Despre sensibilitatea ISO Stratul fotosensibil al filmului fotografic contine cristale de bromura de argint dispersate intr-o masa de gelatina.

La nivelul unui de cristal de bromura lovit de un foton are loc un transfer de electroni care are ca efect aparitia unui atom liber de argint. Atomul de argint liber serveste drept catalizator in reactia redox in timpul developarii. Pentru a reduce intregul cristal in argint metalic, sunt suficienti 2 - 4 atomi liberi de argint. Cu cat cristalul are un volum mai mare, cu atat cresc sansele ca, in timpul expunerii la lumina, sa fie lovit de un foton. Cu alte cuvinte, un cristal de mari dimensiuni va dobandi mai rapid un atom de argint metalic, comparativ cu unul mai mic, daca ambele sunt supuse la actiunea aceluiasi flux de fotoni. Ca atare, un film fotografic in care se afla granule de mari dimensiuni va fi impresionat mai rapid dacat filmul in carui structura se afla cristale de dimensiuni mai mici. Deci filmul cu cristale mai mari va avea nevoie de un timp de expunere la lumina mai mic adica va avea sensibilitate mai mare decat unul cu cristale mai mici. Filmele cu sensibilitate mica, dupa developare, produc granule fine de argint metalic. Se spune despre ele ca sunt filme de granulatie fina si rezolutie ridicata. Negativele cu granulatie fina pot fi marite mult. Din contra, filmele cu sensibilitate ridicata, dupa developare produc granule mari de argint metalic si au deci o rezolutie mai scazuta. La mariri mari, granulatia devine vizibila. Kodak a pus la punct o tehnologie de cristalizare a bromurii de argint in urma careia se obtin cristale foarte plate (asa numitele cristale "T"); acestea au avantajul ca expun la lumina o suprafata considerabil marita in raport cu masa. Prezinta deci avantajul sensibilitatii unor cristale de mari dimensiuni dar, avind masa mica, granulatia se pastreaza fina. Filmele moderne utilizeaza metode complexe de crestere a sensibilitatii, cum ar fi: maturatia in conditii speciale a cristalelor de bromura de argint, adaosul de substante sensibilizante, etc. Masurarea sensibilitatii filmului se face in conformitate cu normele ISO (International Organization for Standardization ISO 5800:1987) si a intrat in vocabularul curent sintagma "sensibilitate ISO". Sandardul ISO are in prezent acceptate doua scale: - una liniara, in care dublarea sensibilitatii filmului este marcata prin dublarea valorii ISO - una logaritmica: dublarea sensibilitatii filmului este marcata prin cresterea cu 3 unitati ISO Sensibilitatea ISO este marcata pe ambalajul filmelor, de exemplu ISO 100/21; pentru film de doua ori mai sensibil la lumina, marcajul va fi: ISO 200/24. Scala liniara ISO corespunde vechii scale americane ASA (American Standard Association), iar cea logaritmica este echivalentul scarii germane de sensibilitate DIN (Deutsches Institut fur Normung).

Echivalentele sensibilitatii filmelor ISO liniar (fostul ASA) 12 25 50 64 80 100 200 320 400 800 1600 3200 ISO logaritmic (fostul DIN) 12 15 18 19 20 21 24 26 27 30 33 36 GOST (sovietic) 11 22 45 45 65 90 180 250 350 700 1440 2880

6400 39 Inregistrarea sub forma unui grafic a innegririi (densitatii optice) a filmului in raport cu lumina incidenta duce la obtinerea unei curbe in forma de "S" pe care se disting 5 regiuni: - pentru nivele mici de iluminare (zona A), filmul nu reactioneaza; innegrirea este data de voalul general si de pierderile prin absorbtia luminii ce traverseaza suportul din poliester - a doua regiune (zona B) apar primele urme de innegrire, dar corelarea dintre iluminare si innegrire se face dupa o ecuatie de grad superior si caracterizeaza subexpunerile severe.

