Sunteți pe pagina 1din 61

Ion Minulescu

(1881 - 1944) "N-as putea sa ascund ca de Ion Minulescu ma anima si simpatie regionala... Poetul era oltean din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o slabiciune congenitala. De-abia iesiti din precupetie, juvetii de peste Olt, destepti, indragiti si independenti, au dat dovezi de sensibilitati si o scriptura renovatoare, imi convine sa cred, de cea mai originala calitate. Oltenii-s febrili, valahi si Minulescu e Mistralul lor. Lautarii de Jii, struniti-va viorile si cantati! Poetul nu a murit!" TUDOR ARGHEZI Tablete de cronicar, ESPLA 1960 (reproducere dupa o cronica din 1914) Istoricii literari il socotesc pe Ion Minulescu cel mai cunoscut si mai complet simbolist roman. Poet, prozator, eseist s-a nascut in Bucuresti in data de 7 ianuarie 1881, ca fiu al comerciantului Tudor Minulescu si Alexandrina, nascuta Ciuca in orasul Slatina (in 1859). La moartea sotului ei, 28 decembrie 1880, Alexandrina Minulescu avea 22 de ani, iar la recasatorirea cu locotenentul de cavalerie Ion

Constantinescu implinise 26 de ani. Copilul Ion Minulescu isi urmeaza familia la Bistrita (Valcea) si apoi la Pitesti, unde se muta garnizoana tatalui sau vitreg. Aici, urmeaza intre 1887-1891 clasele primare (la scoala primara nr. 2 de baieti), apoi se inscrie si devine elev al liceului I.C.Bratianu - din Pitesti (1891-1898). Locurile copilariei si a vacantelor petrecute la Slatina, in preajma bunicilor si a matusii Zoia, sora mamei lui din Slatina si viata de elev, la Pitesti, vor fi evocate in romanul "Corigent la limba romana". Din cercetarea foilor matricole ale liceului pitestean, rezula clar: "Minulescu nu a fost corijent la limba romana". Descrierea si titlul romanului a fost numai un pretext. Alaturi de prietenul sau A. Gherghel, coleg de clasa, vor fonda societatea literara a elevilor si se va produce debutul literar si se va produce cu o poezie publicata in revista "Povestea Vorbei" (nr. 29 din 27 martie 1897), semnata cu pseudonimul I.M. Nirvan. Peste ani, in 1941 Minulescu isi aminteste ca privea poezia "convenabila" ca un catren. "In locul trist si solitar Troneaza, masura luna plina Ca o margea de chihlimbar Expusa intr-o vitrina". Aici, la liceu, scoate revista sapirografica "Luceafarul", care ii va aduce necazuri din partea directorului scolii, care va interzice revista. Ultima clasa de liceu o va absolvi la Bucuresti in pensionul Brandza si Arghirescu unde se vor apropia de lirica simblistilor Ion Petrica si Iuliu Cezar Savescu.

In 1899 se inscrie la Facultatea de drept din Bucuresti dar nu se prezinta la sesiunile de examen din iunie si din toamna. In 1900 se va inscrie la Facultatea de drept din Paris, unde il are coleg pe marele avocat de mai tarziu Istrate Micescu. Traieste din plin boema marii metropole franceze si frecventeaza cabaretele parisiene, care, in epoca simbolista reprezentau adevarate institutii de cultura. S-a scris pe buna dreptate ca prin spiritul sau jovial, social, bonom si boem, Minulescu este un produs al cafenelei literare, de unde legenda si marea lui popularitate. Nici la Paris nu se tinea de studii sistematice, dar va citii mult si cu infrigurare pe Laurtreamont, Baudelaire, Verlaine, Jules la Forbe, Emil Verhaeren, Maurice Maeterlink, pe care-l va socotii mai tarziu, alaturi de Shakespeare ca cel mai desavarsit reprezentant al asa zis-ului Theatre de Pensee. Il cunoaste personal pe Jan Moreas, care se rupsese de simbolisti, formand "Scoala neoclasica". In 1904 va calatorii in Germania si Italia. La Paris scrie versuri si le va publica, pe unele, la "Revista alba" care avea redactia la Geneva, pe altele la "Curierul literar" sau la "Revista literara" de la Bucuresti, iar pe cateva le va face cunoscute abia la intoarcerea in tara, "Viata Noua" (1905-1925) a lui Ovid Densusianu. In 1905, poetul boem Ion Minulescu, imbibat de simbolism, se intoarce in patrie. Devine impreuna cu poetul Dimitrie Anghel, functionar la Constanta intre 1905-1907. Aici se petrece prima sa piesa de teatru, "Pleaca berzele". Acum, Ion Minulescu

incepe sa publice la mai toate revistele simboliste din tara. In 1908 ii apare primul volum de versuri "Romante pentru mai tarziu", care-l consacra ca un mare poet simbolist si sef al poeziei noi. Urmeaza alte volume de poezie si proza, la care se adauga teatru, cand, in 1921 debureaza ca dramaturg cu piesa "Pleaca Berzele". Se casatoreste, ajunge la Iasi din cauza refugiului, se intoarce si ajunge la Directia Teatrului din Craiova (1919). Este numit Director general al Artelor (1922). In 1926 gireaza temporar Directia Tewatrului Natonal din Bucuresti. Ii apar volumele de poezie, de proza si de teatru. Contestat de unii, gloria lui poetica trece, totusi, hotarele tarii. Este tradus la Paris si Londra. Participa la fondarea societatii scriitorilor romani. Detine functii de conducere in cadrul acestei societati: devine membru fondator al societatii Autorilor Dramatici din Romania, al Asociatiei Bibliofililor. Participa la diferite solemnitati privind sarbatorirea unor scriitori, inaugurarea de monumente inchinate unor mari personalitati al scrisului romanesc: Goga, Eminescu, etc. Leaga noi prietenii, le cultiva pe cele vechi in special cu personalitati legate prin origine sau afinitate cu orasul Slatina precum poetul Nicolae Davidescu, Mircea Damian sau C. Saban-Fagetel, directorul revistei "Ramuri", Craiova. Poposeste adesea si la Slatina, luand parte la sezatori literare; isi intalneste rudele ori asteapta un tren in gara Slatina, ocazie cu care va compune

frumoasa poezie "Nevasta sefului de tren". La 11 aprilie 1944, in urma bombardamentelor din capitala Ion Minulescu sufera un colaps si decedeaza. In 1945, sotia sa, Claudia Milian Minulescu si fiica sa Mioara Minulescu creaza asociatia literara "Prietenii lui Ion Minulescu " care va stimula poezia si va acorda premii literare unor tineri debutanti. Minulescu este adoptat fiu de onoare al municipiului Slatina - leaganul copilariei sale. Numele sau a fost atribuit unei Scoli postliceale (astazi Colegiul National), Bibliotecii Judetene si librariei reprezentative a orasului. Festivalul National de creatie pentru poezie si proza a ajuns la cea de-a XVI-a editie - (2006)

Opera in volume Poezia


1. Romante pentru mai tarziu, Editura L. Alcalaz, Buc., 1908, 102p., edit. a I-a 2. Romante pentru mai tarziu, Editura Librariei Lacec, Buc., 1909, 112p. edit. a II-a 3. De vorba cu mine insumi. Poezii, Editura Stud de Arte Grafice "Albert Baer", Buc., 1913, 82p. 4. Romante pentru mai tarziu, Editura "Cultura Nationala", Buc., 1922, 99p, edit. a III-a 5. De vorba cu mine insumi. Poezii, Editura "Nationala", Buc. 1924, 73p, edit. a II-a 6. Spovedanii. Versuri, Editura "Artele Grafice", Buc. 1927, 27p

7. Romante pentru mai tarziu, Editura "Cultura Nationala", Buc. 1927, 94p, edit a IV-a 8. Strofe pentru toata lumea, Editura "Cultura Nationala", Buc. 1930, 106p 9. Nu sunt ce par a fi. Versuri, Editura "Fundatia pentru literatura", Buc. 1936, 118p 10. Poezii. Romante pentru mai tarziu. De vorba cu mine insumi. Strofe pentru toata lumea, Editura Alcalaz, f.a., 152p 11. Poezii. Romante pentru mai tarziu. De vorba cu mine insumi. Strofe pentru toata lumea, Editura Alcalaz, 1936, 151p 12. Versuri, ingrijite de autor, Editura P.L.A., Buc. 1939, 362p 13. Nu sunt ce par a fi, Buc. 1941,26p (extras) 14. Versuri, Editura Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta, Buc. 1943, 388p 15. Versuri, E.S.P.L.A., Buc. 1957, 259p 16. Versuri. Editura pentru Literatura, Buc. 1964, 391p 17. Scrieri. Versuri. Vol I, Editura Pentru Literatura, Buc. 1966, 322p 18. Romante pentru mai tarziu si alte poezii, Editura pentru Literatura, Buc. 1967, 353p 19. Romante pentru mai tarziu si alte poezii, Editura pentru Literatura, Buc. 1969, L+350p 20. Versuri, Editura pentru Literatura, Buc. 1969, 309p 21. Poezii, Editura Tineretului, Buc. 1969, 348p 22. Banchetul meu, Cantece si romate, Editura Calea Romaneasca, Buc., 1971, 186p + un portret 23. Opere. Versuri. Editura Minerva, vol I, Buc.

1974, LXXVI + 620p + 13f planse 24. Versuri. Antologie prefata si bibliografie de Gabriela Omat, Editura Minerva, buc. 1975, 296p, edit a I-a 25. Versuri. Antologie prefata si bibliografie de Gabriela Omat, Editura Minerva, buc. 1977, 295p, edit a II-a 26. Intr-un bazar sentimental. versuri. Antologie si cuvant introductiv de Mircea Braga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, 45p cu ilustratii 27. Versuri, Editura Minerva, Buc., 1981, 384p 28. Romante pentru mai tarziu. Poezii. Editie ingrijita de Mircea Radu, Editura Scrisul romanesc, Craiova, 1984, 140p 29. Romante pentru mai tarziu. Bibliografie scolara, Editura Valeriu, Craiova 1995, 144p 30. Nu sunt ce par a fi. Versuri. Editura Literatura, Chisinau, 1997,312 Acuarela Poezia face parte din ciclul "Strofe pentru faptele diverse" (1930), fiind publicat in revista "Viata romaneasca", XII, nr. 6, august 1920. "Acuarela", cu trimitere, ca sens al titlului, la un tablou pictural, o natura moarta, se inscrie tematic intr-o cronica a lucrurilor marunte, a cotidianului banal dintr-un oras provincial, in care singurele evenimente notabile sunt cele meteorologice, repetabile pana la obsesie, intr-o ritmicitate cosmica monotona, muzicala, care mecanizeaza chiar fiintele umane: "in orasu-n care ploua de trei

ori f pe saptamana,/ Orasenii, pe trotuare/ Merg tinandu-se de mana,/ Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,/ De sub vechile umbrele, ce suspina/ Si se-ndoaie,/ Umede de-atata ploaie,/ Orasenii pe trotuare/ Par papusi automate date jos din galantare". Intreg spatiul poeziei se incarca de muzica monotona a picaturilor de ploaie, redata prin obsesia refrenului, prin cadenta ritmica a versurilor, prin spontaneitatea rimei, prin efecte onomatopeice ale vocalelor si ale consoanelor lichide, 1 si r, monotonie ce cuprinde sufletele si determina o consensualitate a miscarilor umane. Orasenii devin mici automate intr-un mediu provincializat, spatiu-enclava, inscris intr-un registru perfect al miscarilor controlate, care creeaza, in cele din urma, impresia generala de nemiscare, de incremenire: "in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,/ Nu rasuna pe trotuare/ Decat pasii celor care merg tinandu-se de mana,/ Numarand/ In gand/ Cadenta picaturilor de ploaie,/ Ce coboara din umbrele,/ Din burlane/ Si din cer,/ Cu puterea unui ser/ Datator de viata lenta,/ Monotona,/ Inutila/ Si absenta...". In acest tablou al perfectei monotonii, peisajul este completat anecdotic de aparitia a doi batrani, care confirma automatismul intregului peisaj, dar si subtila trecere a timpului, care erodeaza si aparenta perfectiune mecanica a fapturilor: "in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,/ Un

batran si o batrana -/ Doua jucarii stricate -/ Merg, tinandu-se de mana...". Orasul devine, astfel, el insusi o imensa masinarie, in care si gesturile locuitorilor sunt reflexe, supuse unui automatism indelung cultivat. Orasenii sunt supusi monotoniei ploilor care cad de trei ori pe saptamana, iar ploaia devine un laitmotiv al intregii poezii. Sub puterea ei coplesitoare, umbrelele se indoaie si suspina, intr-o alternanta de sunete monotone, unice in repetabilitatea lor. n9q6816ny68jmd "Acuarela" orasului simbolist, dedicata de poet, ironic si nostalgic, Claudiei Millian, este o imagine edificatoare a unei lumi supuse monotoniei vietii, careia nimeni nu i se poate impotrivi.
Ion Minulescu - Celei care Pleaca

v7h837vy35hce Ion Minulescu (1881-1944) s-a nascut la Bucuresti, ca fiu al negustorului Tudor Minulescu si al Alexandrinei Ciuca. Face studii la Liceul "Bratianu" din Pitesti si la Bucuresti, luand bacalaureatul in 1899. in perioada 1900-1904 se afla la Paris, frecventand boema artistica a vremii. Cunoaste pe Jean Moreas, se familiarizeaza cu Baudelaire, Lautreamont, Verlaine, Jules Laforgue. Este un sustinator fervent al simbolismului in literatura romana, exersand cu insistenta tehnicile simboliste in numeroase volume de versuri: "Romante pentru mai tarziu" (1908), "De vorba cu mine insumi" (1913),

"Spovedanii" (1927), "Strofe pentru toata lumea" (1930), "Nu sunt ce par a fi... "(1936). Scrie proza de atmosfera simbolista si decadenta, "Casa cu geamuri portocalii " (1908), "Masti de bronz si lampioane portocalii" (1920), "Pleaca berzele" (1921), romanele "Rosu, galben si albastru" (1924), "Corigent la limba romana" (1929), "Cetiti-le noaptea" (1930), piese de teatru, "Manechinul sentimental" (1926), "Amantul anonim" (1928).

