P. 1
Deformarea Plastica Si Ruperea Materialelor Metalice

Deformarea Plastica Si Ruperea Materialelor Metalice

|Views: 270|Likes:
Published by Cornel Costoiu
Capitol din disciplina Stiinta si Studiul Materialelor.
Capitol din disciplina Stiinta si Studiul Materialelor.

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Cornel Costoiu on Feb 23, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/05/2015

pdf

text

original

2.

DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA MATERIALELOR METALICE

2.1. Imperfecţiuni (defecte) în structura materialelor metalice
2.1.1. Cristale ideale şi cristale reale
Noţiunile de reţea cristalină şi cristal prezentate în capitolul precedent considerau că structura cristalelor este perfectă şi că atomii din edificiul cristalin nu prezintă nici un fel de abatere de la o distribuţie ordonată, ideală. În realitate, cristalele metalice prezintă însă numeroase abateri de la distribuţia ordonată, ideală, a atomilor reţelei cristaline, fapt ce explică, de exemplu, de ce un cristal real (cristal perfect), are o rezistenţă la rupere de 100…1000 de ori mai mică decât cea calculată pe baza forţelor de coeziune dintre atomii unui cristal ideal, perfect. Aceste diferenţe au impus acceptarea teoriei conform căreia, în realitate, cristalele prezintă diferite abateri de la distribuţia ordonată a atomilor reţelei cristaline. Astfel de abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte de reţea iar cristalele respective se numesc cristale reale. Explicarea diferenţelor de rezistenţă menţionate, pe baza imperfecţiunilor de reţea, a fost confirmată şi experimental. In afara tehnicilor care au permis punerea în evidenţă a acestor imperfecţiuni de reţea, experimentele de laborator efectuate pe monocristale filiforme (cristale unice, cu diametrul de câţiva mm. şi lungimi de câţiva mm., numite şi whiskers - mustăţi) au relevat rezistenţe foarte mari (apropiate de rezistenţa calculată pe baza coeziunii atomice), rezistenţa ridicată a acestora fiind astfel determinată de lipsa imperfecţiunilor de reţea. Pe lângă imperfecţiunile de reţea, în cristalele reale pot exista şi alte tipuri de imperfecţiuni ca oscilaţiile termice ale atomilor (ionilor) reţelei cristaline sau imperfecţiunile electronice la scară subatomică. Deoarece imperfecţiunile de reţea prezintă o importanţă deosebită pentru studiul proprietăţilor metalelor şi aliajelor metalice, acestea vor fi prezentate mai detaliat în cele ce urmează.

1

2.1.2. Defecte ale reţelei cristaline
Din punct de vedere pur geometric imperfecţiunile (defectele) de reţea ale cristalelor reale se clasifica în trei categorii distincte: • • • imperfecţiuni punctiforme; imperfecţiuni liniare; imperfecţiuni de suprafaţă.

Defectele de reţea au un rol important în determinarea unora dintre proprietăţile metalelor. Astfel, proprietăţile dependente de imperfecţiuni sunt limita de curgere, rezistenţa la rupere, rezistenţa la fluaj, viteza de difuziune etc.; iar proprietăţile independente de imperfecţiuni structurale sunt constantele elastice, căldura specifică, densitatea, coeficientul de dilatare termică etc.

2.1.2.1. Defecte punctiforme
Defectele punctiforme principale din reţelele metalice sunt: vacanţele (lacunele), atomii interstiţiali şi impurităţile. ● Vacanţele sau lacunele sunt locuri atomice ale unei reţele cristaline care nu au fost ocupate de atomi (fig. 2.1 a). ● Atomii interstiţiali sunt atomii de aceeaşi natură cu atomii reţelei cristaline dar care ocupă poziţii a. b. c. interstiţiale în reţeaua Fig. 2.1 Imperfecţiuni punctiforme în reţelele cristaline ale metalelor: respectivă (fig. 2.1 b). a. - vacanţe; b. - atomi interstiţiali; c. - impurităţi ● Impurităţile sunt atomi de altă natură (atomi străini), decât cei care alcătuiesc reţeaua cristalină de bază şi care ocupă poziţii interstiţiale în reţea sau substituie atomii metalului de bază (fig. 2.1 c). Existenţa sau formarea defectelor punctiforme provoacă distorsionări ale reţelei cristaline (şi ca urmare modificări energetice), ele constituind centre de contracţie sau dilataţie locală a acesteia. Defectele punctiforme se pot deplasa in reţeaua cristalină sub acţiunea unei energii termice, de deformare etc., deplasarea având loc din aproape în

2

care separă zonele dintrun cristal în care s-a produs o alunecare de zonele în care aceasta nu s-a produs. în care alunecarea nu s-a produs. pentru o dislocaţie marginală pură prezentată în figura 2. respectiv dislocaţiile marginale negative se consideră atunci când semiplanul atomic suplimentar se găseşte sub planul de alunecare (notare simbolică T ). localizate ale reţelei. Dislocaţiile marginale pozitive se consideră atunci când semiplanul atomic suplimentar se găseşte deasupra planului de alunecare ABCD (notare simbolică ⊥ ). 2. Limita dintre zona din partea dreaptă a cristalului în care s-a produs alunecarea şi zona din partea stângă a cristalului.2.2. 2. O caracteristică care defineşte dislocaţia marginală este aceea că vectorul Burgers este întotdeauna perpendicular pe linia de dislocaţie AB.1.aproape. Defecte liniare Imperfecţiunile (defectele) liniare prezintă o importanţă deosebită pentru procesele de deformare plastică şi rupere a metalelor şi aliajelor metalice şi reprezintă regiunea de perturbări. Difuziunea în metale de exemplu. Defectele liniare sunt numite curent dislocaţii şi se deosebesc după tipuri principale de astfel de defecte: dislocaţiile marginale (dislocaţii liniare) şi dislocaţiile elicoidale.000K (la aproximativ 100. este linia AB.2).1.2. implică deplasări ale unui mare număr de defecte punctiforme în reţea. 3 .000 poziţii atomice se înregistrează o vacanţă).1. Dislocaţii marginale Dislocaţia marginală poate fi privită simplificat ca fiind o urmare a existenţei unui semiplan atomic suplimentar într-un cristal ideal în care s-a produs o alunecare parţială (fig. numită linie de dislocaţie marginală. Toate punctele din partea superioară suprafeţei ABCD au fost deplasate. mărimea şi sensul deplasării fiind exprimate prin vectorul de alunecare sau vectorul Burgers b al dislocaţiei şi care.2. este egal cu o distanţă interatomică. În baza unor considerente de echilibru energetic s-a putut calcula că numărul vacanţelor dintr-un atomgram de substanţă este de cca. 2.2.1018 la temperatura de 1.