- a treia regiune (zona C) se caracterizeaza prin innegrire proportionala cu iluminarea si este practic dreapta; la filmele uzuale aceasta zona se intinde pe 8 - 10 indecsi de expunere. Subiectele uzuale au, intre zonele umbrelor si zonele luminilor un interval de 5 - 6 trepte de expunere si se pot incadra

in intervalul amintit. Usoara supraexpunere sau usoara subexpunere nu duce la alterarea raportului dintre umbre si lumini de pe filmul negativ. Capacitatea filmului de a suporta sub sau supraexpuneri poarta numele de toleranta la expunere. Chiar daca filmul este mai transparent sau mai opac, copierea pe hartie poate fi ajustata in asa fel incat rezultatul final sa fie corect. Panta dreptei (cunoscuta si ca gamma) caracterizeaza contrastul sau gradatia filmului analizat. O panta lenta (film cu contrast redus, gamma mic) suporta contraste mai mari la nivelul subiectului, comparativ cu un film cu panta abrupta (film cu contrast si gamma mare,). Panta abrupta determina si o reducere a tolerantei la expunere. In general filmele de sensibilitate mica au panta abrupta, deci sunt filme contrast si cu toleranta mai mica la expunere; filmele cu sensibilitate mare au panta mai lenta, deci au contrast mai redus si poseda o toleranta crescuta la expunere. - a patra regiune a graficului (zona D) se caracterizeaza prin diminuarea sporului de innegrire in raport cu cresterea iluminarii (curba dupa o ecuatie de grad superior) si caracterizeaza supraexpunerile severe; - a cincea regiune (zona E)este din nou dreapta si arata ca filmul nu se mai innegreste suplimentar, in ciuda cresterii iluminarii; a ajuns la limita maxima de innegrire. Corelatia dintre innegrire si iluminare poarta numele de curba Hurter-Driffield si raporteaza densitatea optica a negativului la logaritmul expunerii masurata in lucsi / sec. Daca un film de o sensibilitate data, este expus in zona C, fotograful poate folosi aproape orice combinatie de timpi de expunere si diafragme care sa produca indicele de expunere necesar scenei. O scurtare a timpului de expunere va trebui compensata cu o crestere a diafragmei de lucru si invers. De exemplu daca pentru un subiect anume, indicele de expunere determinat de exponometru este de 11 I.E., fotograful poate utiliza, cu rezultate similare in ceea ce priveste gradul de innegrire al negativului, perechile: f:8 cu 1/30 sec sau f:5,6 cu 1/60 sec, etc. Utilizarea unor perechi echivalente de timpi de expunere si diafragme poarta numele de legea reciprocitatii. Daca insa iluminarea este foarte redusa, numarul de fotoni care traverseaza obiectivul si penetreaza in stratul fotosensibil este foarte mic. Pentru desfasurarea corecta a proceselor electrochimice descrise in paragrafele de mai sus, este nevoie de un un anumit debit minim de fotoni in unitatea de timp. Debite mai mici de fotoni conduc la incetinirea reactiilor electrochimice si au drept rezultat scaderea gradului de innegire. Aceasta situatie este cunoscuta ca "abatere de la legerea reciprocitatii". O situatie similara apare si in cazul unor iluminari foarte puternice, care impun timpi scurti de expunere, de ordinul zecimilor de miimi de secunda. In general sensibilitatea filmului este fixa, data de producator. Exista insa filme, de ex. Ilford Delta 3200 care are o sensibilitate reala de ISO 1000, dar care poate fi folosit ca avind sensibilitati mai mari, de pana la ISO 3200 dar trebuie developat un timp mai lung (push proces) pentru a obtine rezultate corecte. Sensibilitatea ISO la captatorii digitali Captatorii digitali au o sensibilitate fixa, dependenta de tipul constructiv si de procesul tehnologic. Pentru a veni in sprijinul fotografilor, producatorii au inclus proceduri speciale prin care sa poata fi amplificat semnalul brut, furnizat de fiecare fotosit din captator. Amplificarea se poate realiza asupra semnalului analogic, furnizat direct din fotosit, sau poate fi amplificat semnalul digital, obtinut dupa conversia semnalului analog in semnal digitala. Fiecare producator stabileste o anumita procedura si o anumita proportie intre cele doua modalitati de amplificare a sensibilitatii. Spre deosebire de filme, unde cresterea sensibilitatii se asocia cu o granulatie marita, la camerele foto digitale, cresterea sensibilitatii se insoteste de o crestere a zgomotului din imagine, cu innecarea detaliilor fine. Determinarea sensibilitatii camerelor digitale se face conform normelor International Organization for Standardization ISO 12232:1998. In linii mari, sensibilitatea ISO a camerele foto digitale corespunde cu cea a filmelor echivalente.