Celei care Pleaca "Celei care pleaca" face parte din volumul "Romante pentru mai tarziu" (1908), fiind aparuta pentru prima data in "Convorbiri critice", nr. 20, din 15 octombrie 1907. E o poezie de dragoste, concentrata asupra sentimentului de tristete datorat despartirii, un monolog liric, sentimental, care angajeaza partenerii cuplului erotic ajunsi in faza rememorarii povestii de dragoste, avand viziuni diferite, antitetice: "Tu crezi c-a fost iubire-adevarata.../ Eu cred c-a fost o scurta nebunie...". intre aceste pozitii radicale se afla, desigur, misterul insondabil al iubirii: "Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut sa fie/ Noi nu vom sti-o poate niciodata."

Pe aceasta latura a misterului erotic nedeslusit nici dupa incheierea povestii de iubire, poetul se lanseaza intr-o retorica ampla a simbolizarii sentimentului, proiectat retroactiv in sfera onirica, intr-un spatiu exotic, indepartat, cu orizonturi albastre si cu nostalgia marilor departari: "A fost un vis trait pe-un tarm de mare,/ Un cantec trist adus din alte tari/ De niste pasari albe - calatoare,/ Pe-albastrul razvratit al altor mari". Povestea de dragoste se naste din albastrul apelor marii, pe un tarm uitat, iesit din spatio-temporalitatea. comuna, pastrand misterul ineluctabil al altor lumi, greu de explorat. Vraja iubirii se transforma in cantec adus din puncte geografice indepartate, situate la antipozi, "din Boston/ Norfolk/ Si New York", poate chiar pierdut in adancurile marii de pescarii ce "pleaca-n larg si nu se mai intorc". lubirea-cantec este un simbol al liricii simboliste, prilej in plus de a da muzicalitate versului, prin invocarea armoniei sonore a insesi romantei care se canta: "Si-a fost refrenul unor triolete/ Cu carealt data un poet din Nord,/ Pe marginile albului fiord,/ Cersea iubirea blondelor cochete." Romanta plecarii devine un pretext al rememorarii, chiar al retrairii visului: "A fost un vis,/ Un vers,/ O melodie/ Ce n-am cantat-o, poate, niciodata." Iubirea se modifica, in felul acesta, devine "o scurta nebunie", neveridica tocmai prin efemera sa existenta, indoiala initiala incheind simetric, prin refren, poezia: "Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?/ Eu cred c-a fost o scurta nebunie!".

Remarcabila este, la Ion Minulescu, extensiunea enorma a spatiului poetic, prin capacitatea de a deschide orizonturi vaste si de a conexa puncte geografice pline de un exotism misterios si indepartat, care creeaza o nostalgie a plecarii si a calatoriei. Iubita "care pleaca" devine ca insasi proiectie onirica in orizonturile visate, simbol al idealurilor ce nu se pot atinge niciodata.
Comentariu - CELEI CARE PLEACA

Poet, prozator si dramaturg, Ion Minulescu (1881-1944) a fost foarte apreciat in epoca mai ales pentru lirica sa declamatorie, elocventa si de o sonoritate de fanfara" (Calinescu), din care multe poezii se retin si astazi. Volumele sale de versuri: Romante pentru mai tarziu" (1908), De vorba cu mine insumi" (1913), Spovedanii" (1927), Strofe pentru toata lumea" (1930) si Nu sunt ce par a fi..." (1936), il situeaza in marginea celui mai autentic simbolism " (Calinescu). t5b661tm44czr In poezia sa (eminamente urbana) pot fi intalnite mai toate elementele simbolismului: muzicalitatea, refrenul, mistica numerelor, nostalgia necunoscutului, tentatia evadarii in marile spatii de geografie exotica; de asemenea, numele geografice sonore, melancolia si simbolistica bogata constituie trasaturi ale poeziei minulesciene. Pe de alta parte, unele modalitati proprii acestui

poet (muzicalitatea stridenta, inclinatia catre vorba de duh, retorismul) l-au determinat pe criticul literar Pompiliu Constantinescu, sa considere poezia lui Minulescu drept o parodie suculenta a simbolismului. Celei care pleaca" este o romanta, adica o poezie lirica, de inspiratie erotica, avand o forma simpla si usor de transpus muzical. Titlul sugereaza sfarsitul unei iubiri, poezia fiind inchinata unei iubite fara nume, care rupe, prin plecarea ei, vraja dragostei. Sa fi fost aceasta Cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fete" (Odeleta"), sau alta iubita? Dar daca aceasta fata nenumita era chiar tineretea poetului? in acest sens, versurile unei alte romante pot constitui un prilej de meditatie: Necunoscuta care se vindea... // Era chiar tineretea mea!..." Tema poeziei o constituie solemnitatea despartirii, moment devenit sacru in curgerea timpului. Structura: Poezia Celei care pleaca" este alcatuita din patru strofe inegale, cu unele versuri rupte" pentru a crea impresia de vers liber. Primele doua versuri (Tu crezi c-a fost iubireadevarata... / Eu cred c-a fost o scurta nebunie... ") se repeta in final, adica sunt versuri-refren (element simbolist). Deosebirea dintre cele doua grupe de versuri o da punctuatia: la inceput, punctele de suspensie lasa loc unei continuari, in final, semnul exclamarii trage cortina peste timpul iubirii devenit mit. Idei, sentimente:

Intreaga poezie este strabatuta de un abur melancolic, iubirea dovedindu-si, si acum, fragilitatea de bibelou de portelan". Strofa I prezinta dragostea ca pe un mister, eternitatea ei de-o clipa ramanand imposibil de definit: Dar ce anume-a fost / Ce-am vrut sa fie, /Noi nu vom sti-o poate niciodata... " In strofa a Ii-a incepe sirul de sintagme simbolice prin intermediul carora sunt sugerate trairile celor doi iubiti: dragostea este un vis", un cantec trist", un refren de poezie, toate reprezentand inefabilul1. Folosirea simbolurilor cu ajutorul carora sunt sugerate stari sufletesti vagi, fluide, cetoase constituie un procedeu simbolist. Simbolurile spatiale neprecise (un tarm de mare", alte tari", Pe-albastrul razvratit al altor mari") sugereaza nostalgia unor departari fara nume: in lirica lui Minulescu, orizonturile incerte, corabiile cu panze albe, porturile vegheate de albatrosi raniti, sunt elemente simboliste. Prin utilizarea simbolurilor spatiale mentionate, iubirea ca vis devine o iluzie, un miraj tot mai indepartat, care da nastere unui sentiment de tanjire (ca in lirica populara): A fost un vis trait pe-un tarm de mare, Un cantec trist adus din alte tari De niste pasari albe, calatoare, Pe-albastrul razvratit al altor mari Un cantec trist adus de marinarii Sositi din Boston Norfolk

Sau New York, Un cantec trist ce-l canta-ades pescarii, Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc." Preferinta pentru numele sonbre si sugestia plutirii spre Insula-enigma" (moartea) se inscriu in simbolismul minules-cian. Iubirea este ,;un cantec trist" adus de niste pasari albe, calatoare", adus de marinarii", ce-l cantaades pescarii". Repetarea de trei ori a sintagmei simbolice un cantec trist" constituie un alt element simbolist. In strofa a III-a. iubirea este vazuta ca un vis, vers si armonie, imposibil de definit. Strofa a IV-a reia, in final, primele doua versuri ale poeziei.
Intr-un bazar sentimental

u6y5123ub58rzd Poezia "intr-un bazar sentimental" face parte din volumul "De vorba cu mine insumi" (1913), aparand insa pentru prima data in revista "Falanga literara si artistica" din 4 ianuarie 1910. Poezia reia o tema simbolista explorata si de Alexandru Macedonski in "Rondelul lucrurilor", aceea a sugestiei posibile oferite de simpla obiectualitate a peisajului, a decorului interior. Reificarea lumii, concept estetic mai larg, exploatat de la simbolism si expresionism pana la noul roman si postmodernism, este o consecinta a instrainarii eului liric de lume si chiar de el

insusi, un protest fata de vidul existential, creat de obiecte si de mecanisme inerte, transformarea in ceea ce Nicolae Manolescu numea "privelistiobiecte, stari de suflet-obiecte, eu liric-obiect". in poezia "intr-un bazar sentimental", "lucrurile vorbesc" despre instrainarea de iubire, despre o iubire defuncta, recuperata dintr-un decor pictural (poezia este chiar dedicata pictorului G. Patrascu), un peisaj interior opulent si estetizant, livresc, usor desuet, compusa din lucruri ale unei realitatii baroce, incarcate pana la refuz, bogate in sugestii: "Stofe vechi, o mandolina,/ Un Cezanne si doi GaugainJ Patru masti de bronz:/ Beethoven, Berlioz, Wagner, ChopinJ O sofa araba, doua vechi icoane bizantine,/ Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline/ Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane/ Japoneze, trei foteluri cu inscriptii musulmane...". Amestecul complex de figuri, de obiecte de anticarie, de volume bibliofile, de vase pline de patina timpului, de fotolii cu inscriptii musulmane denota un barochism excesiv al viziunii poetului, care supune unui straniu proces de sinteza aceste elemente ale spatiului vizual pentru a desprinde sugestiile unui amor defunct, disipat in obiectele inconjuratoare, martore inerte si inocente la tribulatiile erotice. Tamburinele spaniole induc misterul Evului de Mijloc, cand galioanele se avantau in cucerirea marilor necunoscute, in timp ce lampioanele japoneze evoca exotismul Extremului Orient, al faptelor singulare, al marilor inchise, invaluite in nostalgia departarilor. Tablourile lui Cezanne si Gaugain sunt

singulare in structura poetica a textului, aflate in compania unor piese muzicale de aceeasi masura estetica, de Beethoven, Berlioz, Wagner si Chopin. Sofaua araba ne transporta cu gandul in taramurile indepartate ale Seherezadei, populate cu spirite ale desertului si djinni sau djinne, capabili sa transporte martorul intalnit in cale pe taramuri nemaivazute. Pretiozitatea baroca apare ca o modalitate de manifestare opulenta, grandioasa si excesiva a picturalului si a muzicalului, compozitorul favorit al poetilor simbolisti fiind Wagner. Poeziile lui Charles Baudelaire constituie un alt element de compozitie al acestui tablou eteroclit, cu aspect de "bazar sentimental": "Fleur du mal legate-n piele de Cordova,/ Si pe pian:/ Charles Baudelaire si-alaturi Villiers de l Isle Adam...". Numele poetilor, ale compozitorilor si pictorilor, ca elemente de singularitate umana in acest tablou reificat, devin simboluri ale unei atmosfere estetice elevate, rarefiate, totusi eteroclite, nearmonizate deplin, lipsa de armonie fiind factor de disolutie a sentimentului erotic, pe care contemplatia retrospectiva incearca sa-1 scoata din umbrele trecutului: "Toate sunt ca si-altadata.../ O, bazar sentimental!.../ Toate sunt ca la plecarea mea dantela si cristal...". Poetul incearca o clipa iluzia opririi timpului, a stazei temporale, imposibila totusi in acest targ al amintirilor desuet, depozitar al unei iubiri stinse de multa vreme. Tijnpul trecut se masoara in alte urme ale trecerii, in alte glasuri, alte voci poetice care au incercat

