Exista o clae afara din nefericirenimeni nu trebuie sa sufere atata timp cat noi, ceilalti, stim cum sa rezolvam

problema lui. Nu stiu daca e simplu sau complicat sa iti deschizi inima si mintea catre noi orizonturi. Probabil ca e complicat ca altfel am face-o instinctive. Sau poate chiar asta e diferenta primordiala dintre om si animal: putearea de a vedea mai departe de varful nasului ca sa folosim stilul neaos romanesc. Taranii nostrii stiau mai bine decat multi intelectuali de azi ca bunul simt si o inima si o minte deschisa te pot duce catre orizonturi pe care nici nu indrazneai sa le visezi. Putem deschide lumea, universal, pentru noi, pentru dorintele noastre, pentru sperantele noastre. Totul este sa vrem cu adevarat sa facem asta. Daca ne cramponam de ieri, de azi, de maine, de iluzii si dorinte desarte nimic nu va iesi din noi. Mintea si inima ne sunt inshise in cercul strans al egoismului si egacentrismului propriului eu. Lumea se deschide cu umilinta in toata splendoarea ei la picioarele celui cutezator, celui care nu pregeta sin u renunta. Fat frumos nu a fugit in fata pericolului, Isus nu a fugit de pe cruce, eroii nu au renuntat la idealurile lor in fata supliciului. Exemple sunt nenumarate in tot cursul istoriei lumii. Tot ceea ce a venit catre noi de la stramosi a venit cu un singur scop : san e invete, san e deschida drumul catre evolutie. Pentru ca doar asta se poate numi evolutie. Restul sunt desertaciuni, iluzii si pierdere de vreme. Informatia a ajuns la noi codificata in legende, basme, carti sfinte, uneori in istoria oficiala, dar a ajuns si sta cuminte, asternuta pe hartie sau ecranul computerului si asteapta sa o vedem. De prea mult timp ne holbam la ea si nu vedem ce e chiar in fata ochilor pentru ca refuzam san e deschidem mintea si inima pentru a primi tot acest dar al informatiei. In lumea asta moderna, pe care tot noi am creat-o am reusit sa identificam atat de multe din lucrurile care in trecut ne produceau teama, le-am catalogat, organizat, le dominam si le conducem si totusi am ramas orbi la o informatie care a stat intotdeauna in fata noastra fara nici un fel de ocultare sau secret. Ea ne asteapta inca san e trezim. Am inventat satelitii si navetele spatiale, am descoperit metale noi, am cercetat creierul in amanuntul activitatii sale, am inventat roboti inteligenti, inimi artificiale si totusi nu suntem in stare sa vedem ce e evident. Lumina e in noi, in inima si mintea noastra, in AND-ul nostru. De mii de ani o sufocam pentru ca refuzam sa credem ca poate fi atat de simplu. Refuzam sa credem ca nu avem nevoie de nimeni si de nimic pentru a ne simti impliniti si fericiti ca la momentul Creatiei ni s-a inoculate in gene tot ce aveam nevoie sa posedam. Constiinta si inima sunt darul de prt pe care il ignoram. Cand invatam sa le lasam sa iasa din aceasta Cutie a Pandorei suferinta a luat sfarsit. Sa ne amintim legenda Pandorei. Cutia pe care ea a primit-o in dar continea toate suferintele si chinurile posibile iar cand ea a deschis-o aceastea si-au luat repede zborul si au cotropit omenirea. Uitam un detaliu essential insa In cutie Pandora a inchis speriata de ce evadase deja Speranta. Legenda ne spune atat de direct si fara ascunzisuri. Necazurile au iesit la suprafata. Speranta? Ei bine ea a ramas inchisa in cufarul fermecat care este cupa inimii si a mintii noastre. Cheia e la noi, a fost dintotdeauna, trebuie doar sa o acceptam, sa deschidem cufarul ferecat de atatea milenii sis a o eliberam. Speranta si alaturi de ea compasiunea, umilinta , iubirea, serenitatea sunt acolo. Ele nu au fost asa de indraznete si fiind comprimate intre atatea rautati nu si-au putut deschide aripile sa zboare prin lume. Aveau nevoie de ajutorul nostrum, de caldura noastra pentru a evada. Si noi, in spaima noastra, le-am incuiat si ne-am stgraduit sa le uitam. Lumea a evoluat asa cum o stim, tehnologia a avansat, medicina, chimia, ingineria toate au avansat dar noi, noi oamenii am ramas pe loc. Si pentru ca nu stim sin u vrem sa

recunoastem evidenta ne zbatem in chinuri din ce in ce mai mari cautand ceva. Inca nu intelegem ce ne lipseste dar lipsa a devenit evidenta si dureroasa. Ne chinuim zi dupa zi, ne luptam cu tenebrele sin u stim sa vedem raspunsul. Ne-am obisnuit sa traim cu necazurile si cu problemele ne definim prin ele: eu am avere si hepatita, tu esti sarac, el are cancer, copilul lui are diabet.si as putea continua . Nimeni in ziua de azi nu va spune cu inima impacata: Mien u imi lipseste nimc. Sunt complet, sunt fericit, sunt implinit si liber. Oare de ce? Ce ne lipseste de ne doare atat de rau sin u putem gasi raspunsul la problema? Ca doar suntem obisnuiti sa rezolvam problerme peste probleme in timpi din ce in ce mai scurti. Suntem regii solutiilor si rezolvarilor rapide si eficiente. Si totusi problema persista. Ar trebui sa stam, nu sa incetam orice fel de activitate, dar sa luam o pauza. Una sufficient de lunga incat sa putem sa privim in interiorul nostrum cu ochii unei gandiri libere de constrangerile stiintei sis a vedem ce e scris in insasi esenta noastra. Sa ne descoperim sufletul, bunul simt, compasiunea, linistea pe care atat o cautam. Sunt toate acolo sin e asteapta cuminti sa le privim, sa le acceptam sis a incepem sa le iubim. Imaginati-va cum ar arata lumea noastra daca ai pune pauza. Nu e asa de greu am vazut cu totii la tv cum arata un moment de time-out. Totul incremenenste, e liniste si, daca ar dura mai mult de o clipita ti se face frica. De ce ni se face frica? Ce determina reactia de frica la linistea totala? \ Eu cred ca suntem prea ancorati in realitatea care ne inconjoara si in clipa in care realitatea se schimba nu stim cum sa reactionam. Pur si simplu ne apuca groaza. Tot ce am invatat, tot ce am dezvoltat inceteaza sin u stim cum san e purtam si cum sa reactionam la asta. Nu ne-a pregatit nimeni pentru un asemenea moment. In schimb, daca in clipa aceea stim san e uitam in interiorul finite noastre, san e regasim sis a ne iubim neconditionat frica dispare. Ca si cum n-ar fi fost niciodata acolo.