Sunteți pe pagina 1din 236

DAN TOMA DULCIU

“islamul mistic”

SECTE - CONFRERII - MAEŞTRI SPIRITUALI

Bucureşti

2002
PARTEA I-a

Naşterea unui imperiu

Originile preislamice ale civilizaţiei arabe .

Peninsula Arabă a fost leagănul unor străvechi civilizaţii din secolul al

III-lea î.e.n. Situată între Marea Roşie, Oceanul Indian şi Golful Persic,

această peninsulă uriaşă (aproximativ 3 milioane de kilometri pătraţi) este un

vast pustiu, străjuită la est de un lanţ muntos, de-a lungul Golfului Oman, iar

la hotarul de sud-vest, în dreptul Mării Roşii, de un masiv muntos de granit

şi de lavă.

Masive muntoase se află şi de-a lungul coastei sudice, cu înălţimi din

ce în ce mai mici spre est, cu excepţia podişului Hadramout. Munţii şi

podişurile sunt străbătute de "ueduri", singurele căi de acces spre interiorul

peninsulei.

Arabia are o climă tipic tropicală, cu temperaturi medii de 40-50 de

grade Celsius şi amplitudini puternice. Totuşi, în regiunea de sud-vest şi de

2
sud a Arabiei suflă musonul, aducând ploi binefăcătoare peste podişuri şi

câmpii.

În restul peninsulei predomină însă deşertul, astfel încât vegetaţia şi

fauna nu pot fi întâlnite decât sporadic, în oaze. Termenul “arab”, prin care

arabii înşişi îşi denumesc teritoriul ocupat de ei, are semnificaţia de “pustiu,

ţinut deşertic”.

Arabia a fost locuită, încă din cuaternar, de vânători ce foloseau unelte

de piatră cioplită, care găseau un vânat abundent în savane şi păşuni. Se pare

că în epoca ultimei glaciaţiuni din Europa, peninsula a cunoscut, graţie

frecventelor ploi, o abundentă vegetaţie însă, cu trecerea timpului, aceasta a

dispărut.

Prima menţiune a civilizaţiei sud arabice o găsim în scrierile ebraice,

în care este amintită “Regina din Saba”, contemporană cu regele Solomon

(970-931 î.e.n.). Arabii sunt menţionaţi şi în unele texte asiriene, precum şi

în “Odiseea” (IV, 81) scrisă probabil în secolul al VIII-lea î.e.n.

Multe ştiri despre arabi le dă HERODOT (ISTORII III, 9) afirmând,

printre altele, că arabii - mai mult decât oricare alt popor – îşi respectă

angajamentele.

În epoca elenistică, Diodor din Sicilia ("Biblioteca Istorică", Cartea a

două, XLVIII-LIV) descrie pe arabi în felul următor: “Arabii duc o viaţă de

3
tâlhari, atacându-şi vecinii şi jefuindu-i, deoarece nespus de greu poate fi

purtat un război împotriva lor….. Tocmai pentru că arabii pot fi atât de greu

de înfrânt, în această regiune, neamul lor şi-a păstrat până în zilele noastre

libertatea, neputând îndura nici o stăpânire străină.”

Diodor mai spune că arabii sunt îndeobşte însetaţi de libertate şi nu

îndură câtuşi de puţin robia cârmuirii străine. În mod sigur, Diodor din

Sicilia se referă la arabii nabatei, care locuiau în partea de răsărit a Arabiei.

În ceea ce priveşte teritoriul fertil al Arabiei, autorul amintit mai sus

descrie "ARABIA FELIX" astfel: “datorită belşugului de fructe şi alte

plante ce se găsesc pe aceste meleaguri, această parte a peninsulei a fost

numită Arabia cea Fericită. La marginea ţinutului se găseşte smirna şi

această mireasmă plăcută zeilor, tămâia, care este trimisă de aici în lumea

întreagă.

Pe munţi se află nu numai foarte mulţi brazi şi pini, dar şi cedrul

precum şi ienupărul. Alături de scorţişoară mai creşte şi un soi de

terebentină binemirositoare.”

Capitala "ARABIEI FELIX" era MARIABA, ale cărei ruine se văd şi

astăzi. Locuitorii ei făceau comerţ intens, aducând produse din India la Tyr,

din Egipt şi Mesopotamia şi exportând produsele lor proprii: aur, pietre

4
preţioase, tămâie, mirt, balsam. Alături de fenicieni, arabii au fost cel mai

activ popor, din punct de vedere comercial, din această zonă a lumii.

În mod sigur, Arabia de Sud a fost cea dintâi regiune a Peninsulei

Arabia care a cunoscut o organizare statală, cu peste două milenii înaintea

erei noastre. Este posibil ca “Ţara DIMLUN”, amintită în textele sumeriene,

să fie chiar Insula Bahrein, iar “MELUHA” şi “MAGAN” să corespundă

Arabiei Felix.

Primul autor care dă relaţii complete despre statele din Arabia de Sud

este geograful grec ERATOSTHENE (275-194 î.e.n.), directorul Bibliotecii

din Alexandria. El aminteşte următoarele regate, existente, probabil şi pe

vremea sa, în secolul al III-lea î.e.n.: Regatul MA’IN, cu capitala la

QARMAN; Regatul SABA, cu capitala la MARYAB (mai apoi MARIB);

Regatul QATABAN, cu capitala la TAMNA’ şi regatul HADRHAMAUT, cu

capitala la SHABWAT (oraş numit de PLINIU cu numele SABOTA).

În prima jumătate a secolului I al erei noastre au luat naştere şi state

mai mici, cum ar fi MA’AFIR, sau statul AWSAN, pe tărâmul de sud al

Arabiei.

Arabii din nord au întemeiat şi ei state la marginea pustiului arabic sau

în unele oaze: statul Palmyra, statul lihyaniţilor, statul nabatenilor sau,

ulterior, statele-oraşe: EMESA, EDESA, HATRA.

5
Lihyaniţii îşi aveau centrul la DEDAN, o veche colonie a statului sud-

arabic MA’IN, iar nabatenii îşi stabiliseră capitala la PETRA.

În primele secole ale erei noastre, arabii de nord creează o serie de

state-oraşe în Arabia: "YAHTRIB" (viitoarea MEDINA, oraşul de obârşie al

lui MOHAMED), MECCA, TAEF.

Aceste oraşe-stat fuseseră create de negustorii arabi care desfăşurau

un intens trafic comercial cu statele din bazinul Mediteranei precum şi cu

Imperiul Persan şi cu India.

Un alt stat nord arabic este cel creat de tribul arab KINDA, în secolele

V şi VI, e.n.

Regatele antice din Arabia de Sud au beneficiat de o climă ideală, care

a asigurat o bună fertilitate a solului, de o notabilă prosperitate economică.

Agricultura arabilor din Sud era întemeiată pe irigaţii, pe cultivarea

unor culturi de plante, situate pe terase de-a lungul colinelor. Ei foloseau şi

un sistem ingenios de cisterne de apă, fiind menţionat de către autorii antici

marele baraj de la Marib, înălţat în secolul al VI-lea î.e.n.

Prin acest sistem de irigare naturală a solului, arabii obţineau şi două

recolte pe an Diodor din Sicilia, “Biblioteca Istorică”, II, 54).

Arabia a fost un punct nodal al relaţiilor ce s-au stabilit între India,

Persia, Babilon, Etiopia şi Palestina, acest fapt datorându-se aşezării sale

6
geografice privilegiate. Oraşele sale Mecca şi Medina, în special, erau mari

antrepozite comerciale ale acestei lumi, pe aici trecând singurul drum liber şi

sigur pentru comerţ, în condiţiile unor războaie neîncetate între marile puteri

vecine Peninsulei Arabe: Egipt, Persia, Bizanţ.

De siguranţa drumurilor de caravane depindea soarta arabilor,

deoarece aceştia deveneau bogaţi sau săraci, după cum acest drum îi ocolea

sau trecea prin peninsulă.

Mecca, locuită de tribul Qureişiţilor era placa turnantă între Orient şi

lumea mediteraneană, între Africa Neagră şi Siria bizantină. Aici, o lume atât

de diversă, aflată în mijlocul unui imens deşert aducea oraşului Mecca, prin

pieţele şi bazarurile sale, o constantă prosperitate economică. În acest sens,

se poate constata coexistenţa unui curios amalgam: comerţ şi pelerinaj,

afaceri şi religie.

Arabii întreprinzători şi calculaţi au creat la Mecca chiar un sindicat al

comercianţilor. Pe baza unui sistem întemeiat pe existenţa unui credit public

comercial general, se organizau caravane. Fiecare cetăţean care participa cu

un procent infim de capital (1/2 dinari) putea câştiga cel puţin 50 sau chiar

100 de dinari, din vânzarea mărfurilor pe care caravanele le transportau vara

spre Yemen iar iarna spre Siria.

7
Desigur, între triburi existau rivalităţi continui. Populaţia statelor sud-

arabice nu era divizată în clanuri şi triburi, ca arabii din nord, ci era împărţită

după teritoriul pe care locuia. Spre deosebire de populaţia sedentară,

beduinii se împărţeau în triburi diverse. Aceste populaţii nomade erau

într-un permanent conflict, jefuindu-şi reciproc bunuri şi cămile. Totuşi, timp

de patru luni, în fiecare an, pe perioada pelerinajului ritual, la Mecca, încetau

aceste atacuri. Se poate spune că războiul, comerţul şi, ulterior, religia erau

principalele preocupări ale arabilor din perioada preislamică, sau perioada

“păgână” (în arabă: Jahilia).

Privitor la credinţă, se constată că, în secolul al VII-lea e.n., arabii

îmbrăţişau o religie politeistă, având diverse divinităţi, predominând în

special zeităţi astrale. Astfel, zeul comun al tuturor arabilor din sud era

‘AHTAR, o divinitate masculină, reprezentând planeta VENUS- Luceafărul

de dimineaţă. În nord, omonima acestei zeităţi era ASTARTE (la evrei

ASHERET iar la babilonieni ISHTAR).

În statul Hadramaut, vechii arabi divinizau pe "SIN", zeul Lunii, apoi

pe "HAWL", zeul Soarelui. Religia siderală a arabilor preislamici era atât de

diversă încât, pe lângă aceste divinităţi, fiecare trib avea idolii lui protectori,

cărora li se aduceau numeroase ofrande, în cinstea lor organizându-se

8
ceremonii solemne. Tot astfel, în fiecare casă existau şi idoli deosebiţi de cei

ai tribului.

În Mecca se găsea Panteonul păgân al arabilor, alcătuit din 360 de

idoli, realizaţi din lemn, piatră sau metal.

În partea de nord a Arabiei, la hotarul cu Siria, exista o oază creştină,

ca de altfel şi în Yemen. În Sud se refugiaseră nu numai creştinii oprimaţi de

regii bizantini, dar şi evreii scăpaţi de persecuţiile romanilor (în special după

războiul cu romanii din 66-71 şi după răscoala lui BAR KOCHBA din

timpul Împăratului Adrian , 132-135).

Mai târziu, la intervenţia Împăratului Bizanţului, temător că întreaga

Arabie de Sud trecea sub influenţa Persiei sasanide, regele creştin al

Abisiniei va crea un regat creştin al Arabiei de Sud, condus de regele

ABRAMOS, având ca episcop pe GREGENTIUS.

În urma "Edictului de la Milano "(313 e.n.), al lui CONSTANTIN Cel

MARE, prin care se proclama libertatea de credinţă şi egalitatea în drepturi

pentru creştinii din Imperiu, se înfiinţează primele mănăstiri creştine în Egipt

şi Palestina (320 e.n.). Câteva decenii mai târziu, F. CLAUDIU IULIANUS,

Cezar al părţii occidentale a Imperiului Roman şi apoi Împărat, iniţiază

măsuri restrictive, persecuţii religioase anticreştine în tot imperiul,

9
redeschide templele păgâne şi promulgă un edict de toleranţă pentru păgâni,

donatişti, evrei etc.

Aceste măsuri (pentru care a primit cognomenul “Apostata”) vor pune

bazele unui accentuat proces de divizare religioasă, pe care conciliile

ecumenice de la Constantinopol, Efes şi Chalcedon o vor accentua.

Astfel, în secolul V e.n, Arabia devine un loc de refugiu dar şi de

dispute doctrinare pentru numeroase “erezii”. Aici s-au stabilit numeroase

secte religioase: sabelini, eutichieni, docheţi, iacobiţi, monofiziţi, nestorieni,

coliridieni, moriomiţi, obioniţi, gnostici, valentinieni, basilidieni, racusieni,

carpocraţi, etc.

Iniţial, împăraţii romani sperau ca religia creştină să devină o stavilă

împotriva perşilor, însă primii creştini nu au lăsat în urma lor, în Arabia,

decât erezii şi lupte pentru putere, în care erau implicaţi împăratul

Bizanţului, negusul Etiopiei şi suveranul Persiei.

În urma hotărârii lui IUSTINIAN (529) de a închide şcolile

confesionale, inclusiv confiscarea bunurilor, sectele persecutate de împăratul

bizantin se autoexilează, în secolele V-VI, pe teritoriul Arabiei, liber de

dominaţia romano-bizantină.

10
Astfel, Arabia devine, în secolele VI-VII teatrul unor dezordini, erezii

şi războaie, care periclitau liniştea trebuincioasă bunei desfăşurări a

comerţului.

În mod obiectiv, societatea arabă resimţea lipsa unei autorităţi

capabile să domine şi să liniştească permanentele tulburări sociale apărute

treptat în sânul comunităţii arabe.

Reglementarea pe care clasa socială aristocrat-tribală intenţiona să o

susţină nu ar fi avut suficientă autoritate, dacă s-ar fi limitat doar asupra unor

raporturi pur juridice, ignorând celelalte raporturi ce privesc morala şi

religie.

Totodată, această nouă ordine trebuia să fie aptă a uni triburile arabe, a

căror forţă militară, umană şi economică erau în continuă ascensiune.

Cel ce va reuşi să pună ordine, în viaţa de zi cu zi a arabilor, instituind

un sistem cu valenţe reglementative, de natură metajuridică, a fost

MUHAMMAD (570-632).

Numele său este legat de o vastă operă practică, constructivă, fiind

printre ultimii creatori de sisteme filosofice şi religioase pe care i-a cunoscut

umanitatea.

Ca legislator, el stă alături de Hammurabi, David, Lao-Tse,

Zarathustra, Sakya-Muni (Gautama-Budha), Confucius, ori Justinian. Este

11
semnificativ faptul că, la mijlocul primului mileniu al erei noastre, a existat

o pleiadă de legislatori, din care amintim doar pe câţiva: Receswinth (653-

672), autorul remarcabilului “Cod de legi al vizigoţilor”, intitulat “FORUM

JURIDICUM”; Gundibald (480-516), rege burgund, creator al normelor

cuprinse în “LEX BURGUNDIORUM”; Clovis (482-511) – regele francilor,

care edictează “LEGEA SALICA”.

Alături de ei, MUHAMMAD va predica un amalgam de precepte

morale, religioase, juridice, filosofice etc., acestea constituind rădăcinile

Dreptului Musulman.

Apariţia lui MUHAMMAD pe scena istoriei s-a produs într-un

moment propice pentru seminţiile arabe: Imperiul Roman, dezbinat şi slăbit

de mişcările sociale şi religioase, este îngenunchiat de atacurile barbare;

perşii, sasanizii, eftaliţii, hunii albi şi neamurile turanice îşi macină reciproc

puterile în interminabile războaie; nordul Africii, aflat sub dominaţie

bizantină, devine o pradă uşor de cucerit, prin dezmembrarea Imperiului

Bizantin.

În acest context istoric favorabil, organizarea socială propovăduită de

MUHAMMAD permite arabilor ca, într-un foarte scurt timp, să-şi

întemeieze un vast imperiu, aflat în plină expansiune, întins de la Atlantic

până la Ind.

12
Direcţionându-şi ofensiva pe spaţii vaste, expansiunea arabă a durat

câteva secole. Nucleul organizatoric şi militar l-a constituit regiunea

HEDJAZ.

Cucerit de MUHAMMAD în anul 630, oraşul Mecca va constitui nu

numai centrul religios al musulmanilor- postură păstrată intactă de-a lungul

atâtor secole, până în prezent, - dar şi capitala statului islamic arab.

După moartea lui MUHAMMAD, urmează scurta domnie a lui ABOU

BAKR (632-634), primul calif arab. Acesta a declanşat marea ofensivă arabă

împotriva stăpânirilor deţinute de bizantini în Orient.

Califul care i-a succedat, OMAR (634-644), va lărgi considerabil

graniţele imperiului arab: el va cuceri Siria şi Palestina (635-640),

Ierusalimul (638) şi Cesareea (640). După bătălia triumfală de la Yarmuk

(636), califul OMAR îşi îndreaptă armatele spre Persia şi Mesopotamia

(639-641), însuşi Babilonul căzând sub dominaţie arabă.

Generalul ABD ALLAH AL ASS, înfrângând pe bizantini la

Heliopolis, va ocupa partea de nord a Egiptului.

Câţiva ani mai târziu, guvernatorul Egiptului, ADB ALLAH ABN

SA’D, construind o puternică flotă, va cuceri Ciprul, punând bazele forţei

navale a arabilor şi inaugurând, astfel, expediţiile pe mare împotriva

Imperiului Bizantin.

13
În timpul califului ALY, ginerele lui MUHAMMAD, oraşul Medina

încetează a mai juca un rol important în califatul arab. După moartea

acestuia, guvernatorul Siriei, MOAWIYA, devine calif, mută capitala la

Damasc (661-750), întemeind dinastia OMEIAZILOR.

În această perioadă, Persia devine o provincie arabă iar oraşele Kabul,

Buhara şi Samarkand (676) vor fi ocupate de armatele victorioase ale lui

SIJAD IBN ABIHI.

În timpul domniei califului AL WALID (705-715), imperiul arab îşi va

lărgi considerabil limitele teritoriale, prin ocuparea Belucistanului (711) şi

pătrunderea pe Valea Indului (712).

În paralel cu aceste cuceriri, arabii ajung la Marea Caspică, cucerind

Tabaristanul şi Djurdjanul.

Evident, nici capitala Bizanţului, Constantinopol, nu va fi omisă din

planurile expansioniste ale ISLAMULUI victorios: anual, flota arabă atacă

acest oraş, musulmanii apărând în faţa zidurilor cetăţii, concomitent, atât de

pe mare cât şi de pe uscat.

În perioada în care arabii ating apogeul puterii lor militare, conflictele

cu bizantinii devin tot mai numeroase.

În timpul Califatului Abbasid (750-1258), întemeiat de ABOU AL

ABBAS, cu capitala la Bagdad, prin bătălia dintre arabi şi tadjici, de o parte,

14
şi chinezi, de cealaltă parte, de pe râul Tabas, împăratul chinez T’ang pierde

stăpânirea asupra Asiei Centrale. Putem spune că anul 751 marchează

punctul de maximă expansiune teritorială a arabilor, spre Est.

Prin domnia califului HARUN AL RASHID (786-809), Califatul

Abbasid atinge apogeul dezvoltării sale spirituale şi materiale.

În vestul imperiului arab, ABD AL RAHMAN proclamă califatul de

Cordoba care, timp de trei secole, prin oraşele Cordoba şi Toledo devin

centre ale artei, literaturii şi ştiinţei.

Dinastia Aghlabidă începe cucerirea Siciliei, mai întâi prin ocuparea

oraşelor Mazara (827), Palermo (831), Enna (858), apoi a Siracuzei (878) şi

Taorminei (902).

Arabii fatimizi vor desăvârşi ocuparea Egiptului (969) şi a Marocului

(924). Prin ALY, dinastia berberă a almoravizilor va stăpâni Spania Maură şi

Africa de nord-vest, locul acesteia fiind luat, după relativ scurt timp, de o

altă dinastie berberă, cea a almohazilor, întemeiată de MOHAMMAD IBN

TUMART.

Arabii yemeniţi vor întemeia oraşele state Zeila, Ifat şi Hadja

(sec.VII). Aceste state, devenite sultanate, vor purta repetate războaie cu

statul feudal etiopian.

15
Pe coasta Somaliei, arabii şi perşii întemeiază oraşele Mogadiscio

(920), Barwa şi Merka.

Debarcând în Lamu, emigranţii arabi şi persani întemeiază Kilwa, care

devine un important centru politic şi comercial. La rândul lor, negustorii

arabi întemeiază oraşele Malindi şi Mombasa (975-976).

Expansiunea arabă la sud de Sahara atinge apogeul în secolul al XI-

lea, când conducătorul Songhailor, ZO KASI, adoptă ISLAMUL şi pune

bazele statului Gao (1009), aceeaşi soartă având-o şi statul Kanem, aflat la

est de Lacul Ciad .

Sub conducerea lui ABOU BAKR, almoravizii vor ocupa vremelnic

Ghana (1061-1076).

Se observă că, la începutul mileniului doi al erei noastre, Imperiul

Arab se întindea pe trei continente: Asia, Africa şi Europa.

Declinul său va începe în timpul dinastiei fatimide (969- 1171), care

stăpânea Egiptul, Siria, Mesopotamia, etc. Prăbuşirea acestei dinastii va rupe

în două vastul imperiu, conducând la dezintegrarea lui.

Acum, au loc cruciadele şi apar pe scena istoriei selgiucizii. De altfel,

în epoca de declin a Egiptului fatimid (1021-1099), normanzii ajung la

Tripoli, cuceresc Sicilia (1060), concomitent cu începuturile atacurilor

selgiucizilor împotriva stăpânirii fatimide din Siria şi Palestina.

16
Cruciaţii vor contribui şi ei (1096-1270) la dezmembrarea puterii

arabe, cu excepţia perioadei de domnie a lui SALAH AL DIN (SALADIN),

(1163-1193), întemeietorul dinastiei Ejjubide, când acesta va sigura

Egiptului şi Siriei o perioadă de relativă înflorire.

Luptele interne, pentru putere, se înteţesc şi coincid cu atacul din afară

al mamelucilor, care reuşesc prin HULAGU, conducătorul armatelor

mongole, să pună stăpânire pe Bagdad (1258) şi să ocupe Egiptul (1260).

În Peninsula Iberică, Reconquista destramă emiratele maure: Toledo,

Zaragoza etc., singur emiratul Granadei reuşind să reziste, până în anul

1492.

Vastul Imperiu Arab se destrămase, dar lăsase în urma lui două

realizări incontestabile: ISLAMUL şi un sistem juridic original, DREPTUL

MUSULMAN.

Unele trăsături ale civilizaţiei islamice

Aşadar, Islamul cunoaşte o maximă înflorire (secolul 1-2 hg), urmată

de o grandioasă expansiune teritorială (secolul 3-4 hg) şi, inevitabil,

decăderea (secolul 5-6hg).

17
Pentru o mai bună înţelegere a cauzelor care au determinat apariţia şi

dezvoltarea ISALMULUI, ca doctrină şi sistem de organizare socială, sunt

necesare unele explicaţii preliminare: În secolul VI e.n., societatea arabă

depăşise stadiul orânduirii gentilice. Apar sclavii şi stăpânii de sclavi,

negustorii şi oamenii liberi. Un alt mod de producţie îşi făcea loc în sânul

structurilor arhaice tribale. Munca sclavilor devenise mult mai rentabilă,

aceştia fiind obţinuţi ca urmare a războaielor sau a comerţului. Clasa avută

duce o politică de exploatare socială, la care se mai adaugă şi efectele

asupririi naţionale (stăpânirea iraniană din a două jumătate a secolului al VI-

lea), care a adâncit şi mai mult contradicţiile de clasă.

În oraşul Mecca, de pildă, posesorii de averi făceau parte din “Mala”

– Consiliul celor bogaţi – alcătuit, mai ales, din reprezentanţi ai triburilor

makhzumiţilor şi omeiazilor. Acest consiliu direcţiona activitatea desfăşurată

de celelalte clase sociale. În condiţiile ascuţirii contradicţiilor sociale, se

simţea tot mai mult nevoia instituirii unui nou sistem de organizare socială,

capabil să contribuie la depăşirea impasului în care se găsea societatea arabă

a acelui timp.

Bazele acestui sistem social au fost puse de MUHAMMAD.

18
Aparţinând unui clan puţin înfloritor, acela al tribului Hashem,

MUHAMMAD a fost crescut de unchiul său, ABOU TALIB, participând

împreună cu acesta , în tinereţe, la dese expediţii contra unor triburi rivale.

Inteligent, cu o bogată experienţă de viaţă, MUHAMMAD predică, începând

cu anul 610, precepte cu totul noi, prefigurând nu numai norme de conduită

morală dar şi religioasă. Acestea au la bază principiul monoteismului,

MUHAMMAD atribuindu-şi rolul de “Profet al lui Allah”.

Religia propovăduită de Profet se va numi religia islamică şi, începând

cu anul 622, anul expatrierii Profetului de la Mecca la Medina, ea tinde să

devină religie predominantă. Totodată, oraşul Yathreb se constituie drept un

focar politic şi religios al lumii şi civilizaţiei islamice – fiind numit “oraşul

profetului” – “Medina Al Nabbi”.

Perioada cuprinsă între sec. IV- sec. X e.n. (“mileniul barbar”)

cunoaşte fenomenul istoric atât de controversat al migraţiei popoarelor.

Despre această epocă istorică există, relativ, puţine surse istorice. În

ceea ce-i priveşte pe arabi, relatările sunt sporadice, provenind din izvoare

diferite. Date răzleţe apar şi în lucrările unor autori antici, precum: Herodot,

Strabo, Ptolemeu, Diodor din Sicilia, Eratostene, etc. Informaţii de interes

istoric şi cultural pot fi culese operele literare ale unor autori clasici arabi,

cum ar fi : Imru Al-Qays, Zuhayr, Tarafa, Saaran, ş.a.

19
Populaţia nomadă a Peninsulei Arabia era împărţită în triburi ce trăiau

într-o relativă izolare. În nord, arabii nomazi se ocupau cu păstoritul,

crescând turme de cămile, oi, capre sau herghelii de cai. Cei din sud se

îndeletniceau cu agricultura.

În Hadramout, patria mirtului, tămâiei şi a frunzelor de aloe, se

obţineau renumite parfumuri şi coloranţi naturali foarte apreciaţi.

Pe drumul caravanelor se organizau târguri în care se vindeau tot felul

de produse provenind din Siria sau Mesopotamia (mirodenii, curmale), India

(pietre preţioase), China (mătăsuri şi pânzeturi) sau Bizanţ (arme, grâne şi

produse meşteşugăreşti).

În afară de acestea, se poate spune că brigandajul constituia, alături de

comerţ, o ocupaţie principală a arabilor preislamici.

Strabo afirmă că arabii “trăiesc deopotrivă din comerţ şi din pradă”. În

ceea ce priveşte comerţul, cămătăria era extrem de răspândită, acelaşi autor

considerând că “orice arab este fie cămătar fie negustor”. Unele triburi erau

mai sărace, altele mai bogate, acest fapt generând conflicte repetate.

Brigandajul, atacurile intertribale se suspendau în anumite perioade

ale anului, când se organizau tradiţionalele târguri, dar şi prilej pentru

desfăşurarea unor veritabile concursuri şi festivaluri, la care îşi dădeau

20
întâlnire spiritele cele mai elevate ale timpului, cei mai renumiţi poeţi ai

diferitelor triburi arabe.

Din cauza războaielor necontenite, în cadrul comunităţilor nomade

Bărbatul era mai preţuit decât Femeia. De aici a apărut, de-a lungul timpului,

inegalitatea flagrantă dintre statutul social al bărbaţilor şi cel al femeilor.

Poligamia era larg răspândită printre arabii preislamici; totuşi familia

constituia celula de bază a comunităţii tribale.

În practica curentă a arabilor nomazi, un conducător de trib decedat

era succedat de “cel mai bun” membru al familiei sale. Exista, deci,

particularitatea demnă de a fi relevată, că “regula primogeniturii” sau a

“masculinităţii” nu conferea în societatea arabă nici un drept special în

privinţa succesiunii.

Aşa se explică de ce, mai târziu, s-au născut atât de frecvente conflicte

între diferite ramuri ale familiei Omeiazilor, inclusiv războaie civile.

Desigur, “cel mai bun” membru al clanului era socotit, cel mai adesea,

acel reprezentant care era şi cel mai bogat. După crearea structurilor statale,

aceste particularităţi au persistat, astfel încât, chiar a două zi după moartea

lui MUHAMMAD, Imperiul Islamic a fost zdruncinat de lupte interne,

tronul califal fiind insistent revendicat de aşa zis “urmaşii legitimi“ ai

Profetului.

21
Al treilea calif, OTHMAN, a fost răsturnat de cel de-al patrulea, ALY,

care, la rândul lui, a fost înlăturat de califul MOAWYA. Mai mult, califatul

omeiad a fost contestat, în îndelungata sa existenţă, de alţi pretinşi urmaşi ai

profetului MUHAMMAD, abbasizii care, ajungând la putere, au fost adesea

tulburaţi de califatul de Cordoba. Acesta, născut concomitent cu califatul

abbasid de la Bagdad, a coexistat uneori paşnic, alteori în opoziţie cu acesta.

În anul 1258 este consemnată dispariţia califatului arab: devastând

provinciile de nord ale Imperiului, Hulagul şi mongolii săi ating Tigrul şi

cuceresc Bagdadul. Mantia profetului, purtată de la calif la calif, ca semn al

puterii, este smulsă de pe umerii ultimului calif abbasid învins şi arsă cu

mare solemnitate, iar cenuşa ei va fi aruncată în Tigru, “gest temerar şi

spectaculos, arătând tuturor că puterea arabă a apus şi că începe o nouă eră

în Orientul Mijlociu, era mongolă”.

Cauzele, oricare ar fi fost ele, rămân, în esenţă, aceleaşi care au dus şi

vor duce întotdeauna la disoluţiunea imperiilor bazate pe acapararea de

teritorii, populaţii şi bogăţii.

Trebuiesc consemnate realizările din domeniul ştiinţei, artei şi culturii,

atinse de arabi sub califii abbasizi, din care se distinge HAROUN AL-

RASHID.

22
Notabile preocupări de organizare a Imperiului sunt semnalate cu un

secol mai înainte, sub domnia califului omeiad ABD AL MALIK (687-705),

când se întreprind primii paşi ai unui proces de reorganizare a administraţiei.

Acum, limba arabă devine limbă oficială. Se bat primele monede.

Concomitent cu noile cuceriri teritoriale, califii arabi duc o politică de

islamizare a populaţiilor subjugate, de limitare a drepturilor civile şi

religioase ale populaţiei creştine din ţările acaparate. Aceasta se realiza şi

printr-o ingenioasă politică fiscală, care favoriza pe cei care s-ar fi convertit

la religia islamică.

Astfel, pentru întărirea autorităţii statale, se interzice musulmanilor

cumpărarea sau însuşirea pământurilor aflate în proprietatea statului, iar

pentru supuşii nemusulmani se introduce impozitul funciar.

Viaţa economică prosperă. Nivelul vieţii culturale, ştiinţifice este

foarte dezvoltat, învăţaţii din timpul califatului din Bagdad şi ai celui de

Cordoba aducându-şi contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei umane.

De altfel, în timpul dinastiei abbaside poate fi identificată o perioadă

“elenistică” (750-950 e.n.) în care, mai ales sub domniile lui Haroun Al

Rashid şi Al Ma’moun, ştiinţele, artele, cultura cunosc o dezvoltare fără

precedent.

23
Cei doi califi amintiţi, tatăl şi fiul, deveniseră faimoşi pentru grija ce o

arătau dezvoltării spirituale şi materiale a califatului lor. Chiar regele

francilor, CHARLEMAGNE schimba ambasadori cu HAROUN AL

RASHID, căruia îi cerea protecţie pentru pelerinii creştini ce mergeau la

Ierusalim.

La Bagdad, sistemul de instrucţie era de tip elenist. Aici se desfăşoară

o importantă acţiune de traducere şi copiere a operelor greceşti, prin

intermediul unei instituţii originale: "Bayt Al Hikma" (“Casa Înţelepciunii”).

Califul Al Ma’moun fixase ca răsplată pentru traducători o cantitate de

aur egală cu greutatea manuscriselor greceşti traduse. Prin urmare, a fost

tradusă toată opera lui Aristotel precum şi o serie de opere filosofice

importante ale Antichităţii.

Ca o replică la adresa acestei orientări spre Europa, se traduce în arabă

KHALILA şi DIMNA – tezaur de gândire indiană şi orientală.

Se construiesc şcoli, biblioteci publice, etc. Administraţia îşi

organizează o serie de instituţii precum: arhivele, finanţele, poşta, poliţia. Se

construiesc drumuri, spitale, moschei.

Preluând experienţa egiptenilor şi a popoarelor din Mesopotamia,

arabii au construit canale în Hadramaout, între Tigru şi Eufrat. Totodată,

naturalizând o serie de specii de plante agricole (orez, bumbac, trestie de

24
zahăr, caise, portocale, fasole, etc.), aceştia le-au aclimatizat şi le-au cultivat

în teritoriile cucerite.

Prin intermediul arabilor, invenţii şi descoperiri importante pentru

progresul umanităţii au fost transmise în cele mai diverse zone ale lumii.

Astfel, naşterea şi avântul tiparului nu ar fi fost posibile în Europa fără

comerţul cu hârtie practicat de arabi. Secretul fabricării hârtiei a fost

dezvăluit europenilor de către genovezi şi veneţieni, abia în secolul al XII-

lea, deşi arabii deţineau tehnica fabricării ei, de la chinezi, încă din secolul al

VIII-lea.

Produse de marochinărie (pielărie provenită din Maroc), moselină

(produsă în oraşul Mossul), tricotaje, etc. au fost răspândite în Europa, în

vremea cruciadelor, inclusiv metode perfecţionate de fabricare a sticlăriei şi

a prafului de puşcă.

În secolul IX-X, negustorii musulmani făceau navetă între Bagdad şi

litoralul de nord al Mării Negre, deschizând, astfel, şi pentru această parte a

Europei noi vaduri comerciale. Aceşti negustori vindeau armuri, săbii,

pumnale, bijuterii, stofe, covoare, etc.

Prin mijlocirea arabilor, europenii au cunoscut învăţăturile lui

Ptolomeu, cel care susţinea sfericitatea globului terestru. Ca urmare, această

teorie a ajutat din plin marile descoperiri geografice, realizate de spanioli,

25
portughezi, italieni, etc. dar nu trebuie să uităm că, înaintea acestora,

Sindbad şi alţi navigatori arabi au deschis, cu harta şi busola în mână,

primele drumuri oceanice. De altfel, de la arabi ne-au rămas noţiunile de

zenit, nadir, azimut.

Ei au fost aceia care au determinat cu mare precizie eliptica, au

folosit, pentru prima dată, tangenta, cotangenta, secanta, au răspândit cifrele

indiene, au inventat zero-ul şi lista contribuţiilor lor ar putea continua şi cu

alte realizări din domeniul chimiei, algebrei, medicinii, etc.

Prezentând, chiar sumar, realizările incontestabile ale civilizaţiei

islamice, ţinem să subliniem un fenomen esenţial: impactul culturii şi

civilizaţiei islamice asupra celei europene.

Europa a cunoscut civilizaţia greacă şi elenistică mai mult prin

universităţile din Bagdad, Damasc şi Cordoba şi mai puţin prin intermediul

Romei sau Bizanţului.

Cultura arabă şi islamică a penetrat în spaţiul european prin Siria,

Spania şi Sicilia. RENAŞTEREA nu ar fi putut fiinţa fără aceste cunoştinţe

ale antichităţii, vehiculate în Europa de către arabi.

În ciuda numeroaselor omisiuni (arhitectura, literatura, etc.) şi a

sumarelor referiri la realizările obţinute de arabi în domeniul artei,

importanţa culturii islamice la tezaurul gândirii universale nu poate fi negată.

26
Creaţie a acestei civilizaţii islamice este şi sistemul de drept, pe care îl

vom prezenta, pe scurt, în paginile ce urmează.

Doctrina islamică şi dreptul

Transformările social-economice produse în sânul societăţii arabe,

ascuţirea contradicţiilor, accentuarea crizei politice şi religioase a societăţii

arabe la începutul secolului al VII-lea, au creat condiţii propice apariţiei unui

nou sistem de organizare socială, apt să surmonteze gravul impas în care se

găsea triburile arabe.

Islamul a fost folosit ca armă ideologică în mâna clasei stăpânitoare

arabe. În numele idealurilor acestuia, mase de arabi săraci au fost angrenate

în lupta împotriva “necredincioşilor”, canalizându-le astfel nemulţumirea lor

spre alte direcţii.

Islamul a realizat nu numai unificarea religioasă, dar şi unirea politică.

De-a lungul secolelor, legătura dintre teologie şi politică a fost foarte strânsă,

determinând o întreagă complexitate de fenomene sociale.

Ideea de bază a Islamului a fost aceea a creări unei baze teoretice, dar

şi a unui mod pragmatic de a acţiona, care să permită supuşilor musulmani o

27
emancipare de sub influenţa altor sisteme filosofice, consolidând societatea

arabă şi ridicând-o la rangul de forţă aptă să domine lumea.

Îndemnând în mod insistent la solidaritate şi unitate – sentimente

fireşti, în condiţiile vitrege de viaţă ale deşertului – Islamului s-a identificat

cu panarabismul, având un rol politic important în ridicarea maselor la lupta

împotriva dominaţiei sasanide, etiopiene sau bizantine.

Ca religie nouă, punând în centrul ei monoteismul absolut (ALLAH

este singurul Dumnezeu, necreat, iar MUHAMMAD este ultimul profet)

ISLAMUL contribuia nu numai la supunerea triburilor arabe păgâne, ci şi la

unificarea întregii Arabii.

Legătura de credinţă, peste şi în afara legăturii de sânge tribale , având

rădăcini ancestrale, va fi un instrument inedit şi eficace în opera de unificare

a naţiunii arabe ("Ummah"), o categorie socială având la bază comunitatea

de interese şi idealuri, indiferent de apartenenţa de limbă, religie, origine

etnică sau socială a membrilor societăţii.

Islamul propovăduieşte supunerea, cumpătarea, mulţumirea de sine,

stimulând spiritul de economie şi punând mai presus de orice “hrana

spirituală”, ceea ce corespundea pe deplin caracterului acestei populaţii,

precum şi specificului geografic al acestei regiuni a globului.

28
Astfel, deşertul arab devine locul de naştere, dar şi terenul fertil pentru

o nouă doctrină şi sistem social – Islamul.

Fără cuceririle arabilor, Islamul ar fi rămas izolat în deşertul arid al

Arabiei. Expansiunea ce a însoţit apariţia şi dezvoltarea imperiului arab a

fost nu numai de ordin teritorial ci şi ideologic. Masele de arabi luptau nu

numai pentru interesele unui grup restrâns de conducători ci, mai ales, în

numele “trimisului lui Allah pe pământ” ("Ras’ul Allah").

Din acest moment, viaţa Orientului Mijlociu va fi tulburată de

zăngănitul de arme al triburilor arabe, apărute în mod surprinzător pe scena

istoriei.

“DJIHAD” –ul ("Războiul Sfânt"), punea în prim plan ideea

răspândirii Islamului prin sabie. Acest concept va fi ridicat la rangul de

doctrină supremă a religiei şi a statului.

Prin amploarea şi virulenţa sa, cucerirea arabă, declanşată în mod

concomitent asupra Europei, Asiei şi Africii, nu are precedent în istorie şi nu

poate fi comparată ca rapiditate, cu realizările imperiilor create de ATILA,

GENGHIS-HAN sau TAMERLAN.

În mai puţin de un secol, arabii ajung să domine teritorii vaste, în Est

şi în Vest, luptând fie în nordul Africii sau în Peninsula Iberică, fie gravitând

în orbita Bagdadului.

