3

Prof. Dr. Gheorghe POSTELNICU - TEORIE ECONOMICA

TREBUINTELE ECONOMICE
LEGILE ECONOMICE
PROPRIETATEA
UNITATILE ECONOMICE DE PRODUCTIE
FACTORII DE PRODUCTIE
MARFA
ECONOMIA DE PIATA
PIATA BUNURILOR SI SERVICIILOR
PIATA MONETARA
PIATA MUNCII
PIATA CAPITALULUI
COSTURILE DE PRODUCTIE
VENITURILE ALTOR FACTORI DE PRODUCTIE
TEORIA PRETURILOR
FORMAREA PRETURILOR ÎN CONDITIILE CONCURENTEI IMPERFECTE
EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI
BIBLIOGRAFIE

TREBUINTELE ECONOMICE

Delimitari conceptuale

Cunoasterea proceselor economice, a mecanismului lor de miscare si dezvoltare, precum si a

cauzelor care pun în miscare energia oamenilor, presupune cercetarea trebuintelor. Acestea au
intrat În sfera preocuparii economistilor, filozofilor, sociologilor, psihologilor si a altor
specialisti, fiecare privindu-le din anumite unghiuri de vedere. Din aceasta cauza cercetarea
lor atât de complexa în dimensiunile si trasaturile ei, a dobândit un caracter interdisciplinar.

Dar, ce trebuie sa întelegem prin trebuinte economice? În general, se stie ca, orice fiinta
pentru a trai si dezvolta are nevoie sa obtina din natura anumite elemente. Atât timp cât nevoia
nu este satisfacuta produce la om o anumita stare de neliniste care-l determina sa caute . Din
momentul în care obiectul este gasit, nevoia devine dorinta. La rândul ei dorinta da nastere la
sfortarea pentru procurarea obiectului în cauza. Deoarece efortul pentru obtinerea obiectului
dorit poate sa fie mai mult sau mai putin greu, omul a cautat întotdeauna sa îl rationalizeze,
adica sa obtina maximum de efect cu minimum de efort. Aceasta situatie este cunoscuta în
economie sub numele de “principiul hedonistic”. El nu presupune eliminarea completa a
efortului, ci numai înteleapta lui economisire, adica cea mai buna folosire a timpului.

Desi termenul de trebuinte economice se numara printre notiunile cel mai frecvent folosite,
totusi, el continua sa fie interpretat În moduri diferite, constituind, uneori, obiectul unor
discutii teoretice contradictorii. Astfel, dupa unii, trebuinta reprezinta lipsa unui lucru dorit.
Dupa altii, ele nu sunt altceva decât forma imaginara a cerintelor omului. Potrivit altor pareri,
trebuintele reflecta conditiile obiectiv necesare ale vietii oamenilor alcatuite din totalitatea
bunurilor materiale si spirituale. În fine, exista si parerea potrivit careia trebuintele economice
reprezinta o stare a personalitatii umane care apare ca izvor, ca impuls al tuturor formelor de
activitate. Ele ne determina, asadar, sa actionam, pentru ca avem sentimentul unei lipse sau a
 4

unei stari de insatisfactie.

Departe de a putea inventaria toate punctele de vedere în legatura cu întelegerea trebuintelor,