Dislocaţii elicoidale Dislocaţia elicoidală. În figura 2.dispunerii atomilor într-un plan normal pe dislocaţie pe o zonă de 5…10 distanţe interatomice astfel că prin dislocaţie se înţelege de fapt întreaga regiune din jurul liniei AB (numită. . se 4 . se resimte b. numită şi dislocaţie în şurub. dislocaţie).2 Reprezentarea schematică a: a. este o dislocaţie la care direcţia de alunecare (vectorul Burgers b). în care reţeaua este deformată. Linia AB reprezintă astfel doar centrul dislocaţiei.1.dispunerii atomilor din apropierea planului de alunecare superioare a cristalului situată la dreapta liniei de dislocaţie AB. partea de cristal care a alunecat de partea care nu a alunecat. 2.2.dislocaţiei marginale.Planul atomic suplimentar AEFB determină o deformare elastică a reţelei cristaline şi această deformare. Linia AB separă astfel. pentru simplificare.dislocaţiei elicoidale. a părţii b. de alunecare.2. . 2.2. b. . . 2. atomică. şi o distanţă Fig. se prezintă un exemplu simplu de dislocaţie elicoidală a. pe planul de alunecare. O astfel de dislocaţie se numeşte elicoidală sau în şurub deoarece atomii din jurul ei sunt distribuiţi după forma spirei unui şurub elicoidal: pornind din P pe un traseu în jurul liniei de dislocaţie AB. cuprinsă între zero a. este paralelă cu linia dislocaţiei.3 Reprezentarea schematică a: deplasarea în direcţia a. b.3. obţinută prin Fig.

2.cu zonă de tranziţie ordonată. limitele dintre grăunţi reprezintă zone cu energie mare datorită neechilibrării forţelor interatomice şi aceasta are o serie de consecinţe practice: sistemele policristaline tind să-şi micşoreze energia prin micşorarea suprafeţelor limitelor cristaline (proces ce se realizează prin contopirea şi creşterea grăunţilor). b. Fig.2. aceste limite se numesc şi limite la unghiuri mari. În figura 2. .1. diferenţa de orientare cristalină este mare de la un grăunte la altul. c.1. . b.4.3 b se prezintă poziţia atomilor în jurul unei dislocaţii elicoidale localizate într-o reţea cubică simplă. de regula. . Deoarece. 2. doar două tipuri: limitele şi sublimitele dintre grăunţi. fără a se putea preciza care dintre acestea corespunde realităţii. Limite Limitele dintre grăunţii unui agregat policristalin reprezintă zona de legătură între cristalite.fără zonă de tranziţie între cristale.2. 2.4 Limite intercristaline: a. c. limitele dintre grăunţi constituie zona preferenţială de acumulare a a. Defecte de suprafaţă Imperfecţiunile (defectele) de suprafaţă prezintă o mare varietate dar din punct de vedere al influenţei asupra proprietăţilor mecanice sunt luate în considerare.3. traseul urmat fiind elicoidal şi orientat spre dreapta (ruta DPAP’D’ ). în general. Independent însă de tipul luat în considerare.1.ajunge în P' într-un plan atomic aflat în spatele celui corespunzător punctului P.3. Distribuţia atomilor la limitele cristalitelor poate fi considerată ca aparţinând unuia din cele trei tipuri prezentate în figura 2.cu zonă de distribuţie amorfă 5 . Planul figurii este paralel cu planul de alunecare iar cercurile goale şi cele pline reprezintă atomii aflaţi deasupra şi respectiv sub planul de alunecare ABCD.

6 Producerea poligonizării poligonală de sublimite sau prin aranjarea dislocaţiilor limite la unghiuri mici (fig. s-a dovedit experimental că reţeaua atomică a unui grăunte cristalin prezintă abateri prin formarea de mici blocuri spaţiale care fac între ele unghiuri mici. 2. 6 . 2. reacţiile chimice sunt mult mai energice la limitele grăunţilor decât în interiorul acestora etc. sublimitele fiind formate de fapt dintr-o serie de dislocaţii marginale aşezate una sub alta. Prin deformare se generează un mare număr de dislocaţii marginale de acelaşi semn care. Acest proces de obţinere a sublimitelor prin deformare plastică la rece şi recoacere ulterioară se numeşte poligonizare. după forma pe care o iau planele de alunecare.3. de ordinul minutelor.impurităţilor.2.2. Aceste blocuri au dimensiuni de ordinul a 10-4 …10-6 cm. la recoacere. 2. Astfel.). O reţea de sublimite se poate obţine prin deformare plastică la rece (1… 10%) şi recoacere la temperaturi relativ scăzute pentru a nu avea 1oc procesul de recristalizare. Această structură determinată de existenţa sublimitelor se Fig. Fig. 2.5 Structură în mozaic numeşte structură în mozaic (fig.1.6. se aşează una sub alta pe planele de alunecare formând o reţea a. b.5). Sublimite Sublimitele sunt defecte de suprafaţă care apar chiar în interiorul grăuntelui cristalin. 2.

într-o secţiune oarecare S a unui corp de formă cilindrică asupra căruia acţionează o forţă F (fig.4) 7 .1.1) τ = Fτ / S = (F / S) ∙ sin φ (2. Deformarea poate să aibă un caracter nepermanent. tangenţială la suprafaţa S.3) τ = (F / S0) ∙ sin φ ∙ cos φ (2.2. Deformarea plastică a materialelor metalice 2. se Fig. iar componenta Fτ . Prin acţiunea unor forţe exterioare asupra unui corp se determină în acesta stări de solicitare care pot fi caracterizate prin natura şi mărimea tensiunilor sau eforturilor unitare care se opun acţiunii forţelor exterioare. În primul caz avem o deformare elastică iar în cel de-al doilea caz o deformare plastică. componenta Fσ fiind normală la suprafaţa S.2. 2. Astfel. deformarea menţinându-se şi după îndepărtarea sarcinii exterioare.7).2.2) care pot fi exprimate însă în funcţie de secţiunea circulară So: σ = (F / S0) ∙ cos2 φ (2. Celor două componente le corespund tensiunile normale şi respectiv tangenţiale: σ = Fσ / S = (F / S) ∙ cos φ (2. Tensiuni şi deformaţii Aplicarea unor sarcini exterioare asupra unui corp determină deformarea sau chiar ruperea acestuia. Pe lângă aceste două tipuri de deformării trebuie să menţionăm însă şi deformare anelastică specifică unor deformaţii provocate prin mărirea bruscă a sarcinii : deformaţia rezultată iniţial nu este în totalitate o deformaţie cu caracter permanent deoarece o parte din aceasta dispare treptat. corpul revenind la structura şi forma iniţială după încetarea aplicării sarcinii sau poate sa aibă un caracter permanent. 2.7 Descompunerea forţelor poate proceda la o descompunere a forţei superioare pentru o secţiune oarecare F în două componente.

