Teatrul a fost standardizat in Renastere de teatrul italian, prin codurile, traditiile si publicul sau; inca sintem captivii acestor

tipologii. Astazi arhitectii construiesc, in continuare, teatrul dupa acest model datind de trei secole. Nu e mai putin adevarat ca un teatru nu e un proiect simplu; teatrul nu este o stiinta. Geometria si matematica sngure nu pot da forma corecta unui teatru. Cel mai adesea, cind un proiect de teatru intra in faza de constructie, nu mai poate fi schimbat nimic, ori teatrul este schimbare continua. In acelasi timp insa, o forma noua devine superioara daca inglobeaza experientele trecute; o noua forma nu ar trebui sa se opuna realizarii formulelor conventionale traditionale ale teatrului. Exista trei forme de baza ale spatiului teatral : amfiteatrul grec, teatrul italian si teatrul elisabetan. Scena italiana a fost, la un anumit moment istoric, formula perfecta de comunicare, in special in momentul introducerii iluminarii cu gaz, cind sala a ramas in intuneric. Repunerea in discutie a locului teatrului, la sfirsitul secolululi XIX, rezida esential in dorinta de a scapa de constringerile scenei italiene; s-au concretizat fie in transformarea acesteia, fie in gasirea de spatii noi. Toate demersurile, incepind cu acea epoca, conduc catre descoperirea unui instrument teatral de forma nedeterminata, care sa ofere maximum de posibilitati; arhitectura este nevoita sa se retraga, devenind discreta sau imateriala, de unde ideea de a vopsi in negru peretii. In cele din urma, un spatiu teatral nu trebuie sa fie predefinit. Daca spatiul este definit, spectacolul se situeaza deja intr-o anume ideologie. Este absolut necesar ca spatiul ales sa nu fie anecdotic, sa favorizeze concentrarea, sa aiba o acustica buna si sa fie in acelasi timp neutru nu inexpresiv, neutru in masura in care toate evenimentele, relatiile, definitiile care-I sint proprii se pot sterge. Pentru asta, nu trebuie sa existe elemente fixe. Asta insa inseamna probleme si mai dificile de obicei, un loc unde nimic nu este fix are o acustica proasta si vizibilitate redusa. Este foarte usor pentru un arhitect sa construiasca un spatiu neutru, alb, sau o cutie neagra cu pereti gri, ca un studio de inregistrari, dar nu acesta este spatiul necesar unei experiente teatrale. In teatru putem tinde catre notiuni abstracte, dar procesul prin care le atingem este invers celui care sustine edificara unui templu: incepem in viata cotidiana si daca avem noroc ne putem ridica pentru o secunda deasupra ei. Marele pericol consta in abordarea unei conceptii strict practice sau abstracte. (Peter Brook in The Open Circle 2003)