COLEGIUL NATIONAL «DAVID PRODAN»

CUGIR, ALBA
ROMẬNIA

Coordonator, Realizator,
Pro£ VLAD VIORICA Eleve: TECSA SIMONA-MIHAELA
Prof. COPACEANU ADRIANA cls. XI A

“Apa este bucuria vieţii”

zicală africană
I. Importanţa apei în structura mediului
Apa – cel puţin cea dulce, în prezent – este mai preţioasă decât petrolul şi mai necesară decât
grâul sau orezul. Apa este în acelaşi timp viaţa şi calitatea vieţii. Sau aşa cum relevă specialiştii, în
cadrul sistemului ecologic planetar, prezenţa apei este condiţia indispensabilă vieţii, iar pentru societatea
umană ea reprezintă acea resursă naturală fundamentală de care depinde orice domeniu al activităţii
economice.
Hidrosfera reprezintă un adevărat sistem “sanguin” al structurilor geografice pentru că apa
relaţionează strâns cu celelalte geosfere dând o calitate nouă şi unică în acelaşi timp mediului
înconjurător.
Astfel ca agent de relaţionare a componentelor mediului, circuitul apei în natură este esenţial în
funcţionalitatea, dinamica şi existenţa mediului înconjurător. Ciclul hidrologic constituie un proces
permanent, la scară planetară, de transformare a unei părţi din apa mărilor şi oceanelor şi de convertire a
ei, prin evaporare – condensare în apă dulce, proces realizat de o uzină gigantică ce este natura însăşi.
Datorită acestui proces există viaţă şi pe întinderile uscatului. Trecerea de la materia anorganică
la cea organică se produce în prezenţa apei.
 II. Resursele de apă dulce – un bun rar, venerat de cei ce nu-l au, nu îndeajuns respectat de cei
ce-l au.
Apa dulce, spre deosebire de apa sărată prezintă resurse relativ reduse în ansamblu şi oricum
extrem de neuniform repartizate pe suprafaţa uscatului. Strict geografic, resursele de apă dulce sunt
masiv concentrate în anumite zone şi dimpotrivă, foarte rare în altele. Lacurile şi râurile mult abundente
în unele regiuni (Europa nordică, nordul Americii de Nord, zonele ecuatoriale), dar aproape inexistente
în altele. În plus precipitaţiile variază sensibil, de la un an la altul, de la un sezon la altul, în cadrul
aceleiaşi zone. Dar un numai atât: datorită temperaturilor medii existente, evaporarea este mai intensă
sau mai puţin intensă şi ca urmare aportul net al precipitaţiilor este sensibil diferit.
Din punct de vedere economic, semnificaţia distribuţiei naturale neuniforme a resurselor de apă
dulce este puternic accentuată de discordanţa acestei distribuţii cu cea a necesităţilor. Nu numai că o
bună parte a resurselor de apă dulce rămâne blocată în gheţari, dar şi cele mai abundente dintre resursele
utilizabile se află în zone reci, improprii sau puţin propice culturilor agricole. În schimb, în zona caldă,
unde necesităţile sunt mult mai mari resursele sunt mai sărace. Nesuprapuneri există între distribuţia
resurselor de apă dulce şi distribuţia terenurilor agricole, repartiţia teritorială a populaţiei şi a zonelor
industrial-urbane.
La acestea se adaugă şi limitarea resurselor de apă prin afectarea calităţii acesteia, deci prin
fenomenul de poluare - prin deversarea de ape menajere neepurate, îngrăşăminte chimice, pesticide
provenite din practicarea agriculturii intensive, ape industriale…
Valorificarea tehnico-economică a resurselor de apă dulce are o dimensiune calitativă şi una
cantitativă ce sunt strâns legate. În ţările dezvoltate mijloacele tehnice şi resursele financiare le-au
permis să elimine sau să reducă o serie de constrângeri existente prin complexe amenajări hidrotehnice,
regularizări ale cursurilor de apă, sisteme de salubrizare a apei pentru alimentarea aglomerărilor urbane.
Problemele deosebite sunt în ţările în dezvoltare unde efective însemnate de oameni nu au acces la apa
potabila, cu toate consecinţele asupra stării lor de sănătate. Ca urmare asigurarea necesarului apei de
consum este o problemă - în anumite zone - nu numai de cantitate ci şi de calitate.

