Sunteți pe pagina 1din 10

Tricolorul, nr. 1489, editia din 17.02.

2009

Antologia pamfletului românesc


Autor : CORNELIU VADIM TUDOR (1993)

Luceafărul A fost odată ca-n poveşti a fost ca niciodată din rude ruso-evreieşti
profetul „Limbă Lată” Şi Silviu îl che ma pe el iar de alint Tăchiţă vioi ca orice
Brucănel cădea de pe oliţă „Oi, oi, ce mai băiet diştept - ţinuse mă-sa spiciul –
nu că-i al meu, dar îl aştept să-l botezăm cu briciul!” Şi era unul la părinţi şi
pistruiat ca dracul cum este ciunga între di nţi şi între flori spanacul N-a mers la
şcoală, că ciordea şi îl bătură bine aşa fascişti în el să dea să-l facă de ruşine?! Îl
bate azi, îl bate mîini astfel pogromu-i gata ba l-au muşcat şi vreo doi cîini şi n-a
făcut armata În vremea asta, pe la Iaşi Armia bolşevică fura purceii cei mai graşi
şi ceasuri, şi mastică Iar Tache Brukner jubila trăgînd mahoarcă fină: „Papaşa
Stalin, vino-ncoa’ de ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos de la Kremlin o tai prin
Dămăroaia te-aştept, tovarăşe Stalin Ca să manglim balşaia!” Şi taica Iosif a
trimis pe Pauker Anica ce-i drept, avea un sifilis (să bage-n burgheji frica) Au
mai găsit ei şarlatani opt sute doar, prin ţară evrei, şi unguri, şi ţigani chiar
importaţi de-afară Vasile Luca, Neulander, Pantiuşa, Kişinevski au pus pe noi un
jug de fier ca pe Prospektul Nevski E vremea marii epurări din Stat şi din
Armată cu demascări şi arestări în ţara ocupată Cu două răni la Nord şi Est de
unde curg mizerii iar noaptea deportări pe şest prin stepe şi Siberii Aveam un
rege (n-ar mai fi!) cu mintea ca sugarii l-au mituit cu jucării şi cazacioc – tîlharii
„O, eşti frumos ca porcu-n vis - lui Take-i zice Ana – dar prea puţini noi am
închis iar mai ascute-ţi pana!” Şi la „Scînteia” ea l-a uns ca mare mahăr, nene şi
astfel ţara a ajuns în gură de hiene Ilegalişti, escroci şi hoţi un jaf la drumul mare
în timp ce bravii patrioţi mureau în închisoare În vremea astaWalter-baci
NKVD-ist la bază dintr-un neam vechi, de tolomaci bolnav de-o grea gălbează
Pe Ana o pîndea liubov la miting şi şedinţe şi-ntr-o maşină Molotov o-mbie cu
seminţe „Dar ce gagică se făcu cu părul pe-o ureche ei, Walter-baci, acu-i acu ca
să o bagi în streche!” Atunci a scos el, pişicher, pufoaica ei, enorma - „Ce vrei,
tavarisci Neulander? Ia mergi de îţi fă norma!” „Ce voi? Aş vrea neîncetat S-
ascut lupta de clasă să faci cu mine un băiat el premier să iasă Căci norma mea
şi planul meu eşti tu, tovărăşico cînd te voi penetra din greu zi-mi cîntecul
Sulico". Atuncea ea îl deporta lascivă-n fundul ş urii: „Arată-mi, Walter, ce-ţi
făcea Dolores Ibarruri!" Acolo ei s-au tăvălit prin balegă şi paie pînă cînd Take
le-a trîntit o mamă de bătaie. „Din ARLUS am venit cu greu ştiam c-o faceţi lată

1
Ceapaev este tatăl meu şi mama mea e beată Eu la «Scînteia» fac bairam să afle
şi Papaşa aţi deviat de la Program n-aşa şi iarăşi n-aşa“. Porni Brucan! El la
Kremlin bea vodcă cu zacuscă voia să toarne la Stalin că Ana-i rea de muscă El,
care-atît a înscenat procese ca un uliu pe Antonescu l-a-nfundat şi pe Mani u
Iuliu Ruşine mare a păţit şi de trei zile-ncoace el „stupid people" ne-a numit nici
pasca nu-i mai place Dar vai, nu-l ia pe mitocan în seamă Djugaşvili nu pierde
vremea un tiran cu proştii şi debilii Trecut-au anii. Au crăpat mai toţi
protagoniştii doar conu’ Take s-a salvat el luptă cu fasciştii Aşa că-i trage un
răvaş (Scrisoarea celor 6) lui Ceauşescu mintenaş să-i spună ce-ndurase Cum i-
a găsit în fundul gol Scandalizînd şi ONU iar Ana a fătat nasol pe Petre
avortonu’ El zboară ca şi-n alte dăţi din Moscova-n Chicago îi ia pe toţi de
beregăţi deşi are lumbago Mai ieri marxismul ne-nvăţa acum – capitalismul
dolarul este mama sa iar tatăl – sionismul Dar Ceauşescu l-a mutat pe moş la
Dămăroaia (ba i-a transmis prin fax cifrat: „Călca-te-ar Doru Braia!") Normal că
la aşa afront Brucan agenţi aduse şi guraliv, şi bagabont strigoi al limbii ruse Iar
înainte de-a muri Nea Nicu strigă tare: „Trădare! Agenturili! Vreau Marea
Adunare!" Ce-ţi pasă ţie, chip de lut Cu buza ca jumara azi eşti aici, mîi ne-n
Sascut şi mie-mi arde ţara Măi Lucifer de prin Dudeşti jigodia nu-ţi trece?
Vedea-te-aş lîngă Ceauşeşti Nobotezat şi rece!