romantele iubirii, stinse in ecou de lacrimi: "Si cu toate-acestea, cate tocuri nu-si lasara forma/ Pe covoarele-ti bogate de Buhara?/ Si-n enorma/ Ta colectie de patimi, cate buze nu-ncercaraV Sa-ti transcrie tnadrigaluri/ Pe obrajii tai de ceara?.../ Cate tragice-nceputuri nu sfarsira-n simfonia/ Muta-a lacrimilor?...". Povestile de iubire sunt insa inconsistente, sub semnul inautenticitatii, al nesinceritatii, dincolo de ele aflandu-se nimicul, vidul sentimental, cel care, in poezia simbolista, de la Macedonski la Bacovia, presupune transferul vibratiei lirice in eterna simfonie a obiectelor: "Cate nu pierira-n vesnicia/ Inutilului?/ Caci noaptea cea dintai fu cea din urma,/ Iar dorinta ta... nimicul! si nimicul nu se curma!...". Nici tentativa unui nou inceput, cu o iubita recuperata, salvata din umbrele trecutului si ale pierzaniei, nu are sorti de izbanda: "Stiu ca masteptai pe mine.../ Iata-ma, sosesc si-ti zic:/ Tentalnesc intaia oara... Tot ce-a fost n-a fost nimic,/ Minte-ma din nou... Aprinde lampioanele... Coboara/ Transparentele... Da-mi calmul si colorile de seara.../ Da-mi si buzele, si ochii, si.../Les fleurs du mal la fila/ Trei sute treizeci si noua: La mort des amants...". Ea, ca si iubita din poeziile tarzii ale lui Eminescu, nu se poate patrunde de "acel farmec sfant" al iubirii ideale, nusi poate reprima trecutul nedemn, si lumina reinviata a acestui "bazar sentimental" se cufunda din nou, in ritmuri muzicale din ce in ce mai stinse, in umbrele uitarii: "Dar mila/ De amantii tai ceasteapta pe trotuar plecarea mea/ Ma-ntrupeaza-n

cel de alt data si.../ Pe-araba ta sofa:/ Cantece-n surdina,/ Gesturi,/ Umbre,/ Flori,/ Et caetera!...". Teme si motive ale poeziei "intr-un bazar sentimental" Reconstituirea trecutului din semnele perceptibile ale prezentului, din obiectele pretioase: tablouri, cantece, "foteluri", covoare de Buhara, "vase vechi de Saxa", "tamburine spaniole", lampioane japoneze. Poetul coboara in trecut pentru a reconstrui, din timpul de altadata, o intreaga lume, resuscitata catre noi inceputuri. Aglomerarea de obiecte apartinand unor domenii diferite este baroca si parnasiana. Poetul recompune o imagine obiectuala complexa, cu sugestii vizuale, auditive si olfactive. incercarea de edificare a unui univers al amintirii printr-o staza atemporala. Tema aceasta a timpului recuperat va fi intalnita si la Mircea Eliade, in nuvelele sale fantastice. in "Domnisoara Christina". Egor asista la un bal petrecut cu mult timp in urma, in timp ce in "Nopti la Serampore" trei europeni sunt martorii unei crime petrecute in alt secol. Jocul temporal al eului liric, premisa a unei atemporalitati incipiente, prin care umbreie amintirii pot fi readuse la viata.
Romanta policroma

f4e484fc19drp

Poezia "Romanta policroma", din volumul "De vorba cu mine insumi" (1913), sta, de la inceput sub semnul afirmatnlor paradoxale, creand un spatiu de ambiguitate in ilustrarea eternului feminin si in manifestarea misterului erotic: "Nu-i cer nimic.../ Si totusi, daca-ar vrea -/ O, daca-ar vrea sa-mi dea ce nu-i cer inca!/ Ar face dintr-un lac o Marmara,/ Si dintr-un melc, un Sfinx sapat in stanca." Poetul exploreaza, prin proiectia visului de dragoste in orizonturi vaste, exotice, limitele si puterea transformatoare a iubirii, evocand, intr-o imensa rotire "policroma", mereu alte fatete ale spatiului si timpului: "Da-mi tot ce crezi ca nu se poate da,/ Da-mi calmul blond al soarelui polar,/ Da-mi primul crepuscul pe Golgota/ Si primul armistitiu planetar." Frumusetea eterna domina aceasta lume idealizata, izvorata din spatii onirice sau din ritmuri ostenite de poezie: "Da-mi paradoxul frumusetii tale,/ Dami prorocirea viselor rebele,/ Da-mi resemnarea strofelor banale/ Si controversa versurilor mele...". Iubirea visata este amestec de muzica si poezie, de pietre pretioase si simboluri iconografice, de mistere netalmacite si viclenii feminine eterne: "Da-mi simfonia flautelor mute,/ Da-mi talmacirea buzelor profane/ Si rebusul icoanelor tacute.// Dami pretul primei victime-a femeii,/ Da-mi simbolul opalului si-agatei,/ Da-mi ritmu-nveninat al Salomeii/ Si tusea-n fa minor a Traviatei." Iubirea totala presupune asumarea riscurilor ultime ale

vietii, contraste irevocabile ale fiintei, corelarea implicita a erosului cu thanatosul, cu sfarsitul de lume: "Da-mi Spleen-ul calatorilor pe apa,/ Da-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,/ Da-mi gravitatea mortilor spre groapa/ Si comicul funebrului convoi.// Da-mi tot ce-n prima clipa risipesti,/ Si tot ce-n clipa ultima aduni./ Da-mi fastul siluetelor regesti/ Si perspectiva casei de nebuni...". Lungul excurs oniric se incheie simetric, prin intoarcere la punctul initial, prin reluarea, sub forma de refren, a primei strofe, semn al neimplinirii, al ezitarii, al evanescentei sentimentului erotic, trasatura specifica a poeziei minulesciene.

Romanta cheii

Poezia, aparuta in volumul "Romante pentru mai tarziu" (1908), exploateaza anecdotic simbolistica bogata a cheii, ilustrata de la scrierile mitologice si folclorice pana in vremurile moderne, simbolistii nefacarid nici ei exceptie. Cheia e un instrument initiatic, ce poate deschide cai ascunse ale cunoasterii, in poezia lui Minulescu "poarta verde", misterioasa, a taramurilor interzise. Alteori cheia inchide, izoleaza, separa lumi: "Pazniculmi-a-nchis cavoul/ Si-am ramas afara-n ploaie..." ("Romanta mortului"). k1b271kf94flz in "Romanta cheii", promisiunea spatiilor ascunse e lovita de fatalitate, anuland misterele cunoasterii,

posibil erotice: "Cheia ce mi-ai dat aseara -/ Cheia de la poarta verde -/ Am pierdut-o chiar aseara!.../ Dar ce cheie nu se pierde?". Cheia dispare, ca un simbol al unei lumi posibile, pierdute in umbra timpului: "Cheia ce mi-ai dat aseara/ Mi-a cazut din turn,/ Pe scara,/ Si cazand, mi-a stins lumina." Cheia nu mai poate fi recuperata, pierzandu-se in negura noptii: "Cheia ce-am pierdut aseara/ Am catat-o;/ Dar pe scara,/ Era noapte ca si-afara -/ Noapte ca sub boltuita/ Cupola de manastire,/ Cand s-au stins pe la icoane/ Lumanarile de ceara." Poetul ramane izolat in "turnul gotic", spatiu al solitudinii, al izolarii, taram misterios, marcat prin lipsa de actiune, prin proiectia in abstract, in idee, dar si in tenebrele eului, generate de sentimentul singuratatii: "Si-am ramas in turnul gotic-/ Turnul celor trei blazoane;/ Al Iubirii,/ Al Sperantei,/ Si-al Credintei viitoare.../ Si-am ramas in turnul gotic/ Domn pe-ntinsele imperii/ Ale negrului haotic." Refugierea in taramul misterelor e insotita de o accelerare a timpului, de trecerea rapida a clipelor si a orelor, intr-un flux nesfarsit: "Si-au trecut deaseara clipe,/ Si-au trecut de-aseara ore,/ Si-ale zorilor aripe,/ Fluturatu-mi-au grabite,/ Ca si clipele traite/ Pe-albul treptelor sonore." Izolarea in turnul gotic al misterelor propune o noua initiere, o coborare in spatiul tenebrelor, al posibilei extinctii, semnificand oricum sfarsitul iubirii: "Si m-am coborat pe scara.../ Dar pe cea din urma treapta -/ Cheia ce mi-ai dat aseara-/ Am gasit-o prefacuta/ intr-o cupa alba, plina/ Cu vin verde de cucuta." Ultima treapta initiatica e o confirmare a

naufragiului sentimental al poetului: "Si pe cea din urma treapta/ Am ingenuncheat/ Si-am plans -/ Caci pe cea din urma treapta,/ Ca-ntr-o carte inteleapta,/ Am cetit in fundul cupei/ Naufragiul ce m-asteapta."

i n cnt, Celor ce plutesc de-a pururi dup cum le-a fost ursit... Da... Sunt Domnul celor venic plutitoare-n infinit. Emfatic, expresiv, plastic, ion Minulescu a oferit posteritii o bogat metamorfoz poetic a experienei sale personale, transpus sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputai de maestru simbolist (Ion Trivale), adevratuk stegar al simbolismului (Eugen Lovinescu) sau agentul cel mai activ al simbolismului nainte de rzboi (Serban Cioculescu). Poezia sa eteric nc mai reuete s ctige admiraia

cititorilor, prin dinamica i accesibilitatea sa. Biografie


S vedem mai nti cteva repere bibliografice. Ion Minulescu se nate n 1881, n noaptea de 6 spre 7 ianuarie, n Bucureti, dar copilrete la Slatina, de unde este mama sa, Alexandrina Ciuc. n 1897 i apar primele poezii n revista Povestea vorbei de la Piteti, unde este elev. n 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan public n Foaia pentru toi. Dup finalizarea studiilor liceale la Bucureti, poetul pleac la Paris pentru a studia dreptul, la care renun, prefernd s se afunde n literatura simbolist francez. Din 1905 public poezii i fragmente de proz n revista Viaa Noua lui Ovid Densuianu, iar din 1906 public parte din versurile care vor alctui Romane pentru mai trziu n Viaa literar i artistic a lui Ilarie Chendi. Toto acum ncheag o prietenie frumoas cu Dimitrie Anghel. Poetul particip la smbetele literare organizate de

Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu, cerc din care mai fac parte Rebreanu, Grleanu, Mihail Sorbul. n 1908, sub direcia sa apare Revista celorlali n colaborare cu Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefnescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia, care se declar mpotriva tradiionalismului. Tot acum apar si primul volum de versuri, Romane pentru mai trziu, precum i povestirile simboliste Casa cu geamuri portocalii. n 1912 Minulescu scoate ce-a de-a doua revist, Insula, care adun colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu StefnescuEst, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Sulescu, N. Davidescu. Ca i prima, i nceteaz apariia dup cel de-al treilea numr. 1913 marcheaz apariia celui de-al doilea volum de versuri, De vorb cu mine nsumi. Anul urmtor poetul se cstorete cu Claudia Millan, autoarea volumelor Garoafe rosii (1914), Cntri pentru pasrea albastr (1923), ntregire (1936), cu care are o fiic dedicat artelor plastice. Ca autor dramatic, Minulescu i

face debutul n 1921, cnd pe scena Naionalului se reprezint Pleac berzele i Lulu Popescu. Poetul devine director general al artelor n Ministerul Artelor i Cultelor, funcie pe care o va deine pn n 1940. n 1927 Minulescu reapare pe scena poeziei cu volumul Spovedanii, inclus ulterior n Strofe pentru toat lumea. Un an mai trziu scriitorul public romanul autobiografic Corigent la limba romn, ctignd totodat i Premiul Naional de Poezie. Un nou roman este publicat n 1933, 3 i cu Rezeda 4. Sub titlul Nu sunt ce par a fi Minulescu i adun poeziile din ultimii ani. La 11 aprilie 1944, n urma unui stop cardiac, Minulescu se stinge din via n Bucureti, fiind nmormntat la Cimitirul Bellu.