Despre obturator Obturatorul este un subansamblu mecano-electronic care controleaza trecerea luminii de la obiectiv spre suportul fotosensibil, pentru o perioada bine determinata. Perioada de timp cat obturatorul este deschis poarta numele de timp de expunere si poate fi ajustat de fotograf (sau de camera fotografica in modurile automate). La primele aparate de fotografiat, obturatorul era un capac ce se punea pe obiectiv. Fotograful il scotea cu mana, numara secundele: "o-mie-unuo-mie-doio-mie-trei" in timp ce trasa cercuri prin aer, dupa care il punea la loc pe obiectiv. Cresterea sensibilitatii negativelor a impus realizarea de obturatoare capabile de timpi de expunere scurti, de ordinul fractiunilor de secunda si foarte bine determinati. S-a realizat un obturator inclus in obiectiv, localizat in apropierea centrului optic al obiectivului (de aceea numit si obturator central), constituit din mai multe lamele pivotante care, in repaus, se acopera partial una pe alta si inchid complet orificiul de trecere. In momentul declansarii lamelele pivoteaza si se indeparteaza rapid si complet de axa optica, raman in aceasta pozitie un timp determinat dupa care efectueaza cursa inversa, de inchidere. Aparitia aparatelor fotografice cu obiective interschimbabile aducea in fata proiectantilor doua dificultati: a) fiecare obiectiv trebuia dotat cu obturator, ceea ce le facea scumpe si b) filmul neexpus trebuia protejat de lumina ce patrundea in timpul schimbarii obiectivelor, adica inca un obturator! Asa s-a ajuns la mutarea obturatorului din obiectiv in corpul camerei, imediat inaintea planului focal (a filmului) si de aceea denumit obturator focal. Obturatorul focal este constituit din doua perdele care se deplaseaza pe rand in fata cadrului, descoperind si apoi acoperind cadrul filmului. Se afla in studii de laborator un obturator electronic, constituit dintr-o lama de cristale lichide. In repaus, cristalele sunt dispuse aleator si blocheaza complet trecerea luminii. Sub actiunea unui curent electric, cristalele se aliniaza instantaneu pe directia axei optice iar lumina patrunde pana la suportul fotosensibil. Intreruperea curentului electric readuce cristalele in "dezordine" iar obturatorul devine opac. Fiecare dintre cele doua tipuri de obturatoare aflate in prezent in uz, au avantaje si dezavantaje care vor fi discutate in continuare. Aparatele mai recente cupleaza printr-o singura parghie transportul filmului si armarea obturatorului. In literatura anglo-saxona circula termenul "shutter speed" si care a fost preluat si de fotografii incepatori din Romania, localizindu-l cu sintagma "viteza de expunere". Dupa cum vom arata in continuare, lamelele si respectiv perdelele obturatoarelor au aceeasi viteza de miscare indiferent de timpul de expunere utilizat, asa incat expresia "viteza [mica sau mare] de expunere" nu are nici o legatura cu timpul [scurt sau lung] de expunere, este gresita si ar trebui abandonata.

Obturatorul central, situat in imediata vecinatate a centrului optic al obiectivului, este construit dintr-un set de 3 pana la 5 lamele de forma aproximativ semicerc si care, in repaus se acopera una pe alta si toate impreuna obtureaza complet tubul obiectivului.