Cine şi ce scria înainte de 1990...


Autor : CORNELIU VADIM TUDOR (Interviu pentru TVR, realizat la Blaj, în 1982, şi
tipărit în volumul „Idea luri", Ed. Eminescu, 1983)

„În Unire e Puterea" interviu cu acad. Ştefan Pascu – – Stimate tovarăşe profesor,
ne-am dat întîlnire peste munţi, aici la Blaj, dv. venind de la Cluj-Napoca, iar eu de la
Bucureşti, pentru a celebra şi aici, cum se cuvine, în Transilvania, Unirea Principatelor de la
1859. Care credeţi, după părerea dv. că sînt meritele Blajului în edificarea primei Uniri de la
1859 şi mai apoi a celei mari de la 1918? – Pentru a înţelege o asemenea faptă şi o asemenea
înfăptuire, într-adevăr istorică, este de absolută necesitate să pătrundem sensul evenimentelor,
şi nu numai evenimentelor ca atare. Pătrunzîndu-le, ne dăm seama de starea de spirit a
oamenilor, de gîndirea lor, de dorinţele lor, de aspiraţiile, de idealurile lor. Reuşind să
pătrundem în mentalitatea oamenilor şi în starea lor de spirit, ne vom da cu uşurinţă seama că
înfăptuirea Unirii a străbătut de-a lungul vremii mai multe faze, mai multe etape, mai multe
trepte. Mai întîi a fost ideea, ideea de unitate spirituală, de unitate economică, de unitate
politică a Ţărilor Româneşti. Ideea s-a transformat apoi în dorinţă, care a pătruns în conştiinţa
oamenilor de jos, a mulţimilor. Şi este un lucru ştiut, adeverit de istorie, anume cînd o idee
mare pătrunde în conştiinţa mulţimilor nu există forţă care s-o smulgă, s-o dezrădăcineze.
Ideea, şi mai ales conştiinţa de unitate, s-au transformat apoi în tendinţe. Şi, în sfîrşit, treapta
superioară a fost lupta pentru realizarea ei, concretizarea, mat erializarea acţiunilor şi
sincronizarea lor pe întreg teritoriul locuit de poporul român. Şi apoi, la nevoie, chiar
înfruntarea cu forţă armată. A fost ultima etapă care s-a săvîrşit treptat, cu multe sacrificii.
Ideea unirii a cuprins, cum spuneam, întregul popor român, fie că locuia în Transilvania, fie că