Repere ale simbolismului


Simbolismul romnesc, pn s ating faza de maturitate odat cu marele poet, a fost mai nti precedat de cteva ncercari de redefinire a lirismului. Era mai mult o idee care i atepta reprezentantul. Originea

poeziei simboliste st sub semnul ncercrilor de eliberare de sub tirania poetic a lui Eminescu, care oblig poezia de dupa el s stagneze n epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfoz poetic care se voia a fi n opoziie eminescian. Dimitrie Anghel triete drama de nu-i publica primele poeme, prea sufocate de eminescianism. Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, singurul fel de a nu muri de eminescianism (Felix Aderca). Dar noul curent este totui nevoit s se revendice de la Emiescu, pentru c el ofer poeziei ulterioare att uvoiul liric, ct i necesitatea redescoperirii. Minulescu se prezint ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aa cum s-a erijat Macedonski. Are o liric dinamic, lipsit de orice sterilitate, cu o preferin vdit pentru triri, nu pentru concepte. Renun la polemicile de cenaclu i la speculaiile teoretice, el se adreseaz agorei nsetate de poezie. Simbolul este ns prin definiie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze. Cum se mpac simbolul cu dorina de

comunicare a autorului? Meninnd un cod, dar unul lejer i seductor prin eufonie i coloratur. Se strduiete s menin deschis orizontul imaginii. Tehnica sa poate fi privit ca un fel de diziden in interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile i corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens n sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa st sub auspiciile zodiei retorice, are o acustic deosebit, o magie bazat pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalitii sale, care trebuie s se exprime, nu s rmn interiorizat. Are o prezen misionar (Dar poarta a rmas nchis la glasul artei viitoare), care vrea s se fac neleas. Necesitatea comunicrii i de depire a alienrii se regsete i n erotic: Sa-mi mpietreti pe veci minciuna neprihnitelor iubiri. Minciuna este obiect poetic principal: Vorbesc cu mine nsumi i-mi zic/ De ce m mini?. Poetul vrea s scape de fantoma celui din urm ne-neles, nevoie pe care o

traduce in obsesia autoexprimrii. Nu mprtete estetica tcerii, ca terapie: Prin care lumi trii comarul nepovestitelor poveti? Tcerea este mascat i de cultivarea tainei, enigmei, ntr-un mod paradoxal pentru c ele funcioneaz nu att ca elemente absconse, ci ca refugii n faa non-comunicrii. Misterul este mai mult exploatat dect savurat. Simbolismul neortodox minulescian mizeaz pe obsesia comunicrii. Poezia sa, de o muzicalitate plastic, capteaz n mod spectaculos, mai ales prin structur dect prin versul n sine. Nu are sens dect dac prin ea se creeaz un dialog cu audienta. Chiar i solilocviile sunt tot o form de dialog, romanta reprezentnd comunicarea nostalgica cu parteneraul absent. Prin tot felul de efecte sonore i cromatice, cititorul este n permanen invitat s participe la actul de creaie.

Minulescu i nchipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj ntr-un spectacol, un actor care pare/ c-ndurerat ca Prometeu/ E mort de mult, dar tot nu moare. Minulescu este un personaj care se confeseaz remprosptnd, de pild, mijloace tradiionale precum romana. i dac se hrnete atta din tradiie, care mai e revolui dac se hrnete atta din tradiie, care mai e revoluia? Reestetizarea, simpatia social, o sensibilitate mprtit. Harana sa poetic pariziana o adapteaz

fondului autohton. ncercrile de escapad ca fug de cotidianul anost capt la Minulescu valena nevoii de redescoperire spiritual. Poetul nu vrea s rtceasc la nesfrit, rmnnd ataat de bazarul sentimental balcanic. Si bricul alb/ Sfie-n dou covorul apelor albastre/ Lsnd n umra lui o dr de spum crea/ Ce se ntinde/ Ca i o punte nesfrit/ Pe care sufletele noastre/ Se vor ntoarce-acas-n ziua/ Cnd uraganele ne-or vinde. Pe fondul local Minulescu rmne antifilistin, antitradiionalist, pentru c deschide calea unei noi sensibiliti, care este social, teatral, stilistic. Reabiliteaz lirismul comun i pentru c romanta devine la el un soi de program de comunicare n stil impresionist, jovial i expansiv, revrsat i bonom, cu clipiri irete i complice (Serban Cioculescu). Dincolo de stilizrile i ornament aiile autohtone ale poeziei, Minulescu reuete s mbine accentele livreti, mai cerebrale, occidentale, cu senzualitatea si pitorescul contemplativ balcanic. Este contemplativ, dar la modul

extravertit. Observaiile stilizate care ating desvrirea patetic la Bacovia capt o alur ludic la Minulescu, dar i dinamic: Verzi strofe de mtase se-ascund ca i sub ploeape/ Nu flori, ci ochi, care devine n cele din urm unitar: Monocromie verde/ Munii i brazii par de mucava. Ce ne propune Minulescu este o jubilaie estetic, n sensul atitudinii pornite la Literatorul. Asociaiile, percepiile plurale, nu sunt att un produs al eului liric, ct al jocului dialectic. Are o viziune caleidoscopic, lumea este un decupaj. Pe trotuarul negru felinarul deseneaz/ O enorm violet/ Violet cu umbrela japonez/ Ce-ncadreaz/ Chipul ei oval i palid/ De nocturna i cochet/ Magdalen. Ochiul fabrica n permanen tablouri. Relaia dintre pictur i poezia sa este una intim, pictura avnd rolul unui excelent stimul. Experiena plasticii i acusticii l readuc n focarul iradierii simboliste. Pe scurt, putem trasa drumul poeziei astfel: mai nti fervoarea misionar, psihologia de grup, apoi singularizarea mbinat cu teatralitatea,

pentru a ajunge la un fel de pantomim, simirea unei epuizri i ncercarea de altfel de literatur. O ultim remarc: exist la Minulescu o not de clasicism parodic, exprimat prin parodieri ale recuzitei clasice din temple, statui, personaje mitologice. Cultul modelelor devine problematic, dar visul vrstei de aur rmne: E-att decor/ Si-atta feerie/ C iambii si troheii altro vremi/ Renvie subterana tragedie/ Si doliul semizeilor ce mor. Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal. Este singular i astfel dorea s fie perceput, la modul cel mai emfatic: M ntrupez n al veciei ia-l imensitii Domn!.

Versuri
Romane pentru mai trziu, Ed. Alacalay, 1908, De vorb cu mine nsumi, Bucureti, 1913 Spovedanii, colecia Manuscriptum, 1927 Strofe pentru toat lumea, Ed. Cultura Naional, 1930

Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaiilor, 1936 Versuri, ediie definitiv ngrijit de autor, 1939

Proz
Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908 Mti de bronz i lampioane de porelan, Ed. Alcalay, 1920 Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920 Pleac berzele, Ed. Alcalay, 1920 Rou, galben i albastru, Ed. Cultura naional, 1924 Manechinul sentimental, Ed. Cultura naional, 1926 Corigent la limba romn, Ed. Cultura naional, 1929 Brbierul regelui Midas, Bucureti, 1929 3 i cu Rezeda 4, Ed. Adevrul, 1933 Cetiile noaptea, Ed. Cultura naional, 1933

Romana inimii
Inim - ciutur spart Cui mai duci ap la poart,

Daca nimeni nu mai trece S-i soarb din apa rece Ap bun de descntec De la ochi pn la pntec?... Inim - ciutur goal Cine te spoi cu smoal i te-ascunse n ograd, Nimeni s nu te mai vad, Ca s-i mai cerasc ap Cnd de sete gura-i crap? Inim - ciutura mea D-mi s beau, dar altceva, C-apa rece i-au golit-o Toi cei care i-au sorbit-o!... D-mi ce mi-ai pstrat doar mie D-mi un strop de ap vie!...

Ion Minulescu in jocul poeziei - lirica lui Ion Minulescu despre Ion MINULESCU

O trasatura a poeziei lui IonMinulescu asupra careia critica romaneasca se afla in deplin acord este caracterul sau teatral". E. Lovinescu vorbea deja despre aceasta poezie ostentativa"1; G. Calinescu nota tonul [] fanfaron si teatral

ca al oricarei romante", adaugind teatralitatii" si un usor comic inclus in orice mistificatie"2, pentru ca, in comentariile mai recente, sa se scoata in relief indeosebi substanta umoristica, ironica si autoironica a discursului liric: realitate menita al plasa pe autorul Romantelor pentru mai tarziu intr~o serie a creatorilor moderni inzestrati nu numai cu suflu liric, ci si cu o constiinta a conventiei literare atat de definitorie pentru poetii din secolul nostru. Daca incercam sa refacem acum, macar in liniile sale mari, portretul eului" minulescian, vom observa ca in volumul de debut cel putin in versurile cu caracter de manifest ceea ce se impune este deocamdata imaginea unui personaj generic", in care se contureaza trasaturi situabile mai degraba in contextul viziunii romantice traditionale asupra Poetului. Primul clopotar al revoltei lirice romanesti" cum il numise B. Fundoianu purta inca, in vastele sale monologuri alegorice, masca poetului (geniuluI) neinteles de contemporaneitatea marginita si opaca la luminile spiritului. Figuratia solemna, atitudinile pontificale, gesturile largi"3 reliefau o postura profetica, infatisata cu tot aparatul traditional al unei retorici neintimidate inca de acea constiinta critica pe cale de a se naste in chiar ambianta simbolista. Subiectul generic minulescian mai etaleaza la ora Romantelor pentru mai tarziu costumatia purtata mai devreme a cantaretului drapat in toga ce [i]-o dete-Apollo" si asteapta, increzator in nobila-i misiune, sa fie intampinat cu fastul datorat marilor mesageri ai spiritului:

Deschideti poarta dar, Si-n cale Iesiti-mi toti cu foi de laur, Iar voi ce masurati cu verbul gandirile ce n-au masura, Veniti in jurul meu degraba, Si-n cantul lirelor de aur, Porniti cu mine impreuna.

Cliseul romantic al poetului neinteles functioneaza, deci, din plin in aceste prime poeme dominate de imaginea ba nai --sentimentala a cantaretului calator pe la porti inchise; el r. strainul" solidar doar cu cei care, desi sunt aducatori de Iu mina", sunt primiti cu ura" si goniti cu pietre"; sarman cercetator prin stele" batatorind drumuri prafuite"; calatorul necu noscut"; pelerinul" obosit de drum, cu sandalele rupte, cu ha-inele-n zdrente"; dispretuitul de o multime ce nu stie rasplati Poemul" decat cu bulgari de noroi" etc. Imagine conventionala, deci, trasata intre limitele unui alegorism care asa cum sa mai observat suporta cu dificultate grefa ideilor simboliste. in ipostaza de homo uiator, banalizata in lirica minora a inceputului de veac, si cu accente de sentimentalism excesiv frizand melodramaticul, poetul minulescian se vrea totusi vestitorul artei viitoare": Veniti indeamna el sa va aprind in suflet lumina stinselor faclii / Si-n versuri fantasmagoria si vraja noilor magii!

/ Iar canturile voastre / Canturi cu care azi cersiti o paine / Sa le-ncunun cu stralucirea aureolelor de maine! ".

