Sunteți pe pagina 1din 16

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

127

3. ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

3.1. Scurt istoric

Erwin Schrödinger s-a născut în 1887, la Viena (Austria). In perioada

anilor 1921 - 1927 a fost profesor ordinar la Zurich. In 1927 el s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a preluat catedra de fizică teoretică a lui Max Planck. Inflamarea politică a Germaniei, pe fondul venirii lui Hitler la putere, a influenţat parcursul profesional al acestui mare om de ştiinţă ; astfel :

-

în 1933 a plecat în Anglia, ca profesor asociat la Universitatea din

Oxford ;

-

în 1936 a revenit în Austria, ca profesor la Universitatea din Graz ;

-

în 1938 (anexarea Austriei de către Germania), după ce s-a refugiat în

Italia, a plecat în S.U.A., unde a predat - pentru scurt timp - la Universitatea din

Princeton ;

- apoi s-a reîntors în Europa, unde a primit postul de director al Scolii de

fizică teoretică din cadrul Institutului de studii avansate (din Dublin, Irlanda) ;

- în 1955, după ieşirea la pensie, s-a reîntors în Austria, stabilindu-se în

oraşul natal (Viena). Cea mai plăcută, valoroasă şi remarcabilă perioadă din viaţa lui s-a derulat - totuşi - la Zurich, în primii lui ani de activitate. Astfel, anul 1926 se constituie

într-un reper ce nu poate fi ignorat în fizica modernă. Este anul în care a publicat 6 articole, introducând în discuţie ecuaţia care-i poartă numele. La momentul respectiv în fizică era recunoscut modelul atomic Bohr, în ciuda postulatelor oarecum "ciudate" pe care se baza. Tot la momentul respectiv teoria lui de Broglie (ideea de undă asociată microparticulelor) era cunoscută. Pornind de la ideea că pe orbitele staţionare ale electronului în atom este îndeplinită condiţia de undă staţionară (pentru unda asociată), Schrödinger a ajuns să postuleze o ecuaţie a undelor cu o formă specifică domeniului cuantic. Se spune că această ecuaţie a fost inventată în vacanţa de Crăciun a anului 1925, când Schrödinger era la schi, într-o staţiune din Alpii Elveţieni ; din acel moment, pornind de la premiza că electronul nu e un simplu "punct" care poate ocupa poziţii bine determinate în jurul nucleului, ci o undă staţionară pentru care există nivele energetice permise şi interzise, el a ataşat ipotezei de Broglie o formulă matematică, pe care a continuat să o studieze şi să o perfecţioneze pe parcursul întregului an 1926. In 1933 (împreună cu Paul Dirac), Schrödinger primeşte premiul Nobel în fizică "pentru descoperirea de noi forme fecunde ale teoriei atomice". Pe 12 decembrie 1933, în conferinţa "Ideea fundamentală a mecanicii ondulatorii" (ţinută cu ocazia primirii premiului Nobel), Schrödinger vorbeşte despre existenţa "undelor de materie" care - în fizica atomică - trebuie să joace acelaşi rol cu cel al undelor electromagnetice în fenomenele optice. După cum se vede, atât el cât şi de Broglie, consideră undele asociate microparticulelor ca pe nişte unde reale, unde având consistenţă fizică.

128

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

Otto Frisch, fizician german, spunea la momentul respectiv :"Aici se află un nou model al atomului, cu toate că nu era chiar atât de uşor de văzut ; electronul arată acum mai mult ca un nor ce pulsează, decât ca o planetă mică având orbite." In acelaşi an (1926) Max Born a enunţat teoria referitoare la semnificaţia statistică a funcţiei de undă (în urma căreia traiectoria electronului din modelul Bohr - Sommerfeld este înlocuită cu ideea aşa-numitului "nor electronic" = zonă din atom în care electronul se poate găsi cu o anumită probabilitate calculabilă). Schrödinger nu a agreat niciodată această interpretare. De altfel, el a sperat până la sfârşit, că va fi capabil să structureze o teorie unificată a câmpurilor, în care principiul de cauzalitate să nu fie abandonat în favoarea statisticii.