în domeniul elastic.) iar. Raportul dintre deformaţiile specifice transversale şi deformaţia specifică pe direcţia longitudinală se notează cu ν şi se numeşte coeficient de contracţie transversală sau coeficientul lui Poisson. Între cele trei constante E . Odată cu lungimea. din lunecări sau deformaţii unghiulare (determinate de tensiunile tangenţiale τ ) sau din combinaţii ale acestora. Corespunzător tensiunilor τ şi σ .8 Deformaţia unghiulară α . În cazul lungirii. ν există relaţia: Fig. Astfel.) unde G este modulul de elasticitate transversal care se determina de obicei prin încercări la răsucire. sub forma: σ=E∙ε (2.7) Deformaţia unghiulară se caracterizează prin aşa-numita lunecare specifică γ . pentru starea de tensiune liniară se poate scrie : εy = εz = – ν ∙ εx = – ν ∙ σx / E (2. deformaţiile unui corp pot consta din lungiri (determinate de tensiunile normale σ ). dacă se notează cu ε deformaţia specifică liniară ca raportul între deformaţia liniară ∆ L şi lungimea iniţială Lo a probei: ε = (∆ L / L0) ∙ 100.Rezultă astfel că tensiunile normale au valoarea maximă pe planul So perpendicular la direcţia forţei F. 2. G . (fig. iar tensiunile tangenţiale pe planul înclinat la 45° faţă de direcţia forţei. pentru domeniul elastic se poate scrie următoarea relaţie de proporţionalitate: τ = G⋅ γ (2. exprimată prin tangenta unghiului de lunecare efectul tensiunii tangenţiale τ .8): γ = tg α (2.8.9.5) legătura între tensiune şi deformaţia specifică se poate scrie. pe direcţiile transversale apare o contracţie. potrivit legii lui Hooke. cu care se modifică unghiul de 90o dintre trei puncte ale unui corp. sub 8 . [%] (2.6) unde E este o constantă de proporţionalitate numită modul de elasticitate longitudinal care caracterizează forţele de legătură dintre atomi (fiind o măsură a forţei necesare pentru deformarea elastică a reţelei cristaline). 2.

2. 10. 2. ele sunt foarte puţin influenţate de factori structurali sau de compoziţia chimică . Tensiunea corespunzătoare punctului B reprezintă.2. la cca. 9 . 2. pentru oţel. Porţiunea liniară iniţială OA a curbei caracteristice reprezintă zona de proporţionalitate între tensiune şi deformaţie. Curba tensiune .10) Deoarece modulele de elasticitate sunt determinate în primul rând de forţele interatomice din reţeaua cristalină. În cazul încercării la tracţiune.deformaţie la tracţiune Comportarea unui material la diverse solicitări este reflectată prin curba tensiune-deformaţie care se determină pe baza încercărilor de laborator la tracţiune. fluaj etc.000 daN/mm2 la temperatura ambiantă. zonă în care este respectata legea lui Hooke. reprezentarea în coordonate rectangulare a variaţiei tensiunii medii σ = F / S0 în funcţie de deformaţia specifică ε determină curba caracteristică convenţională la tracţiune (fig.9). limita de elasticitate adică tensiunea maximă pe care o poate suporta materialul fără ca deformaţia să primească un caracter permanent.G = E / 2 ∙ (1 + ν) (2. Astfel. răsucire. compresiune. modulul de elasticitate longitudinal E scade de la 21. Modulul de elasticitate scade însă valoric odată cu creşterea temperaturii.000 daN/mm2 la temperatura de 900oC.

la 0. 10 . alungirea neproporţională se stabileşte. 2.2). corespunzând punctului D pentru care sarcina are valoarea maximă. secţiunea epruvetei se modifică treptat astfel că tensiunea reală în secţiunea respectivă creşte până la rupere. Aparent. uzual. La deformări mai mari decât cea corespunzătoare punctului D epruveta suferă o gâtuire treptată care duce la ruperea în punctul E. Raportul dintre sarcina maximă şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei.2% (Rp0. se numeşte rezistenţă la rupere şi se simbolizează prin Rm.În practică se consideră însă că materialul se comportă elastic până în Fig. Fmax / S0. Pentru oţeluri.9 Curba caracteristică la tracţiune apropierea limitei de curgere convenţionale Rp (ordonata punctului C ) definită ca raportul dintre sarcina corespunzătoare unei alungiri neproporţionale prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale S0 a epruvetei. tensiunea în epruvetă scade deoarece aceasta se calculează pentru secţiunea iniţială considerată convenţional constantă pe parcursul încercării. Curba Rreal = f (ε ) se numeşte curbă reală tensiune-deformaţie spre deosebire de curba convenţională tensiune-deformaţie care consideră secţiunea epruvetei ca fiind constantă pe parcursul încercării. În realitate însă.

pe suprafaţa epruvetei apar o serie de linii paralele. b.3. La o analiză mai detaliată se Fig. integritatea suprafeţei poate fi refăcută prin rectificare de exemplu. c. dacă condiţiile de încercare diferă. 2.11). 2.Se menţionează că reprezentarea din figura 2.3.2. O dată cu atingerea limitei de curgere. coaxială cu cea inferioară. Deformarea plastică prin alunecare Deformarea plastică prin alunecare este mecanismul principal prin care se deformează plastic un material metalic şi constă din alunecarea unor pachete de material. secţiunea epruvetei devine eliptică şi partea superioară nu mai este a. în urma căreia liniile de alunecare dispar (fig. diversele materiale metalice determinând curbe cu aspecte diferite care pot să prezinte însă mari deosebiri chiar pentru acelaşi material.1. 2. Mecanismele deformării plastice Deformarea plastică a materialelor metalice este un proces ireversibil şi se poate produce pe două căi: prin alunecare şi prin maclare.10 Deformarea plastică prin alunecare a unui monocristal de zinc observă pe suprafaţa epruvetei o serie de trepte (linii de alunecare) care au luat naştere prin alunecarea relativă a unor straturi de atomi suprapuse (fig. Deoarece alunecarea se produce pentru un număr întreg de distanţe atomice. 2. 2.9 are un caracter general. Acest proces poate fi evidenţiat prin solicitarea la tracţiune a unei epruvete cilindrice formate dintr-un monocristal metalic.10). unul peste celălalt. de-a lungul unor plane cristaline numite plane de alunecare. 11 .3.

