Sunteți pe pagina 1din 260
Program post universitar de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural Specializarea LIMBA ŞI
Program post universitar de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural Specializarea LIMBA ŞI

Program

post

universitar de conversie profesională

pentru cadrele didactice din mediul rural

Specializarea

LIMBA ŞI LITERATURA

ROMÂNĂ

Forma de învăţământ ID - semestrul I

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ MORFOLOGIE

Silvia KRIEB-STOIAN

2005

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Limba Română contemporană Morfologie

Silvia KRIEB STOIAN

2005

© 2005

Ministerul Educaţiei

Proiectul pentru Învă ământul Rural

şi Cercetării

ţ

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

Cuprins

Cuprins:

Cuprins

Pagina

Argument

v

Unitatea de învăţare nr. 1 – INTRODUCERE

1

 

1.1 Obiective educaţionale

1

1.2 Morfologie. Morfem

1

1.3 Flexiune

2

1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa

4

1.5 Lucrare de verificare

7

1.6 Surse bibliografice

8

Unitatea de învăţare nr. 2 – SUBSTANTIVUL

9

 

2.1 Obiective educaţionale

9

2.2 Identitatea substantivului

9

2.3 Clase semantice de substantive

10

2.4 Clase morfologice de substantive

13

2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului

13

2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului

23

2.7 Schemă recapitulativă

28

2.8 Lucrare finala de verificare

29

2.9 Răspunsuri şi comentarii

31

2.10

Surse bibliografice

32

Unitatea de învăţare nr. 3 – ARTICOLUL

33

 

3.1 Obiective educaţionale

33

3.2 Identitatea articolului

33

3.3 Articolul hotărât propriu-zis

34

3.4 Articolul hotărât posesiv

36

3.5 Articolul hotărât demonstrativ

38

3.6 Articolul nehotărât

40

3.7 Schemă recapitulativă

42

3.8 Lucrare de verificare

43

3.9 Răspunsuri şi comentarii

44

3.10

Surse bibliografice

45

Unitatea de învăţare nr. 4 – ADJECTIVUL

46

 

4.1 Obiective educaţionale

46

4.2 Identitatea adjectivului

46

4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului

43

4.4 Clasificarea adjectivelor

50

4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire

52

4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului

54

4.7 Topica adjectivului

60

4.8 Sintaxa adjectivului

60

4.9 Schemă recapitulativă

63

Cuprins

4.10 Lucrare de verificare

64

4.11 Răspunsuri şi comentarii

66

4.12 Surse bibliografice

69

Unitatea de învăţare nr. 5 – PRONUMELE I – PRONUMELE PERSONALE

70

5.1 Obiective educaţionale

70

5.2 Identitatea pronumelui

70

5.3 Clasificarea pronumelor

71

5.4 Pronumele personal propriu-zis

71

5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă)