2
locuia în Moldova, fie că locuia în Ţara Românească, în sens larg, deci întreg spaţiul etnic al
poporului român. Aici, la Blaj, mai ales după 1754, cînd s-au înfiinţat primele şcoli, ideea a
prins contururi şi în mintea învăţaţilor, în mintea profesorilor şi, de asemenea, în mintea
tineretului, a studenţilor, cum se numeau elevii mai mărişori în vremea aceea. Este cazul să
subliniem un fapt: şcolile din Blaj nu erau şcoli pur confesionale, cum s-a spus şi se mai
spune; depăşeau cadrul confesional. Au fost şcoli spre care au alergat nu numai copiii greco-
catolicilor, ci şi cei ai ortodicşilor; şi nu numai din Transilvania, ci şi din celelalte teritorii
locuite de poporul român, respectiv din Ţara Românească, din Moldova şi apoi din România.
Astfel încît şcolile din Blaj au fost şcoli naţionale şi au educat în acest spirit copiii şi tinerii.
Ideea a prins contururi mai ales atunci cînd pe Cîmpia de la Blaj, la 3-5 mai din 1848, cei
peste 40.000 de ţărani, conduşi de tribunii lor tineri, căliţi în focul revoluţiei încă din
primăvara anului 1848, ţăranii, mulţimile adunate au exclamat: „Vrem să ne unim cu ţara!“,
aşa cum ne-a transmis marele revoluţionar şi patriot Nicolae Bălcescu. Şi ideea nu s-a
mărginit numai la adunarea de la Blaj. Dimpotrivă, ea s-a răspîndit peste tot. Astăzi există tot
mai numeroase mărturii care adeveresc că s-au desfăşurat acţiuni în această direcţie în satele
de pe văile rîurilor transilvane şi din munţi. Oamenii simpli, preoţii, învăţătorii de sat o
doreau, o urmăreau şi acţionau spre înfăptuirea ei, astfel încît, atunci cînd ea s-a realizat în
1859, terenul era pregătit, din punct de vedere spiritual şi chiar şi material. Pe bună dreptate,
spunea Alexandru Papiu Ilarian (unul dintre cei mai de seamă tribuni de la 1848, devenit mai
tîrziu sfetnic al lui Cuza) că, atunci cînd s-a ales Cuza domn, emoţiile, mişcările şi simţirea au
fost poate mai mari în Transilvania, zicea el, decît în Modova şi Ţara Românească. Poate că
nu au fost mai m ari, dar a fost în egală măsură simţirea apărută la unison cu simţirea
românilor din Ţara Românească şi Moldova. – Ce a însemnat Unirea de la 1859 pentru
ardeleni? – Fireşte, semnificaţiile ei au fost multe şi de o valoare excepţională. În vremea lui
Cuza, se ştie bine, s-au realizat paşi însemnaţi spre omogenizarea societăţii, spre
fundamentarea, cimentarea şi consolidarea Unirii. Între sfetnicii lui au fost şi ardeleni. În
vremea lui Cuza au luat naştere instituţii de cultură şi instituţii de ştiinţă, ca re promovau
aceeaşi idee fundamentală a Unirii. E destul să ne amintim de cele două mari societăţi
culturale, care erau şi politice în acelaşi timp, „Astra“, înfiinţată la 1861, care îşi avea sediul
la Sibiu, şi „Societatea academică“ de la 1867, viitoarea academie română (fundamentată tot
de Cuza); în ambele se întruneau învăţaţi de pe tot cuprinsul pămîntului românesc. Alături de
cei din România erau şi ardeleni, bucovineni şi macedoneni. „Astra“, ca şi „Societatea
academică“ au fost şcoli nu numai de unitate culturală, dar şi de unitate politică. Şi atunci, şi
mai tîrziu, şi totdeauna, cultura nu poate fi desprinsă de aspectele politice. Ea serveşte
programulu politic, după cum programul politic serveşte cultura, mai ales în cazul unei idei
măreţe. Treptat, treptat, urcînd pe cărările istoriei, pas cu pas, întîlnim alte evenimente
dominate de ideea de unitate. De pildă, la 1877. Se ştie bine că în Transilvania s-au organizat
colecte în peste 350 de localităţi. Ca şi în Bucovina de altfel. Şi, de asemenea, s e ştie bine că
la Războiul de Independenţă au participat, alături de eroii din România, şi eroi din
Transilvania, din Banat, din Bucovina. Ei s-au înfrăţit în luptă, s-au înfrăţit în gîndire, s-au
înfrăţit în ideal, în aspiraţii şi în înfăptuiri. – Se poa te spune că Unirea de la 1859 a pregătit
Independenţa de la 1877? – Fără Unirea din 1859 nu era de înţeles, şi nici nu se putea de altfel
realiza Independenţa de la 1877. Este un adevăr exiomatic. Iar Independenţa de la 1877 a
constituit piedestalul Unirii celei Mari din 1918. În intervalul de la 1877 la 1918, România n-a
stat pasivă. Ideea de unitate n-a pălit nici o clipă, n-a scăzut în intensitate şi n-a lipsit din
preocupările oamenilor. Şi nu numai în momente festive, cînd se aniversau evenimente sau
personalităţi, ci zi de zi, ceas de ceas, ea era prezentă în conştiinţa oamenilor. Să ne amintim,
de pildă, de acel plan temerar al lui Axente Sever, unul din participanţii de la 1848, unul din
cei mai înaintaţi în gîndire şi acţiune, unul din cei mai revoluţionari, cu alte cuvinte, care
făurea un plan cu ocazia activităţilor prilejuite de aniversarea răscoalei din 1784. Era un plan