formată din mai multe lamele.000:1 relevă însă că ceea ce părea a fi o linie de alunecare este de fapt o bandă de alunecare. tensiunea tangenţială critică de alunecare trebuie să 12 . care face cel mai mic unghi cu linia de cea mai mare pantă a planului de alunecare. Distanţa dintre două plane de alunecare vecine este de cca. 11 Formarea liniilor de alunecare pe planele de maximă densitate în atomi care sunt cel mai apropiat orientate de planul înclinat la 45° faţă de direcţia solicitării. b. iar lungimea de alunecare de-a lungul unui plan este de cca. iar direcţia de alunecare este direcţia cristalografică de mare densitate atomică. Alunecarea nu are deci un caracter uniform în sensul de a se produce pe fiecare plan în parte ci se produce pe un număr limitat de plane de alunecare. din planul respectiv.Examinarea prin microscopie electronică la măriri de 20. 2. 2.12 Reprezentarea schematică a unei benzi de alunecare numită tensiune tangenţială critică de alunecare. Alunecarea începe atunci când tensiunea tangenţială care acţionează în planul de alunecare atinge o valoare critică Fig.000 distanţe atomice (fig. astfel că denumirea corectă nu este cea de linie de alunecare ci de bandă de alunecare. Alunecarea este produsă de a. Având în vedere aceste interacţiuni. 100 distanţe atomice. 1.12). Mărimea acesteia pentru un cristal este determinată de numărul de dislocaţii existente în planul de alunecare şi de interacţiunea între dislocaţii sau cea între dislocaţii şi impurităţi. tensiunile tangenţiale şi începe Fig. 2.

). Rezultă deci că deformarea agregatului policristalin necesită eforturi mai mari iar deformările obţinute sunt mai mici decât pentru monocristal. fascicule de benzi etc. 2. Această rotaţie a benzilor de alunecare produce benzi de deformare care sunt vizibile pe suprafaţa monocristalului sub diferite forme (formă de S. tensiunea tangenţială critică creşte brusc la valoarea rezistenţei tangenţiale a unui cristal perfect.13). odată cu atingerea tensiunii tangenţiale critice de alunecare. cu cât fiecare grăunte este înconjurat de un număr mai mare de grăunţi. Deformarea plastică prin alunecare a agregatelor policristaline constituie un proces mult mai complex decât cel prezentat pentru monocristale deoarece alunecarea este influenţată de limitele dintre grăunţi care constituie obstacole în calea dislocaţiilor. deoarece într-un agregat policristalin grăunţii au orientări diferite. Propagarea alunecării Fig. Alunecările într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai anevoioase cu cât limitele dintre grăunţi sunt mai numeroase. 2. cu condiţia ca numărul de dislocaţii rămase să fie de minimum una deoarece. (fig. în planul de alunecare se produce o rotaţie în jurul unui ax perpendicular pe direcţia de alunecare. deci cu cât grăuntele metalic este mai fin. deformarea plastică nu începe simultan în întreg agregatul ci în grăunţii care au sistemele de alunecare cel mai favorabil orientate în raport cu unghiul de 45° faţă de direcţia de solicitare.scadă atunci când densitatea defectelor scade. Pe măsură însă ce dislocaţiile se aglomerează la limita de grăunte. Trebuie arătat totodată că. determinând alunecări şi în acest grăunte.13 Propagarea alunecării în materialele policristaline de la un grăunte deformat la cei vecini nu se realizează prin trecerea dislocaţiilor de la un grăunte la altul deoarece limitele de grăunţi şi orientarea diferită a grăunţilor se opun acestei treceri. 13 . deplasarea acestora necesită tensiuni tot mai mari şi se creează o stare de tensiune care excită sursele de dislocaţii din grăuntele vecin. Ca urmare a tendinţei de a aduce direcţia de alunecare în direcţia axei de întindere a monocristalului. în caz contrar.

între limita de curgere şi dimensiunea grăuntelui s-a stabilit relaţia: Rp = Ry + Ky ∙ 1 / D (2. pentru cele mai multe metale.3. cresc odată cu creşterea fineţei grăuntelui.coeficient care reprezintă o măsură a cantităţii de dislocaţii aglomerate la limite.14 Reprezentarea cristalografică diferită de cea a zonei schematică a maclării nedeformate. Limita de curgere depinde în mai mare măsură de dimensiunea grăunţilor decât rezistenţa la rupere deoarece limitele dintre grăunţi constituie principalele obstacole ce se opun alunecării în primele faze ale deformării.diametrul grăuntelui.14.. Ky . D .limita de curgere a monocristalului. fie sub acţiunea unor tensiuni interne rezultate prin deformare plastică la rece urmată de o recoacere de recristalizare şi în acest caz poartă numele de macle de recoacere sau macle de recristalizare.11) unde: Ry . limita de curgere. Rezultă deci că limita de curgere variază liniar cu 1 / D .Mărimea grăuntelui are un efect puternic asupra unui mare număr de proprietăţi mecanice: duritatea. Spre deosebire de deformarea plastică prin alunecare. la maclare atomii se deplasează pe distanţe mai mici decât o distanţă interatomică dar la acest proces participă toate planele atomice din regiunea maclată. Astfel. Deformarea plastică prin maclare Deformarea plastică prin maclare constă în deplasarea unei părţi din cristal astfel încât între partea deplasată şi cea nedeplasată se stabileşte o poziţie de simetrie în raport cu un plan numit plan de maclare (“imagine în oglindă”). rezistenţa la oboseală. aşa cum se prezintă schematic în fig. rezistenţa la rupere.3. 2.2. 2. Zona deplasată (deformată) are astfel o orientare Fig. Maclele se produc fie prin deformarea la rece a cristalului sub acţiunea unor forţe exterioare şi în acest caz se numesc macle de deformare. pentru fazele următoare rezistenţa depinzând mai mult de interacţiunile dintre dislocaţii (ecruisare). 2. rezilienţa etc. 14 .

