, conservării şi managementului durabil al resurselor terestre
şi acvatice.
Printre cele mai relevante acte normative în materia combaterii deşertificării în Republica
Moldova sunt:
1. Legea cu privire la protecţia medului înconjurător nr.1515 din 16 iunie 1993
(Monitorul Parlamentului RM nr.10, 1993);
2. Codul silvic nr.887-XIII din 21 iunie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr.4-5 1997);
3. Codul funciar nr.828 XII din 25 ianuarie 1991 (Monitorul Oficial al RM nr.107, 2001);
4. Legea cu privire la spatiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale nr.591-XIV din 23
septembrie 1999 (Monitorul Oficial al RM nr.133-134,1999);
5. Legea pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate nr. 1041-XIV din 15
iunie 2000 (Monitorul Oficial al RM nr.141-143, 2000);
6. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 605-XV din 02 noiembrie 2001
privind aprobarea Concepţiei politicii de mediu a Republicii Moldova (Monitorul Oficial al RM
nr.9-10, 2002);
7. Programului Naţional de Acţiuni pentru Combaterea Deşertificării, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr.367 din 13 aprilie 2000 (Monitorul Oficial al RM nr.46-49, 2000);
8. Programul de Valorificare a Terenurilor noi si de sporire a fertilităţii solurilor, aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr 636 din 26.05.2003 (Monitorul Oficial al RM nr. 99, 2003).
Prevederile Convenţiei sunt stipulate în unele acte legislative naţionale deşi urmează să se
lucreze în continuare la transpunerea prevederilor acestei Convenţii în cadrul legislativ –
normativ. În continuare oferim câteva exemple semnificative la acest capitol.
„Programului naţional de acţiuni pentru combaterea deşertificării” Nr.367 din 13.04.2000
(PNACD) (Monitorul Oficial al R. Moldova nr.46-49 din 27.04.2000) corespunde doar parţial cu
art. 2 al Convenţiei, care stipulează obiectivul acesteia. Obligaţiile generale ale Părţilor stipulate
în art. 4, punctul 2 au fost deja transpuse în „Programului naţional de acţiuni pentru combaterea
deşertificării”. De asemenea, „Strategia pentru creşterea economică şi reducerea sărăciei”

110
conţine acţiuni pentru reducerea degradării solului, fiind în concordanţă cu art. 4 al Convenţiei.
Stipulările din art.9 a Convenţiei privind „Secţiunea Programe de acţiuni” au fost transpuse
parţial în „Programului naţional de acţiuni pentru combaterea deşertificării”, care a fost
aprobat, deşi fără a fi reactualizat. Stipulările din art. 10 a Convenţiei privind „Programele
naţionale de acţiuni” au fost transpuse în „Programului naţional de acţiuni pentru combaterea
deşertificării”, „Strategia dezvoltării durabile”, „Programul de valorificare a terenurilor noi şi
de sporire a fertilităţii solurilor” şi „Legea cu privire la activitatea hidrometeorologică”.
Stipulările din art. 16 a Convenţiei, Secţiunea II privind „Cooperarea ştiinţifică şi tehnică,
analiza şi schimbul de informaţii” a fost transpusă în art. 6 a Legii cu privire la activitatea
hidrometeorologică, care stipulează participarea la schimbul de informaţii în cadrul sistemului
mondial de observaţii hidrometeorologice. Art. 17 „Cercetare şi dezvoltare”, art. 18 „Transferul,
achiziţia, adaptarea şi dezvoltarea tehnologiei” şi art. 19 „Construcţia capacităţii, educaţia şi
conştientizarea publicului” au fost de asemenea reflectate la nivel naţional în „Programului
naţional de acţiuni pentru combaterea deşertificării”.
Recomandări: Este necesar, ca în a noua redacţie a „Legii privind protecţia mediului
înconjurător” să fie inclus şi obiectivul Convenţiei privind combaterea deşertificării. De
asemenea, este necesar, ca stipulările din art. 10 a Convenţiei să fie luate în calcul la elaborarea
Planului Naţional de Acţiuni în domeniul Convenţiilor de la Rio.
„Politica de mediu”, aprobată prin Hotărârea Parlamentului RM nr.605-XV din 02.11.2001
promovează măsuri de conservare a solului şi corespunde parţial cu art. 3 al Convenţiei, care
indică principiile utilizate la realizarea obiectivului ei. Prevederile din art. 5 a Convenţiei privind
obligaţiile părţilor afectate, care pe lângă obligaţiile ce le revin potrivit art. 4, stipulează că
părţile-ţări afectate se angajează: a) sa acorde prioritatea cuvenită combaterii deşertificării şi
reducerii efectelor secetei şi să aloce resursele adecvate, potrivit situaţiilor şi posibilităţilor lor;
b) să stabilească strategii şi priorităţi în cadrul planurilor şi/sau al politicilor de dezvoltare
durabilă, pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei; c) să abordeze cauzele
profunde ale deşertificării şi să acorde atenţie speciala factorilor socio-economici, care contribuie
la procesele de deşertificare; d) să stimuleze formarea conştiinţei publice şi să faciliteze
participarea populaţiei locale, mai ales a femeilor şi a tinerilor, cu sprijinul organizaţiilor
neguvernamentale, la eforturile pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei; şi
e) să creeze un cadru favorabil prin consolidarea legislaţiei existente, prin adoptarea legilor noi şi
stabilirea politicilor pe termen lung si a programelor de acţiune. Aceste prevederi sunt transpuse
parţial în „Politica de Mediu”, „Programului Naţional de Acţiuni pentru Combaterea

111
deşertificării” şi în Capitolul II „Procesul de participare a publicului” a „Strategia pentru
Creşterea Economică şi Reducerea Sărăciei”.
Recomandări: Este necesar ca în a noua redacţie a „Legii privind protecţia mediului
înconjurător” să fie luate în consideraţie principiile Convenţiei privind combaterea deşertificării,
descrise în art.3.

3.4.5. Legislaţia privind Fenomenul de schimbarea climei şi căi de aproximare

Schimbarea climei este condiţionată în cea mai mare parte de poluarea aerului atmosferic.
Emisiile gazelor cu efect de seră, compuşii chimici, care distrug stratul de ozon, au alertat
comunitatea mondială impunând-o să întreprindă măsuri colective de urgenţă. Cu toate acestea,
responsabilitatea pentru efectele cauzate de poluarea aerului este pusă pe seama naţiunilor,
acestea fiind chemate să dezvolte programe proprii de prevenire a poluării aerului. Printre
direcţiile prioritare de activitate la nivel naţional se enumără, în special, următoarele:
• stabilirea normelor şi standardelor privind calitatea aerului;
• normarea emisiilor atât de la sursele staţionare, cât şi de la cele mobile;
• elaborarea normativelor pentru utilizarea diferitor tipuri de combustibil;
• aplicarea mecanismelor economice în baza principiului "poluatorul plăteşte";
• integrarea cerinţelor de protecţie a aerului atmosferic în sferele economice, inclusiv în
construcţia şi reconstrucţia obiectivelor de producţie.
Legea principală, care reglementează activităţile în domeniul protecţiei atmosferei, este
Legea privind protecţia aerului atmosferic (1997). Ea stabileşte principiile şi măsurile necesare
de a fi întreprinse privind managementul protecţiei aerului. Privitor la standardele aplicate în
prezent, acestea sunt preluate din perioada sovietică, unele din ele fiind chiar mai stricte decât
cele ale UE. In art. 56 sunt stabilite obligaţiile ministerelor şi departamentelor ramurale, care
sunt în aşa fel obligate:
• să elaboreze şi să propună Guvernului spre aprobare limitele anuale de producere şi
consum a energiei, limitele anuale admisibile de emisii nocive în atmosferă din surse fixe şi
mobile; să nu permită depăşirea limitelor şi normelor de emisii stabilite;
• să creeze şi să asigure funcţionarea unui sistem de supraveghere a calităţii aerului pe
întreg teritoriul republicii, bazat pe standardele internaţionale;
• să propună şi să ceară consumatorilor de energie implementarea inovaţiilor tehnice,
care ar asigura reducerea consumului de energie în toate domeniile de activitate, utilizarea de
materie primă şi combustibil cu conţinut redus de substanţe nocive;