3
temerar, care preconiza pătrunderea armatelor române în Transilvania. Planul n-a fost
înfăptuit, ideea însă, ca şi semnificaţia ei au rămas. Încă nu bătuse ceasul. A urmat anul 1894,
cel al memorandiştilor, ca răspuns la opresiunea crescîndă declanşată de guvernarea
potentaţilor, a nemeşilor maghiari. Unitatea de gîndire, de simţire, de acţiune între românii din
Transilvania şi cei din România a fost atunci perfectă. Iar opinia publică europeană a fost atît
de atentă la ce se întîmpla în Transilvania şi în România, în general, a fost atît de sensibilă şi
de receptivă la ideea de unitate a poporului român, încît se spunea, pe bună dreptate, că
problema românească a intrat pe porţile deschise ale Europei. Asta mai cu seamă cu ocazia
procesului de la 7 mai 1894, de la Cluj, cînd memorandiştii au fost duşi în faţa unui juriu, care
dinainte formulase judecata, şi au fost condamnaţi. Atunci reacţiile şi ecoul au fost extrem de
puternice în toate zonele locuite de români. – Îmi amintesc că citisem undeva despre o scenă
petrecută între tribunul Ion Raţiu şi Delavrancea. Este adevărată, întru totul? – Este cît se
poate de adevărată şi impresionantă. Mai mulţi ardeleni trecuseră atunci în România pentru a
scăpa de prigoană. Doctorul Ion Raţiu, care era preşedintele Partidului Naţional Român, era
îndemnat şi el să urmeze exemplul altora. În acest scop, pentru a-l convinge, Dimitrie Sturdza,
ca re era preşedintele Consiliului de Miniştri, l-a trimis pe Delavrancea. Întîlnirea dintre
acesta şi fruntaşul ardelean s-a petrecut în Dumbrava Sibiului. Scriitorul i-a propus lui Raţiu
să treacă în România, pentru a nu mai face anii de temniţă care îl aşteptau. Ion Raţiu a meditat
îndelung şi a dat un răspuns de o frumuseţe etică şi de o emoţionantă ţinută politică: „Spune
dumneata: ce s-ar întîmpla dacă eu te-aş urma şi în încercarea noastră de a trece aş fi împuşcat
în spate? Numai laşii sînt împuşcaţi în spate. Ce ar zice ţărănimea şi mulţimile din
Transilvania cînd ar auzi că preşedintele partidului, Ion Raţiu, a fost împuşcat în spate ca un
fugar, ca un laş? Eu rămîn aici, că aici mi-e locul, alături de aceşti oameni pe care i-am
îndemnat şi care s-au solidarizat cu noi, şi sînt obligat să-i îndrum şi pe mai departe, eu şi alţii,
ca şi mine“. – O scenă, într-adevăr, istorică. Au urmat apoi anii întîiului război mondial, la
sfîrşitul căruia s-a întîmplat minunea întregirii patriei. Cum apreciaţi dv., ca istoric,
eflorescenţa ideii de unitate în acea epocă? – Procesul istoric şi-a urmat cursul firesc, în
condiţii de data aceasta cruciale. Lupta deschisă era atît de răspîndită, era atît de adînc
înrădăcinată în conştiinţa oamenilor, încît nu-i abăteau nici o ameninţare, nici o primejdie, nici
măcar primejdia cea mai mare – pierderea vieţii. Vă amintiţi foarte bine de romanul lui Liviu
Rebreanu „Pădurea spînzuraţilor“. Este un roman izvorît dintr-o realitate istorică: dezertarea
românilor din armatele austro- ungare şi trecerea în România pentru a se înscrie voluntari. Şi
atunci cînd corpul de voluntari români, constituiţi din prizonierii de război aflaţi în Rusia, s-a
întrunit la Darniţa, lîngă Kiev, şi a formulat programul lor de viitor, s-a mai pus o piatră la
temeliile Unirii. Cea dintîi şi cea mai importantă problemă era aceea a căilor care să grăbească
realizarea unirii. Pentru că în unire e puterea. De aceea, adunarea de la Darniţa este
caracterizată de unii participanţi a fi fost chiar o primă Alba Iulia. Fireşte, ea nu poate fi
asemănată nici ca importanţă, nici ca anvergură, nici ca amploare, nici ca semnificaţie cu cea
de la Alba Iulia. Totuşi, importanţa ei a fost mare, pentru că era întîia dată cînd o mare
mulţime de soldaţi din Transilvania şi din Bucovina s-au organizat şi au făurit planuri de viitor
privind acest uriaş ideal străvechi, care era nu numai al lor, ci al întregului popor român. Tot
astfel, ca şi Unirea din 1859, şi Unirea cea mare din 1918 întregul popor român a făcut-o. În
tot acest timp, omogenitatea noastră socială a fost perfectă, fiindcă şi muncitorii, şi
intelectualii erau în prima şi a doua generaţie ieşiţi din sînul ţărănimii. Prin urmare, erau legaţi
de această ţărănime, care forma marea majoritate a populaţiei, iar ţărănimea, după cum se ştie,
şi după cum se spune şi în Programul partidului, a jucat un rol deosebit de important în istoria
poporului român. – Vorbind de 1859 din punct de vedere al Blajului, am vrea să vă întrebăm
care credeţi că este semnificaţia prezenţei lui Alexandru Ioan Cuza la istorica adunare de pe
Cîmpia Libertăţii? – Alături de tribunii revoluţiei ardelene din 1848, la Blaj au participat mai
mulţi revoluţionari moldoveni şi munteni. Printre ei a fost Alexandru Ioan Cuza, unul dintre

4
cei mai prestigioşi, încă de atunci, conducători politici ai Moldovei. Au fost de faţă, de
asemenea, Vasile Alecsandri, Vasile Jianu, Zaharia Moldovan, Alecu Russo şi alţii. Acesta din
umră a lăsat şi nişte impresii scrise despre adunarea de la Blaj, care sînt de toată frumuseţea.
În privinţa lui Cuza, el a fost nu numai la Blaj, dar şi după aceea, la Braşov, cînd, sub
influenţa programului de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au redactat „prinţipiile noastre
pentru reformarea patriei“. Acestea cuprindeau, printre altele, unire a Moldovei şi a Ţării
Româneşti. – Aşadar, 1848, 1859, 1877 şi 1918 – patru cifre simbol, patru momente care
configurează împreună Arcul de triumf al Unităţii, Independenţei şi Suveranităţii naţionale.
Care sînt, din punctul dv. de vedere, ca reprezentant al celei dintîi cărţi a unei naţiuni, al
istoriei, prin urmare, roadele prezente şi viitoare ale Unităţii naţionale şi ale Independenţei de
stat? În istoria popoarelor sînt multe idei cardinale. Între ele, fără îndoială, luminoase,
semnificative, sînt acelea de Unitate, de Independenţă şi de Suveranitate. Ideea de unitate
înseamnă adunarea sub aceeaşi cupolă a tuturor fiilor de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă, cu
aceleaşi idealuri, cu aceleaşi aspiraţii. Această idee de unitate nu aparţine numai unui mome
nt, sau unei generaţii. Ea este o permanenţă, una dintre marile permanenţe care nu-şi sfîrşeşte
viaţa o dată cu împlinirea, ci îşi continuă valenţele şi după aceea, multă vreme, totdeauna, aş
putea spune. Ea se perpetuează şi astăzi, în vremea noastră, vreme care nu este altceva decît
un nou urcuş, pe o treaptă superioară, al evenimentelor de care vorbeam. În această vreme se
poate spune că, mai mult ca oricînd, se respectă tradiţia, se respectă trecutul de luptă. Dar nu
uităm o clipă că această unitate trebuie să se consilideze din toate punctele de vedere. Astăzi,
unitatea poporului român este mai puternică şi mai consolidată decît oricînd, în jurul marilor
idei de dezvoltare, progres şi libertate, în jurul marilor idei de pace şi linişte creatoare. De la î
nălţimea acestor mari adevăruri ale istoriei naostre, apare şi mai demnă de laudă grija
secretarului general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care nu pierde nici un
prilej de a sublinia şi demonstra importanţa Suveranităţii, a Independenţei şi a Unităţii. Acest
triptic reprezintă garanţia viitorului unui popor, al unei naţiuni, şi îl vom apăra cît timp mai
există suflare românească sub soare!