retinem totusi faptul ca mai toate definitiile care se dau fixeaza anumite trasaturi comune ale
acestora si anume:
1. Caracterul obiectiv. Stiinta a dovedit ca radacinile, cauzele aparitiei, precum si dezvoltarea trebuintelor economice se afla în viata materiala a
omului, în productia si reproductia acesteia.
2. Caracterul social. Purtatorii trebuintelor economice sunt întotdeauna oamenii, ca subiecti si agenti sociali (economici).
3. Caracterul nelimitat (ca numar). Omul are o multime de trebuinte, tocmai pentru ca multiple îi sunt si manifestarile sale de viata. Iata de ce, privite
în totalitatea si interdependenta lor, trebuintele alcatuiesc un sistem.
4. Caracterul istoriceste determinat. Trebuintele îmbraca forme economice concrete, proprii diferitelor trepte de dezvoltare a societatii. De pilda, în
societatile primitive, omul nu avea decât nevoi primare adica hrana, adapost, eventual protejarea corpului cu ceva blanuri. Celelalte nu-i erau
cunoscute. Pe masura ce învatam mai mult, curiozitatea sporeste, dorintele cresc, se înmultesc trebuintele de confort, igiena, curatenie, instruire,
calatorie etc. Aceasta capacitate nelimitata de largire a trebuintelor a creat civilizatia moderna, determinându-i pe unii sa o numeasca progres,
ceea ce nu înseamna ca i-a facut pe oameni mai fericiti. Dar, daca le opresti înseamna ca te opui progresului. Întru-un anume sens, omenirea,
societatea reprezinta un perpetuum insatisfacut. Privite în diversitatea lor, trebuintele sunt nelimitate în perspectiva istoriei. Aceasta înseamna ca
satisfacerea unei trebuinte genereaza alta, iar unele dintre trebuintele vechi sunt înlocuite cu altele noi.
5. Izvoarele principale ale satisfacerii trebuintelor au fost dintotdeauna natura si munca, deci resursele acumulate si resursele naturale. Raporturile
ce se stabilesc între resurse si trebuinte sunt deosebit de complexe. Aceasta complexitate provine din faptul ca, pe de o parte, asistam la
continua sporire, diversificare si modificare a continutului trebuintelor, iar, pe de alta parte, la schimbarea modului de satisfacere a lor si la
caracterul limitat, epuizabil al unor resurse naturale. De aici necesitatea corelarii trebuintelor prezente si viitoare cu resursele naturale si cele
acumulate prin munca.

Studiul trebuintelor economice ne dezvaluie pe lânga unele trasaturi comune si o serie de

legitati ale formarii si evolutiei lor.
Potrivit unor opinii, sistemului trebuintelor îi este proprie o singura lege si anume legea
cresterii trebuintelor. Realitatea a demonstrat ca, de fapt, avem de-a face cu mai multe legitati
ale formarii si evolutiei trebuintelor. Care ar putea fi aceste legitati?

1. Fara îndoiala, una dintre aceste legitati ramâne cresterea si diversificarea trebuintelor. Asa
cum atesta istoria dezvoltarii societatii omenesti, cresterea trebuintelor întregii populatii si
diversificarea lor a constituit dintotdeauna, una dintre cele mai importante legitati. Actiunea
acestei si-a gasit expresia în:
a. Aparitia de noi trebuinte;
b. Cresterea trebuintelor la nivelul individului;
c. Modificarea structurii si corelatiilor dintre diferite trebuinte;
d. Îmbogatirea continutului calitativ al trebuintelor;

Este limpede ca omul contemporan are mult mai multe trebuinte decât avea cel de acum un
veac, ca sa nu ne referim la epoci istorice mai îndepartate. Apoi trebuie, sa observam ca ritmul
de crestere a trebuintelor, ca si al satisfacerii acestora, nu a fost acelasi în toate perioadele
istorice. Diferente de ritm, uneori sensibile, au caracterizat si evolutia diferitelor grupe de
trebuinte. Asa, de pilda, nevoile spirituale au crescut uneori În ritmuri mult mai înalte decât
cele fiziologice sau naturale. Oricum, cel mai încet a sporit satisfacerea efectiva a trebuintelor.
Atât trebuintele cât si posibilitatile de satisfacere a lor au depins întotdeauna de stare fortelor
productive ale societatii.

2. O a doua legitate consta în interactiunea trebuintelor. Într-adevar trebuintele nu pot fi

izolate unele de altele ci ele alcatuiesc un sistem. În cadrul acestui sistem trebuintele se
influenteaza si conditioneaza reciproc. De multe ori, cauza aparitiei unor trebuinte o constituie
alte trebuinte sau grup de trebuinte. Astfel, trebuinta de alimente genereaza, pe lânga nevoia
de obtinere a produselor respective, nevoia de transport a acestora, nevoia asigurarii unor
mijloace de pregatire si de conservare s.a. La rândul ei, trebuinta de asigurare a locuintei,
conditioneaza, În mod necesar, aparitia unui sir de alte nevoi precum cele de iluminat,
încalzit, mobila s.a.m.d.. În felul acesta se formeaza un sir întreg al trebuintelor care se
 5

interconditioneaza. Interactiunea are un caracter cauzal si nu întâmplator.

3. Legea elasticitatii. Unul dintre atributele definitorii ale formarii si dezvoltarii trebuintelor
este elasticitatea. Ea îsi gaseste expresia în intensitatea diferita, mai mare sau mai mica, cu
care se manifesta una si aceeasi trebuinta în diferite momente ale procesului de reproductie,
sau în diferite locuri ale spatiului geografic si existenta unei scari graduale de satisfacere a
trebuintelor.