77

5.6 Pronumele reflexiv

80

5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

82

5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

83

5.9 Lucrare de verificare

87

5.10 Răspunsuri şi comentarii

89

5.11 Surse bibliografice

91

Unitatea de învăţare nr. 6 – PRONUMELE II – PRONUMELE NEPERSONALE

92

6.1 Obiective educaţionale

92

6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ

92

6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

95

6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ

98

6.5 Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte

100

6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ

102

6.7 Schemă recapitulativă

105

6.8 Lucrare de verificare

107

6.9 Răspunsuri şi comentarii

108

6.10

Surse bibliografice

110

Unitatea de învăţare nr. 7 – NUMERALUL

111

7.1 Obiective educaţionale

111

7.2 Identitatea numeralului

111

7.3 Numeralul cardinal

113

7.4 Numeralul ordinal

123

7.5 Schemă recapitulativă

126

7.6 Lucrare de verificare

127

7.7 Răspunsuri şi comentarii

129

7.8 Surse bibliografice

131

Unitatea de învăţare nr. 8 – VERBUL I – CLASIFICARE

132

8.1 Obiective educaţionale

132

8.2 Identitatea verbului

132

8.3 Clase semantice de verbe

133

8.4 Clase semantico-sintactice de verbe

134

8.5 Clase morfologice de verbe

145

8.6 Lucrare de verificare

148

8.7 Răspunsuri şi comentarii

150

Cuprins

8.8 Surse bibliografice

152

Unitatea de învăţare nr. 9 – VERBUL II – CATEGORIILE GRAMATICALE ALE

VERBULUI

153

9.1 Obiective educaţionale

153

9.2 Categoriile gramaticale ale verbului

153

9.3 Lucrare de verificare

164

9.4 Răspunsuri şi comentarii

165

9.5 Surse bibliografice

166

Unitatea de învăţare nr. 10 – VERBUL III – STRUCTURA MORFEMATICĂ A

VERBULUI

167

10.1 Obiective educaţionale

167

10.2 Structura morfematică a verbului

167

10.3 Lucrare de verificare

179

10.4 Răspunsuri şi comentarii

180

10.5 Surse bibliografice

180

Unitatea de învăţare nr. 11 – VERBUL IV – SINTAXA VERBALOR LA MODURI NEPERSONALE

181

11.1 Obiective educaţionale

181

11.2 Sintaxa infinitivului

181

11.3 Sintaxa gerunziului

184

11.4 Sintaxa participiului

185

11.5 Sintaxa supinului

186

11.6 Scheme recapitulative

189

11.7 Lucrare de verificare

191

11.8 Răspunsuri şi comentarii

193

11.9 Surse bibliografice

194

Unitatea de învăţare nr. 12 – ADVERBUL

195

12.1 Obiective educaţionale

195

12.2 Identitatea adverbului

195

12.3 Clasificarea adverbelor

196

12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire

202

12.5 Intensitatea

203

12.6 Sintaxa adverbului

207

12.7 Schemă recapitulativă

210

12.8 Lucrare de verificare

211

12.9 Răspunsuri şi comentarii

212

12.10 Surse bibliografice

214

Unitatea de învăţare nr. 13 – INTERJECŢIA

215

13.1 Obiective educaţionale

215

13.2 Identitatea interjecţiei

215

13.3 Clasificarea interjecţiilor

216

Cuprins

13.4 Sintaxa interjecţiei

223

13.5 Schemă recapitulativă

231

13.6 Lucrare de verificare

232

13.7 Răspunsuri şi comentarii

233

13.8 Surse bibliografice

234

Unitatea de învăţare nr. 14 – ELEMENTELE DE RELAŢIE

235

14.1 Obiective educaţionale

235

14.2 Identitatea elementelor de relaţie

235

14.3 Prepoziţia

235

14.4 Conjuncţia

239

14.5 Schemă recapitulativă

243

14.6 Lucrare de verificare

244

14.7 Răspunsuri şi comentarii

246

14.8 Surse bibliografice

247

Bibliografie generală

248

Morfologia - Argument

Argument

Concepţia de structurare a cursului

Cursul de Morfologie, pe care ţi-l propun face parte dintr-un ansamblu structurat de demersuri de formare a ta ca filolog şi are în vedere completarea studiului limbii pe care l-ai început cu Fonetica şi vocabularul.

Demersul didactic, pe care-l intenţionez prietenos, ar trebui să-ţi provoace reflecţii , întrebări, argumente.

Cursul este structurat pe 14 unităţi de învăţare care cuprind aspecte ale morfologiei, abordate teoretic şi practic. Fiecare unitate de învăţare se încheie cu o lucrare de verificare pe care, după ce o rezolvi, o vei transmite tutorelui. Ulterior, te vei întâlni cu acesta (la un interval stabilit de comun acord) pentru comentarii şi eventuale nelămuriri. Notele obţinute la aceste lucrări vor conta la calificativul final (vor reprezenta 40% din nota finală). Ai grijă ca răspunsurile la lucrările de verificare să fie scurte şi la obiect. Nu te abate de la cerinţă!

Este bine să ai în vedere unitatea aspectelor de limbă studiate nu numai la nivelul acestui curs, dar şi la nivelul cursurilor care circumscriu domeniul funcţional al limbii.

Cursul cuprinde precizări terminologice, clasificări, descrieri realizate din mai multe perspective, astfel încât să-ţi permită interiorizarea conceptelor şi o mobilitate a achiziţiilor. Spaţiul din stânga a fost lăsat liber pentru a-ţi oferi posibilitatea să-ţi faci adnotări: poţi să-ţi rezumi un paragraf, să marchezi eventualele nelămuriri (astfel încât atunci când te întâlneşti cu tutorele să găseşti repede chestiunile neînţelese), să propui o nouă abordare etc.

Aşadar, la sfârşitul activităţii de studiu nu trebuie să ştii şi să reproduci neapărat un set de definiţii, de descrieri de fenomene sau de concepte, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii şi abordări pragmatice.

Principiile învăţării pentru dezvoltarea competenţelor care definesc demersul nostru vizează în mod direct:

- observarea faptelor de limbă şi a operaţiilor enunţiative în contexte specifice;

- realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor;

- explicarea criteriilor de clasificare a unităţilor lexicale în categorii;

- înţelegerea şi explicarea corectă a mecanismelor de funcţionare şi organizare a limbii;

- înţelegerea rolului cuvintelor în context.

Morfologia - Argument

Temă de reflecţie Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra relaţiei dintre aspectele ale limbii pe care le-ai studiat, fonetică, vocabular, morfologie şi sintaxă. Vei avea un set de probleme de reflecţie pentru întâlnirile cu tutorele şi cu ceilalţi colegi.

Obiectivele cursului

Am avut în vedere o serie de competenţe generale pentru meseria de filolog pe care ai ales-o. Dintre acestea, am încercat să le deduc pe acelea specifice pentru profesorul de limba română. În bună parte aceste obiective sunt comune pentru cursul de Morfologie şi pentru alte cursuri din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Astfel, vei observa competenţe similare sau identice urmărite în cursul de Fonetică şi vocabular sau de Sintaxă, sau chiar în cursuri de limbi moderne.