2. de treptele formate în dislocaţiile elicoidale etc. Ecruisarea (durificarea prin deformare plastică la rece) materialelor metalice Posibilităţile multiple de alunecare oferite în special de structurile C. maclarea poate determina ca noi sisteme de alunecare să fie aduse în poziţii favorabile alunecării. şi C.F. se numeşte durificare prin deformare plastică sau ecruisare. precipitatele microscopice sau impurităţile existente în structură. 2. În afara acestor obstacole.15 Variaţia proprietăţilor mecanice la tracţiune în funcţie de gradul de deformare plastică . toate aceste obstacole formându-se pe parcursul deformării plastice.C. de dislocaţiile care străpung planele de alunecare. Prin schimbarea orientării cristalografice a unor regiuni din grăunţi. Această frânare poate fi cauzată de interacţiunea elastică dintre dislocaţiile de acelaşi semn care se deplasează pe plane de alunecare paralele şi care nu se pot depăşi reci-proc (formând configuraţii stabile prin aşezare suprapusă).2. ecruisarea este determinată de frânarea mişcării dislocaţiilor pe planele de alunecare. la barierele existente în reţeaua cristalină. favorizează o serie de interacţiuni între dislocaţii sau între dislocaţii şi alte obstacole din planul de alunecare.. de interacţiunea dislocaţiilor care se mişcă pe plane de alunecare ce se intersectează şi care formează configuraţii imobile. mişcarea dislocaţiilor mai poate fi frânată şi de limitele intercristaline. Se determină astfel o concentrare a dislocaţiilor pe planele de alunecare. 15 Fig. Fenomenul de creştere a tensiunii necesare pentru a produce alunecarea. datorat deformării plastice anterioare şi prin care metalul devine mai rezistent. mai dur.C. pe măsura creşterii deformaţiei.Maclarea are loc mult mai rapid decât alunecarea şi în unele cazuri este însoţită de un zgomot caracteristic (cazul staniului). Aşa cum s-a arătat. Desfăşurarea în continuare a alunecărilor pe anumite plane devine astfel mai dificilă şi tensiunea tangenţială necesară producerii alunecărilor creşte continuu.4.V.

Ecruisarea creşte astfel cu cantitatea de dislocaţii blocate şi ea este cu atât mai intensă cu cât deformarea plastică este mai accentuată. oxizi etc. prin laminare. 16 . Cu toate că prin ecruisare plasticitatea materialului scade. 2. Grăunţii se alungesc şi structura devine astfel fibroasă. alamelor.) sau elementele de neomogenitate chimică a soluţiilor solide prezentând alungiri şi distribuţii în şiruri care se intercalează printre grăunţii metalici alungiţi. Cu creşterea gradului de deformare se micşorează alungirea şi gâtuirea la rupere. Ecruisarea în timpul deformării plastice determină la ambutisare deplasarea deformării din aproape în aproape şi obţinerea unui perete de grosime uniformă iar la tragerea sârmei evită ruperea prin reducerea secţiunii acesteia. în timp ce rezistenţa la rupere. energie care poartă denumirea de căldură latentă de deformare.. limita de curgere. bronzurilor. grăunţii sunt fragmentaţi în blocuri unite prin zone de concentrare a dislocaţiilor şi a altor imperfecţiuni iar cristalele fragile se sfarmă.). oţelurilor etc. incluziunile nemetalice (silicaţi. dar aproximativ 3…10% din energia consumată se înmagazinează în reţea sub formă de energie de deformare elastică a reţelei cristaline (are loc în mod concret o generare de noi dislocaţii. trefilare sau presare la rece. sulfuri. la deformarea plastică a materialelor metalice policristaline se produce o orientare a grăunţilor numită textură sau orientare preferată. Tratamentele termice ulterioare nu pot determina eliminarea completă a fibrajului deoarece incluziunile sunt insolubile la temperaturile uzuale pentru aceste tratamente.15). În urma unor deformări puternice. Fibrajul determină însă o anizotropie a proprietăţilor deoarece impurităţile distribuite în şiruri au o rezistenţă relativ redusă şi sunt fragile. duritatea şi rezistenţa electrică cresc în mod corespunzător (fig. Deoarece grăunţii tind să-şi orienteze sistemele de alunecare pe direcţia efortului aplicat.concentrare ce produce o tensiune de sens invers care se opune tensiunii de deformare. rezilienţa şi densitatea. Acest fenomen poartă numele de fibraj şi poate fi observat în majoritatea materialelor metalice datorită impurităţilor pe care le conţin. macle etc. vacanţe. Cea mai mare parte din energia consumată pentru deformarea plastică a unui material metalic se transformă în căldură. acest procedeu este utilizat pentru mărirea rezistenţei şi durităţii cuprului.

Prin restaurare are loc o restabilire parţială a unor proprietăţi fizice (de exemplu conductibilitatea electrică) şi are loc refacerea reţelei cristaline. În perioada restaurării (care se produce la temperaturi relativ joase). rezistenţa şi duritatea se reduc. recristalizarea propriu-zisă (germinarea) şi creşterea grăunţilor. dar proprietăţile structurale şi mecanice se modifică restabilinduse echilibrul. au loc fenomene de difuzie a defectelor punctiforme spre dislocaţii şi limite. nedeformaţi şi metalul îşi recapătă proprietăţile plastice. Acest proces poartă numele de recristalizare. anihilarea reciprocă a unor vacanţe şi atomi interstiţiali. apar grăunţi noi. Proprietăţile mecanice şi microstructura rămân astfel neschimbate dar tensiunile interne sunt mult diminuate. Efectul încălzirii asupra structurii şi proprietăţilor materialelor metalice ecruisate (recristalizarea) Starea ecruisată a materialelor metalice reprezintă o stare cu o energie internă mai mare decât cea a materialului nedeformat. ● Restaurarea constituie prima etapă a procesului de recristalizare. Germenii de recristalizare se formează în locurile puternic deformate ale reţelei cristaline pe baza fragmentelor de cristale vechi care concentrează energie potenţială. 2. Forţa motrice a transformărilor este constituită atât de căldura latentă de deformare cât şi de energia termică furnizată sistemului prin încălzire. se produce la temperaturi mai înalte decât restaurarea şi se manifestă prin formarea de germeni de grăunţi noi pe baza cărora se dezvoltă grăunţi cu reţeaua regulată şi echiaxială. rearanjarea unor dislocaţii în poziţii de minim energetic prin poligonizare. Recristalizarea prezintă trei etape şi anume: restaurarea. ● Recristalizarea (germinarea). eliminându-se distorsiunile şi tensiunile de deformare elastică şi plastică din benzile de alunecare.2.16). tensiunile interne. La recristalizare se păstrează forma dată prin deformarea plastică. anterioară deformării plastice la rece. compensarea unor dislocaţii de semn opus etc. Această stare este nestabilă deoarece materialul ecruisat are tendinţa de a reveni într-o stare energetică minimă.3. 17 . (fig. Prin încălzirea unui material ecruisat se poate provoca procesul de revenire la starea neecruisată: se înlătură distorsiunile de reţea.