112
 • să retehnologizeze activităţile de producţie, pentru a sista emisia în atmosferă a
substanţelor, care provoacă distrugerea stratului de ozon;
• să supravegheze în permanenţă respectarea regimului de emisii nocive în atmosferă, să
sancţioneze cu promptitudine încălcările admise; în cazul unor condiţii meteorologice
nefavorabile dispersiei poluanţilor în atmosferă, al acumulărilor locale de substanţe toxice, să
aibă împuternicirea de a suspenda temporar activităţile, care sunt legate de poluarea
atmosferei;
Faţă de agenţii economici, activitatea cărora este legată de sursele de poluare fixe sau
mobile, sunt stabilite următoarele condiţii:
• să doteze liniile tehnologice cu utilaje şi dispozitive de captare şi neutralizare a gazelor
nocive, să respecte normativele concentraţiei legal admise a substanţelor nocive;
• să aplice măsurile necesare pentru a nu admite poluarea atmosferei cu pulberi sau
substanţe volatile la transportarea şi stocarea deşeurilor de orice fel;
• să creeze şi să întreţină spaţii verzi în jurul obiectivelor industriale; pentru
îmbunătăţirea calităţii aerului şi protecţia fonică, să creeze aliniamente de arbori şi arbuşti în
zonele limitrofe drumurilor;
• să asigure măsurile de izolare a surselor generatoare de zgomote, de vibraţii şi de
protecţie fonică a populaţiei; să nu admită depăşirea limitelor admise de zgomote şi de vibraţii,
de radiaţie neionizantă (electromagnetică, infraroşie, ultravioletă, laser).
Prevenirea poluării bazinului aerian se efectuează, în primul rând, prin stabilirea
normativelor de poluare, a normativelor privind calitatea aerului. Normativele calităţii aerului
sunt, în special, reprezentate de Concentraţiile Maxime Admisibile (CMA) de poluanţi din
atmosferă, permise de Regulamentele în vigoare pentru anumite zone şi intervale de timp, care
nu influenţează negativ sănătatea oamenilor. In caz de necesitate, pe o perioadă scurtă de timp, în
unele zone se stabilesc normative mai drastice, în comparaţie cu cele anterioare. Pentru fiecare
sursă staţionară se stabileşte Emisia Limitat Admisibilă (ELA). Acestea sunt calculate în aşa
mod, încât substanţele evacuate la sol să nu depăşească CMA de poluanţi. În cazul în care
procesele tehnologice nu permit reducerea emisiilor de poluanţi în atmosferă până la nivelul
necesar, se admite aplicarea de emisii coordonate provizoriu, elaborându-se măsuri concrete
privind reducerea emisiilor în perioade de timp strict determinate.
Lista Concentraţiilor Maxim Admisibile în care sunt incluse cca. 1000 de substanţe a fost
aprobată de Ministerul Sănătăţii al URSS (N3086-84; N44I4-87), iar Emisiile Limitat Admisibile
sunt calculate conform "Instrucţiuni pentru normarea degajărilor de substanţe poluante în aerul
atmosferic"(Comitetul de Stat pentru Ocrotirea Naturii al URSS, Moscova, 1989).

113
 Legislaţia UE privind evaluarea şi gestionarea aerului atmosferic stabileşte standardele de
calitate pentru poluarea cu bioxid de sulf, particule, plumb, bioxid de azot şi poluarea stratului
troposferic de ozon Acestea includ, în special, limitele valorice pentru concentraţiile de poluanţi
în atmosferă, capabile si asigure sănătatea oamenilor.
În Moldova principalul act, care reglementează gestionarea calităţii aerului, este Legea privind
protecţie, aerului, adoptată în 1997. Unele prevederi generale în acest sens pot fi găsite şi în Legea
privind protecţie, mediului înconjurător. Ambele prevăd stabilirea standardelor ce ţin de calitatea
aerului. În realitate însă ni există nici un document care ar specifica limitele şi valorile de referinţă
şi ar servi drept obiective tehnice privind calitatea aerului atmosferic. Cerinţele privind emisiile în
atmosferă se bazează pe standardele GOST, elaborate încă în perioada sovietică. Conform Legii
privind protecţia aerului instalaţiile industriale, care emit substanţe poluante în atmosferă, trebuie
să depună cerere pentru primirea unui permis special. Limitele de poluare sunt calculate în baza
parametrilor locali privind calitatea aerului şi volumul de emisii, stabilite de către Comisia Tehnică
nr. 17 pentru standarde, care funcţionează în cadrul Departamentului pentru Standardizare.
Conform Legii privind protecţia mediului înconjurător, responsabil de monitorizarea calităţii
aerului este Serviciul Hidrometeorologic de Stat. În cazul, în care au loc situaţii excepţionale de
poluare a atmosferei, intră în vigoare proceduri speciale pentru reducerea sau oprirea activităţilor
respective, cu informarea opiniei publice [57]. Cu toate că există GOST-uri speciale în cea ce
priveşte calitatea aerului, nu au fost sesizate exemple certe de punere în aplicare a acestora. Odată
cu importarea benzinei fără plumb, se pare că unele prevederi ale Directivelor UE sunt încorporate
în legislaţia naţională, deşi în Moldova nu au fost introduse limite maxime admisibile pentru
conţinutul de plumb la nivelul de 0,15 g/1, ca în spaţiul Comunităţii.
Prevederile Directivei 70/220/EEC privind emisiile, care provin de la autovehicule sunt
tratate de două standarde GOST. Ele determină limitele emisiilor de hidrocarburi, fum, monoxid
de carbon pentru motoarele diesel şi standardele de emisii de hidrocarburi şi monoxid de carbon
pentru carburatoare, însă nu se face distincţie între autovehiculele grele (camioane) şi
autoturisme. Unul din GOST-urile preluate din perioada sovietică se referă la limitele emisiilor
de componenţi organici volatili, care corespunde Directivei 94/63/EEC.
Este evidentă necesitatea de a activa la diferite niveluri şi în plan multilateral, pentru a sconta
pe un succes evident în aproximarea legislaţiei naţionale către cea europeană. Orientarea
eforturilor trebuie să fie şi pe direcţii strategice, dar şi în plan practic pentru aducerea la
standardele europeane al actelor legislative naţionale. Moldova, fiind plasată în imediata
vecinătate cu UE ar putea utiliza recomandaţiile adresate ţărilor în accesiune de către UE şi de a
se călăuzi de aceste recomandări pentru apropiere de Comunitatea Europeană. Astfel putem