• Distribuirea resurselor de apă pe glob

America Latină este regiunea cea mai bogată în apă, deţinând 1/3 din totalul de apă dulce,
regenerabilă din lume.
Pe locul doi se situează Asia, cu 25%, iar pe ultimul loc sunt Africa de Nord şi Orientul Mijlociu
cu 1%. Cifrele devin mai relevante dacă raportăm resursa la cerere sau consum. Exemplu: China, care
deţine 7% din totalul mondial de apă dulce, dar are o populaţie ce reprezintă 22% din populaţia Terrei.
Canada, în schimb are 9% din resursele mondiale de apă dulce şi o populaţie care reprezintă doar 0,5%
din cea mondială.
Efectele distribuţiei inegale a resurselor de apă dulce sunt agravate şi de gradul de dezvoltare a
ţărilor şi nu în ultimul rând de nivelul de trai al fiecărui individ în parte. Studiile internaţionale recente
arată că în 22 de ţări africane, apa nu este asigurată pentru jumătate din populaţie.
Soluţii moderne pentru asigurarea apei există. În 2002 erau 10.000 de instalaţii de desalinizare,
care produceau 5 milioane de metri cubi de apă dulce, însă 70% dintre acestea erau amplasate în ţările
bogate în petrol din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, ţări care îşi permit să plătească între 1 şi 4
dolari pe metrul cub de apă produsă din desalinizarea apelor marine.
Nici Europa nu este ocolită de criza apei, mai ales în zona mediteraneană.
Lipsa apei, provocată într-o lume în care populaţia creşte de la 6,5 miliarde locuitori, la probabil
11-12 miliarde locuitori, constituie o problemă globală a societăţii actuale. În Asia, Orientul Mijlociu,
Africa subsahariană şi de nord irigaţiile reprezintă 85%-90% din totalul de apă consumat. În Europa,
analiza principalilor utilizatori ai apei indică agricultura ca principalul consumator, cu 64%.
III. Trăsăturile mediului hidric se referă la proprietăţile fizice şi chimice ale apei precum şi la
capacitatea de autoepurare, foarte importantă pentru păstrarea calităţii apelor. Hotărâtor în procesul de
autoepurare al apelor este activitatea de descompunere a materiei organice de către bacterii în substanţe
minerale ce intră în circuitul materiei în natură. Când însă cantitatea şi calitatea substanţelor poluante
depaşeşte limitele de toleranţă se manifestă fenomenul de poluare a apelor.

IV. Componenta hidrică şi funcţiile sale în mediu

Apa are funcţia de mediu de viaţă pentru numeroase

organisme, de la plancton, care constituie baza lanţului trofic, până
la cetacee, cele mai mari vieţuitoare terestre. În apele oceanice
sărate peştii au un "aparat" de desalinizare ce se află la nivelul
branhiilor, unde celulele specializate preiau sărurile în exces şi
împreună cu un mucus foarte concentrat le eliberează în apă.
În oceane şi mări în funcţie de condiţiile de mediu
(temperatură, presiune, salinitate, lumină, oxigen dizolvat) s-au
constituit ecosisteme diferite, unele foarte bogate în organisme.
Cele mai complexe ecosisteme marine vizează formaţiunile
coraligene ce se întind pe areale de peste 200 mil km2. Având în
vedere sensibilitatea coralilor la factorii de mediu (ape calde,
curate, bine oxigenate, puţin adânci, bine luminate) ei reprezintă un
indicator al calităţii mediului acvatic marin. Formaţiunile
coraligene adăpostesc numeroase vieţuitoare: crustacee, moluşte,
peşti, pentru că aici există resurse bogate şi variate de hrană.

este importantă pentru că apa intră în componenţa tuturor celorlalte elemente ale mediului, în
proporţii diferite. În cadrul acestora, componenta hidrică vehiculează materia şi energia în mediu,
contribuind la dinamica globală a acestuia.
Răspândirea organismelor la nivelul suprafeţei terestre este dependentă atât de regimul termic,
dar şi de cel al precipitaţiilor, fapt concretizat în existenţa zonelor şi etajelor biogeografice cu dispunere
pe latitudine şi respectiv pe altitudine.
Plantele se diferenţiază şi după pretenţiile lor faţă de umiditate în plante xerofite, rezistente la
secetă, la care pierderea apei prin transpiraţie este limitată în diferite moduri - cactuşii, larg răspândiţi în
America, prezintă un strat de ceară. O altă categorie de plante sunt cele tropofite, prezente în Asia de sud
şi de sud-est, în arealul pădurilor musonice, unde arborii îşi pierd frunzişul în sezonul secetos. Dintre
speciile care alcătuiesc păduri compacte în regiunea musonică menţionăm teck-ul şi saalul.
În zonele cu exces de umiditate – în pădurile ecuatoriale, în zonele mlaştinoase – sunt prezente
plantele higrofite, cu o mare varietate de specii palmieri, ficuşi, liane, plante epifite – orhidee... .
Iar în unităţile acvatice se dezvoltă plantele hidrofite : algele, nufărul, stuful.
Apa este nu numai un constituent al organismelor vii, dar are un rol foarte important de reglare
termică şi de irigare a ţesuturilor.
Rezistenţa organismelor în condiţiile restrictive ale apei în mediu este diferită. Rozătoarele din
deşerturi pot trăi fără să bea apă, dar o preiau din hrana consumată. Cămilele îşi pot produce apă prin
oxidarea grăsimilor ce se găsesc în cocoaşă.
 Omul însuşi, cel mai complex organism nu ar putea rezista fără apă. Nimic nu ar putea spune mai
mult în această privinţă, decât faptul că, fără apă corpul unui om de 70 kg ar cântări doar 13 kg.
Omul biologic este dependent de apă şi cu atât mai mult omul social. progresul societăţii umane nu
poate fi conceput decât în asociere directă cu apa.