4. Substituirea trebuintelor. În evolutia lor trebuintele sunt nu numai complementare unele

altora, ci si concurente. Adica, o nevoie poate înlocui alta nevoie. Pâinea de secara poate sa o
înlocuiasca pe cea de grâu, zaharina se foloseste În locul zaharului, fibrele sintetice se
utilizeaza în locul celor de bumbac, lâna sau matase, pielea artificiala înlocuieste pe cea
naturala, în industria încaltamintei, metalul înlocuieste lemnul, s.a.m.d.. Aria substituirii
trebuintelor difera de la o nevoie la alta sau de la un grup de nevoi la altul. Ea se dovedeste a
fi destul de restrânsa atunci când este vorba de nevoi fiziologice (hrana, îmbracaminte,
adapost) si mai extinsa atunci când este vorba de trebuinte secundare.

O problema care se pune este aceea a delimitarii trebuintelor esentiale sau primare, pe de o
parte si cele de lux, pe de alta parte. Desigur granitele dintre ele au un caracter relativ.
Progresul societatii a facut ca unele trebuinte cu caracter de lux sa devina esentiale în anumite
împrejurari economico-sociale.

Legea substituirii actioneaza cu intensitate deosebit de mare în situatiile în care bunurile devin
deficitare sau mai costisitoare din punctul de vedere al pretului. În orice caz, substituirea
trebuintelor functioneaza ca o supapa pentru consumator, amplificând, în anumite împrejurari
lupta de concurenta.

5. Orice trebuinta descreste în intensitate pe masura ce se satisface pâna la punctul de

satietate (saturatie). Dupa acest punct nevoia se stinge si este înlocuita prin dezgust. Numai
pentru bani satietatea este extrem de rara si pare a iesi complet din cadrul acestei legitati. De
ce? Pentru ca banul este singura bogatie care are proprietatea sa raspunda nu unei singure
trebuinte ci a tuturor nevoilor posibile.

6. Orice trebuinta se stinge prin satisfactie, dar nu întârzie sa reapara. Nevoia de hrana sau
de sete se stinge prin alimentare, dar, dupa un anumit interval de timp, reapare. Nevoia de
televizor se stinge prin cumpararea lui. Dar, dupa uzura sa, nevoia reapare, si mai mult decât
atât, pe un plan superior. În legatura cu aceasta legitate mai sunt de observat câteva aspecte. În
primul rând, daca o trebuinta se împlineste de mai multe ori În asa fel ea se fixeaza sub forma
de obicei. În alte situatii, ea creeaza dependenta, cum este de pilda cazul fumatului, iar
întreruperea lui nu poate fi facuta fara a resimti o suferinta ("obisnuinta este a doua natura").
În al doilea rând trasatura de mai sus are implicatii mai adânci. De exemplu, nivelul de trai
(standard of living) nu poate fi coborât asa de usor, fara a întâmpina rezistenta.

Dupa ce am vazut în linii mari care sunt principalele trasaturi ale trebuintelor si principalelor
legitati de miscare ale acestora, putem sa le definim relativ mai usor. Asadar, în sensul cel mai
general, trebuintele reprezinta cerinte obiectiv necesare ale vietii umane, ale existentei si
dezvoltarii purtatorilor lor – oamenii. Prin urmare, trebuintele umane exprima întotdeauna o
 6

stare de necesitate obiectiva proprie individului sau a unei colectivitati umane.

Dupa cum am vazut, omul are o multitudine de trebuinte, deoarece multiple sunt si
manifestarile sale de viata. În acest context, paralel cu identificarea trasaturilor lor comune si
a legitatilor lor de miscare, se impune sa realizam si o clasificare a acestora. Teoria economica
a oferit pâna acum numeroase criterii pentru gruparea si clasificarea lor. Astfel:

• din punct de vedere al genezei si al rolului pe care-l îndeplinesc trebuintele umane se grupeaza în:
a. naturale (denumite uneori si biologice sau fiziologice);
b. sociale;
c. spirituale.
• din punct de vedere al subiectilor purtatori, trebuintele pot fi:

1.individuale;
2.de grup;
3.ale societatii în ansamblul ei;
• din punct de vedere al ciclului activitatii, trebuintele sunt grupate în: zilnice, saptamânale, lunare, trimestriale, semestriale, anuale. Folosind un alt
termen de comparatie, am putea spune ca avem de-a face cu trebuinte curente, periodice, rare. Sau dupa o alta clasificare, trebuinte
permanente, temporare.
• din punct de vedere al raporturilor lor cu productia, distingem trebuinte ale productiei, care de regula, se materializeaza în consumul productiv si
trebuinte ale populatiei, în cea mai mare parte a lor, bunuri de consum.
• din punct de vedere al gradului de satisfacere, trebuintele pot fi împartite în reale si ideale. În strânsa legatura cu acest criteriu trebuintele
(îndeosebi cele de consum neproductiv, individual) pot fi solvabile si nesolvabile.
• din punct de vedere al formei de manifestare si al stadiului de dezvoltare, trebuintele pot fi clasificate în trebuinte-necesitate, trebuinte-obligatii si
trebuinte-aspiratii. Aceasta grupare ne indica si prioritatea în satisfacerea lor. Pentru ca , întotdeauna, vom începe cu satisfacerea trebuintelor-
necesitate (ele fiind cele mai presante) si vom termina cu trebuintele- aspiratii, care pot sa mai sufere amânare.

Cercetarea tipologiei trebuintelor a permis nu numai gasirea unor criterii de clasificare, dar a
permis si ierarhizarea lor (de gradul întâi, al doilea, al treilea s.a.m.d.). În perimetrul primului
nivel sunt incluse de regula, trebuintele numite fundamentale, de baza, constând din hrana,
locuinta, îmbracaminte, apararea sanatatii, etc. În cel de-al doilea nivel apar trebuintele legate
de calitatea hranei, îmbracamintei, gradul de confort al locuintei, etc. În cel de-al treilea nivel,
se includ o serie de trebuinte sociale, îndeosebi de comunicare, de calatorie s.a.m.d. În fine în
al patrulea nivel, se includ asa numitele trebuinte intelectuale, compuse din nevoile de
cunoastere, trebuinte de formare profesionala, de educare si largire a orizontului cultural.

Gruparile, clasificarile, ierarhizarile trebuintelor, nu au un caracter absolut, ci relativ. Pe

alocuri, ele capata chiar un caracter de conventionalitate, nu de putine ori suprapunându-se în
anumite proportii. Acest lucru se petrece pentru ca trebuintele poarta pecetea timpului istoric
si a factorilor care le influenteaza.

Una dintre problemele dezbatute în literatura de specialitate o constituie reflectarea denaturata

a unor trebuinte. În aceasta situatie se clasifica drogurile. Ele nu corespund unor necesitati ale
organismului sanatos si nici nevoilor de însanatosire a organismului bolnav. Consumul în
acest caz reprezinta o reflectare deformata a unor false trebuinte în constiinta oamenilor.

Întregirea cunostintelor despre trebuintele umane impune în acelasi timp trecerea de la

examinarea conceptului si de la clasificarea si ierarhizarea lor, la determinarea si masurarea
nevoilor. Desi necesitatea masurarii trebuintelor este evidenta, se pare ca progresele realizate
în acest domeniu sunt, pâna în prezent, cele mai mici. Într-adevar, o scurta incursiune în
literatura economica privind trebuintele ne conduce la constatarea ca unii cercetatori neaga
pur si simplu posibilitatea masurarii cantitative a lor. Altii, o recunosc, dar intra în divergente
atunci când este vorba de caile si metodele de masurare. Adevarul este ca, pâna acum, nu
 7

dispunem de metode recunoscute si verificate de practica de masurare a trebuintelor din punct

de vedere cantitativ.

Desigur, existenta unor controverse în acest domeniu nu trebuie sa ne conduca la concluzia ca

am fi totalmente lipsiti de orice posibilitate de masurare a trebuintelor. O prima posibilitate
care s-a conturat deja în literatura economica rezida în masurarea trebuintelor economice prin
intermediul utilitatii lor sociale.

Categoria de “utilitate sociala” este totusi prea complexa. Din aceasta cauza ea trebuie sa fie
într-o oarecare masura disecata. Dupa parerea unui însemnat numar de cercetatori, utilitatea
sociala ar putea fi caracterizata prin intermediul a trei parametri si anume:
1. masura saturatiei;
2. masura preferintei;
3. masura elasticitatii.

În ceea ce priveste primul aspect, utilitatea relativa a bunurilor si serviciilor este apreciata prin
compararea consumurilor efective cu cele optime de saturatie, utilizându-se urmatoarea
formula:

în care:
bmax = nivelul maxim al consumului;
bmin = nivelul minim al consumului;
b = nivelul efectiv al consumului;
u = marimea utilitatii.