114
menţiona, că apropierea de UE este un proces regional, dar pe de altă parte schimbarea climei
este o problemă globală abordată la nivel internaţional odată cu aderarea la UNFCCC şi
Protocolul de la Kyoto. Astfel se presupune, că aceste acorduri se vor implementa atât la nivel
internaţional (mecanismele flexibile al Protocolului) cât şi la nivel naţional (politici de atenuare
al emisiilor). Astfel Republica Moldova se pomeneşte într-o situaţie ambiguă, adică este
important de elaborat şi implementat politici de atenuarea a impactului schimbării climei la nivel
naţional în corespundere priorităţile naţionale şi cu obiectivele UNFCCC, dar uneori şi în
corespundere cu anumite obligaţiuni în plan internaţional, şi tot odată se impune alinierea la
standardele europene, mai cu seamă, în perspectiva aderării la diferite instituţii regionale, care
implementează prerogativele UNFCCC şi a Protocolul de la Kyoto pe o altă bază legislativ-
regulamentară. Reieşind din cele menţionate, această situaţie nu este atât de dificilă şi trebuie
privită ca o oportunitate pentru a explora toate aspectele sinergice, ce pot exista în procesul de
apropiere sau cooperare cu Comunitatea, astfel stabilind priorităţi durabile în aspect european
privitor la implementarea Protocolul de la Kyoto.
Statelor în proces de accesare li sa recomandat, prin Strategia de accesare la UE
(Copenhagen Summit, 1992), să-şi alinieze legislaţiile, regulamentele şi procedurile naţionale la
cadrul european, numit „Acquis Communautaire”. De asemenea au fost aprobate directive, care
stabilesc principiile, priorităţile, obiectivele intermediare şi condiţiile de asociere la UE, pentru
fiecare stat aparte (ex.: 2003/396/EC: Council Decision of 19 May 2003 on the principles,
priorities, intermediate objectives and conditions contained in the Accession Partnership with
Bulgaria, 2003/397/EC; Council decision of 19 May 2003 on the principles, priorities,
intermediate objectives and conditions contained in the Accession Partnership with Romania,
2003/398/EC: Council decision of 19 May 2003 on the principles, priorities, intermediate
objectives and conditions contained in the Accession Partnership with Turkey).
Aproximarea Acquis-ului european de mediu ar putea avea un efect benefic prin faptul, că ar
crea condiţii durabile în aspectul atenuării emisiilor de GES determinând acest efect la nivel
legislativ. Implementarea legislaţiilor cadru, care se referă la aer, apă şi deşeuri ar crea o bază
solidă pentru integrarea priorităţilor de mediu în politicele sectoriale (transport, industrie,
agricultură). În acest aspect cerinţele Deciziei Consiliului European 99/296/EC accentuează
necesitatea în estimarea anuală al emisiilor antropogene de GES de la surse şi reducerile conform
stocurilor şi stabilirea programului naţional de atenuare al emisiilor.
Este utilă şi aproximarea activităţilor, actele naţionale cu alte componente al Cadrului de
Mediu (Environmental Acquis). Spre exemplu : Directiva Consiliului privind poluarea (Council
Directive so called "IPPC" (Integrated Pollution and Prevention Control) No91/61/EC: for the

115
harmonisation of collection data of emissions from industrial sources (establishment of the
European Pollutant Emission Register (EPER)), but also for emission trading within the EU),
Regulamentul nr. 1836-93 ("EMAS" Regulation No1836/93), care permite participarea voluntară
al companiilor industriale în Eco-managementul şi schema auditului Comunitar, Directivele
privind arderea combustibilelor şi emisiile de la sursele de transport, regulamentele UE privind
managementul deşeurilor ş.a.
Pentru a avansa în procesul de aderare la UE toate statele în asociere au stabilit un
Parteneriat de Asociere cu UE. Acest acord reprezintă un cadru unic de implementare a
programelor de facilitare a aderării la UE. Aceste programe includ şi Programe Naţionale de
Adoptare a Acquis (National Programme for the Adoption of the Acquis (NPAA)) şi definesc
cadrul financiar disponibil al UE pentru pregătirea asocierii.
Pe lângă programele PHARE, care sunt dedicate suportului în procesul de aderare, în special
în domeniul protecţiei mediului, UE a creat multiple instrumente financiare pentru atragerea de
fonduri noi pentru investiţii în mediu şi care pot fi utilizate inclusiv şi pentru finanţarea
iniţiativelor ce ţin de schimbarea climei. Fiind participanţi activi ai procesului de cooperare cu
UE partea moldavă ar pute participa tot mai deplin în cadrul acestor programe, fapt ce ar fortifica
relaţiile noastre în aspect politic şi economic.
Particularităţile sistemului legislativ naţional, care susţine "de jure" procesul de aproximare a
legislaţiei de mediu a UE, sunt, în general, următoarele:
• persoanele fizice şi juridice fac obiectul aceloraşi condiţii juridice, adică au aceleaşi
drepturi;
• tratatele internaţionale de mediu sunt considerate ca prioritare;
• Republica Moldova depune eforturi majore întru asigurarea protecţie mediului
înconjurător şi echilibrul ecologic din spaţiul său geografic;
• coexistenţa legislaţiei promovate în perioada post-sovietică şi a celei moştenite de la
vechiul sistem social;
Este evident faptul, că reglementările impuse statelor membre nu pot fi încorporate imediat
şi integral în sistemul legislativ naţional, dat fiind specificul perioadei de reformare social-
economică şi politică prin care trece ţara noastră. Republica Moldova, a moştenit de la fostul
sistem un şir de legi şi standarde, care sunt mai dure decât cele aplicate în spaţiul Comunităţii.
Acestea, în marea lor majoritate, sunt incompatibile cu economia liberă de piaţă, acţionând mai
mult ca un instrument de stagnare, decât de stimulare. Fără revizuirea şi armonizarea noilor legi
şi Regulamente cu cele vechi este extrem de dificil de a construi un cadru juridic adecvat