Daca noul cantaret este sarmanful] cercetator prin stele / De frumuseti bizare si armonii smintite", inscenarile din aceste prime romante" apar ca prea putin adecvate unei atari definitii. Texte ca Romanta noului venit, La poarta celor care dorm, Romanta noastra, Romanta marilor disparuti si altele din aceeasi categorie a confesiunilor programatice raman insa semnificative pentru caracterizarea lui Minulescu ca poet de tranzitie intre doua varste ale liricii romanesti de la inceputul secolului XX. Ele sunt graitoare, desigur, si pentru firea sa sentimentala, inclinata spre dilatarea spectaculara a gesticii, dar indica in acelasi timp si intarzierea intr-o viziune si o tehnica traditionale in esenta. Este foarte adevarat insa ca psihologia, ulterior conturata, a modernistilor si a avangardei, va creste pe un astfel de trunchi romantic, pornind, in fond, tocmai de la sentimentul rupturii de un public" impermeabil la frumusetile bizare" si respingand, de aceea, tot ce iesea dintre granitele sclerozei colective; ruptura si izolare ce-si vor cere, si ele, retorica lor. Foarte cuminte inca in planul realizarii estetice, Minulescu introduce totusi ceva dintr-o asemenea atitudine programatica: Ocoleste-ma cu groaza, ca pe-un starv de om ucis / Nu de oameni, / Ci de mana nentrupatelor dorinti /Si pe piatra-mi funerara nu ceti poemul scris / De nebunul clin cetatea plina numai de cuminti" (s.n.) se

spune in Romanta zilelor de ieri, Nebunia" poetului nou, in antiteza cu cumintenia" comuna, relatie ce revine de cateva ori, pana in Liturghii profane (1908) si De vorba cu mine insumi (1913), va ramane insa la Minulescu un dat mai mult exterior, acompaniind retorica initiala antitraditionalista cel putin la nivel programatic. Pozitia acestei masti in teatrul notional al alegoriilor minulesciene este, oricum, ambigua, si tocmai ambiguitatea ei este interesanta pentru sesizarea acelei ezitari intre o poetica de substanta romantica si una mai deschisa spre transformarile ulterioare, de tip modernist", ale liricii. intr-o piesa ca Gotterdammerung, bunaoara, gestul incendiar al Nebunului vestind amurgul zeilor (Ard bisericile toate / Ard Credintele batrane / Ard Cristosii / Si Trecutul / Arde parca lumea-ntreaga / Ce Nebun venit deaiurea nu putu sa ne-nteleaga? / Ce-ndraznet aprinse focul ereziilor pagane?") ar traduce revolta unui iconoclast ce se opune violent credintelor" celor cuminti". Insa cumintenia" traditionala este aliata, paradoxal, cu puritatea unor idealuri de mai bine" si mai frumos, invocate in alte poeme, ca teluri ale poeziei dintotdeauna, pe care pribegii", calatorii" si pelerinii" neintelesi urmau s-o refaca in plenitudinea ei originara! La umbra crucilor de lemn (din acelasi ciclu de Liturghii profanE) mentine ambiguitatea si ezitarea. Alte texte, si in primul rand inainte, din volumul De vorba cu mine insumi, ilustreaza, prin stiuta alegorie a existentei umane ca drum pe care se succed generatiile in infinita procesiune, un conflict similar intre copii" si doctrina parintilor", ale carei prapuri de doliu" ii ghidasera o vreme, urmand matca,

trasata din inceputuri, a unei credinte" impovaratoare. Finala aruncare a prapurelor negre" apare ca o necesara tradare" in numele unui individualism de factura prometeica transparenta (chiar prea transparenta! ) afirmare a originalitatii artistului modern pe fundaiul traditiei inerte si uniformizatoare: Pornisera cu totii din tara-n care-ai lor / Si ei / De-atatea veacuri plangeau fara sa stie / De ce n-aveau in gloata de Noi, un singur Eu, j De ce-n intreaga tara, ca si intr-o parodie, / Traiau atati Apostoli / Si nici un PrometeuL." Solemnei procesiuni traditionale i se substituie astfel, in limitele aceleiasi alegorii, trecerea vagabonzilor" desconsiderati si huliti: Trec vagabonzii: / Trec stapanii gradinilor fara stapani, / Trec antipozii fericirii patriarhalilor batrani [s.n.] / Trec anonimii omenirii, / Trec corifeii poeziei si preistoricii gandirii, / Trec regii primului dezastru si-nvinsii primului regret, / Trec vagabonzii / Parodia nedumeririi lui Hamlet" (Trec vagabonziI). Postura modernista" a poetului exclus, menit unei exis tente marginale, primeste cum se vede la Minulescu, cel din primele volume, o expresie hipcrbolic-spectaculara, intr-un limbaj evident dilatat, retoric, si de o limpezime pe care apelul constant la alegorie abia reuseste s-o mascheze. intr un poem ca Alea jact.a est, din De vorba cu mine insumi, se mai pot citi astfel de autocaracterizari: Mantrupez in al veciei si-al imen sitatii Domn"; Sunt Domnul celor vesnic plutitoare-n infinit"; Ma-nfasor in atmosfera cimitirelor din haos". Tema atat de caracteristica pentru simbolism a evaziunii

spre orizonturi enigmatice se inscrie pe acest fond de sensibilitate romantica. Noile teritorii anexate universului liric, mai mult sau mai putin exotice, nu vor iesi insa niciodata complet, in aceasta etapa a creatiei minulescicne, de sub tutela alegorismului abstract pe fagasul caruia poetul pornise de la inceput, indemnul nefast al nazuintii", Albastrul imaculatelor seninuri", al nazuintii si-al aiurarilor parfum", perpetuarea enigmei vietii" {Romanta noastra) vor fi doar transferate, ca sa zicem asa, de pe drumul obisnuit al existentei, in spatiile, mai recente in poezie, ale marii, cu .,insula enigma", cu porturile deschise tuturor zarilor, cu bricuri si galere, corabii si caiace investite, formal, cu mistere", dar contand cu adevarat asa cum, pe buna dreptate, sa spus mai mult ca elemente decorative intr-o mecanica" a poemului stapanita perfect si care, la urma urmelor, defineste originalitatea autorului. Utile pentru mai exacta sa situare intr-o istorie a poeziei romanesti, poemele de tipul celor amintite apar cu mult mai putin semnificative pentru ceea ce simtim ca este astazi adevaratul Minulescu. Ele profita, evident, de o recuzita la indemana in epoca, o recuzita pe care, cu vremea, poetul insusi pare a o resimti ca atare. Toga lui Apollo atarna prea greu pe umerii sai, devenind de-a dreptul incomoda, inca pentru autorul Romantelor in aceste cantece sentimentale, de o structura relativ simpla si exploatand un numar redus de motive, se desfasoara in reala ei libertate imaginatia poetului. Daca masca damnarii si aspiratiile de amplitudine cosmica ale marelui romantism nu se potrivesc cu chipul sau mai terestru si cu un spirit inapt de adevarate trairi metafizice", jocul cu necesitate cenzurat (in cele din urma) al fanteziei sale invadand

teritorii mai contingente genereaza, in schimb, in lirica erotica, momente demne de luat in considerare, capabile sai argumenteze originalitatea. Evolutia personajului" minulescian (sau daca nu de evolutie este vorba, revelarea unei alte fatete, mai definitoriI) devine acum semnificativa. Celebra caracterizare a lui G. Calines-cu din Istoria sa avea in vedere, desigur, indeosebi aceasta arie a creatiei poetului: Ion Minulescu (literar vorbinD) scria criticul este un tip caragialian, tanarul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva in serios, producator neobosit de AmofturiA. Poeziile lui Minulescu decurg in stilul familiar prapastios francizant al cafenelei bucurestene, asa cum foarte adesea pariziana AchansonA e scrisa in argot. Ele trebuiesc AziseA precum trebuie jucate AmomenteleA lui Caragiale, fiindca Ion Minulescu este in buna masura un Mitica, un Catavencu si un Eleutheriu Poppescu deveniti lirici. El nu e umoristic in intentie, desi efectul e savoarea, ci ca si Anton Pann nu-si poate traduce sublimitatile decat in limbajul lui special, convins si burlesc"1. Daca marile inscenari solemne raman artificiale, poetului i se potriveste, in schimb, perfect tinuta micului romantism trubaduresc, ilustrat paralel, cu forte mai modeste, de poeti ca Artur Enasescu, Horia Furtuna, Cincinat Pavelescu. inrudit temperamental cu acesti poeti, sentimental ca si ei, autorul Romantelor pentru mai tarziu are insa atuul nu numai al talentului, ci si al unei culturi poetice superioare, asimilata in cercurile post-simboliste pariziene. Ca 1-a atras, printre altii, un Tristan Corbiere, cu ale sale Amours jaunes (1873), cu amestecul lor de melancolie si proza, ori

un Jules Laforgue, cu mastile sale de Pierrot si jocul detasat al starilor sufletesti, este semnificativ. Dupa propria marturisire (vezi confesiunile de sub tiOul Nu sunt ce par a fi, 1941), gasise in mediul francez un bogat material poetic, construit in formule noi, in imagini surprinzatoare, cu repetitii obsedante, cu efecte onomatopeice" (si il citeaza, in acest sens, pe Laforgue, dar si pe belgienii Verhaeren sau MaeterlinK). Din Baudelaire, nu un poem precum Correspondances il impresionase, cat foarte multe alte poezii, mai putin gen cimilitura"; si citeaza cateva franturi de versuri [] comparabile cu niste adevarate sentinte" . Sunt date suficiente, oferite cu franchetea cei era caracteristica, de natura a-1 defini, din punctul de plecare, ca pe un poet atras mai putin de 0 problematica metafizica", cat de ceea ce simbolismul si precursorii sai au putut oferi in ordinea spectacolului exterior, a muzicalitatii poeziei, a jocului de motive insolite, a plasticitatii imaginilor intr-un cuvant, de acel angrenaj, de acel mecanism al poemului, ce presupune perfecta asamblare a pieselor constitutive, in vederea unei functionari" fara defectiuni imprevizibila. Nu e fara semnificatie faptul ca mottoul baudelairean al Romantelor este: Je hais le mouuement qui deplace Ies lignes".

Simbolismul mai mult exterior si mecanic" caruia Minulescu i-ar fi popularizat" metodele dupa expresia lui E. Lovinescu2 poate fi apreciat, deci, nu numai prin predispozitia unui temperament extravertit, jovial,

comunicativ, lipsit de complicatii, ci si prin insusi momentul istoric al miscarii poeziei, in care se formeaza personalitatea poetului si care era deja, in mare masura, unul al relativei distantari critice" fata de productia lirica a sfarsitului de veac XIX. in orice caz, inaderenta temperamentala a lui Minulescu la ceea ce el numeste poezie gen cimilitura" (si e de citit aici: poezie mai mult sau mai putin ermetica", profunda", orientata spre o mai complexa problematica existentiala etc.) coincide cu declansarea in poezia noastra a unui proces de tot mai intensa constientizare a mijloacelor si proceselor tehnice, de mai libera raportare la achizitiile limbajului poetic, fie el si cel mai recent. Am putea spune, de aceea, ca intr-un anume sens Minulescu schiteaza, pe la 1908, un fel de prima lectura critica", aproape involuntara, a simbolismului. Minusul de profunzime acuzat de Lovinescu in formula simbolismului mai mult exterior si mecanic" apare, in perspectiva istoriei literare, ca un paradoxal castig pe calea coagularii unei atitudini moderniste" fata de limbaj, care isi va reliefa ponderea reala la un Adrian Maniu, Tristan Tzara sau Ion Vinea, in anii imediat urmatori. Romantele pentru mai tarziu sunt indatorate insa, cum am vazut, si unei viziuni si atitudini traditionale fata de poezie, pe care poetul nu va reusi s-o abandoneze total niciodata; in plina maturitate de exemplu, in prefata lirica la volumul Nu sunt ce par a fi (1936) el mai viseaza inca la o imagine a sa ideala, la titlul" final al Operei, pe care o dalta de otel" i-1 va sapa in stanca"! Sentimentalul, pateticul Minulescu nu vrea, si nici nu

poate sa renunte la mica retorica ce mai conserva, desi grav avariata, masca traditionala, romantica in fond, a Poetului cu majuscula Dar tocmai ambiguitatea atitudinii, pozitia indecisa a lui Minulescu intre credinta in valorile eterne", nobile" etc. ale poeziei, si dubiul, ezitarea, neincrederea artistului modern dominat, mai degraba, de sentimentul relativitatii valorilor, ii particularizeaza, in definitiv, portretul interior. in spatiul insusi al Romantelor se insinueaza aceasta subtila dedublare: ipostaza trubaduresca este si sincera" si jucata". Reluand formula calinesciana, limbajul sau este si convins", si burlesc". Faptul ca poetul n-ar fi umoristic in intentie", critica mai recenta 1-a pus sub semnul intrebarii, sugerand, cum se stie, cel putin o evolutie in sensul treptatei constientizari a efectelor de acest, tip si, in consecinta, a instrumentarului poetic capabil sa le produca. Cert este insa ca poetul se abandoneaza cu evidenta placere rolului sau de trubadur, pana la identificarea chipului real cu masca, incat nu e deloc usor sa-ti dai seama, cel putin in primele poezii, cand poetul e sincer", ori cand doar isi joaca rolul" . Cititorul Romantelor are, in orice caz, sentimentul de a participa in permanenta la un spectacol: un cadru scenic, un monolog teatral, un numar de gesturi caracteristice personaj ului-trubadur; intr-un cuvant: un joc. Cultivarea predilecta a romantei, cu temele ei numeric restranse (v. G. Calinescu: parerea de rau de a nu fi inteles de iubita, solemnitatea despartirilor, jalea de a muri fara a fi trait indeajuns") , relativa fixitate a cadrului, redus si el la cateva topos-uri caracteristice (balconul sau odaia iubitei, strada ratacirilor amoroase, parcul de obicei intomnat, solidar cu destramarea sentimentelor, tarmul

marii loc mai recent amplificand spatiile asteptarii sau despartiriI), gesticulatia schematizata inevitabil si ingrosata de solemnitatile indispensabile expresiei sentimentale (de unde si o retorica specifica, un mod particular al persuasiunii parteneruluI) toate aceste elemente alcatuiesc prin ele insele un scenariu sui generis, ce nu se poate sustrage impresiei de mecanism bine reglat, cu o functionare in genere previzibila. Or, un astfel de automatism, accentuat prin repetitie, poate fi o baza generatoare de comic (rezultat nu absolut obligatoriu, desigur, dar usor de atins prin deplasarea unor accente, in sensul sublinierii schemei", al Jocului" pieselor ce compun angrenajul scenariului amoroS). Lectura romantelor minulesciene si dincolo de prima sa carte atesta tocmai asemenea deplasari. Nu, insa, intotdeauna: caci exista si la poetul nostru ca la un Cincinat Pavelescu, de pilda romante pure", precum, bunaoara, Celei care pleaca. Poetul stie sa dea aici echivalentele unui peisaj su tletesc dominat de o senina melancolie; motivul cantecului trist", reluat: in cateva randuri, pus in paralel cu visul" unei iu biri nesigure, fara durata, si asociat temei simboliste a evaziunii, primeste rezonante aparte prin apelul la nume geografice insolite in context: A fost un vis trait pe-un tarm de mare, / Un cantec trist, adus din alte tari / De niste pasari albe, calatoare / Pe-albastrul razvratit al altor mari /Un cantec trist, adus de marinarii / Sositi din Boston, / Norfolk / si New York, / Un cantec trist, ce-! canta-ades pescarii / Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc".