Demersurile de învăţare vor fi preponderent procedurale şi comune, şi ele tuturor disciplinelor din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Competenţele vizate:

- identificarea regularitaţilor limbii manifestate la nivelul morfologic;

- interpretarea relaţiilor dintre clasele şi categoriile gramaticale studiate;

- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie şi punctuaţie din perspectiva morfologiei; - utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul morfologiei;

- formarea capacităţilor de analiză a componentelor semice ale cuvintelor;

- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice;

- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambigiuzarea lor în procesul comunicării;

- folosirea limbii române într-un registru complex de contexte de comunicare (receptare orală şi scrisă, producere de mesaje corecte);

- utilizarea unei varietăţi de instrumente de analiză şi interpretare a fenomenului lingvistic;

- identificarea şi interpretarea corectă a unor unităţi aflate la graniţa dintre mai multe părţi de vorbire.

Morfologia - Argument

Derularea cursului

Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde activităţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs care îţi este oferit şi al bibliografiei sugerate la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare: activităţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei consultări cu tutorele. Aceste activităţi au ca scop rezolvarea eventualelor neclarităţi pe care le întâlneşti pe parcursul activităţilor şi, mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucrările finale de verificare propuse de fiecare unitate de învăţare.

Exerciţiile şi lucrările de verificare vizează, în mod concret, obiectivele enunţate mai sus.

Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activităţilor de studiu individual (lectura personalizată a cursului şi a bibliografiei aferente) competenţele vizate.

Evaluare

În activităţile de autoevaluare (exerciţiile) vei putea confrunta răspunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa intitulată Răspunsuri şi comentarii, astfel încât să ai o imagine corectă a performanţelor realizate.

Eventualele neclarităţi sau păreri personale distonante faţă de propunerile cursului trebuie să reprezinte subiecte de dezbatere cu tutorele. Pentru lucrările de finale de verificare îţi sugerăm să parcurgi bibliografia indicată la fiecare unitate de învăţare.

Ai grijă să trimiţi tutorelui lucrările finale rezolvate în timp util (stabilit de comun acord), pentru ca el să le poată citi, nota şi comenta apoi în întâlnirile pe care le veţi avea.

Calificativul final va consta 40% din participările tale la dezbateri şi din activitatea permanentă de studiu, măsurată prin răspunsurile la exerciţii şi la lucrările finale de verificare şi comentarea lor şi 60% rezultate obţinute la examinarea finală de semestru.

Morfologia - Introducere

Unitatea de învăţare nr. 1

MORFOLOGIA – INTRODUCERE

Cuprins

Pagina

1.1 Obiective educaţionale

1

1.2 Morfologie. Morfem

1

1.3 Flexiune

2

1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa

4

1.5 Lucrare de verificare

7

1.6 Surse bibliografice

8

1.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil:

să ştii care este obiectul morfologiei;

să cunoşti definiţia morfemului;

să ştii diferenţa dintre părţile de vorbire flexibile şi părţile de vorbire neflexibile;

să identifici elementele de interferenţă a morfologiei cu sintaxa; să indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

1.2 Morfologie. Morfem

Modul de concepere şi delimitare a morfologiei s-a modificat continuu, în funcţie de evoluţia concepţiilor lingvistice modificându-se raportul cu cealaltă disciplină gramaticală, sintaxa.

Morfologia desemna iniţial „ştiinţa formelor limbii” (disciplina consacrată flexiunii cuvintelor considerate sub aspectul expresiei).

Ulterior, morfologia a fost definită ca „ştiinţă a cuvântului”, considerat sub aspect gramatical, adică sub aspectul variaţiei formei sale pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziţie cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor şi funcţiile pe care acestea le iau în cadrul combinaţiilor. Această împărţire a gramaticii apare încă din antichitate. Originea (greacă a ) termenilor justifică această repartizare a faptelor între cele două discipline: morfologie < gr. morphe (formă), logos (învăţătură); sintaxă < gr. sintaxis (îmbinare).

Apoi, interesul se deplasează de la cuvânt la morfem, iar morfologia devine ştiinţa morfemelor.

Morfologia - Introducere

Morfologia - Introducere Morfem = unitate minimal ă de expresie asociat ă unui sens; un morfem

Morfem = unitate minimală de expresie asociată unui sens; un morfem înglobează unul sau mai multe foneme, o sintagmă înglobează unul sau mai multe morfeme.

Efectul îl constituie estomparea graniţei rigide dintre morfologie şi sintaxă, deoarece sintaxa este ştiinţa sintagmelor, deci a combinaţiilor de morfeme. Ia astfel naştere morfosintaxa, care implică o perspectivă integratoare asupra celor două discipline.

În lingvistica românească, morfologia se ocupă de studiul flexiunii, al categoriilor gramaticale şi al părţilor de vorbire.

1.3 Flexiune

Flexiunea este un procedeu care constă în adăugarea la partea invariabilă a cuvântului a unuia sau a mai multor afixe gramaticale, pentru a marca diverse categorii gramaticale.

Nu toate cuvintele au structuri analizabile în componente purtătoare de valori gramaticale, ci numai cuvintele care au flexiune (forme aparţinând paradigmei aceluiaşi cuvânt). Clasele de cuvinte neflexibile (adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia) nu au forme paradigmatice, sunt realizări unice.

Orice formă aparţinând unei paradigme poate fi supusă unei analize în constituenţi imediaţi, deci poate fi divizată în două părţi: radical şi flectiv.