ISTORIA ÎN ANECDOTE
Scrisul lui Napoleon era alcătuit din adevărate hieroglife şi i se întîmpla adesea ca el însuşi
să nu ştie ce-a scris. „Într-o zi - spune Las Caser în Memorialul de la Sfînta Elena -, fiul meu,
citindu-i unul din capitolele campaniei din Italia, se opri deodată, căutînd să descifreze: - E cu
putinţă, întreabă împăratul, ca un om să fie atît de prost, încît să nu ştie ce a scris? - Sire, nu e
scrisul meu. - Dar al cui? - E scrisul Majestăţii Voastre. - Cum ticălosule, vrei să mă insulţi?
Şi împăratul luă caietul şi-l cercetă multă vreme, apoi îl auncă spunînd: - Ai d reptate, eu
însumi nu ştiu ce-am scris. * * * Ludovic al XIII-lea nu-i spunea favoritului său Chiq-Mars
decît „dragă prietene“. Acesta, ca să fie pe placul Suveranului, conspiră împotriva lui
Richelieu. Conspiraţia fiind descoperită, Cinq-Mars fu condamnat la moarte. În clipa în care
condamnatul se îndreptă spre locul supliciului, regele se uită la ceas şi spuse: Cred că „dragul
prieten“ nu prea e vesel la ora asta.

Bonaparte, purtînd eterna lui manta cenuşie, urca din greu, călare pe un catîr, în tovărăşia
unei călăuze, Muntele Saint-Bernard. Călăuza, un flăcău tînăr, necunoscînd pe Napoleon,
vorbea cu el foarte sincer şi îi expuse, plin de naivitate, particularităţile obscurei sale existenţe
şi mai ales mîhnirea pe care o simţea de-a nu putea, din lipsă de mijloace, să se însoare cu o
fată de prin partea locului.

5
Primul consul, în vreme ce-l asculta, mai stătea de vorbă cu trecătorii care urcau şi ei muntele.
În sfîrşit, Napoleon ajunse la Mînăstirea Saint-Bernard, unde toţi călugării îl primiră cu voie
bună. Abia coborî de pe catîr, că împăratul scrise un bilet pe care-l încredinţă călăuzei sale,
sfătuindu-l să-l înmîneze administratorul armatei, care rămăsese la poalele muntelui. Seara,
călăuza, întorcîndu-se acasă, află cu surprindere ce personaj important era, călăt orul pe care îl
dusese la mînăstire. Într-adevăr, Napoleon îi dăruise o casă, cîteva hectare de pămînt şi, în
sfîrşit, mijloacele de a se însura, înfăptuindu-i astfel toate visele modestei sale ambiţii.

Cel mai plăcut ambasador pe care vreo putere străină l-a trimis cîndva în Franţa a fost,
desigur, contele de Cobentzel. Era un bărbat de 60 de ani, foarte elegant şi înalt, care însă nu
rîdea niciodată şi vorbea extrem de puţin; în schimb, nimeni nu-l întrecea cînd era vorba de
mîncare. Într-o seară, pe cînd cina cu cea mai frumoasă floare a diplomaţiei feminine, la d. de
Talleyrand, toată lumea insistă atît de mult pe lîngă el, încît, în cele din urmă, trebui, după ce
fiecare istorisise o întîmplare, să spună şi el una. „Pe vremea împăratului Iosif al II-lea -
începu el – eram ataşat pe lîngă consiliul privat al Majestăţii Sale. Fiind în concediu la una din
moşiile mele, la o depărtare de cîteva leghe de Viena, am fost chemat la palat. Plec şi abia
sosesc în capitală, că deodată mi se rupe o roată a trăsurii. Era tîrziu şi mă aflam într-o mahala
pustie. Iată-mă nevoit să-mi continui drumul pe jos. Toate acestea nu erau nimic; dar o colică
blestemată, una dintre acele colici ce nu îngăduie nici o întîrziere, mă sileşte pe mine.
consilier al Majestăţii Sale, să bat la uşa unei cîrciumi şi să cer... O servitoare urîtă mă
conduce într-o speluncă. Dar asta nu e nimic; iată-mă aşezat pe două scînduri slabe; se rup şi
cad şi eu cu ele... – Pînă unde ţi-a ajuns? – întrebă doamna de L. – Dar, foarte sus. – În sfîrşit,
pînă unde? – Dacă trebuie neapărat să v-o spun, doamnelor, mi-a ajuns pînă la buza de jos. –
Mi se pare că te înşeli, domnule conte, întrerupse d. de Talleyrand; nu cumva ai vrut să spui că
ţi-a ajuns pînă la buza de sus?“.