3.1.1. Ecuaţia lui Schrödinger : varianta "istorică" de prezentare Pornind de la expresia generală a funcţiei de undă asociate unei particule

libere :

ψ s-a constat că :

(

r

r,t

)

=

A

e

i

h

(

p rr r

E t

)

=

A

i

e

h

(p

x

x p

+

y

y

+

p

z

z

E t)

∂ψ

i

=

x

2 ψ

2

y

h

= −

1 2

h

2

p

y

p

x ψ

dar :

ψ

,

ψ

2

x

2

2

ψ

z

2

1 2

2

p

1

h

2

h

x

ψ

p

2

z

ψ

= −

= −

2 ψ

x

2

+

2 ψ

y

2

+

2 ψ

z

2

1

h 2

(

p

2 +

x

p

2

y

p

2

z

)

ψ

= −

+

1442443

2

144424443 = p

=Δψ

Δψ = −

1

h

2

p

2

ψ

E

clasic

=

p

2

2m

p

2

=

2mE

de unde

Δψ = −

2mE

h

2

ψ

Pe de altă parte, se observă că :

∂ψ

t

= −

i

h

E

ψ

E

ψ =

i h

∂ψ

t

E

ψ = −

h

2

2m

Δψ

(3.1)

(3.2)

Din ecuaţiile (3.1) şi (3.2), rezultă că, pentru o particulă liberă, este valabilă

ecuaţia :

h

2

2m

Δψ =

i

h

∂ψ

t

(3.3)

Considerând că acest rezultat corespunde unui caz particular, Schrödinger a postulat că - şi pentru particule "nelibere" - legătura derivatelor parţiale ale funcţiei de undă cu energia şi impulsul particulei trebuie să fie de aceeaşi formă. Cu alte cuvinte, pentru o particulă aflată într-un câmp de forţe, pentru care :

E clasic

=

p

2

+

2m

U

p

2

=

(

2m E

U

) ⇔ Δψ = −

2m

h

2

(E U)ψ

(3.4)

(unde U reprezintă energia potenţială), adică :

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

129

h

2

2m

2m

Δψ + Uψ = Eψ

ecuaţiile (3.2) şi (3.5) conduc la egalitatea :

i h

∂ψ

t

= −

h

2

2m

Δψ +

U

ψ

(3.5)

(3.6)

Un alt postulat introdus de către Schrödinger a fost acela că într-un câmp de forţe conservativ funcţia de undă care intervine în ecuaţia (3.6) se poate descompune în doi factori : unul dependent de timp, celălalt dependent de coordonatele spaţiale (metoda separării variabilelor). Dat fiind faptul că vom reveni asupra acestei metode, nu mai insistăm deocamdată asupra acestui aspect.

Observaţie interesantă

Ecuaţiile şi observaţiile expuse mai sus permit - de o manieră simplă - şi identificarea operatorilor introduşi deja în capitolul 2. Astfel :

d

ψ

i

=

x

h

p

x

ψ ⇒

de unde rezultă :

r

ˆ r

p

=

x

1

x

+

y

r

1

y

+

∂ψ

t

= −

i

h

E

ψ

p

x

ψ = −

i h

∂ψ

t

principiul de corespondenta

⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯→

E

z

r

1

z

= −

⎛ ∂

x

i h

r

1 x

+

r

y

1

y

+

z

r

1

1 z

z

⎟ = −

i

h

ψ =

i h

∂ψ

t

principiul de corespondenta

⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯→

ˆ

E

=

i

x

h

sau, deoarece :

E

total

(general)

=

H

=

p

2

+

2m

U

(

x, y, z

)

principiul de corespomdenta

⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯→

ˆ

U

(

x, y,z

)

=

U

(

xˆ , yˆ ,zˆ

)

=

U(x, y,z)

ˆ

H

= −

h

2

2m

= −

i

t

h

x

Δ + U

3.2. Ecuaţia lui Schrödinger temporală

In cazul unei particule cuantice, pentru care starea este descrisă de o funcţie

, se pune problema ca această funcţie să fie o soluţie a ecuaţiei

undelor, aşa cum este ea cunoscută în electromagnetism (de exemplu). Ecuaţia satisfăcută de funcţia ψ(q i , t) trebuie să îndeplinească anumite condiţii :

a) să fie liniară şi omogenă, pentru a respecta principiul suprapunerii stărilor 1 ; b) să fie o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi în raport cu timpul, pentru a satisface principiul de cauzalitate 2 .

de undă

(q

i

,t

)

ψ

1 Dacă ecuaţia este liniară, atunci - dacă două funcţii ψ 1 şi ψ 2 sunt soluţii ale acestei ecuaţii - şi suma lor ψ 1 + ψ 2 este soluţie a acestei ecuaţii. Probabilitatea corespunzătoare,