R a d i c a l u l este acea parte a secvenţei fonice a cărei ocurenţă concretă este obligatorie pentru orice formă flexionară.

ă este obligatorie pentru orice form ă flexionar ă . Radicalul nu poate fi niciodat ă

Radicalul nu poate fi niciodată reprezentat printr-un şir fonemic vid (nu admite realizare zero).

Radical

Radicalul unui cuvânt poate varia:

 
 

parţial – variaţia parţială este descrisă prin fenomenul alternanţelor fonetice;

total

variaţia

totală

este

înregistrată

sub

denumirea

 

supletivism.

 

Flectiv

F l e c t i v u l , spre deosebire de radical, poate fi reprezentat printr-un şir fonemic vid, deci poate avea realizare zero. De exemplu, în forma cânt, flectivul are realizare ø (sufix ø, desinenţă ø).

Flectivul este aşezat de cele mai multe ori după radical; în acest caz, putem numi flectivul şi terminaţie. Dar aşezarea după radical nu este

Morfologia - Introducere

obligatorie: elementele flectivului pot preceda radicalul (cum se întâmplă în cazul formelor cu afix mobil: ai văzut).

Flectivul exprimă diferitele valori ale categoriilor gramaticale, reprezentând termenul variabil. Marcând categoriile gramaticale specifice clasei morfologice căreia îi aparţine cuvântul, flectivul este alcătuit din desinenţe şi sufixe gramaticale. De exemplu, flectivul cuvântului case este alcătuit din desinenţa -e, flectivul formei verbale mergând este reprezentat de sufixul -înd.

Flectivul poate fi reprezentat de unul sau mai multe elemente morfematice dependente (afixe), deci este divizibil în plan morfematic. De exemplu, în forma citisem se observă o succesiune de morfeme gramaticale: -i-se-m. Flectivul este deci alcătuit din sufixele -i, -se şi desinenţa -m.

În funcţie de poziţia flectivelor faţă de radical, se disting forme sintetice şi forme analitice (cu afix mobil).

Forme

sintetice

Forme

analitice

Formele sintetice implică cel puţin un afix, caracterizat prin poziţia enclitică faţă de radical şi prin succesiunea fixă şi nedisociabilă (vorbiserăm).

Formele analitice presupun cel puţin două afixe, dintre care cel puţin unul este aşezat după radical (are poziţie enclitică faţă de acesta) şi alcătuieşte cu acesta un lanţ indisociabil. Acest lanţ este însoţit totodată de unul sau mai multe afixe mobile (am cântat, voi citi, aş veni).

Afixele mobile au următoarele trăsături:

îşi pot modifica poziţia faţă de radical: poziţia obişnuită este cea proclitică, dar unele pot sta şi după radical (ai auzit/auzit- ai); între afixele mobile şi radical pot apărea alte elemente (ai mai citit, a şi venit etc.)

ă rea alte elemente (ai mai citit, a ş i venit etc.) Afixul mobil, atunc i

Afixul mobil, atunci când este în poziţie enclitică, este postpus faţă de întreaga grupare radical + afix, nu poate apărea imediat după radical: auzit-ai, nu *auz-ai-it.

Morfologia - Introducere

Morfologia - Introducere Aplica ţ ie Arat ă din ce sunt formate flectivele cuvintelor: tablouri, merser

Aplicaţie

Arată din ce sunt formate flectivele cuvintelor: tablouri, merserăm, venea, brazi, bărbaţi, aş pleca, să scrie, frumoşi, eleganţi, mese, cânta, merg.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa

Morfosintaxa surprinde elementele de interferenţă dintre cele două domenii (elemente imposibil de atribuit unuia singur) şi le pune în penumbră pe cele de autonomie.

Elemente

interferenţă

de

între

morfologie şi

sintaxă

Un element de interferenţă dintre morfologie şi sintaxă îl constituie realizarea flexiunii prin îmbinări de cuvinte, cu mijloace analitice. În limba română relaţia analitic-sintetic se manifestă diferit la substantiv faţă de verb. Astfel, în timp ce substantivul ocupă sub aspectul acestei relaţii o poziţie intermediară între marcarea sintetică şi cea analitică (utilizând atât mijloace sintetice cât şi mijloace analitice), verbul are zone întregi în care predomină manifestarea sintetică (imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect) şi zone întregi în care predomină manifestarea analitică (perfect compus).

Mijloacele analitice folosite în flexiunea substantivului sunt:

prepoziţia pe pentru marcarea acuzativului-obiect direct al substantivelor de gen personal (L-am văzut pe Ion); prepoziţia a pentru marcarea genitivului şi prepoziţia la pentru marcarea dativului, fie ca situaţie obligatorie

Morfologia - Introducere

(numeral/substantiv+numeral), fie ca situaţie facultativă (în limbajul popular); articolul genitival, ca marcă suplimentară genitivului (se adaugă întotdeauna unei mărci flexionare: această carte a Mariei); articolul hotărât proclitic lui, pentru marcarea G/D substantivelor de gen personal (I-am dat cartea lui Ion).

substantivelor de gen personal (I-am dat cartea lui Ion). În limba român ă actual ă ,

În limba română actuală, folosirea lui se extinde dincolo de particularităţile genului personal: la toate substantivele care nu pot să marcheze flexionar distincţiile de caz (xenisme: apăsarea lui delete, substantive obţinute prin siglare: structura lui GV în limba română; substantivizări accidentale autonimice: absenţa lui pe din text).