Î n 1815, generalul conte de Bübna veni într-o zi, în fruntea întregului său stat major, la d. de
Lavalette, primarul oraşului Grenoble.
– Domnule primar, îi spuse generalul austriac, am venit să vă anunţ că oraşul dv. trebuie să
plătească o contribuţie de război de 40 de mii de franci. Primarul protestă, spunînd că oraşul
n-avea, bani şi că, de altminteri, aliaţii, ocupîndu-l în virtutea unui tratat, n-aveau dreptul să
săvîrşească asemenea samavolnicii. – Domnule primar, reluă atunci contele de Bübna, luînd o
atitudine dintre cele mai mîndre, vă dau două ore ca să găsiţi această sumă şi, dacă nu mi-o
procuraţi în acest răstimp, am să dau ordin soldaţilor să jefuiască oraşul. – Două ore, domnule
conte, două ore!... e prea mult, răspunse primarul, abia stăpînindu-şi mînia; am să sun imediat
alarma şi, în două ore, n-o să mai rămînă nici un austriac viu pe străzile oraşului. Generalul de
Bübna se întoarse atunci spre ofiţerii lui, schimbă cîteva cuvinte cu ei, în limba germană
bineînţeles; apoi, adresîndu-se d-lui de Lavalette: – Domnule, îi spuse el pe un ton mai
politicos, se pare că am fost înşelaţi cu privire la starea financiară a oraşului dv.; renunţăm la
contribuţia de război, pe care v-am cerut-o adineauri. Şi, după ce rosti aceste cuvinte,
generalul salută şi plecă.

Frumoasa ducesă de la Valliére – nu amanta lui Ludovic al XIV-lea, ci nepoata ei, care încînta
inima lui Ludovic al XV-lea - îşi uita adesea vîrsta, deşi împlinise 60 de ani. Figura ei foarte
frumoasă încă, în ciuda vîrstei, îi mai atrăgea, din cînd în cînd, complimente, ceea ce îi plăcea
mult. Într-o zi, pe cînd se dusese să se plimbe în grădina Tuileries, împopoţonată cu

6
farmecele ei antedeluviene, se pomeni cu un domn, între două vîrste, care se luă după ea şi
începu să-i înşire verzi şi uscate, făcîndu-i o curte îndrăcită. Ducesa, care făcea mare haz,
merse cu necunoscutul ei pînă la poarta grădinii, unde o aşteptau oamenii ei. Cînd amatorul
indiscret, care o luase drept alta, văzu echipajul ei şi mai ales cînd auzi numele ei, fu cuprins
de teamă. Se prosternă numaidecît la picioarele ducesei şi îi ceru scuze pentru necuviinţa lui:
„Nu face nimic, domnule, îi sp use ea rîzînd, nu trebuie să-mi ceri scuze: dimpotrivă, eu
trebuie să-ţi mulţumesc căci m-ai făcut să aud un limbaj cu care nu mai eram obişnuită de 25
de ani...“ * * * Contesa d’Egmont fiind la balul Operei, o mască se înverşuna s-o tachineze şi
s-o necăjească, cu atît mai mult cu cît necunoscutul, pe care nu putea să-l ghicească, îi spunea
cele mai secrete amănunte ale vieţii ei. Î n sfîrşit, ca să-i dovedească pînă la ce punct o
cunoştea, omul cu masca îi spuse cu glas tare că avea o aluniţă pe coapsa stîngă. La auzul
acestor cuvinte, contesa se înfuriă şi chemă santinela:

Chemat la Paris, unde avea un proces, Delon, celebru medic memorialist, trecea prin pădurea
de la Fontainebleau, cînd deodată se pomeni cu o ceată de călăreţi cu gesturi ciudate, care, la
vederea lui, se retraseră imediat. Foarte curios, medicul se luă după ei şi îi urmări pînă într-un
luminiş, unde văzu o mare afluenţă de lume. Numaidecît, medicul deveni punctul de atracţ ie
al tuturor privirilor, care n-aveau nimic binevoitor în ele. Delon, crezînd că a căzut în mijlocul
unei cete de tîlhari, începu să regrete curiozitatea sa. Deodată, însă, unul dintre necunoscuţi se
apropie de el şi-l rugă să-i spună motivul pentru care venise în aceste locuri. – Desigur,
domnul meu, acelaşi care v-a adus şi pe dvs. După acest răspuns făcut cu multă siguranţă,
solul se înapoie în cercul prietenilor şi şoaptele reîncepură cu mai multă stăruinţă. – Sînt un
om mort, îşi spuse Delon, care se şi pregătea la o rezistenţă disperată. Oricine îşi poate
închipui uimirea lui, cînd, cîţiva membri ai conferinţei, apropiindu-se de el, în loc să-i ceară
punga, îi oferiră în schimb o sumă apreciabilă: –Două sute de napoleoni, dacă vă retrageţi.
Situaţia devenea interesantă; fără să înţeleagă nimic, medicul răspunse la întîmplare pe un ton
hotărît: –E prea puţin. Delon e lăsat din nou singur şi delegaţia plecă spre a delibera mai
departe. Discuţia e foarte însufleţită; solii se reîntorc, dar de astă dată îi propun 500 de
napoleoni. – Fie şi 500! – spuse medicul, fără să-şi arate uimirea.
Suma îi este plătită şi, după ce o încasează, Delon salută şi se retrase. La plecarea lui, toţi se
înclină cu o satisfacţie, pe care nu-şi mai dau silinţa s-o ascundă.
La Mulen, enigma fu dezlegată.
Ceata de călăreţi pe care Delon o întîlnise nu era alcătuită nici din tîlhari, nici din ucigaşi, ci
din oameni cinstiţi, care se asociaseră să cumpere un lot de vînzare din pădurea de la
Fontainebleau. Socotindu-l un concurent şi îndepărtîndu-l cu preţul de 500 de napoleoni, tot ei
credeau că făcuseră o afacere excelentă.