2 , putem spune că este asociată fenomenelor de interferenţă clasică

(deoarece are aceeaşi formă cu intensitatea undelor electromagnetice, atunci când ele interferă).

proporţională cu

ψ

1

+ ψ

2

2 Principiul de cauzalitate este un concept clasic.

130

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

Respectarea principiului de cauzalitate ne permite să scriem că :

(

x, y,z,t

+ Δ

t

)

ψ

1442443

efect

=

A

e

[

r

i k

r

r

−ω

(

t

t

)]

= ψ

(

x, y,z,t

)

e

i

− ωΔ

t

14243

(

cauza

=

ˆ

T( t)(x, y,z,t)

Δ

ψ

de unde prin identificare rezultă că expresia operatorului de cauzalitate (de deplasare în timp / de evoluţie cauzală / operator temporal) este :

ˆ

T

(

Δ

t

)

=

e

i

− ωΔ

t

Deoarece :

ˆ

1

i ˆ

− ωΔ

t

ε =

h

ω

ˆ

⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯→H =

principiul de corespondenta

h

ωˆ

se obţine :

ˆ

T

(

Δ

t

)

ˆ

1

=

Prin urmare :

ψ

(

x, y,z,t

i

h

Δ

t

ˆ

H

+ Δ

t

)(

− ψ

x, y,z,t

)

Δ

t

= −

i

h

ˆ

H

Ψ

(x, y,z,t)

La limită :

i

h

(

∂ψ x, y,z,t

)

ˆ

H

ψ (x, y,z,t

)

=

(3.7)

t Această ecuaţie general valabilă este ecuaţia de propagare a undei asociate în spaţiul fizic tridimensional cunoscută drept ecuaţia lui Schrödinger. Ecuaţia este general valabilă (relativist şi nerelativist) pentru mişcarea

(evoluţia) sistemelor cuantice, rămânând ca în fiecare caz în parte să se înlocuiască

ˆ

expresia concretă a operatorului H .

3.2.1. Cazul general al unei particule nerelativiste care se deplasează într-un câmp de forţe

In mecanica clasică nerelativistă, pentru o particulă aflată într-un câmp de forţe, energia totală a acesteia (dată de funcţia lui Hamilton) este exprimată de

relaţia :

H (energie totală) = T (energie cinetică) + U (energie potenţială)

adică :

H =

p

2

+

2m

U

unde am văzut că :

princ. de corespondenta

ˆ

H

=

2

2m

ˆ

+ U

Reamintesc că în urma Conferinţelor Solvay 1927, 1930, s-au conturat două tabere. Prima tabără, căreia îi aparţinea şi Schrödinger, îi avea drept reprezentanţi pe Einstein, de Broglie şi Planck. Pentru toţi aceşti oameni de ştiinţă ideea înlocuirii realităţii obiective (deci deterministe şi cauzale) a fenomenelor ce au loc în natură independent de natura observaţiei şi a observatorului, cu ideea unui comportament în care intervenţia observatorului este crucială (astfel încât "realitatea" unui fenomen este impusă de relaţia dintre observator şi fenomenul observat) era de neacceptat !

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

131

⎛ ∂

x

ˆ r

p r = pˆ

x

1

x

+

y

r

1

y

+

z

r

1

z

= −

i h

(este operatorul gradient) ; prin urmare :

r

1 x

r

1

+ y

y

+

2

=

r r

p

ˆ

ˆ

p = (

h

i

)

2

= −h

2

Δ

in coordonate carteziene

z

r

1

z

z

⎞ ⎟ ⎠

⎟ = −

i

Δ

=

2

x

2

+

h

2

y

2

+

şi reprezintă operatorul lui Laplace. Rezultă :

ˆ

H =

2

+

2m

ˆ

U

= −

h

2

2m

ˆ

Δ + U

2

z

2

(3.8)

In aceste condiţii ecuaţia generală de propagare a undei asociate unei particule nerelativiste aflate într-un câmp de forţe capătă forma generală :

i h

∂ψ

(

x, y,z,t

)

= −

t

h

2

2m

Δψ

(

x, y,z,t

)(U

+

ˆ

ψ x, y,z,t

)

(3.9)

3.2.2. Ecuaţia lui Schrödinger atemporală

Pentru sisteme conservative U(r, r t)

(forţele care se exercită asupra

sistemului nu depind explicit de timp), deci în regim staţionar, se poate recurge la metoda separării variabilelor :

U(r)

r

=

ψ

()q , t

i

= ϕ

1

(coordonate)