29
Mediterana Occidentală a devenit un “lac musulman”, şi numai

victoria creştină de la Poitièrs (732), precum şi îndârjita rezistenţă a

apărătorilor Contantinopolului, vor salva de la islamizare spaţiul întregii

Europe.

Avansarea rapidă şi imprevizibilă a Islamului a avut ca primă

consecinţă separarea temporară a Orientului de Occident, punând capăt

unităţii mediteraniene.

Repetatele Cruciade, precum şi lupta eroică a popoarelor din Balcani,

vor stăvili elanurile acaparatoare ale musulmanilor. De acum, pe malurile lui

“Mare Nostrum” se întind două civilizaţii diferite şi ostile.

Islamul se constituie pentru Europa medievală drept un redutabil

adversar, în ciuda faptului că, de-a lungul vremii, acest vast imperiu nu se va

manifesta ca un organism politic unitar, asemănător Imperiului Roman,

predecesor, sau a celui Otoman, succesor.

Totuşi, în domeniul culturii, artei şi ştiinţei, impactul celor două

civilizaţii a fost reciproc benefic. Ar fi de ajuns să reamintim că arabii au

fost aceia care au continuat şi au transmis în Europa valorile civilizaţiei

antice orientale şi greceşti.

30
Scânteile arabe au aprins mănunchiul de raze al Renaşterii, revărsând

o atât de mult aşteptată lumină asupra întunericului unei Europe sărăcite,

înspăimântate şi obosite de năvălirile barbare.

Islamul este un amalgam de precepte morale, religioase, filosofice,

juridice, practice, constituit, atât la nivel doctrinar, cât şi ca sistem de

organizare socială, pe eşafodajul Coranului.

Deşi au la bază o operă cu caracter unitar, Coranul, preceptele

islamice nu au fost suficiente pentru a menţine puritatea şi caracterul de

monolit al sistemului. Circumstanţele istorice şi religioase concrete au

divizat Islamul, în linii generale, în două mari subsisteme doctrinare:

SUNISMUL ortodox, respectiv ŞIISMUL dizident.

În paginile următoare sunt prezentate câteva din direcţiile de

pătrundere a religiei islamice în câteva regiuni ale lumii.

A) Africa.

Având ca punct de sprijin Egiptul, cuceritorii musulmani ocupă

regiunile din nordul Africii, începând cu veacul al VIII-lea. Procesul de

islamizare s-a manifestat mai întâi în aşezările citadine, cuprinzând apoi şi

regiunile rurale, ai căror locuitori - triburi nomade berbere - au fost

convertiţi la Islam în mod treptat.

31
De-abia în secolul al X-lea putem constata existenţa unor regimuri

islamice dominante în nordul continentului, cel mai puternic şi influent fiind

acela al "almoravizilor". Prezenţa berberă în societatea maghrebiană, ridicată

la cote înalte prin dinastia "almohazilor"- cuceritorii Spaniei şi ai restului

Africii de Nord- se stinge treptat, astfel încât, în veacul al XVII-lea, peste

90% din populaţia din nordul continentului este islamizată, preponderent

sunit. În ciuda dominaţiei otomane, în aceste regiuni s-au aplicat preceptele

şcolii malekite. Totuşi, berberii, dar mai ales tuaregii, şi-au păstrat vechile

lor tradiţii preislamice până în zilele noastre, ei fiind purtătorii unei "versiuni

sincretice a Islamului".

Islamul s-a răspândit spre partea centrală a continentului prin

intermediul unor neguţători, colonişti sau chiar prin opera de prozelitism a

unor predicatori aparţinând sectelor islamice. Aceştia au pătruns pe valea

Nilului spre Sudan şi spre Estul Africii, ducând cu ei diverse mărfuri dar şi

două produse spirituale: limba arabă şi o nouă religie.

În Cornul Africii, Islamul a fost implantat de către triburile arabe

alungate din Peninsula Arabă de persecuţiile religioase dar acceptate de către

regii creştini ai Abisiniei. Un factor favorabil l-a constituit şi prezenţa unor

numeroşi negustori arabi, stabiliţi încă din veacul al IX-lea în târgurile din

Eritreea, Djibouti sau Somalia.

32
În perioada secolelor XI-XII, populaaţia somaleză a fost convertită la

religia islamică de către doi misionari, ai căror urmaşi au dat naştere la două

clanuri puternice, care domină şi în prezent această ţară: "DAROOD" şi

"ISAAQ".

Islamul a pătruns în sudul Ethiopiei (sec. IX) prin intermediul unor

misionari şi prin opera de prozelitism efectuată de sectele sufite.

Numeroasele stătuleţe apărute în regiunea Cornului Africii au fost

conduse, până în secolul al XVI-lea, de conducători musulmani aparţinând

comunităţii etnice vorbind dialectele "HADIYA-SIDAMA". Însă, începând cu

veacul al XVI-lea, zona va fi dominată de lideri ai grupului etnic "OROMO",

care practiau o religie locală. Timp de două sute de ani, populaţia de

credinăţă islamică a fost separată total de lumea musulmană.

Secolul al XVIII-lea consemnează apariţia şi dezvoltarea unui proces

intens de islamizare, pornit din Somalia, dar mai ales din centrul musulman

HARAR, oraş situat în Ethiopia. În această din urmă ţară, predominant

creştină, musulmanii reprezintă circa 40% din numărul total al populaţiei:

64 000 000 de locuitori. Majoritatea credincioşilor cultului musulman se află

concentraţi în BALE, HARERGE şi WELO.

Somalia este o ţară eminamente musulmană, având o populaţie de

aproape 7 milioane de locuitori. Deşi vorbitorii dialectului somalez îşi trag

33
originea de la acelaşi strămoş, "SAMAALE", ţara este locuită de şase mari

clanuri tribale (patru de păstori şi două de agricultori). Fiecare clan tribal

este divizat în sub-ramuri primare care, la rândul lor, au diviziuni secundare

iar fiecare dintre ele se împart în diviziuni terţiare. În caz de conflict

intertribal, fiecare clan este obligat să asigure ajutor celor atacaţi, conform

legăturii de sânge. Astfel se explică existenţa unor războaie civile de

necontrolat precum şi prezenţa activă în viaţa politică a unor puternici şi

influenţi "seniori ai războiului", de fapt lideri de clanuri rivale.

Eritreea are o populaţie de 4 milioane de locuitori, creştini şi

musulmani.

Djibouti (638 000 de locuitori) este o ţară majoritar musulmană.

Se poate spune că regiunea Cornului Africii, deşi locuitorii ei vorbesc

foarte multe dialecte, fiecare comunitate păstrând propriile lor tradiţii, este

dominată de musulmani suniţi.

În Ethiopia, populaţia musulmană nu vorbeşte araba şi nici nu a

adoptat vreodată obiceiuri musulmane legate de căsătorie, moştenire etc.

După anul 1000, Islamul s-a răspândit pe ţărmurile de est ale

continentului african prin intermediul misionarilor, neguţătorilor şi

comercianţilor de sclavi.

34
Începând cu veacul al XVII-lea, Islamul a devenit cea mai importantă

religie în Kenya şi Tanzania. Întreaga regiune de coastă a Africii de Est,

lungă de 2 000 de kilometri, cunoscută sub numele de Coasta Swahili, cade

sub dominaţia Sultanului din Oman (începând cu veacul al XVII-lea). Din

secolul al XIX-lea, acesta îşi va muta capitala în insula Zanzibar, aşa încât,

în prezent, numeroase familii din această insulă se pot lăuda că şi-au păstrat

identitatea lor arabă.

Începând cu secolul al XIX-lea, Islamul s-a răspândit pe întregul ţărm

oriental al Africii iar de aici în Africa Centrală prin intermediul misionarilor

musulmani din Hadramouth şi Insulele Comore.

Minoritatea musulmană din Uganda este concentrată în partea de Sud

şi la Kampala.

Islamul a fost introdus în Rwanda şi Burundi, după anul 1900, prin

intermediul unor misionari şi comercianţi, veniţi de pe coasta de est a

continentului.

Cei mai mulţi musulmani indigeni africani sunt suniţi. Mai există o

minoritate musulmană, de origine asiatică (circa 32 000 de persoane), sosită

între 1896 şi 1901 pe Coasta de Est a Africii pentru a munci la proiectul

britanic de construire unei linii de cale ferate care să unească ţările din zonă

35
("Uganda Railway"). Alţi musulmani de origine asiatică sunt urmaşii

vechilor comercianţi indieni, stabiliţi în estul Africii sau în insula Zanzibar.

În rândul populaţiei de origine asiatică, naturalizată în Africa, domină

ritul şiit.

Tot în veacul al IX-lea se constată prezenţa Islamului în regiunea

occidentală a continentului african, purtătorii acestei religii fiind aceiaşi

neguţători sau misionari, proveniţi din nordul Africii sau din Orientul

Mijlociu. Timp de aproape cinci veacuri, Islamul a stagnat însă din secolele

XVIII-XIX el începe să renască. În 1804, Uthman Don Fadio, un

propovăduitor islamist, găsind sprijin în populaţia pastorală- "Ulani"- a

declanţat primul "Jihad" pe pământ vest-african, vizând crearea unui stat

islamic în regiune. Mişcarea a cuprins partea de nord a Nigeriei şi nordul

Camerunului, soldată cu crearea Califatului de Sotoro (zona Hausa Land şi

Yoruba Land, acum în sudul Nigeriei).

În anul 1852, Al Hagi Umar, un cleric din Senegal, declanşează un al

doilea "Jihad", punând bazele unui stat islamic, ce a durat până în anul 1893.

Acesta se întindea din Senegal până la Timbuktu, în nordul statului Mali.

În prezent, în partea de vest a Africii locuiesc aproximativ 215

milioane de musulmani, majoritatea fiind suniţi malekiţi.

36
Circa 50 de milioane de africani musulmani "Hausa" trăiesc în nordul

Nigeriei şi în sudul Nigerului. Populaţia musulmană "Fulani" este divizată în

numeroase ramuri şi subramuri, fiind răspândită în Camerun, Ciad şi

Senegal.

În statele Kano, Zamfara şi Kaduna din Nigeria, precum şi în regiunea

de nord a ţării, legea islamică ("Shariya") s-a impus total.

Acelaşi regim islamic riguros l-a adoptat şi populaţia "Kanuri", din

Nigeria, numărând circa 4 milioane de locuitori.

În 1985, Mauritania a declarat Islamul drept religie de stat iar

tribunalele din această ţară judecă potrivit preceptelor Legii Islamice.

B) Asia

Islamul reprezintă o religie zdrobitor majoritară în Pakistan şi

Bangladesh. De asemenea, este declarată religie naţională în Maldive.

O comunitate musulmană importantă se găseşte însă în India. Relaţiile

dintre hinduşi şi musulmani cunosc o istorie zbucuimată. În anul 1192,

sultanul turc Ghazni zdrobeşte rezistenţa hinduşilor şi, în numai 8 ani,

fondează Sultanatul de Delhi, inaugurând astfel domnia de o jumătate de

mileniu a Islamului în zona Asiei Centrale.

În numai câteva decenii, puterea musulmană cucereşte Bihar în Est,

capturează Gwalior în Sud iar Bengalul este anexat Imperiului Otoman.

37
Deşi invazia mongolă va duce la distrugerea Califatului de Bagdad,

Sultanii de Delhi vor continua să-şi exercite în mod nemijlocit puterea în

cadrul unui imperiu islamic de tip clasic.

În perioada 1556-1605, Sultanatul de Delhi va cunoaşte o veritabilă

expansiune, mai ales sub domnia Sultanului Akbar, în timpul căruia sunt

cucerite Kabul, Kaşmir, Sind şi Belucistan.

Islamul a reuşit să convertească la această religie circa 1/4 din

populaţia subcontinentului, mai ales în Valea Indusului, Bengal şi partea de

vest a subcontinentului. Cei care au jucat un rol de seamă în opera de

convertire au fost sufiţii, începând cu veacurile XIII-XIV. Cei mai mulţi

musulmani se găsesc în Bengal, teritoriu aflat acum sub suveranitatea a trei

ţări: India, Pakistan şi Bangladesh. Musulmanii bengalezi sunt cunoscuţi sub

numele de "musalmani".

În anul 1947, când India şi-a câştigat independenţa, musulmanii din

această ţară au revendicat autonomia. Cei aproape 100 de musulmani din

India se consideră o minoritate lipsită de drepturi, fapt care a dat naştere la

violenţe continui între comunităţile hindu şi musulmană, respectiv între

Pakistan şi India.

38
Marea majoritate a musulmanilor din Asia de Sud sunt suniţi hanefiţi

dar există şi grupuri de şafeiţi, malekiţi şi hanbaliţi, inclusiv ismaeliţi, care îl

consideră pe Aga Kahn drept liderul lor spiritual.

Bangladeşul este, alături de Indonezia şi Pakistan, una dintre cele mai

mari naţiuni de pe glob având religia islamică.

În partea de Sud-Est a Asiei, circa 2/5 din populaţie are religia

islamică.

Primii neguţători musulmani au pătruns în Indonezia în secolul al VII-

lea, însă Islamul de culoare sunită începe să se dezvolte în această zonă abia

în perioada veacurilor XIII-XVII, prin influenţa sosită din Orientul Mijlociu,

via India.

Primii convertiţi la Islam au fost liderii locali, care încercau în acest

mod să-i atragă pe negustorii musulmani să facă comerţ cu locuitorii acelor

regiuni. Dar şi săracii au fost atraşi de preceptele isalmice, în special de

ideea că " toţi musulmanii sunt egali". Mai trebuie adăugat aici şi

prozelitismul sectelor şiite, foarte active în zonă.

Cei mai convinşi credincioşi islamici din regiunea Malacca s-au numit

ei înşişi, încă de la începutul islamizării lor, "MALAY". Mai târziu, acest

termen va desemna pe toţi cei convertiţi la Islam.

39
Lumea islamică sau "Malaya World" se întinde din Malayesia până în

Borneo de Vest, în Estul Sumatrei şi în numeroasele insule din această parte

a lumii. Aici, musulmanii reprezintă 2/3 din populaţia regiunii. Ei sunt suniţi

şafeiţi, dar în ceremoniile religioase se resimt infuenţe sufite precum şi

puternice reminiscenţe ale unor tradiţii mistice.

Pătrunderea Islamului în Asia Centrală a început la numai 20 de ani

după moartea Profetului Muhammad. În timpul Evului Mediu, Khorasan,

Bukhara, Herat şi Samarkand au jucat un rol de prim rang în această regiune,

până când o dinastie turcă din Asia Centrală, cea otomană, va reuşi să

devină, pe la mijlocul secolului al XV-lea, conducătoarea întregii lumi

islamice. Sub sceptrul său, Imperiul Otoman va reuni ţări şi popoare, ce se

întindeau din Balcani până la graniţa Iranului, din Algeria până în Armenia.

După cum se ştie, Khorasanul a fost cucerit de arabi la 713,

cuprinzând vestul Afganistanului, nordul Iranului şi Turkmenistanul dar

influenţa otomană va lăsa cele mai mari urme. Ea se va materializa în primul

rând sub aspect religios: majoritatea musulmanilor din Asia Centrală sunt

şiiţi hanefiţi (hanefismul reprezintă cea mai liberală dintre cele 4 şcoli

clasice ale ritului sunit).

Afgfanistanul are 27 de milioane de locuitori, 99% fiind musulmani

hanefiţi. În această ţară există însă şi o importantă minoritate şiită:

40
"HAZARII". Turcia are 65 de milioane de locuitori, dintre care 97% sunt de

credinţă musulmană, respectiv suniţi hanefiţi.

Elemente de interes pentru istoria mahomedanismului în această

regiune a lumii sunt cele care privesc fostele republici sovietice:

Uzbekistan(25 milioane), Tadjikistan(6 milioane), Turkmenistan(5

milioane), Kîrghistan (5 miloane din care 75% sunt musulmani iar restul

sunt ruşi sau populaţii de religie ortodoxă).

Kazahstanul (15 milioane de locuitori) are cea mai diversă populaţie

însă musulmanii şi creştinii sunt în număr aproape egal.

În Georgia, musulmanii reprezintă numai 12% din totalul populaţiei,

însă credincioşii mahomedani sunt majoritari în republicile caucaziene:

Azerbaidjan, Daghestan şi Cecenia.

C) Lumea arabă

În ţările arabe există cea mai mare diversitate de secte şi rituri

islamice. Astfel, 96% din cei 22 de milioane de locuitori ai Arabiei Saudite

sunt suniţi "kharigiţi" şi numai 4% sunt şiiţi.

În Yemen, ţară cu 17 milioane de locuitori, partea de nord este sunită

în schimb în Sud predomină şiiţii.

În Siria (16 milioane de locuitori) suniţii sunt majoritari, dar există şi

semnificative comunităţi de alawiţi, druzi, ismaeliţi, yezidi sau şiiţi.

41
Populaţia Irakului , formată din 23 milioane de locuitori, cuprinde trei

grupuri religioase: arabi şiiţi, arabi suniţi şi kurzi suniţi. Arabii şiiţi

constituie 3/5 din populaţie, ei aflându-se mai ales în sudul ţării.

Arabii suniţi reprezintă 1/3 din numărul credincioşilor irakieni, fiind

răspândiţi în partea centrală şi de est a ţării, precum şi în jurul Bagdadului.

Kurzii, care sunt musulmani suniţi şi vorbesc o limbă apropiată de

"farsi", locuiesc în nordul şi nord-estul Irakului. Ei reprezintă 1/5 din

populaţie.

Irakul este singura ţară arabă cu majoritate şiită dar cu un guvern

dominat majoritar de către suniţi.

Iranul (67 milioane de locuitori) este preponderent şiit. Doar 1/2 din

populaţie vorbeşte limba "farsi", în timp ce 1/4 dintre locuitorii iranieni

vorbesc limbi indo-europene sau alte dialecte.

42
Religia mahomedană

Islamul este, din punct de vedere teologic, o religie monoteistă,

influenţată de creştinism şi mozaism, fiind fondată de MUHAMMAD şi

bazată pe preceptele Coranului.

După cum afirmă tradiţia musulmană, MUHAMMAD ar fi transmis

credincioşilor arabi primele revelaţii către anul 612, la Mecca, şi din 622 la

Medina. Activitatea sa religioasă a durat timp de 20 de ani, până la moartea

sa.

Deşi nu ştia să scrie, dar având o memorie prodigioasă, după cum ne

încredinţează tradiţia islamică, profetul începe să predice aşa zisele revelaţii

divine, mai întâi unui grup restrâns de simpatizanţi. Aceştia, afirmă tradiţia,

le-au memorat, iar învăţaţii le-au transcris pe foi de palmier, depozitându-le

într-un cufăr.

Ulterior, califul ABOU BAKR le-a asamblat iar literaţii le-au divizat

în capitole, fiecare dintre acestea purtând un titlu provenind dintr-un pasaj

sau cuvânt remarcabil din acel capitol. Aşa s-a născut Coranul, carte de

căpătâi şi cod al naţiunii arabe, dar şi a tuturor musulmanilor din lume.

43
PARTEA a II-a

• .

Incursiune în universul Islamului secret.

Cunoaşterea mistică.

Sfântul Ipolit Romanul (sec.III) este primul care, vorbind despre

ceremoniile religioase păgâne, utilizează termenul “mistic”.

La Eleusis, vechii greci sărbătoreau primăvara “misterele mici”,

dedicate Persefonei, fiica Demetrei iar toamna, “misterele mari”, dedicate

zeiţei fertilităţii, Demetra.

Cuvântul provine din verbul “myo”, care în limba greacă înseamnă: “a

închide ochii, a strânge gura, a astupa urechile, a iniţia într-un cult secret”

În scrierile laice creştine, cuvântul are înţelesuri diverse şi uneori

confuze: “obscur, iraţional, bizar, patologic”.

În sensul folosit de Sfântul Ipolit Romanul, “mystes” desemnează pe

cel iniţiat în mister, care participă la o ceremonie religioasă desemnată doar

celor iniţiaţi: ”mysterion”.

44
În existenţa fiecărui individ există o dorinţă lăuntrică de cunoaştere a

sacrului. Descoperirea treptată a sacrului se face printr-o experienţă

personală, ce nu poate fi generalizată, depinzând de intensitatea trăirii

personale a acestei experienţe unice.

Există mai multe căi de cunoaştere a divinităţii, dintre care cele mai

importante sunt două: calea raţională (gnoseologică) şi calea mistică.

Aceasta din urmă este o formă de “cunoaştere extatică” (în greceşte,

ek+stasis înseamnă “în afara stării naturale”).

Prin cunoaşterea extatică, credinciosul se află în preajma divinităţii, se

contopeşte cu aceasta. Pentru a ajunge însă aici, el face un continuu efort de

înaintare pe drumul sfinţeniei, dar odată ajuns la capătul călătoriei sale,

cunoaşterea dispare, transformându-se în trăire misterioasă, unire “tainică”,

sub forma extazului mistic, supraraţional.

În acest moment, cunoaşterea divinităţii aparţine misterului.

Divinitatea nu poate fi simţită decât prin intuiţie mistică.

Gândirea credinciosului se va uni cu Spiritul divin, dar numai urmând

o cale ascetică, purificatoare, ce anulează simţurile comune, cărora omul în

genere le este sclav .

45
Odată începută această cale ascetică, individul parcurge un drum din

exterior spre interior, unde are a descoperi prezenţa lui Dumnezeu. Acel

Dumnezeu ascuns în inima fiecăruia.

Calea mistică nu este accesibilă decât unui foarte mic număr de fiinţe

umane, mai ales acelora care s-au simţit atraşi de un univers inefabil, divin.

Rugăciunea, contemplaţia şi discursul, asceza plină de răbdare sunt

mijloacele avute la îndemână de cei ce pornesc în căutarea unirii cu

Dumnezeu.

În Islam, misticismul poartă numele de “sufism”. Din punct de vedere

etimologic, s-au avansat mai multe explicaţii acestui termen, dar cea care a

devenit clasică consideră că termenul derivă din cuvântul “suf” adică, lână.

(lâna era, în comparaţie cu mătasea, un material aspru).

“Tasawwuf” însemna a purta straie de lână, iar cel care se consacră

unei vieţi ascetice se numea “sufi”. El este misticul musulman

Sufismul s-a născut prin secolul al VIII-lea, cuprinzând lumea islamică

de la un capăt la altul, ca o reacţie împotriva dogmatismului pe cale să

sufoce adevărata credinţă. Sufismul îşi propunea însufleţirea credinţei

musulmane pe o cale (“tariqa”) suprasenzorială, prin experienţă, prin trăire

directă, şi nu prin metode dogmatice, raţionale.

46
În lumea islamică, sufismul este cunoscut ca o anumită “cale”, bazată

pe Coran şi pe practica profetică, având ca scop ultim dobândirea cunoaşterii

iluminative.

Calea mistică, “tariqa” presupune două dimensiuni: asceza şi iubirea

totală şi neintermediată faţă de Allah.

Misticul Ibrahim Ibn Adham pune în evidenţă următoarele trei faze ale

ascezei: “renunţarea la lume, renunţarea la bucuria de a şti că ai renunţat la

lume, perceperea lipsei totale de importanţă a lumii.”

Misticismul islamic a urmat două direcţii: una pur intelectualistă,

care a abordat chestiuni delicate, cum ar fi aceea a înţelegerii şi explicării

unităţii fiinţei divine, identificarea “eu-lui individual” cu cel transcedental,

simboluri şi metafore mistice etc. şi o altă direcţie, “populară” care, imitând

exemplul oferit de viaţa lui Mohamed, pune accent pe practicile ascetice, pe

precepte secrete, aşa cum sunt ele prezente în ritualurile diverselor confrerii.

Viaţa beduinului arab, plină de greutăţi şi pericole mortale conduce la

apariţia unei trăiri pesimiste: viaţa este zadarnică, fiind de dorit pacea

veşnică a lumii de dincolo.

De aceea, maeştrii sufi îndemnau la părăsirea bucuriilor de pe acest

pământ, renunţarea la tot ceea ce este efemer, a tuturor dorinţelor, păşind pe

calea singurătăţii, a ascezei, a meditaţiei.

47
O asemenea stare de beatitudine este numită de către maeştrii sufi

“prietenie divină”. În această stare ajung toţi maeştrii spirituali, şi sfinţii

islamici, mistuiţi de focul iubirii faţă de Allah.

Doctrina urmată de un mistic musulman nu este “filosofie” ci

“înţelepciune” ("hikma"), singura cale spre Adevărul suprem.

Deşi există o multitudine de căi specifice de a accede spre Adevărul

Divin, fiecare “înţelept”-iluminat/maestru- se consideră un iniţiator al unei

“tariqa”, având rituri specifice.

Urmat de adepţi, constituiţi în adevărate ordine religioase, “maestrul”

sufi este considerat un fel de “sfânt” ("marabut"). Adepţii acestei mişcări

ascetice, denumită “marabutism”, duc de obicei o viaţă retrasă, într-un lăcaş

specific “ribat”, aflat în general în apropierea mormântului întemeietorului.

Aici se desfăşoară procesiuni anuale (de "mawalid", ziua naşterii), sub formă

de pelerinaje, în care mormântul este considerat o sursă de binecuvântare:

“baraka”.

48
Secte, confrerii sau ocultarea spiritului religios.

Pentru spiritul occidental, pentru profani în general, viaţa religioasă a

unor comunităţi musulmane pare de neînţeles, mai ales anumite

comportamente, idei sau atitudini cu rezonanţă în viaţa cotidiană.

Aceste manifestări bizare sunt însă efectul influenţei exercitate de

existenţa unor confrerii extrem de puternice, care acţionează în condiţii de

obscuritate

În Islam, nu există o separaţie precisă a domeniului religios de cel

social sau politic.

Coranul, un adevărat Cod de conduită socială, religioasă, juridică ,

dictează conduita, având o influenţă determinantă asupra mentalităţilor,

comportamentului şi atitudinilor filosofico-morale ale tuturor credincioşilor

musulmani.

Regulile imperative prescrise de Coran pot fi aduse la îndeplinire prin

două căi esenţiale: una este urmată de marea masă a credincioşilor, care

respectă “Şari’a”, legea oficială, predicată în moschei, învăţată în şcoli, iar o

altă cale, rezervată unui număr restrâns de iniţiaţi, este calea mistică, ce este

închisă cunoaşterii publice.

49
Această latură ermetică, esoterică, a religiei islamice, a fost ocultată

cu obstinaţie. Accesul la această latură a religiei islamice a fost permis unor

grupuri riguros selectate, unde trăirea preceptelor mistice se află pe primul

rang.

Transmiterea pe căi oculte a învăţăturilor mistice este ţelul diverselor

confrerii, “frăţii” musulmane. De multe ori, aceste confrerii manipulează

discret comportamentul unor personalităţi politice, militare, a unor

conducători de state musulmane, care devine straniu şi incomprehensibil

unui observator neavizat al fenomenului musulman.

Pentru acesta, misticii musulmani sunt asimilaţi cu ereticii. Conform

unui celebru "hadith", comunitatea musulmană se va împărţi în 73 de secte,

din care doar una singură va găsi salvarea divină. De multe ori, contestarea

politică ia formă religioasă. Mişcările sectare nu vor fi niciodată excluse din

Islam, deşi unele sunt plasate, din punct de vedere doctrinar, la marginea

Islamului (druzii, alauiţii etc.). Multe dintre ele au devenit în zilele noastre,

prin extremismul lor fundamentalist, port stindard al resuscitării Islamului.

Alte secte s-au despărţit de bunăvoie de religia tradiţională, precum s-a

petrecut în secolul al XII-lea, când ultimii şefi ismaeliţi extremişti au abrogat

"Sharyya", ori cum este cazul "bahailor", care au afirmat încă din veacul al

XIX-lea că au înlocuit Islamul cu o altă religie similară.

50
Au existat şi tendinţe de unificare religioasă panislamică. În prima

jumătate a secolului al XVIII-lea, Nadir Shah (m.1747), a încercat să apropie

cele două ramuri antagonice ale Islamului, şiismul şi sunismul, printr-o

formulă de compromis, conformă cu concepţia şcolii şiite, numite "jafari".

Această şcoală se ocupa cu precădere de cercetarea mistică a valorii

numerice a literelor: "jafr". Temerara tentativă de reconciliere ideologică a

dat greş şi a fost abandonată.

Din şiism au derivat, mai mult sau mai puţin direct, unele mişcări

religioase originale: "Babismul", " religia Bahai" etc.

Mai întâi a fost "Sistemul sincretic al lui Abkar", suveranul mongol al

Indiei, care a avut la bază scrierile lui Sadr Ed Din, din Shiraz, ostile

“şiismului imamit”. Acest curent a generat o "Şcoală a şeihilor", având ca

lider pe Ahmad Al Ahsayi. Mişcarea lui Abkar s-a născut ca urmare a egalei

sale simpatii faţă de musulmani, brahmani, budişti şi creştini. Acest sistem a

promovat un teism fără cler. A avut doar puţini adepţi.

"Babismul" a reprezentat o tentativă de reformare a Islamului,

întreprinsă de şiitul Mirza Ali Mohamed, care s-a declarat "BAB" ("Poartă",

titlu acordat unor demnitari şiiţi), sau "Oglindă a Inteligenţei universale" .

"Bab", în arabă "poartă", este "deschiderea revelaţiei divine", însă cuvântul

desemnează, totodată, pe " învăţătorul spiritual".

51
El a strâns în jurul său pe toţi cei care credeau în venirea lui "Mahdi",

un fel de Mesia al musulmanilor, a înlocuit Coranul cu propria sa învăţătură,

şi a adus ca noutate unele revendicări sociale (emanciparea femeii). A fost

condamnat la moarte şi executat, pentru agitaţie politică, în 1850.

"Religia Bahai", care se autopretinde o religie nouă, universală, a fost

întemeiată de un discipol al lui Aly Mohamed din Shiraz,"Baha Ullah"

("Slava lui Dumnezeu"). Această credinţă nu mai are nimic comun cu

islamismul dar, prin caracterul său sincretic, face legătura cu unele tendinţe

fundamentaliste ale ismaelismului. Prozeliţii acestei noi religii, “bahaii”, al

căror centru se găseşte la Haifa (Israel), sunt astăzi răspândiţi în întreaga

lume, inclusiv în România: între alţii, un milion se găsesc în India, 300 000

în Iran (până la dispariţia şahinşahului), 120 000 în America de Sud şi 120

000 în SUA. După unele date, credinţa “bahai” este răspândită în 214 ţări,

numărul total al aderenţilor fiind de 5 000 000, răspândiţi în 111 152 de

localităţi, şi având la dispoziţie 741 de şcoli, 25 de edituri, literatura “bahai”

fiind tradusă în peste 800 de limbi şi dialecte de pe glob. Potrivit ediţiei din

1992 a "Enciclopediei Britanice", credinţa “bahai” este prezentă în 205 ţări

şi teritorii independente, în timp ce creştinismul în 254 iar islamismul numai

în 172.

52
În România, bahaii s-au înregistrat în anul 1991 în cadrul unei

asociaţii legale. În prezent, au adepţi în toate cele 40 de judeţe, în 525 de

localităţi.

Comunităţi relativ mai importante se găsesc la Cluj (651), Bucureşti

(523), Timiş (507), Constanţa (465), Mureş (468) etc. La numai un an de la

constituirea lor legală, “bahaii” se organizaseră în 25 de Adunări Spirituale

locale, precum şi în "Adunarea Naţională". Nu există ritual, nu există nici

cler. Locurile de reunire se numesc "case de adoraţie" iar în fiecare oraş unde

s-a constituit o comunitate “bahai” există un fel de comitet de administrare a

resurselor, numit "bayt ul-adl" ("casa justiţiei").

În prezent, în lume există peste 1 miliard de adepţi ai religiei islamice,

ceea ce înseamnă că fiecare al 6-lea om de pe Pământ este musulman. Din

nordul Africii, până în sudul fostei Uniuni Sovietice, din Turcia şi până în

Indonezia sau Malayesia, se aude glasul imamului, chemând de cinci ori pe

zi pe credincioşi la ascultare în faţa lui Allah.

Simplitatea practicilor, lipsa unei ierarhii rigide a clerului, credinţa

într-un singur Dumnezeu- unitatea monotesită- şi existenţa unei singure

limbi liturgice, araba, au făcut ca Islamul să fie o rază de speranţă pentru

mase din ce în ce mai disperate. Islamul oferă aderenţilor săi iluzia unei

societăţi mai apropiate de aspiraţiile omului, în care egalitatea tuturor în faţa

53
divinităţii, sentimentul de solidaritate frăţească şi propovăduirea

întrajutorării celor ce cred în acelaşi Dumnezeu şi ultimul său Profet, este un

veritabil leit-motiv.

După un secol de expansiune fără precedent în istorie, Islamul

victorios în sudul Franţei, Spania, Maroc, Egipt, India şi Turkestan, îşi vede

ameninţată unitatea datorită unei erori fundamentale a întemeietorului

acestui imperiu şi, totodată, mari religii-Mohammad: nedesemnarea unui

succesor legitim, care să administreze cuceririle islamice. Puterea, mai ales

politică, a fost disputată în acest imperiu de două grupuri de interese ostile,

provenite din cei apropiaţi casei Profetului. Pe de o parte, descendenţi direcţi

(fiica Fatima, fiul adoptiv, ginerele Aly şi cei doi fii ai lor), pe de altă parte,

socrii Profetului.

Divizarea societăţii islamice, cu repercusiuni dintre cele mai serioase

din punct de vedere politic şi religios, are la bază şirul sângeroaselor dispute

pentru succesiune. Diversitatea etnică şi lipsa unei politici coerente faţă de

popoarele proaspăt convertite sub flamura verde a Islamului au accentuat

procesul de cristalizare a celor două mari curente- Sunismul şi Şiismul-

precum şi au favorizat apariţia sectelor ori a confreriilor secrete.

De obicei, o sectă este formată dintr-un grup de Sufii, folosind metode

stabilite de un maestru spiritual fondator, cu scopul de a atinge extazul, de a

54
percepe realitatea divină. Acceptarea unui neofit într-o astfel de confrerie se

face numai după o iniţiere temeinică, în care candidatul trebuie să accepte

regulile comune de trai, să se supună autorităţii maestrului, care poartă

numele de "şeih".

Din rândul membrilor şi partizanilor familiei Profetului, s-au născut

Suniţii şi Şiiţii. Suniţii reprezintă circa 90% dintre musulmani. Acest curent,

considerat ortodox, este răspândit din Africa Neagră, până în Pakistan,

Malayesia şi Indonezia.

Suniţii sunt tradiţionalişti moderaţi, ei resping mesianismul promovat

de sectele islamice fundamentaliste, apreciind că doar primii patru califi sunt

autorizaţi să reprezinte adevăratul Islam, orice alte comentarii sau

interpretări de natură alegorică sau esoterică fiind deviaţii şi alterări ale

adevăratului spirit imprimat de Profet acestei religii Atitudinea suniţilor este

mai realistă, mai moderată, bazată pe preceptul coranic : "Noi am făcut din

voi o comunitate a moderaţiei".

În schimb, pe o poziţie foarte conservatoare se situează "kharijiţii"

("secesioniştii"), a căror rigoare în comportament şi credinţă a determinat

numirea lor drept "puritanii Islamului".

În ordine cronologică, "kharijiţii" reprezintă prima sectă apărută în

Islam. Sunt recunoscuţi pentru puritanismul, intransigenţa, pentru fanatismul

55
lor. Revoltaţi şi exasperaţi de lupta pentru putere manifestată în forme

sângeroase între suniţi şi şiiţi, "kharigiţii" consideră că orice musulman este

apt să exercite funcţia de calif, cu condiţia ca el să aibă o viaţă ireproşabilă

din punct de vedere religios şi moral. Ei atribuie superioritate legii morale,

în raport de credinţă, introducând şi respectând în viaţa lor un rigorism

moral, dus la limitele extreme. Săvârşirea unui păcat capital putea fi

considerat chiar un act de apostazie: "murtada".

Încă din epoca omeyadă, "kharijiţii" s-au împărţit într-o serie de

subsecte şi tendinţe: "azraqită","ibadită", "sufrită", denumite astfel, după

întemeietori.

"Ibadiţii" constituie o sectă "kharijită" moderată. Deşi a apărut în Irak,

la sfârşitul sec. al VII-lea, secta este răspândită în prezent în Oman, unde

reprezintă jumătate din populaţie, în Zanzibar, dar mai ales în rândul

berberilor din Maroc sau în unele zone din Algeria, în localităţi precum

Ouargla, Jerba şi, mai cu seamă, Mzab. Deşi nu a fost niciodată codificată,

doctrina "kharijiţilor" s-a păstrat, relativ, nealterată. În domeniul politic,

acest curent pretinde existenţa unui califat electiv, încredinţat celui mai

demn. În teologie şi morală sunt foarte rigorişti, condamnând luxul.

"Kharijiţii" interpretează Coranul ad-litteram şi cer înlăturarea unei sure (a

lui Iosif), considerate prea frivole. Cu toate acestea, "ibadiţii" au influenţat

56
foarte multă "mişcarea wahabită", care domină în prezent Peninsula Arabia.

"Mişcarea wahabită", de tendinţă moderat reformatoare, a fost fondată în

secolul al XVIII-lea de Muhammad Ibn Abd AL Wahab (1703-1792). Acesta

a fost partizanul revenirii la puritatea originară a Islamului, condamnând

practicile populare: cultul şi invocarea sfinţilor, pelerinajele la mormintele

lor, utilizarea "tesbih"-urilor (mătănii), interzice tutunul, muzica, cea mai

mică apropiere în public dintre bărbaţi şi femei şi impune bărbaţilor portul

bărbii "islamice". "Wahabiţii" se ridică împotriva şcolilor juridice

tradiţionale, ca şi împotriva suniţilor moderaţi şi a şiiţilor, consideraţi eretici.

Acest curent va prolifera în întreaga Peninsulă Arabia, unde vor edifica un

puternic stat, bazat pe bogăţiile petroliere uriaşe şi pe o respectare strictă a

preceptelor coranice.

În cel de-al doilea secol al Hegirei a apărut o sectă, numită a

"mutaziliştilor" ("separaţii"), care stă la baza reformismului religios

musulman, manifestat cu pregnanţă în secolele XIX-XX.

Şiiţii care urmăreau iniţial conservarea purităţii religioase, în raport cu

comportamentul superficial al omayyazilor, s-au separat de trunchiul

spiritual primar al Islamului. Califii omayyazi, spre deosebire de cei patru

însoţitori ai Profetului, "khulafaa rashidin", erau consideraţi uzurpatori, plini

de dorinţa de răzbunare, ahtiaţi după putere, defecte ce contrastau puternic

57
cu spiritul de universalitate al mesajului islamic. Masacrarea lui Hussayn,

nepotul lui Muhammad, a întregii sale familii, precum şi a adepţilor acestuia,

a fost semnalul divizării religioase islamice.

Şiiţii (urmaşii martirului Aly, văr şi ginere al Profetului, soţ al Fatimei,

discipol, cel asasinat la Karbala) sunt adepţii unei înalte moralităţi şi

cucernicii, mândri de calitatea lor de a fi drepţi şi virtuoşi, ei considerându-

se credincioşi complet dezinteresaţi de plăcerile vieţii cotidiene, mai degrabă

dedicaţi unei vieţi interioare, contemplative. Pentru şiiţi, viaţa Profetului şi a

unor sfinţi constituie un reper moral.

Se ajunge, astfel, la o separare clară între credincioşii ortodocşi ai

Islamului-suniţii-care evitau excesele şi îşi ghidau existenţa potrivit

preceptelor Coranului, şi cei ce alegeau o viaţă ascetică şi evlavioasă-şiiţii.

Ascetismul a dat naştere misticismului şi izolaţionismului

("mutazilismul"). "Mutaziliţii", partizani ai liberului arbitru, ca şi "qadariţii",

se confruntau cu "djabariţii", care credeau în predestinare şi în lipsa de

responsabilitate a omului faţă de faptele sale

Nucleul adepţilor lui Aly s-a grupat în estul imperiului omayyad, cu

centre la Khorassan, Kufa şi Basra, dar şi în locurile sfinte din Hidjaz,

Mecca şi Medina.