Relativa discretie din astfel de versuri e insa lucru rar la Minulescu, poet al excesului spectacular, fie la nivelul decorului construit de o fantezie cultivata la scoala estetismului simbolist, inclinata spre artificialul somptuos, baroc si decadent", fie la acela al gesticii de o marcata teatralitate, fie in sfarsit in dilatarea retorica a monologului, in care poetul-actor procedeaza la acumulari hiperbolice, intr-o succesiune, devenita ca si mecanica, de asociatii imagistice disproportionate in raport cu obiectul care le genereaza. De aici, efectul comic, poza" in care e si placerea pura a jocului", si o oarecare distantare ironica. Mult citata Celei care minte propune un asemenea decor pretios, menit sa incadreze rafinatul ceremonial al iubirii (altminteri banale, cum o sugereaza si titluL): in cinstea ta, Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint, Am ars miresme-otravitoare in trepieduri de argint, in pat ti-am presarat garoafe Si maci Tot flori insangerate Si cu parfum de brad patat-am dantela pernelor curate, Iar in covorul din perete ca si-ntr-o glastra am infipt Trei ramuri verzi de lamaita

Si-un ram uscat de-Eucalipt.

La fel, in Romanta fara muzica, unde se aprind, in vede rea aceleiasi ceremonii, trei candelabre de argint", iar lectura unor capitole din epopeea / Amantelor din Siracuza, / Citera, / Lcsbos / Si Corint" asigura un cadru similar, nu mai putin artist"; ca sa nu mai vorbim de excesul studiat, de obiecte de aceeasi natura, din poemul intr-un bazar sentimental (in volumul De vorba cu mine insumI). La randul sau, celebra Romanta cheii demonstreaza, poate in cel mai inalt grad, enorma diferenta, tipic minulesciana, dintre pretextul sentimental si adevarata avalansa de imagini, care de care mai pretioase, carora le da nastere. De la banala motivatie initiala: Cheia ce mi-ai dat aseara / Cheia de la poarta verde / Am pierdut o chiar aseara! / Dar ce cheie nu se pierde?" se ajunge la adevarate salturi spre zone ale imaginarului extrem distantate fata de evenimentul minor: Cheia ce-am pierdut aseara / Am catat-o; / Dar pe scara / Era noapte ca si-afara. /Noapte ca sub boltuita / Cupola de manastire, / Cand s - au stins pe la icoane / Lumanarile de ceara" (s.n.). Iar de aici, o noua treapta a dilatarii retorice a decorului (Si-am ramas in turnul gotic / Turnul celor trei blazoane: / Al Iubirii, / Al Sperantei, / Si-al Credintei viitoare") si a mastii eroului", imprumutata, aceasta, solemnitatilor nervaliene din El desdichado: Si-am ramas in turnul gotic, / Domn pentinsele imperii / Ale negrului haotic" Efectul e, oricum, comic, caricatural (fara sa inlature total lirismuL), cu atat

mai mult cu cat finalul poemului ingroasa iarasi liniile, propunand o gesticulatie de un sentimentalism strident teatral:

Si m-am coborat pe scara Dar pe cea din urma treapta Cheia ce mi-ai dat aseara Am gasit-o prefacuta intr-o cupa alba, plina Cu vin verde de cucuta Si pe cea din urma treapta Am ingenuncheat si-am plans Caci pe cea din urma treapta, Ca-ntr-o carte inteleapta, Am citit in fundul cupei Naufragiul ce m-asteapta (s.n.)

Avem de a face aici cu un fel de sinteza a procedeelor lui Minulescu. Romanta cheii e opera unui poet de factura fantezista, si in textul ei se inscrie, rcliefandu se pregnant, acea mecanica a discursului sau liric, de atatea ori remarcata. T-Cste, de fapt, realitatea cea mai interesanta azi a acestei poezii, caci nu mistica numerelor" (pe care va fi avut o in vedere autoruL) ni se im pune, ci prezenta unei recuzite, a unor elemente, ca sa spunem asa, prefabricate, ce nu mai pastreaza din semnificatia originara decat, palida culoare culturala, indicand apartenenta la un anume mod de a concepe poezia. in schimb, ceea ce-1 incanta pe cititorul actual este amplasarea acestor elemente de recuzita intr-un ansamblu, intr-un angrenaj functionand la vedere, ca si cum un ceas, cu un cadran somptuos impodobit, ar lasa sa transpara miscarea armonioasa a tuturor mecanismelor. Minulescu scrie Romanta celor trei

corabii, Trei lacrimi reci de ca latoare, Romanta iahturilor (tot trei: albe, rosii, negrE), iar in Odeleta (din primul voluM) isi cadenteaza iarasi omagiul trubaduresc in functie de aceeasi magica triada: in cinstea ta, / Cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fete, / Voi seri trei ode, / Trei romante, / Trei elegii / Si trei sonete". Poemul e ca actionat de un resort, si impresia de mecanism se extinde si asupra personajului" insusi, care-1 manipuleaza: sursa a comicului du mecanique plaque sur du vivant. Urmarind aceeasi Odeleta, vom observa, de altfel, ca excesul" minulescian nu se dezminte, intrucat, pana in final, mecanica triadei" functioneaza nestanjenit, dupa ce partea mediana a poemului se exersase in dezvoltarea cunoscutelor asociatii exotice", iarasi arborescente, conform amplificarii retorice caracteristice:

Din tara-n care dorm de veacuri vestitii Faraoni, Din tara in care Sfincsii stau de vorba cu Nilul sfant Si cu Sahara, Din tara-n care palmierii Vestesc arabilor furtuna Si caravanelor pierdute Ca nu se mai intorc nici una, Din tara asta minunata, Tacuta, Trista, Si bizara, iti voi aduce trei smaralde nemaivazute-n alta tara, Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful lui Aden, Si trei rubinensangerate, ascunse toate-ntr-un refren De Triolet, Pe care nimeni nul va intelege, fiindca nu-i in lume nimeni sa-nteleaga simbolul Trioletului.

Subtila definitie, in fond a insesi functionarii poemului, a convergentei tuturor elementelor constitutive spre sinteza finala, care este chiar semnul sau marcant! Un fel de mise en abime a textului insusi se realizeaza aici, intr-un poem specular". Remarcabil e faptul ca in mai multe randuri Minulescu se arata deplin constient de insemnatatea compozitiei textuale si de efectele ce pot fi scoase din asamblarea subtila a pieselor" in vederea obtinerii acelui ,joc", care nu mai e doar al unui personaj" purtator de masca (trubadurul sentimental, ironic sau autoironiE), ci insusi jocul poemului. G. Calinescu a remarcat deja, in Istoria sa, versuri ce reveleaza un asemenea rafinament al dispunerii obiectelor" in spatiul textual, vorbind despre estetismul teribil" al poetului: in templul turcesc trei luminari de ceara ard in sfesnice vechi de arama, iahturile ancoreaza simetric: AYahturile albe ancorara-n dreapta, / Yahturile rosii ancorara-n stanga, / Yahturile negre ancorara-n mijlocA. in portul blond din nord, debarca marinari bruni din sud, regele plange-n cavou lasand sa-i pice lacrimi sonore pe bazalt, parerile de rau trec prin suflet ca un cortegiu printr-un Dom" etc. Si conchidea: Acestea toate sunt departe de a fi simboluri, si nu desteapta deloc impresia macabritatii, ele sunt numai o poza estetica hieratica, decorativa, cand e lipsita de continut, sugestiva cand poezia e o adevarata romanta sentimentala"1. (Aceasta poza estetica, hieratica, decorativa" il apropie pe Minulescu si de stilul, marcant in epoca, Art Nouveau"). Dar, intr-o asemenea lipsa de continut", n-ar trebui sa vedem oare tocmai acea

superioara constiinta a formei poemului, prin care autorul Romantelor pentru mai tarziu ii depaseste pe multi dintre contemporani, anuntand varsta modernista" a poeziei noastre? Ar fi, poate, de adaugat, la acest capitol, si o observatie privind asa-zisul fals vers-librism al poetului, remarcat de la Tu-dor Vianu pana la Vladimir Streinu. Ca Minulescu mascheaza prin fragmentarile discursului sau o versificatie traditionala este foarte adevarat; insa este limpede iarasi ca, daca o atare proce dare servea a- -- asa cum afirma Vianu declamarii" poeziei, fiind menita sa accentueze pauzele si sa izoleze anumite cuvinte sau membre ale frazei pentru a le conferi relieful lor propriu" - , aceasta modalitate de transcriere" a unor versuri clasice suge reaza, astazi, tocmai deplasarea despre care vorbeam, a atentiei autorului spre constructia textului. Chiar daca la inceput o asemenea actiune va fi fost numai o masca de constientizare a ace lei mecanici a poemului, a nivelului sau formal. Prin izolarea unor cuvinte sau membre ale frazei", poetul ajunge la un fel de lectura" mai clara a propriului mecanism poetic, care ar fi ramas, poate, altfel, mai greu de realizat in opacitatea si fluenta adevaratului vers alexandrin. Desigur, nu este cazul sa exageram valoarea unei atari lecturi de sine", si poetul nici na dus-o la ultimele consecinte, oprindu-se oarecum la jumatatea drumului, funerarul creatiei sale atesta destule ezitari: coexistenta despre care am mai vorbit a notelor de modernitate cu elemente ale unei atitudini traditionale. Remarcabila cu adevarat, in opera secventa Roman telor este indeosebi

accentuarea constiintei mastii, dar a unei masti ce renunta intr-o oarecare masura la fastul si solemnitatile initiale. Autoportretul liric intitulat Ecce homo, din De vorba cu mine insumi, este deja o definitie mai realista", desi nu intru totul eliberata de iluziile romantice initiale; caci, inainte de a scrie: Eu sunt o armonie de proza si de vers", poetul se infatiseaza ca purtator al tumultului caderilor de ape" ori al majes-tatii solarei agonii"

Nu sunt ce par a fi (1936), unde prezenta mastii nu mai trebuie demonstrata, aduce in scena tot mai frecvent, ca simbol al propriului eu, figura mascariciului", a nebunului", dupa ce Strofe pentru faptele diverse introdusesera in poezia minulesciana clovnul, sugerand identitatea dintre destinul lui si cel al artistului: Povestea lui? / Hm! / Povestea mea /A mea, / A ta / Si-a altora". Momentele autopersiflarii se inmultesc intr-adevar (poetul apare din ce in ce mai mult in ipostaza omului comun"), insa sentimentalismul se mentine si poezia nu atinge niciodata nivelul de profunzime din opera altor poeti care au exploatat acelasi motiv liric (bunaoara Ion VineA). Faptul ca Minulescu a ajuns la mai mult sau mai putin limpedea afirmare a conditiei artistului vazut sub masca saltimbancului" confirma o evolutie spre modernitate anuntata inca in Romante pentru mai tarziu. Una din piesele cele mai reprezentative marcand acest itinerar este Randuri pentru intregirea mea, din volumul Nu sunt ce par a fi: vointa, autoironie exprimata, de intregire" cosmica a existentei de mozaic" a poetului nu se poate realiza decat

in moarte, dar o moarte fara eroism real, notabila doar ca fapt divers". Finalul poemului subliniaza ironic aceasta conditie precara, careia inainte si dupa Minulescu atatia creatori moderni iau dat expresie lirica:

Si-atunci Din trupul spanzurat De felinar Se va nalta un crin imaculat Si duhul sfant va cobori-n pahar Iar spectrul celui care-am fost ce sunt Se va lipi pe cer in chip de stea, Si-n locul meu nu va ramane pe pamant, Decat mormantul agresiv, Si textul comemorativ, Cu care viitorii carturari Vor proslavi-ntregirea mea Ca si-ntregirea Romaniei mari

Pe Arcul-de-Triumf de la Sosea!