116
condiţiilor dinamice actuale, care să corespundă şi aspiraţiilor ţării noastre de a se integra în
Uniunea Europeană.
In acest context, printre obstacolele majore în calea aproximării legislaţiei de mediu a UE,
pot fi enumerate, în special, următoarele:
• resursele limitate;
• legile complementare sunt inconsistente în ceea ce priveşte tratarea problemelor de
mediu;
• conştientizarea slabă a legislaţiei de către masele largi ale populaţiei;
• înfiinţarea întârziată a structurii organizatorice de integrare în UE;
• lipsa unei distribuţii clare a competenţelor între administraţiile de mediu;
• numărul insuficient de specialişti (jurişti) în legislaţia de mediu;
• dificultăţile apărute în cazurile în care legislaţia de mediu implică sacrificii financiare;
• nivelul scăzut de educaţie ecologică,
• procesul de tranziţie la un nou sistem social-economic şi politic a început în Moldova
doar cu câţiva ani în urmă.
Dacă la nivelul legislaţiei orizontale reglementările UE sunt reflectate satisfăcător, în
legislaţia naţională (în principiu, aspectele conceptuale ale protecţiei mediului, pe care se
bazează legislaţia Europeană, au fost preluate de către noul sistem juridic din Moldova) apoi sub
aspect vertical cea a UE pe componente de mediu rămâne la un nivel de incompatibilitate extrem
de pronunţat. Directivele UE sunt destul de flexibile în acest sens, stabilind valori maxime
admisibile şi "valori de perspectivă", astfel, încât statele, care nu s-au aliniat încă la standardele
Europene îşi pot revizui periodic reglementările. Este necesar, ca Moldova să aprobe şi să aplice
noile sale standarde, care, din informaţia deţinută, se află la etapa de promovare.
Important este în acest context de a ajusta cadrul legislativ sectorial, care ar contura prin acte
cu referinţă directă or prin masuri indirecte şi tangenţiale priorităţile şi activităţile, care ar putea
contribui la atenuarea emisiilor de GES. Sectoarele de bază pentru Moldova sunt: energetica,
transportul managementul deşeurilor, agricultura sectorul construcţii. Referitor la energetică, o
deosebită atenţie în UE se oferă eficienţei energetice. Cadrul legislativ Comunitar axat pe acest
domeniu este destul de amplu şi multilateral (anexa 2, 3). În Republica Moldova sa-u făcut deja
anumiţi paşi în domeniul dat, au fost elaborate şi adoptate un şir de acte legislative, elaborate
programe ce ţin de eficienţa energetică în diferite ramuri ale economiei (anexa 1), dar e necesar
de notat faptul, că completarea cadrului legislativ naţional este o prioritate stringentă pentru R.
Moldova.

117
 Una dintre problemele majore în domeniul protecţiei mediului pentru Republica Moldova o
constituie poluarea aerului atmosferic. Ţara noastră, după cum am menţionat, a ratificat
Convenţia privind schimbarea climei, asumându-şi în aşa fel, nişte obligaţiuni clare, inclusiv în
privitor la reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră, care duc la modificări globale ale climei.
Principalul act în domeniu este „Legea privind protecţia aerului”, care are mai mult un
caracter declarativ, fără să fie susţinut de reglementări tehnice adecvate. Standardele pentru emisii
de la sursele de poluare sunt specificate în GOST-urile adoptate în perioada ex-sovietică, care
diferă de cele aplicate în UE. Nici procedurile de informare a publicului despre calitatea aerului nu
corespund pe deplin celor adoptate de Uniune. Deşi dreptul publicului la accesul liber la informaţia
de mediu, inclusiv calitatea aerului, este garantat de principalele acte juridice, nu există un
mecanism practic bine definit privind realizarea acestui drept, în primul rând procedurile de
distribuire a informaţiei, mai ales în situaţii excepţionale. Asemenea domeniilor tratate mai sus,
Moldova va trebui să investească resurse importante pentru revizuirea standardelor de calitate a
aerului şi legislaţia existentă, pentru a satisface cerinţele Uniunii Europene.
Pentru aliniere cât mai rapidă la standardele europene este nevoie de aproximat atât
Directivele, care abordează direct aspectele de reducere al emisiilor de GES, cât şi cele cu impact
indirect şi tangenţial (ex.: Directiva privind prevenirea şi controlul integrat al poluării 96/61/EC,
Directiva privind limitarea emisiilor în aer de anumiţi poluanţi de la uzinele mari de combustibil
88/609/EEC, modificată prin 94/66/EC, Directivele privind evaluarea impactului asupra
mediului 85/337/EEC şi 97/11EC, Directiva Cadru privind deşeurile 75/442/EEC etc. (anexa 2)).

În concluzie la cele expuse mai sus, se pot constata următoarele:

a. majoritatea problemelor de mediu sunt prea complicate, pentru a fi totalmente rezolvate
numai prin eforturi proprii, fără asistenţa Comunităţii Internaţionale, în primul rând - a statelor
membre ale Uniunii Europene;
b. cea mai eficientă forma de dezvoltare a sistemului legislativ naţional trebuie iniţiată la un
nivel politic cât mai înalt;
c. în pofida progreselor importante, o analiză serioasă a nivelului de eficacitate a actelor în
vigoare, care să prezinte situaţia reală în ceea ce priveşte implementarea lor în practică, este
imperios de necesară, în acest sens, metoda de comandă nu este nici pe departe indicată.
Legislaţia naţională poate fi conformată cerinţelor UE doar conformând interesele publice şi cele
private, inclusiv costurile şi beneficiile, prin aplicarea reglementărilor directe, subvenţionare şi a
preţurilor stimulatorii.

118
 d. Perfecţionarea cadrului juridic prin modificarea legilor deja existente, pentru a le aduce în
conformitate cu reglementările Comunităţii Europene, ca şi promovarea de acte noi, va rămâne şi
în continuare o prioritate majoră a politicii naţionale de mediu.
e. Aproximarea legislaţiei naţionale şi a Uniunii Europene reprezintă un proces îndelungat,
care solicită mobilizarea potenţialului intelectual în domeniul reglementărilor de mediu. Pe de
altă parte, sunt necesare importante resurse financiare, de care ţara noastră nu dispune la
moment, iată de ce cooperarea cu instituţiile donatoare din străinătate, în vederea obţinerii de
asistenţă tehnică, este extrem de benefică în această dificilă perioadă de tranziţie.

119
 CONCLUZII GENERALE

1. Diversitatea şi profunzimea actelor normative adoptate la nivel internaţional, adesea şi

naţional, mai cu seamă după 1972 au dus la edificarea unui fascicul important de reglementări
având ca scop protecţia mediului, armonizarea relaţiilor între societatea umană şi naturală.
Aceste avansări evolutive s-au reflectat esenţial şi în domeniu ştiinţelor juridice întru
soluţionarea problemelor ecologice şi au determinat formarea unei noi ramuri de drept – dreptul
mediului înconjurător, obiectul căruia îl constituie relaţiile dintre societatea omenească şi natură.

2. Dreptul mediului poartă un caracter orizontal şi ca parte integrată a dreptului internaţional

public poartă un şir de trăsături specifice:
- urmăreşte protecţiei mediului, impunându-se ca un drept de finalitate;
- continue să influenţeze în mod esenţial actele, organele şi procedurile dreptului
internaţional public;
- imprimă o dimensiune originală nouă problemei ce ţine de raportul dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern;
- promovează noi forme de cooperare internaţională cum ar fi cooperarea marină
regională, cooperarea transfrontalieră etc.

3. În dezvoltarea sa dreptul internaţional al mediului include patru etape: premergătoare

apariţiei unor acte şi reguli de protecţie a mediului; “utilitaristă”, conservării naturii şi etapa
afirmării dreptului internaţional al mediului. Pe parcursul evoluării acestor etape în dreptul
internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecţia
mediului ce includ elemente, atât cu caracter fundamental (suveranitatea statelor şi protecţia
mediului, cooperarea internaţională, buna vecinătate), cât şi specific, adesea manifestându-se ca
norme juridice obligatorii (obligaţia statelor de a proteja mediul şi resursele naturale, de a evalua
consecinţele activităţilor umane asupra mediului, de informare a publicului larg, principiul
poluator-plăteşte, responsabilităţile pentru prejudiciile aduse mediului şi prevenirea degradării
mediului etc.).

4. Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt: convenţiile internaţionale, cutuma

internaţională, principiile generale recunoscute de naţiunile civilizate, deciziile juridice
internaţionale şi doctrina internaţională. În ultimii ani ca izvoare ale dreptului internaţional sunt
utilizate rezoluţiile obligatorii şi neobligatorii ale organizaţiilor internaţionale, cum ar fi:
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

120
 5. În domeniu dreptului internaţional al mediului deosebit de importante sunt activităţile cu
caracter juridic ce ţin de cooperarea internaţională. Aceste activităţi, începând cu Convenţia de la
Paris (1902) au cuprins cele mai principale elemente ale mediului, care constituie baza
Capitalului Natural ca fundament al dezvoltării durabile ale tuturor ţărilor lumii. Obiectele
principale ale cooperării internaţionale şi regionale includ conservarea naturii, metode specifice
de protecţie a lumii sălbatice, dreptul mării, diversitatea biologică, poluarea transfrontalieră,
deşeurile toxice, explorarea atmosferei şi cosmosului etc.

6. Răspunderea juridică în cadrul dreptului internaţional al mediului actualmente se

manifestă ca o zonă fierbinte deoarece natura şi resursele ei sunt afectate grav, atât la nivel
naţional, cât şi global. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale categoriile de răspundere, în
dependenţă de gravitatea consecinţelor, se grupează: disciplinară, materială, civilă,
contravenţională şi penală.

7. Utilizarea din ce în ce mai vastă a energiei nucleare a creat probleme deosebit de dificile
privitor la răspunderea internaţională pentru daunele nucleare şi transportul deşeurilor periculoase
pentru mediu şi viaţa omului. În acest context sunt bine venite aderarea Republicii Moldova la un
şir de convenţii internaţionale (Paris, 1960; Bruxel, 1963; Viena,1988; Basel, 1989).

121
 PROPUNERI

În vederea implementări prevederilor regimului juridic internaţional de mediu în actele

legislative ale Republicii Moldova ce ţin de ameliorarea mediului înconjurător propunem:
1. Elaborarea Legii privind protecţia speciilor (de plante, animale şi ciuperci) rare şi
periclitate din ecosistemele naturale ale Republicii Moldova;
2. Elaborarea Legii cu privire la monitoringul ecologic naţional complex (monitorizarea
dinamicii proceselor funcţional-structurale ale tuturor ecosistemelor naturale şi artificiale ale
republicii);
3. Elaborarea Legii cu privire la zonele umede de valoare internaţională aflate în limitele
Republica Moldova;
4. Întocmirea şi aprobarea Convenţiei internaţionale (Moldova, Ucraina, România)
privitor la evitarea poluării, conservării biodiversităţii şi utilizarea raţională a resurselor naturale
din limitele bazinelor Nistru şi Prut;
5. Întocmirea Concepţiei de standard ecologic şi elaborarea Legii cu privire la standardele
ecologice ale Republicii Moldova;
6. Elaborarea Legii cu privire la Cartea Roşie a Republicii Moldova;
7. Elaborarea Legii cu privire la conservarea resurselor biologice acvatice;
8. Perfectarea “Legii Republicii Moldova privind fondul Ariilor naturale protejate de stat”
(Nr. 1538-XII, 1998) prin: conformarea structurii ariilor cu diferit statut de protejare cu prevederile
Uniunii Europene de Conservare a Naturii, evitarea contradicţiilor dintre diverse acte legislative,
excluderea activităţilor ce ţin de păşunat, colectarea fânului, reconstrucţia ecologică etc.;
9. Perfectarea “Codului Silvic” prin completări şi concretizări în articolele 12, 18, 44 etc.;
10. Completarea “Legii regnului animal”;
Armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene privitor la securitatea biologică,
protecţia speciilor de plante, zootehnie, accesul la informaţie, medicamente, asigurarea sanitaro-
epidemiologică a populaţiei etc.

122
 REZUMAT
Negru Cristina „Regimul juridic de protecţie al mediului
în dreptul internaţional public”. Teza de doctor în drept la
specialitatea „12.00.10. – drept internaţional public”.

Cuvinte cheie: regimul juridic, drept internaţional, biodiversitate, poluarea mediului,

conservarea naturii, colaborarea internaţională.
Problemele cercetării şi analizei bazei juridice ale protecţiei mediului în dreptul
internaţional public şi, mai ales, analiza comparativă a regimului juridic de mediu în Republica
Moldova privite prin prizma actelor normative internaţionale în literatura juridică sunt elucidate
insuficient. Cercetările mărturisesc, că majoritatea legislaţiei de mediu în vigoare şi actele
normative referitoare la anumite articole nu sunt în concordanţă şi nu totdeauna corespund
prevederilor convenţiilor ratificate şi altor acte normative internaţionale. Aceasta se referă, în
special, la standardele ecologice, clasificarea şi statutul ariilor naturale protejate de stat, gradului
de responsabilitate a persoanelor juridice întru păstrarea resurselor naturale ş.a.
În teză sunt abordate problemele formării regimului juridic de protecţie a mediului şi
implementarea lui în legislaţia naţională, sunt expuse rezultatele analizei comparative ale legislaţiei
în vigoare cu privire la protecţia mediului a Republicii Moldova în contextul recomandărilor şi
cerinţelor convenţiilor internaţionale privitor la biodiversitate, poluanţilor nocivi ai mediului,
deşeurilor, schimbării climei, protecţiei stratului de ozon, securităţii biologice.
În concluzie se constată, că legislaţia cu privire la protecţia mediului adoptată în Republica
Moldova pe parcursul ultimelor 10 ani constituie o bază juridică reală pentru rezolvarea
multiplelor probleme în domeniu. Însă nu s-a atins nivelul necesar al efectivităţii actelor juridice
şi normative existente, nu sunt elaborate mecanismele adecvate de implementare a legislaţiei, nu
s-a atins nivelul necesar al colaborării internaţionale în domeniu, mai cu seamă, cu ţările
adiacente, sunt destul de modeste activităţile de armonizare a legislaţiei naţionale cu normativele
juridice a Uniunii Europene etc.
Autorul enumeră un şir de recomandări în vederea perfectării „Legii cu privire la regnul
animal”, „Codului silvic”, „Legii cu privire la protecţia ariilor protejate de stat” ş.a. Se indică
necesitatea elaborării unor legi şi acte normative noi privitor la „Protecţia speciilor de plante,
animale şi ciuperci”, „Monitoringul ecologic integrat”, „Zonele umede naturale”, „Protecţia
resurselor biologice”.
Rezultatele cercetărilor expuse în teză pot fi utilizate de către specialiştii în domeniile
jurisprudenţei, protecţiei mediului, ecologiei, de către profesori, studenţi etc.

123
 РЕЗЮМЕ

Негру Кристина: Природоохранное законодательство в рамках

международного права. Диссертация на соискание ученой степени
кандидата юридических наук по специальности “12.00.10 –
международное право”.