• Apa are un rol determinant în caracteristicile climatice ale diferitelor regiuni ale Terrei, unde
există tipuri de climă de nuanţă oceanică cum ar fi clima tropical-umedă, clima musonică,
clima temperat oceanică.
Acţiunea permanentă a curenţilor oceanici calzi sau reci
influenţează clima zonelor litorale.
Astfel Curentul Golfului ce provine din zona Golfului
Mexic, are laţimi de aproximativ 500 km şi o temperatură a apei de
25ºC. El se îndreaptă spre nordul Europei unde determină cea mai
mare anomalie termică pozitivă a Terrei, zona în care temperatura
medie anuală este mai mare cu aproximativ 10ºC decât cea
corespunzătoare latitudinii.Una dintre consecinte este că
activitatea în porturile Norvegiei se desfăşoară tot timpul
anului , fără riscul de îngheţ al apei marine. De asemenea Norvegia
poate valorifica la maxim potenţialul hidroenergetic de care dispune.
Curentul rece al Peruului acţionează pe ţărmul vestic al
Americii de Sud şi determină temperaturi ale aerului mai
scăzute decât cele corespunzătoare latitudinii. Prezenţa apelor reci nu
favorizează mişcarea verticală a aerului, ca urmare nu se formează nici condiţiile de formare a
precipitaţiilor. De aceea în această zonă a Americii de Sud se află polul aridităţii pe glob – în Deşertul
Atacama, unde singurul element benefic dinspre ocean este frecvenţa ceţii , care întreţine un grup de
organisme adaptat la resurse modeste de apă(guanaco,cactuşi).
• Apa este un agent modelator la nivelul componentelor fizice, relieful fiind modelat prin
procese geomorfologice de eroziune, transport, acumulare, dizolvare.

Sistemul apelor continentale reprezintă

“artizanul” peisajelor terestre diferenţiate
pe treptele de relief şi în strânsă legătură cu
factorii climatici şi caracteristicile substratului de
roci. Se disting diferite tipuri de văi - sub forma
de chei dezvoltate în calcare, de defileu, în care
sectoarele înguste alternează cu sectoarele
mai largi, exemplu Defileul Dunării care are
aproximativ 100 m în sectorul Cazane sau
Porţile de Fier şi 5 km în zona Moldova Veche. Nu în ultimul rând
valea de tip canion dezvoltată în structurile sedimentare
orizontale, cum este Canionul Colorado în care adâncimea văii
atinge 1,6 km.
Gurile de vărsare ale raurilor, fluviilor sunt foarte
variate atunci când se varsă în mări şi oceane. Amintim pe cele
mai reprezentative: deltele, estuarele, limanele fluvio-maritime.
 • Funcţia de depozitare a deşeurilor este o funcţie nouă în mediul terestru, funcţie creată de
om, care introduce uneori, la scară, regională sau chiar globală, o serie de factori perturbatori.
În acest context, apa are rol de evacuare, asimilare sau stocare a diferitelor substanţe sau
deşeuri. Să nu uităm că o parte din aceste substanţe intră în circuitul materiei în natură,
acumulându-se în fiecare verigă a lanţului trofic, afectând astfel echilibrul ecosistemelor, dar
şi sănătatea oamenilor.
Din păcate unele unităţi acvatice au devenit colectoare de ape reziduale - menajere şi industriale
- substanţe provenite din chimizarea
agriculturii.
Cel mai izbitor exemplu al crizei de mediu din
SUA îl reprezintă lacul Erie, o enormă mare
interioară, suficient de întinsă pentru a
simboliza permanenţa naturii. Lacul Erie a
constituit o principală rezervă naturală pentru
o regiune bogată, cu câteva oraşe mari, cu o
industrie variată şi foarte dezvoltată, cu
terenuri agricole fertile şi cu întreprinderi de
pescuit rentabile sau în procesul de creare a acestor
bogăţii, lacul s-a schimbat, ajungând atât de
poluat, încât sistemele biologice iniţiale, care păstrau
valoarea socială a lacului, au fost în mare
măsură distruse. Soarta lacului Erie ne ajută să măsurăm daunele pe care le aducem resurselor noastre
naturale prin crearea bogăţiilor naţiunii.