În felul acesta, utilitatea bunurilor si serviciilor este apreciata în functie de gradul de

satisfacere a nevoilor.

Cât priveste cel de-al doilea aspect – masura preferintei – trebuie sa observam ca ne aflam în
fata unui parametru cu o mare încarcatura psihologica. Din toate cele aratate pâna aici a
rezultat faptul ca determinarea cantitativa a trebuintelor, în special cele legate de consumul
neproductiv, este extrem de elastica si nestabila. Explicatia se afla în caracterul concret,
individual, specific si foarte diferit al subiectilor si agentilor purtatori de trebuinte. Intervine
aici o mare doza de subiectivism pe care nu o putem cuantifica. Cum sa masuram intensitatea
unei nevoi, cerinte? Dupa intensitatea ei - au spus unii. În acest scop, unii economisti au
propus termenul de dezirabilitate, iar cunoscutul economist italian Vilfredo Pareto, a propus si
el pe cel de ofelimitate, care explica "raportul de interes" între dorinta si un lucru oarecare.
Dar nici acest termen nu s-a încetatenit în economie fiind si el acuzat de subiectivism. De
pilda, câte costume nu le mai purtam, câte carti pe care nu le mai citim, tablouri pe care nu le
mai admiram, monede care nu mai circula. Cât de lunga ar fi lista acestor bunuri a caror
utilitate s-a dovedit asa de efemera si a fugit precum nevoia care le-a creat!

Masura preferintei consumatorilor nu se poate pune în evidenta decât prin intermediul cererii
 8

si ofertei. Calcularea elasticitatii cererii si ofertei în functie de preturi si de venituri ne-ar

putea ajuta sa punem mai clar în lumina intensitatea unor trebuinte, respectiv utilitatea sociala
a unor bunuri. Dar, despre toate acestea într-un capitol urmator.

Interesele economice

În vederea satisfacerii trebuintelor lor materiale si spirituale oamenii intra în anumite relatii
social-economice. Constientizarea nevoilor lor îmbraca forma unor aspiratii, scopuri si
interese.

Interesul este imaginea constienta a unei anumite trebuinte sau, altfel spus, nevoia
constientizata.

Temelia materiala a oricarui fel de interes este data de nevoia de consum productiv si
neproductiv. Pornind de aici în societate ne confruntam cu o mare diversitate de interese
economice, politice, culturale, ideologice s.a. Dintre acestea, cea mai mare importanta o au
interesele economice. Datorita caracterului extrem de variat al conditiilor sociale în care
oamenii traiesc si muncesc, interesele economice cunosc o continua amplificare. Totusi, dupa
nivelul la care se manifesta aceste interese economice, ele pot fi grupate în urmatoarele
categorii mari:
1. interese personale, legate de existenta si dezvoltarea omului, a individului;
2. interese economice de grup;
3. interese generale, nationale.

Principala sursa generatoare de interese economice o constituie proprietatea. Aceasta a

constituit, dintotdeauna, interesul fundamental, dominant al subiectilor economici, motivând
în buna parte comportarea lor.

Interesul economic personal, are în esenta, doua laturi caracteristice: una o constituie interesul
de consum personal, cealalta interesul pentru activitate, adica de a ocupa un loc mai
convenabil în diviziunea sociala a muncii. Desigur, ambele laturi pot capata nuante si trasaturi
particulare, în functie de locul de munca a fiecarui individ. Astfel, fiecare lucrator vede
interesul sau de productie, de munca, prin prisma interesului sau de consum. Din aceasta
cauza, între cele doua laturi ale interesului economic personal exista nu numai o unitate
indisolubila ci si o anumita contradictie. Asa de pilda, nu o data aceasta contradictie se
manifesta prin sacrificarea interesului personal de activitate în favoarea celui personal de
consum. Sunt numeroase cazurile când un lucrator se îndeparteaza sau paraseste o munca ce-i
place din punct de vedere profesional, deoarece îsi realizeaza prin ea aptitudinile, pentru o alta
munca unde nu înregistreaza decât satisfactii banesti, ca urmare a unor venituri mai mari.