58
Descendenţii lui Aly şi ai Fatimei se numesc "Alizi". Ei alcătuiesc

două ramuri: "Husaynizii" şi "Hasanizii". Fatima, fiica lui Mohamed, a fost

mama lui Hassan şi a lui Hussain. Fatima este divinizată de către şiiţi, fiind

supranumită "Al-Zahraa" ("cea luminoasă"). În concepţia şiită, doar membrii

familiei Profetului au legitimitate, fiind singurii care se bucură de privilegii

divine. Dinastia "fatimidă", care a domnit în Egipt (909-1171), se pretindea

descendentă directă din Aly şi Fatima. Şiiţii "isameliţi" au sprijinit din plin

această dinastie.

Nici în vestul lumii arabe, sectele şi societăţile secrete musulmane nu

au lipsit. Aceste secte au în fruntea lor un şeic, care este considerat un

conducător spiritual absolut, căruia trebuie să i se acorde întreaga supunere.

În subordinea şeicului se află, de obicei, "mokaddemii", predicatori ce se

deplasează la mari distanţe pentru a atrage noi aderenţi, efectuând iniţierea

neofiţilor. De regulă, instrucţiunile secrete privind ritualul şi principiile

sectei sunt transmise oral, ca dovadă că lanţul prin care s-a transmis în timp

revelaţia este viu şi indestructibil. Începutul lanţului îl constituie îngerul

Gabriel, iar după el urmează întemeietorul sectei. Prin acest mod ingenios de

transmitere a revelaţiilor secrete ale sectei, şefii existenţi în viaţă îşi atribuie

calitatea de depozitari ai adevărurilor ascunse, ale unor taine oculte

59
Pe un principiu asemănător se bazează marea grupare, considerată de

către suniţi drept eretică, a "ismaeliţilor" sau "ismaelienilor", întemeiată în

863 de către iranianul Abdallah, fiul lui Maimun. Desprinşi în veacul al VIII-

lea din şiism, pe vremea lui Ismail, fiul mai în vârstă al celui de-al şaselea

imam, Jaafar Al-Sadiq, şi reuniţi mai târziu în jurul lui Musa, fratele lui

Ismail, aderenţii acestei secte s-au despărţit în două facţiuni rivale. Unii s-au

arătat fideli lui Ismail şi l-au considerat cel de-al şaptelea şi, totodată,

ultimul imam, în timp ce ceilalţi au rămas de partea lui Musa, recunoscut şi

acesta drept al şaptelea imam şi ultimul.

La început, "ismaelismul" a fost o societate secretă, care s-a răspândit

în Egipt, apoi în Siria şi Iran, inclusiv în India.

Iniţierea în doctrina ismaelită, precum şi modalităţile de ascundere a

secretelor specifice acestei secte poartă amprenta unui ritual de tip "arcana".

La începutul iniţierii, neofitului i se demonstrează, prin dificile întrebări

privitoare la cele mai obscure texte din Coran, că nu posedă cunoaşterea

adevărată. După ce acesta este convins de slăbiciunile şi neputinţele sale, el

este condus pe calea interpretării simbolice şi alegorice a Coranului. Un rol

important revine exegezei pe bază de calcul numeric al valorii literelor. În

final, maestrul îl obligă pe cel proaspăt iniţiat să se lege prin jurământ că nu

60
va divulga ceea ce a aflat. i se pune în vedere că, dacă vrea să ajungă la

desăvârşire, trebuie să se supună orbeşte imamului.

În esenţă, în cadrul doctrinei ismaeliene se află ideea epifaniei divine

prin imami. Pentru ismaeliţi, imamii sunt şi rămân ascunşi, ei fiind revelaţi

doar unui mic număr de iniţiaţi. Imamii ascunşi au pe Pământ un fel de

reprezentanţi, care au rolul de a pregăti venirea ultimului imam. Ismaeliţii

cred că fiecărui lucru exterior sau exoteric îi corespunde o realitate secretă,

interioară, esoterică. În acelaşi timp, ismaeliţii cred că învierea spirituală

("qiamat") este de preferat în raport cu respectarea ritualului "shariat"-ului şi

a Legii. Sectanţii aceştia se mai numesc "şiiţi septimani" (cu şapte imami).

Grupul şiiţilor "septimani" este de factură moderată. El s-a lărgit în

veacul al XV-lea cu indieni "khoja", cuvânt derivat de la persanul

"khawaja", adică "stăpân"- dintre care unii recunosc autoritatea lui Agha

Khan. Centrul principal al acestor musulmani sectanţi se află la Bombay, în

India. Ismaeliţi "nizariţi" şi "khoja" locuiesc nu numai în India, mai ales la

Bombay, dar şi în Pakistan, în Marea Britanie, precum şi în regiunea

africană.

Alţi şiiţi, intitulaţi "duodecimani" cred în dispariţia celui de al 12-lea

imam, aşteptând întoarcerea sa. Spre deosebire de aceştia, şiiţii "zaidiţi"( cu

"cinci imami") sunt cei mai moderaţi. Fondatorul mişcării este imamul şiit

61
iranian Zayn Al Abidin, nepot al lui Hussein. Conform acestora, puterea

aparţine oricărui descendent al lui Mohamed, fără a se respecta principiul

dinastic. "Zaidiţii" s-au stabilit în Yemen, unde constituie astăzi circa 40%

din populaţie.

Doctrina ismaelită a suferit influenţe gnostice. Ei au modificat

interpretarea tradiţională a Coranului, adăugând un al şaptelea imam, pe

nume Ismael, pe lângă cei şase profeţi ai Cuvântului: Adam, Noe, Avram,

Moise, Iisus şi Mohamed. Acesta este "conducătorul vacurilor", "stăpânul

timpurilor", "marele imam". "Ismaelismul" este o credinţă iniţiatică, cu şapte

sau nouă grade succesive. De obicei, masa de credincioşi este iniţiată până la

gradul doi. Misionarii ismaeliţi primesc iniţierea până la gradul şase. Doar

un grup restrâns poate ajunge la treptele superioare de iniţiere, doar ei pot

realiza desăvârşirea. Sub o formă considerabil atenuată, "ismaelismul" este

asumat de circa 600 000 de persoane, care trăiesc în India şi Pakistan. Şeful

spiritual al "ismaeliţilor nizariţi" poartă titulatura de "Agha Khan".

Comunităţi ismaelite există şi în Siria, Liban, Iran, Asia Centrală şi Sinkiang.

Din rândul sectei au apărut druzii, alauiţii şi nizariţii, care s-au

răspândit în Pakistan, India, Sudan şi Siria.

"Karmaţii" sunt o facţiune a sectei ismaeliene, întemeietoare a unui

stat independent în Bahrein şi Arabia Orientală (804-cca 1000).

62
Sunt considerate secte dizidente, provenind din ismaelitism

următoarele secte: "asasinii" sau "haşişinii", "druzii" şi "ansarienii"sau

"nosairii".

Termenul "asasin" a fost popularizat în Europa medievală de către

cronicarii cruciadelor, precum şi de scrierile lui Marco Polo. Prin el trebuie

înţeleşi ismaeliţii din ramura "nizarită", retraşi în "cuiburile lor de vultur"

din Siria şi, îndeosebi, pe cei regrupaţi în “fief”-ul lor inexpugnabil din Al

Ammaut, Persia, fortăreaţă din apropierea Mării Caspice. Consumatori de

haşiş sau marijuana înainte de a porni la luptă, "asasinii sau haşişinii", se

consideră păzitori ai "pământului sfânt". Întemeietorul sectei este imamul

Hassan Ben Sabbah (1126-1166), "bătrânul din munte", originar din

Khorassan, care pretindea a fi încarnarea ultimului imam ("husdet"). În

1162, acesta devine conducătorul fortăreţei din Alamut. Ulterior, proclamă

"Învierea Învierii", care consta în ruperea legăturilor de servitute ale

credincioşilor acestei secte faţă de Lege şi naşterea unui Islam renovat,

personalist, în cadrul căruia trăirea sensului adevărat al descoperirii profetice

era esenţa "învierii personale".

"Asasinii" erau subordonaţi Marelui Maestru, secta având 7 grade. Se

pare că Templierii, cu care au venit în conflict, au adoptat de la această sectă

63
o serie de doctrine esoterice. Puterea "asasinilor" a apus cam prin veacul al

XIII-lea, dar adepţii lor supravieţuiesc şi în prezent.

Fatimizii înşişi dau naştere mai multor secte: "druzii", "mustalieniţii",

"muzariţii" şi "nosairiţii".

"Druzii", o ramură desprinsă din ismaeliţi, sunt consideraţi o sectă

extremistă, fondată de Darazi, cel care a proclamat originea divină a

Califului fatimid al Egiptului, asumându-şi numele de "Al Hakim bi Amri

Allah". O altă interpretare a numelui acestei secte porneşte de la toponimul

Druz, vârful unui masiv vulcanic, din sudul Siriei, cu o înălţime de 1799 m.

Cartea sacră a druzilor este "Kitab El Hikma" ("Cartea Înţelepciunii"),

însă adevărata lor învăţătură este încă un mister. Disciplina “arcana” este un

principiu respectat cu sfinţenie de către druzi. Membrii sectei au semne şi

formule secrete de recunoaştere, pe care le protejează de cunoaşterea

profanilor. Cunoaşterea dogmei este rezervată unui număr mic de iniţiaţi,

numiţi "okkal" ("înţelepţi"), singurii care au acces la "cărţi".

Druzii se împart în : "Jakilii", adică războinicii şi "Akilii" sau bătrânii.

Aceştia din urmă sunt singurii care au acces la misterele sectei. Pentru a

ajunge Akil, un neofit trebuie să treacă trei probe de examen. Un post

prelungit, în urma căruia, la capătul căruia candidatul trebuia să reziste

ispitelor, în faţa unei mese pline de bunătăţi. A doua probă: după trei zile de

64
şedere în deşert, fără o picătură de apă, cel ce dorea să devină "Akil" trebuia

să nu se atingă de un ulcior cu apă rece, ce I se punea în faţă şi cea de a treia

încercare, să petreacă o noapte cu o femeie frumoasă, dovedind că poate să

reziste ispitelor acesteia. Dacă neofitul reuşeşte să treacă de aceste etape, el

poate deveni "refiq", adică "adept", sau "day" "maestru", ulterior, "akkad",

respectiv "Patriarh". Alături de unicitatea lui Dumnezeu, aceştia au şi

elemente de credinţă străine Islamului, cum ar fi reîncarnarea sufletelor.

Potrivit învăţăturii lor, Allah s-a reîncarnat de 10 ori, ultima sa apariţie fiind

califul Hakim. Pun mare accent pe ritualuri legate de meditaţie spirituală. Ei

se întâlnesc o dată pe săptămână într-o casă obişnuită din cadrul comunităţii,

numită "khalwe", pentru meditaţie. Pun accent deci mai mult pe respectarea

obligaţiilor morale decât pe manifestările exterioare ale cultului. Pentru

druzi, femeia este egala bărbatului, ea are aceleaşi drepturi cu soţul, în cazul

divorţului. Druzii sunt monogami. În prezent, pe teritoriul Libanului trăiesc

aproximativ 150 000 de druzi, circa 200 000 în Siria, iar 30 000 în zonele

muntoase din Israel.

"Mustalieniţii", partizani ai unui fiu al lui Al- Mustanşir (m.1094),

dăinuiesc şi în prezent în India şi Africa Orientală.

65
"Muuzariţii", partizanii moştenitorului deposedat al lui Al- Mustanşir

şi care, sub denumirea de "asasini", au reuşit să creeze în Iran şi Siria, în

veacurile XII-XII, un stat politic independent, cu ramificaţii secrete.

"Ansarienii" sau "Nosairii", mai cunoscuţi şi sub numele de "Alauiţi",

adică "cei care se închină lui Aly". Nu trebuiesc confundaţi cu şiiţi "alizi" şi

nici cu confreria sufi sunită "alawiyya", fondată de şeihul algerian Ahmed Al

Alawy (m.1934), prezentă astăzi în zona Maghrebului.

"Aleviţii" reprezintă versiunea turcă a şiismului ("alevi" este

transcrierea turcească a termenului "alawy", adică "partizan al lui Aly".)

"Aleviţii" sunt foarte răspândiţi în Anatolia Orientală, mai ales la kurzi. Se

consideră că numărul "aleviţilor" este în prezent de circa 20 000 000 de

credincioşi. "Aleviţii" nu sunt şiiţi duodecimani, precum şiiţii iranieni, aflaţi

de partea cealaltă a graniţei.

Denumirea de "nosairi" provine de la numele unuia dintre şefii lor

istorici, Ibn Nosair (sec.IX). Ei sunt consideraţi eretici, însă grupul religios

al "alauiţilor" se află răspândit în diverse regiuni ale Orientului Apropiat, cu

precădere în Siria, unde reprezintă circa 12% din totalul populaţiei, precum

şi în Liban şi Turcia, în regiunea Antakia (Antiohia). Secta şiită a fost

fondată în veacul al IX-lea, având un caracter extremist, considerându-l pe

cel de al 12-lea imam o întrupare a Spiritului Sacru. Cred în Dumnezeu, care

66
s-a întrupat de şapte ori în persoana lui Abel, Seth, Iosif, Iosua, Asaph,

Simon şi Aly.

Aceştia celebrează o slujbă mistică, prin care ajung la iluminare, de

fapt o formă de euharistie.

Cred, ca şi druzii, în metempsihoză, iar sufletele credincioşilor devin,

după un anumit număr de reîncarnări, stele într-o lume a Luminii.

Divinitatea însăşi se ascunde în lumină, dar se manifestă în lumea vie.

"Yazidismul" este o religie cu caracter de societate secretă, continuator

direct al mazdeismului, se practică în prezent în Kurdistanul iranian, şi este

un amalgam de precepte coranice cu vechi practici de cult de origine

mazdeistă. Se pare că numele sectei ar proveni, după unele teorii, de la

modul de citire a Coranului, cuvântul "yuridu", adică " vrea" fiind înlocuit

prin "yazidu", adică "sporeşte".

Numărând circa şapte zeci de mii de aderenţi, "yazidiţii" sunt

răspândiţi în Turcia, nordul Siriei, mai ales lângă Alep, în Irak, în Armenia,

la graniţa cu Rusia, dar şi în comunităţi mai puţin numeroase din Iran,

Afganistan şi India.

Au două cărţi spirituale: "Cartea Neagră" şi "Cartea Dezvăluirii".

Doctrina acestora este de tip gnostic: la baza lumii este lupta dintre

două forţe: binele, reprezentat de Dumnezeu şi răul, întruchipat de diavol.

67
"Taihariţii". Practicanţi ai religiei mazdeiste, în Persia, "taihariţii"

sunt urmaşi ai vechilor triburi kurde, retrase din faţa puhoiului islamic în

munţii Huluan din nordul Irakului. Se aseamănă în multe privinţe cu

"yazidismul". O parte dintre membrii "PKK" sunt, se pare, adepţi ai celor

două curente eretice, astfel explicându-se conflictele kurzilor cu puterile

islamice vecine.

Interesant este faptul că particularităţile de interpretare religioasă a

preceptelor coranice au creat bazele unor dinastii islamice dar şi al unor

conflicte politice şi militare. Astfel, "almohazii", în arabă "Al-Muwahhidin"

("partizanii unicităţii divine"), care au domnit în Maroc şi Spania, între

1130-1269, s-au născut dintr-o mişcare religioasă reformatoare.

"Murdjiţii" sunt partizanii unei mişcări teologice care manifestă o

atitudine conciliantă în raport cu reformatorii cultului musulman. Ei refuză

să-I excludă din comunitate pe credincioşii vinovaţi de încălcarea flagrantă a

legii coranice.

Confreriile religioase atrag pe credincioşii fervenţi musulmani prin

rituri suplimentare, diferite de cele comune în Islam. Acestea sunt: veghe,

post, invocări repetate a numelui lui Allah, chiar dansuri rituale, însoţite de

muzică, cum este cazul sectei "dervişilor rotitori". Sunt utilizate, pentru a

intra în transă mistică şi unele stimulente psihomotorii: cafea, haşiş, etc.

68
Există numeroase confrerii islamice, "tariqa", din care unele sunt şi în

prezent învelite în mister.

Chestiunea cunoaşterii confreriilor islamice a atras din totdeauna pe

orientaliştii europeni. Printre primii cercetători care au abordat acest

fenomen se numără şi Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare: "Sistemul sau

întocmirea religiei muhammedane". În această monumentală sinteză asupra

Islamului, prinţul moldav prezintă informaţii cunoscute de el cu prilejul

anilor petrecuţi în capitala Imperiului Otoman, dar şi din datele culese din

lucrarea lui Paul Rycaut ("Storia dello stato presente dell´Imperio

Ottomano", Veneţia, 1672)

Cantemir consideră confreria "dervişilor" drept o sectă islamică foarte

răspândită în secolele XVII-XVIII, mai ales în Turcia. Cuvântul "derviş"

este de origine persană, având sensul de ascet. Sinonim acestui termen este

cuvântul arab "zahid", cu sensul: "ascet abstinent de la orice lucru pieritor".

Primele aşezăminte ascetice în Islam apar abia în secolul al IX-lea,

deci ele sunt anterioare ordinelor religioase, pe care în mod impropriu le

vom numi mai jos "secte".

"Dervişii muhamedani sunt adepţii sărăciei, înfrânării, răbdării şi

domolirii oricărei dorinţe, a neruşinărilor pofticioase şi a dezmierdărilor",

spune Cantemir, care enumără principalele trei categorii de dervişi. Astfel,

69
dervişii care locuiesc în aşezăminte proprii ("tekke"), adică un fel de călugări

conventuali, se numesc "dervişi tekkenişin". A doua categorie o reprezintă

"dervişii abdal", un fel de peregrini fără adăpost permanent, care cutreieră

lumea islamică în lung şi lat, pentru a aduna milostenie pentru confreriile din

care fac parte. În sfârşit, există aşa numiţii "dervişi seiah" sau "dervişi

călători", cei care au un domiciliu stabil dar se aseamănă cu dervişii

ambulanţi, prin sârguinţa cu care adună hrană şi cele necesare traiului pentru

fraţii lor sedentari.

În Turcia, la sfârşitul veacului al XVII-lea, cele mai renumite confrerii

ale "dervişilor tekkenişini" erau următoarele:

- mevlevi;

-bektaşi;

-kalenderi;

-kadri;

-torlaci;

-ebribuhari;

-iedhemi;

-hizrevi;

-abdal (cu trei ramuri distincte: "dervişi urian", "dervişi budalla" sau

"divane" şi "dervişi kioşenin");

70
-seiah.

(Terminologia -specifică limbii turce-, o redăm în maniera reţinută de

D. Cantemir, în lucrarea menţionată.)

"Dervişii rotitori": Cea mai celebră congregaţie de dervişi "mevlevi"

(în limba arabă "mawlawiya") îşi avea sediul la ICONIA (Konya), dar

existau patru aşezăminte pentru dervişi şi la Constantinopol: cel mai

important se găsea în PERA, la Beyoglu, pe Galipede Caddesi, ctitorit de

Iskander Paşa. Al doilea aşezământ ("tekke") se afla în cartierul BESIKTAŞ,

pe Bosfor, al treilea la KASIMPAŞA, pe Cornul de Aur şi al patrulea se afla

lângă YENI KAPU, pe drumul spre Adrianopol.

La fel de răspândită este şi confreria "Kadiriya" (prezentă în Irak,

Turcia, Sudan, nordul Africii etc.). După date recente, numărul membrilor

unei confrerii nu depăşeşte în nici o ţară un procent de 3% din numărul

credincioşilor musulmani.

"Kadiriya"s-a născut la jumătatea sec. al XII-lea, când misticul Abd Al

Qadir Al Djilani (sau Al Kilani), mare teolog, jurist şi taumaturg, a pus

bazele unei confrerii sufite, la Bagdad. Aceasta s-a răspândit ulterior în

întreaga lume islamică.

Prescripţiile ascetice ale acestui ordin sunt foarte severe iar ritualurile

lor mistice sunt greu de îndeplinit. Dervişii aparţinând ordinului "Kadiriya"

71
se învârt necontenit, în cerc, mai multe ore, timp în care rostesc necontenit

unul dintre numele lui Allah- "HW"-. Rostind din ce în ce mai tare şi mai des

HW, HW, HW…, în final, slăbiţi de puteri, cad la pământ, simulând moartea.

În vremea lui Cantemir, membrii acestei confrerii se găseau în număr foarte

mic la Constantinopol, unde aveau o singură "tekke", în zidul maritim al

Cornului de Aur, aproape de porţile cunoscute sub numele de Balat Capisi.

Membrii sectei recitau "doar cu buzele" o litanie secretă, doar de ei

cunoscută, un fel de "zikr", cu ajutorul căreia atingeau o stare de inefabil, ce

le putea permite a se uni cu Divinitatea, a pătrunde în tainele acesteia.

O dată pe an, membrii ordinului sunt obligaţi să petreacă 4o de zile în

cel mai sever post, izolaţi într-o chilie şi recitând numai texte religioase.

Apoi adorm, visează şi spun şeicului cele văzute în somn. În funcţie de

vedeniile cărora le-au fost martori în transa şeicul îl declară pe dervişul

trecut prin această severă probă drept un "discipol desăvârşit" sau hotărăşte

să mai rămână încă un an în calitate de novice.

Dacă va fi declarat "desăvârşit", el se va putea izola în chilia sa, până

la sfârşitul vieţii, îşi poate acoperi capul cu poala mantiei de derviş, numită

"murakabe" Acest cuvânt înseamnă, de fapt, contemplaţie, extaz. După cum

vom arăta în alt capitol al acestui studiu, fiecare obiect de vestimentaţie va

primi o semnificaţie ocultă, specială, alegorică. Astfel, "Tennure" înseamnă,

72
literalmente, "cuptor de pâine", prin aceasta înţelegându-se că fusta

dervişului îl ajută pe cel care o poartă să se coacă şi să ardă pentru dragostea

de dumnezeu şi întru adorarea Lui.

Această confrerie a fost condusă nominal de către păzitorul

"Mausoleului din Bagdad" al fondatorului acestui ordin.

Confreria "dervişilor rotitori" ("mawlawiya") poartă acest nume de la

cuvântul arab "mawlana" ("stăpânul nostru"), cognomen folosit de discipolii

lui Djalal Al Din Al-Rumi pentru a-şi desemna mentorul. Aderenţii sectei

însoţeau litaniile rituale ("zikr") cu exerciţii de dans, sub formă de cerc, prin

care atingeau starea de extaz mistic. În epoca otomană, "dervişii rotitori"

aveau centrul la Konya, dar se răspândiră şi pe teritoriul Siriei.

La data de 4 septembrie 1925, toate aşezămintele "mevlevi", inclusiv

cel din Konya, au fost închise.

"Safawiya"- sectă şiită, cu originea în veacul al XIV-lea, răspândită în

mediul turcmen, din Azerbaidjan. Din rândul acesteia s-a născut dinastia

şiită a "safavizilor". Sub această dinastie şiismul s-a răspândit în Iran. Primii

suverani pretindeau că sunt de origine "alidă", fiind posesori ai unor atribute

semi-divine.

Confreria "Senusiyya", foarte puternică pe teritoriul Libiei, a fost

fondată pe la începutul secolului al XIX-lea, de către un algerian, pe nume

73
Muhamad Ibn Aly Al Senusy, originar din Mostaganem. Iniţial, acesta a fost

iniţiat în tainele confreriilor islamice: "Kadiria" şi "Taybya". Plecat în

pelerinaj la Mecca, acesta întemeiază prima mănăstire "Zawia", pe lângă

Mecca. Revenit în nordul Africii, Senousi înfiinţează numeroase mânăstiri,

mai ales în răsăritul Libiei. Întemeietorul sectei (n.1791) devenise

proprietarul unei oaze mănoase, situate între Egipt şi deşertul Saharei-

Djarabub, care ajunge ulterior să fie considerat centrul religios, politic şi

militar al acestei confrerii. Membrii sectei, numiţi "fraţi" ("Fraţii

Musulmani") sunt nu numai asceţi sau credincioşi paşnici, ci mai ales

briganzi şi buni luptători. Prin anii 1930, conducerea acestei confrerii se

găsea pe teritoriul Libiei, la Kufra, dar a fost aproape exterminată de trupele

generalului italian Grazziani. După obţinerea independenţei de stat a Libiei,

confreria renaşte printr-o minune, iar Muhamad Idris Al Mahdi Al Senusi,

nepotul întemeietorului congregaţiei, devine primul rege al Libiei, sub titlul

de Idris I. Răsturnat de la putere în anul 1969 de către Kaddafi, Idris I se

refugiază la Cairo, unde a murit în anul 1983.

"Chadhiliyya", confrerie având la bază învăţămintele atribuite unui

maestru sufit, din veacul al XIII-lea, Abou Al Hassan Al- Chadhili, născut în

Maghreb în 1196 şi mort la Alexandria (1258). După dispariţia maestrului,

discipolii său s-au scindat în câteva secte de tip ascetic: "Djazulyya",

74
"Darqawiya" (fondată de Abou Hamid Al Darqawy, 1760-1823) şi

"Isawiya", cu ramificaţii în Algeria, Tunisia şi Maroc. Este apreciată ca fiind

cea mai răspândită confrerie din Africa de Nord.

Ordinul "Naqşabandya", care a debutat cu Al- Hamadani (m.1140),

este o confrerie cu o puternică dezvoltare în veacul al XIV-lea, cu mari

influenţe, încă, în Caucaz, Turkestan, China, India, Indonezia, Turcia şi

Pakistan.

Se afirmă că ordinul a fost întemeiat de Muhammad Ibn Muhammad

Baha AL Din Al Bukhari (1317.1389), cunoscut şi sub numele de

Nakshaband (sau Nakishbend, la Cantemir), persan de origine. Adepţii

acestei confrerii "păzesc o necontenită tăcere, mai mare decât cea pitagoreică

şi o mărinimie, în care spun că stă liniştea sufletească." (D.Cantemir). Ei nu

păstrează în chiliile lor nimic lumesc, afară de cele potrivite pentru o viaţă

foarte precară. De obicei, ei postesc în zilele de luni şi joi. "Dacă se lipseşte

cineva de mâncare până la moarte, ei cred că este mucenic." Adversarii

acestei secte îi condamnă pentru erezia de a spune că pelerinajul la Mecca nu

are nici un scop şi nu este de nici un folos, deoarece pentru un suflet curat şi

liber de lucrurile lumeşti însăşi chilia sa este adevărata Mecca. Tot astfel,

aderenţii acestei confrerii afirmă că pentru omul drept şi credincios toată

lumea este templu meccan, adică "haram".

75
Confreria "Bektaşiya". Lângă Cairo, pe muntele Muqattam, mai

există, se pare, o ultimă mănăstire Bektaşi, care abia dacă mai aminteşte de

celebra confrerie ce alcătuia, începând cu veacul al XIV, celebrele trupe de

ieniceri. Un ciudat amestec de şiism şi creştinism (de altfel, membrii acestei

confrerii erau atât musulmani cât şi copii turciţi ai creştinilor), conferea

ordinului un aer de fanatism fără seamăn. Un prim pas spre desfiinţarea

ordinului acesta s-a făcut în anul 1826, când au dispărut regimentele de

ieniceri, iar un secol mai târziu, Kemal Atatürk va semna decretul de

suprimare a acestei celebre confrerii.

Denumirea sectei derivă de la numele lui Hagi Bektaşi, cel mai

important succesor al lui Baba Resul-Allah, fondatorul ordinului. O altă

legendă spune că numele provine de la dervişul Bektaş (1210-1271), cel ce

ar fi înfiinţat prima trupă de ieniceri. Totuşi, ordinul Bektaşi exista încă din

veacul al XIV-lea, cu timpul ajungând să absoarbă celelalte secte care au

jucat un rol important în convertirea populaţiei creştine la Islam. Se ştie că

sectele de dervişi, inclusiv de bektaşi, au avut o contribuţie majoră la

islamizarea ţărilor balcanice, în veacurile XIV-XV. Deşi era venerată de către

turci, Bektaşiya, era aproape necunoscută în rândul arabilor şi perşilor.

Unii autori cred că membrii sectei acesteia au fost iniţial creştini

superficial convertiţi la islamism, deoarece în doctrina acestor dervişi există

76
urme de creştinism dar şi de gnosticism, inclusiv elemente ale unor culte

păgâne, coexistând miraculos cu idei de origine sufită. Bektaşii afirmă

inutilitatea cultului exterior şi susţin egalitatea tuturor religiilor în faţa lui

Allah.

D. Cantemir, bun cunoscător al realităţilor vieţii religioase a timpului

său, arată cum a luat fiinţă "oastea nouă", trupele de ieniceri, (cuvântul

"ienicer" provine din forma veche a expresiei turceşti "Yengiceri"):

convertirea la Islam a prizonierilor de război şi punerea acestora sub

protecţia dervişilor "bektaşi".

Aceşti dervişi "bektaşi" recită necontenit versuri şi se îndeletnicesc,

atunci când nu luptă alături de trupele de ieniceri, cu procurarea apei de băut

(erau un fel de sacagii mistici), pe care o serveau călătorilor străini dintr-un

căuş şi o tigvă (vas făcut dintr-un dovleac gol pe dinăuntru).

O altă organizaţie cu caracter militant religios a fost aceea a

"călugărilor fanatici" din Anatolia, cunoscută sub numele de "Abdalan-I-

Rum". Unele izvoare mai vechi îi numeşte pe membrii acesteia "Sfinţii din

Khorasan". Rolul acestei grupări în extinderea imperiului otoman a fost

uriaş. Cei ce făceau parte din acest ordin erau dervişi (călugări) exaltaţi,

înarmaţi cu sabie şi purtând coarne, semn distinctiv al şamanilor. Ostaşi

fanatizaţi la maxim, ei luau parte la toate luptele de cucerire, alături de

77
suverani, fiind capabili să-şi dea viaţa în lupta împotriva "ghiaurilor"

necredincioşi. Cu toate acestea, statul selgiuchid din Anatolia a rămas fidel

tradiţiei religioase sunite, de coloratură "hanefită", deşi a folosit serviciile

unor fanatici religioşi sau războinici de origine şiită.

O organizaţie militaro-fanatică-mistică foarte influentă în Asia Mică a

fost aceea a "ahiilor" ("călugării"), care aveau o ierarhie şi o disciplină

foarte riguroasă. În veacul al XV-lea, în timpul lui Mehmed II, cuceritorul

Constantinopolului, este semnalată o formaţiune de "viteji ai Semilunei",

asemănătoare cruciaţilor creştini, care purtau pe drapele şi pe armele lor

acest simbol. Ei aveau, printre altele, şi misiunea de a garda mormântul lui

Mahomed, aflat la Medina, cu toate că, după legendele coranice, după

moartea sa, Allah l-ar fi chemat la tronul său pe Profet, de pe culmea

muntelui Moriah.

La sfârşitul veacului al XII-lea s-a răspândit în Anatolia o confrerie de

provenienţă sunită, numită "khalwatiya", după numele fondatorului ei, Zahir

Al Din Omar Khalwati, care a ridicat o mănăstire la Nidge. Adepţii ei au

găsit un mediu favorabil nu numai în Anatolia, ci şi în Egipt, Nubia etc. În

Turcia, ulterior, ea s-a subordonat sectei "ahiilor".

Iniţial, ordinul "khalwatiya" a apărut în Khorasan, în secolul al XII-

lea, ca ramură a ordinului "suhrawardiya", din Bagdad.

78
Ordinul "Adhamiya". Ascetul Ibrahim Ibn Adham, originar din Balkh-

Khorasan- (m.783), a întemeiat o sectă, răspândită mai ales în Persia. Adepţii

ei propovăduiau un ascetism extrem, mortificarea dorinţelor trupeşti, prin

post sever. Ei consumau numai pâine de orz şi îşi petreceau majoritatea

timpului în rugăciuni sau adresând predici mulţimilor. Locuiau în locuri

pustii. Datorită ideilor şiite, confreria "adhamyia" nu a fost agreată de

populaţia Turciei, în majoritate de rit sunit.

Secta dervişilor "hizrevi". Membrii acestei confrerii sunt cunoscuţi sub

numele de "dervişii duldul". În limba arabă, termenul "duldul" semnifică

"viezure". Acest ordin, răspândit pe vremea lui Cantemir mai ales în

Anatolia, nu trebuie confundat cu ordinul eponim marocan "Khidriya",

întemeiată de Ibn Al Dabbagh (m.1717).

Dervişii "hizrevi" îşi trag numele de la personajul mitic "Khidr",

cunoscut sub numele de Enoch în Sf. Scriptură, devenit Idris sau "Khidr" în

Coran. Aceşti dervişi sunt cunoscuţi prin iubirea lor nemăsurată pentru

Allah, prin sărăcie şi abstinenţă.

În timpul lui Cantemir, nu exista nici un fel de aşezământ "hizrevi" în

partea europeană a Imperiului Otoman, ci numai la Brusa, dar unele

comunităţi aparţinând acestei confrerii existau în Alep şi la Bagdad.

79
Dervişii "Abdal" şi "Urian". Prin cuvântul "abdal" trebuie înţeles,

literalmente, "monah". În sens laic, cuvântul desemnează un om lipsit de

familie sau proprietate.

Dervişii "abdal" sunt mireni propriu-zişi, care îşi petrec viaţa în

veşnice peregrinări. Doar scufia şi haina de derviş amintesc de apartenenţa

lor la o confrerie de dervişi. Uneori, aceştia sunt însoţiţi de copilandri de 12

ani sau mai mari, numiţi "kiocek", pe care dervişii "abdal" îi învaţă poetica,

ştiinţele şi câte şi mai câte.

Spre deosebire de celelalte secte mistice islamice, membrilor

confreriei "abdal" le este permis a frecventa curţile demnitarilor locali sau

ale califilor.

O categorie aparte de dervişi era aceea cunoscută sub numele de

"Budalla", ai cărei membri erau "nebuni pentru religie". Ei aveau mereu

deschise uşile palatelor sultanilor. Sunt un fel de prooroci veneraţi, ale căror

prevestiri de temut erau făcute în stare de delir.

Mulţi dintre dervişii "abdal" fac parte din armata de ieniceri ("ieniceri

abdali"), având rolul de a-i aproviziona cu apă pe luptătorii propriu-zişi.

Dervişii "uriani". Caracteristica acestui ordin era aceea că membrii săi

aveau corpul aproape gol, cu excepţia părţilor lumeşti, acoperite sumar cu o

blană de leu, leopard, tigru sau oaie. Originari din India, aceşti dervişi

80
credeau că vor avea parte în Rai de toate cele sufleteşti, dar pe acest Pământ

este necesar să umble lipsiţi de acoperământ, aşa cum au fost în pântecele

mamei, unde nu existau nici avere, nici bogăţii, nici haine.

Cantemir prezintă interesante informaţii documentare privind ritualul

primirii novicilor în sectele de dervişi. Dăruindu-i celui ce se desparte de

viaţa lumească scufia de derviş ("kiullah") şi mantia rituală ("hirka"), şeicul

îi urează novicelui "har, tărie, suferinţă, răbdare, smerenie, castitate, tăcere,

ascultare şi greutăţile sărăciei.". După încheierea ceremonialului, aspirantul

la statutul de iniţiat primeşte o mătură şi o lopată urmând ca, timp de trei ani,

să cureţe latrinele mănăstireşti, să măture curtea în fiecare zi şi să strângă

gunoiul. După primul stagiu de trei ani, novicele este trecut să slujească la

bucătărie iar în final, după alţi ultimi trei ani, el devine sluga prea-plecată a

superiorilor ordinului, îndeplinindu-i fără discuţie toate poruncile. La

sfârşitul celor nouă ani, petrecuţi în muncă şi supunere, noul derviş va primi

propria sa chilie şi va fi numit "dede", adică "unchi", urmând a se dedica

rugăciunii şi ritualului învârtirii în cerc.

Tot Cantemir prezintă unele detalii privind îmbrăcămintea şi

obiceiurile ordinelor de dervişi: peste cunoscuta mantie ceremonială

("hirka"), făcută din stofă de culoare închisă: verde, azuriu, vişiniu, dervişii

purtau o curea lată de trei sau patru degete, cu o cataramă peste care se aşeza

81
o piatră de topaz sau cristal de Cipru, ori din fildeş. Sub mantie, ei îmbrăcau

o haină de culoare albă, din lână de oaie, stofa numindu-se "abba". Pe cap,

dervişii purtau tichia numită "kiullah", înaltă de jumătate de cot, făcută din

lână de oaie sau din păr de cămilă, aspră, neţesută ci pâslită.

Cantemir ilustrează în mod succint obiceiurile ordinelor de dervişi,

aşa cum le-a cunoscut în mod direct: "dervişul nu începe a vorbi decât dacă

este întrebat, nu râde, nu flecăreşte, nu se ceartă, nu pârăşte, nu invidiază pe

nimeni." El se fereşte să discute cu oameni lipsiţi de educaţie şi învăţătură.

Dervişii excelează în arta muzicii, în poetică, retorică etc. Pot bea vin, dar le

este interzis a se îmbăta. Pentru a ajunge în stare de transă, ei utilizau o

băutură special pregătită, numită "berci", preparată din suc de mac şi alte

substanţe halucinogene, "de la care mai întâi le vine somn, apoi simt un fel

de veselie şi o înviorare a duhului."

În ceea ce priveşte ritualurile specifice, Cantemir surprinde câteva

amănunte ce i s-au părut interesante: adunaţi în aşezământul propriei lor

congregaţii, numit în turceşte " mevlahane", ei se învârtesc în jurul şeicului.

Mai întâi, ei se aşează de-a dreapta şi de-a stânga mentorului lor spiritual,

pentru a-I asculta predica, urmată întotdeauna, spune D. Cantemir, de poveţe

morale, de "mărturisirea credinţei", glăsuită de "muezin".

82
Urmează apoi măriri şi laude aduse proorocului Mohammad şi

întemeietorului sectei, prin cântece rituale: "naat". La sfârşit, se aude sunetul

"nei"-ului şi altor instrumente caracteristice: ţitera, dibla, tamburul şi

tamburina ori cimbalul mic.

Acum este momentul culminant al ceremoniei: după preludiu

("taksim") şi psalmodiere ("fasl"), începe cântarea propriu-zisă: "semaia", în

ritmurile căreia dervişii încep a se învârti, din ce în ce mai repede, timp de o

oră sau chiar două.

La Konya, în afara sectei "dervişilor rotitori" exista, spune Cantemir, o

altă sectă-a "dervişilor hudjrani"- care nu practicau ritualul învârtirii.

Importanţa acestora era însă demnă de remarcat: exista obiceiul ca fiecare

nou sultan să se prezinte, la trei zile după suirea pe tron, la sediul

congregaţiei dervişilor "hudjrani", situată în partea de nord a

Constantinopolului, lângă Cornul de Aur, în cartierul "Eyüp". Aici se afla

mormântul martirului Abou Ayoub Ansari iar în moscheea congregaţiei,

şeicul derviş oferea sultanului "sabia puterii".

Trebuie amintit aici numele unei organizaţii a femeilor războinice din

Asia Mică ("Badjiyan-I Rum"), care avea strânse legături cu secta şiită a

bektaşilor. Numele organizaţiei provine, probabil, de la "Badji" (femeie),

denumire folosită de călugării sectei "bektaşi", pentru a desemna femeile

83
luptătoare, un fel de amazoane. De exemplu, în perioada mamelucilor,

existau în Egipt numeroase mănăstiri rezervate doar femeilor, iar în perioada

selgiuchizilor, la Konya, femeile devenite discipole ale şeicilor, asistau la

reuniunile diferitelor secte religioase. Pe la începutul veacului al XV-lea în

principatul Dhu-l-Kadir din Anatolia existau trupe turcmene formate din 30

de bărbaţi şi o sută de mii de femei. Prin urmare, aceste "Badjiyyan-I Rum"

erau formaţii de femei luptătoare ale turcmenilor, care participau la lupte.