Mijloacele analitice la care se recurge în flexiunea verbală sunt:

auxiliarele (a fi, a avea, a vrea);

prepoziţia a (devenit morfem liber) pentru modul infinitiv;

conjuncţia să pentru modul conjunctiv;

cliticele adverbiale utilizate pentru exprimarea unor valori modale şi aspectuale (tot învaţă, mai lucrează) sau pentru aproximarea, restrângerea predicaţiei (numai, mai-mai, doar).

Şi în sistemul gradelor de comparaţie se recurge la mijloace analitice: comparativul şi superlativul se exprimă cu ajutorul unor adverbe şi locuţiuni adverbiale (mai, foarte, la fel de etc.).

Un alt exemplu de interferenţă a celor două domenii este subiectul inclus. Faptul că în limba română verbul are formă de persoană diferenţiate face ca exprimarea subiectului pronominal de persoana I şi a II-a singular şi plural să nu fie necesară. De exemplu, din forma mănânci reiese că este vorba de o acţiune a subiectului tu.

Interferenţa morfologiei cu sintaxa reiese şi din definirea părţilor secundare de propoziţie, care se face în raport cu termenul determinat, calificat din punct de vedere morfologic. De exemplu, atributul este partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut, indiferent de funcţia sintactică pe care acesta o are. Şi clasificarea atributului poate avea în vedere un criteriu morfologic. În acest sens, putem vorbi despre atribute adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi chiar interjecţionale.

Pe de altă parte, anumite clase sau categorii morfologice sunt definite ţinând seama de caracteristicile lor sintactice: cazurile, pronumele, adjectivele pronominale relative, adverbele relative, adverbele predicative, interjecţiile predicative, prepoziţiile, unele clasificări ale verbelor (predicative/nepredicative, tranzitive/intranzitive), ale modurilor (predicative/nepredicative), ale

Morfologia - Introducere

conjuncţiilor (coordonatoare/subordonatoare). Prepoziţiile şi conjuncţiile aparţin morfologiei numai ca specii de cuvinte de sine stătătoare, principala lor funcţie fiind de natură sintactică. Ele se încadrează în relaţiile sintactice de determinare şi coordonare.

Aşadar, părţile de vorbire, considerate prin tradiţie ca aparţinând morfologiei, implică, în egală măsură, o perspectivă morfologică şi una sintactică, ele reprezentând clase de cuvinte caracterizate prin particularităţi morfologice şi prin trăsături sintactice apropiate (posibilitatea de a avea contexte comune şi de a intra în relaţii sintactice asemănătoare).

Un element de interferenţă dintre cele două domenii îl reprezintă şi acordul gramatical. Acesta constă în impunerea unor particularităţi flexionare.

El asigură legarea subiectului de predicat, repetându-se (cu direcţia subiect predicat) informaţia de număr, persoană şi uneori de gen (este cazul predicatelor pasive, unde participiul repetă informaţia de gen a subiectului: cartea este citită). Această dirijare a formei gramaticale apare diferenţiat în funcţie de partea de vorbire prin care se exprimă subiectul şi predicatul. De exemplu, un predicat interjecţional sau adverbial, care nu cunoaşte distincţii de număr şi persoană nu marchează formal acordul.

Acordul asigură şi legarea numelui predicativ (sau elementului predicativ suplimentar) de un nominal regent. De exemplu, nominalul impune numelui predicativ, când acesta se exprimă prin adjectiv repetarea informaţiei de gen şi număr (el aste bolnav).

Acordul asigură şi legarea atributelor adjectivale de centrul nominal:

numele-centru (substantiv/pronume) impune repetarea în forma adjectivului a informaţiei de gen, număr şi caz (fată frumoasă, fetei frumoase). Acordul intervine şi în cazul articolului genitival şi al celui demonstrativ, asigurând determinanţilor pe care îi precedă libertate de topică.

Restricţii combinatorii impune şi verbul. El le impune numelor vecine fie cazul (nominativ, acuzativ, dativ), fie selecţia unei anumite prepoziţii: a se bizui pe cineva/ceva, a depinde de cineva/ceva. Verbelor vecine le impune construcţia cu o anumită conjuncţie: a dori să plece, a nega că.

Aşadar, morfologicul este încorporat în sintactic şi sub forma constrângerilor flexionare exercitate de un cuvânt asupra cuvintelor vecine.

Morfologia - Introducere

Morfologia - Introducere 1.5 Lucrare de verificare 1. R ă d ă cina cuvântului împ ă

1.5 Lucrare de verificare

1. Rădăcina cuvântului împădurit este:

a) pădure; b) păduri; c) pădur-; d) pădureţ.

2. Rădăcina cuvântului adăugaseră este:

a) adăuga; b) adăug-; c) adaos; d) adaug.

3. Rădăcina cuvântului prefăcuseră este:

a) făcu-; b) făc-; c) făcuse-; d) prefăcu-.