Printr-un sistem de pargii si arcuri, sub actiunea butonului declansator, lamelele pivoteaza in jurul unui ax aflat pe circumferinta tubului obiectivului si deschid complet calea de trecere a luminii. Lamelele stau in aceasta pozitie un timp presetat de utilizator si care este determinat printr-un mecanism de orologerie. Dupa scurgerea timpului necesar, lamelele parcurg drumul invers si inchid drumul luminii.

Aparatele ieftine folosesc obturatorul si pe post de diafragma; la acestea lamelele obturatorului nu se deschid complet ci doar partial, lasind un orificiu calibrat automat in functie de gradul de iluminare al subiectului. Un model celebru de obturator central este cel produs de compania germana Deckel sub numele de "Compur". Primele modele au aparut in 1912 iar in 1928 au fost puse pe piata modele cu autodeclansator. In 1935 a aparut modelul Compur-Rapid, care putea expune la 1/500 sec., iar dupa Al Doilea Razboi Mondial a aparut modelul Synchro-Compur, care permitea deschiderea sincronizata cu blitzurile (MXV) Randamentul obturatorului central. Un obturator teoretic se deschide instantaneu, sta deschis o perioada de timp si se inchide instantaneu. In realitate este imposibil ca lamelele obturatorului sa se deplaseze instantaneu din pozitia complet inchis in pozitia complet deschis si invers, deoarece acceleratiile ar fi extrem de mari. Lamelele se deschid in aproximativ 1 milisecunda (1/1000 sec) si se inchid in aprox. 1,5 milisecunde (1/750 sec). De aceea, in mod inevitabil, iluminarea filmului in timpul expunerii t aleasa, se face in trei faze: a) faza de deschidere a obturatorului - iluminarea cadrului creste treptat pana la valoarea maxima b) o perioada de iluminare in platou, cand obturatorul este complet deschis c) faza de inchidere a obturatorului, in care iluminarea scade treptat pana la inchidere completa.

Existenta fazelor a) si c) demonstreaza ca obturatorul are un randament mai mic decat cel teoretic. La timpi relativ lungi de expunere, ponderea fazelor a si c in timpul total (a+b+c) este relativ mica, asa incat randamentul obturatorului este mare (peste 80%).

Deschiderea si respectiv inchiderea lamelelor obturatorului se produc cu aceeasi viteza, indiferent de timpul de expunere ales. Ca urmare, doar timpul cat obturatorul este complet deschis (faza b) este cea care se modifica. Asadar, cat timpul de expunere ales este mai scurt, cu atat ponderea fazelor a si c devine relativ mai importanta si deci randamentul scade.

Sincronizarea cu blitzul a obturatorului central. Sincronizarea cu blitzul a obturatorului central este posibila la orice timp de expunere, deoarece obturatorul central este deschis complet aproape pe toata durata stabilita.

Primele surse artificale portabile de lumina foloseau becuri cu magneziu sau cu filament fuzibil (acum scoase din uz) si utilizau contactul sau setarea "M". Blitzurile electronice se folosesc in contactul sau cu setarea "X". Avantajele obturatorului central: - constructie simpla - sincronizare cu blitzul la orice timp de expunere - poate fi folosit la aparatele fotografice de format mediu si mare. Dezavantajele obturatorului central: - randament variabil, in functie de timpul de expunere utilizat; - pentru a beneficia de posibilitatea schimbarii obiectivului este necesar de a avea si un obturator in planul focal; - gama timpilor de expunere nu coboara sub 1/500 sec. Pentru a putea schimba obiectivele de pe aparat, s-a impus necesitatea de a renunta la obturatorul din obiectiv si de a-l muta imediat in fata filmului. Primele obturatoare focale erau construite din doua perdele de panza cauciucata si opaca la lumina. Fiecare perdea putea culisa pe orizontala, prin fata cadrului, sub actiunea unui resort. In faza initiala, prima perdea este complet desfasurata si acopera cadrul de expunere, in timp ce a doua perdea este complet rulata pe tamburul ei. Expunerea cu obturatorul focal parcurge patru faze de functionare: a) defilarea primei perdele - sub actiunea butonului declansator, prima perdea este trasa si se infasoara pe tamburul receptor; sensul de deplasare este de regula de la dreapta la stanga (de la mosorul receptor al filmului catre cel debitor); b) expunerea cadrului pentru timpul t ales; c) defilarea celei de-a doua perdea - dupa scurgerea timpului t masurat de la punerea in miscare a primei perdele, se pune in miscare si a doua perdea; a doua perdea se deruleaza si calatoreste in acelasi sens cu prima, adica tot de la dreapta la stanga. Controlul acestei faze se face prin mecanisme de orologerie sau electronic, cu cristale de cuart. Expunerea s-a incheiat.