Tot la începutul secolului al XIV-lea în Anatolia exista ordinul

"Kazarunya", cunoscut şi sub numele de "Ishakiya" sau "Murshidhiya",

denumirea provenind de la numele misticului persan Abdu-Ishak Kazaruni.

Membrii acestei secte aveau drept principiu deviza " Război Sfânt împotriva

necredincioşilor". Se poate spune că, la sfârşitul secolului al XIV-lea, ordinul

acesta avea o mare influenţă în întregul imperiu otoman.

De asemenea, foarte cunoscută este şi confreria "Malamatiya"

("Ţintele Învinuirilor"). Ea s-a răspândit în Siria, Egipt, Irak, Iran, India,

Asia Centrală şi Anatolia, unde a întâmpinat rezistenţă din partea religiei

islamice oficiale, datorită straniilor ceremonii ale aderenţilor săi.

În această confrerie de “sufi contemplativi”, de dragul lui Dumnezeu,

membrii ei căutau blamul ("malama") coreligionarilor lor. Ei nu purtau haina

de lână a sufilor şi învăţau să-şi ascundă experienţele mistice. Mai mult, ei îi

84
provocau pe credincioşi prin comportamentul lor excentric şi, în aparenţă,

neevlavios.

Secta "Kalenderiya", numită astfel după numele fondatorului acesteia,

îşi are obârşia în învăţăturile "Şcolii de la Korasan". "Kalenderiya" pare a fi

o sectă budistă, prin costumaţie, concepţii morale şi felul de viaţă ale celor

ce făceau parte din această confrerie. Călugării sectanţi umblau călări, din

oraş în oraş, cu bărbile şi mustăţile rase, desfăşurând drapelele lor proprii.

Membrii confreriei sunt tăcuţi, manifestă o tristeţe extremă, pomenind

mereu de clipa de apoi, de ceasul morţii care va veni. Ei profesează

castitatea şi celibatul, prin aceasta înrudindu-se cu ideile ascetice ale

hinduşilor. Pentru a-şi păstra mai bine pudoarea nevătămată, ei poartă la

urechi, gât, încheietura mâinii şi sub pubis, inele mari. De asemenea, poartă

ochii aţintiţi spre pământ şi capul aplecat şi, pentru a sublinia acest supliciu,

ei se înconjoară peste haina de derviş cu lanţuri grele, de până la 5

kilograme.

Asemănătoare "Kalenderiyei" era confreria "Haydariya", fondată la

Korasan, la sfârşitul secolului al XII-lea, de un şeic de origine turcă: Kutb Al

Din Haydar. Dervişii "haydarioţi" semănau foarte mult cu vechii şamani şi,

după invazia mongolă, ei îşi găsiseră loc de refugiu în Anatolia, sub

stăpânire "ilhanidă". În timpul acestei dinastii (1226-1344), propaganda şiită

85
devenise foarte activă iar armatele turceşti, care atacau Bizanţul erau înţesate

de aceşti dervişi războinici, cunoscuţi şi sub numele de "Rum Abdallari"-

"Călugări anatolieni". În lucrările memorialistice ale acelei perioade,

termenul "derviş" sau "torlak" nu înseamnă altceva decât călugăr.

În secolul al XII-lea a apărut în Anatolia ordinul "Rifaiye" (după

numele fondatorului). Această confrerie s-a născut în Irak, sub influenţa

şamanismului turco-mongol, dar era răspândit mai ales în sânul claselor

sărace de la oraşe, având deci un caracter popular, spre deosebire de

confreria "mawlawiya" (a "dervişilor rotitori"), unde un mare număr de

aderenţi aparţineau în special marii aristocraţii.

În Asia Centrală s-a născut o sectă numită "Yeseviye", tot duă numele

fondatorului, care, în urma invaziei mongole, a fost obligată să se retragă în

Transaxonia iar apoi în Anatolia.

Confreria "Kubrawia" este legată de Najm ad-din Kubra (1145-1221),

în timp ce "Sohrawardiya" îşi poartă numele de la fondatorul său Shihab ad-

Din Al -Sohrawardy (1144-1234).

În lumea islamică au apărut o serie de secte de dată mai recentă.

Printre ele, "Rahmaniyya", confrerie algeriană, întemeiată de Muhamad Abd

AL Rahman Abou Qubrayn, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, care făcuse

86
iniţial parte din confreria "Khamwaty". Se pare că, în zilele noastre, pe

teritoriul Algeriei există peste 700 de mănăstiri aparţinând acestui ordin.

"Tedjaniyya" confrerie ce poartă numele fondatorului acesteia: AL

Tedjani (1737-1815) mai este şi în prezent activă în Magreb şi printre

nomazii din Sahara.

"Ahmadiyya", este o sectă care îşi are originea în India, fondatorul

acesteia, Mirza Ghulam Ahmed, fiind un musulman originar dintr-un sat din

provincia Pundjab. Deşi recunoaşte profeţia Profetului Mohammad, această

sectă profesează, totodată, un cult pentru Iisus Hristos. Acesta, spun fidelii

sectei, nu a murit pe cruce, ci şi-ar fi găsit refugiu în India, după moartea lui

aparentă şi după Înviere. Iisus ar fi murit în India, la vârsta de 120 de ani.

Mormântul lui Hristos este cunoscut, dar este confundat cu acela al unui

profet, pe nume Yuz Asaf.

"Mahdi" este încarnarea atât a lui Iisus cât şi a lui Muhammad şi, în

acelaşi timp, unul dintre avatarurile lui Krishna. Potrivit doctrinei acestei

secte, Mahdi are o misiune pacifistă, de împăcare, iar "Jihadul" poate fi dus

împotriva necredincioşilor, nu împotriva creştinilor, cu mijloace paşnice.

Fondatorul acestei secte afirma că a primit revelaţia direct de la

Dumnezeu, că este în stare să facă minuni. Cu toate acestea, unii dintre

succesorii lui Mirza Ghulam Ahmed nu-i recunosc acestuia calitatea de

87
profet, ci numai pe aceea de "mujtahid", adică un credincios care se

străduieşte mai mult decât alţii să înţeleagă şi să interpreteze dogmele

islamice.

"Ahmadiyya" este răspândită, în primul rând în India şi Pakistan,

precum şi în alte ţări, cum ar fi Afganistan, Iran, Egipt şi chiar Europa, unde

organizaţia "Ahmadiyya Anjuman" a răspândit ideile sectei. Foarte activă,

din punct de vedere propagandistic, aceasta îşi găseşte puncte de răspândire

în Asia, America şi unele ţări europene, profitând de caracterul sincretic al

dogmelor sale.

În Egipt, confreria "Ahmadiyya" mai este cunoscută şi sub numele de

"Badawiya" (după numele întemeietorului Ahmad Al Badawi, m. 1276), al

cărei centru se află la Tanta, în Egiptul de Jos.

În Africa de Nord, sufismul îmbrăţişează practici specifice, cum ar fi

cultul sfinţilor ("maraboutism"), sau forme de organizare dintre cele mai

felurite, însă cele mai virulente organizaţii mistice sunt cele care propagă un

fundamentalism exacerbat.

Despre ereziile muhamedane

Erezia ("eres" la D. Cantemir), în sensul de abatere de la ritualul

încetăţenit şi acceptat de masa largă a credincioşilor musulmani, poartă

numele arab de "rafz". Ereticul este, aşadar, un "rafzi". Turcii, suniţi în

88
marea lor majoritate, denumesc pe persani "rafzi", adică eretici, doar pentru

că practicau şiismul.

În "Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane", Cantemir

enumără succint următoarele erezii, aşa cum erau ele percepute de către

teologii musulmani ai veacului al XVIII-lea: rafazi; munasihi (gululi);

maalumi; nimetullahi; mezaki; baiagi; musirii; işraki; haireti;muamazi;

selisi; bektaşi; kadîzadeli; mumsoiunduren; liuti; ghebri; tersa.

Prezentăm mai jos, în mod succint, câteva caracteristici doctrinare ale

acestor curente care se abăteau de la religia oficială islamică.

Erezia "munasuh" (metempsihoză). Adepţii acesteia, numiţi

"munasih" sau "hululi" admiteau uniunea transubstanţială a spiritului divin

cu omul; credeau în metempsihoză, afirmând transmigraţia sufletelor

omeneşti în corpurile unor animale.

Erezia "ma`alumi" Secta aceasta era, de fapt, o ramură a

"kharijiţilor". Adepţii ei credeau că adevăratul credincios musulman trebuie

să cunoască toate numele, calităţile şi atributele lui Allah. În acelaşi timp, el

trebuie să cunoască şi adâncimile fiinţei umane. Cunoscând cu adevărat

tainele omeneşti, iniţiatul poate ajunge la cunoaşterea perfectă a fiinţei

Creatorului.

89
Înrudiţi cu "ma`alumiţii" erau şi membrii sectei " `adjarida" aripa

radicală a acestui curent sectant, precum şi cu "kharmiţii", care susţineua că

soarta postumă a omului depinde de modul în care s-a comportat fiecare

individ în timpul vieţii.

Erezia "nimetullah". Dimitrie Cantemir afirmă că adepţii acestei erezii

se adunau săptămânal, de obicei, lunea, petrecând toată noaptea, rugându-se.

Spre dimineaţă, ei începeau dansurile lor rituale, până la epuizare, în

aşteptarea vedeniilor mistice. Se afirmă că "ni`matallahiya" este singurul

ordin al şiismului iranian, fondat de Amir Nour Al Din Ni`matallah Wali,

mistic persan (1330-1431).

Erezia "mezaki". Adepţii acestui eres sunt sceptici care se îndoiesc

întotdeauna de tot şi de fiecare lucru în parte. "Ei cred că nimic nu se lasă

deschis cunoaşterii adevărate", afirmă Cantemir. Prin aceste idei, adepţii

acestei erezii se deosebeau total de membrii confreriei " ma`alumi".

Erezia "baiagi". În limba turcă, termenul "baiaği" înseamnă: "comun,

ordinar, vulgar". Adepţii acestei erezii credeau că totul în această lume este

rodul întâmplării, că Allah nu poate cunoaşte toate cele de pe Pământ, ci

numai lucrurile esenţiale.

90
Erezia "muserinilor" În limba arabă, cuvântul "sirr" înseamnă secret,

mister iar cel iniţiat într-o taină purta numele:"musirri". Adepţii acestei

erezii, numiţi "muserrini", afirmau cu tărie:"Noi posedăm adevărata taină !"

În realitate, ei se dovedeau a fi atei, susţinând că sufletul omenesc este

efemer, că nu există nici Dumnezeu, nici îngeri, nici diavol. Numele lui

Dumnezeu este echivalentul sau sinonimul naturii.

Erezia "işraqi" Adepţii acestei erezii credeau că mântuirea sufletului

Şi adevărata fericire constă în cunoaşterea şi adorarea lui Dumnezeu.

"Işraqi" înseamnă "cel luminat", "cel strălucit" (de la cuvântul arab

Răsărit:"şarq"). Aceşti credincioşi spun că numai faptele bune şi virtuţile

sunt cele ce contribuie la cunoaşterea lui Dumnezeu; de aceea ei excelează

în gesturi de caritate. Discipoli ai misticului Suhrawardi (m.1191), aderenţii

ereziei "Işraq" încearcă să convingă că toate religiile şi filosofiile sunt

expresia aceluiaşi adevăr. Adepţi ai Iluminării ("Hikmat Al Işraq"), ei

cultivau o credinţă sincretică, având la bază înţelepciunea zoroastriană,

gnosticismul şi neoplatonismul.

Erezia "hayreti". În limba turcă, "hayret" înseamnă "uimire,

stupefacţie". Prin urmare, adepţii acestei erezii credeau că numai Dumnezeu

ştie adevărul curat şi sincer, omul ne-fiind capabil să îl cunoască.

91
Erezia "muammazi". Numele eresului acesta vine de la etimonul din

limba arabă "muamma=enigmă". Avându-şi obârşia în secta "mutazilită",

membrii sectei susţineau că nimeni din această lume nu poate fi numit sfânt,

că adevăraţii profeţi sunt numai aceia fără de păcat, neatinşi de viciu.

Erezia "selesi" În limba arabă, "thalit" înseamnă "cel de-al treilea".

Aderenţii acestei erezii credeau că după Mohammad, cel din urmă şi ultimul

Profet vor urma un al doilea şi chiar un al treilea Profet. Atunci, Coranul şi

învăţătura sa vor dispărea. Ei credeau, de asemenea, că ultimul profet va fi

persan de origine, deci şiit.

Erezia "Kizîlbaşi". Acest eres conţine un amalgam de credinţe păgâne,

creştine şi musulmane. Literalamente, "Kizîlbaş" înseamnă "capete roşii",

deoarece aceşti eretici îşi puneau peste cap un acoperământ de culoare roşie.

Având naţionalitatea turcă sau kurdă, ereticii "kizîlbaş" erau răspândiţi, în

vremea lui Cantemir, în Turcia (în regiunea Ankara-Sivas) precum şi în

Afganistan. Ei mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de "stingători de

făclii"("cerağsondüren") iar "cel ce stingea făclia" purta numele de

"mumsoiunduren". Membrii sectei, după cum relatează Cantemir, practicau

unele ritualuri erotice, ce aduceau mai degrabă cu veritabile orgii sexuale.

Despre "idolatrie" şi "ateii" musulmani. În limba arabă cuvintele

"zandaqa" şi "ilhad" desemnează noţiunea de ateism iar cuvintele "zindiq"

92
sau "mulhid" înseamnă "ateu". Se spune că ateii mahomedani obişnuiau să

poarte turban alb. Ei nu-l acceptau pe Mohammad drept Profet, iar Coranul

nu este considerat creaţie divină. Din această cauză, în limba turcă un

asemenea eretic era denumit "kitabsiz"("fără Carte"), în timp ce credincioşii

altor religii (creştini sau evrei, de exemplu) erau denumiţi "Ahl Al Kitab"

(oamenii Cărţii).

Universul ascuns al fenomenului islamic. O hermeneutică a

spiritului religios islamic.

Majoritatea mişcărilor fundamentaliste islamice adună şiiţi fanatici,

dar şi membri altor confrerii. Sectele religioase constituie un alt aspect sub

care se poate deghiza îndoctrinarea. Sub haina renaşterii spiritului religios, a

regăsirii sensului iniţial al credinţei, se ajunge la o proliferare fără precedent

a obscurantismului, în care afirmarea unei etici exigente se împleteşte în

mod abil cu exploatarea fără scrupule a naivilor, cu manipularea abilă a celor

având un puternic sentiment religios. Într-o sectă, indiferent dacă este

prezentă în lumea musulmană sau în lumea creştină (în lume există circa

93
5000 de asemenea secte), se pot întâlni laolaltă oameni oneşti şi escroci,

naivi şi interesaţi, sinceri şi vicleni.

Aceste secte se caracterizează printr-o disciplină de fier, imprimată

aderenţilor, o conduită ascetică, uneori însoţită de pedepse severe pentru cei

ce încalcă regimul de viaţă impus de "şeic", de "guru" etc. Multe dintre ele

se folosesc de posibilităţile economice oferite de membrii ei, pentru a-şi

întări poziţiile în societate prin intermediul unei afaceri sau societăţi

industrial-comerciale, de regulă cu caracter transnaţional. Aceste societăţi

sau firme au numeroase ramificaţii, constituindu-se ca surse ale finanţării

activităţilor oculte ale liderilor sectei, ca mijloc de acumulare de averi dar şi

de influenţare politico-economică, sub haina unei respectabilităţi dincolo de

orice suspiciuni.

Asemenea secte organizează, în ideea menţinerii unei aparente

onorabilităţi, fundaţii cu caracter umanitar sau religios, organizează activităţi

cu caracter cultural şi atrag astfel personalităţi din viaţa politică, socială,

ştiinţifică, culturală etc.

Un aspect îngrijorător în zilele noastre îl reprezintă prozelitismul dar

mai ales fanatismul şi extremismul, care îmbracă adesea forme dintre cele

mai aberante: terorismul, războaiele religioase etc.

94
În convingerile religioase ale şiiţilor, urmaşii lui Aly şi ai celor doi fii

ai săi, ucişi cu toţii de către omeyazi, au apărut, cu trecerea timpului, ideea

împlinoirii supreme prin moarte, a martiriului pentru izbânda Islamului.

În această psihologie macabră trebuie căutată cauza atentatelor

sângeroase, puse la cale de fundamentaliştii aparţinând diverselor secte şi

organizaţii religioase extremiste.

Un militant şiit adevărat este o făptură meditativă, veşnic tragică.

"Unui şiit îi este cu neputinţă să nu plângă. Inima sa este un mormânt viu:

adevăratul cavou în care dorm Hassan şi Hussein". Iar de aici, ideea

sacrificiului, prin moarte martirică, nu are decât un singur pas de parcurs.

Teme şi subiecte ale misticii islamice

95
Simbolismul trupului uman: ochi, gene, sprinceane, inimă, gleznă ,

aluniţă.

OCHIUL- Termenul ‘ayn (cu semnificaţia ochi) desemnează în

mistica islamică caracterul universal al unui lucru, o esenţă, un izvor.

Pentru mistici, lumea noastră este un vis (Sura XVIII). Un mistic este

convins că numai în Unitatea Divină putem regăsi lumea şi realitatea

adevărată.

Allah reprezintă izvorul (‘ayn), sursa reală şi ultimă din care se ivesc

toate lucrurile.

INIMA Inima omului, spune Ibn Al-arabi, este “casa lui Allah”, mai

nobilă şi mai importantă decât însăşi Ca’aba, care este considerată doar

“tronul lui Allah”, în jurul căruia zboară îngerii (Coranul, 29, 75).

Pentru musulmani, inimile oamenilor obişnuiţi sunt ca nişte pătrate,

care pot fi divine, îngereşti, omeneşti sau diabolice. Inimile profeţilor nu au

decât trei dimensiuni, deoarece ei sunt feriţi de atingerea demonului.

ALUNIŢA. În poezia islamică, aluniţa este ca o chemare pentru cei ce

caută lumina:

96
“Pletele ei sunt o capcană şi aluniţa ei o nadă. Iar eu, ademenit de nadă,

căzut-am în capcană” (Hafiz). Pletele simbolizează, aici, lumina divină,

strălucitoare şi atrăgătoare, spre care se îndreaptă atenţia credinciosului.

Apa ca semn divin.

Ca mai toate popoarele vechi, arabii au dat un sens divin acestui

element care, după cum spun unii gânditori antici, este principiul suprem al

vieţii.

Şiiţii îi conferă o mare cinste. Una dintre cărţile lor sfinte interzice

folosirea apei în timpul nopţii. Totodată, nu era permis ca un vas cu apă, ce

urma să fie fiartă, să fie umplut ochi, pentru a nu se pierde vreo picătură.

În Coran se spune că apa care cade din cer este o apă binecuvântată,

un semn divin.

În grădinile Paradisului, există râuri de apă vie şi izvoare (2, 25; 88,

12). Omul însuşi a fost creat dintr-o apă care se revarsă (86, 6)

Apa simbolizează viaţa. Această apă are puteri regeneratoare, tema

iniţiatică a îmbăierii rituale, premergătoare unei învieri mistice, prezentă mai

cu seamă în Sura XVIII, “Grota ”, revine constant în gândirea mistică

islamică, în special la şiiţi.

97
Apa mai reprezintă puritatea şi este folosită pentru a purifica.

Rugăciunea rituală musulmană-"salat"- nu poate fi făcută dacă credinciosuil

nu s-a purificat prin abluţiuni rituale, după reguli foarte minuţioase, şi

respectate cu sfinţenie.

În sfârşit, viaţa este prezentă comparată cu apa pe care vântul o

risipeşte (Coranul, 18, 45)

Într-un sens mai metafizic, Rumi identifică temelia divină a

Universului printr-un ocean , a cărui esenţă divină este Apa.

Hermetismul simbolurilor abstracte

(Polul, axa, cheia, scara, balanţa, frânghia, mierea).

POLUL. Prin definiţie, este punctul fix în jurul căruia se produce

mişcarea de revoluţie a lumii .

Polul (Al-Qutb) desemnează, într-o altă interpretare esoterică islamică,

centrul vital, vârful unei ierarhii spirituale. Ismaeliţii îl numesc pe Moise

Qutb sau Iman. Este simbolul echilibrului şi stabilităţii, în mijlocul unei

lumi aflate în permanentă transformare.

98
De aceea, Şeicii sau conducătorii confreriilor sufite primesc, onorific,

denumirea de Qutb (Pol).

Moise stă la Nord, în vârful Muntelui Sinai. Qibla (orientarea către

Mecca) este cea care conduce la Pol. In Islam, Polul primordial este figurat

prin Muntele Qaf. În schimb, Polul spiritual se află la piciorul Ca’bei de la

Mecca. Această piatră neagră se mai numeşte şi “Dreapta Domnului” (yamin

Allah). Punând mâna pe ea şi sărutând-o, credinciosul încheie, de fapt, un

contract cu Divinitatea, care se numeşte “Istilam” (“încheierea

legământului”). În ziua Resurecţiei, această piatră va fi o mărturie în

apărarea tuturor credincioşilor musulmani, care au efectuat pelerinajul ritual

la Mecca.

AXA. Este lina care uneşte Cerul cu Pământul sau, cu alte cuvinte,

centrul lumii cu centrul ceresc. În esoterismul islamic, axa lumii este o

coloană de lumină, sinonimă cu Divinitatea.

CHEIA- Simbolic, cheia deschide calea iniţierii.

Coranul spune: Shahada (La Illahi ila Allah, "Nu există alt Allah, în afară

de Allah",) este cheia Raiului. Există interpretări esoterice care fac din

primele patru cuvinte arabe ale Shahadei- La Illahi ila Allah-câte un zimţ din

cei patru zimţi ai cheii.

99
Ea poate deschide toate porţile Cuvântului lui Dumnezeu, deci şi pe

cele ale Raiului, cu condiţia să fie întreagă.

Un hadith celebru spune că intrarea în Paradis se face cu o cheie care

are trei zimţi: unul se cheamă “Tawhid”, adică proclamarea ascultării în faţa

Unicităţii Divine, al doilea zimţ este ascultarea faţă de Allah, iar al treilea

este abţinerea de la săvârşirea oricărui act ilicit.

MIEREA. Conform tradiţiei islamice, prezente mai ales în opera lui

Al-Bokhari, mierea este pentru Profet un panaceu universal. Ea face ca cei

care şi-au pierdut vederea să şi-o recapete, apără sănătatea şi poate chiar

învia morţii.

Pentru confreria mistică a bektaşilor (de inspiraţie şiită), mierea

reprezintă acea realitate transcendentă (Haq), punct final al oricărui drum

spiritual, unde fiinţa se contopeşte cu Divinitatea. Misticii bektaşi spun că

ajung în această stare, când ating transa ultimă, “fana”, un fel de anestezie a

simţurilor, când însăşi noţiunea de putere dispare. În limbajul esoteric al

dervişilor bektaşi, albina este chiar dervişul, iar mierea este realitatea divină,

după care acesta tânjeşte.

Beţie spirituală, extaz mistic.

100
"Beţia spirituală", considerată un simbol universal, este prezentă în

limbajul misticilor musulmani.

Prin “beţie”, aceştia desemnează o pierdere a simţului comun, o

negare a tot ceea ce nu este conform cu Adevărul.

Cuvântul este sinonim cu “uitarea de sine”. Pentru misticii

musulmani, beţia propriu-zisă nu este o scădere a simţurilor, a facultăţilor

mentale, ci o formă de cunoaştere.

Pentru musulmanii şiiţi de rit ismaelian, starea de beatitudine

("hakikat") este similară arborelui care îşi ia hrana din pământ şi apă, pentru

a ajunge dincolo de cel de-al şaptelea cer.

Prin această stare de beatitudine, misticul depăşeşte lumea aparentă,

aspirând la Realitatea supremă, la acea stare de graţie în care fiinţa coincide

cu Divinitatea.

Numerologia mistică.

101
"PATRU"

Potrivit sufiţilor şi congregaţiilor de dervişi, patru este numărul

porţilor prin care trebuie să treacă adeptul căii mistice.

Fiecărei porţi îi este asociat un element, în următoarea ordine

progresivă: aer, foc, apă, pământ.

La prima poartă, numită “Sharia”, neofitul care nu cunoaşte decât

“Cartea”, adică litera religiei, se află în aer, adică în vid.

A doua poartă (căreia i se asociază elementul foc) se numeşte “Tariqa”

(Calea) şi reprezintă angajamentul neofitului că se va supune disciplinei

ordinului în care a acceptat să intre. La trecerea acestui prag iniţiatic, adeptul

căii mistice "se arde". Cei care vor reuşi să treacă de această poartă se

numesc “asceţi”.

Cea de-a treia poartă (care corespunde elementului apă) îi deschide

adeptului calea spre cunoaşterea mistică, el devenind un gnostic ("Arif").

Cel ce reuşeşte să treacă a patra şi ultima poartă, care îi corespunde

elementului cel mai dens, pământul, îl va atinge pe Allah şi se va confunda

cu el ca în unica realitate ("Haaq"), de aceea poarta se mai numeşte şi a

"Haqiqatului". Aleşii se mai numesc “Cei Iubiţi”.

102
Etapele înălţării mistice propriu-zise sunt doar în număr de trei:

Tarika, Marifa, Haqiqa (Calea, Cunoaşterea, Adevărul), deoarece pragul

doi, asociat cu simbolistica purificatoare şi transformatoare a focului este, de

fapt, un prag de iniţiere.

Aceste trei etape corespund celor trei trepte ale perfecţiunii mistice

islamice: virtutea, înţelepciunea, extazul . Ele se pot realiza prin practicarea

moralei în viaţa socială, prin contemplaţie intelectuală, cu scopul de a ajunge

la punctul cel mai înalt: entuziasmul şi extazul mistic.

"CINCI"

Cinci este un număr fast pentru musulmani: cinci este numărul

rugăciunilor zilnice, al zilelor petrecute pe Muntele Arafat, în timpul

pelerinajului, al bunurilor hărăzite "zekat"-ului, al obligaţiilor specifice

Pelerinajului, al celor cinci simţuri, al tipurilor de post, al învoirilor pentru

slujba de vineri, al cauzelor pentru care se face abluţiunea rituală.

În număr de cinci sunt degetele mâinii Fatimei, cele cinci chei

coranice ale misterului (Coran, 6,59: 31;34), cele cinci cămile pentru “diya”,

cele cinci generaţii necesare răzbunării tribale, cele cinci formule de

103
rugăciune ("tabkir")-“Allahu’l Akbar”, cei cinci martori ai Mubahalei

(pactul), etc.

Joi, cea de-a cincia zi a săptămânii, este la arabi o zi care stă sub

semnul unei puternice oblăduiri.

Cifra cinci este considerată un leac împotriva deochi-ului sau al

vrăjilor. Astfel, musulmanii spun următoarea frază pentru a alunga deochi-ul,

întinzându-se cele cinci degete ale mâinii drepte : “Cinci în ochiul tău” sau

“Cinci pe ochiul tău”. În Maroc, de pildă, pentru a te feri de deochi se spune

simplu: “cinci şi cincisprezece.”

"ŞAPTE"

Numărul şapte este sacru. În cele mai multe cazuri, el este benefic dar

poate fi şi malefic. Musulmanii spun următoarele despre acest număr: “7

este un număr greu !”.

Cele 7 etape ce alcătuiesc calea mistică sunt reprezentate în poemul

lui Attar, intitulat “Convorbirea Păsărilor”, prin 7 văi. Prima se numeşte

“talab” şi este calea căutării; a doua se numeşte “ ’ashaq” şi este calea

iubirii;………; a cincia este a unităţii “tawhid”; a şasea a minunării

“hayrat”; a şaptea a sărăciei “faqara” şi a morţii mistice ”fana”.

104
In Islam, simbolul desăvârşirii este reprezentat de cifra 7: există 7

ceruri, 7 tărâmuri, 7 porţi, 7 diviziuni ale Iadului. Musulmanul care

efectuează pelerinajul la Mecca trebuie să înconjoare de 7 ori "Ca’ba" şi să

facă de 7 ori drumul dintre Cafa şi Marnia. Sura “Fatiha” conţine 7 versete,

profesiunea de credinţă a musulmanului ("Shahada") conţine 7 cuvinte,

există 7 litere ale alfabetului arab care, căzând sub masă, nu au fost folosite

în cuprinsul Coranului.

În cursul farmecelor, sunt amintite numele celor 7 personaje adormite

într-o peşteră ("Companionii din Peşteră") plus ale câinelui ce i-a păzit.

Musulmanii consideră că pentru mamele ce au 7 fiice se deschid larg

cele 7 porţi ale Raiului. De aceea, indicele înalt de natalitate exitent la

musulmani îşi are -printre altele- şi explicaţia în asemenea mentalităţi

mistico-religioase.

De altfel, 7 este un simbol magic al fecundităţii: uneori, în preajma

nunţii, fetele de măritat merg pe malul unei ape curgătoare, umplând şi

deşertând de 7 ori ulciorul, şi apoi aruncă în el 7 pumni de grăunţe.

În Maroc, femeile ce nu pot avea copii îşi înfăşoară de şapte ori

cingătoarea în jurul anumitor copaci, apoi o agaţă de una dintre cele 7 funii

legate de crengile copacilor.

105
La şiiţi, când o femeie urmează să nască, se aşează pe faţa de masă o

lampă aprinsă, 7 feluri de fructe şi 7 feluri de mirodenii. Abia în cea de-a 7-a

zi copilul era botezat.

Se obişnuieşte să se creadă că, dacă se aşează o sabie înaintea unui

copil în vârstă de 7 zile, acesta va deveni viteaz.

Pentru ca unui mort să i se ierte păcatele, trebuie să fie trase 7 linii

peste mormântul lui. După înmormântare, rudele şi cei care au luat parte la

procesiune fac 7 paşi, îndepărtându-se şi alţi 7, apropiindu-se.

Potrivit misticilor musulmani, cele 7 sensuri ezoterice ale Coranului

sunt în legătură cu cei 7 centri subtili ai omului.

Conform unui "hadith", se spune că Mohamed ar fi spus: “Coranul are

un înţeles exoteric şi unul ezoteric. Acest înţeles ezoteric are, la rândul lui,

un alt înţeles ezoteric, şi aşa mai departe, până la cel de-al 7-lea înţeles

ezoteric.

Abou Ya’qoub credea că "formele spirituale" se manifestă prin cele 7

litere supreme, care sunt cele "7 Minţi", cei "7 heruvimi".

Secta ismaelită crede că harurile minţii sunt în număr de 7 (şase de

bază, plus cunoaşterea suprasensibilă-"ghaybat").

Într-o anumită perioadă, existau doar 7 imami (şase, plus Imamul

Învierii sau "Qa’im").

106
Orice corp solid are 7 laturi, 6 feţe plus totalitatea lor.

"ŞAPTESPREZECE"

Acest număr are în tradiţia islamică o importantă semnificaţie: el

corespunde numărului gesturilor liturgice ("raka’a") care compun cele cinci

rugăciuni zilnice. Chemarea la rugăciune conţine, de asemenea,

şaptesprezece cuvinte.

În şiism, numărul 17 are o semnificaţie legată de magie. Misticii şiiţi,

influenţaţi de vechile speculaţii pitagoreice, bazate pe literele alfabetului

grecesc, venerau acest număr. El reprezenta numărul celor care vor învia,

fiecare dintre ei urmând a primi câte una dintre cele 17 litere ale alfabetului

cu ajuorul cărora este compus "numele suprem" -Allah.

Al 17-lea arcan al Tarotului, Steaua, este simbolul "Renaşterii".

Misticul sufit, Jabir Ibn Hayyan, în acelaşi timp un celebru alchimist,

demonstra în “Cartea Balanţei” faptul că forma ("sura") fiecărui lucru

existent în lume este şaptesprezece. Acest număr este considerat drept

canonul echilibrului, fiind la baza teoriei Balanţei.

107
Numărul 17 este semnificativ şi în folclorul musulman, existând

numeroase legende care amintesc de cele 17 sfaturi şoptite la urechile

regelui, cu ocazia încoronării sale, de cele 17 componente ale steagului, de

cele 17 calfe iniţiate de Ali, de cele 17 bresle întemeiate de 17 patroni etc.

De menţionat faptul că 17 este suma numerelor 9 şi 8, la fel de

important ca numărul 72, care este produsul aceloraşi numere.

"ŞAPTEZECI ŞI DOI"

Tradiţiile turceşti acordă un interes aparte numărului 72. El este

multiplul a zece numere: 2, 3, 4, 6, 8, 9, 12, 18, 24 şi 36. Totodată, 72

reprezintă a cincia partea din 36o, respectiv a cincia parte din Zodiac.

Musulmanii respectă acest număr pentru că, potrivit unui celebru

"hadith", Mohamed a spus: “După mine, "umma" (comunitatea) mea se va

împărţi în 73 de secte, din care 72 vor pieri şi una singură va scăpa” .

Într-un alt "hadith", Mohamed îi aminteşte lui Ali de cele 72 de boli:

“Masa să ţi-o începi mâncând sare şi să ţi-o închei mâncând sare, căci sarea

te apără de cele 72 de boli."

Şiiţii manifestă un veritabil cult pentru numărul 72 deoarece imamul

Husayn a pierit de sete, împreună cu cei 72 de discipoli ai săi. În piesele de

108
teatru religios şiit ("tazieh"), asemănătoare misterelor religioase medievale,

sunt 72 de martori.

În sfârşit, instrumentul muzical persan, cunoscut sub numele de

“sentur”, un fel de psalterion, are 72 de corzi, (câte trei pentru fiecare notă).

Reprezentări zoologice în mistica islamică ( păsări fabuloase,

cocoşul, câinele, pisica, cămila).

În Islam, păsările sunt un simbol angelic. În Coran se aminteşte de

“Limbajul păsărilor”, considerat ca aparţinând îngerilor. Semnificaţia este

evidentă: este vorba de cunoaşterea spirituală.

Păsările călătoare, precum cele înfăţişate de Farid Eddin Attar sau cele

din opera lui Avicenna,“Povestea Păsării”, sunt suflete angajate într-o

căutare iniţiatică, cunoaşterea limbajului iniţiatic reprezentând cunoaşterea

limbajului divin.

În Coran, cuvântul "pasăre" este sinonim cu "destinul" : ”De gâtul

fiecărui om am legată pasărea lui” (Coranul, l7,13;27,47;36,18-19).

În versetele coranice este menţionat un episod legat de misterioasele

păsări, numite "Ababil" (Coranul, 105, 3): ”Când abisinienii conduşi de

109
Avraam au pornit-o spre Mecca, Dumnezeu a trimis împotriva lor păsările

numite "Ababil", pe care le-au atacat cu pietre de argilă.”

Pasărea reprezintă, după alte interpretări esoterice, simbolul nemuririi

sufletului, atât în Coran (2, 262; 3, 43; 67, 19) cât şi în poezia arabă.

În tradiţia mistică musulmană, naşterea spirituală, înflorirea trupului

spiritual sunt comparate cu o pasăre care îşi zdrobeşte cochilia oului, de fapt

învelişul său pământesc.

“Mantiq ut-Tair” ("Limbajul păsărilor"), opera persanului Farid Eddin

Attar, este de fapt o alegorie care încearcă să înfăţişeze peripeţiile

itinerarului mistic în căutarea divinului.

Secta yazidită existentă în Kurdistan, purtând numele de “Credincioşii

Adevărului” ("Ahli-Al-Haqq"), crede că Allah este o pasăre cu aripi de aur,

care a precedat apariţia cerului şi a pământului.

Tot în tradiţia islamică, unii sfinţi poartă numele de pasăre verde.

Însuşi îngerul Gabriel are două aripi verzi, în viziunea islamică.

SIMORGH. În literatura islamică, Simorgh-ul este o pasăre mitică,

care îşi are sălaşul pe muntele "QAF". Se afirmă că pasărea are calităţi

fabuloase: pana ei vindecă orice rană; ea poate vorbi ca oamenii, îi poate

purta pe aripile ei la mari depărtări.

110
În Islam, pasărea Simorgh este expresia Dumnezeirii, simbolul

maestrului mistic precum şi un "alter-ego" pentru "eul ascuns".

Unii autori mistici musulmani consideră că pasărea Simorgh este un

alt nume pentru căutarea de sine.

Din aceeaşi categorie a păsărilor miraculoase mai fac parte păsările

Homa, Rok şi Anqa

Homa reprezintă ideea de noroc şi glorie. Dacă îşi aşează aripile pe o

fiinţă umană, aceasta va fi copleşită de bunăstare, noroc, fericire.

Opusul ei este bufniţa, simbol al nenorocirilor şi al blestemului.

Corbul este simbolul cupidităţii.

În limbaj alegoric, Homa simbolizează maestrul mistic, asemănat cu

această pasăre prin nobleţe sufletească şi prin darurile sale binecuvântate.

În unele ţări arabe, Homa slijeşte drept model artistic pentru obiecte

din lemn sau metal, mai ales mobilierul este decorat cu capete de Homa,

stilizate.

Pasărea Rok, atât de prezentă în celebra “O mie şi una de nopţi”,

îndeplineşte în tradiţia islamică un rol similar păsării Simorgh, însă accentul

cade mai mult pe latura legendară, decât pe cea simbolico-mistică.

În alte legende islamice, pasărea Rok este reprezentarea unui rege

puternic sau a unui emir, a cărui vitejie a devenit proverbială.

111
Pasărea Anqa este o creatură fabuloasă, jumătate grifon, jumătate

fenix. Mai târziu, Anqa a fost asimilată cu pasărea Simorgh, despre care se

spune că ar avea sălaşul pe muntele Qaf.

Indiferent de numele sub care se înfăţişează (de exemplu Quqnus, la

Suhrawardi şi Sadr Ed Din Shirazi), pasărea Anqa este simbolul aspiraţiei

fiinţei umane spre unirea mistică cu Divinitatea.

Numele Quqnus, prin care se înţelege fenixul, este traducerea

termenului grecesc Kyknos, care înseamnă, însă, lebădă.

Este posibil ca misticii musulmani să fi ştiut parabola socratică, din

“Phaidon” (84-85): “Lebăda, pasărea lui Apollo, cântă mai frumos ca

întotdeauna când simte că i se apropie sfârşitul, nu sub imboldul durerii, ci al

bucuriei că va ajunge curând în ceruri”.

Această parabolă a "Lebedei", a unirii mistice, pierzându-şi propria

fiinţă, îi face pe misticii Suhrawardi sau Sadr Ed Din să preia numele

Kyknos (Quqnus) drept simbol iniţiatic pentru această pasăre fabuloasă.

BURAQ - "calul înaripat". Coranul face o menţiune aluzivă asupra

“călătoriei nocturne” ("isra") făcute de Profet de la Mecca la Ierusalim. Cu

ajutorul Arhanghelului Gabriel, Mohamed se înalţă la cer ("mi’raj"), călare

pe o iapă înaripată, Buraq, vizitează moscheea cea mai îndepărtată (Al –

Aqsa) din Ierusalim, unde se roagă împreună cu profeţii Abraham, Moise şi

112
Iisus, se înalţă către cele 7 ceruri, la Allah şi se reîntoarce la “Moscheea

Sfântă” de la Mecca, în aceeaşi noapte.

Pentru sufiţi, “mi’raj”-ul simbolizează ajungerea sufletului la

cunoaşterea mistică, eliberarea finală de lumea materială.

COCOŞUL. Cântatul cocoşului este semn că în apropiere se află un

înger, spun musulmanii.