⋅ϕ

2

(timp)

= ϕ

1

(q )

i

⋅ϕ

2

(t

)

Prin înlocuire în ecuaţia (3.7) se observă că se obţine :

i

hϕ

1

(

q

i

)

∂ϕ

2

( )

t

t

= ϕ

2

()

t

ˆ

H

ϕ

1

(

q

i

)

1

∂ϕ

2

( )

t

1

)

ϕ

1

(

q

i

=

1442443 1442443

i

h

ˆ

H

ϕ

1

(

q

i

)

ϕ

2

( )

t

t

dependent de timp

dependent de coordonate

=

(

cons tan ta

= ε

(3.10)

Constanta ε are dimensiunea unei energii. Ecuaţia (3.10) este echivalentă cu următoarele două ecuaţii :

i h

ˆ

H

1

∂ϕ

2

( )

t

ϕ

ϕ

1

2

(

( )

t

q

i

)

t

= εϕ

1

(

q

= ε

i

)

cu solutia

⎯⎯⎯⎯→ ϕ

2

( )

t

=

C

1

e

i

h

ε t

(3.11.a)

(3.11.b)

Valoarea constantei C 1 , prezentă în soluţia ecuaţiei (3.11.a) , se stabileşte din condiţiile de normare, dependent de cazul concret care trebuie rezolvat.

, este o ecuaţie

ale căror soluţii (funcţii proprii

corespunzătoare) înmagazinează toată informaţia referitoare la stările staţionare ale unui sistem cuantic. Ea se numeşte ecuaţia lui Schrödinger independentă de timp / atemporală / pentru stări staţionare 3 .

Ecuaţia (3.11.b), de tipul : Hψ(coordonate spa t iale)= εψ

ˆ

'

ϕ

(1)

1

, ϕ

(2)

1

,

ϕ

1 (n) şi valori proprii ε 1 , ε 2 ,

ε

n

3 Atemporală = nu conţine timpul ; se observă că funcţia ϕ(q i ) depinde numai de coordonatele spaţiale.

132

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

In aceste condiţii, soluţia ecuaţiei generale a undelor în regim staţionar are

forma :

ψ

(

q ,t

i

)

= ϕ

1

()

q

i

e

i

h

ε t

(3.12)

Ecuaţia (3.11.b) se mai poate scrie, ţinând cont de expresia operatorului hamiltonian (3.8) :

h

2

2m

Δϕ

1

()

q

i

+

U

ϕ

1

()

q

i

= εϕ

1

()

q

i

⇔ Δϕ

1

()

q

i

+

2m

h

2

(

ε −

U)

⋅ ϕ

1

()q

i

= 0

şi este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi.

(3.13)

Observaţii generale. Una dintre problemele mecanicii cuantice constă în

aflarea funcţiilor de undă proprii 4 şi a valorilor proprii ale energiei, prin rezolvarea ecuaţiei Schrödinger aplicată sistemului cuantic respectiv. Pentru a obţine legea de mişcare a unei particule cuantice sunt necesare :

t) , cunoaşterea unor condiţii iniţiale (la

momentul t = 0) şi a condiţiilor la limită ale acestei funcţii.

cunoaşterea funcţiei de undă

ψ

r

(r,

Reamintim că funcţia Astfel, deoarece :

ψ (r,t r

) trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

a)

ψ

(

r

r, t dv

)

= finit din condiţia de normare (=1), rezultă faptul că funcţia

de undă trebuie să fie finită sau cel puţin de pătrat integrabil ; de altfel, condiţia de normare este absolut necesară pentru sortarea soluţiilor fizic posibile ;

) trebuie să fie o funcţie continuă şi cu derivate de ordinul I

continue ;

b) ψ (r,t r

c)

d) Eventualele soluţii

ψ (r, t

r

) trebuie să fie univocă.

ψ (r,t r

) trebuie să fie ortonormate (reamintim că

funcţiile proprii ale operatorilor hermitici sunt ortogonale).

3.2.3. Probleme rezolvate

Problema 1. Folosind principiul general de corespondenţă să se scrie ecuaţia lui Schrödinger pentru o particulă relativistă liberă.