Banii au fost totdeauna marea preocupare a lui Caragiale. Moştenirile succesive, precum şi
produsul scrierilor sale neajungîndu-i, marele scriitor era silit, adesea, să recurgă la adevărate
expediente. Într-o zi, între altele, se adresă regelui Carol I, căruia, fără multe formalităţi, îi
ceru o sută de lei împrumut. Oarecum surprins de forma neobişnuită a acestei cereri, Carol I îi
oferi suma, spunîndu-i: „Regele nu împrumută, ci dă”. Dar autorul „Scrisorii pierdute”, fără a-
şi pierde cumpătul, răspunse imediat în v reme ce strîngea mult dorita bancnotă: „Dar
Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută”. * * * Vespasian murind, fu întrebat ce simte:
„Simt, spuse el, că devin zeu“. * * * Jean Bart, repurtînd o victorie strălucită, trimise pe fiul
său la ministrul Pontchartrain, căruia îi înmînă o scrisoare ce cuprindea amănunte asupra

7
luptei. Ministrul îşi făcu o adevărată plăcere să prezinte regelui pe fiul lui Jean Bart, încălţat
cu cizme noi de lac. Tînărul marinar alunecă pe parchet. Ludovic al XIV-lea scoase un s t rigăt
şi făcu un gest ca să-l ridice; apoi îi spuse rîzînd: „Se vede că domnii Bart sînt mai iscusiţi
marinari decît călăreţi.”

Condamnat de tribunalul revoluţionar, ducele de Lauzun zîmbi, primid sentinţa de moarte.


Foarte calm, în cursul acelei zile şi în dimineaţa următoare, dormi şi mîncă bine; chipul lui nu
era deloc alterat. Cînd călăul veni să-l ducă la locul de execuţie, tocmai mînca nişte stridii. -
Cetăţene, zise el, dă-mi voe să-mi sfîrşesc masa. Apoi, oferindu-i un pahar de vin: - Ia acest
pahar, adăugă el, îţi trebuie curaj pentru meseria pe care o îndeplineşti. * * * Ecaterina cea
mare a Rusiei pusese să se sape un rîu la Tarskoie Selo. Acesta nu era prea mare, dar
satisfăcea gustul împărătesei, care voia să aibă o apă curgătoare pe domeniile ei. Ambasadorul
Franţei pe lîngă curtea Rusiei, prinţul de Ligne, făcea însă tot soiul de glume pe socoteala
acestui pîrîiaş lipsit de orice însemnătate. Cu toate acestea, într-o zi, un grădinar, probabil în
stare de ebrietate, s-a înecat în ap a acestui rîu şi fiindcă vestea a fost adusă împărătesei
tocmai cînd prinţul de Ligne era în audienţă la ea: - Ei, ce mai zici? întrebă Ecaterina pe
ambasador. - Ce să spun! Cred că grădinarul a vrut să măgulească pe Majestatea Voastră,
răspunse prompt cur tenitorul francez. * * * Un prieten spunea satiricului englez Donne:
„Fulgeră cît vrei împotriva viciilor, dar menajează pe vicioşi". - Am înţeles, răspunse poetul,
vrei să condamn cărţile de joc, în schimb să iert pe escroci. * * * Într-o zi, pe cînd ni meni nu
se mai putea înţelege în cursul unei certe la Academia Franceză, fizicianul Jean de Mairan
spuse: „Domnilor, ce-ar fi dacă am vorbi numai patru odată?

Arhiva „Tricolorul"
Autor : Dr. ALEXANDRU LENGHEL

CÎTEVA DATE DESPRE M ĂSURILE CONTRA CIUMEI ŞI HOLEREI


LUATE ÎN DEJ ÎN SEC. XVIII-XIX Locuitorii oraşului Dej au suferit mult în cursul veacului
al 18-lea de teribila molimă, care se ivise întîia dată în luna mai din anul 1719. Date anterioare
referitoare la epidemiile de ciumă din acest oraş n-am găsit decît în două epistole particulare
din anul 1711 (arhiva Muzeului Ardelean) din care reiese că în acest an s-au ivit cîteva cazuri
sporadice de ciumă, şi anume în unele comune din jurul orăşelului Gherla (15 km. de la Dej)
şi în comuna Chechiş (lîngă Gherla). În 1719 administraţia oraşului ia măsuri preventive,
după îndrumările Guberniului Ardelean şi intensifică paza oraşului, aşezînd în 3 puncte
principale paznici sub comanda şefilor de circumscripţii. Se dă ordin strict să se anunţe orice
caz de boală sau deces comandamentului militar iar străzile principale ale oraşului se
îngrădesc; totodată se angajează patru ciocli pentru transportul cadavrelor.
Se interzice trecerea carelor cu sare prin oraş şi orice trecere peste pod fără legitimaţie. În
urma unui ordin primit de la Viena se opresc şi înmormîntările cu pompă: „La mort să nu se
ţină decît o predică, să nu fie băgat în biserică” etc… Se ordonă ţinerea strictă a posturilor.
Pomenile pentru morţi se desfiinţează cu desăvîrşire. În anul 1720, la 5 februarie - probabil la
ordinul Gubernului Ardelean – se trimite chirurgul Hann din Sibiu prin oraşele şi comunele
bîntuite de ciumă: Cojocna, Dej, şi Ocna Dejului „pentru investigaţia” bolnavilor. Oraşul îi