Temperatura critică de recristalizare precizează şi noţiunile de deformare la cald şi deformare la rece în funcţie de temperatura la care are loc deformarea plastică: dacă aceasta se produce la temperaturi peste trecr deformarea se 18 .) Temperatura critică prezintă valori diferite pentru fiecare metal sau aliaj.5) ttopire / K (2. Pentru definirea univocă a temperaturii de recristalizare trecr.12. 2. Fenomenul germinării se produce la depăşirea unei temperaturi critice de recristalizare sau prag de recristalizare şi care se poate aprecia prin relaţia analitică dată de A. Bocivar: trecr.16 Reprezentarea schematică a modificării proprietăţilor şi microstructurii în procesul de recristalizare În această etapă se formează o structură nouă. fără tensiuni interne şi se restabilesc în totalitate proprietăţile fizice şi mecanice la valorile iniţiale.Fig. = (0. A.35 … 0. duritatea şi rezistenţa scad şi creşte corespunzător plasticitatea. aceasta se consideră convenţional ca fiind temperatura minimă la care materialul puternic deformat recris-talizează complet într-o oră.

Grăunţii noi. Această dimensiune se caracterizează printr-un număr mare de limite de grăunţi care prezintă o energie superficială totală cu atât mai mare cu cât numărul de grăunţi în unitatea de volum este mare. cu atât energia de deformare înmagazinată în material va fi mai mare şi cu atât necesarul de aport suplimentar de energie termică va fi mai redus. Considerente de contact permanent între grăunţii metalici determină. La un grad de deformare redus. ca o condiţie de minim energetic a limitelor grăunţilor. Tendinţa de scădere a energiei limitelor de grăunţi constituie forţa motrice a continuării procesului de recristalizare prin creşterea granulaţiei. De asemenea. deformarea sub trecr considerându-se a fi efectuată "la rece". decât unul mic deoarece raportul între suprafaţa limitelor şi volumul său este mai redus. Acest proces de creştere a dimensiunilor grăunţilor este cu atât mai accelerat cu cât temperatura este mai înaltă. mărimea şi orientarea grăunţilor. numărul locurilor puternic deformate şi deci susceptibile de germinare este 19 .2…2%. cu cât timpul de menţinere la o anumită. O influenţă deosebită în determinarea mărimii finale a grăunţilor o poate prezenta gradul anterior de deformare plastică. forma hexagonală (în planul secţiunii examinate). ● Creşterea grăunţilor este ultima etapă a procesului de recristalizare. o valoare extremă (minimă) care în general variază între 0. Anexarea se face cu atât mai uşor cu cât diferenţele de mărime între grăunţii mari şi cei mici sunt mai importante şi cu cât orientarea celor două cristale este mai apropiată. Procesul de creştere este influenţat deci de forma. temperatură este mai lung. gradul de deformare trebuie să aibă. Un grăunte mare este mai stabil (sub aspect energetic). astfel că recristalizarea va avea loc la temperaturi critice mult mai scăzute. Temperatura de recristalizare depinde nu numai de natura materialului ci şi de gradul de deformare plastică. Pentru ca procesul de recristalizare să se poată produce. formaţi prin recristalizarea propriu-zisă prezintă o instabilitate energetică prin dimensiunea lor relativ mică. cu atât dimensiunea finală. Se produce astfel un fenomen de coalescenţă caracterizat prin creşterea grăunţilor mari pe seama celor mici (grăunţii mici sunt absorbiţi). Cu cât gradul de deformare este mai mare.consideră a fi efectuată "la cald". a grăunţilor va fi mai mare.

foarte mic. 20 . nave maritime etc. Ruperea materialelor metalice 2. La un grad de deformare mai mare. Ruperea ductilă se produce transcristalin şi are o viteză de propagare relativ lentă. cu ductibilitate mare (rupere ductilă). Tipuri de rupere Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare al unui corp în două sau mai multe părţi sub acţiunea unor tensiuni a. recipiente. Fig.1. şi cu atât mai fină cu cât deformarea a fost mai puternică 2.. b.4. . c. structura neuniformă favorizând o creştere puternică.4. şi în special cele produse la poduri. brusc .ruperea con-cupă produsă de tensiunile tangenţiale (se mai numeşte şi rupere prin forfecare) şi este precedată de deformaţii plastice mari. Ruperea fragilă este produsă de tensiunile normale şi se mai numeşte rupere prin smulgere sau rupere prin clivaj. fibros. în la tracţiune: a. 2. . d. Ruperea fragilă se produce după un plan normal la direcţia tensiunii. cu o mare viteză de propagare şi fără a fi precedată de deformaţii plastice macroscopice. având loc la solicitări sub rezistenţa admisibilă. Aceste caracteristici fac ca ruperea fragilă să constituie un fenomen deosebit de periculos pentru structurile metalice. numărul locurilor puternic deformate în reţea este mărit şi apariţia a numeroşi germeni de recristalizare determină o granulaţie omogenă. anormală.şi uneori după un interval destul de lung de comportare satisfăcătoare în exploatare.deci fără deformaţii prealabile . c. externe sau interne.ruperea prin forfecare a metalelor ruperi ductile şi ruperi fragile. aspectul suprafeţei de rupere fiind mat. în două mari categorii: b. de grăunte. . d.17 Tipuri de ruperi în cazul solicitării Ruperile se pot clasifica.ruperea prin forfecare a metalelor Ruperea ductilă este cu ductibilitate moderată. numeroase cazuri de rupere fragilă. general.ruperea prin smulgere fragilă (rupere fragilă). .

ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate moderată (oţelul carbon). Formarea microfisurilor din care se dezvoltă ruperea se explică prin concentrarea dislocaţiilor la obstacole (limitele dintre grăunţi. iar figura 2. figura 2. în zona gâtuirii epruvetei apare o stare de tensiune triaxială care duce la formarea unor mici pori ce se unesc sub acţiunea tensiunii aplicate şi formează o fisură centrală care se propagă pe o direcţie perpendiculară pe axa epruvetei iar apoi pe planele de alunecare înclinate la 45° faţă de axa epruvetei. la ruperea ductilă prin tracţiune a oţelurilor.17 a.17 c prezintă.17 b prezintă ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate mare (plumbul). 21 . deci nu prezintă deformaţii plastice macroscopice.) datorită deformărilor plastice care preced. incluziuni. este precedată de deformări plastice microscopice. figura 2. barierele Cottrell-Lomer. precipitate microscopice etc. Astfel.La materialele policristaline ruperea fragilă se poate produce fie transcristalin fie intercristalin. s-a admis ipoteza că ruperea materialelor metalice la o tensiune mult mai mică decât rezistenţa teoretică de rupere este determinată de neomogenităţile structurale şi imperfecţiunile de reţea care joacă rolul unor concentratori de tensiuni. microfisuri. 2. Această afirmaţie este valabilă şi pentru ruperea fragilă care. Aspectul suprafeţei de rupere este cristalin strălucitor la ruperea transcristalină respectivă de culoarea fazelor la ruperea intercristalină. expune ruperea fragilă a unei epruvete monocristaline sau policristaline. care se propagă apoi în tot corpul sub acţiunea stării de tensiune. Astfel. Deoarece valori apropiate de cele ale rezistenţei teoretice de rupere s-au obţinut doar experimental pe monocristale filiforme extrem de subţiri (whiskers). Prin concentrarea de tensiuni în anumite zone se poate atinge nivelul rezistenţei teoretice de rupere astfel că se produc mici ruperi locale.17 d).17 prezintă schematic câteva tipuri de rupere în cazul solicitării la tracţiune a unor epruvete metalice. în mod corespunzător. la care se produce o mică gâtuire urmată de o rupere con-cupă (fig. suprafeţele maclelor de deformare. Figura 2. ruperea propriu-zisă. Microfisurile din care se dezvoltă ruperea nu există deci de la început în material ci sunt produse în procesul de deformare.