Ion Minulescu i mtile poeziei Alte articole de Iulian BOLDEA Iulian BOLDEA

Revista Limba Romn Nr. 10-12, anul XVII, 2007 Pentru tipar

Dup Lovinescu, Minulescu ar fi un popularizator fervent al simbolismului, chiar dac estetica simbolist e prezent mai mult exterior-retoric n creaia minulescian. Avem de a face aici cu o tehnic simbolist expus n mod ostentativ: corespondenele, muzicalitatea, laitmotivul, dislocarea versului clasic etc. Sunt prezente de asemenea elemente ale decadentismului precum obsesia numrului, fr sensuri mistice ns, cultivarea macabrului decorativ i artificial (Pelerinii morii, cioclu-naripat, albele cavouri), prezena unor noiuni cu anvergur filozofic, cu semnificaii amplificate prin majusculare (Nimicul, Eternul, Imensul, Trecutul), a unor nume sonore i exotice (Alicante, Antile, Babilon, Ninive etc.). Mai frapante sunt deosebirile dintre lirica lui Minulescu i poetica simbolist, cci dac simbolismul presupune discreie a frazrii, stare muzical, tu difuz i imprecis, poezia lui Minulescu se caracterizeaz, dimpotriv, prin mimetism, artificialitate, indiscreie i ostentaie. Muzicalitatea minulescian e una strident, lsnd adesea s se ghiceasc instrumentele ce o provoac. De aici i impresia, sugerat de Pompiliu Constantinescu, c poezia lui Minulescu n-ar fi, n fond, altceva dect o parodie a simbolismului. E drept c Minulescu a aderat, la nivel mcar teoretic, programatic, la estetica simbolist, ns aceast opiune a fost dejucat la nivelul scriiturii de un temperament mai curnd romantic i de o sensibilitate rococo, ce se caracterizeaz, cum s-a spus, de Ion Vartic, de pild, prin vocaia sociabilitii, impudoare artistic, locvacitate, cultul voluptii, nclinaia spre poant etc. n fond, sociabilitatea explic n mare msur i succesul de public pe care l-a avut poezia lui Minulescu, dar i naterea conceptului ce susine i reprezint o astfel de poetic: minulesciansimul. Atmosfera manierist i rococo ce strbate aceste poeme reiese i din cultul miniaturalului, al porelanurilor graioase (bibelou de porelan, porumbi de porelan etc.). n versurile senzuale, de o melancolie trucat, cu un gust al teatralitii de netgduit, cuvintele dobndesc graie i rafinament, ostentaie liber de constrngeri i detaare hedonist. Sentimentul de dragoste se consum, n poemele lui Minulescu, ntr-o form senzual; e vorba de o plcere pasager, de clipa voluptilor ce d identitate timpului aa-zis fizic. Decorul n care se consum o astfel de iubire e unul marcat de rafinament i de lux artificios. Farmecul sentimentului provine, adesea, i din plasarea lui ntr-un cadru exotic, pe care fantezia poetului l investete cu atribute ale iluziei i magiei deprtrii, dar provine i din starea de potenialitate i de nedeterminare n care se gsete viziunea liric (n seara cnd neom ntlni, n seara cnd ne vom iubi etc.). Se poate aadar afirma c poetul caut s surprind, n versuri ceremonioase, senzaia pur, uor ritualizat, o senzaie prins cu rafinament n cadrul poemului de o muzicalitate oarecum programat. ncepnd cu volumul De vorb cu mine nsumi (1913) i Strofe pentru toat lumea(1930) se produce un fel de nencredere n facultatea imaginaiei de a restaura echilibrul originar al lumii, de a regsi esenele universale. Decorul e acum mai auster, mai puin spectaculos, iar ceremonialul erotic se preschimb ntr-o iluzionare carnavalesc, ce nu traduce nimic altceva

dect nclinaia autorului spre masc, teatralizare i spectacol. Sensibilitate meridional, prin cultul voluptii, nclinaia spre senzualitate ori fascinaia deprtrilor, Ion Minulescu poate fi privit ca un sentimental refulat, disimulat n acoladele retorice ale gndului poetic. Atitudinea sa liric predilect e, n fond, o mixtur de reverie i raionalitate, de gravitate i grimas comic, de aspect ceremonial i turnur carnavalesc a frazei, de profunzime i de superficialitate. Parodia se transform, astfel, ntr-o a doua natur a eului liric, devine un nou fel de a fi i de a se mica ntr-un spaiu de fiine i de lucruri cu aspect trucat. Avntul spre nalt e nlocuit cu simularea zborului, ritmul elevaiei capt forma unei ascensiuni ratate prin teatralizare excesiv. Aprut n volumul Romane pentru mai trziu (1908), Romana cheiiilustreaz cu limpezime stilul poetic al lui Minulescu: grandilocvena n expresie i afecte, retorismul frazei lirice, tonalitatea inflamat, falsa ncifrare a sensurilor etc. Titlul volumului, Romane pentru mai trziunu e deloc ntmpltor: autorul poseda ntr-un grad nalt contiina noutii versurilor sale, ineditul lor de expresie, astfel nct le destina posteritii. Numai c nici chiar pentru acea dat aceste poeme nu sunt de o att de net noutate, formal ori tematic. Ele descind din simbolismul decadent de la sfritul secolului al XIX-lea i sunt transpuneri, mai mult sau mai puin libere, ale acelei sensibiliti n care artificiul stilistic i fardul i disput spaiul poemului. Afectele sunt nscenate mai curnd dect trite, senzaiile sunt mimate i colorate intens, adesea exagerat, n timp ce emoia capt articulaii nenaturale. La fel se petrec lucrurile cu Romana cheii, n care nelesul alegoric e rezultatul puterii de simulaie a autorului. Tudor Vianu sublinia, de fapt, capacitatea poetului de a alegoriza: poarta la care bate poetul sau cheiacare ia czut din turn nu sunt simboluri, ci alegorii, concepii noionale mai mult sau mai puin limpezi, folosind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibil, asociate cu ele printr-o legtur exterioar i factice. La prima vedere, poetul imprim unor cuvinte un neles adnc, le investete cu sensuri simbolice, pe care cititorul trebuie s le descifreze printr-o lectur atent. n realitate ns, astfel de termeni de anume importan n cadrul poetic nu au dect un rol ornamental, au o finalitate pur decorativ; aceea de a n-scena alegoria, de a monta n spaiul poetic un sentiment, de a fixa o senzaie, n cazul de fa de a da contur sentimentului, mai degrab iluziei iubirii: Cheia ce mi-ai dat asear / Mi-a czut din turn, / Pe sear, / i cznd, mi-a stins lumina. / / Cheia ce-am pierdut asear / Am ctat-o; / Dar pe scar, / Era noapte ca iafar / Noapte ca i boltuita / Cupol de mnstire / Cnd s-au stins pe la icoane / Lumnrile de cear. Chiar majuscularea unor sentimente nu face nimic altceva dect s accentueze grandilocvena lor, s le ngroae dimensiunile afective. Misterul ce se ghicete dedesubtul acestor noiuni e un fals mister, taina e ntreinut cu abilitate de un poet ce posed gustul artificiului i al deghizamentului (i-am rmas n turnul gotic / Turnul celor trei blazoane; / Al Iubirii, / Al Speranei, / i-al Credinei viitoare / i-am rmas n turnul gotic / Domn pe-ntinsele imperii / Ale negrului haotic). Finalul poeziei ne pune n faa unui deznodmnt ce poart n sine aceleai mrci ale simulaiei. Plnsul eului liric e unul de recuzit, decorativ, impus de convenionalismul ritualului erotic i de exigenele mtii autoimpuse. i pe cea din urm treapt / Am ngenuncheat / i-am plns / Cci pe cea din urm treapt, / Ca-ntr-o carte neleapt, / Am cetit n fundul cupei / Naufragiul ce m-ateapt!. Autor de alegorii i de imagerii simbolist-decadente, Minulescu e asemeni unui actor ce mprumut o mie de chipuri, ce joac rolurile de mprumut ale personajelor sale, construindu-i o identitate ficional ce st sub semnul convenionalitii i al emoiei prefabricate. De vorb cu mine nsumi, titlul volumului lui Minulescu din 1913 nu e mai puin semnificativ pentru inuta orgolioas a poetului ce se crede neneles de contemporani i se adreseaz mai curnd propriului for luntric dect semenilor. Din acest volum face parte i poezia Roman policrom, din care rzbate cu asupra de msur sentimentalismul minulescian, un sentimentalism balcanic, cum s-a spus, n care farsa i clovneria imagistic se mbin cu gustul pentru artificiu i convenie. Poezia e o alegorie a iubirii rafinate, n care dorine imposibile se mpletesc cu voluptile clipei, iar fascinaia deprtrii st lng miracolul apropierii fiinei iubite. Iubirea se afl, pentru Minulescu, sub semnul paradoxului; ea e asemeni unei atracii a contrariilor, e din spea sentimentelor neclare, imposibil de definit. Tocmai asta vrea s ne spun Minulescu n poezia sa; vraja iubirii, puterea sa de atracie, taina de neptruns, seducia necunoscutului pe care o provoac toate acestea sunt destul de pregnant reliefate n versurile minulesciene. Ce ar putea s cear poetul iubitei? Gustul su pentru echivoc, vocaia exoticului

i a paradoxului, temperamentul su grandilocvent, excesiv pasional, se vdesc n imagini tulburtor de plastice, abundente i artificializate, teatrale i intempestive: D-mi tot ce crezi c nu se poate da. / D-mi calmul blond al soarelui polar, / D-mi primul crepuscul pe Golgota / i primul armistiiu planetar. // D-mi paradoxul frumuseii tale, / D-mi prorocirea viselor rebele, / D-mi resemnarea strofelor banale / i controversa versurilor mele (). // D-mi preul primei victime-a femeii, / D-mi simbolul opalului i-agatei, / D-mi ritmu-nveninat al Salomeii / i tusea-n fa minor a Traviatei. // D-mi Spleen-ul cltorilor pe ap, / D-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi, / D-mi gravitatea morilor spre groap / i comicul funebrului convoi. // D-mi tot ce-n prima clip risipeti, / i tot ce-n clipa ultim aduni. / D-mi fastul siluetelor regeti / i perspectiva casei de nebuni. Cum se poate lesne constata, nici pasionalitatea nu e cu totul sincer, nici macabrul nu conduce la sensuri metafizice privind decderea i dispariia fiinei. Toate acestea nu sunt nimic altceva dect ornamente lirice, elemente ale unui decor construit cu minuie de o fantezie rafinat i subtil. Gestul renunrii din finalul poeziei nchide discursul liric ntr-o construcie sferic, concentric, n versuri ce le repet pe cele de nceput (Nu-i cer nimic / i totui, dac-ar vrea / O, dac-ar vrea s-mi dea ce nu-i cer nc! / Ar face dintr-un lac o Marmara / i dintr-un melc, un Sfinx spat n stnc). Poezie a iluziilor i renunrilor iubirii, Roman policromcucerete prin evantaiul de senzaii i de triri puse n scen, prin jocul de inconstan i statornicie pe care l sugereaz autorul. n Acuarel (aprut n volumul Strofe pentru toat lumeadin 1930) Ion Minulescu abandoneaz extravaganele lexicale dinainte, renun la gesturile teatrale i la pasiunea pentru spaiile exotice. Cadrul poeziei e reprezentat de spaiul citadin, configurat din cteva linii sugestive, precise i intens evocatoare. Gesturile eroilor lirici, dezarticulate i mecanice, dezvluie ceva din absurdul existenei, prefcnd-o ntr-un univers carnavalizat, n care rolurile se schimb cu repeziciune, iar mtile ascund adevrata identitate. De altfel, o mrturisire a lui Minulescu din Nu sunt ce par a fie revelatoare pentru o astfel de atitudine i pentru o asemenea viziune liric: Nu le-am permis (eroilor lirici, n.m. I.B.) dect un singur lux. Un lux de altfel care nu-mi ifona cu nimic amorul meu propriu de autor luxul de a se prezenta cteodat n public sub diferite mti de carnaval. n felul acesta am reuit, cred, s-i prezint i pe ei, ca i pe mine, n adevrata lumin a vieii noastre de toate zilele, care nu este dect tot un carnaval, multplicat la infinit sub aspectul infinit al aceluiai triunghi simbolic: o Colombin, un Pierrot i un Arlechin. O astfel de atmosfer funambulesc, de carnaval mecanic aflm n Acuarel, unde, alturi de spiritul de fars, abia ntrezrit, e reprezentat ploaia (motiv liric tipic simbolist), fr nimic melancolic, n schimb sugernd lipsa de logic a existenelor umane, automatismul gesturilor cotidiene, absena unei raiuni i a unei coerene a indivizilor: n orau-n care plou de trei ori pe sptmn / Orenii, pe trotuare, / Merg inndu-se de mn, / i-n orau-n care plou de trei ori pe sptmn, / De sub vechile umbrele, ce suspin / i se-ndoaie, / Umede de-atta ploaie, / Orenii pe trotuare / Par ppui automate, date jos din galantare. Ploaia nu are, n poezia lui Minulescu, nimic dezagregant, nu trimite la apocaliptice disoluii ale materiei; simul ironic i parodic al poetului aaz totul sub semnul unei fantezii bufe, ce sugereaz, n gril teatralizant, sensurile mecanice alienante ale condiiei umane (n orau-n care plou de trei ori pe sptmn / Nu rsun pe trotuare / Dect paii celor care merg inndu-se de mn, / Numrnd / n gnd / Cadena picturilor de ploaie, / Ce coboar din umbrele, / Din burlane / i din cer / Cu puterea unui ser / Dttor de via lent, / Monoton, inutil / i absent). Nu lipsete de aici nici nota de umor abia sesizabil, cci, cum observa Constantin Ciopraga, umorul e o modalitate de a disimula sub ochelarii fumurii o lacrim inutil, al crei impuls nu poate fi obnubilat, n ciuda precauiei. n locul sentimentalismului exacerbat n tragic apare zmbetul, nu ndestul de degajat pentru a fi comparat cu umorul discret al lui G. Toprceanu, prea puin mbibat de sarcasm pentru a se apropia de humorul casant al anglo-saxonilor. Miniatur liric ce disimuleaz fiorul absurd dedesubtul fantezismului ironic i al umorului buf, Acuarelplaseaz poezia minulescian ntr-un plan al carnavalescului discret i al sugestiei tragice convertit n fars. Apelul la specia odeletei (od scurt i plin de graie, n care comunicarea liric e familiar, degajat, liber) nu e deloc ntmpltor, dac avem n vedere firea comunicativ a lui Minulescu, nclinaia sa spre sentimentalismul trucat i spre fantezismul graios. n Odeletgsim toat recuzita liricii minulesciene: aerul su de colocvialitate, spiritul declamativ i retorismul versurilor,