Însuşi Profetul afirmă: “Cocoşul alb este prietenul meu; el este

duşmanul duşmanului lui Dumnezeu.”

Cocoşul, prin cântatul său, cheamă pe credincioşi la rugăciune. De

aceea, este interzis de către Profet să blestemi această pasăre; dimpotrivă, ea

este venerată de musulmani.

CĂMILA. Este un sacrilegiu să te comporţi nemilos faţă de o cămilă.

La arabi, aceasta este un animal mai venerat decât calul. Ea transportă

Coranul când pelerinii se îndreaptă spre Mecca.

Ajungând într-o oază, cei ce adapă cămilele au obiceiul de a aduna

spuma ce le iese din gură, frecându-şi barba cu ea, pentru a-i feri de pericole.

CÂINELE. Este simbolul a ceea ce este mai josnic, mai animalic.

Câinele este semnul lăcomiei, al turpitudinii.

113
Pentru mistici musulmani, există o comparaţie preferată: a fi legat de

lumea exterioară este ca şi cum te-ai identifica cu câinele mâncător de

cadavre.

În Orient, simbolismul câinelui este ambivalent. În mod paradoxal, în

lumea islamică câinele posedă 52 de caracteristici, dintre care 26 sunt

pozitive şi restul sunt malefice.

Un proverb arab spune: “Dacă un om nu are fraţi, fraţii lui sunt câinii.

Inima unui câine este inima stăpânului său.”

Musulmanii din Mashreq consideră că îngerii nu intră niciodată într-o

casa în care este un câine, de aceea convieţuirea câinelui cu fiinţele sfinte

este imposibilă.

Lătratul câinelui lângă casa unui om este semn rău, prevestitor de

moarte sau mari necazuri. Totuşi, cine omoară un câine este socotit necurat,

deoarece înşişi câinii sunt considerate animale impure.

I se atribuie lui Mohamed următorul sfat: vasul din care a băut un

câine trebuie să-l speli de 7 ori, prima spălare fiind obligatorie cu pământ.

Se spune că a ucide un câine este un păcat la fel de mare cu a lua viaţa

a şapte oameni.

114
Cu toate acestea, carnea câinelui este folosită drept leac împotriva

farmecelor. În ţările Maghrebului, un antidot împotriva vrăjilor este

consumul de carne de câine tânăr sau căţelandru.

Imaginea câinelui care păzea personajele adormite în peşteră ("Sura

XVIII") este adesea utilizată drept amuletă.

Spre deosebire de câine, ogarul este un animal nobil, un animal pur,

înzestrat cu "baraka".

"Rai-Iad" sau “Grădină-Deşert”

PARADISUL este de cele mai multe ori redat prin imaginea unei

grădini cu o vegetaţie luxuriantă, creată de către Divinitate.

Aici, primăvara şi lumina sunt veşnice, căci o zi în Rai durează cât

1000 de ani pe Pământ. În Paradis, din munţii de mosc curg patru fluvii,

între maluri de perle şi rubine.

Sunt patru munţi: Uhud, Sinai, Liban şi Hasid. Umbra bananierului

este atât de întinsă, încât unui cal i-ar trebui 100 de ani să alerge pentru a ieşi

de sub umbra acestuia. O singură frunză de jujubă a hotarului ar fi de ajuns

pentru a adăposti pe toţi credincioşii mahomedani.

115
Dealurile, copacii, păsările, îngerii, aleşii, muzica creează o melodie şi

delicii afrodisiace.

Cea mai minunată melodie este însă vocea lui Allah, care îi îmbie pe

cei aleşi. În fiecare Vineri, aceştia sunt poftiţi la Allah: bărbaţii merg în urma

Profetului, iar femeile în urma fiicei acestuia, Fatima. Când Allah apare,

vălul de lumină se ridică şi apare Creatorul, în faţa oaspeţilor săi, precum

“luna plină”.

Deliciile Raiului sunt promise credincioşilor nu în sens metaforic, ci

în sens propriu deşi, spun misticii, este imposibil de comparat desfătările

paradisiace cu cele pământeşti. În schimb, filosofii musulmani (ca Avicena,

de exemplu), susţin că Renaşterea, necesară pentru a accede în Paradis,

trebuie să se realizeze în sens spiritual, neputând fi înfăţişată decât sub forma

unor simboluri şi alegorii.

INFERNUL. Acesta are 7 porţi şi fiecare este o cale spre un anumit fel

de suplicii.

În Infern se află torente de foc şi pucioasă, unde condamnaţii,

încărcaţi de lanţuri de 7o de coţi, vor fi scoşi şi cufundaţi de îngerii cei răi,

îndurând suplicii infernale.

116
La fiecare din cele 7 porţi există o gardă formată din 19 îngeri, gata să

se arunce asupra condamnaţilor, dar mai ales asupra necredincioşilor, ce vor

rămâne pentru totdeauna în acest loc.

Mahomed a promis însă şi celor din Iad că nu vor sta aici mai mult de

7000 de ani, urmând a fi eliberaţi.

Condamnaţii beau apă sulfurată şi fierbinte, iar şerpii, broaştele şi

ciorile îngreunează viaţa celor aflaţi în Iad.

DEŞERTUL Simbolul deşertului este unul extrem de generos, atât la

creştini, cât şi la musulmani.

În Biblie, deşertul este simbolizat printr-un pământ arid, nelocuit, de

fapt o lume fără Dumnezeu, tărâm al demonilor ( Matei, 12,43;Luca, 8, 29),

locul ispitirii lui Iisus (Marcu, 1,12) ori al pedepsirii lui Israel

("Deuteronom", 29, 5).

Mai târziu, asceţii creştini, reluând exemplul Mântuitorului, se retrag

în pustiu. In greceşte, “eremos” este echivalentul cuvântului pustiu, de aceea

călugării creştini retraşi în deşert se numeau “eremiţi”.

Potrivit interpretărilor date de misticii arabi, deşertul prezintă două

semnificaţii primordiale: nediferenţierea originară şi, în al doilea sens, o

realitate superficială, sterilă.

117
În ezoterismul ismaelit, deşertul este sinonim cu lumea exterioară, pe

care o străbaţi ca un orb, fără a întrezări fiinţa divină aflată în spatele

aparenţelor.

Deşertul este trupul uman, lumea ce ne înconjoară.

"DAWAH" sau teologia simbolică a literelor.

Bazată pe reguli stricte, pe stabilirea unor corespondenţe multiple

între literele alfabetului arab, atributele divine, cifre, culori, cele patru

elemente, cele şapte planete şi cele douăsprezece semne zodiacale,

"DAWAH" reprezintă o veritabilă “teologie simbolică a literelor”.

În acelaşi timp, ea reprezintă o metodă secretă de incantare, pe care

tradiţia islamică o consideră licită.

În timpul incantării, folosită ca metodă de meditaţie mistică, se ard,

după caz, diferite arome, iar actul este precedat de abluţiuni rituale, de

respectarea unor reguli alimentare foarte stricte.

118
Juvaierurile arabe.

În Islam, pietrele preţioase sunt folosite în diferite practici magice,

având rolul de a acţiona ca farmece sau leacuri. Ele fac sau desfac farmece.

Totodată, tratatele de tălmăcire a viselor, atribuie pietrelor preţioase

diferite semnificaţii: smaraldul şi topazul desemnează un om curajos; agatul

este semnul bogăţiei şi respectului; sardiul, mărgeanul şi rubinul sunt

simbolurile desfătării şi belşugului; peruzeaua este semnul victoriei şi

longevităţii; smaraldul şi topazul reprezintă curajul, fidelitatea, cucernicia.

JUJUBA- simbolul ocrotirii, al limitei şi aflării destinului

Coranul (53, 16) relatează că Profetul Mahomed a avut “o viziune a

celor mai mari semne ale lui Allah… În clipa în care Jujuba era acoperită cu

ceea ce acoperea.”

De remarcat faptul că acest arbust este utilizat la unele triburi din

Maroc drept obiect apotropaic: la naşterea unui băiat, moaşa îi pune imediat

în mână o crenguţă de jujubă, ca el să devină de temut cum sunt spinii

acestui arbust.

119
Uneori, mormintele sunt acoperite cu crengi de jujubă, ca simbol al

rolului lor mistic protector.

Dar jujuba este socotită “limita extremă”, dincolo de care nimeni nu

se poate apropia de Allah, nici chiar cei consideraţi printre fiinţele agreate de

divinitate. Potrivit tradiţiei aici, lângă jujubă, singura făptură vie din întreg

pustiul, îngerul Gabriel, s-a despărţit de Profet, neavând curajul a merge mai

departe. Acest hotar este pragul "Necunoscutului".

O altă tradiţie, respectată de musulmani, numită “Noaptea de la

mijlocul lunii Shaaban” spune că jujuba din Paradis ar avea atâtea frunze

câţi oameni sunt pe lume. Fiecare frunză poartă numele omului, dar şi

numele taţilor şi mamelor lui. Se crede că jujuba este scuturată în noaptea

dinaintea celei de-a 15 -a zile a lunii Shaaban, puţin după asfinţit.

Dacă unui om îi este sortit să moară în anul ce vine, frunza care-i

poartă numele cade din jujubă.

Dacă îi este dat să moară într-un viitor apropiat, frunza lui este

aproape complet veştedă şi doar o mică porţiune din ea mai este verde.

Această parte din frunză este mai mare sau mai mică, după câte zile mai are

de trăit acel om.

Cu prilejul “nopţii de la mijlocul lunii Shaaban”, se rosteşte un anume

tip de rugăciune.

120
Lumina, Leul, Laptele - simboluri iniţiatice.

LUMINA reprezintă în tradiţia islamică simbolul lui Allah. Un verset

coranic extrem de cunoscut spune:

“Allah este lumina cerurilor şi a Pământului. Lumina sa este precum o

firidă într-un zid, unde se află o lampă: şi lampa este într-un pahar şi paharul

este ca o stea luminoasă. Lampa arde (cu ulei) de la un arbore binecuvântat,

un măslin care nu este nici din Orient, nici din Occident. Şi uleiul este aprins

şi (strălucirea luminii sale) arde fără să fie pus foc. E Lumină pe Lumină.

Allah îndrumă către Lumina Sa pe cine doreşte. Şi Allah le oferă oamenilor

parabole, întrucât el ştie toate lucrurile.” (Coranul, 24, 35).

Versetul acesta a fost extrem de comentat, dându-i-se de către misticii

islamici cele mai diverse interpretări.

Conform sufiţilor, "sura" aceasta trebuie înţeleasă astfel: Inima omului

este lămpaşul de sticlă din firida ("mishkat") trupului. În inima sa se află o

lampă ("misbah") sau conştiinţa cea mai secretă ("sirr"), iluminată de

Lumina Spiritului ("ruh"). Lumina reflectată de sticlă umple aerul din

interiorul firidei. Acest aer este sinonim cu facultăţile trupeşti, iar cele cinci

simţuri reprezintă razele care îl străbat şi ajung până la ferestre.

121
Lumina lui Allah răspândeşte frumuseţe şi puritate peste facultăţile

cele mai de jos, ca şi peste cele mai înalte ale sufletului omenesc, prin

răspândiri succesive.Acesta este sensul sintagmei: Lumină peste Lumină.

LEUL. Ali, ginerele Profetului, glorificat de către şiiţi, este “Leul lui

Allah”. Pentru acest motiv, drapelul Iranului are ca efigie un leu încoronat.

Pentru "nosairiţi", ereticii musulmani din Siria, Ali, “Leul lui Allah”,

este prinţul albinelor care, după unii, ar fi îngeri, iar după alte interpretări ar

fi credincioşii: adevăraţii credincioşi care îşi aleg cele mai bune flori.

LAPTELE. În interpretările esoterice islamice, laptele dobândeşte un

înţeles iniţiatic. Potrivit unei legende transmise de către Ibn Omar, Profetul

ar fi spus că “a visa Lapte înseamnă a visa la Cunoaştere sau la Ştiinţă”.

Semiluna-simbol al Paradisului .

Începând cu perioada cruciadelor, Semiluna este simbolul Imperiului

Otoman.

În prezent, câteva state islamice au folosit Semiluna (de obicei,

asociată cu o stea) ca simbol heraldic pe steagul lor naţional. Este o replică

simbolică a Crucii creştine, prezente şi ea în armorialul unor state europene.

122
Coranul însuşi înfăţişează credinciosului mistic un simbolism lunar.

Fazele Lunii şi Semiluna evocă moartea şi învierea.

Semiluna este simbolul Paradisului dar, în acelaşi timp, este şi

simbolul învierii.

Potrivit simbolismului ocult al alfabetului arab, litera arabă “N” are

forma unui corn de lună, având deasupra un punct. De aceea, se mai numeşte

şi litera învierii. In arabă, această literă se numeşte “nun” şi are înţelesul de

“peşte”. Acesta este un simbol al vieţii veşnice.

Rugăciunile de înmormântare sunt versete care rimează cel mai adesea

în litera “N”, cum ar fi Sura XXXVI, care se recită pentru decedaţi sau

pentru muribunzi.

In principiu, Islamul interzice orice semn distinctiv pentru morminte,

locul de veci al unui credincios musulman neputând să se ridice deasupra

nivelului pământului.

Pietrele funerare otomane, în schimb, au preluat o tradiţie ne-islamică,

prezentând în partea mediană o inscripţie, care prezintă numele decedatului,

rangul acestuia, iar dacă era "derviş", numele confreriei căreia îi aparţinea.

Privitorii sunt rugaţi să recite un verset coranic, de obicei Sura

"Fatiha". Coronamentul pietrei funerare are forma unui turban, iar aspectul

123
acestuia şi bogăţia detaliilor sculptate în piatră indică rangul social al celui

decedat.

Mormintele sfinţilor musulmani au ca simbol un corn de lună. La baza

mormântului este un pătrat, care este simbolul pământului şi trupului

omenesc. Pe acesta se aşează o cupolă, care reprezintă sufletul vegetativ. La

partea superioară a monumentului funerar se află semiluna şi steaua, ca

simboluri ale spiritului.

Luna- element calendaristic, termen de comparaţie.

În lumea semitică, Luna este de sex bărbătesc, iar Soarele feminin,

deoarece, pentru popoarele acestea nomade, care umblă cu caravanele mai

tot timpul anului, noaptea este domolă şi liniştitoare, propice călătoriilor.

Luna este călăuza nopţilor.

Misticul musulman, cel care trăieşte din strălucirea lui Allah, este ca

Luna, după care se ghidează noaptea pelerinii.

Pentru Jalal Ad-Din Rumi, Profetul îl reflectă pe Allah, aşa cum Luna

reflectă lumina Soarelui.

În Coran, luna ("Qamar") este menţionată de nenumărate ori. Ea este,

ca şi Soarele, unul dintre semnele puterii. (Coranul, 41, 37). Luna a fost

124
creată de Allah (10, 15), care a dat-o în stăpânirea oamenilor ( 14, 37),

pentru a le măsura timpul, atât prin poziţiile ei fixe ( 10, 5: 36, 39), cât şi

prin semilunile sale ( 2, 185). Ciclul lunar permite calculul zilelor (55, 4: 6,

96).

Dar, în ziua Judecăţii, care va fi aproape atunci când se va vedea Luna

frângându-se (50, 1), ea se va întâlni cu Soarele şi va dispărea. Luna este

termenul predilect de comparaţie în lumea islamică: “un chip frumos ca luna

de pe cer”.

CALENDARUL MUSULMAN.

În lumea islamică, există două calendare. Unul solar, creat pentru a

suplini nevoile agriculturii şi un altul, lunar, care răspunde unor nevoi

religioase.

Pentru nevoile practicării agriculturii, în Egipt şi Sudan s-a folosit

până relativ recent un calendar solar, “calendarul copt”, după modelul

calendarului iulian.

Din aceleaşi motive de ordin practic, în Imperiul Otoman s-a menţinut

în uz, până în veacul al XVIII-lea, “calendarul fiscal otoman”, adaptat tot

după calendarul iulian.

125
Toate serviciile canonice sunt reglementate în funcţie de fazele Lunii.

Ziua musulmană începe o dată cu apusul soarelui.

Calendarul lunar musulman este singurul calendar bazat pe ciclul

selenar (perioada dintre două alinieri ale Lunii cu Pământul şi Soarele), care

se mai află încă în folosinţă. El însă coexistă cu cel gregorian occidental,

fiind întrebuinţat doar pentru stabilirea precisă a sărbătorilor religioase

musulmane.

“Anul musulman” (A.H) este compus din 12 intervale “lunare”, unele

de 29 de zile, altele de 30, ceea ce face ca acest an să fie cu 11 zile mai mic

decât anul solar (gregorian).

Din această cauză, sărbătorile musulmane sunt decalate de la an la an

cu câte 10 zile iar la un interval de 36 de ani se revine de la punctul de

plecare .

Calendarul musulman are ca punct de plecare anul 622 A.D., data

expatrierii Profetului de la Mecca la Medina- "Hegira".

Calendarul actual a fost adoptat oficial în anul 638, sub califul Omar,

înlocuind un alt calendar, care avea ca punct iniţial, “anul elefantului” (570),

când s-a consemnat o invazie etiopiană eşuată. Coranul a interzis folosirea

vechiului calendar care, pentru a face să coincidă ciclul solar (necesar

agriculturii) cu cel lunar, intercala o lună suplimentară.

126
Muntele QAF

Musulmanii cred că orizontul este împrejmuit din toate părţile de un

munte imens, care se numeşte Qaf.

Pământul se află în centrul acestui munte, “cum este degetul trecut

prin inel”. Ca să ajungi la muntele Qaf, trebuie să fii condus de o fiinţă

superioară, trebuind să străbaţi ţinuturi întinse, foarte întunecate. Ajuns la

acest munte, dai de lăcaşul spiritelor.

La temelia muntelui se află o piatră miraculoasă, făcătoare de minuni,

pe nume “sakhrat”. Această piatră, formată dintr-un singur smarald, se mişcă

după cum îi porunceşte Allah, provocând cutremurele.

După o altă tradiţie musulmană, se susţine că Pământul este ţinut între

coarnele unui bou imens care, care atunci când pleacă capul, se produce

cutremurul.

Se poate spune că muntele Qaf ar simboliza centrul lumii, ori capătul

lumii, muntele mamă al tuturor munţilor de pe pământ

In cosmologia musulmană, Qaf este masivul care domină lumea

pământeană. Prin aceasta , el capătă o valoare sacră.

În poezie, Qaf este considerat muntele înţelepciunii şi al mulţumirii,

deoarece aici îşi are sălaşul pasărea Simorgh .

127
Vechii arabi credeau că forma Pământului este aceea a unui disc. Între

muntele Qaf şi acest disc există o întindere întunecată, a cărei străbatere ar

dura 4 luni (după un celebru "hadith").

O tradiţie musulmană spune că muntele Qaf ar fi făcut din Smarald.

Culoarea verde (pentru muritorii de rând, albastră) a bolţii cereşti este

datorată strălucirii Smaraldului.

Într-o altă versiune se spune că numai stânca pe care este aşezat

muntele Qaf este din Smarald.

De aceea, acestei stânci i se mai spune şi Stâlpul, deoarece Allah a

făcut din ea un reazem. Dacă nu ar exista muntele Qaf, Pământul s-ar

cutremura mereu şi nimeni nu ar putea trăi pe el.

La autorii mistici, pasărea Simorgh şi muntele Qaf capătă un

simbolism ezoteric: Simorgh-ul semnifică unicitatea absolută, iar muntele

Qaf este realitatea veşnică a omului, “haqiqat-ul” divin, adevărul său

profund, natura lui proprie.

128
“Al ismu’l A ‘zam” ( ”Marele Nume”)

Conform tradiţiei islamice, “Marele Nume” (“Al ismu’l A ‘zam”) este

simbolul esenţei ascunse a lui Allah.

Intr-un celebru hadith se spune: “ Allah are 99 de nume, sau o sută

fără unul; acela care le va cunoaşte, va intra în Paradis”.

Se spune iarăşi în Coran: “Allah are nume frumoase. Invocaţi-L prin

aceste nume şi feriţi-vă de aceia care greşesc în numele Lui.”

“Marele Nume” este cel neştiut, care le completează pe cele 1oo. A

cunoaşte “Marele Nume” permite săvârşirea de miracole. Doar Solomon i-a

putut supune pe demoni, deoarece ştia acest secret al “Marelui Nume”,

singurul rămas neştiut dintre cele 40 000 purtate de Allah.

Musulmanii cred că, pentru a afla acest misterios nume, trebuie

procedat astfel: Se arde un Coran iar în urma arderii va rămâne un singur

nume. Acesta este “Al ismu’l A ‘zam”.

O altă metodă de a afla numele misterios este aceasta: Se numără

cuvintele din Coran, împerechind primul cuvânt cu ultimul, al doilea cu

penultimul, al treilea cu antepenultimul ş.a.m.d. Ultimul cuvânt, rămas la

mijloc, este “Marele Nume”.

129
Se mai spune că piosului credincios, care va rosti acest nume în cursul

unei invocaţii a lui Allah, i se vor îndeplini toate dorinţele.

De aceea, “Marelui Nume” îi sunt conferite virtuţi magice, fapt pentru

care vrăjitorii încearcă să cunoască miraculosul cuvânt. Totodată, amuletele

sau talismanele conţin în mod obligatoriu numele lui Allah.

Tradiţia islamică afirmă că “Marele Nume” s-ar găsi în sura a doua, a

treia şi a douăsprezecea, unde există trei “epitete” pentru a-l desemna pe

Allah: “Cel Viu” ("Al-Haiy"), “Cel care îşi este de ajuns sieşi” ("Al-

Qaiyum") şi “El” (HW).

Din religia islamică sau din iudaism, conceptul “Numelui Atotputernic

al lui Dumnezeu”, cunoscut doar unui cerc de iniţiaţi, a pătruns desigur şi în

mistica europeană.

Deochi – ul .

În lumea islamică, se consideră că deochi-ul este cauza morţii a

jumătate din omenire. Arabii spun: ” Deochi-ul goleşte casele şi umple

mormintele”.

Prin deochi se înţelege luarea în stăpânire a ceva sau a cuiva, din

invidie şi cu intenţie rea. Cei mai primejdioşi ochi îi au femeile bătrâne şi

tinerele căsătorite.

130
Cei mai expuşi la deochi sunt copiii, lăuzele, tinerele căsătorite, caii,

câinii, laptele, grâul.

Individul care deoache se numeşte în arabă “Ma‘ in”.

Mijloacele de apărare împotriva deochi-ului sunt: vălul purtat de

femei, desenele geometrice, obiectele strălucitoare, fumigaţiile care emană

mirosuri, sarea, fierul roşu, alaunul, coarnele, mâna Fatimei, spinii arbustului

numit jujuba.

Se consideră că mărgeanul, sardiul, sideful şi chihlimbarul apără de

deochi.

În tradiţiile islamice, nodul are un rol protector. Pentru a se apăra de

deochi, arabii îşi făceau noduri în barbă.

Pot fi folosite ca talismane potcoavele de cai. Acestea însumează

virtuţile materialului din care sunt făcute (fierul), a formei(cornul, semiluna),

sau chiar ale simbolurilor cu care se aseamănă (calul, iniţial sacru, apoi

animal domestic).

Tot împotriva deochi-ului se foloseşte un talisman de culoare albastră,

culoarea cerească, creat din piatra Lapislazuli. Copiii o poartă agăţată de

gât.

La cai, pentru a-i feri de deochi, li se leagă coliere din pietre albastre.

131
Oglinda magică.

În cadrul filosofiei şi misticii musulmane, oglinda reprezintă o temă

generoasă, cu multiple interpretări. S-a afirmat că această temă ar fi inspirată

din gândirea neoplatonică.

Al Ghazali a preluat de la acest curent ideea conform căreia sufletul

are două feţe, asemenea oglinzii: pe plan inferior o faţă este întoarsă spre

trup şi, pe plan superior, o altă faţetă este îndreptată spre inteligenţă.

Conceptul neoplatonician al celor două feţe ale sufletului a exercitat o

influenţă covârşitoare printre sufiţi.

Astfel, Attar afirmă că trupul, în obscuritatea lui, este asemenea

spatelui oglinzii. Aspectul luminos al oglinzii reprezintă spaima pe care o

inspiră muritorului cunoaşterea de sine.

Pe un plan mai general, se pare că oglinda este simbolul

simbolismului islamic. Într-o altă accepţiune, prezentă mai ales în literatura

sufită, oglinda reprezintă capacitatea de reflectare a omului purificat.

Ideea se regăseşte într-un celebru "hadith", care spune că

“credinciosul este oglinda credinciosului”.

132
Asceza este aceea care face ca faţa oglinzii sufletului să fie mai

lustruită, permiţându-i credinciosului să reflecte mai bine ceea ce îl

înconjoară, chiar şi cele mai ascunse gânduri.

La rândul ei, inima iniţiatului este simbolizată printr-o oglindă care

era pe la începuturile omenirii din metal; rugina simboliza păcatul iar

şlefuirea oglinzii, curăţirea de păcat.

Pentru sufiţi, Esenţa divină se reflectă ca un întreg, dar în infinite

forme, în cadrul unui ansamblu de oglinzi: Universul în deplinătatea sa

materială şi spirituală.

În literatura islamică, simbolul oglinzii magice, care permite citirea

destinului (trecut, prezent şi viitor), este o temă devenită clasică .

Simboluri cosmice - Perla, Păunul.

In Orient, PERLA are multiple semnificaţii: afrodisiac, talisman dar şi

element regenerator. De aceea, musulmanii cred că, pusă într-un mormânt,

perla are capacitatea de a regenera trupul mortului, incluzându-l pe acesta

într-un ritm cosmic, ciclic, care presupune naştere, viaţă, moarte, regenerare,

întocmai ca fazele lunii.

133
Perla este atributul perfecţiunii, nu al unei perfecţiuni conferite, ci

dobândite printr-o prefacere. De aceea, musulmanii cred că cel ce va ajunge

în Paradis va fi o fiinţă închisă într-o perlă, în tovărăşia unei hurii.

PĂUNUL. În Islam, această pasăre este un simbol cosmic: când îşi

roteşte coada, el întruchipează fie Universul, fie Luna plină, fie Soarele la

zenit.

O legendă sufită, de origine persană, spune că Allah a creat Spiritul

sub chipul unui Păun, arătându-i propriul chip în oglinda esenţei divine.

Celelalte făpturi au fost zămislite din cei câţiva stropi de sudoare ce i

s-au prelins Păunului de pe coadă.

In tradiţiile esoterice musulmane, evantaiul cozii Păunului este un

simbol al totalităţii dar şi al fragilităţii, căci toate manifestările apar şi pier la

fel de rapid ca şi rotirea sau strângerea cozii unui păun.

Secta yazidă, din Kurdistan, care are multe lucruri în comun cu

dervişii sufiţi, conferă un rol esenţial Păunului, denumit "Malik Tausanga",

în care se unesc contrariile.

134
Podul-simbol al trecerii şi al încercării.

Simbolismul “podului” este extrem de bogat în Occident, dar şi în

lumea orientală. Împăraţii romani purtau numele de “pontifex” Astăzi, Papa

de la Roma poartă acelaşi nume, care înseamnă, literalmente, “constructor de

poduri”. Pontiful este, în acelaşi timp, constructor dar şi “podul” însuşi, ca

mediator între cer şi pământ.

In Islam, există numeroase tradiţii ("hadith"-uri), care descriu

simbolismul Podului, văzut ca loc de trecere şi de încercare. Astfel, intrarea

în Rai este precedată de trecerea peste Pod sau "Sirat".

Sensul termenului "Sirat" este următorul: pentru a intra în Rai, trebuie

să treci peste un pod suspendat, deasupra Iadului.

In sens metaforic, trecerea peste Pod este o probă decisivă: doar cei

aleşi, drept credincioşii, îl pot trece. Cei osândiţi vor aluneca sau vor fi

înhăţaţi de nişte cârlige, fiind traşi în Iad.

Podul este mai subţire decât firul de păr şi mai tăios decât ascuţişul

unei spade. După faptele sau calităţile fiecăruia, supliciul trecerii podului va

fi mai scurt sau mai lung. Unii trec podul într-o sută de ani, alţii într-o mie,

după cât de curat şi-au trăit viaţa, dar nici unul dintre cei care l-au văzut pe

Allah nu va cădea în Iad.

135
Un simbol, oarecum diferit, al “podului” este acela transmis de o altă

tradiţie islamică. Potrivit acesteia, cele 7 îndatoriri fundamentale ale

credinciosului musulman (credinţa, practica rugăciunii, a postului, a

pelerinajului la Mecca, a "zekat"-ului, a curăţiei rituale şi a dragostei filiale)

reprezintă un pod cu 7 arce. Cine va încălca una dintre aceste obligaţii, va

cădea în Iad.

Simboluri de breaslă-Mantia (Hirka)

Rasa din dimie a misticilor musulmani se numeşte “hirka”. "Această

mantie este pentru noi,- spune Ibn Arabi,- un simbol de breaslă, semnul că

împărtăşim aceleaşi crezuri spirituale, că practicăm acelaşi ethos ".

In limba arabă, acest cuvânt însemna, iniţial, “o bucată de

îmbrăcăminte ruptă”. Hudjuiri, autorul celui mai vechi tratat de sufism,

spune că această rasă purtată de mistici reprezintă flacăra interioară

("harka") care clădeşte sufletul unui sufit .

La începutul mişcării sufite, mantia era de culoare albastră (culoarea

doliului) dar, cu timpul, “hirka” a devenit simbolul legământului de sărăcie.

La şiiţi, onoarea, privilegiul dar şi dreptul de a purta “hirka” se obţine

după o perioadă de iniţiere, care durează cel puţin trei ani.

136
A îmbrăca rasa este pentru şiiţi un semn clar că iniţiatul a pornit pe

drumul adevărului, că s-a despărţit de el însuşi, s-a lepădat de lumea

înconjurătoare, păşind pe calea mistică. Gestul semnifică faptul că iniţiatul

s-a încredinţat cu desăvârşire stăpânului (maestrului) său spiritual, numit în

arabă “şeih”.

Maestrul trebuie să cunoască la perfecţie, teoretic şi practic, cele trei

etape ale vieţii mistice: Legea, Calea şi Adevărul. Aceste trepte fiind

parcurse, şeicul poate făuri în jurul său discipoli.

Când Şeicul este convins că discipolul său merită să intre în rândul

confreriei sufite, atunci îi pune acestuia mâna pe cap şi îl îmbracă cu

“hirka”.

Pentru un "derviş" sau un doritor a se alătura unei grupări de sufiţi

există un ritual de acceptare specific, constând, printre altele, în a pune

următoarea întrebare: “Cine este şeih-ul care te-a iniţiat şi din mâinile cui ai

primit hirka ” ?

Unul dintre obiceiurile păstrate cu sfinţenie de sufiţi este acela de a

sfâşia şi dărui bucăţi din mantia maestrului lor respectat, mai ales când

membrii confreriei ating un prag extrem al extazului mistic. Prin acest gest,

se oferă binecuvântarea şi se împărtăşeşte din harul presupus a fi fost deţinut

de şeicul ce a purtat această mantie.

137
Ibn Arabi explică mecanismul prin care “hirka” poate transmite, de la

maestru la discipol, puteri binefăcătoare: “ Printre maeştrii în mistică s-a

răspândit obiceiul care constă în aceea că şeicul, atunci când observă o

deficienţă la unul dintre discipolii săi, se identifică în plan mental cu

perfecţiunea pe care doreşte să o transmită. După ce a făcut aceasta, îşi

scoate mantia pe care a purtat-o în timp ce realiza acea comuniune rituală şi

o pune discipolului, căruia doreşte să-i transmită propria sa stare spirituală.

Pe această cale, şeicul îi comunică discipolului său starea produsă în el

însuşi…”

Ascetism şi sărăcie-căutare a împlinirii.

Islamul oficial nu iubeşte sărăcia şi o combate cu toată forţa,

îndemnând pe credincioşi să muncească. Profetul Mahomed a spus: "Sărăcia

se aseamănă mult cu lipsa de credinţă". Ca orice religie, Islamul recomandă

comunităţii să se îngrijească de săraci. "Cei sărmani sunt copiii lui Allah",

spune un celebru "hadith". Într-o zi, când un bărbat l-a salutat pe Profet,

atingându-i mâna, Mahomed a simţit asprimea acelei mâini şi a exprimat

admiraţia sa : "Este o mână iubită de Allah" (căci este o mână care

138
munceşte). Dar nu toţi credincioşii musulmani sunt capabili să muncească.

Există o categorie de oameni, care nu-şi pot permite nici măcar o masă pe zi.

Un asemenea om se numeşte "miskin". Cuvântul "meschin" a pătruns în

limbile moderne dar cu un înţeles peiorativ. Pentru asemenea oameni există

instituţia "zekat"-ului, ca obligaţie fundamentală pentru orice musulman.

Privitor la sărăcie, amintim o altă instituţie: cea a "datornicilor".

Aceştia sunt cei ce nu-şi pot plăti datoriile. Fiind atât de copleşiţi de ele, ei

continuă să sărăcească, punându-şi astfel în pericol viaţa lor precum şi pe

aceea a membrilor de familie. De aceea, Coranul recomandă creditorilor să

păsuiască pe datornici, să-i ajute să se redreseze, să nu-i pună într-o situaţie

şi mai grea. Pornind de la această filosofie, legea islamică interzice

împrumutul cu dobândă, "camăta".

Sărăcia este un fapt de viaţă, cu diferenţa că, pentru unii credincioşi,

aceasta devine o calitate, ca în cazul dervişilor, a asceţilor, a confreriilor

sufite. Pauperitatea este considerată o situaţie nedorită, care devine

apăsătoare pe umerii celui lovit de sărăcie.

Ascetismul are, la rândul lui, două perspective de interpretare: o formă

de ascetism, generalizată, dar cu conotaţii rituale obligatorii este "postul"

("sawm"), respectat cu ocazia Ramadanului. El durează între 28 şi 30 de zile,

din zori până la apus, şi constă în a te priva de consumul oricărui aliment sau

139
băutură, inclusiv apă, fumat sau relaţii sexuale. Semnificaţia sa este

următoarea: postul este un exerciţiu de voinţă exercitat de către spirit asupra

trupului, care îl învaţă pe om să-şi învingă necesităţile biologice, o întărire a

controlului şi a stăpânirii de sine, în semn de supunere faţă de Dumnezeu şi

din respect faţă de propriile tale legăminte. Dacă te poţi abţine de la ceea ce

este legitim şi natural (a te hrăni sau a bea apă) înseamnă că te vei abţine

mult mai uşor de la ceea ce este nelegitim, nenatural, cum ar fi ispita pentru

bunurile altuia, corupţia etc. Postul înseamnă să experimentezi pe propriul

tău trup experienţa şi suferinţa privaţiunii, să simţi durerea produsă de

foame, să fii astfel sensibil la suferinţele celor ce trăiesc în privaţiune. Fără a

trăi o asemenea experienţă, nu vei cunoaşte cu adevărat suferinţele altora.

O altă perspectivă asupra ascetismului este aceea deschisă de mistica

islamică. Ascetismul este o atitudine voluntară, prin care cei ce păşesc pe

această cale lasă loc larg meditaţiei, contemplaţiei, prin ruperea multora

dintre legăturile materiale ce leagă corpul uman de mediul înconjurător. În

fond, Islamul propovăduieşte, de la un capăt la altul, supunerea, "stăpânirea

de sine", credinţa intimă şi implicarea personală. Ascetismul este un mod de

a trăi viaţa, o rupere a oricăror legături cu simţurile trupeşti, o cale pe care

sufiţii, cei sărăcăcios îmbrăcaţi cu o mantie din lână, înţeleg să o parcurgă,

pentru a se uni cu Divinitatea. Prin asceză, un credincios păşeşte pe un drum

140
mistic, unde trăirile sunt puternice, adevărate şi necorupte de nici un fel de

tentaţii materiale sau corporale. Confreriile religioase, maeştrii mistici,

dervişii, asceţii sunt tot atâtea exemple de ascetism asumat din raţiuni

intime. Împlinirea spirituală este deasupra oricărei satisfacţii materiale, este

deviza marilor iniţiaţi musulmani.

Spada-Simbolul “Războiului Sfânt.”

SPADA. Spada este, prin excelenţă, un simbol războinic, al

distrugerii, dar ea este şi simbolul “Războiului Sfânt”. În sens esoteric,

“Războiul Sfânt” este o luptă interioară.

În sens creator, spada este un simbol al "Verbului", al "Cuvântului".

De aceea, predicatorul musulman, “Khitab”-ul, ţine în mână o spadă de lemn

în timpul predicii. "Cuvântul", "Elocinţa" sunt uneori desemnate prin spadă

căci limba are, ca şi spada, două tăişuri.

141
Destinul şi “Tabla Păzită” a Islamului.

Conform preceptelor islamice, soarta oamenilor este scrisă cu

“calama” (condeiul) pe “Tabla păzită a Islamului” sau “Tabla lui Allah”.

Simbol ezoteric al substanţei universale, “Tabla păzită a Islamului”

este ca o oglindă, anterioară oricărei existenţe, unde se poate citi viitorul, pe

întreaga veşnicie.

In raport cu această “tablă păzită” (Coran, 85, 19-22), “calama”

îndeplineşte rolul unui Principiu Activ.

De altfel, simbolismul penei de scris ("qalam") şi al cărţii - respectiv

al condeiului şi al tăbliţei - joacă un rol esenţial în tradiţiile islamice.

Astfel, sufiţii cred că acest Condei Suprem reprezintă "Inteligenţa

Universală", care scrie destinul omenirii pe “tăbliţa bine păzită”, de fapt

substanţa increată, materia primă, ce urmează a se transforma, sub impulsul

Inteligenţei sau al Esenţei, în creaţii palpabile. “Calama” apare, astfel, ca un

simbol al predestinării.

În celebra lucrare a lui Al-Tabari,- "Anale"- se spune că acest “qalam”

a fost creat de Allah din lumină, cu o mie de ani înainte de apariţia lumii.

Condeiul ("Calama") a fost creat de Allah dintr-o substanţă preţioasă,

din vârful său despicat curgând lumină, aşa cum curge cerneala dintr-o pană

142
de scris. Allah a poruncit Calamei: “Scrie!” iar aceasta a tresărit atât de tare

încât scânteierile laudelor aduse de ea erau ca luminile fulgerelor. “Ce

trebuie să scriu ? “ a întrebat “calama”. “Destinul”!, a răspuns Allah. Iar

condeiul a umplut toată tăbliţa cu tot ceea ce se va întâmpla, până în ziua

Învierii. După aceea, “calama” s-a uscat dar nu înainte de a stabili fericirea

unora şi nefericirea altora.

O tradiţie islamică, cunoscută şi de Ibn Abbas, descrie “Tabla bine

păzită a Islamului” astfel: "Ea desparte în lungime Cerul de Pământ şi

Orientul de Occident, în lărgime. Este foarte apropiată de Tronul Ceresc,

aproape atinge fruntea lui ISRAZIL, îngerul cel mai apropiat de tron. Când

Allah doreşte să realizeze o anumită creaţie, el îşi scrie voinţa divină pe

această tablă, pe care apoi o loveşte de fruntea lui ISRAZIL. Allah priveşte

spre "tabla bine păzită" sau secretă de 360 de ori pe zi iar, de fiecare dată

când o priveşte, viaţa sau moartea unei persoane este deja hotărâtă, destinul

cuiva este înălţat sau coborât, este onorat sau umilit. Lângă Allah stă

"Scrierea Dintâi" (Coranul, 13, 39; 3, 7 ). El a însemnat pe ea cele ce erau şi

cele ce vor fi, până în "Ziua Învierii". Allah creează ce vrea şi hotărăşte ce i

se pare bine. Nimeni dintre muritori nu ştie ceea ce este scris acolo. Tabla

este făcută dintr-o perlă albă.