d) armarea obturatorului consta din deplasarea simultana, fara nici un decalaj temporal, a celor doua perdele, de aceasta data de la stanga la dreapta, pentru o noua expunere. Viteza de deplasare a perdelelor in timpul expunerii este fixa si constanta: 1 - 4 m/sec. Pentru a obtine diferiti timpi de expunere s-a luat in considerare timpul de expunere pentru o granula de bromura de argint si nu pentru intregul cadru, ca la obturatorul central. Acest nou concept a determinat o solutie simpla: nu se modifica viteza de deplasare a perdelelor ci doar timpul dupa care a doua perdea incepe obturarea cadrului. Asa se face ca, la timpi de expunere mai lungi decat cel necesar derularii complete a unei perdele, exista o fractiune de secunda in care cadrul este complet descoperit. In aceasta fractiune de secunda se poate delansa blitzul, pentru a avea o expunere corecta. Timpul minim de expunere in care cadrul este, la un moment dat al ciclului, complet descoperit poarta numele de timp de sincronizare (cu blitzul).

Pentru timpi de expunere mai scurti decat cel de sincronizare, cadrul nu este expus in totalitate ci pe fasii, deoarece a doua perdea incepe cursa ei inainte ca prima perdea sa o fi terminat. Intre marginile celor doua perdele se deschide astfel o fanta, o fasie, prin care lumina trece spre film.

Cu cat timpul de expunere setat este mai mic, cu atat fanta dintre cele doua perdele este mai ingusta. In aceasta imprejurare, o singura descarcare de blitz, oricand ar fi produsa aceasta, ar permite

expunerea doar a unei portiuni din cadru, prin fanta din momentul descarcarii.

Obturatoarele moderne au perdele construite din mai multe lame metalice iar calatoria acestora se face pe verticala. Noul tip constructiv a permis viteze sporite de defilare a perdelelor (pana la 10 m/sec) si obtinerea unor timpi si mai scurti de sincronizare (1/250 sec). De asemenea au fost atinsi timpi foarte scurti de expunere. Randamentul obturatoarelor este foarte bun, pentru orice timp de expunere. In anumite imprejurari, obturatorul focal este vinovat de introducerea unor deformari ale obiectelor in miscare. Sa luam in considerare urmatoarea ocazie foto: un vehicul se deplaseaza perpendicular pe axa optica a aparatului (cadrul 1); imaginea proiectata de obiectiv se va deplasa in sens invers. Pentru a reda clar un subiect in miscare, fotograful alege un timp scurt de expunere. Dupa cum aratam mai sus, timpii scurti se obtin prin expunerea filmului printr-o fanta care se deplaseaza in fata filmului. Avem de a face cu doi vectori de miscare: unul al imaginii subiectului, cel de-al doilea al fantei obturatorului.

Daca cei doi vectori au sens opus, imaginea pe film va apare mai scurta decat in realitate (cadrul 2). Daca cei doi vectori de miscare au acelasi sens, imaginea rezultata pe film va apare alungita in comparatie cu originalul (cadrul 3). Daca perdelele obturatorului se deplaseaza pe verticala, imaginea inregistrata pe film va fi deformata in paralelogram. Avantajele obturatorului focal: - poate fi folosit la toate aparatele fotografice, inclusiv la cele cu vizare prin obiectiv - gama larga a timpilor de expunere, pana la 1/4.000 sec (sau chiar mai scurt). Dezavantajele obturatorului focal: - mecanism complicat, cu multe piese in miscare si care pot induce miscari parazite in cutia aparatului - sincronizarea cu blitzul posibila doar la timpi relativ lungi de expunere - practic imposibil de folosit la aparatele foto de format mare.