18 prezintă două scheme de amorsare a fisurilor prin concentrarea dislocaţiilor la obstacole. chimic. 2. creşterea vitezei de solicitare. b.1. 22 . Acest tratament poate fi de natură diferită: termic. Dintre factorii structurali care pot determina fragilizarea se poate aminti în primul rând mărimea grăuntelui. b. Fig.18 Formarea microfisurilor prin: a. determinarea unei stări de tensiune spaţială etc. mecanic etc.concentrarea la limitele de grăunţi Figura 2.2. prin fragilizare se înţelege scăderea de ductilitate care rezultă prin modificarea condiţiilor de exploatare sau de încercare a unui metal sau aliaj metalic.a. Deoarece un material ductil permite relaxarea prin deformare plastică. viteza de propagare a acestora este mică. Ruperea fragilă Formarea microfisurilor nu constituie o condiţie suficientă pentru provocarea unei ruperi fragile. . În mod obişnuit însă. Această relaxare este însă extrem de diminuată la ruperea fragilă a materialelor metalice. la care viteza de propagare a fisurilor este de cca.000 m/sec. Fragilizarea materialelor metalice. 2. Pentru propagarea acestora trebuie întrunite o serie întreagă de condiţii care determină fragilizarea materialului metalic luat în considerare. Un material metalic poate fi ductil în anumite condiţii dar poate deveni fragil în altele. Această modificare poate consta practic în scăderea temperaturii.coalescenţa dislocaţiilor. Intervine astfel noţiunea de fragilizare care se poate defini ca fiind tratamentul prin care se diminuează capacitatea de deformare plastică a unui material în condiţiile date. a tensiunilor concentrate la vârful fisurilor.4. .

vor fi menţionaţi doar cei mai importanţi dintre aceştia: .temperaturi scăzute.starea de tensiune spaţială. . fragilizarea este un rezultat al acţiunii comune a unora sau altora dintre factorii prezentaţi.compoziţia chimică.viteza mare de deformare sau aplicare a sarcinii. .prezenţa concentratorilor de tensiuni etc. structuri fragile locale. etc.structura materialului (tratamentele termice efectuate). O importanţă deosebită asupra fragilizării o au concentratorii interni de tensiune. . Deoarece factorii care pot determina fragilizarea unui material metalic sunt extrem de numeroşi. pori. . t şi tensiunea normală reală de 23 . variaţii bruşte de dimensiuni. . sau de natură metalurgică: neomogenităţi structurale. .viteze mari de solicitare sau deformare. se consideră însă ca având o influenţă deosebită asupra fragilizării trei factori dintre cei menţionaţi: .condiţiile de exploatare (încercare) .atmosfera corozivă. Susceptibilitatea faţă de ruperea fragilă poate fi influenţată şi de dimensiunea piesei (structurii metalice).temperatura scăzută de exploatare. În general. fisuri. cu atât va putea fi înmagazinată o mai mare cantitate de energie elastică care ar putea conduce la propagarea rapidă a unei fisuri. deci cu cât limitele vor fi mai numeroase (cu cât dimensiunile grăunţilor vor fi mai mici) cu atât fisurile se vor propaga mai greu iar rezistenţa la rupere va fi mai mare. Starea de tensiune. alături de temperatură şi de natura şi structura materialului influenţează deci puternic caracterul ruperii. . Tranziţia ductil-fragil este determinată şi prin variaţia temperaturii de încercare (exploatare).Limitele dintre grăunţi frânează propagarea fisurilor. Concentratorii pot fi de natură geometrică: crestături. incluziuni etc. cu cât aceasta va fi de dimensiuni mai mari. Pentru cazurile întâlnite în mod obişnuit în practica construcţiilor metalice şi pentru un material dat. Această tranziţie are drept cauză modul diferit în care variază tensiunea tangenţială reală de rupere τ rupere σ n cu temperatura.

microfisuri. în general. Ruperile la oboseală se produc. în afară de cazurile în care au existat factori ce au contribuit la fragilizarea limitelor grăunţilor acestora din urma. 24 . la tensiuni mult mai mici decât cele necesare pentru a preceda ruperea în condiţii statice şi sunt foarte periculoase deoarece nu sunt precedate de modificări vizibile ale aspectului sau dimensiunilor pieselor respective. încercări prin explozie etc). Ruperea la oboseală Ruperile care apar în urmă aplicării unor sarcini variabile şi repetate în timp se numesc ruperi la oboseală şi se manifestă prin unele caracteristici care le deosebesc de ruperile determinate prin aplicarea unor sarcini constante. unghiuri ascuţite interioare. pentru cercetarea susceptibilităţii materialelor metalice spre ruperea fragilă se utilizează de obicei diferite încercări prin şoc (încercările de încovoiere prin şoc Charpy. incluziuni nemetalice. fund de filet.) care. de regulă. 2. Izod.4. Întrucât tendinţa către o rupere fragilă este accentuată de către solicitările sau deformările cu viteze mari. sub acţiunea sarcinilor variabile şi repetate în timp. la suprafaţa pieselor unde sunt localizate de cele mai multe ori şi concentratorii de tensiune. intervine ruperea bruscă a acesteia.Se menţionează că cercetările efectuate până în prezent au evidenţiat faptul că ruperea de tip fragil apare de regulă numai la metalele cu structură cubică cu volum centrat sau hexagonal compactă dar nu şi la metalele cu structură cubică cu feţe centrate. Majoritatea ruperilor de tip fragil constatate în exploatare pentru un material dat sunt determinate de temperaturi de serviciu relativ joasă şi de prezenţa unor stări de tensiune spaţială cauzate de concentratori. găuri. încercarea de tracţiune prin şoc. Schnadt. Battelle. Fisurarea are loc. Ruperea la oboseală a materialelor metalice este iniţiată de existenţa unor concentratori de tensiune geometrici sau metalurgici (variaţii bruşte ale dimensiunilor. determină o ecruisare crescândă a zonelor respective în urma căreia materialul nu se mai poate deforma plastic şi fisurează.3. microretasuri etc. Fisura astfel apărută se dezvoltă treptat sub acţiunea repetată a sarcinilor variabile iar atunci când secţiunea efectiv rămasă nu mai rezista solicitărilor.