143
Simbolistica culorilor: negru, alb, roşu.

NEGRU. Pentru musulmani reprezintă culoarea osândei dar şi a

renunţării la deşertăciunea lumii.

Negru înseamnă pentru musulmani suma culorilor, simbolul luminii

divine.

La "dervişii rotitori", această culoare are o semnificaţie esoterică.

Îmbrăcarea mantiei negre este dovada acceptării credinţei în Islam.

Mewlana Djalal Al Din Rumi aseamănă etapele mersului lăuntric spre

beatitudine al sufistului cu o scară cromatică. În esoterismul islamic, cele 7

culori ale curcubeului reprezintă imaginea atributelor divine, reflectate în

univers.

Scara cromatică merge de la Alb (simbolul Cărţii, al Legii Coranice),

punctul de plecare al dervişului pe calea desăvârşirii şi ajunge, trecând prin

roşu, la negru.

Rumi consideră că Negru este culoarea absolută, misticul fiind obligat

să parcurgă acest drum pe calea desăvârşirii, în mod treptat, pentru a atinge

stadiul suprem al extazului, moment în care Allah i se va arăta în toată

strălucirea sa.

144
Pentru iniţiaţii mistici, mantia neagră a sectei "dervişilor rotitori"

("Mawlawi") reprezintă piatra de mormânt. Lepădarea mantiei negre pentru

a dezveli mantia albă purtată dedesubtul cele dintâi şi începerea rotaţiei în

jurul axei sale proprii semnifică renaşterea mistică întru Dumnezeire, întru

Adevărul Suprem.

ALBUL. Este culoarea esenţială a înţelepciunii, venită de la obârşii şi

simbolizând chemarea spre progres a fiinţei umane.

ROŞU. În Islam, roşu este culoarea fiinţei încâlcite în negurile lumii,

incapabilă să-i depăşească obstacolele.

Îngeri buni, îngeri răi.

Musulmanii cred în îngeri şi în demoni. Aceste fiinţe supranaturale

sunt de proporţii uriaşe dar se fac mici pentru a trăi împreună cu oamenii.

Fiecare om are, după opinia musulmanilor, câte doi îngeri păzitori,

dintre care unul reprezintă Binele iar altul Răul. Aceşti îngeri sunt atât de

folositori încât, atunci când omul care se află sub paza unuia dintre îngerii

cei buni face un lucru necugetat, îngerul îl păsuieşte un timp, sperând că

acesta se va îndrepta.

145
Şiiţii consideră că fiecare om are câte cinci îngeri păzitori: primul la

dreapta pentru a înregistra bunele purtări, altul la stânga, pentru a înregistra

faptele rele, al treilea în faţa lui, pentru a-l conduce, al patrulea în spate,

pentru al păzi de demoni şi al cincilea în faţa frunţii lui, pentru a-i îndrepta

spiritul către Profet.

IDRIS. Personajul biblic, cunoscut sub numele de Enoch (tatăl lui

Matusalem, cel care, după Vechiul Testament (Geneza, V), ar fi trăit 365 de

ani şi ar fi fost luat în ceruri de Dumnezeu, ca să nu vadă moartea), poartă la

musulmani numele de Idris.

Acesta ar fi primit de la Allah, împreună cu darul ştiinţei şi al

înţelepciunii, 3o de cărţi pline cu secretele unor ştiinţe ermetice. La rândul

lui, acesta a inventat altele, la fel de puţin cunoscute.

Musulmanii atribuie lui Idris inventarea penei de scris şi a acului,

respectiv scrisul şi cusutul, a astronomiei şi aritmeticii, mai ales a

"geomanciei" (ghicitul în pământ , praf sau pietre). Se afirmă despre Idris că

el este cauza care a generat idolatria.

IBLIS. Prin acest cuvânt, musulmanii îl numesc pe Diavol. Ei cred că,

prin naşterea Profetului, tronul lui Iblis a fost aruncat în Infern iar idolii

păgâni au fost nimiciţi. Iblis îşi are împărăţia în Infern.

146
AZRAEL- Îngerul Morţii. O legendă referitoare la Azrael, citată

adesea de Mahomed, ilustra în felul următor ideea că fiecărui om îi este

hărăzită o soartă:

"Într-o zi, îngerul Azrael trecea pe lângă Solomon, lângă care se afla

un om. Uitându-se cu atenţie la făptura umană, aceasta îi spuse lui Solomon:

văd că mă priveşte cu insistenţă, cine este acest înger? Este îngerul morţii,

spune Solomon! Atunci, fii bun şi porunceşte să fiu dus de grabă în India, să

scap de moarte. Ceea ce s-a şi întâmplat. Imediat, Azrael i-a spus lui

Solomon: Nu te mira că l-am privit atât de insistent pe acest om. Primisem

poruncă să-i iau viaţa în India şi am fost surprins să-l văd aici, cu tine, în

Palestina! "

HURII. Mahomed a promis adepţilor săi fecioare sfinte, spre veşnică

plăcere, în Rai.

In Paradisul lui Mohamed există patru feluri de hurii: albe, verzi,

galbene şi roşii.

Corpul lor este din şofran, mosc, ambră şi tămâie. Ele poartă faţa

neacoperită iar pe fruntea lor stă scris, cu litere aurii: “Oricine simte că

iubeşte să îndeplinească voinţa lui Allah, să vină să mă vadă. Mă voi oferi

lui şi-l voi satisface”.

147
Atunci, un înger de o frumuseţe extraordinară va veni să prezinte celor

mai virtuoşi dintre cei aleşi o pară sau o portocală dintre cele mai apetisante.

La deschiderea fructului, musulmanul va găsi înăuntrul lui o fată de o

frumuseţe neasemuită.

Credincioşii musulmani care vor respecta cu fidelitate preceptele

coranice se vor putea împreuna cu aceste minunate fiinţe în corturi acoperite

cu perle albe, unde se vor găsi 70 de planşe din rubine, acoperite cu 70 de

saltele şi pe fiecare dintre ele vor fi 70 de sclave, gata de a da ajutor acestor

minunate fete, "huriile", îmbrăcate fiecare cu 70 de splendide rochii,

transparente şi uşoare ca pânza de păianjen.

Musulmanii credincioşi vor rămâne îmbrăţişaţi cu "huriile" timp de

1000 de ani iar ele nu-şi vor pierde castitatea niciodată.

Aceste paradisiace făpturi îi aşteaptă mai ales pe cei ce-şi jertfesc

viaţa pentru cauza Islamului.

"Arabescul" - între geometrie şi filosofie.

"Arabescul" dă expresie unei adevărate concepţii religioase, în care

preceptele islamice sunt la mare preţ: iconoclasmul şi rejectarea idolatriei.

148
În arta arabă este interzisă reprezentarea oamenilor şi a animalelor.

Islamul este dominat de Cuvânt, nu de Imagine.

Versetele coranice devin elemente de creaţie grafică, esenţă a reducerii

la abstract chiar a Cuvântului însuşi.

De aceea, "arabescul" capătă nu numai o valoare pur decorativă, ci şi

una filosofico-mistică.

Redundanţa motivelor geometrice nu este altceva decât o incantaţie,

prin repetarea la infinit a unei teme, a unui veritabil “dhikr” mental.

Din punct de vedere tehnic, "arabescul" se bazează pe două procedee:

fie prezentarea stilizată a unor elemente florale, fie a unor elemente

geometrice.

Când geometrismul sau viziunea florală devin prea sărace pentru

bogăţia de semnificaţii oculte, ermetice, atunci se utilizează "arabescul"

epigrafic, despre care s-a spus, pe drept cuvânt, că este “simbolul

simbolului” căci "el revelează tăinuind şi ascunde dezvelind". Cu alte

cuvinte, ceea ce caută artistul este să ascundă şi să reveleze în acelaşi timp

fiorul incantaţiei rituale a versetelor coranice, până la sublimarea

transparentă a Cuvântului.

În lumea islamică, Cuvântul este denumit “Kalimat Allah”, (Cuvântul

lui Allah) sau Cuvântul care statorniceşte.

149
Covorul-obiect de artă; Covorul-instrument de cult.

Se pare că arta ţesutului covoarelor s-a născut în Asia Centrală. După

cucerirea musulmană, covorul capătă o răspândire generalizată (Asia

Centrală, Caucaz, Orientul Mijlociu, Maghreb, Spania, Turcia, India, China,

Iran etc.), fiind atât obiect de artă dar şi de cult.

Un rol important în dezvoltarea artei covorului l-au avut Egiptul şi

Anatolia (pentru perioada sec. X-XVI), unde predomină motivele

geometrice abstracte.

Covoarele din vremea selgiucizilor şi a mamelucilor se caracterizează

prin culori închise, având ca teme grafice animale stilizate. În schimb, în

Persia, în epoca sefevidă, figurile şi motivele florale, decorul vegetal,

“covorul-grădină” vor predomina.

Se remarcă, în general, patru scheme de sintaxă ornamentală:

compoziţia de tip "câmp continuu", compoziţia de tip "medalion central",

compoziţia de tip "mihrab" (nişa sacră a moscheii)- cu varianta înscrierii în

arcadă a motivului "pomul vieţii"- şi compoziţia de tip "cruciform".

Compoziţia de tip "câmp continuu" constă în repetarea monotonă a

unui motiv pe întreaga suprafaţă centrală a piesei.

150
Motivele florale sunt stilizări ale unor forme geometrice sau chiar

desene ale unor flori: nalbă, lalea, glicină, clopoţei, garoafă, trandafir, iris.

Un motiv important este cel al seminţei - "boteh" -. Sămânţa este un

ornament specific în lumea islamică, semnificând elementul germinativ,

cosmogonic.

"Mihrab"-ul are clar o semnificaţie religioasă, combinată cu una

mistică, reprezentată de tema cosmogonică a “axei lumii” şi a “stâlpului

cosmic”, materializate în motivul artistic al “pomului vieţii”.

Dar covorul are şi o importantă funcţie religioasă: un musulman nu

are nevoie, precum un creştin, de un lăcaş de cult special, pentru a-şi

îndeplini obligaţiile rituale zilnice. Pentru un credincios musulman, covorul

de rugăciune este suficient pentru a se putea ruga.

Unele dintre covoarele de cult conţin inscripţii religioase însă, pentru

a le feri de profanare, ele sunt mai rar utilizate. Textele coranice sunt situate

la partea superioară a covorului, acolo unde pot fi atinse doar de capul

credinciosului care se roagă.

Cel mai important verset aflat pe bordura unui covor este acela al

"Tronului”(Sura II, 255- “Tronul tău este mai întins de cât cerurile şi

pământul…”). De aceea, intrarea în moschee este precedată, obligatoriu, de

descălţare.

151
În moschei, erau utilizate covoare de tip "saf", (arab. şir, rând), un fel

de “covoare de rugăciune de familie”, care conţineau un mare număr de

"mihrab"-uri, numărul acestora fiind egal cu numărul credincioşilor care se

rugau.

Cunoaşterea prin inimă.

În tradiţia islamică, inima (Qalb) este organul contemplării şi al vieţii

spirituale. Este locul ascuns şi secret ("sirr") al conştiinţei.

Pentru sufiţi este greu a face o distincţie între inimă şi spirit. Coranul

spune că inima credinciosului se află între două degete ale lui Allah.

Conform unei tradiţii, Allah ar fi spus: “Cerul şi Pământul nu mă cuprind dar

mă aflu în inima slugii mele.”

Punctul cel mai intim al inimii este "misterul" şi este locul insesizabil

în care creatura îl întâlneşte pe Allah. Inima sugerează gândurile cele mai

ascunse, cele mai tainice, cele mai sincere, baza însăşi a naturii umane.

Pentru Ibn al-‘Arabi, inima îmbracă orice formă în care se revelă

Allah, după cum ceara păstrează forma sigiliului.

Pentru mistici, inima este “Tronul Îndurării”. Aici îşi are locuinţa

dragostea, dragostea pentru Allah.

152
Sufiţii îi numesc pe mistici, care pun atâta accent pe inimă, “oameni

de inimă”.

Misticii obişnuiesc să spună: “L-am văzut pe stăpânul meu cu ochiul

inimii.”

Coranul evocă şi el “cunoaşterea prin inimă”: “Inima nu dezminte

ceea ce a văzut (privitor la viziunea Profetului, 53, 2), căci nu ochii sunt

orbi, ci inimile din piepturile lor sunt oarbe”( 22,45 ).

RĂSĂRIT-APUS

În concepţiile misticilor sufiţi, Occidentul şi Orientul au un sens nu

pur geografic, ci mai degrabă metafizic şi spiritual.

Occidentul semnifică trupul iar Orientul - sufletul Universal;

Occidentul - materia, Orientul - Spiritul; Occidentul - exoterismul, Orientul -

esoterismul.

Occidentul este lumea tenebrelor, a materialismului, a imoralităţii, a

decăderii şi a descompunerii, în timp ce Orientul este împărăţia şi, în acelaşi

timp, originea luminii: “Ex Oriente Lux”- Lumina vine de la Răsărit!

153
Smochinul, Măslinul

SMOCHINUL. Alături de măslin şi viţa de vie, smochinul face parte

din categoria simbolurilor abundenţei.

În esoterismul islamic, smochinul este asociat cu măslinul pentru a

semnifica astfel dualitatea diverselor naturi.

Datorită faptului că are nenumărate seminţe, smochina a devenit

sinonimă cu ideea de fecunditate iar mai apoi cu cuvântul testicol. Ca

urmare, numele său este înlocuit cu acela de “khrif” (toamnă), numele

anotimpului acestor fructe. În Africa de Nord, se interzice pronunţarea

numelui smochinului.

Totuşi, ca simbol al fecundităţii, smochinele sunt depuse pe stânci, ca

ofrandă, în cele mai diverse locuri, de ele putând beneficia şi călătorii

necunoscuţi.

MĂSLINUL. În Islam, măslinul, copac binecuvântat, este simbolul

Omului Universal, al Profetului, este Axa Lumii.

El este asociat cu Lumina, ştiind că untdelemnul de măsline alimenta

odinioară lămpile.

In conceptele esoterice ismaeliene, măslinul din vârful muntelui Sinai

este o reprezentare a Imamului: Om Universal, Axă şi Izvor de Lumină.

154
Se spune că pe pe fiecare frunză a măslinului există unul dintre

numele lui Allah sau alte nume sacre, de aceea şi măslinul este considerat

sacru.

Sura “Luminii” (XXIV) compară lumina lui Allah cu o firidă în care

se găseşte o lampă; lampa este într-un pahar; paharul într-un astru foarte

strălucitor; îşi trage lumina dintr-un pom binecuvântat, măslinul, care nu

provine nici de la Răsărit, nici de la Apus, şi al cărui untdelemn luminează ,

fără ca focul să se stingă.

Măslinul, după o altă interpretare mistică islamică, ar fi simbolul

Raiului celor aleşi, sau simbolul lui Avraam şi al ospitalităţii sale, care va fi

menţinut până în ziua Reînvierii.

155
DIVINAŢIA LA ARABI

Prin divinaţie se înţelege un dar sau o putere atribuită în mod

superstiţios unor persoane de a desluşi sau de a ghici lucruri ascunse,

neştiute, de a afla viitorul.

Un autor arab definea divinaţia ca fiind “ punerea în relaţie a spiritelor

omeneşti cu cele pure, abstracte” ("mujarrada") .

Arabii, ca de altfel o serie de popoare semite, au multe afinităţi cu

profeţia.

Practicile divinatorii, extrem de variate, sunt moştenite din Preislam

iar poezia preislamică este singura sursă plauzibilă referitoare la credinţele,

riturile şi concepţia vechilor beduini.

Prezicerile şi magia sunt sever condamnate în Coran, deoarece sunt

"shirk", adică "asociaţionism", un păcat care constă în atribuirea unor altor

fiinţe sau obiecte de puteri ce aparţin numai lui Allah. "El (Allah) are cheile

nevăzutului, El este singurul care-l cunoaşte" (Coran, 59,6); "Magicianul nu

izbuteşte pretutindeni" (Coran, 69,20) Un "hadith" celebru aminteşte:

"Profetul Mahomed a spus: Cel ce va vedea un ghicitor sau un prezicător şi

va crede ce spun ei neagă ceea ce i-a fost revelat lui Mahomed. El a mai

spus: Magii (astrologii) mint chiar atunci când nimeresc adevărul. El a mai

156
spus: Cel ce poartă un obiect aducător de noroc, nu mai primeşte norocul de

la Allah." "Shirk", asociaţionismul, este păcatul capital, căci nici un păcat nu

pote fi mai grav decât acesta: "Allah nu-i iartă celui care îi dă asociaţi, ci El

iartă ceea ce este mai puţin (decât "shirk", n.n.) celui ce vrea El" (Coran,

48,4). Cu toate acestea, chiar în zilele noastre, în lumea islamică există

practici destul de răspândite, unele chiar atrag interesul nemusulmanilor

("baraka", "grigri", cabalizarea Coranului etc.)

În rândul credincioşilor se admite faptul că omul pios poate, prin

diverse mijloace, să alunge duhurile rele ori să provoace intervenţia câtorva

"Djinni" binefăcători, trimişi de Allah.

Conform Tradiţiei, este firesc să te aperi prin descântece sau talismane

împotriva Demonilor.

Un alt mijloc era acela al evocării numelor lui Dumnezeu sau a altor

formule misterioase.

Anumite obiecte, vechi pietre sacre, puteau fi utilizate drept talismane

binefăcătoare sau tămăduitoare.

Divinaţia era, la rândul ei, strâns legată de Astrologie, de unde şi

folosirea horoscoapelor.

157
Un alt procedeu era acela de a ghici viitorul prin deschiderea

Coranului la întâmplare, urmat de interpretarea esoterică a versetului cu care

începea pagina deschisă.

Teama de lucrurile tragice era atât de răspândită încât arabii foloseau

extrem de des procedeul eufemismelor de limbaj.

Instrumentele de cult sau de divinaţie sunt însă extrem de sărace, chiar

rudimentare.

Beduinii nu aveau nevoie de nici un fel de intermediar pentru a intra

în contact cu Divinitatea, ei înşişi îndeplinind tehnicile divinatorii sau

sacrificiile rituale.

Pentru aceasta, era suficient un cort sacru, unde erau depozitate

obiectele sfinte ale tribului, o piatră pentru jertfe şi apa pentru ablaţiunile

rituale.

Cel ce oficia rolul de mag al triburilor arabe era numit “kahin”,

“ghicitor” sau “preot” al tribului.

Acest “ghicitor”, “preot” ("kohen" în limba cananeeană şi arameeană

şi tot "kohen" la evrei) îndeplinea diverse funcţii oraculare, judeca viitorul

prin semnele prezentului, lua decizii.

Mai presus de ghicitori (“kahini”) se aflau "‘arafii" (atotştiutorii,

vrăjitorii). In timp ce ghicitorii nu se ocupau deloc de transformări ale

158
realităţii, vracii sau vrăjitorii încercau să modifice această realitate. Vrăjitorii

şi fermecătorii pretind că ar fi înconjuraţi de diavoli, de “jinni” şi duhuri,

care le-ar transmite revelaţii.

“Babilonul vrăjitorilor e pe pământ egiptean”, afirmă Ibn Abi Yaqoub

An-Nadim, în “Cartea Cuprinsului” (cap.8, “Despre legende, fabule,

farmece, magie, conjuraţii”, p. 302-318).

Divinaţia arabă poate fi clasificată astfel:

A) Divinaţia propriu-zisă ("‘Ilm al ‘Irafa"): Se spune că arta divinaţiei

a fost foarte răspândită, la început, în rândul membrilor tribului

"Qais". Din triburile “Mudar”, arta divinaţiei s-a răspândit

pretutindeni, “precum sângele din vâna gâtului când e tăiată”.

B) Divinaţia magică. Aceasta cuprinde magia albă, cunoaşterea

virtuţilor numelor divine, ale numerelor, ale rugăciunilor;

vrăjitoria; incantaţiile; evocarea spiritelor; invocarea spiritelor;

ştiinţa talismanelor; arta de a deveni invizibil; farmecele;

prestidigitaţia; medicina naturistă;

C) "Kihana" (Arta Divinaţiei). In trecutul triburilor arabe, relaţiile cu

Divinitatea erau subordonate sentimentului de teamă, de neputinţă.

De aceea, pentru a afla din timp intenţiile divinităţii, era necesară

divinaţia, adică cunoaşterea prealabilă a voinţei divine, prin semnele

159
prevestitoare (premergătoare).

După unele păreri, puterea ghicitului se datorează unei

aptitudini spirituale care vine din curăţenia corporală, din vigoarea

sufletului şi fineţea simţirii.

Se consideră că aptitudinea divinaţiei o au acele persoane care

au norocul ca sufletul să fie mai puternic decât trupul. De aceea, de

multe ori ghicitorii au defecte trupeşti şi diformităţi.

După alţii, aptitudinea ghicitului ar depinde de o anumită

dispoziţie astrală (“wajih falakkyy”), care se face simţită încă de la

naştere când Mercur, fiind la apogeul trecerii sale, ceilalţi aştri

influenţi, precum Soarele, Luna şi cele cinci planete, se află în

conjuncţii paralele, în case identice şi aspecte benefice

corespunzătoare.

Deci, cel care se naşte în asemenea momente, va primi darul

divinaţiei, al cunoaşterii evenimentelor înainte de existenţa lor.

Arabii cred că sunt un popor predestinat artei divinaţiei,

deoarece cumulau o serie de calităţi: castitatea sufletului, predispoziţia

spre melancolie, izolarea şi plăcerea însingurării, raritatea relaţiilor cu

oamenii. Trăind mai tot timpul în deşert, sufletul însingurat se lasă

160
pradă meditaţiei, ajunge la un grad de sublimitate de la care începe să

primească revelaţii.

Atunci, aceste firi meditative trec în rândul oamenilor

“înduhovniciţi”, în grupul spiritualizaţilor (“Al-firqa ar-ruhaniyya”).

D) Astrologia judiciară;

Arabii voiau să cunoască perioadele faste şi nefaste pentru

"hemerologii" (adică ştiinţa şi arta de a alcătui calendare).

Astfel, "zilele nefaste" erau socotite miercurile lunii în care

intra numărul patru, de exemplu a patra, a patrusprezecea, ori a

douăzeci şi patra zi a lunii, sau a patra, a patrusprezecea sau a

douăzeci şi patra zi înaintea sfârşitului lunii;

Augurii (în arabă, “zajr”; totodată, “ştiinţa augurilor”-"‘ilm al-

fa’l" ). Ştiinţa augurilor este atribuită tribului Asad, dar cele mai

renumite triburi iscusite în ghicitul în semne şi auguri erau cele care

locuiau în apropierea unei ape.

La vechii romani, augurul era un preot căruia i se atribuia

calitatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta voinţa zeilor după

zborul şi cântecul păsărilor sau după măruntaiele animalelor

sacrificate.

161
“Ornitomancia” era, de asemenea, prezentă printre practicile

mistice ale arabilor.

Ibn Khaldun istoriseşte că unele persoane aveau darul de a

prezice viitorul la vederea unor păsări care zboară sau la auzirea

ţipetelor lor.

La arabi, dacă un animal oarecare trecea prin faţa privitorului

de la stânga la dreapta era de bun augur iar dacă trecea de la dreapta la

stânga aceasta prevestea veşti rele (“sanih wa barih”).

Cunoaşterea viitorului, după trecerea animalelor, se numea

"‘iyafa". Se spune că renumiţi în cest tip de profeţie erau membrii

tribului "Mudlij".

Locuitorii deşerturilor şi câmpiilor sunt mai pricepuţi în auguri

şi "‘iyafa".

Arabii vechi credeau în fatalitate, în “dahr”, timpul–destin.

Divinaţia nu putea evita sau schimba destinul, ci numai îl putea

anticipa.

E) “Firasa” (Fizionomia) sau “qiyafa”(derivat din cuvântul

“qafi”-“indicaţie”) cuprindea: "ghicitul în aluniţe şi negi" - “wugud

an-nuqat”; "chiromancia", adică aflarea destinului unui om după

forma liniilor din palmă; "omoplatoscopie" sau “citirea în omoplaţi”;

162
“an-nadar fi-l-katf” sau recunoaşterea urmelor de paşi pe sol; ştiinţa

orientării în deşert; "radiestezia", adică ştiinţa detectării izvoarelor şi

cea a detectării mineralelor; prevestirea ploilor, etc.

F) “AZLAM”-“Săgeţi divinatorii”

Figurând destinul, săgeţile au fost desemnate să transmită

răspunsul lui Dumnezeu la întrebările omului.

Prezicerea prin săgeţi ("belomanţie") este o practică curentă la

arabi şi are la bază un mecanism comun tuturor procedeelor de

"cleromanţie": utilizarea unor obiecte ce vor sluji drept oracole (de

exemplu, cheia, inelul etc).

Prin intermediul acestor obiecte, hazardul, ca mesager al voinţei

divine, devine cognoscibil.

O străveche ceremonie magico-religioasă constă într-o tragere

la sorţi prin aruncarea a trei săgeţi sau a trei beţişoare.

Prin săgeţile divinatorii (de obicei, cea de-a treia) se arată cine

este alesul, sau locul ori comoara, etc.

Obiceiul acesta era larg răspândit în Preislam şi a fost moştenit

de către nomazii din stepe, beduinii arabi, locuitorii de azi ai Iranului.

163
Când un arab nu ştia ce hotărâre să ia, alegea trei săgeţi. Pe

prima a scris ”Domnul porunceşte”; pe alta “Domnul nu-mi îngăduie”

iar pe cea de-a treia nu scria nimic.

Omul punea săgeţile în tolbă, apoi scotea una dintre ele şi

respecta sfatul scris pe ea. Dacă nimerea săgeata nescrisă, atunci relua

operaţiunea de la capăt.

Iniţial, textele purtau menţiunea: da, nu, bine, rău, să faci, să

nu faci, urmând apoi mesaje cu menţiuni mai evoluate: a pleca (în

călătorie), a nu pleca, a întreprinde ceva imediat, a aştepta, a datora

preţul sângelui etc.

“A consulta săgeţile” (a-ţi afla destinul) precum şi "a scutura

săgeţile” (a lovi de moarte pe cineva) au devenit imagini poetice

obişnuite.

Un alt procedeu mistic utilizat de arabi, atunci când nu ştiau pe

ce drum să apuce sau încotro se află mormântul unui anumit sfânt

musulman, consta în următorul obicei: omul făcea trei răsuciri pe loc,

apoi se îndrepta spre direcţia spre care se afla cu faţa.

164
Calendare mitice

La vechii beduini arabi, anul lunar se compunea din 354 de zile, ceea

ce însemna că, după 33 de ani, apărea o diferenţă de un an faţă de anul siriac.

In Preislam, arabii adăugau o lună la fiecare trei ani. Mohamed a

criticat acest obicei, intitulat “Nasi” (întârziere), după cum aflăm dintr-un

verset: “Nasi e un adaos la necredinţă”.

Preislamicii denumeau lunile anului astfel: natiq, safar, taqil, taliq,

najir, aslah, amiyah, ahlaq, kasa’, zahir, barak, iar ultima lună harf sau na’s.

In Islam, ordinea lunilor anului era următoarea:

"Muharram", prima lună a anului, este numită astfel deoarece în

cursul acesteia războiul şi raziile erau interzise. Numele provine din rădăcina

HRM, care exprimă sensul de interdicţie.

A doua lună se numeşte “Safar”. Există două explicaţii cu privire la

etimologia acestui cuvânt: una se bazează pe faptul că verbul “ safira”

înseamnă “a fi golit de ..“.

Prin urmare, " Safar" semnifică faptul că, în acea lună, locuitorii

plecau la luptă iar casele erau golite. Caselor goale li se spune “Asfarat”.

165
A doua etimologie consideră că “Safar” îşi datorează numele

târgurilor ţinute în Yemen, unde veneau arabi din toate colţurile Peninsulei

pentru a se aproviziona. Aceste târguri purtau numele: “Safariyya”.

Cele două luni care urmau purtau numele de “Rabi’ “ şi corespundeau

perioadei în care arabii plecau cu turmele la păşune (în arabă "raba").

Cele două luni numite "Jumada" ar proveni de la perioada anului când

apa îngheaţă ("jumudu-l ma’ " înseamnă îngheţarea apei). Cum aceste luni

cad uneori şi în timpul lunilor călduroase ale unui an calendaristic, explicaţia

de mai sus devine lipsită de sens.

A şaptea lună a anului calendaristic se numeşte “Rajab” şi ar proveni

din rădăcina verbului: “ragaba sau ragiba” cu sensul de a “ a se sfii”, “a-ţi fi

teamă”.

Luna a opta se numeşte “Sha‘aban” iar acest cuvânt ar avea ca etimon

cuvântul “sha’ aba” adică “a se risipi”. In această lună, arabii se risipeau în

căutare de locuri cu apă şi pentru a dobândi prăzi de război.

Luna “Ramadan” ar sugera numele arşiţei care se ridică din pământ:

"harr-ar-ramda’ ". Numele "Ramadan" este unul dintre numele sacre ale lui

ALLAH, de aceea nu este corect a se spune "Ramadan", pur şi simplu, ci

“luna Ramadan”.

166
Luna a zecea se mai numeşte “Shawwl”, de la rădăcina “Shawwla ”,

“a sta cu coada în sus” (despre cămile), ca semn de împerechere. Ca urmare,

arabii nu îngăduiau căsătoria în acea lună.

“Du-l Qa’ada”, de la verbul “Qa’ada”, “a sta cu picioarele

încrucişate”, arată că în această lună arabii se odihneau după eforturile

războiului sau ale incursiunilor de pradă ("razii").

“Du-l-Hijja” este luna pelerinajului ritual la Mecca. Provine din

cuvântul "Hajj" (pelerinaj). In limba română avem Hagiu.

Lunile de pelerinaj sunt: "Sawwal", "Du-l-Qa’da" şi primele douăzeci

de zile din "Du-l-hijja". Primele zece zile ale acestei luni se numeau “zile

cunoscute”, în timp ce zilele de şedere în Valea Mina´, în perioada

pelerinajului, se numeau “zile numărate”.

Lunile sfinte erau în număr de patru: “Muharram”, “Rajab” “Du-l-

Qa’da” şi “Du-l-Hijja”.

Zilele săptămânii

In Preislam, arabii numeau zilele săptămânii astfel:

Duminică-“awwal”, Luni-“ahwan”, Marţi-“jubar”, Miercuri-“dubar”,

Joi-“mu‘nis”, Vineri-“‘aruba”, Sâmbâtă-“siyyar”.

167
In perioada islamică, Duminica a fost numită “prima” (“Al Ahad”),

fiindcă este prima zi creată, după care urmează “a doua”, “a treia”, “a patra”,

“a cincea “, respectiv “Al Ithnayn”, “Al Thulatha’ ”, “Al ‘Arba’ “, “Al

Hamis”.

Vinerea a fost denumită “juma’a”, fie pentru că în acea zi s-ar fi reunit

diferitele părţi ale creaţiei divine, fie pentru că atunci credincioşii musulmani

se adună la moschee (verbul “ jama’a” înseamnă “a aduna”).

Sâmbăta se numeşte “Sabt”, fiindcă la sfârşitul acelei zile a fost

zămislit Adam.

Este interesat de observat unele similitudini între tradiţiile arabe şi

cele româneşti privind cronologia mitică. Astfel, la români, anul este

împărţit, sub aspect magico-mitic, în perioade ciclice, de câte 40 de zile.

Cele opt cicluri corespund schimbării poziţiei Lunii pe cer (fazele

lunii).

Acestea sunt: Luna Nouă sau Crai Nou (faza în care luna ia aspectul

unei Semilune); Luna Plină sau Luna Veche (când luna apare întreagă sau

este foarte luminoasă).

Calendarul mitic românesc, bazat pe fazele lunii, are date fixe şi date

variabile, iar unitatea de măsură este, de fapt, ciclul unei luni ("noi" sau

"pline"), în funcţie de care sunt precizate sărbătorile fixe sau cele mobile.

168
In baza acestui calendar ancestral sunt stabilite riturile magico-

mitologice ale fecundităţii şi fertilităţii, ale apariţiei vrăjitoarelor, strigoilor şi

făpturilor nopţii (demonii nocturni), făpturile infernale (vârcolacii).

La arabi, acelaşi rol îl îndeplineau “Ginn”-ii, duhurile deşertului, pe

seama cărora erau trecute tulburările firii, pasiunile de nedomolit, bolile,

sterilitatea, nerodnicia pământului ş.a.

Aceste faze ale lunii însoţesc toate superstiţiile, credinţele, datinile şi

tradiţiile ţăranului român, determinând o cadenţă regulată a perioadelor sacre

şi a celor profane.

Calendarul popular românesc conferă lunilor anului o reprezentare

mitică foarte sugestivă, bazată pe alegorii antropomorfe.

Astfel, lunile Decembrie, Ianuarie, Februarie, cele mai friguroase luni

ale anului, sunt personificate sub chipul unor moşi capricioşi, maliţioşi şi

ciufuţi. Ei poartă numele de Undrea, Gerar şi Făurar.

Lunile ce formează anotimpul primăvăratec sunt întruchipate de tineri

gălăgioşi, dinamici, cu spirit ludic (Mărţişor, Prier şi Florar, corespunzând

lunilor Martie, Aprilie şi Mai).

Iunie (Cireşar), Iulie (Cuptor) şi August (Gustar) sunt figuraţi ca nişte

bărbaţi vrednici, gospodari, în timp ce lunile de toamnă (Septembrie,

169
Octombrie, Noiembrie) sunt simboluri ale bătrâneţii, fiind botezate:

Răpciune, Brumărel şi Brumar.

CELE CINCI CICLURI ale zilei şi ale nopţii la români.

La români, ziua are următoarele cinci perioade: Dimineaţa; Prânzul;

Miezul Zilei; Chindia; Seara.

Noaptea se împarte, la rândul ei, în Amurg; Înnoptare; Miezul Nopţii;

Cântători; Zorii Albi.

După cum se observă, timpul ecleziastic al musulmanilor se

aseamănă, formal, cu timpul mitic al românilor, în ceea ce priveşte

împărţirea pentaciclică a duratei diurne sau nocturne, precum şi în stabilirea

unor caracteristici mitico-magice sau religioase ale calendarului anual.

170
OBIECTE CU FUNCŢII APOTROPAICE

AMULETA

Amuleta este un obiect purtat de persoanele superstiţioase, care îi

atribuie acestuia puteri miraculoase.

Obiceiul de a purta amulete este foarte vechi. La egipteni, se purta la

gât un scarabeu, în timp ce tinerii romani purtau la gât un falus.

La francezi, printre ţărani exista obiceiul de a se purta crucea şi inelele

Sf. Hubert, ca mijloace sigure de a se apăra împotriva câinilor turbaţi.

Se pare că termenul “amuletă”, care este întâlnit în câteva limbi indo-

europene, ar proveni din limba arabă, din rădăcina triliterală “ha-ma-la”(cu

sensul: “a purta”, din care a derivat “hamilat”: “cea care este purtată”) .

Amuleta se prezintă, de obicei, sub forma unui obiect de

vestimentaţie: centură, brăţară, colier, pandativ etc.

In cele mai multe cazuri, are un aspect rudimentar: etui (teacă), baiere

ş.a.

Amuleta realizează o punte de legătură între corpul persoanei şi

talismanul (obiectul magic) purtat de acesta.

171
In general, această disimulare a puterii impresionante a amultetei i-a

făcut pe arabi să o numească “voal” ("hijab").

Deşi Islamul interzice formal practicarea vrăjitoriei, folosirea

amuletelor (“ta’ widh”) este totuşi permisă.

Amuleta are în interiorul său bucăţi de hârtie, conţinând anumite texte,

fragmente de păr, piele sau chiar anumite lucruri de valoare: diamante,

monede etc.

Dacă este purtată de femei, amuleta se prezintă sub forma unui colier

de chihlimbar negru, având rolul de protecţie împotriva farmecelor şi

vrăjilor, ori chiar sub formă de pandativ sau broşă.

Amuleta conţine pasaje coranice, de preferinţă copiate de un ascet

musulman, acest fapt fiind generator de miraculoase puteri.

Se consideră că izvorul potenţei sale benefice este invocarea numelui

lui ALLAH.

In mod frecvent, este reprodus versetul “tronului”, însă pot fi scrise şi

nume celebre de profeţi, sfinţi, djini etc. Se consideră că simpla invocare a

acestor entităţi spirituale este suficientă pentru a asigura o protecţie magică

eficace.

172
TALISMANUL

Reprezintă un obiect utilizat cu scopul de a proteja pe purtătorul său

de nenorocire, boală, deochi etc.

Totodată, el contribuie la dobândirea unor puteri miraculoase (fizice,

psihice, erotice), a bogăţiei sau fecundităţii.

Două elemente îi conferă aceste potenţe magice: conţinutul textului

coranic, precum şi scrierea acestuia de către o persoană cu har divin

("baraka").

Uneori, textul talismanului este înscris pe pânza unei haine şi purtat

peste o altă tunică.

Arta talismanelor e răspândită mai ales pe pământ egiptean şi sirian.

Talismanele islamice excelează prin varietatea textelor religioase.

Ultimele două capitole din Coran (S. CXIII şi S. CXIV), numite "Al

Mu’awidhatan" (“Cele două care protejează”), apar foarte frecvent pe

amulete.

In general, conţinutul unui talisman este următorul:

a) Invocarea numelui lui Allah şi al Profetului:

b) Scopul acestuia (pentru fecunditate, potenţă, sarcină, bogăţie …..)

173
c) Explicarea modului în care acţionează acesta, sub forma

schematizată a unei figuri desenate, a unui tabel sau, pur şi

simplu, a textului coranic.

d) Formulă de salut religios.

Obiceiul de a purta asemenea obiecte magice datează din preistorie

dar, ulterior, erau întâlnite şi la chaldeeni, asirieni, babilonieni sau egipteni.

Evreii purtau amulete conţinând textele unor versete sau psalmi.

Creştinii le-au preluat sub formă de “filactere”, având înscrise pe ele versete

evanghelice.

In anul 553, Sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol a

condamnat formal folosirea “filacterelor”, pedepsindu-i pe cei care “fac

baere legându-le cu mătase”.

Pentru eludarea acestei interdicţii, au început să se facă amulete din

cârpe şi imagini, care erau sfinţite prin atingerea de relicve, sau bucăţele de

hârtie pe care erau scrise versete din Biblie.

La grecii moderni, în caz de boală, aceştia îşi scriau numele bolii pe

un triunghi de hârtie pe care îl lipeau de uşa camerei.

174
PENTACLU

Conform definiţiei date în tratatele de magie, prin “pentaclu” trebuie

înţeles numele ce se dă unei peceţi magice imprimate pe pergament virgin,

făcut din piele de ţap. sau gravate pe un metal preţios, ca aurul sau argintul.

În cercurile peceţii se înscriau litere ebraice, caractere cabalistice,

cuvinte latineşti, triunghiuri, pătrate, stele cu cinci sau şase colţuri.

PENTAGRAMA

Prin "pantagramă" se înţelege o figură geometrică în formă de stea cu

cinci colţuri, considerată de antici ca simbol al perfecţiunii şi folosită adesea

ca talisman.

Câteva state islamice au inclus “pentagrama “ ca simbol pe steagul lor

naţional: Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Pakistan, Somalia, Yemen şi

Turcia (fost stat islamic).

175
AMULETE şi TALISMANE la români

R. Vulcănescu consideră că, pe teritoriul României, amuletele şi

talismanele au existat din cele mai vechi timpuri .

Amuletele sunt definite drept “instrumente magico-mitice, de tip

apotropaic, ce se purtau la gât, pentru a apăra de boli şi de pericol”, în timp

ce talismanele sunt considerate “instrumente magico-mitice tropaice ce

reprezintă veneraţia purtătorilor şi facilitează comunicarea cu forţele

supranaturale.”