Ключевые слова: законодательство, окружающая среда, международное право,

биоразнообразие, загрязнение среды, охрана природа, международное сотрудничество.
Вопросам изучения и анализа юридических основ охраны природы в рамках международного
права и, особенно, сравнительного анализа природоохранного законодательства Республики
Молдова через призму международных нормативных актов, в юридической литературе уделено
недостаточное внимание. Исследования показывают, что большая часть действующих
природоохранных в Республике законов и нормативных актов по отдельным статьям не
согласуются и, не всегда соответствуют ратифицированным международным конвенциям и ряду
нормативных документов. Это относится, главным образом, к экологическим стандартам,
классификации и статусам охраняемых природных территорий, степени ответственности
юридических лиц за сохранении природных ресурсов и др.
В диссертации рассматриваются вопросы становления природоохранного
законодательства и его внедрение в национальное законодательство, приводятся результаты
сравнительного анализа принятых в республике законов по охране природы с учётом
рекомендаций и требований международных конвенций в области биоразнообразия, опасных
загрязняющих природную среду отходов, изменения климата, сохранения озонного слоя,
биологической безопасности и др.
В заключении отмечается, что природоохранное законодательство Республики Молдова
принятое за последние десять лет является существенной реальной юридической основой для
решения многих существующих проблем. Однако, не достигнут необходимый уровень
эффективности существующих юридических и нормативных актов, не разработаны механизмы
их внедрения, не очень высок уровень международного сотрудничества в данной области,
особенно, с соседними государствами, слабыми темпами решаются вопросы согласования
национального законодательства с юридическими нормативами Европейского Союза и т. д.
Приводится ряд рекомендаций по оптимизации законов “О животном мире”, “О лесном
кодексе”, “Об охраняемых природных территориях” и др. Указывается на необходимость
создания новых законов и ряда нормативных актов относительно “Охраны редких видов
растений, животных и грибов”, “Комплексного экологического мониторинга”, “Влажных
природных зон”, “Охраны биологических ресурсов” и др.
Результаты исследований могут быть использованы специалистами в области
юриспруденции и охраны природы, преподавателями, студентами и любителями природы.

124
 RESUME

Negru Cristina: “Juridiciary system of environment protection

in public international law”. Thesis of doctor in law at speciality
“12.00.10” – international law.

Key words: juridiciary system, international law, biodiversity, environment protection,

nature conservation, international collaboration.
The problem of research and analysis of the environment protection juridical base in public
international law, and, especially the comparative analysis of the environment juridical system in
the Republic of Moldova seen from the view point of international legislation in the juridical
literature are insufficiently treated. The researches show that the major actual environment
legislation and the legislation concerning certain articles are not in concordance and do not
always correspond to the provisions of the ratified legislation. This reffers especially, to
ecological standards, clasification and status of state protected natural areas, responsability level
of juridical persons in order to maintain natural resources etc.
These problems of environment formation and its implementation in national legislation are
tackled in the thesis. There are exposed the results of comparative analysis in actual legislation
regarding the environment protection in the Republic of Moldova context of the recomendations
and requirements of international conventions regarding the biodiversity, harmful polluting of
environment, deserts, clime changing, ozone level protection, biological security.
In conclusion, it comes out that the legislation regarding the environment protection adopted
in the Republic of Moldova during the last ten years constitutes areal juridical base for solving
many concerned problems. However, there haven’t been reached the necessary level of the
efective legislation, there haven’t been elaborated the adequate mechanisms of the legislation
implementation. There haven’t been reached the necessary level of international collaboration in
the domain, especially with adjacent countries, the activities of harmonizing the national
legislation with the European Union juridical normatives are very unassuming, etc.
The author enumerates series of recomendations for perfecting the “Legislation regarding the
animal protection”, “Forest code”, “Legislation concerning the protection of state protected
areas”. It is remarked the necessity of the elaboration of a new legislation concerning “Protection
of plant, animal and mushroom species”. “Integrated ecological monitoring”, “Natural wet
zones”, “Protection of the biological resources”.
The result of the researches shown in the thesis can be used by specialists in the fields of
jurisprudence, environment protection, ecology, by teachers, students, etc.

125
 BIBLIOGRAFIE

MONOGRAFII, MANUALE, CĂRŢI,:

1. ANDRONOVICI C., Drept internaţional public, Ed., Graphix, Iaşi 1993
2. ANGHEL Ion M., ANGHEL Viorel I., Răspunderea în dreptul internaţional, Editura
Lumina Lex 1998, 375 p.;
3. BARNEA, M., PAPADOPOL C., Poluarea şi protecţia mediului, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1975.
4. BALAN O., BURIAN Al., Drept internaţional public, Volumul II, Chişinău 2003, 386 p.
5. BROWN, L., Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998.
6. BOBICĂ N., Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător, Iaşi, Ed. Fundaţiei
“Chemarea”, 1994.
7. BOLINTINEANU A., NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internaţional contemporan,
ediţia a 2-a, revăzută şi adăugată, Ed. All Besk, Bucureşti 2000, 449 p.;
8. CAPCELEA A., Drept ecologic, Chişinău, 2000, ;
9. CAPCELEA A., Perspectivele integrării ecologice europene, Chişinău, 2000, 77 p.;
10. CETINĂ E., Probleme de geografie economică, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
11. COMAN F., Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a, Bucureştii 2002, 379 p.;
12. CRACIUNESCU, Dumitru Adrian. Răspunderea civilă a statelor în dreptul internaţional.
Bucureşti. Luminalex. 2001, 311 pag;
13. CRETU V. Drept internaţional public. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.
2001, 224 pag.
14. DIACONU I., Curs de drept internaţioanl public, Bucureşti 1993.
15. DIACONU I., Drept internaţional public, Ediţia a II-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L. Bucureşti 1995;
16. DUŢU M., Dreptul mediului, Bucureşti, Ed. Gamian, 1993.
17. DUŢU M., Dreptul mediului, Tratat, Vol. I, Bucureşti, Ed. Economică, 1998, 404 p.;
18. DUŢU M., Dreptul mediului, Tratat, Vol. II, Bucureşti, Ed. Economică, 1998, 352 p.;
19. ECOBESCU N., DUCULESCU V., Drept internaţional public, Editura Hyperion,
Bucureşti 1993;
20. GEAMĂNU Gh., Drept internaţional contemporan, Editura didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1995;
21. IANCU Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Bucureşti, Monitorul Oficial,
1998;
22. IONESCU A., Fiziologia plantelor şi efectele poluării, în efectele biologice ale poluării
mediului, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973
23. IOZON D., Ecologie şi protecţia mediului, curs, Cluj- Napoca, Tipo Agronomia, 1996,
24. LUPAN E., Dreptul mediului – Partea specială – Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 1993