8
plăteşte trei zloţi nemţeşti.
Ciuma din anul 1719 a secerat multe victime: (numărul lor exact nu-l cunoaştem) cu toate
acestea n-a luat proporţiile îngrozitoare a aceleia din anul 1742. În vara anului acestuia,
ivindu-se cîteva cazuri de ciumă între iobagii din comuna Cetan, Guberniul întreabă energic
administraţia oraşului dacă într-adevăr s-a ivit în Dej molima. Răspunsul a fost negativ. Ştim
că oraşele tăinuiau în acele timpuri ivirea cazurilor de ciumă de frica carantinei. Cu toate
acestea, în cursul lunii august se iau măsurile necesare pentru apărare. Dispoziţiile care se
luară în 10 august erau însă întîrziate, căci peste o săptămînă (16 august 1742), în şedinţa
administraţiei se aduce următoarea decizie: „vedem cum ne pedepseşte D-zeu, că la multe
famili i s-a ivit molima; am hotărît să închidem casele suspecte şi să le punem sub
supraveghere strictă” etc. Tot atunci se deleagă un chirurg pentru a vizita bolnavii din oraş. El
primea o plată de două mierţe de grîu la lună. Sedau alimente pentru familiile izolate şi se
porunceşte şefilor de circumscripţii să meargă la patru familii suspecte din oraş, să le
cerceteze şi apoi să raporteze despre starea lor.
Epidemia, cum se vede, în scurt timp lua proporţii îngrozitoare, pentru că la 14 septembrie
(1742) mureau oamenii în aşa măsurăm încît nici sicrie nu li se mai puteau face. „Mulţi
mureau sub garduri, alţii se trăgeau în curtea casei celei mai apropiate”, scrie cronicarul
contemporan. Pe aceştia oraşul îi înmormînta cu cheltuielile sale. În 3 decembrie epidemia
începe a slăbi în oraş, bîntuie însă în comunele din jur, cu deosebire în Ocna Dejului, din care
cauză oraşul reînnoieşte măsurile de pază aplicate în 1719, izolînd oraşul cu totul de comunele
din jur.
Se îngrădeşte din nou oraşul cu gard de spini, obligînd pe fiecare locuitori a duce o sanie de
spini, iar cei săraci sînt obligaţi a face gardul sub pedeapsa de 1 florin. Cu aceste măsuri
severe se ajunge la rezultatul că prin luna ianuarie 1743 nu s-au mai ivit cazuri de ciumă timp
de aproape două luni. În 3 februarie, la sfatul chirurgului care este şi preşedintele consiliului
sanitar orăşenesc, se îngrădesc cele 3 cimitire, între care unul era românesc. Tot la propunerea
chirurgului, în 15 februarie se hotăreşte arderea unor case infectate. Pentru aprinderea lor se
… doi consilieri şi şefii circumscripţiilor, cu menţiunea să aibă la dispoziţie vedre pentru
apărarea de foc a caselor vecine. În vara anului 1743 nu se mai ivesc alte cazuri de ciumă,
însă frica de această teribilă boală rămîne în amintirea locuitorilor pînă tîrziu pe la mijlocul
secolului următor. Guberniul Ardelean nu scapă nici o ocazie de a îndruma oraşul la luarea
dispoziţiilor pentru apărare, cînd se ivea vreun caz de ciumă ori pe teritoriul ţării ori în ţările
care aveau legă turi comerciale cu Ardealul.
Aşa în anul 1813 se anunţau cazuri din Giurgiu, iar în anul 1816 ivindu-se cazuri de ciumă în
Ploieşti, Guberniul se adresează şi oralului Dej într-un ordin circular, ordonînd ca să pună sub
carantină pe toţi călătorii care ar sosi de acolo. În 1817, Guberniul comunică oraşului că în
Moldova bîntuie molima, iar în anul următor se ordonează punerea sub carantină a tuturor
călătorilor sosiţi de acolo. După încetarea epidemiei în oraşele din ţară, Guberniul înştiinţează
despre a ceasta toate autorităţile judeţene şi orăşeneşti, ca să sisteze carantina şi dispoziţiile
extraordinare. Aşa în anul 1816, oraşul Dej primeşte o circulară despre încetarea epidemiei în
Iaşi, iar în anul 1818, în Moldova. La începutul secolului al XIX-le a, această molimă nu se
mai iveşte în Ardeal decît foarte rar şi numai în cazuri sporadice, ca nu peste mult timp, 1830
să-i urmeze o altă plagă tot atît de molipsitoare, holera, adusă şi în oraşul Dej deseori de
plutaşi bucovineni. În „Inventarium honorum nbilis Oppidi Dees pro anno 1726”, adică
inventar despre averea oraşului, am găsit un pasaj referitor la spital unde probabil erau izolaţi
şi ciumaţi. „În strada Rev (actuala Iorga) oraşul are o grădină în care este «foarte veche». În
aceeaşi curte mai este o casă de bîrne, care serveşte drept spital pentru săraci. Sînt două
camere şi o bucătărie sub un acoperiş, cu podele de scînduri de stejar”.
Măsurile de apărare contra epidemiilor au rămas primitive şi în acest secol, principiul însă din
care emanau dispoziţiile era corect: izolarea bolnavului de cei sănătoşi. Pe la începutul

9
secolului al XVIII-lea, cînd în locul ciumei se ivi holera, îmbolnăvindu-se în Dej mai întîi o
femeie, care avea locuinţa la poştă, oficiul sanitar ordonă izolarea totală a acest e i persoane,
bătînd spini în uşă. Pe o prăjină lungă legau vasul cu mîncarea şi o introduceau pe o fereastră
la bolnavă.

10

S-ar putea să vă placă și