“Cercetările de arheologie şi paleontologie zoomitologică pe teritoriul

Daciei preistorice ne confirmă prezenţa unor bogate seturi de figurine şi

amulete de bovidee”. Aceste figurine în lut, piatră sau os puteau îndeplini şi

funcţiile unor amulete.

Autorul demonstrează că tăbliţele perforate de la Tărtăria pot fi trecute

în categoria amuletelor.

Unele talismane descoperite pe teritoriul românesc, denumite popular

şi “baierele strigoiului” sau “brâiele strigoiului”, au forma unor talismane-

colier, având puteri antidemonice (previn, de exemplu, naşterea unui copil

strigoi).

176
De asemenea, tot la români a existat în trecut obiceiul de a se atârna în

hornul sobei diverse talismane: un cap de cocoş, o piele de şarpe, un rât de

mistreţ etc pentru a împiedica intrarea pe horn a duhurilor malefice.

La Biblioteca Academiei Române există numeroase manuscrise

vechi, conţinând diverse tipuri de amulete: Mss. 1125, Miscelaneu, 1784, f.3

“Amulet” -De friguri-; Mss. 1151, “Miscelaneu”, 1777, f. 50-53, “Amulete-

Molitva Sfântului Sisoe”-“Pentru pruncii cei mici cei di-i omoară diavolul

acesta să se pue în leagănul copilului…“;

Mss 1317, Miscelaneu, 1727, f. 373 “Amuletă pentru îndepărtarea

vrăjmaşului şi pentru iertarea păcatelor celor care scriu, citesc sau poartă cu

sine textele “Legenda Duminicii şi Visul Maicii Domnului”; Mss 270, 1799,

f. 71 “talisman de ciumă” etc

În Mss 2587, cunoscut sub numele de “Aravicon Mithologhicon”,

datat 1783, întâlnim termenul “hamailiu”, sinonom al cuvântului “talisman”.

N. Cartojan a studiat răspândirea amuletelor şi talismanelor printre

români, începând din Evul Mediu.

El a constatat că aceste amulete erau utilizate fie pentru a apăra de

acţiunea unor forţe malefice, fie pentru a aduce noroc purtătorilor lor.

Erau utilizate, cu precădere, texte apocrife, precum : "Călătoria

Maicii Domnului în Iad", "Sfântul Sisinie", "Epistolia domnului Nostru Issus

177
Hristos", "Visul Maicii Domnului" precum şi anumite pătrate magice,

conţinând nume sacre : "SATOR, AREPO, ROTAS, OPERA" sau liste cu

cele 72 de nume ale lui Iisus Hristos sau ale Maicii Precista.

“Inelele magice” sunt amulete cu diverse proprietăţi, unele dintre ele

fiind simboluri ale magicienilor, care afirmă că fac minuni cu ele.

Arabii, ca şi orientalii, în general, cred în puterea miraculoasă a

inelelor şi brăţărilor.

Unul dintre cele mai celebre inele magice a fost acela al lui Solomon,

cu ajutorul căruia poruncea întregii naturi. Se spune că inelul avea gravat

numele lui Dumnezeu.

El s-ar afla într-un loc neştiut de muritori, păzit de balauri, în

mormântul lui Solomon.

Potrivit concepţiei credincioşilor musulmani, cel ce va găsi inelul va

deveni stăpânul lumii, având toate spiritele la dispoziţia lui.

Câteodată, animaţi de această concepţie, ei cumpără inele de la

magicieni, pe post de talisman miraculos.

Se crede că inelele de logodnă ar fi rămăşiţe ale inelelor magice.

In ceea ce-i priveşte pe români, "Mărţişorul" poate fi considerat un fel

de amuletă, care nu ţine de credinţa creştină, acest obicei datând, probabil,

din vremuri preistorice.

178
Alte forme de ocultism la români

In perioada secolelor XVI-XVIII, în cultura română au existat

numeroase creaţii cu tentă ocultă.

Unele sunt de domeniul magiei (descântece, amulete) iar altele aparţin

de domeniul divinaţiei (horoscoape, zodiace etc.)

Intr-un text aparţinând unui popă din Măhaci întâlnim următoarea

formulă de exorcizare: “ Sedrahom şi Mishalom şi Avednag, oprescu-te,

diavole etc. “

Exorcizarea se face prin destăinuirea numelor oculte ale Demonului,

în mumăr de 19, pe care le comunică în altă parte însuşi Diavolul

Arhanghelului Mihail ("Avestiţa aripa Satanei"), revelându-i şi formele

animalice sub care apare şi făgăduind să iasă ori de câte ori iniţiatul va scrie

aceste nume.

Descântecele sunt incantaţii, procedee magice de captare.

Unul dintre aceste descântece are chiar un caracter aproape erotic:

“Brazdă, eu te întorc cu pâne şi sare, iar tu să întorci pe cutare, inima

şi gândul, limba şi gura, şi ochii şi luminile, şi vederile cu gând bun, şi cu

cuvânt bun şi cu milă asupra mea.”

179
O răspândire destul de apreciabilă au avut-o "rojadnicele"

(horoscoape de nativitate însă fixe şi luând ca bază luna), "zodiacele",

"calendarele" (cu horoscoape de actualitate), "gromovnicele" (tratate de

"ceraunoscopie", adică de interpretare ale tunetelor), "trepetnicele"

(preziceri pe baza mişcărilor sau tremuratului muşchilor).

PĂTRATUL MAGIC

Una dintre cele mai cunoscute figuri geometrice, pătratul este larg

răspândit în limbajul simbolic universal.

I se atribuie o funcţie sacră şi magică, fiind simbolul stabilităţii şi

perfecţiunii.

Includerea celor 9 cifre în cele 9 căsuţe egale ale unui pătrat, conferă

acestuia puteri supranaturale, asemănătoare amuletei sau talismanului.

Pliniu menţionează un astfel de “pătrat magic”, ce a fost ulterior

interpretat în cele mai diverse feluri de alchimişti şi ezoterişti;

180
S A T O R
A R E P
T E N E T
O P E R A
R O T A S

La arabi, pătratul magic se numeşte WAFQ (”concordanţă",

"coincidenţă”).

“Pătratele magice ”se bazează pe sistemul denumit “ABJAD”.

Denumirea provine din alăturarea numelui primelor litere A,B,G,D din

şirul de mai jos.

Acesta este un sistem tradiţional de calcul, asemănător celui cabalistic,

bazat pe corespondenţa fiecărei litere a alfabetului arab cu un anumit număr.

A B G D H W DH KH TA

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Y K L M N S ‘ F S

181
10 20 30 40 50 60 70 80 90

Q R SH T C O

100 200 300 400 500 600

D D. GH

700 800 900

Literele, care reprezintă de fapt numere, sunt plasate în interiorul

careului, conform unui algoritm secret, respectiv o operaţie de înmulţire sau

împărţire.

Cu ajutorul “pătratului magic” se pot crea noi cuvinte, deoarece

literele, semnificând numere, produc, prin operaţiile matematice descrise

mai sus, alte cuvinte.

Substituirea de numere prin litere, apoi prin alte litere, având aceeaşi

valoare numerică, constituie o metodă de “exegeză mistică”, cunoscută sub

numele de “‘ILM AL HURUF” ("Ştiinţa literelor"), similară "GEMATRIEI"

ebraice.

Prin urmare, “’ILM AL HURUF” reprezintă o metodă de interpretare

mistică a Coranului, careq constă în a adiţiona valoarea numerică a literelor

unui cuvânt şi construirea altor cuvinte având aceeaşi valoare numerică .

182
Această valoare numerică este tratată ca un arhetip care poate reflecta

(într-un cuvânt sau grup de cuvinte) un aspect care îi este înrudit, chiar dacă

este diferit.

Unii teologi musulmani afirmă că ştiinţa pătratului magic este o ştiinţă

foarte veche, creată de Allah. El însuşi l-a iniţiat pe Adam în această ştiinţă.

Profeţii, sfinţii şi înţelepţii şi-au asumat-o ulterior.

Cei care utilizau această ştiinţă purtau numele de “HURUFI” iar

ştiinţa respectivă, un fel de replică arabă la "GEMATRIA" cabaliştilor evrei,

se numeşte “AL JAFAR”.

"Pătratul magic", "WAFK", în forma lui simplificată, prezintă nouă

pătrate mai mici, în care sunt înscrise toate primele nouă cifre, totalul, pe

orizontală, verticală sau diagonală fiind 15:

4 9 2
3 5 7
8 1 6
Această dispunere a cifrelor este regăsită şi în lucrarea lui Djabir ben

Hoyan, “Kitab al-Mawazm” (sec.X).

La rândul său, Al-Ghazali (sec.XI) a descris o amuletă, utilizată şi în

zilele noastre, numită “Pecetea lui Ghazali”.

Aceasta este desenată pe o bucată de hârtie imaculată, care trebuie

pusă sub picioarele femeii în timpul naşterii, pentru a-i alina durerile.

183
In Islam mai este răspândită şi metoda realizării unor amulete, pătrate

magice în care, în locul numerelor, sunt trecute nume de planete sau de

metale.

Această metodă de realizare a pătratelor magice a fost preluată de

misticii europeni, semnificative fiind lucrările lui Agrippa van Nettesheim

“Occulta Philosophia”(1533) şi Cardan, “Practica Arithmetica “; aceste

două cărţi au fost traduse şi în limba arabă, ulterior.

O variantă a pătratului magic este intitulată “Djawal” (în arabă

înseamnă "tablou" sau "plan").

Cuvântul “Djawal” este o expresie tehnică a magiei arabe, care

desemnează figuri, de formă pătratică, în care sunt trecute cifre

corespunzătoare valorii numerice a literelor ce compun numele persoanei

doritoare să poarte amuleta.

In general, un “Djawal” este înconjurat de cuvinte extrase din Coran.

In compartimentele unui pătrat magic pot fi înscrise nu numai litere

sau cifre, ci şi nume sau cuvinte magice.

Astfel, o foarte răspândită amuletă conţine:

1. "Pecetea lui Solomon";

2. Consoanele care nu se găsesc în primul verset al Coranului.

Aceste consoane poartă denumirea de “Sawakit”;

184
3. Şapte nume ale lui Allah;

4. Numele celor şapte spirite;

5. Numele celor şapte regi ai Geniilor;

6. Cele şapte zile ale săptămânii;

7. Numele planetelor.

Un astfel de pătrat magic se scria pe o hârtie imaculată, care apoi era

zdrobită foarte mărunt. Uneori, scrisul era şters cu apă, care apoi era băută.

Printre pătratele magice, devenite celebre în lumea musulmană, este şi

acela cunoscut sub numele de "B(W)DWH", consemnat într-o lucrare a lui

AL GHAZALI (1058-1111).

Acest pătrat este de tipul "3x3" şi are proprietatea că, adunând pe

orizontală, verticală şi diagonală numerele sau literele din interior, suma lor

este identică, fiind mereu aceeaşi: 15

Pătratul magic descris de AL GHAZALI, pe care îl prezentăm mai jos,

sub formă cifrică, are în cele patru colţuri literele B D W şi H, de unde

provine şi numele său: "B(w)DWH".

D B

4 9 2
3 5 7
8 1 6
W H

185
Cele patru litere care formează cuvântul "B(w)dwh" pot, de asemenea,

să fie dispuse într-un pătrat magic; suma cifrelor corespunzând cu fiecare din

aceste litere dă, pentru fiecare rând, numărul 20;

8 6 4 2
4 2 8 6
2 4 6 8
6 8 2 4

Scrise pe un tabel plasat sub aripa unui porumbel, căruia i se dă

drumul în faţa casei aceluia sau aceleia care a respins o cerere în căsătorie,

literele pot sili persoana nehotărâtă să-şi dea consimţământul.

Evocând verbal sau în scris numele B D W H, musulmanul este

convins că puterile miraculoase ale pătratului îi vor fi de folos.

O altă metodă de realizare a talismanelor, bazată pe magie

simpatetică, este folosită pentru a vindeca sterilitatea.

Astfel, talismanul este alcătuit din combinaţia de numere şi litere

rezultate din numele “El-Muqavwir” (“Acela care modelează”), unul dintre

pseudonimele lui Allah.

Un alt celebru mistic musulman, ABU-L-ABBAS AHMED BEN ALY

AL-BUNI (Sec.XII-XIII), a imaginat o ingenioasă metodă de realizare a

unor pătrate magice, sub formă de talismane.

186
Se ştie că în CORAN sunt menţionate cele 99 de nume sacre ale lui

ALLAH, la care s-ar adăuga ultimul nume, cel suprem, dar ascuns, care este

cel de-al 1oo-lea.

Al- BUNI a realizat 10 serii de pătrate magice , fiecare pătrat având

proprietatea următoare: pe primul rând sunt înscrise literele-cifre ale unuia

dintre numele sacre ale lui Allah.

Rândurile următoare conţin cifre astfel alese încât suma pe rânduri, pe

coloane sau diagonale, de sus în jos, sau de la stânga la dreapta (şi invers) să

fie aceeaşi.

Pătratele magice ale lui AL-BUNI erau formate din 3, 4 sau mai multe

căsuţe, având nu numai "cifre-litere" dar şi semne cabalistice (în număr de

7), dar având aceeaşi structură cu pătratele magice prezentate mai sus.

Un pătrat foarte răspândit în Nigeria poartă numele de “Sigiliul lui

Solomon”, fiind creat din valorile numerice ale literelor ALLH (Allah).

Musulmanii spun că, dacă plasezi convenabil un pătrat magic în

timpul naşterii, puterile sale miraculoase vor ajuta la grăbirea naşterii

copilului.

Pătratul alchimic al lui Jabir Ibn Hayyan.

15 15 15

187
4 9 2
3 5 7
8 1 6
(3+5+8+1=17) (4+9+2+7+6=28)

Din cifrele care dau suma 15 pe toate direcţiile, Jabir a obţinut

numerele magice 17 şi 28.

El consideră că numărul 17 guvernează toate lucrurile iar “metalele”

au, de exemplu, "17 puteri”; 28 este numărul literelor din alfabetul arab.

Una dintre cărţile lui Jabir Ibn Hayyan (721-815) se numeşte "Kitab

al-bahth". Câteva capitole au fost încorporate în celebra lucrare “Picatrix”,

scrisă în Spania, versiune în limba latină a unei cărţi arabe de alchimie şi

magie, aparţinând lui Maslama Ibn Ahmad. Autorul arab prezintă în

originalul intitulat “Ghayat Al Hakim” ("Scopul final al filosofului")

învăţătura cu privire la talismane şi alchimie, pe care o dobândise în timpul

cât ucenicise la societatea secretă “Fraţii Purităţii”.

"ABRACADABRA"

Această formulă magică era adesea folosită ca talisman împotriva

bolilor, cât şi pentru a apăra pe purtător de eventuale nenorociri.

188
Cuvântul este obţinută din contracţia unui blestem din limba ebraică:

“abreg ad habra”: (“îndreaptă-ţi fulgerul chiar spre moarte”). O altă

explicaţie consideră că şirul de litere "ABRACADABRA" este construit

aparent din iniţialele cuvintelor ebraice "AB" (Tată), "BEN" (Fiu) şi

"RUACH ACADASH" (Sfântul Duh).

Acest cuvânt era scris iniţial pe un pergament de formă triunghiulară

şi purtat la gât, legat cu un fir de in.

În ebraică, cuvântul "ABRACADABRA" era format din 9 litere. Se

observă că prima literă a alfabetului ebraic era repetat tot de 9 ori.

In Persia şi în Siria, acestui cuvânt vrăjit i se atribuia darul de a

vindeca diverse boli, în mod deosebit febra. Bolnavul trebuia să poarte în

jurul gâtului un fel de filacteră, pe care se scria:

AB RAC ADAB RA

AB RACADAB R

AB RACADAB

AB RACADA

AB RACAD

AB RACA

AB RAC

189
AB RA

AB R

AB

Se consideră că puterea sa magică constă în faptul că formula era

scrisă sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbolizând o cupă ce

captează forţele benefice ale cerului.

Se pare că în secolul al II-lea î. d. H., adepţii sectei gnostice

basilidiene, răspândită în Siria, puneau acest cuvânt în legătură cu numele

zeului Mithra ("ABRACAX" sau "ABRASAX").

În greceşte, acest nume este format din 7 litere- cifră simbol al

totalităţii cosmice.

De altfel, Nicolae Milescu-Spătarul (1636-1708) a tradus în limba

rusă un curios tratat, intitulat “ARITMOLOGHION”, care încearcă să

explice simbolistica numerelor 3,7,9 etc., precum şi “HRESMOLOGHION”,

tălmăcită, ca şi prima lucrare, după izvoare greceşti sau latine.

Transcriind numeric literele amintite, obţinem: 365 (1+2+

100+1+60+1+200), adică numărul zilelor anului.

190
Se pare că formula aceasta a avut o largă răspândire în Antichitate şi

în Evul Mediu.

Cuvântul magic amintit a pătruns în ţara noastră, încă acum mai bine

de 19 secole, prin intermediul cuceritorilor romani, care aveau în

componenţa cohortelor lor şi militari provenind din Orient.

Se cunosc două tipuri de amulete: "filactere" (formula magică era

purtată la gât) sau imagini iconografice(o fiinţă fantastică, având cap de

cocoş, corp uman şi şerpi, în locul picioarelor).

CĂRŢI DE MAGIE

Cărţile de magie sunt utilizate în scopuri rituale sau divinatorii. Unii

autori desemnează cărţile de magie prin termenul “GRIMOIR” (se pronunţă

”grimoar”).

De altfel, acest termen se referă la o mare varietate de documente

magice, realizate în formele lor actuale, în special în perioada sec. XV-

XVIII, deşi cele mai multe sunt considerate ca aparţinând de tradiţii mai

vechi.

191
Cei mai mulţi vrăjitori îşi construiau propriile lor “grimoare”, care

erau, în esenţă, creaţii personale originale, “texte magice, amulete scrise sau

talismane”.

Scopul utilizării acestor “grimoare” este acela al invocării spiritelor

ori pentru obţinerea de bogăţii, putere sau sex.

Cel mai cunoscut personaj, prezent în cărţile de magie islamică, este

Solomon, unul dintre marii iniţiaţi ai lumii.

Acesta este simbolul înţelepciunii, căruia îi sunt dedicate câteva

pagini în BIBLIE, CORAN dar şi în literatura profană.

In concepţia musulmană, Solomon este un model de înţelepciune şi

clarviziune. El se remarcă prin posibilitatea cunoaşterii lumii invizibilului şi

în stăpânirea ştiinţelor cosmologice tradiţionale.

Puterile sale oculte se întind şi asupra lumii subtile.

Tradiţia islamică asociază numele său de orice fel de recitare

miraculoasă.

In CORAN, numele lui Solomon este asociat cu episodul "Reginei din

Saba", pe nume "BILQIS" (S. XXXVIII, 35-36), personaj mitic despre care

se spune că, făcând distincţie între Iluzie şi Dumnezeul unic, a abandonat

păgânismul.

In Biblie, numele lui Solomon este asociat de “Ecleziastul”.

192
În limba arabă, numele lui Solomon este “SULEYMAN IBN DAWD”,

adică “Solomon, fiul lui David.”

Celebrul poet persan, Firdousi, a dedicat lui Solomon o carte în

versuri, intitulată “SOULEYMAN NAMEH”.

Despre viaţa lui Solomon şi despre puterile sale oculte au scris nu

numai scriitori arabi, turci, persani, dar şi talmudişti, învăţaţi religioşi sau

profani, orientali, europeni etc.

Solomon era considerat cel mai bogat, cel mai înţelept dar şi cel mai

puternic om de pe Pământ. Prin înţelepciunea şi cunoştinţele sale oculte, el

putea să-şi subordoneze toate spiritele cereşti, pământene sau sub-

pământene: demoni, îngeri, pigmei, gnomi, ondine, naiade, salamandre,

spirite (djini, în limba arabă), care i se supuneau necondiţionat.

Solomon era aşezat în tronul ce-i fusese dăruit de "Regina din Saba",

în semn de recunoştinţă pentru că fusese eliberată de sub puterea geniului

"IFRIT".

Se spune că Demonii îngropaseră sub acest tron cărţile de magie ale

lui Solomon.

Biblia face distincţie între Solomon (cel care, în tinereţe, aducea

sacrificii lui "Bamoth", zeiţelor "Astartea" din Sidon şi zeului "Milchom" al

amoniţilor, pe care creştinii îl numesc "Moloch") şi tatăl său, David.

193
În timpul împăratului roman Vespasian circula o carte de vrăjitorie,

cunoscută sub numele de “SOLOMON”, despre care istoricul FLAVIUS

YOSEF, credea că ar fi fost opera unui evreu, pe nume ELEAZAR. Acesta

exorciza duhurile celor posedaţi de Diavol, citind pagini din cartea atribuită

lui Solomon.

Cărţile de vrăjitorie atribuite lui Solomon sunt frecvent citate de

diverşi autori: Mihail Psellos (sec. XI) sau cronicarul Nicetas Choniates.

Acesta din urmă istoriseşte că Aron Isac, translatorul împăratului bizantin

Manuel Comnen, îi citea adesea bazileului său o carte , numită “Clavicula

lui Solomon”, care avea puteri uluitoare- acela care o citea putea să

strunească legiuni de demoni !

“Clavicula lui Solomon” a fost considerată de INCHIZIŢIE drept o

carte a Diavolului, fiind interzisă în anul 1559.

Lucrarea amintită a devenit astfel cel mai incriminat text de magie

rituală al tuturor timpurilor.

Spre sfârşitul veacului al XIII-lea, vrăjitoria a trecut din Bizanţ în

lumea latină: o tradiţie, de altfel destul de îndoielnică, atribuia Papei

Honorius al III-lea, dominican, puteri vrăjitoreşti, aceleaşi bănuieli

neocolindu-i nici pe alţi Papi: Inocenţiu III, (1216), Leon III, Ioan XXII,

Silvestru II ş.a., suspecţi de legături cu forţele tenebrelor.

194
Se pare că Roger Bacon ar fi studiat câteva dintre cărţile de ocultism

şi magie, atribuite lui Solomon. De asemenea, abatele Thritemius le

aminteşte în lucrarea sa: “Antipllus Maleficiorum” dar cărora le neagă

autenticitatea.

MAGIA POPULARĂ ROMANEASCĂ

“Solomonarii” sunt principalii magicieni ai credinţelor noastre

populare.

Se spune că “solomonăria” reprezintă un fel de “masonerie populară”,

adică o asociaţie secretă de iniţiaţi.

Unele legende îi atribuie regelui Solomon meritul de a fi fondatorul

“masoneriei”, deşi alte păreri converg spre Hiram.

Se spune că “solomonarii” nu-şi mărturisesc credinţa în faţa

oamenilor. Ei au petece pe haine şi o înfăţişare îngrozitoare: într-o mână ţin

195
un toiag iar în cealaltă o “CARTE”, din care sunt citite formule magice (nu

sunt încă descântece), pentru a dezlega ploile, a închide sau a deschide cerul.

Această “Carte a Solomonarului” este un fel de amuletă sau talisman

făcător de minuni.

Ştiinţele oculte: Alchimia, Astrologia.

Considerată drept o strălucită creaţie a ocultismului islamic, Alchimia

îşi trage numele de la "Al -Kimya", termen ce desemnează "chimia" propriu-

zisă.

Unul dintre cei mai vestiţi alchimişti arabi a fost Jabir Ibn Hayyan

(721-815), celebru sub numele latinesc Geber.

Alchimia lui Jabir s-a dezvoltat într-un mediu şiit şi esoteric foarte

fertil. De altfel, majoritatea operelor alchimiştilor arabi sunt încărcate de

esoterism şi gnosă.

196
Se pare că celebrul alchimist arab a fost elevul lui Ga’afar, al VI-lea

imam.

Meritul său principal este acela că a oferit alchimiei statutul de ştiinţă

experimentală.

Metodele lui de transmutare a metalelor, aurului, argintului, pietrelor

preţioase, solidificarea mercurului şi trecere a lui în argint, au la bază o

teorie a materiei, derivată din aristotelism.

Terminologia de specialitate, uzitată în laboratoarele acestor căutători

ai "pietrei filosofale", ai "elixirului nemuririi" etc, a intrat de mult în

vocabularul ştiinţific modern: chimie, alambic, amalgamare, etc.

Alchimia a fost vehement contestată de unii (printre care Ibn Sina

-Avicenna-, care rejecta ipoteza transmutării elementelor, considerând

alchimia ca o veritabilă tehnică spirituală sau Al Kindi cu a sa “Epistolă de

respingere a pretinselor metode de producere artificială a aurului”).

Al Mas ‘udi, în cunoscuta “Carte a Pajiştilor de Aur”, Cap. CXXIII,

“Despre minciunile alchimiştilor”, îşi exprimă literalmente repulsia: “Cât

despre noi, ne-a ferit Allah de a ne închina unui studiu prin care mintea

slăbeşte, vederea se strică, obrazul se îngălbeneşte printre aburii sublimării şi

emanaţiile otrăvurilor şi atâtor substanţe minerale."

197
Începând din secolul al XII-lea, Alchimia a pătruns, prin traducerile

din arabă în latină, în întregul Occident.

Gerard de Cremona efectuează în Spania, pe la 1150, primele

traduceri ale operei lui Jabir.

In secolul următor, alchimia era atât de cunoscută în Europa încât va fi

inclusă în celebra “Enciclopedia”, a lui Vincent de Beauvais,

O culegere de aproape 3000 de titluri de lucrări de alchimie circulă în

întreaga Europă, sub numele lui Geber, deşi, în mod evident, e vorba de mai

mulţi autori. Mai mult, se pare că cele patru tratate de alchimie, atribuite lui

Geber, şi traduse în latină, nu îi aparţin acestuia.

Există mari îndoieli şi asupra paternităţii lucrării “Cufărul

înţelepciunii”, considerată a fi opera unor ismaeliţi.

Unul dintre cele mai cunoscute tratate dedicate alchimiei, “Tabula

Smaragdina” este cu siguranţă o traducere din lucrarea “Cartea Secretului

Creaţiei”, ca şi “Turba Philosophorum” ori “Picatrix”, redactată în arabă,

în secolul al XIII-lea.

“În Occident, hermetismul şi alchimia vor cunoaşte o epocă de glorie

cu puţin înainte de Renaşterea italiană şi prestigiul lor mistic îl fascina încă

pe Newton “ (Mircea Eliade, "Istoria religiilor…", p. 150-151;)

198
Opera alchimiştilor arabi i-a influenţat puternic pe alchimiştii

europeni; Roger Bacon, Albert cel Mare, Raymond Lulle, Nicolas Flamel

etc.

CRIPTOGRAFIA la arabi

Cuvântul “cifru” îşi are obârşia în limba arabă. Interesul pentru

jocurile minţii şi ale inteligenţii caracterizează întreaga istorie a civilizaţiei

islamice.

“Poveştile Şeherezadei” au încântat generaţii şi generaţii de români,

fiind gustate pentru încântătoare sclipiri de inteligenţă (şarade, anagrame,

rebusuri, întrebări cu tâlc etc.).

Prima traducere în limba română a celebrei lucrări “O mie şi una de

nopţi” a fost realizată de monahul Mihail de la Mânăstirea Hurezi, la 1783:

“Aravicon Mithologhicon” (Mss 2587).

Traducerea din 1783 a fost editată sub titlul “Halima sau povestiri

mithologhiceşti arăbeşti” de I. Gherasim Gorjanu (1835-1838).

Pe bună dreptate, se poate afirma că “Halima este cartea populară cu

cea mai mare circulaţie în cultura română”.

199
La arabi, ca şi la alte popoare, criptografia căpătase o tentă esoterică,

ce a dăinuit până târziu, în Evul Mediu, fiind considerată o “artă diabolică”,

ţinând mai mult de magie decât de ştiinţă.

În anul 855, ABOU BAKR AHMAD BEN ALY BEN WAHSHIYA

AN-NABATI, a fost printre primii autori arabi care a dezvăluit cifrurile

utilizate în mistica arabă.

Sectele extremiste islamice au cultivat criptografia pentru a-şi ascunde

scrierile lor.

Pe de altă parte, secta YEZIDI, din nordul Irakului, îşi redacta cărţile

sfinte într-o scriere secretă, de teama represaliilor musulmane.

Scrierea secretă este una dintre metodele cele mai larg răspândite în

magia islamică.

Cel mai celebru alfabet secret folosit în cărţile de magie islamică

poartă denumirea de scrierea “RIHANI”, termen uzitat pentru a desemna

sensul de “MAGIC”.

Literele alfabetului secret amintit mai poartă denumirea de scrierea

“DAWDI” (a lui David). Literele acestui alfabet provin din literele ebraice,

prin schimbarea (modificarea) formei lor iniţiale.

200
QALQASHANDI, în faimoasa sa "Enciclopedie" (14 volume), dedică

un capitol special scrierii secrete, de la începuturile Islamului şi până în

veacul al XV-lea.

Autorul nu face decât să preia informaţiile prezente în scrierile lui

IBN AD-DURAIHIM (din nefericire, considerate astăzi dispărute), precum

şi pe cele din manualul scris de ABOU BAKR MUHAMMAD BEN

YAHYA AS-SULI, pentru secretari, în veacul al X-lea.

Utilizarea scrierii secrete nu a fost doar apanajul sectelor islamice.

Teologii din BASRA, KUFA şi BAGDAD analizau frecvenţele

apariţiei literelor şi cuvintelor pentru a stabili ordinea cronologică a

capitolelor din CORAN.

Aceeaşi analiză de ordin statistic era efectuată şi asupra fonemelor

cuvintelor coranice, pentru a se stabili dacă acestea sunt specifice fondului

lexical arab sau sunt împrumuturi.

Aceşti teologi musulmani făceau o adevărată operă de cercetare

ştiinţifică, contribuind la dezvoltarea lingvisticii şi a criptologiei.

Unul dintre primii mari filologi arabi, AL KHALIL realizează un

dicţionar comprehensiv al limbii arabe (sec.VIII), pornind de la considerente

de ordin statistico-criptografic.

201
QALQASHANDI dezvăluie 7 sisteme de cifrare, devenite clasice în

literatura de specialitate:

• O literă se înlocuieşte cu o altă literă, cifră, sau simbol grafic;

• Cuvintele se pot scrie de la coadă la cap;

• Literele îşi pot schimba locurile în cadrul unui cuvânt după o schemă fixă

(anagramare);

• Fiecare literă se înlocuieşte cu valoarea ei numerică;

• Fiecare literă a textului clar se înlocuieşte cu două litere , ale căror

valori numerice însumate să dea valoarea numerică a literei

substituite;

• Fiecare literă se substituie cu un nume de persoană, profesie, fruct,

pasăre, floare etc.

• Fiecare literă poate fi substituită printr-un desen al unei păsări, prin

semne şi simboluri speciale.

Procedeul substituirii fiecărei litere prin valoarea ei numerică, ori prin

două litere ale căror valori numerice însumate echivalează cu valoarea

numerică a literei substituite, stă la baza alcătuirii talismanelor, a amuletelor

şi a pătratelor magice islamice.

202
Aceste procedee de înlocuire a numelor adevărate cu substitute cifrate

este întâlnită şi în opera unor cărturari români (D. Cantemir, “Istoria

hieroglifică”).

Mistica literelor în Islam

Ca şi în Cabală, în tradiţia islamică, o foarte dezvoltată ştiinţă a

literelor se bazează pe valoarea lor simbolică.

Literele au fost transmise de Dumnezeu lui Adam. Ele erau mai multe,

dar s-au pierdut, astfel că au rămas doar 32.

Unele dintre ele se găsesc în cărţile revelate (22 în “Pentateuh”, 24 în

“Evanghelie”, 28 în “Coran”).

Din combinaţia celor 28 de litere ale Coranului, se pot obţine de către

“hurufiţi” numeroase adevăruri subtile.

În “Coran” ( S.XLI, 54) se consideră că “Alef”, prima literă a

alfabetului arab, este egală cu numărul 1, ori această calitate de unicitate o

are doar Dumnezeu.

Din acest motiv, litera “Alef” figurează la începutul numelui lui Allah

şi al lui Adam.

203
Totodată, “Alef” are prioritate în combinarea cu celelalte litere ale

alfabetului.

Acele 28 de litere au servit la compunerea Coranului, ”cuvântul lui

Dumnezeu”. Deci literele sunt în esenţă divine.

Şi în tradiţia Cabalei, literele alfabetului ebraic au o semnificaţie

esoterică.

Se spune că aceste litere au o putere creatore pe care omul nu o poate

cunoaşte. Omul nu ştie nici ordinea lor adevărată deoarece paragrafele Torei

(“Legea”) nu sunt indicate în adevărata lor ordine.

Ordinea versetelor din “Tora” este cunoscută doar de Dumnezeu.

Un maestru sufit, Abd Al Rahman, susţinea că literele alfabetului arab

trebuie împărţite, în conformitate cu cele patru elemente, în: “litere de aer,

de foc, de pământ şi de apă.”

Ţinând cont de natura lor fundamentală şi astrală, de valoarea lor

numerică, literele permit ajungerea la o cunoaştere esoterică, inaccesibilă pe

altă cale.

În acest context, litera simbolizează misterul fiinţei umane şi exprimă

unitatea fundamentală a acesteia, bazată pe Verbul Divin.

Prin combinările virtual infinite, literele sunt expresia variabilităţii

fiinţei umane.

204
In mistica islamică se remarcă o metodă foarte răspândită de

interpretare esoterică a simbolismului literelor: “Dawah”

Cheia acestei ştiinţe este cunoaşterea corespondenţelor stabilite între

literele propriu-zise şi: atributele dumnezeieşti, cifre, cele patru elemente,

cele şapte planete şi cele douăsprezece semne zodiacale.

Cei ce practicau “Dawah” trebuiau să respecte cu rigurozitate regulile

unui strict regim alimentar, ale abluţiunilor rituale. “Dawah” este, în acelaşi

timp, o metodă de divinaţie, o metodă de incantare a unor texte, ca manieră

de meditaţie mistică.

In timpul incantării se ard, după caz, felurite arome.

Misterioasele litere ale CORANULUI.

În ciuda unei laborioase munci de interpretare ştiinţifică, desfăşurate

de numeroşi cercetători, nu s-a găsit răspunsul la o enigmă prezentă în

CORAN: ce înţeles secret ascund anumite litere ce preced unele versete din

“Cartea Sfântă” a arabilor ?

205
Savanţii încearcă de mult timp să stabilească sensul acestor grafeme

misterioase, denumite “MUQATTAT‘AT” (litere abreviate).

O părere unanim acceptată consideră că literele amintite au un înţeles

mistic.

L. Massignon susţine că misterioasele litere sunt “nişte sigle ale unor

clase de concepte silabisite Profetului în vis.”

Aceste “litere abreviate” se găsesc numai în 29 de versete coranice,

adică exact tot atâtea litere cât are şi alfabetul arab (considerând “alef” şi

"hamza” ca fiind două litere distincte).

Semnele care apar în combinaţii de litere abreviate sunt în număr de

14, adică aproape jumătate din alfabetul arab.

Literele care apar singure, fără a intra în nici o combinaţie de litere

sunt: SAD (S.XXXVIII), QAF (S.1) şi NUN (S.LXVIII).

Intr-un număr de trei versete apare bigrama TA-HA:

(S. XX, S. XXVII, S. XXXVI) iar în alte şapte versete apare bigrama

HA-MIM (S. XL; S. XLI; S. XLII; S. XLIII; S. XLIV; S. XLV şi S.

XLVI).

Trigramele ALM, ALR şi TA-SIN-MIM, apar într-un număr de 11

versete, în timp ce tetragramele de tipul ALMS şi ALMR se găsesc doar într-

un număr de două sure.

206
Pentagramele apar doar în S. XIX şi S. XLII.

Anumite sure conţin câte două seturi de litere abreviate, formate din

două şi din trei litere, ca de exemplu S. XLII.

O serie de combinaţii de litere apar în versete succesive :bigrama HM

apare de 7 ori, consecutiv, de la S. XL la S. XLVI, în timp ce trigrama ALR

de şase ori, consecutiv, între Surele X şi XV (cu excepţia S. XIII, unde apare

tetragrama ALMR.)

Trigrama ALM apare în 6 versete, în S. II şi S. III, care reprezintă,

practic, începutul CORANULUI, precum şi, consecutiv, în Surele XXIX-

XXXII.

Combinaţia TSM apare la începutul S. XXVI şi S. XXVIII, fiind

precedată de combinaţia TS, din S. XXVII.

Litera M apare în combinaţiile: ALM, HM şi TSM.

Litera S apare singură în S. XXXVIII şi în combinaţie cu literele A, L

şi M, în S. VII şi în S. XIX.

Cele 3 versete au punct comun litera S, însă este de remarcat faptul că

aceste surse conţin povestiri (QISAS), despre Profeţi ( Noah, Hud, Salih, Lot,

Shu‘aib, şi Moise) iar în S. XXXVIII sunt amintiţi David şi Solomon.

In schimb, S. IV, neprefixată, intitulată NISAA (“femeia”, aici fiind

vorba despre moştenire, căsătorie şi drepturile femeii), este precedată de

207
două sure prefixate (S. II şi S. III) şi urmată de alte două versete neprefixate

(S. V şi S. VI).

S.XIX, intitulată MARYAM (Maria), este singura în care apare

pentagrama KAF-HA-YA-AIN-SAD. “Aceste litere sunt simboluri ale căror

înţelesuri sunt cunoscute doar de ALLAH”, spune textul coranic.

Despre bigrama TH din titlul S. XX, o tradiţie coranică afirmă că ar

reprezenta, în vechiul dialect arab, sintagma “O, omule” ,Ta HA).

S. XXVI, intitulată “Poeţii” (Shu’araa), începe cu TSM. Unii exegeţi

afirmă că aceste litere abreviate ar corespunde sintagmei: “TUR-I-SININ”

(Muntele Sinai), şi numelui Moise .

În S. XXXVI apare bigrama YS. Unii comentatori consideră litera Y

(YA) drept o particulă de vocativ şi litera S (SIN) o abreviere de la cuvântul

INSAN (S fiind litera puternică a cuvântului). Deci, YA-SIN ar reprezenta

traducerea frazei: “O, omule ! ”

YA-SIN este uneori considerat titlul mistic al PROFETULUI.

Bigrama HM (formată din literele Ha şi Mim), prezentă în S. XL, este

astfel explicată de către exegeţi:

Litera H (HA) ar fi prescurtarea cuvântului "HAIY" (“cel care

trăieşte”), iar litera M (MIM) ar fi ultima litera a cuvântului "QAIYUM"

(“eternul”).

208
S. LXVIII prezintă particularitatea că toate finalurile de versete se

termină în litera N (NUN).

Din rândul teoriilor emise asupra semnificaţiilor acestor litere, reţinem

doar două:

a) Fiecare literă ar reprezenta un atribut al lui ALLAH;

b) Teoria lui BAIDHAWY, conform căreia aceste litere misterioase

sunt iniţialele, finalele şi literele mediane ale cuvintelor:

c) ALLAH, JIBBRIL, MUHAMMAD, respectiv sursa revelaţiei,

mesagerul care l-a transmis şi, respectiv, fiinţa umană care a

răspândit revelaţia .

În paralel cu studiul misterioaselor litere existente în Coran, unii

cercetători au analizat textul sacru al Bibliei, afirmând că au identificat

mesaje secrete.

ELYAHU RIPS, un renumit matematician israelian afirmă că, după o

muncă de peste 20 de ani, a descoperit un cod secret aflat în interiorul

Bibliei.

Academia de Ştiinţe din Israel i-a recunoscut acestui matematician

validitatea ştiinţifică a cercetărilor sale.

209
Se pare că există o altă Biblie ascunsă, cuprinsă în textul aceleia pe

care omenirea o cunoaşte în prezent.

Metoda utilizată de cercetător (expusă într-un articol publicat de

prestigioasa Revistă “Statistical Science”, sub titlul “Serii constante de litere

în Cartea Genezei”) constă în ligamentrea unor cuvinte, în interconectarea

lor după un algoritm precis.