126
25. LUPAN E., MINEA M. St, MARGA A., Dreptul mediului, partea specială, tratat elementar
II Ed. Lumina Lex, 1997;
26. MARINESCU D. Dreptul mediului înconjurător. Bucureşti. Şansa. 1993, 318 p.
27. MARINESCU D., Dreptul mediului înconjurător, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă
“Şansa S.R.L.”, 1996.
28. MARTON A., NICOLAE S., MOŢ I., Protecţia mediului, Timişoara, 1997
29. MIHUŢ I., Autoconducere şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag.259 ;
30. MOCA Gh., drept inetrnaţioanl public, Universitatea Bucureşti, 1998;
31. MIGA-BEŞTELIU R., Drept internaţional: Introducere în dreptul internaţional public,
Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 355
32. NĂSTASE A., JURA C., AURESCU B., Drept internaţional public, Ed. All. Beck 1999.
33. NICIU M., Drept internaţional public, două volume, Ediţia a II-a, Edutura Fundaţiei
“Chemarea”, Iaşi 1995-1996
34. POPA V., PETRIŞOR P., COZMÂNCĂ O. „Elemente de drept internaţional public”,
Timişoara 1994, pag 391.
35. POPESCU D., Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional, „Studii de drept
românesc”, 1992;
36. POPESCU D., NĂSTASE A., Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti 1997;
37. POPESCU D., Dreptul internaţional fluvial, Ed. Academiei, Bucureşti 1973;
38. POPESCU D., Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia civilă internaţională;
Bucureşti, Edit. Academiei, 1976,
39. SCĂUNAŞ S., Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
40. SION I. GR., Ecologie şi dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1990;
41. ŢURLEA S., S.O.S.! natura în pericol, Editura politică, Bucureşti 1989;
42. ZAMFIR P., Dreptul mediului, Partea specială (curs introductiv), Chişinău, 1998.
43. БРИНЧУК М. Экологическое право. Москва. Юристъ. 2000, 684 ст.
44. КУЗНЕЦОВ В. Международное право. Москва. Юристъ. 2001, 672 ст.
45. ТРУНЦЕВСКИЙ Ю. САВВИЧ Н. Экологическое право. Москва. АО
ЦентрЮрИнфоР. 2001, 302 ст.
46. ВИНОГРВДОВ С.В., Activitatea în cosmos şi ocrotirea mediului înconjurător, în vol.
Kosmos i pravo, Moskva 1981
47. ЖУКОВ Г. П., Тендинции развиити Космицеского права, Москва, 1971,.
48. KOESTER V. Nordic Countrie’s Legislation on the Environment with Special Emphasis
on Conservation. A Survey. Cland, 1980.
49. ROUSSEAU Charles, Drept internaţional public, Paris, Dalloz, 1987
50. HUNTER D, SOMMER J. and VAUGHAN S, Сoncepts and principles of international
law: an introduction, RRojas Databank Journal, January 1997;
51. GRON E., Transformări biochimice la plante, în Efectele biologice ale poluării mediului,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1973.

127
52. KISS A., Droit international de l’environnement, Pedone, Paris, 1989.
53. KISS A., SHELTON S., International Environement Law Transnationale Publisher, inc.
Graham & Totman.
54. LEVEQUE F., GLACHANT M., La Recherche, nr.239 ianuarie, 1992, Vol. XXIII.
55. LYSTER S., International Wildlife Low, IUCN, Gland, 1985.

ACTE NAŢIONALE:
56. REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA MODUL DE RECUPERAREA PREJUDICIULUI
CAUZAT PRIN CONTRAVENŢII SILVICE, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr. 854 din 28 decembrie 1992, publicat în M.O Nr. 12, 1992;
57. LEGEA PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Nr. 1515-XIII, din 16
iunie 1993, publicată în M.O Nr. 10/283 din 30 oct. 1993;
58. CODUL APELOR nr.1532-XII din 22 iunie 1993 (Monitorul Parlamentului Republicii
Moldova, 1993, nr.10, art.287),
59. LEGEA REGNULUI ANIMAL nr.439-XIII din 27 aprilie 1995 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1995,
60. LEGEA CU PRIVIRE LA ZONELE ŞI FÂŞIILE DE PROTECŢIE A APELOR
RÂURILOR ŞI BAZINELOR DE APĂ, nr.440-XIII din 27 aprilie 1995 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1995,
61. LEGEA CU PRIVIRE LA RESURSELE MATERIALE SECUNDARE, nr. 7887-XIII din
26 martie 1996 (Monitorul Oficial al RM nr. 31 din 13 mai 1996, art. 320);
62. CODUL SILVIC ,aprobat prin Legea Nr. 887/XIII din 21 iunie 1996, publicată în M.O al
Republicii Moldova din 16 ianuarie 1997, nr. 4-5 ;
63. LEGEA CU PRIVIRE LA REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR NOCIVE, nr.
1236-XIII din 03 iulie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr. 67-68 din 16 octombrie 1997, art. 557);
64. LEGEA PRIVIND DEŞEURILE DE PRODUCŢIE ŞI MENAJERE, nr. 1347-XIII din 09
octombrie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr.16-17 din 05 martie 1998);
65. LEGEA PRIVIND FONDUL ARIILOR NATURALE PROTEJATE DE STAT nr. 1538-
XIII din 25 februarie 1998
66. LEGEA CU PRIVIRE LA PLATA PENTRU POLUAREA MEDIULUI nr. 1540-XIII din
25 februarie 1998 (Monitorul Oficial al RM nr. 54-55 din 18 iunie 1998, art. 378).
67. CODUL CU PRIVIRE LA CONTRAVENŢIILE ADMINISTRATIVE, aprobat la 29
martie 1985 –Veştile R. S. S. M., 1985, Nr 3 cu modificări şi completări până la 29 noiembrie
2001;
68. STRATEGIA NAŢIONALĂ ŞI PLANUL DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL
CONSERVĂRII DIVERSITĂŢII BIOLOGICE ,aprobate prin Hotărârea Parlamentului Nr. 112-
XV din 27 aprilie 2001, publicată în M.O din 2 august 2001, Nr.90, 91;
69. LEGEA PRIVIND SECURITATEA BIOLOGICĂ nr. 755-XV din 21 decembrie 2002.
70. Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei Nr. 29-XV din 13.02.2003,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.48/193 din 18.03.2003

128
71. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Acordului între Ministerul
Mediului şi Amenajării Teritoriului al Republicii Moldova, Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului din România şi Ministerul Mediului şi Resurselor Naturale din Ucraina
privind cooperarea în zona formată din ariile naturale protejate dale Deltei Dunării şi Prutul de
Jos, Nr.801 din 08.08.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.102-
105/896 din 17.08.2000.
72. Programul Strategic Naţional de Acţiuni pentru Protecţia Mediului pentru perioada 1995-
2020 (1995);
73. Planul Naţional de Acţiuni în domeniul Mediului pentru perioada 1995-1998 (1996);
74. Moldova XXI. Strategia de dezvoltare durabilă (2000);
75. Strategia de Conservare a Biodiversităţii (2001)
76. Noul Concept de Dezvoltare a Politicii de Mediu (2002).