Despre diafragma Diafragma este un subansamblu al obiectivului aparatului de fotografiat, destinat dozarii debitului fluxului luminos ce patrunde in camera obscura. Terminologia anglo-saxona foloseste termenul "aperture" care deriva din latinescul "apertus" (gaura, deschizatura). Primele modele de aparate de fotografiat utilizau o paleta in care erau practicate orificii de diferite diametre; culisarea paletei permitea utilizarea unui orificiu sau al altuia, in functie de luminozitatea subiectului.

Modelele ulterioare de aparate de fotografiat au recurs la un disc excentric fata de axul optic al obiectivului, disc in care erau practicate orificii de diferite diametre. Deoarece se asemana ca montaj butoiasului de la prisoale, a fost denumita "diafragma revolver". La periferia discului se afla un palpator ce patrundea intr-o incizura pe pe circumferinta discului, in scopul de a asigura coaxialitatea orificiului si a obiectivului si care, totodata, impiedica deplasarea accidentala, de unde si termenul de "stop".

Modelele de obiective construite incepind cu secolul XX utilizeaza o diafragma realizata din mai multe lamele metalice (in forma de menisc) si care se suprapun partial la periferie, in scopul de a lasa un orificiu in centru. Printr-un sistem de parghii si articulatii, diametrul orificiului liber poate fi marit sau micsorat prin manevrarea unui inel exterior, aflat pe obiectiv si, de aceea, denumit "inel al diafragmelor".

Intrucat acest tip de diafragma se comporta in mod asemanator irisului ochiului uman, acest tip constructiv este numit si "diafragma iris".

Pentru a micsora distorsiunile in perna sau in butoi ale sistemului optic, diafragma se aseaza intre lentilele obiectivului, ideal in centrul optic. Acest deziderat este irealizabil la obiectivele zoom, la care distanta focala momentana variaza si, o data cu ea, si centrul optic. Spre deosebire de diafragma revolver, diafragma iris se poate inchide la orice valoare cuprinsa intre cea maxima si minima, motiv pentru care termenul "stop" a fost inlocuit cu "full stop". Functiile diafragmei 1. Rolul major al diafragmei este de a regla debitul fluxului luminos care patrunde prin obiectiv in camera obscura si impresioneaza substratul fotosensibil in perioada de timp cat obturatorul este deschis. Diafragma, impreuna cu timpul de expunere definesc complet expunerea necesara pentru a impresiona corect un substrat de o sensibilitate data. Intrucat aparatele fotografice utilizeaza obiective de diferite distante focale, pentru a usura determinarea parametrilor de expunere, s-a introdus parametrul "indice de diafragma" si care reprezinta raportul dintre distanta focala (f) a obiectivului si diametrul irisului (D) si care se noteaza "f/D". De ce s-a introdus acest parametru? Sa facem urmatoarea experienta: intr-un carton in format A5, decupam un orificiu, in centru, de aproximativ 50 mm. Ducem la ochi acest carton, in asa fel incat sa privim prin orificiul practicat si departam si apropiem cartonul de ochi, intr-un interval de 15 - 30 cm. Ce observam? Cand cartonul perforat este mai apropiat de ochi, campul vizibil prin degajarea practicata este mai mare, si invers, cand este indepartat de ochi, campul vizibil este mai mic. Daca vom evalua acest experiment luind in considerare doar o celula fotosensbila de la nivelul retinei, constatam ca se poate descrie un con, cu baza la nivelul orificiului decupat in carton si cu varful in celula fotosensibila. Daca deplasam

cartonul aproape de ochi, conul va fi mai larg, iar iluminarea celulei fotosensibile va fi mai mare. In schimb, daca incepartam cartonul de ochi, conul va fi mai subtire iar iluminarea unei celule fotosensibile va fi mai redusa. Revenind la fotografie, sa consideram urmatoarele doua obiective: obiectivul A, cu f = 200 mm si a carui diafragma este deschisa la 50 mm (in rosu in schema de mai jos), si obiectivul B, cu f = 100 mm si cu diafragma deschisa tot la 50 mm (in albastru).