4. Rădăcina cuvântului înverziseră este:

a) verde; b) verz-; c) înverzi; d) înverz-.

5. Rădăcina cuvântului băieţi este:

a) băiat; b) băieţ-; c) băiet-; d) băieţi.

6. Rădăcina cuvântului cepelor este:

a) cepe; b) cep-; c) ceapă-; d) cepele.

7. Rădăcina cuvântului înzăpezire este:

a) înzăpez-; b) zăpezi; c) zăpez-; d) zăpadă.

8. Flectivul cuvântului adânciseră este alcătuit din:

a) -i-se-ră; b) adânc; c) -se-ră; d) adânci-se-ră.

9. Flectivul formei voi veni este alcătuit din:

a) voi ven-; b) ven-; c) voi, -i; d) -i.

10. Flectivul cuvântului învăţaserăm este alcătuit din:

a) învăţa-; b) învăţase-; c) -se-ră-m; d) -a-se-ră-m.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.

Morfologia - Introducere

1.6 Surse bibliografice

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti,

1986

Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica. Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

Substantivul

Unitatea de învăţare nr. 2

SUBSTANTIVUL

Cuprins

Pagina

2.1 Obiective educaţionale

9

2.2 Identitatea substantivului

9

2.3 Clase semantice de substantive

10

2.4 Clase morfologice de substantive

13

2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului

13

2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului

23

2.7 Schemă recapitulativă

28

2.8 Lucrare finala de verificare

29

2.9 Răspunsuri şi comentarii

31

2.10 Surse bibliografice

32

2.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

explici în ce constă specificul substantivului;

aplici criteriile de clasificare a substantivelor;

deosebeşti substantivele comune de cele proprii;

deosebeşti substantivele concrete de cele abstracte;

recunoşti substantivele epicene şi pe cele mobile;

recunoşti substantivele singularia tantum şi pe cele pluralia tantum;

recunoşti substantivele invariabile în număr;

explici cazurile substantivului;

cunoşti poziţiile sintactice specifice substantivului, în funcţie de caz;

indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase morfologice.

2.2 Identitatea substantivului

Semantic, substantivul denumeşte „obiecte” în sens larg (animate/inanimate: om, pom; fenomene, însuşiri, stări: ploaie, inteligenţă, nerăbdare etc.).

Morfologic, identitatea substantivului este dată de funcţionarea specifică a categoriilor de gen, număr şi caz şi de categoria determinării. Genul la substantiv este o categorie semantică, o componentă stabilă: substantivul noapte, de exemplu are sensul constant feminin.

Substantivul

Numărul se distinge prin natura semantică obiectivă. Forma de singular arată că obiectul denumeşte un exemplar dintr-o clasă de obiecte. Forma de plural reflectă existenţa mai multor obiecte.

Categoria cazului se înscrie în sfera de acţiune a principiului reacţiunii (nominale: sosirea oaspeţilor, verbale: sosesc oaspeţii, prepoziţionale: înaintea oaspeţilor).

Prin toate acestea, substantivul se distinge de adjectiv, la care genul, numărul şi cazul sunt categorii de acord (sunt impuse prin acordul cu substantivul regent).

Prin categoria determinării, substantivul se deosebeşte de adjectiv. Determinarea semnifică funcţia de actualizare a substantivului şi de individualizare, de restrângere a clasei de obiecte desemnate de substantiv.

restrângere a cl asei de obiecte desemnate de substantiv. În mod normal, folosirea unui substantiv nu

În mod normal, folosirea unui substantiv nu este posibilă în afara determinării, mai ales la singular. Construcţii de tipul Corb la corb nu scoate ochii, în care substantivul – subiect este nedeterminat, sunt rare şi marchează adevărul general valabil al enunţului.

Din punct de vedere sintactic, este specifică substantivului compatibilitatea cu toate poziţiile (regent, determinant, termen în relaţie de interdependenţă sau de apoziţie cu alt termen) şi cu toate funcţiile sintactice.

2.3 Clase semantice de substantive

În funcţie de natura „obiectelor” la care se referă, substantivele se grupează în diferite clase semantice: substantive concrete/substantive abstracte, comune/proprii, individuale/colective.

Sunt a b s t r a c t e substantivele care denumesc „obiecte nereflectate în conştiinţa lingvistică a subiectului vorbitor prin intermediul simţurilor” (Irimia, 1997, 39). Ele denumesc concepte (minciună, cinste, zgârcenie, curaj, lene, ruşine, dreptate etc.), trăsături ale „obiectelor” (bunătate, prostie), sentimente (dragoste, ură), stări (frică, nelinişte), nume de acţiuni (întors, îmbrăcare).

Substantivul

Substantivul Exerci ţ iul nr. 1 Extrage din urm ă toarea list ă substantivele abstracte: cadou,

Exerciţiul nr. 1

Extrage din următoarea listă substantivele abstracte: cadou, lene, copil, perete, veselie, casă, pom, voioşie, limbă, tablou, inteligenţă, carte, cutezanţă, virtute, birou, spălare.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

S u b s t a n t i v e l e c o m u n e denumesc obiecte neindividualizate între celelalte obiecte ale clasei: casă, masă, carte, copil, om, mamă etc.