Rezolvare

Ecuaţia Schrödinger în cel mai general caz are forma :

i

h

ˆ

H

(

∂ψ x, y,z,t

)

t

=

ˆ

H

2

ψ

(

x, y,z,t

)

= −h

ψ

(x, y,z,t)

prin identificare

ˆ

H

=

2

2

(

ψ x, y,z,t

)

t

2

prin identificare

i

h

ˆ

H

2

t

= −

h

2

2

t

2

(3.14)

Pe de altă parte, aplicarea principiului de corespondenţă înseamnă că :

se

probabilităţile de localizare ale unei particule (sau sisteme de particule) cuantice.

intermediul

4

Reamintim

că

prin

funcţiilor

de

undă

proprii

pot

determina

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

133

- clasic, pentru o particulă relativistă liberă, energia totală (egală cu hamiltoniana sistemului) are expresia :

E

2

2

= p c

2

- cuantic :

ˆ

H

2

=

2

c

2

2

+ m c

0

4

+

2

m c

0

4

=

2

-i h

=

h

2

c

2

Δ +

2

m c

0

4

(3.15)

Identitatea dintre relaţiile (3.14) şi (3.15) înseamnă că :

h

2

2

(

ψ x, y,z,t

)

t

2

= −

h

2

c

2

Δψ

()x, y,z,t

+

2

m c

0

4

ψ

()x, y,z,t

sau :

1

2

2

m c

0

2

Δψ

(

r r,t

)

(

r r,t

)

(r,t)

r

= 0

2

2

ψ

h

2

ψ

t Deoarece (în relativitate s-a introdus notaţia) :

c

1

ecuaţia (3.16) capătă forma simplificată :

2

Δ −

= = operatorul lui d'Alembert

c

2

t

2

(3.16)

[

m c

h

0

2

]ψ(r,t)= 0

r

şi poartă numele de ecuaţia Klein - Gordon.

Problema 2. Să se găsească şi să se comenteze soluţiile ecuaţiei Schrödinger pentru o particulă liberă, care se mişcă pe direcţia axei Ox.

Rezolvare

Asupra particulei libere nu acţionează nici o forţă exterioară. Prin urmare ea se va mişca rectiliniu şi uniform (de-a lungul axei Ox). Deoarece rezultanta forţelor care acţionează asupra particulei este egală cu zero, se poate considera că energia potenţială (constantă) este egală cu zero : U = 0. Prin urmare ecuaţia Schrödinger are forma particulară :

h

2

2m

ΔΨ

(x, y,z,t)

=

i h

∂ψ x, y,z,t t

(

)

Δϕ

ψ

1

(

(

x, y,z

)

x, y,z,t

+

2m

h

2

εϕ

1

(

x, y,z

)

=

)(

= ϕ

1

x, y,z

)

e

i

h

εt

0

Ne concentrăm atenţia asupra ecuaţiei atemporale ; totodată ţinem cont de faptul că mişcarea are loc pe direcţia Ox :

d

2

ϕ

1

( x

) +

dx

2

k

2 ϕ

1 (

x

)=

0

unde k

2 2m

=

h

ε

Această ecuaţie diferenţială de ordinul II, omogenă, are soluţia generală :

ϕ

1

(x)

=

C e

1

ikx

+

C e

2

ikx

⇔ ϕ

1

(x)

=

A cos kx

+

Bsin kx

Deoarece nu avem condiţii suplimentare impuse acestei soluţii (întrucât x ( ,+)), k poate avea orice valori. Prin urmare :

134

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

ε =

k 2

h

2

2m

poate lua orice valoare ; spectrul valorilor proprii este continuu (aşa cum era de aşteptat !). Soluţia generală are forma :

x, t

ψ =

(

)(

A cos kx

+

Bsin kx

)

e

ik 2 h

2m

t

unde k poate avea orice valoare.

Problema 3. Să se arate că, dacă energia potenţială

U(r) r

poate fi

descompusă

=

descompune în ecuaţii unidimensionale, în condiţiile în care :

într-o

+

U

2

()y

sumă

+ U

3

()z

 

de

funcţii

de

câte

o

singură

coordonată

:

,

atunci

ecuaţia

Schrödinger

atemporală

se

U()r

r

U

1

()x

ψ

()r

r

= ψ

1

()x

⋅ψ

2

()y

⋅ψ

3

(z)

şi

E = E

1

+ E

1

+ E

3

Rezolvare

In ecuaţia Schrödinger pentru stări staţionare :

2m

Δψ +

în

(E

U)

ψ =

0

specificate

h

condiţiile

operatorului lui Laplace asupra funcţiei de undă :

se calculează,

de

textul

problemei,

efectul

aplicării

Δψ

()

r

r

= ψ

2

()

y

ψ

3

()

z

2

ψ

1

(

x )

x

2

+ ψ

1

()

x

ψ

3

()

z

2

ψ

2 (

y )

y

2

+ ψ

1

()

x

ψ

Se fac înlocuirile de rigoare în ecuaţia Schrödinger :