In cazul obiectivului A, indicele de diafragma va fi 200/50 = 4 si se noteaza "f:4" (deoarece, in acest caz, f = 200 mm); in cazul B, indicele de diafragma va fi 100/50 = 2 si care se noteaza "f:2" (deoarece, in acest caz f = 100 mm). Pentru ca debitele luminoase sa fie identice, la obiectivul B va trebui inchisa diafragma pana la 25 mm, caz in care indicele de diafragma va deveni 100/25 = f:4. Prin utilizarea aceluiasi indice de diafragma, in conditii identice de iluminare, prin obiectiv trece un debit egal de lumina, indiferent de distanta focala a obiectivului folosit. Valorile standardizate ale diafragmei Dupa cum mentionam mai sus, rolul esential al diafragmei este de a doza debitul fluxului luminos ce traverseaza obiectivul si ajunge la receptorul fotosensibil. Se considera ca modificari ca dublarea sau injumatatirea debitului luminos servesc suficient de bine scopurile fotoografului. Tinind cont de faptul ca diafragma are o deschidere circulara si ca debitul luminos care o traverseaza depinde de suprafata orificiului diafragmei, rezulta ca dublarea debitului este proportionala cu o ratie de 1,4 aplicata diametrului deschiderii. Invers, injumatatirea debitului luminos este rezultatul micsorarii diametrului diafragmei cu 1/1,4 In lumina acestei dovezi matematice, se utilizeaza un sir de trepte de diafragme, care nu respecta riguros progresia de 1,4 dar care s-au impus in practica si sunt universal folosite:

F:1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45; 64 etc.

Nu exista nici un obiectiv care sa posede intregul sir de diafragme de mai sus. Imaginati-va un teleobiectiv de f = 300 mm, care, pentru a avea indicele de diafragma f:1 ar trebui sa aiba o lentila frontala cu diametrul de 300 mm! Sau un obiectiv al unui aparat digital, cu f=8 mm care, pentru a