Astfel, textul biblic a fost introdus în memoria unui calculator foarte

performant, rezultând un şir de lungime 304 805 litere.

Ordinatorul a căutat să identifice toate secvenţele care ar fi putut avea

o semnificaţie inteligibilă, prin citirea literelor la intervale de 1,2,3,4,5 …..

litere.

Concluzia cercetătorului (reluată de altfel şi de ziaristul Michael

Drosnin în cartea “The Bible Code”) este următoarea: “Biblia este codată !”

Există în textul ebraic cuvinte cheie, chiar propoziţii, care ar

reprezenta profeţii terifiante.

Metaforele sibiline ale strămoşilor mistici par a-şi revela taina lor.

“Teoretic, numărul informaţiilor cuprinse în Biblie este practic infinit.”

210
Partea a III-a

Maeştri Spirituali

Maestrul spiritual este un iniţiat care îi călăuzeşte pe ceilalţi pe calea

pe care el însuşi a parcurs-o, pentru a descoperi în interiorul existenţei

fiecăruia adevărata viaţă spirituală.

Acesta este deprins cu tehnici şi exerciţii de meditaţie şi concentrare,

pe care le prezintă şi discipolilor săi, le îndrumă paşii spre revelaţii tainice,

fiind o adevărată călăuză spirituală.

211
În Orient, mai mult decât în oricare parte a lumii, maeştrii spirituali au

fost aproape întotdeauna mari mistici. Mistica orientală este considerată

forma cea mai înaltă a spiritualităţii iar cel ce o practică este venerat ca un

model. Martirizaţi pentru ideile şi trăirile profunde (Al Hallaj, Sohrawardi),

misticii musulmani urmăresc, în adâncul inimii lor, să se întâlnească şi să se

unească cu Dumnezeu. Dar calea mistică nu este accesibilă decât unui infim

număr dintre cei care trăiesc deplin chemarea spre unirea cu Absolutul, cu

Divinitatea, pentru că este un drum lung, plin de capcane şi dificultăţi, în

care asceza, meditaţia profundă şi rugăciunea sunt instrumentele unei

profesii ce nu se învaţă ci se dobândeşte prin Iluminare interioară.

Ideile şi vocaţiile mistice ale Islamului sunt prezente în opera marilor

maeştri sufi, dar şi în programul ideologic al confreriilor născute ca o revoltă

împotriva dogmelor.

În rândul iniţiaţilor sunt incluşi acei gânditori care au dat dovadă de o

pietate exemplară, care au creat un sistem de valori dominate de sfinţenie,

ori care au trăit în mod solitar o experienţă spirituală unică, împărtăşită apoi

discipolilor lor.

Confreriile mistice îşi revendică legitimitatea printr-un şir neîntrerupt

de maeştri spirituali, care urcă pe scara genealogică până la "Pecetea

212
Profeţilor" - Mohamad, care a transmis secretele iniţierii lui Aly. Toţi maeştri

spirituali îşi trag învăţătura de la acest martir venerat de şiiţi.

Ultimii însoţitori ai Profetului au refuzat orice contact cu ariviştii şi

oportuniştii omeyazi, dedicându-se unei trăiri ascetice, pline de pioşenie,

intens interiorizate, considerate de ei singurul remediu al răului, mai util

chiar decât respectarea normelor religioase. Printre aceştia, amintim pe fiii

primilor "califi virtuoşi", pe Aisha, soţia Profetului şi fiica primului calif,

mulţi dintre ei pierind asasinaţi în urma unor comploturi puse la cale de către

uneltele omeiazilor şi, nu în ultimul rând, pe Aly şi Hussain, asasinaţi

împreună cu familiile şi însoţitorii lor la Karbala. Ei au constituit prima

generaţie de pietişti, a căror principală calitate era virtutea şi simţul dreptăţii.

Lor le-a urmat cea de-a doua generaţie, care prefigurează deja o

adevărată ideologie a misticii, formată din cel puţin 4o de asceţi, grupaţi în

două şcoli : "Şcoala de la Basra", preponderent sunită şi "Şcoala de la Kufa",

de tendinţă şiită. Departe de capitala imperială islamică, la Khorassan, locul

de unde va porni lupta împotriva tiraniei uzurpatorilor omeiazi, s-a pus

bazele unei alte şcoli de asceţi, ce va da naştere unei confrerii,

"Malamatiya".

Pândiţi şi vânaţi atât de către autorităţile statului dar şi de către

reprezentanţii religiei oficiale, marii mistici islamici au îmbrăcat doctrinele

213
lor metafizice şi cosmologice, cunoştinţele lor tradiţionale, în haina unei

învăţături esoterice (din grecescul "eiso", "dinăuntru"), destinate doar

iniţiaţilor.

Aceste învăţături erau transmise cu precauţie, într-o formă care să nu

fie accesibilă profanilor, prin limbaje simbolice. De obicei, se alegea calea

utilizată încă din Antichitate de către filosofii greci Pitagora sau Aristotel, şi

anume "învăţătura acromatică" ( "transmisă prin viu grai"). Aceasta era o

învăţătură ce nu trebuia să fie scrisă, fie pentru a nu ajunge pe mâna unora

neîndeajuns de bine pregătiţi să o înţeleagă, fie pentru a nu fi folosită ca

dovadă de erezie de către reprezentanţii religiei dominante. Aşa se face că ,

nici în prezent, unele doctrine mistice islamice, cum sunt cele ale unor secte

ismaelite (druzii, de exemplu) sunt foarte puţin cunoscute.

Dacă religia, formă de învăţătură exoterică, propovăduieşte salvarea

individului, mistica călăuzeşte pe cei "însetaţi de Dumnezeu" pe o cale ce

duce la renunţarea la sine, prin depăşirea statutului individual, în vederea

unirii cu Dumnezeu, ca formă de eliberare finală a sufletului.

Confreriile islamice oferă "drumul", "calea" (în arabă "tariqa") prin

care adepţii ce o parcurg ajung să treacă de la stadiul de înţelegere inferior al

"legii revelate", la cel superior, de trăire profundă a "realităţii divine"

("haqiqa").

214
După veacul al XII-lea, termenul "tariqa" este sinonim cu acela de

confrerie, având ca puncte de recunoaştere un grup de adepţi, adunaţi în

jurul unui maestru, "şeic" sau "murşid", un loc de instruire "takya", o metodă

de antrenament spiritual ("dikr", o litanie redundantă ori muzică şi dans, la

"dervişii rotitori", împletite cu meditaţie şi asceză etc)

Prin acceptarea de către iniţiat a păşirii pe "calea" mistică, acesta

consimte, de fapt, la o a doua "naştere". Cel care este considerat discipol

("murid") va primi rasa monahală ("hirqa") şi va fi numit "fiul şeicului",

datorându-i acestuia supunere totală. Totodată, el trebuie să-i considere pe

toţi membrii acelei confrerii drept "fraţii"lui (A se vedea "Fraţii Musulmani",

numele unei organizaţii islamice fundamentaliste.)

De obicei, perioada de iniţiere durează între 40 de zile şi trei ani, timp

în care neofitul duce o viaţă ascetică, este supus unor încercări, este introdus

în tainele acelei confrerii, practică umilinţa, milostenia, sinceritatea, se

consacră rugăciunilor continui şi, mai ales, practică anumite mantre,

invocaţii speciale, "dhikr". Un rol esenţial îi revine maestrului spiritual, care

îi transmite învăţăcelului partea esoterică a doctrinei sale ("battin"), ori îi

destăinuie acestuia noi viziuni asupra unor texte iniţiatice, îl conduce pe

discipol dincolo de el însuşi, pe calea purificării, a unirii finale cu

Dumnezeu. Iniţierea semnifică, în primul rând, purificare individuală dar şi

215
receptarea de către discipol a energiei spirituale cu care este dăruit maestrul

spiritual.

Abolind discriminarea rasială şi diferenţierea socială şi familială,

Islamul propagă ideea superiorităţii unora asupra altora prin forţa credinţei şi

a moralei lor. Dar pentru a ajunge în pragul lui Dumnezeu, este nevoie ca

misticul să parcurgă un greu itinerar, în care să se dedice purităţii, să pună

capăt ambiţiilor sale lumeşti printr-un legământ de penitenţă ("tawba"), care

să-l despartă de trecut şi să-l pregătească pentru o nouă naştere. Drumul

mistic este parcurs în etape. " Iniţiatul trebuie să parcurgă "o sută de poteci",

fiecare având câte 10 opriri, adică o mie de etape, până a ajunge la cărarea

"baqa" ("unirea veşnică"): Între slujitor şi Dumnezeu sunt o mie de opriri de

lumină şi întuneric". În tot acest proces de purificare, misticul este obligat la

numeroase mortificări morale, să ţină post, să se roage în permanenţă lui

Dumnezeu. În schimbul acestor stări ("hal"), el va primi şi gusta concesii

spirituale din partea Divinităţii, ca o dovadă că este pe "calea" adevărată.

Mentorul spiritual este considerat un "ales" care posedă cunoaşterea

nemijlocită a esenţei divine, dar o cunoaştere a lui Dumnezeu pe căi

neortodoxe, obţinută ca urmare a unui intens antrenament individual, dar şi

printr-o transmitere iniţiatică, pe care o poate conferi doar reprezentantul

216
autentic al unui lanţ ("silsila"), care îşi are originea chiar în persoana

Profetului Mohamad.

Un iniţiat sufi este convins că a păşit pe calea de pătrundere spre

adevărata şi profunda cunoaştere, care nu poate fi decât metafizică, intuitivă

şi transcendentă. Această cunoaştere a realităţilor ultime este acea

"philosophia perennis" de odinioară, singura aptă să-l aducă pe om din

întuneric spre lumină, să se regenereze spiritual şi astfel, depăşind starea sa

de decădere, să-şi regăsească statutul de fiinţă sublimă.

Prin aceasta, un sufi este convins că va ajunge la puritatea primitivă,

va îmbogăţi viaţa sa interioară, spirituală, cu o "comoară ascunsă", ce nu este

accesibilă decât celor iniţiaţi. Fără a fi potrivnici legii islamice, sufii treceau

pe plan secund actele publice de cult, punând însă accentul pe trăirea

individuală, pe experienţa personală. Repetând la nesfârşit numele lui Allah,

meditând la ideea de Dumnezeu, misticii orientali "îmbătaţi de Dumnezeu"

credeau că sufletul lor "îşi aminteşte de creatorul său şi se uneşte cu acesta".

Examinându-şi în continuu conştiinţa, practicând ascetismul ("zuhd"),

pioşenia, misticul musulman ajunge să renunţe la sine ("mort pentru sine").

Sufismul constituie dimensiunea mistică cea mai cunoscută a

Islamului şi una dintre cele mai importante tradiţii de esoterism musulman.

217
Hassan Al Basri (m.728) este considerat primul ascet mistic .

Gândindu-se tot timpul la "Ziua Judecăţii", el este misticul eminamente trist.

După un alt ascet mistic contemplativ, Ibrahim Ibn Adham, cele trei

faze ale ascezei sunt: 1) A renunţa la lume; 2) A renunţa la bucuria de a şti că

ai renunţat la lume; 3) A realiza atât de profund lipsa de importanţă a lumii

încât aceasta nici nu mai este luată în consideraţie.

Mistica islamică va ajunge la apogeu în secolele III-IV Hg, dar fie că

a fost considerată o deviaţie, fie o formă matură, spiritualizată a religiei, nu i

s-a putut niciodată reproşa tăgăduirea Coranului, a Revelaţiei sacre. Coranul

a fost un izvor nesecat, din care misticii şi-au propus să culeagă

raţionamente spirituale valabile. Coranul este temeiul gândirii şi al

vocabularului unui maestru spiritual sufi, care a fost mereu preocupat de

spiritul mesajului coranic, căruia a încercat să i se conformeze şi să-l

trăiască. Cele două teme dragi maeştrilor spirituali islamici sunt: ideea

unicităţii lui Dumnezeu ("tawhid") şi a abstracţiei totale a divinităţii. Actul

de adoraţie se adresează doar lui Dumnezeu iar Mohamad, aşa cum o spune

el însuşi, nu este decât o fiinţă umană, asemenea celorlalte. Combaterea

idolatriei, sub toate formele ei, este principalul temei al naşterii Islamului.

Combaterea cultul primitiv al idolilor de la Mecca şi mai ales blamarea

acelora care pun în rândul idolilor persoane şi monarhi în detrimentul

218
comunităţii au fost ideile cele mai percutante ale textului coranic, care au

găsit ecou în inima credincioşilor. În aceasta constă secretul dar şi măreţia

islamică !

Marii mistici ai Islamului

1. Al Hallaj

Acest mare martir sufi, condamnat la moarte pentru că a celebrat

iubirea divină în cuvinte considerate indecente şi defăimătoare, s-a născut la

Tur (în sudul Iranului) în 857 şi a fost executat la Bagdad, în anul 922.

Numele său adevărat este Abu Abd Allah Al Hussain Ibn Mansour Ibn

Mohammad AL Baydawy, supranumit AL Hallaj, "cel care dă la darac",

sintagmă alegorică: "cel care dă sufletele la darac!".

219
În anul 877 este primit în rândul sufilor, la Bagdad, trăind printre

aceştia. Face călătorii în scopuri misionare în sudul Iranului, în India, în

Transaxonia şi ajunge până la Turfan, în Asia Centrală.

Al Hallaj a fost un nonconformist: după un pelerinaj la Mecca, aruncă

tunica mistică "hirqa", pentru a putea vorbi liber publicului şi a-l familiariza

cu realitatea sublimă, gest condamnat de către sufiţi ca o trădare: ei nu

doreau ca secretele mistice să fie divulgate tuturor şi mai ales celor ce nu

erau pregătiţi încă să le înţeleagă. Tradiţionaliştii l-au judecat aspru pentru

doctrina sa, în care propăvăduia o asceză nonconformistă.

Atât de acut era mesajul predicilor sale încât, în plină exaltare mistică,

acesta susţinea: "Ana Al Haq" ("Eu sunt Adevărul". Adică, "Eu sunt

Dumnezeu"). Pentru aceasta, el este acuzat de blasfemie şi pus la stâlpul

infamiei. După 8 ani ptrecuţi în închisoare, este judecat pentru a doua oară şi

condamnat la moarte. Va fi biciuit, mutilat, spânzurat şi decapitat în 922,

corpul său fiind ars şi cenuşa aruncată în Tigru.

Formula "Ana Al haq", repetată cu obstinaţie până sub frângiha

spânzurătorii, a dat naştere ulterior la diverse interpretări mistice.

Literalmente, formula evocată mai sus înseamnă: "Eu sunt Adevărul" sau

"Eu sunt Realitatea Divină"; altfel spus, "Eul meu este Dumnezeu".

220
Hallaj credea cu tot sufletul într-o uniune transubstanţială cu

Dumnezeu, care reprezintă ţelul vieţii spirituale, interioare. Această

identitate nu se reînnoieşte decât printr-o transpunere neîncetată şi plină de

dragoste între om şi divinitate, printr-o alternanţă vitală, ca oscilaţie,

pulsaţie, senzaţie sau conştiinţă.

Iubirea divină, Adevărul ultim al oricărei vieţi spirituale, poate fi atins

doar cu preţul unei anihilări totale a personalităţii umane. A mers până acolo

încât a cerut să fie ucis personajul scandalos în care se transformase el,

proclamându-se în strânsă uniune cu Dumnezeu: " Omorâţi-mă, credincioşii

mei tovarăşi. Viaţa mea constă tocmai în uciderea mea. Moartea mea

înseamnă a trăi, viaţa mea, înseamnă a muri". Aflat în moscheea catedrală de

la Al Mansour el afirmă: " Dumnezeu v-a îngăduit sângele meu: omorăţi-mă.

Nimic nu e mai grabnic pentru lumea musulmană decât uciderea mea." Prin

aceasta, AL Hallaj este figura cea mai venerată a misticii musulmane.

Înainte de a fi spânzurat, Al Hallaj a făcut următoarea declaraţie de

credinţă, care îi defineşte întreaga sa gândire:

"Dacă voi nu-L recunoaşteţi pe Dumnezeu, cel puţin recunoaşteţi

semnele Sale. Eu sunt acel semn. "Eu sunt Adevărul Creator" ("Ana Al

Haq"), deoarece prin Adevăr eu sunt veşnic tânăr. Prietenii şi învăţătorii mei

sunt Iblis şi Faraonul. Iblis a fost ameninţat cu focul Iadului şi totuşi nu s-a

221
dezis. Faraonul a fost înecat în mare şi totuşi nu s-a dezis, căci el nu a voit să

recunoască nimic între el şi Dumnezeu. Iar Eu, deşi sunt ucis şi răstignit, şi

deşi mâinile şi picioarele îmi sunt tăiate, nu mă dezic."

Opera sa scrisă este păstrată doar fragmentar: un mic comentariu la

Coran, câteva scrisori, maxime şi poeme, precum şi un tratat de dimensiuni

mai mici: "Kitab Al Tawasin", în care se referă la unitatea divină şi vorbeşte

de profetologie. În opera acestui mistic martir se pot întîlni adesea expresii

împrumutate din opera alchimică sau referiri la sensul secret al alfabetului.

După martirizarea sa, sfinţenia lui Al Hallaj a crescut neîncetat în

lumea musulmană, marcând postum întreaga mişcare sufi şi exercitând o

influenţă remarcabilă asupra unei anumite teologii mistice.

2. Jalal AL Din-Rumi

Unul dintre cei mai mari mistici şi, probabil, cel mai genial poet

religios al Islamului, Muhammad Jalal AL Din, cunoscut mai ales sub

numele de Rumi ("Grecul"), s-a născut în anul 1207 în Khorasan (actualul

Afganistan). A studiat la Alep şi Damasc, fiind elevul lui Ibn Arabi, iar după

terminarea studiilor se stabileşte la Konya, în Asia Mică, unde predă

jurisprudenţa şi dreptul canonic. Începând cu anul 1244, Jalal Al Din este

convertit la sufism de un derviş rătăcitor, Shams din Tabriz. A părăsit

222
"madrasa", adică universitatea şi catedra, trăind în sihăstrie, alături de

maestrul său. Sub influenţa dervişului din Tabriz, Jalal Al Din a făcut din

dansul mistic un mijloc de cunoaştere filosofică, de unire cu Dumnezeu, şi a

pus bazele ordinului "Mawlawi-"lor, adică al "dervişilor rotitori", ("dervişii

care dansează"), "Tariqa Mawlawiya". Confreria a fost organizată ulterior de

către fiul său, Sultan Walad, devenit un cunoscut poet mistic persan.

Confreria "mawlawiya", ("mevlevi" în limba turcă) are un nume ce

derivă din sintagma "mawlana", adică "Domnul nostru". După unele surse,

ritualul de iniţiere era următorul: Spre deosebire de celelalte "tariqa", novicii

trebuie să se izoleze, timp de 1001 de zile (adică trei ani), într-o mânăstire

("khanqah", în persană, "tekke", în turcă, "zauizah" sau "ribat", în arabă.). În

primul an, ucenicul trebuie să fie în slujba aproapelui, în cel de-al doilea, în

slujba lui Dumnezeu şi în al treilea să vegheze asupra propriului său suflet.

În timpul desfăşurării ceremonialului mistic, "samaa", muzicanţii

cântă dintr-un instrument specific, flaut de trestie ("ney"), bat din tobe şi din

chimvale iar dansatorii se învârt din ce în ce mai repede în jurul lor şi în

cerc, în interiorul încăperii.

Încăperea evocă Universul, tobele simbolizează "Judecata de Apoi",

sunetele evocă muzica sferelor cereşti, vibraţia creatoare iniţială.

223
"Samaa", dansul sacru al dervişilor, este un ceremonial liturgic care

sugerează, în formă alegorică, bucuria triumfală care însufleţeşte Cosmosul,

rotirea neîncetată, veşnică, a planetelor.

În cadrul ceremoniei "Samaa", dervişul este îmbrăcat în alb, simbol al

giulgiului, poartă pe cap o pălărie de fetru, înaltă, simbol al pietrei tombale

şi se înfăşoară într-o mantie neagră, care reprezintă mormântul. Înainte de

începerea dansului cosmic, el va lăsa să-i cadă mantia de pe umeri, aceasta

simbolizând eliberarea fiinţei umane de învelişul ei carnal şi pregătirea

pentru cea de-a doua naştere. Cercul dansatorilor este format din două

semicercuri, primul simbolizând arcul descinderii sau al involuţiei sufletelor

în materie, în derizoriu, iar celălalt arcul ridicării sufletelor spre Dumnezeu,

spre Absolut. Când ritmul ajunge foarte sacadat, începe dansul şeicului.

Aflat în centrul cercului, şeicul prefigurează Soarele, ca reflexie a strălucirii

divine, iar discipolii sunt planetele. În acest mod se realizează unirea divină,

momentul unirii realizate. Instrumentul muzical redă o gamă impresionantă

de lamentaţii, vrând să amintească de suferinţa sufletului, despărţit de

obârşia sa.

"Numeroase căi duc la Dumnezeu, dar eu am ales-o pe cea a dansului

şi a muzicii", credea Rumi. "În ritmul muzicii se ascund un mister: dacă l-aş

dezvălui, ar tulbura lumea" afirmă misticul îndrăgostit de iubire. " Viaţa mea

224
se poate rezuma în trei cuvinte: eram crud, am fost copt, sunt ars" sau "Eram

zăpadă, tu m-ai topit. Solul m-a băut. Ceaţă a spiritului meu, eu mă înalţ din

nou spre soare.", sunt versuri care au trezit admiraţia lui Gothe şi Hegel.

La moartea lui Shams, Rumi a compus o culegere de ode mistice, în

limba persană, purtând numele maestrului dispărut ("Diwani Shamsi

Tabriz"), căruia îi nutrea o iubire platonică. Fiul poetului va relata: "Rumi

asculta muzica şi dansa fără contenire; el nu se odihnea nici ziua, nici

noaptea. Fusese un savant, a devenit un poet. Fusese un ascet, a ajuns să fie

îmbătat de dragoste, nu de vin: inima celui iluminat nu bea decât din vinul

Luminii".

Până la moartea sa, în 1273 (atunci, toţi locuitorii dinKonya au purtat

doliu) Rumi a scris o uriaşă epopee, din care se remarcă "Mathnawi"

("Căutarea mistică"), operă în 6 volume, conţinând 45 000 versuri. Poemul

în versuri ilustrează o adevărată "Odisee" a sufletului, care trebuie să moară

în Sine, pentru a trăi etern în Dumnezeu. "Catrenele" ("Rubayat") sunt

încântătoare ode de iubire mistică. "Culegerea de Scrisori" ("Maktubat"),

mici povestiri şi parabole, sunt impregnate de extaz şi entuziasm mistic,

pline de simbolism, tratând subiecte din Coran şi din tradiţia profetică,

legende şi teme din folclorul oriental şi mediteranian.

225
În opera lui Rumi sunt preamărite cu ardoare iubirea, mai întâi iubirea

divină, dar şi iubirea pentru aproapele tău, pentru toate fiinţele vii: "Fără

Dragoste, Lumea n-ar fi vie". ("Mathnawy).

"Ascultă plânsul trestiei, ne vorbeşte de despărţire.

De când m-au tăiat, răsuflarea-mi îi face pe oameni să geamă.

Caut o inimă sfâşiată de exil ca să-i spun durerea dorinţei.

Cei ce-au rupt ce-i lega de-nceputuri caută clipa unirii.

M-am tânguit mult printre oameni, alături cu fericiţii, cu nefericiţii.

Toţi se credeau prietenii mei, dar nici unul n-a cercetat taina inimii

mele.

Ea nu-I departe de geamătul meu; e limpezimea mea nevăzută.

E ca sufletul, de nimeni văzut, dar suflet şi trup nu se ascund unul de

altul.

Sunetul trestiei vine din foc, nu din vânt, piere tot ce nu-I posedat de

acest foc.

În trestie arde focul iubirii, clocotul iubirii palpită în vin.

Părtaş al amanţilor exilaţi, cântecul trestiei ne sfâşie vălul.

E otravă şi opiu, alinător şi iubit pătimş."

Celebrarea iubirii, în aparenţă, "terestre", este de fapt ipostaza

226
iubirii divine. Rumi vedea în orice lucru, în orice fiinţă, prezenţa lui

Dumnezeu. Răul, spune Rumi nu este decât umbra care pune în valoare

Lumina. "În noaptea sufleului meu, / De-a lungul unui drum îngust, / Am

săpat: şi Lumina a ţâşnit./ O întindere nesfârşită de Lumină." (din

"Mathnawi")

Întreaga operă a lui Jalal Al Din Rumi este o veritabilă enciclopedie a

culturii sufite, o capodoperă a literaturii mistice, care exercită şi azi o

atracţie uriaşă, nu numai în lumea musulmană, unde poemele sale sunt

psalmodiate în timpul pelerinajelor, ci şi în afara hotarelor ei. Orientaliştii

recunosc în poetul mistic persan un mare precursor al misticii universale. La

Konya, unde se găseşte mausoleul lui Rumi - operă de o frumuseţe fără egal-

mormântul său face obiectul unei uriaşe veneraţii.

În prezent, termenul "derviş"- la origine cuvânt persan- este numele

sub care se înţelege un mistic, un sufi, adică un credincios ataşat unei

confrerii, unui maestru spiritual. La turci şi la iranieni, termenul "derviş"

desemnează un sufi rătăcitor, cerşetor, (în arabă, "fakir", adică sărac). Există,

de asemenea, ordine feminine de dervişi. Statele moderne au interzis

ordinele dervişilor, aflate mai mereu la originea unor răzmeriţe împotriva

puterii, ca de exemplu în Turcia, sub Kemal Atatürk, ori pe cele mai active le

227
ţin sub supraveghere şi control dur, de teama răspândirii ideilor

fundamentalsite, integriste.

3. Ibn Arabi

Născut la Murcia, în Spania, în anul 1165, "cel mai îndrăzneţ şi mai

radical" sufi din lumea islamică, este iniţiat în sufism la vârsta de 20 de ani.

A călătorit în Spania, în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Asia Mică, dar

cea mai importantă a fost vizita la Mecca, ocazie cu care scrie monumentala

sa lucrare: "Revelaţii meccane", având nu mai puţin de 20 de volume, una

dintre cele aproximativ 300 de lucrări poetice şi religioase. Rodul unei

munci de 30 de ani, conţinând 560 de capitole, această lucrare prezintă

cunoaşterea mistică sub toate aspectele sale. Spre sfârşitul vieţii s-a stabilit

la Damasc, unde moare în anul 1240. În anul 1517, sultanul Selim I

construieşte la Damasc moscheia-mausoleu, pentru a glorifica opera şi

activitatea "celui mai mare dinre maeştri", sau a "sultanului gnosticilor."

Odată cu Ibn Arabi, considerat "regeneraorul religiei" şi "cel mai mare

şeic", se observă zenitul sufismului, adevăraţii sufi dispar, locul lor fiind luat

de mulţi impostori. Începând cu veacul al XV-lea, sufismul începe să decadă,

marile sale personalităţi intrând deja în legendă.

228
Sufismul însă nu a dispărut cu desăvârşire, locul său fiind ocupat de

confreriile islamice, iar în prezent de către organizaţiile fundamentaliste.

Învăţătura lui Ibn Arabi este calificată drept un "monism existenţial".

"Omul este obiectul propriei sale cunoaşteri, Dumnezeu este subiectul

acesteia. Dacă, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, omul trebuie să se

cunoască mai întâi pe sine, în esenţa lui spirituală, el nu se poate cunoaşte

decât în Dumnezeu şi prin El."

Această învăţătură (intens combătută de către teologii mai vechi sau

mai noi ai Islamului, sub motiv că pune semnul egal între Creator şi Creatura

sa, deci un fel de "panteism") pune, de fapt, bazele metafizicii islamice.

În cadrul sistemului său filosofic, sufletele şi întreaga creaţie

reprezintă emanaţiile divine, obligate să parcurgă o evoluţie cosmogonică în

cinci timpi, pe care acestea trebuie să le parcurgă în sens invers, pentru a

reveni la Dumnezeu.

O dată cu această contopire mistică, nu există nici o distincţie între

suflet şi Dumnezeu. Adversarii săi au sesizat acest punct controversat al

gândirii lui Ibn Arabi . "Atunci când Ibn Arabi pretinde că existenţa lumii

este însăşi existenţa lui Dumnezeu, în mintea oamenilor nu se mai face nici o

distincţie între Domnul şi slujitorul său, între cel ce posedă şi cel posedat,

229
între cel ce iartă şi cel iertat, între adorat şi adorator şi, în fine, între cel ce

ajută şi cel ajutat", spune Ibn Qayyim.

Ibn Arabi a trăit cu cea mai mare intensitate misterele divine, fapt ce I-

a permis să realizeze o operă esoterică originală, bazată pe o profundă

experienţă mistică personală.

"Cunoaşterea stărilor mistice poate fi dobândită exclusiv prin

experienţă; raţiunea umană nu poate să o definească, deci nu poate accede la

ea pe cale deductivă", spune Ibn Arabi. De unde şi necesitatea esoterismului:

"Acest mod de cunoaştere spirituală datorită sublimităţii sale trebuie ţinut

ascuns de majoritatea oamenilor. Căci adâncimile sale sunt greu de atins şi

pericolele sunt mari."

Diversele ramuri ale confreriei "nimatallah" şi, în general,

congregaţiile mistice şiite, la fel ca şi cele ale ezotericilor ("alauiţi",

"Bektashi" etc) au suferit o puternică înrâurire din partea învăţăturii lui Ibn

Arabi.

Anexa nr. 1

Tabel

conţinând ponderea populaţiei de religie islamică în câteva state ale lumii:

230
în ultimul deceniu al secolului XX

Ţara Total populaţie Din care musulmani


INDONEZIA 180 MIL. 79% 142.200.000
PAKISTAN 117 MIL. 97% 113.490.000
BANGLADES 117 MIL. 87% 101.790.000
INDIA 800 MIL. 12% 96.000.000
IRAN 59 MIL. 98% 57.820.000
TURCIA 53 MIL. 99% 52.470.000
NIGERIA 122 MIL. 36% 43.920.000
EGIPT 52 MIL. 82% 42.640.000
CHINA 1,64 miliarde 2% 32.800.000
Ex URSS 284 MIL. 11% 31.240.000
ALGERIA 23 MIL. 99% 22.770.000
MAROC 23 MIL. 99% 22.770.000
THAILANDA 54 MIL. 40% 21.600.000
ETIOPIA 53 MIL. 35% 18.550.000
SUDAN 24 MIL. 74% 17.760.000
IRAK 17 MIL. 96% 16.320.000
AFGANISTAN 16 MIL. 99,3% 15.888.000
Arabia Saudită 15 MIL. 99% 14.850.000
Yemenul de Nord 10 MIL. 100% 10.000.000
SIRIA 11 MIL. 90% 9.900.000
TUNISIA 8 MIL. 99% 7.920.000
TANZANIA 24 MIL. 33% 7.920.000
MALAYEZIA 16 MIL. 49% 7.840.000
SENEGAL 8 MIL. 92% 7.360.000
SOMALIA 7 MIL. 99,8% 6.986.000
NIGER 7 MIL. 89% 6.230.000
GUINEEA 7 MIL. 71% 4.970.000
FILIPINE 62 MIL. 8% 4.960.000
Burkina-Fasso 9 MIL. 47% 4.230.000
LIBIA 4 MIL. 98% 3.920.000
FRANTA 56 MIL. 5% 2.800.000
IORDANIA 3 MIL. 93% 2.790.000
MADAGASCAR 11 MIL. 25% 2.750.000
GHANA 16 MIL. 17% 2.720.000
CAMERUN 11 MIL. 23% 2.530.000
SUA 253 MIL. 1% 2.530.000
Ex IUGOSLAVIA 23 MIL. 10% 2.300.000
Coasta de Fildes 11 MIL. 20% 2.200.000
LIBAN 3 MIL. 67% 2.010.000
MAURITANIA 2 MIL. 99% 1.980.000

231
MOZAMBIC 15 MIL. 13% 1.950.000
E.A.U. 2 MIL. 95% 1.900.000
KUWEIT 2 MIL. 95% 1.900.000
ADEN 2 MIL. 92% 1.840.000
CIAD 5 MIL. 35% 1.750.000
BURMA 42 MIL. 4% 1.680.000
GERMANIA 80 MIL. 2% 1.600.000
Sierra-Leone 4 MIL. 39% 1.560.000
MALAWI 9 MIL. 16% 1.440.000
Sri-Lanka 17 MIL. 7% 1.190.000
UGANDA 16 MIL. 7% 1.120.000
OMAN 1 MIL. 97% 970.000
BULGARIA 9 MIL. 10% 900.000
GAMBIA 874 000 87% 870.000
BENIN 5 MIL. 17% 850.000
RWANDA 8 MIL. 9% 720.000
GUIANA 766 000 9% 689.400
ALBANIA 3 MIL. 18% 540.000
BAHREIN 537 000 95% 510.150
SINGAPORE 3 MIL. 17% 510.000
MALI 9 MIL. 5% 450.000
Guineea-Bissau 1 MIL. 42% 420.000
LIBERIA 2 MIL. 21% 420.000
COMORE 415 000 99,7% 413.755
ISRAEL 5 MIL. 8% 400.000
ZAIR 38 MIL. 1% 380.000
DJIBOUTI 346.000 91% 314.860
OLANDA 15 MIL. 2% 300.000
QATAR 316 000 92% 290.720
BRUNEI 400 000 66% 264.000
ROMANIA 23 MIL. 1% 230.000
GRECIA 10 MIL. 2% 200.000
MALDIVE 196 000 99,9% 195.804
MAURITIUS 1 MIL. 17% 170.000
CAMPUCHIA 7 MIL. 2% 140.000
CIPRU 684 000 19% 129.960
BHUTAN 2 MIL. 5% 100.000
PANAMA 2 MIL. 5% 100.000
BELGIA 10 MIL. 1% 100.000
Rep Centrafricană 3 MIL. 3% 90.000
SURINAM 390 000 20% 78.000
Trinidad-Tobago 1 MIL. 7% 70.000
INS.FIJI 728 000 8% 58.240
DANEMARCA 5 MIL. 1% 50.000
MONGOLIA 2 MIL. 2% 40.000
LAOS 4 MIL. 1% 40.000
GIBRALTAR 29 000 95% 27.550
Noua Caledonie 150 000 4% 6.000
Guyana Franceză 92 000 1% 920

232
Anexa nr. 2

Ţara Rit islamic Comunităţi islamice

predominant Minoritare
ALGERIA Malekiţi Ibadiţi

BAHREIN Jaafari Shafeiţi; Malekiţi

BANGLADEŞ Hanefiţi

BRUNEI Şafeiţi

ETHIOPIA Şafeiţi

GAMBIA Malekiţi

GHANA Malekiţi

INDIA Hanefiţi Shafeiţi; Jaafari; Ismaeliţi

IRAK Jaafari; Hanefiţi.

IRAN Jaafari Hanefiţi

ISRAEL Deşi populaţia este majoritar


şafeită, se aplică dreptul
hanefit, datorită tradiţiei.
IORDANIA Hanefiţi

QATAR Hanbaliţi

KENYA Şafeiţi; Hanefiţi Jaafari; Ismaeliţi; Zaydiţi şi Ahmady

KUWEIT Malekiţi Jaafari; Şiiţi

LIBAN Hanefiţi Druzi, Ismaeliţi; Alawiţi (Nosairi).

MALAYESIA Şafeiţi Hanefiţi

Ins. MALDIVE Şafeiţi Jaafari

MAROC Malekiţi

OMAN Ibadiţi Suniţi; Şiiţi

PAKISTAN Hanefiţi Jaafari; Ismaeliţi

PALESTINA Hanefiţi

FILIPINE Şafeiţi

ARABIA SAUDITĂ Hanbaliţi Jaafari

SENEGAL Malekiţi

SINGAPORE Şafeiţi

SOMALIA Şafeiţi

SRI LANKA Şafeiţi Hanefiţi

SIRIA Hanefiţi Jaafari; Druzi; Ismaeliţi; Alawiţi.

TANZANIA Şafeiţi Hanefiţi; Jaafari; Ismaeliţi;

233
Mai există şi mici comunităţi de
Ibadiţi, Malekiţi, Hanbaliţi şi Ahmady.
TUNISIA Malekiţi
E.A.U. Suniţi Şiiţi

CUPRINS

Partea I-a

Naşterea unui imperiu. Originile preislamice ale civilizaţiei arabe 2-17


Unele trăsături ale civilizaţiei islamice 17-27
Doctrina isamică şi Dreptul 27-31
Religia mahomedană …31-37
Ţările arabe în epoca modernă 37-42
Dominaţia colonială şi influenţele sale asupra ţărilor arabe 41-43

Partea a II-a

Cunoaşterea mistică 44-48


Secte, confrerii sau ocultarea spiritului religios 49-89
Despre ereziile muhamedane 89-93
Universul ascuns al fenomenului islamic. O hermeneutică
a spiritului religios islamic 93-96
Teme şi subiecte ale misticii islamice. Simbolismul trupului
uman: ochi, inimă, aluniţă 96-97
Apa ca semn divin 97-98
Hrmetismul simbolurilor abstracte (Polul, Axa, Cheia, Mierea) 98-100

234
Beţie spirituală, extaz mistic 101
Numerologia mistică "patru","cinci","şapte","şapresprezece",
"şaprezeci şi doi" 102-108
Reprezentări zoologice în mistica islamică (păsări fabuloase,
cocoşul, câinele, cămila) 109-115
Rai-Iad sau Grădină-Deşert 116-118
"Dawah" sau teologia simbolică a literelor 118
Juvaierurile arabe 119
Jujuba-simbolul ocrotirii, al limitei şi aflării destinului 119
Lumina, Leul, Laptele-simboluri iniţiatice 121-122
Semiluna-simbol al Paradisului 122-124
Luna-element calendaristic, termen de comparaţie 124-125
Calendarul musulman 125-126
Muntele "Qaf" 127-128
"Marele Nume" 129-130
Deochiu-ul 130-131
Oglinda magică 132-133
Simboluri cosmice- Perla, Păunul 133-134
Podul-simbol al trecerii şi al încercării 135-136
Simboluri de breaslă- Mantia (Hrika) 136-138
Ascetism şi sărăcie-căutare a împlinirii 138-140
Spada-Simbol al "Războiului Sfânt" 141
Destinul şi "Tabla Păzită a Islamului 142-143
Simbolistica culorilor: negru,alb,roşu 144-145
Îngeri buni, îngeri răi 145-148
"Arabesc"-ul-între geometrie şi filosofie 148-149
Covorul-obiect de artă; Covorul-instrument de cult 150-152
Cunoaşterea prin inimă 152-153
Răsărit-Apus 153
Smochinul, Măslinul 154-155
Divinaţia la arabi 156-164
Calendare mitice 165-167
Zilele săptămânii 167-170
Cele cinci cicluri ale zilei şi nopţii la români 170

235
Obiecte cu funcţii apotropaice: Amuleta 171-172
Talismanul 173-174
Pentaclu - Pentagrama 175
Amulete şi talismane la români 176-178
Alte forme de ocultism la români 179-180
Pătratul magic 180-188
Pătratul alchimic al lui Jabir Ibn Hayyan 188-189
"ABRACADABRA" 189-191
Cărţi de magie 192-195
Magia populară românească 196
Ştiinţele oculte: Alchimia, Astrologia 197-199
Criptografia la arabi 199-203
Mistica literelor în Islam 203-205
Misterioasele litere ale Coranului 206-212

Partea a III-a

Maeştrii spirituali 212-219


Marii mistici ai Islamului Al Hallaj 220-222
Jallal Al Din-Rumi 223-227
Ibn Arabi 228-230
Anexa 1 231-234
Anexa 2 235-236
Cuprins 237-239

236