practic.5.19 Zonele ruperii prin oboseală oboseală se defineşte ca reprezentând tensiunea alternantă sau oscilantă care produce ruperea unei epruvete după un număr de alternanţe foarte mare.) care produc tensiuni de compresiune remanente la suprafaţa pieselor.O rupere prin oboseală poate fi recunoscută prin existenţa a două zone: o zonă lucioasă. nitrurare. Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor piesei şi a rezistenţei la întindere a materialului întrucât. aceste proprietăţi pot suferi modificări considerabile.) sau mecanică (rulare cu role. tensiuni ce diminuează tensiunile de întindere provocate de sarcina aplicată. corespunzătoare ruperii finale. 25 . 2. pe lângă micşorarea concentratorilor geometrici printr-o proiectare adecvată. durificare cu jet de alice etc. 2. Rezistenţa la Fig. aspectul lucios apărând în urma frecării suprafeţelor de rupere) şi o zonă mată. relativ netedă dar care evidenţiază prin aspectul său formarea şi avansarea în timp. rezistenţa la oboseală se poate ameliora simţitor prin durificare termică (tratamente termice de călire superficială. Fluajul Dacă la temperatura normală proprietăţile de rezistenţă ale materialelor metalice nu sunt practic dependente de timp. cementare etc. a fisurii incipiente (sunt vizibile liniile de deformare ce indică propagarea în etape a fisurii. (fig. instantanee. cu asperităţi.19). toate ruperile la oboseală pornesc de la suprafaţă. la temperaturi înalte însă. 2. acest număr se stabileşte convenţional şi este în mod obişnuit de 107 pentru oţeluri respectiv 108 pentru aliaje neferoase uşoare.

de fluaj. progresivă în timp şi continuă a unui material sub acţiunea unei sarcini constante se numeşte fluaj.20. Se determină astfel variaţia în timp a deformaţiei epruvetei care poate fi reprezentată printr-o curbă de fluaj ca cea din figura 2. zona fluajului terţiar sau zona fluajului accelerat se caracterizează printr-o creştere rapidă a vitezei de fluaj până la ruperea în punctul D. această creştere fiind legată atât de reducerea secţiunii (gâtuirea epruvetei) cât şi de anumite modificări structurale ale materialului. CD. Comportarea la fluaj a unui material metalic poate fi caracterizată prin curba de fluaj care se determină prin aplicarea unei sarcini constante de tracţiune unei epruvete ce se menţine un anumit timp la o temperatură înaltă. reprezintă intervalul în care viteza de fluaj dE/dt descreşte. Fig. iar rezistenţa la fluaj a materialului creşte (datorită propriei sale deformaţii care produce o ecruisare tot mai puternică). 2. După lungirea instantanee ε0. – A doua zonă. curba prezintă trei zone de maximă importanţă tehnică: – Prima zonă. se caracterizează printr-o viteză de fluaj aproximativ constantă ca urmare a compensării procesului de ecruisare prin relaxarea determinată de fenomene de restaurare. Valoarea medie a vitezei de fluaj în această zonă se numeşte viteza minimă. un material metalic se poate deforma sub acţiunea unei sarcini mult mai mici decât limita de curgere şi. dacă aceasta sarcină se menţine constantă deformarea va avea un caracter continuu.Astfel. zona fluajului secundar sau zona fluajului stabilizat. numită zona fluajului primar sau zona fluajului nestabilizat. BC. Pentru explicarea procedeelor de deformare ce caracterizează fluajul au fost elaborate o serie de teorii ce au în vedere fenomenele caracteristice temperaturilor înalte: fenomenele de difuziune accelerate de mobilitatea 26 . 1a temperaturi înalte. – A treia zonă.20 Curba şi zonele de fluaj Deformarea lentă. AB.

2/100 .pentru încercările de scurtă durată. Cercetările efectuate asupra fenomenului de fluaj au relevat că. În funcţie de aceşti factori asociaţi proprietăţilor specifice materialului respectiv fluajul terţiar poate să lipsească complet. 2. In proiectarea structurilor solicitate la temperaturi înalte se face uz de limita tehnica de fluaj pentru o temperatură dată. ca fiind temperatura la care atât grăunţii cât şi limitele au aceeaşi rezistenţă sub Tec ruperea prin fluaj se produce deci transcristalin. va prezenta un fluaj mai accentuat decât acelaşi material dar având grăunţi mai mari (şi deci o suprafaţă totală a limitelor mai mică decât primul). corespunzătoare duratelor de funcţionare în exploatare. Deoarece difuziunea de-a lungul limitelor de grăunţi are loc în condiţii mai favorabile decât în interiorul grăunţilor.2% şi 1% pentru durata de încercare de 1000 şi respectiv 10.crescândă a atomilor. mobilitatea mai mare a mişcării dislocaţiilor prin mecanismul de căţărare şi alunecare peste obstacole. A fost astfel definită noţiunea de temperatură de echicoeziune Tec . formarea unui număr sporit de limite la unghiuri mici. metalele prezintă o trecere de la ruperea Fig. 27 . conform STAS 6596-80 .2/100 şi R1/10. 2. la o temperatură dată un material cu grăunţi de mărime mică. fluajul secundar poate să se caracterizeze printr-o viteză de fluaj practic nulă sau zona respectivă să se micşoreze până la dispariţie etc. pe măsură ce temperatura creşte. respectiv tensiunea care produce o alungire specifică remanentă de 0.21 Temperatura de echicoeziune transcristalină. iar peste Tec ruperea se va produce intercristalin (fig.000 (alungirile la fluaj de 0.000 ore).21). deformarea limitelor de grăunţi etc. către ruperea intercristalină prin scăderea rezistenţei limitelor sub cea a grăunţilor. schimbarea sistemelor de alunecare sau apariţia de noi sisteme de alunecare suplimentare.2% la o durată de încercare de 100 ore R0. Se menţionează că pentru un material dat curba de fluaj depinde în special în limita grăunţilor de temperatură şi de nivelul solicitării. pentru încercările de lungă durată recomandându-se stabilirea limitelor R0.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->