S u b s t a n t i v e l e p r o p r i i denumesc obiecte individualizate, considerate izolat faţă de celelalte obiecte ale clasei.

În clasa substantivelor proprii intră:

nume de persoane (nume de familie, prenume, porecle):

Mihai, Ionescu, Alexandra, Birlic;

nume de animale: Grivei, Rex, Azorel;

nume de locuri: Ploieşti, Constanţa, Bucegi, Dunăre;

nume de corpuri cereşti: Marte, Luna;

nume de evenimente istorice: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor;

nume de mărci: Jacobs, Dacia;

nume de sărbători: Crăciun, Paşti;

nume de întreprinderi şi instituţii: Rulmentul Bârlad, Academia Română; titluri de opere literare, ştiinţifice sau titlurile documentelor istorice: Luceafărul, Dicţionarul enciclopedic, Declaraţia de Independenţă.

Deosebirile

dintre

substantivele

comune şi

cele proprii

Cele două clase de substantive se deosebesc şi prin particularităţile gramaticale. La substantivele proprii, categoriile gramaticale se manifestă într-un mod specific: nu realizează integral opoziţia proprie categoriilor gramaticale de determinare şi număr. Substantivele cu formă de feminin s-au fixat pe poziţia specifică determinării prin articol hotărât (Anca, Maria, Italia, România, Tamisa). Aceeaşi situaţie prezintă hidronimele cu formă de masculin, întrebuinţate singure (Oltul, Mureşul) şi toponimele româneşti compuse (Târgu- Neamţ, Podu-Înalt). Celelalte substantive proprii rămân de obicei în afara determinării.

Substantivul

Substantivele proprii sunt incompatibile cu determinarea prin articol nehot ă rât. Primesc articol nehot ă rât doar dac mpatibile cu determinarea prin articol nehotărât. Primesc articol nehotărât doar dacă sunt întrebuinţate metaforic: „Şi frunţile cărunte le nalţă de departe / Un Cezar, un Traian.” (M. Eminescu)

de departe / Un Cezar, un Traian .” ( M. Eminescu ) În ceea ce prive

În ceea ce priveşte numărul, substantivele proprii se situează fie pe poziţia singularului (Ion, Andreea, Olanda), fie pe poziţia pluralului (Ploieşti, Bucureşti, Alpi).

Substantivele proprii – nume de oraş e, cu form ă de plural, realizeaz ă uneori opozi ţ ia de num şe, cu formă de plural, realizează uneori opoziţia de număr în planul expresiei, cu ajutorul articolului hotărât: Bucureştiul este un oraş aglomerat.

hot ă rât: Bucure ş tiul este un ora ş aglomerat. Treceri dintr-o clasa în alta

Treceri dintr-o clasa în alta

Între cele două clase de substantive – comune şi proprii – pot avea loc, prin evoluţie semantică, treceri de la o clasă la alta.

Substantivele proprii devin comune prin elipsa dintr-un grup nominal alcătuit dintr-un substantiv comun şi un substantiv propriu atribut al substantivului comun, al cărui sens este preluat de fostul nume propriu: o dacie < o maşină Dacia, un iuda < un trădător ca Iuda, murfatlar < vin de Murfatlar. Devenite comune, fostele substantive proprii nu se mai scriu cu majusculă, ci cu iniţială mică.

se mai scriu cu majuscul ă , ci cu ini ţ ial ă mic ă .

Excepţ ie: numele unor creatori folosite ca substantive comune, atunci când denumesc operele r ealizate ţie: numele unor creatori folosite ca substantive comune, atunci când denumesc operele realizate sau formele de prezentare ale acestora: un Luchian (un tablou de Luchian), un Eminescu (un volum de Eminescu) etc.

La trecerea în altă clasă, substantivele suferă şi modificări gramaticale: substantivele comune care devin proprii pierd posibilitatea variaţiei în număr şi rămân în afara determinării sau primesc articol hotărât: Brădet, Slobozia, Fetiţa etc.

Există substantive aflate la limita dintre cele dou ă clase – comune ş i proprii ă substantive aflate la limita dintre cele două clase – comune şi proprii – substantive cu statut intermediar: nume de rase şi

s pecii, nume de dansuri populare, numele lunilor anului.

Deosebiri morfologice între substantivele comune şi cele proprii:

substantivele proprii nu realizează opoziţia de număr – ele sunt fixate la valoarea de singular (Maria, Mihai, Italia, Mureş) sau se situează pe poziţia pluralului (Bucureşti, Ploieşti, Carpaţi, Bucegi).

Substantivele nume de oraş e cu form ă de plural pot realiza opozi ţ ia de num ă şe cu formă de plural pot realiza opoziţia de număr, singularul fiind marcat cu ajutorul articolului hotărât enclitic: Bucure ştiul, Ploieştiul.

articolului hot ă rât enclitic: Bucure ş tiul , Ploie ş tiul . 12 Proiectul pentru

Substantivul

S u b s t a n t i v e l e i n d i v i d u a l e denumesc obiecte ca entităţi finite (copil, pom, minge, mamă, profesor, tunet, săptămână etc.), în timp ce s u b s t a n t i v e l e c o l e c t i v e denumesc obiecte – mulţimi (popor, trib, echipă, turmă, ţărănime, muncitorime, brădet, pomet, mărăciniş etc.).