ACTE INTERNAŢIONALE:
77. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ ASUPRA NAVIGAŢIEI AERIENE, de la Paris, din
1919.
78. CONVENŢIA DE LA CHICAGO PRIVIND REGULILE NAVIGAŢIEI AERIENE, din
1944.
79. CONVENŢIA ASUPRA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL CU SPECII SĂLBATICE
ALE FAUNEI ŞI FLOREI AMENINŢATE CU DISPARIŢIA, semnată la Washington, la 3
martie 1973;
80. CONVENŢIA PRIVIND PROTECŢIA PATRIMONIULUI MONDIAL, CULTURAL ŞI
NATURAL, adoptată de Conferinţa Generală a U. N. E. S. C. O, la Paris, la 16 noiembrie 1975,
a intrat în vigoare la 17 decembrie 1975;
81. CONVENŢIA ASUPRA CONSERVĂRII SPECIILOR MIGRATOARE APARŢINÂND
FAUNEI SĂLBATICE, semnată la Bonn, la 23 iunie 1979 ;
82. CARTA MONDIALĂ A NATURII, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
New-York, la 28 octombrie 1982;
83. AGENDA SECOLULUI XXI, aprobată la Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992;
84. CONVENŢIA –CADRU ASUPRA DIVERSITĂŢII BIOLOGICE, (Rio de Janeiro, 5 iunie
1992), ratificată la 16 martie 1995, în vigoare pentru Republica Moldova din 18 ianuarie 1996;
85. CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMBATEREA DEŞERTIFICĂRII ÎN
ŢĂRILE AFECTATE GRAV DE SECETĂ ŞI /SAU DEŞERTIFICATE, adoptată de Adunarea
generală a O.N.U. la 17 iunie 1994, Paris, deschisă spre semnarela 14 octombrie 1994, ratificată
de Republica Moldova la 24 decembrie 1998;
86. CONVENŢIA ASUPRA ZONELOR UMEDE, DE IMPORTANŢĂ INTERNAŢIONALĂ,
ÎN SPECIAL CA HABITAT AL PĂSĂRILOR ACVATICE, semnată la Ramsar, în Iran, la 2
februarie 1971 ratificată de Republica Moldova la 14 iulie 1999;
87. CONVENŢIA PRIVIND CONSERVAREA VIEŢII SĂLBATICE ŞI A HABITATELOR
NATURALE DIN EUROPA, elaborată în cadrul Consiliului Europei şi adoptată la Berna la 19
septembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului Nr. 1546-XII
DIN 23 iunie 1993, intrată în vigoare pentru Republica Moldova din 1 septembrie 1994;

129
88. CONVENŢIA PRIVIND COOPERAREA PENTRU PROTECŢIA ŞI UTILIZAREA
DURABILĂ A FLUVIULUI DUNĂREA, semnată la 24 iunie 1994, la Sofia.
89. Declaraţia privind cooperarea în legătură cu crearea Coridorului Verde al Dunării
Inferioare (5 iunie 200), semnată de ministerele mediului ale Bulgariei, Republicii Moldova,
României şi Ucrainei;
90. Tratat de buna vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina,
semnat la 23 octombrie 1992;
91. Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la folosirea în
comun şi protecţia apelor de frontieră, semnat la 23 noiembrie 1994, publicat în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.14/64 din 07.03.1995;
92. Memorandum de înţelegere între Departamentul de Stat al Republicii Moldova pentru
protecţia mediului înconjurător (în prezent Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale) şi
Ministerul protecţiei mediului şi securităţii nucleare al Ucrainei privind cooperarea moldo-
ucraineana în aria folosirii durabile şi protecţiei bazinului râului Nistru, semnat la 29 mai 1997;
93. Directiva privitoare la depozitarea uleiurilor uzate (75/439/EEC)
94. Directiva privitoare la deşeuri (75/442/EEC)
95. Directiva cu privire la păsările sălbatice (79/409/EEC)
96. Directiva Consiliului 84/360/EEC - poluarea aerului de la întreprinderile industriale
97. Directiva Consiliului 85/337/EEC - evaluarea impactului ecologic
98. Directiva privitoare la nămolurile de canalizare (86/278/EEC)
99. Directiva Consiliului 90/313/EEC - accesul la informaţia despre mediu
100. Directiva privitoare la baterii şi acumulatori (91/86/EEC)
101. Directiva privitoare la deşeurile periculoase (91/689/EEC)
102. Directiva 92/43/EEC cu privire la conservarea habitatelor naturale
103. Directiva Consiliului 93/12/EEC - oxidul de sulf şi alte emisii sulfuroase
104. Directiva privitoare la deşeurile provenind din ambalaje (94/62/EC)
105. Directiva privitoare la incinerarea deşeurilor periculoase (94/67/EEC)
106. Directiva Consiliului 96/62/EC - evaluarea şi gestionarea calităţii aerului ambiant
107. Directiva privitoare la depozitarea deşeurilor în gropi de gunoi (1999/31/EC)
108. Directiva privitoare la vehicule ieşite din uz (2000/53/EC)
109. Directiva 2001/C 164/01 a Forului Naţiunilor Unite pe păduri
110. Directiva – 2002/628/EC
111. Directiva 2152/2003 cu privire la monitorizarea pădurilor şi interacţiunilor de mediu în
comunitate
112. Regulamentul Consiliului 75/436/Euratom, ECSC, EEC - "poluatorul plăteşte".
113. Regulamentul Consiliului EEC/1973/92
114. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 - managementul şi auditul ecologic
115. Reglementarea privitoare la supravegherea şi controlul deplasărilor transfrontaliere de
deşeuri (93/259/EEC)

130
116. Hotărârea UE (EC/338/96)
117. Rezoluţia Consiliului pentru strategia forestieră pentru Uniunea Europeană (Directiva
1999/C 56/01).

ARTICOLE ŞI PUBLICAŢII PERIODICE:

118. ANGHEL Ion M., Răspunderea civilă pentru pagubele produse din folosirea în scopuri
paşnice a energiei nucliare // Revista Română de Drept, nr. 2/19971;
119. BEJENARU E., Cooperarea transfrontieră dintre Republica Moldova, Ucraina şi România,
în “Mediu ambiant”, nr. 1 din februarie 2004.
120. CELAC D., Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea, în „Mediul ambiant” nr. 1 din februarie 2004.
121. BURIAN Al., Regimul de drept al spaţiului cosmic // Revista naţională de drept, 2002 nr.3;
122. BURIAN Al., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea activităţilor spaţiale //
Revista Naţională de Drept, 2002, nr.6;
123. BURIAN Al., NEGRU C., PELIPEŢCHI C., Obiectul dreptului internaţioanl al mediului //
“Funcţionarea Instituţiilor Demografice în Stat de Drept: Meâateriale ale conferinţei
teoreticoţştiinţifice, Bălţi 2003
124. CONSTANTINESCU N. N, Protecţia mediului natural – cerinţă intrinsecă a unei
dezvoltări economice moderne, în „Economistul”, nr. 180 din 3-6 aprilie 1992
125. MINEA M. St., Dreptul mediului şi dezvoltarea durabilă, în Analele Universităţii din
Oradia, 1995;
126. Duţu, Mircea Consideraţii privind principiul ocrotirii mediului în explorarea şi exploatarea
spaţiului extraatmosferic, în Revista română de studii internaţionale, ian-feb. 1987, p. 55-62,
127. Негру К. К вопросу о междунородно-правовой охране отмосверного воздуха, Закон и
жизни, 2002, № 12, ст. 46-48.
128. СОЛОВЕЙ, Ю. В. Киото на пороге России, основы системы правового
регулирования выбросов парниковых газов в Российской Федерации, Проект программы
развития ООН, Москва, 2003.

Surse internet:
129. www.cim.moldova.md/planul/view.htm
130. www.salvaeco.org/html/stiri/2003/
131. www.ppnatura.org
132. www.ecosfera.ournet.md/articole/ec6/divers62.htm
133. www.moldova.md/ro/government/oll/ECOLOGIE/
134. www.rec.md
135. www.gate.md/…/The_White_Book_romanian_version/
136. europa.eu.int/eur-lex/en/index.html

131