ψ ψ

2

3

2

∂ ψ

1

x

2

+ψ ψ

1

3

2

∂ ψ

2

y

2

+ψ ψ

1

2

2

∂ ψ

3

2m

+

z

2

h

[(

E

E

+

1 2

+

E

3

)(

U

1

+

U

2

+

2 ∂ ψ ( ) z () 3 y 2 2 ∂ z 1 U
2
ψ
( )
z
()
3
y
2
2
∂ z
1
U
)]
ψ ψ ψ
=
0
3
1
2
3
ψ ψ ψ
1
2
3

Deoarece variabilele x , y, z sunt independente, ecuaţia anterioară se separă în trei ecuaţii independente, având forma :

1

2

ψ

i

(

x i

)

2m

ψ

i

(

x

i

)

x

2

i

h

+

[E i

U i

(x )]

i

=

0 cu

i

= 1,3

(x i = x, y, z)

In aceste condiţii, rezolvarea problemei tridimensionale este echivalentă cu rezolvarea a trei ecuaţii Schrödinger unidimensionale.

se deplasează

într-un spaţiu în care energia potenţială constantă are valoarea U 0 . Să se determine soluţia generală a ecuaţiei Schrödinger dependente de timp şi să se particularizeze rezultatul în cazul în care deplasarea particulei are loc de-a lungul axei Ox.

Problema 4. O particulă cuantică de masă m şi de impuls

r

p

Rezolvare

In ecuaţia Schrödinger temporală :

i h

(

r

∂ψ r,t

)

t

= −

h

2

2m

Δψ

()r,t r

+

U

0

ψ ()r,t r

ECUAŢIA LUI SCHRÖDINGER ŞI APLICAŢII

135

se aplică metoda separării variabilelor :

ψ

(r,t) r

= ϕ

1

()r

r

⋅ϕ

2

(t)

Am văzut că în aceste condiţii, ecuaţia Schrödinger temporală devine

echivalentă cu două ecuaţii diferenţiale independente, una dintre ele implicând

variabila "timp", iar cealaltă variabila spaţială

r r :

1

∂ϕ

2

( )

t

i h

ϕ

h

2

2

( )

t

()r

r

t

+

U

0

=

2m

Δ ϕ

1

const.

= ε ⇒

ϕ

1

()r

r

= εϕ

1

()r

r

Ecuaţia (3.17.a) are soluţia :

ϕ

2

( )

t

=

A

e

i

h

ε t

1

∂ϕ

2

(

t

) = −

ϕ

2

( )

t

t

i

h

ε

(3.17.a)

(3.17.b)

(3.18)

în timp ce pentru cea de-a doua ecuaţie diferenţială (3.17.b) propunem o soluţie particulară, de forma :

ϕ

1

( )

r

r

=

B

e

i

h

rr

p r

(3.19)

Inlocuind soluţia propusă (3.19) în ecuaţia (3.17.b) se obţine :

adică :

h

2

2m

r 2

p

+

2m


U

0

1 r

p

h

2

= ε

2

e

i rr

p r

h

⎟ ⎞

+

i rr

p r

U e

0

h

= ε⋅

e

i rr p r ⋅ h :e h
i rr
p r
h
:e
h

i rr

p r

(

0)

reprezintă impulsul particulei, iar U 0

energia potenţială, semnificaţia constantei ε este aceea de energie totală a acesteia. Relaţia obţinută este corectă, ceea ce însemnă că soluţia (3.19) propusă este bună. In aceste condiţii, soluţia ecuaţiei Schrödinger temporale este :

r

Se observă că - în condiţiile în care p

ψ

(

r

r,t

)

=

C

e

i

h

(

p rr r

−ε

t

)

=

C

e

i

h

rr

p r

r

p

2

2m

+ U

0

t

e

i

h

(p

rr r

−ε

t)

este o funcţie continuă, univocă şi

mărginită în tot spaţiul (respectă condiţiile impuse unei funcţii de undă). Prin urmare ε poate avea orice valoare pozitivă (poate lua un spectru continuu de valori !), ceea ce corespunde situaţiei în care particula este liberă. Pe de altă parte, dacă impulsul (posibil) al particulei poate avea orice valoare, se aplică principiul suprapunerii st