2.4. Clase morfologice de substantive

După structură, substantivele se organizează în trei clase:

a. s i m p l e – constituite dintr-un singur termen: mamă, casă, carte, îndrăzneală, uimire, plictiseală, Mihai, Paris etc.

b. c o m p u s e – alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, dar care denumesc un singur obiect: floarea-soarelui, gura- leului, Târgu Jiu, gură-cască, câine-lup, bloc-turn, Ana- Maria etc.

c. l o c u ţ i u n i s u b s t a n t i v a l e – grupuri de cuvinte cu sens unitar şi cu valoare de substantiv: părere de rău, băgare de seamă, aducere aminte, învăţătură de minte etc.

2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului

Genul este la substantiv o componentă semantică stabilă (este fix), apare ca trăsătură inerentă: fiecare substantiv are un anumit gen.

Substantivele se grupează, în funcţie de gen, în trei clase:

substantive feminine, masculine şi neutre.

Genul substantivelor se stabileşte atât după înţeles, cât şi după formă.

În ceea ce priveşte înţelesul, neutrul cuprinde aproape în exclusivitate nume de obiecte neînsufleţite: lucru, pat, şcoală. Substantivele de genul masculin şi cele de genul feminin denumesc atât însufleţite, cât şi neînsufleţite (om, măr, brad).

La majoritatea numelor de fiinţe, genul gramatical corespunde genului natural, distincţia masculin/feminin indicând deosebirile de sex. Astfel, clasa masculinelor cuprinde numele fiinţelor de sex bărbătesc (persoane: băiat, frate, Mihai sau păsări şi animale:

curcani, lup, câine, Grivei) şi clasa femininelor cuprinde numele fiinţelor de sex femeiesc (persoane: fată, soacră, Maria sau păsări şi animale: gâscă, vacă, oaie, Joiana).

În clasa masculinelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex bărbătesc, şi:

Substantivul

nume de lucruri: ban, sac;

nume de arbori: frasin, arţar, pin;

nume de plante: cartof, trandafir, castravete;

numele lunilor anului: ianuarie, decembrie;

numele notelor muzicale: do, fa, sol;

numele literelor alfabetului: a, b, c;

nume de munţi: Bucegi, Ceahlău;

nume de localităţi: Bacău, Iaşi, Bucureşti.

În clasa femininelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex femeiesc, şi:

nume de lucruri: vază, farfurie, masă;

nume de fructe: banană, vişină, nucă;

nume de flori: garoafă, frezie, zambilă;

numele zilelor săptămânii, ale anotimpurilor şi ale părţilor zilei: luni, marţi, iarnă, vară, dimineaţă, seară;

nume de stări şi sentimente: teamă, lene, dragoste;

nume de însuşiri: inteligenţă, frumuseţe, răutate;

nume de acţiuni: învăţare, sosire, plecare;

nume de ţări şi continente: Spania, Franţa, Europa, America.

În clasa neutrelor se includ, pe lângă nume de lucruri şi nume de fiinţe (mamifer, macrou, animal) sau substantive colective care denumesc însufleţite (popor, stol, trib).

După formă, în clasa masculinelor intră substantive terminate în:

consoană (bărbat, elev, Adrian);

-u (ministru, Doru);

-u semivocalic (leu, flăcău);

-i semivocalic (tei, ardei, Andrei);

-e (frate, bade, Vasile);

-ă (tată, popă, papă).

După formă, în clasa femininelor intră substantive terminate în:

-ă (mamă, vară, masă);

-a (lalea, basma, Alina);

-ea (saltea, stea);

-e (carte, parte);

-i (zi, tanti, Lili);

-i semivocalic (joi).

După formă, în clasa neutrelor intră substantive terminate în:

consoană (scaun, covor, Cluj);

-u (lucru, atu);

-u semivocalic (tablou, cadou, Bacău);

Substantivul

-i (schi, derbi, taxi);

 

-i semivocalic (roi, cui, Uruguay);

-e (pronume, sote, Chile);

-o (radio, Congo).

Opoziţia

masculin/feminin

se

realizează

fie

la

nivelul

rădăcinii

(frate/soră,

unchi/mătuşă,

bărbat/femeie),

fie

la

nivelul

sufixului

moţional.

), fie la nivelul sufixului mo ţ ional. Substantivele mobile Substantivele epicene Arhigenul

Substantivele

mobile

Substantivele

epicene

mo ţ ional. Substantivele mobile Substantivele epicene Arhigenul Substantivele care formeaz ă femininul de la

Arhigenul

ional. Substantivele mobile Substantivele epicene Arhigenul Substantivele care formeaz ă femininul de la masculin ş

Substantivele care formează femininul de la masculin şi masculinul de la feminin cu ajutorul sufixelor moţionale se numesc substantive mobile. Substantive feminine formate de la substantive masculine:

cumnat/cumnată, elev/elevă, profesor/profesoară, tăran/ţărancă, lup/lupoaică, pictor/pictoriţă, preot/preoteasă, negru/negresă