avea o diafragma de f:64, trebuie sa poata inchide lamele diafragmei pana la un orificiu de numai 125 microni! Tehnic, aceste performante sunt realizabile, dar comercial lucrurile sunt privite altfel. La o privire superficiala, unii ar putea spune ca indicii mai mari ai diafragmelor ar corespunde unor diafragme mai deschise. Gresit! Pentru a putea include cifrele necesare pe inelul de diafragme, producatorii de obiective renunta la inscriptionarea numaratorului fractiei, asa incat in loc de "f:8" scriu doar "8". Daca insa scriem corect si comparam f/8 cu f/16, devine evident care valoare este mai mare si care este mai mica. Diafragma maxima pe care o poate realiza un anumit obiectiv poarta numele de luminozitate si, impreuna cu distanta focala intra in "eticheta" de prezentare, de exemplu Tamron f=90 mm f:2,8. Pentru obiectivele zoom se specifica luminozitatea la capetele intervalului focal, de exemplu: Canon EF-S 18-55 mm f:3,5-5,6. Daca este notata o singura cifra, de exemplu: Canon EF 70 - 200 mm f:2,8 inseamna ca luminozitatea este constanta pe intregul interval focal. 2. Diafragma si profunzimea de camp Teoretic, pe o fotografie va fi reprodus perfect clar doar acea regiune a subiectului aflata in planul de focalizare. Zonele aflate mai aproape sau mai departe de planul de focalizare vor fi reproduse mai mult sau mai putin difuz, in fuctie de pozitionarea lor in raport cu planul de focalizare. Practic insa, deoarece capacitatea discriminativa a ochiului uman este relativ limitata, vom percepe ca fiind suficient de clar reproduse in fotografie si obiectele situate putin in fata planului de maxima claritate cat si pe cele situate putin in spatele planului. Profunzimea de camp reprezinta distanta dintre un plan apropiat si un plan indepartat, de la nivelul subiectului fotografiat, interval in care reproducerea pe copia pozitiva a diverselor detalii este acceptabil de clara. Profunzimea de camp depinde de o serie de factori: a) limita considerata acceptabila a petei de difuziune; pentru formatul 135 am aratat ca aceasta este, pe negativ, de 0,025 - 0,03 mm, iar pentru formatul lat (120), pata de difuziune acceptabila este considerata 0,05 mm; dimensiunea petei de difuzie este direct proportionala cu profunzimea de camp; b) distanta focala a obiectivului folosit - aflata in relatie invers proportionala cu profunzimea de camp; c) distanta de fotografiere - aflata in relatie direct proportionala cu profunzimea de camp; d) indicele de diafragma utilizat - aflata in relatie invers proportionala cu profunzimea de camp; la deschideri mari ale diafragmei, profunzimea de camp este redusa iar, pe masura ce se inchide diafragma, profunzimea de camp creste; caracterul ondulator al luminii determina insa aparitia difractiei la trecerea prin prin diafragme foarte inchise, fapt care afecteaza reproducerea clara a subiectelor. De aceea, utilizarea de diafragme foarte inchise altereaza claritatea detaliilor. Obtinerea diafragmei de lucru Pentru aparatele cu vizor lateral, inchiderea diafragmei la valoarea de lucru se poate efectua in orice moment premergator declansarii. Pentru aparatele cu vizare prin obiectiv (SLR) insa, inchiderea diafragmei inainte de reglara claritatii pe subiectul ales, determina ca in vizor sa apara o imagine intunecoasa, ale carei detalii sunt foarte greu observabile. Fotograful trebuia sa regleze claritatea, sa ia aparatul de la ochi pentru a inchide diafragma la valoarea de lucru si apoi sa vizeze din nou. Un subiect in miscare rapida era de mult pierdut! De aceea a fost nevoie de eforturi de proiectare a unor modele de diafragme automate. O prima incercare de automatizare folosea doua inele pentru diafragma: primul inel, care deplasa un opritor, se ajusta inainte de reglarea claritatii. Fotograful ducea aparatul la ochi si regla focalizarea

observind o imagine luminoasa, data de obiectiv la deschiderea maxima. In momentul in care focalizarea era cea dorita, se rotea "orb" un al doilea inel, care inchidea efectiv diafragma pana la opritorul potrivit din timp. Intrucat utilizatorul facea in prima faza o "preselectare" a diafragmei, acest model a fost numit "diafragma cu preselectie". Modelele ulterioare au inaintat cu un pas pe calea automatizarii. Inchiderea diafragmei se realizeaza prin actionarea unei parghii prin intermediul butonului declansator al aparatului; aceasta parghie apasa o tija ce aduce diafragma la valoarea de lucru cu doar cateva fractiuni de secunda inainte de deschiderea obturatorului, dupa care un resort deschide din nou diafragma la valoarea maxima. Aceste modele poarta numele de "diafragma automata". O data cu perfectionarea aparatelor fotografice si cu inglobarea exponometrului TTL in aparat, deoarece diafragma era complet deschisa pana imediat inainte de declansare, s-au aplicat metode de comunicare intre obiectiv si aparat. Diafragma electrica este o diafragma automata care, in plus, transmitea corpului aparatului fotografic valoarea aleasa de utilizator, pentru a se putea calcula timpul de expunere adecvat subiectului vizat. Acest model de obiective se recunoaste dupa aparitia unor contacte electrice aurite situate pe montura posterioara a obiectivului, care - desigur -, corespund unor contacte similare din montura pentru obiectiv a corpului aparatului.

In ultimii ani, in obiectiv au fost incluse micromotoare de actionare a diafragmei la valoarea de lucru, iar recent, unele modele de obiective au renuntat la inelul de diafragme! Alegerea unei diafragme se face automat sau cu ajutorul unui selector de pe corpul camerei iar valoarea se afiseaza pe un afisor electronic si/sau in vizor.