esoterismul de fals ncifrare, acoladele ironice i instinctul parodic, vocaia deprtrilor travestit n exotism fastuos, magia cifrelor, misterul fr profunditate etc. Minulescu vdete, i n aceast poezie, o verv inepuizabil, ce cheam la existen liric obiecte dintre cele mai disparate, alturndu-le n construcii lexicale neateptate, de o muzicalitate strident, ntr-o gam coloristic la fel de bogat. Domeniul n care exceleaz poetul e cromaticul. E vorba de un cromatic luxuriant i, n acelai timp, fastuos, ce poart n sine volupti i triri de intens relief afectiv. n acest domeniu, al policromiei i inconstanei coloristice, al smalurilor i strlucirilor pietrelor preioase, al reflexelor aurului, putem afla dominanta baroc a lui Minulescu, alturi de teatralitate i instinctul spectacularului, evidente i n Odelet, poezie ce nsceneaz cu graie sentimentul iubirii, evident, nu o iubire autentic, ci una contrafcut, declamat. Sentimentul nu e sugerat cu discreie, ci, mai curnd, expus fr pudoare, cu un soi de grandilocven nereinut, ba chiar trucat, cu bun tiin: n cinstea ta, / Cea mai frumoas i mai nebun dintre fete, / Voi scri trei ode, / Trei romane, / Trei elegii, / i trei sonete. / i-n cinstea ta, / Cea mai cntat din cte-n lume-au fost cntate, / Din fiecare vers voi face / Cte-un breloc de-argint, n care / Gndirile-mi vor sta alturi, ca nite pietre nestemate / De-a pururi ncrustaten bronzul / Unei coroane princiare!. A doua parte a poeziei pune n scen un spaiu fastuos i luxuriant, n care fabulosul trecutului i fascinaia exotismului sunt redate n versuri inegale ca ntindere, abstrase, concentrate uneori, alteori de o abunden i policromie lexical incontestabil. Refrenele i enumeraiile, sinuozitatea versurilor, raritatea imaginilor, atmosfera stranie, redat cu plasticitate i for de sugestie, edific un univers liric marcat de simboluri exorbitante, cu glisri neateptate spre metafizic ori spre un tragic mimat. Deschiderea spre nesfririle lumii, dorina de evaziune spre un absolut al deprtrii sugereaz, de altfel, ademenitoarele nvluiri ale visului, exprim tectonica fluctuant, nefireasc a universului oniric, spre care alunec viziunea poetic: Din ara-n care dorm de veacuri vestiii Faraoni, / Din ara / n care Sfincii stau de vorb cu Nilul sfnt / i cu Sahara, / Din ara-n care palmierii / Vestesc arabilor furtuna / i caravanelor pierdute / C nu se mai ntorc nici una, / Din ara asta minunat, / Tcut, / Trist / i bizar, / i voi aduce trei smaralde nemaivzute-n alt ar, / Trei perle blonde pescuite de Negri-n golful de Aden/ i trei rubine-nsngerate, ascunse toate-ntr-un refren / De Triolet, / Pe care nimeni nu-l va-nelege fiindc nu-i / n lume nimeni s-neleag simbolul Trioletului!. mpletit cu fiorul exoticului i al deprtrii, iubirea are reflexe fastuoase i teatrale, sentimentul e asumat asemeni unui rol de ctre un eu liric ce-i mistific mereu propriile triri, i schimb identitatea cu o pasiune a inconstanei tulburtoare. Dintre romanele lui Minulescu, puine ntrein mai bine sentimentalismul difuz ori poza ironic precum cea intitulat Celei care pleac, roman n care povestea e turnat n structura confesiunii, o confesiune, evident, nenatural, ci, dimpotriv, trucat, mimat cu ingeniozitate lexical. Cu precizarea c aici inuta teatralizant, clovneria imagistic ori atitudinea ironic att de caracteristice liricii minulesciene sunt parc mai estompate, iar emoia mai expresiv fixat n imaginea poetic. Viziunea liric e conturat sub imperiul elegiacului uor manierist, iar iubirea e asimilat unei scurte nebunii, aadar pus n cheie iraional, dar i ludic. Definirea sentimentului erotic e aadar una de o ambiguitate extrem, n care sensurile i pierd din pregnan, iar tiparul afectelor e fluctuant (Tu crezi c-a fost iubire-adevrat / Eu cred c-a fost o scurt nebunie / Dar ce anume-a fost / Ce-am vrut s fie, / Noi nu vom ti-o poate niciodat). Iubirea e asimilat unui vis ce transport imaginaia poetului n inuturi exotice, marcate de magia deprtrii i de fascinaia necunoscutului. Elementul dominant aici e acvaticul; elementul marin, prin deschiderea spre ilimitat i sugestiile genezice pe care le presupune, capt sensul unei regresiuni spre rdcinile vieii, ori al unei aspiraii spre absolut. Marea devine, la Minulescu, o figur arhetipal, descris cu voluptate, printr-o tehnic remarcabil a nuanelor, a alternrii cromatice i auditive, poetul imaginnd-o ca pe un model exemplar, un posibil spaiu de retranare compensatorie a eului. De altfel, predilecia pentru acvatic, pentru materia lichid, pentru evanescent i metamorfoz sunt reprezentri baroce, care pot fi puse n conjuncie cu atracia poetului spre reverie, spre vis, nfiat ca spaiu fluid, nestatornic al unei realiti simbolice. Reprezentare alegoric, simbol al genezei i al nelimitrii, al deschiderii spre ideal, marea e evocat cu un tremur voluptuos al expresiei subtile i retorice n acelai timp: A fost un vis trit pe-un rm de mare, / Un cntec trist adus din alte ri / De nite psri albe, cltoare, / Pe-albastrul rzvrtit al altor mri / Un cntec trist adus de marinarii / Sosii din

Boston / Norfolk / Sau din New York, / Un cntec trist ce-l cnt-ades pescarii, / Cnd pleac-n larg i nu se mai ntorc. / i-a fost refrenul unor triolete / Cu care-alt dat un poet din Nord, / Pe marginea albului fiord, / Cerea iubirea blondelor cochete. Ilimitatul i vagul simbolist sunt travestite aici n conturarea sentimentului iubirii, definit, prin extensie i hiperbolizare, ntr-o confesiune ce transform ceremonialul erotic n vis i ritualizeaz, prin recursul la exotism, tririle, le confer o anume artificalitate manierist. Patetismul lui Minulescu e mai mereu relativizat de o privire ironic ori de o pornire parodic ce pune mereu lucrurile grave sub semnul interogaiei, dedramatizeaz tragicul, desolemnizeaz afectele de o alur grav. n finalul poeziei, reflexele inconstanei sentimentului i ambiguitatea rmn nealterate. Viziunea liric se nchide asupra acelorai ntrebri i asupra acelorai nelmuriri, iar atmosfera este, cu deschiderile ei ample spre nemrginire i absolut i cu retranrile n spaiul luntric, marcat de un perpetuu flux i reflux al imaginarului (A fost un vis, / Un vers, / O melodie / ce n-am cntat-o poate niciodat // Tu crezi c-a fost iubire-adevrat? Eu cred c-a fost o scurt nebunie). De altfel, simbolurile spaiale din poezia Celei care pleacsunt deposedate de orice determinri geografice; ele sunt mai degrab investite cu capacitatea de a sugera necunoscutul, de a numi nenumitul, de a exprima inexprimabilul, n manier tipic simbolist). n ciuda prelurii oarecum mecanic i exterior a acestor tehnici simboliste ori decadente, se pot gsi n creaia minulescian i pagini de autentic lirism, cum ar fi acelea n care transpare, cu mai mult ori mai puin limpezime, nostalgia deprtrilor, a ptrunderii n orizonturi incerte, enigmatice. O astfel de liric a deprtrilor i a vagului se fundamenteaz pe un joc subtil al iluzionrii i renunrii, n care e coninut i voluptatea plecrii spre necunoscut, bucuria aspiraiei spre sursele originare ale vieii. Bibliografie

1. Nina Apetroaie, Ion Minulescu: studiu monografic, Editura Porto-Franco, Galai, 1996. 2. Lidia Bote, Simbolismul romnesc, E.P.L., Bucureti, 1966. 3. G. Clinescu, Istoria literaturii romne de la origini pn n prezent, Editura Minerva, Bucureti, 1982. 4. Constantin Ciopraga, Literatura romn ntre 1900 i 1918, Editura Junimea, Iai, 1970. 5. Daniel Dimitriu, Introducere n opera lui Ion Minulescu, Editura Minerva, Bucureti, 1984. 6. Emil Manu,Ion Minulescu i contiina simbolismului romnesc, Editura Curtea Veche, Bucureti, 2001. 7. D. Micu, nceput de secol. 1900-1916. Curente i scriitori, Editura Minerva, Bucureti, 1970. 8. Vladimir Streinu, Pagini de critic literar, V, E.P.L., Bucureti, 1977.

on Minulescu poet simbolist, autor Botezat Claudia Carmen

Lucrarea Ion Minulescu. Poet simbolisti propune s fie o monografie succint a vieii i activitii literare a poetului, avnd drept scop evidenierea i precizarea importanei covritoare pe care acesta a avut-o att n impunerea i consolidarea simbolismului romnesc n forme specific naionale, ct i n cultivarea preferinelor publicului pentru poezia nou.
Privit n cadrul mai larg al micrii simboliste, poezia lui Ion Minulescu ne ofer o perspectiv profund asupra particularitilor simbolismului romnesc i a relaiei cu simbolismul european. De aceea studiul se bazeaz pe dou aspecte: prima parte constituie o abordare teoretic a conceptului de simbolism, iar partea a doua este o abordare practic a implicaiilor acestui curent literar n lirica poetului Minulescu. Autorul Descarc ediia online gratuit a lucrrii Ion Minulescu poet simbolist, autor Botezat Claudia Carmen. Lucrarea este protejat la copiere i imprimare i poate fi deschis pentru maximum 10 lecturi, fiecare lectur pe termen nelimitat.