Fiind dependente de munca fiecaruia, veniturile sunt legate totodata, de rezultatele activitatii
de ansamblu ale unitatii economice. În fond, ele nu sunt altceva decât o manifestare a masurii
în care munca fiecaruia se dovedeste a fi utila în angrenajul unui grup mai mare, constituit pe
principiile cooperarii si ale diviziunii muncii. Apar, astfel, spatii de interferenta între
interesele personale, individuale si cele de grup. Punctele comune de legatura instituie tot
atâtea elemente de conditionare reciproca. Uneori este aproape imposibil de realizat un interes
personal în dauna celui de grup de care individul se simte legat prin locul sau de munca. Tot
atât de adevarat este si faptul ca interesele economice de grup nu pot fi afirmate prin
 9

neglijarea intereselor personale. Se creeaza astfel, între toate categoriile de interese, multiple
legaturi de interconditionare care imprima miscarii lor o anumita nota de specificitate în
fiecare etapa de dezvoltare economica.

În virtutea specificului fiecarei categorii de interese, unitatea dintre ele este extrem de
contradictorie. Iata de ce, în cadrul sistemului de interese economice pot sa apara puternice
contradictii. Acestea constituie resortul principal al impulsionarii, orientarii si reglarii
activitatii umane.

Cheia învingerii caracterului contradictoriu al intereselor si totodata elementul principal prin

intermediul caruia ele pot fi propulsate îl constituie stimulentele materiale. Întrucât în sistemul
intereselor economice, interesul personal este cel mai direct, nemijlocit, categoria de
stimulente materiale cu care trebuie început este cea a stimulentelor economice personale. Din
acest punct de vedere, principala pârghie economica de realizare a interesului personal o
constituie salariul la nivelul fiecarui lucrator angajat si profitul, renta, respectiv dobânda
pentru întreprinzatori. În afara acestor pârghii de stimul economic, orice activitate productiva
vestejeste.

Pentru a actiona pozitiv, un stimulent economic nu trebuie sa coboare sub un anumit minim
cantitativ întrucât ar deveni inoperant datorita lipsei lui de atractivitate. Ruperea, de pilda, a
salariului de nivelul de trai atins la un moment dat, coborârea lui neîntemeiata, afecteaza
capacitatea creatoare a omului si conduce inevitabil la scaderea pronuntata a productivitatii
muncii.
 10

LEGILE ECONOMICE

Când dăm unei anumite ramuri a cunoaşterii umane titlul de ştiinţă, nu înţelegem să-i
decernăm un titlu onorific, ci o facem, în primul rând, pentru ca faptele de care se ocupă
sunt legate între ele prin anumite relaţii constante. Această idee a ordinii constante a
fenomenelor a patruns în toate domeniile cercetării, graţie observaţiilor făcute de om
care a reuşit să remarce anumite raporturi invariabile de succesiune şi cauzalitate.

Cuvântul lege ne sugereaza tocmai relaţia de cauzalitate care exista între anumite fapte,
în cazul nostru fapte economice.

Montesquieu a dat în lucrarea sa “De l'Espirit des Lois” una dintre primele definitii legii.
El arata ca: “Legile sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor”. De
aici rezulta ca legea are cel putin urmatoarele trasaturi:

1. ea este o relatie între fenomene;

2. relatia aceasta este necesara;
3. relatia are un caracter constant, invariabil, permanent, deci are valabilitate
generala.

Sigur, definitia data de Montesquieu este admirabila dar ea trebuie privita cu anumite
rezerve atunci când o aplicam la stiintele sociale si, îndeosebi, la viata economica.
Înainte de toate, pentru ca aici nu avem de a face cu raporturi între lucruri ci cu
relatii între oameni. În al doilea rând, chiar daca aceste relatii sunt atât de diverse si de
schimbatoare, fiind privite ca fapte voluntare, totusi ele au un caracter obiectiv, având,
întotdeauna, o motivatie foarte concreta. În aceasta privinta este îndoielnic daca
raporturile între lucruri ne-ar putea arata singure natura lor.

Alteori, ideea de lege a fost prezentata ca un “raport între efect si cauza”. S-a
afirmat pe buna dreptate ca “nu exista efect fara cauza”. De aici necesitatea ca,
observând efectul, sa descoperi cauza. Dar, în economie, poate mai mult decât în
oricare alta parte aceleasi fenomene pot fi si cauze si efecte. Astfel, daca oferta si
cererea sunt cauze ale pretului, la rândul sau pretul determina în anumite conditii,
oferta si cererea.

Oricum am privi lucrurile este clar ca evolutia faptelor economice, nu depinde numai de
întâmplare si fantezie. Ele sunt generate si guvernate, ca si miscarea fenomenelor din
natura, de anumite legi. Într-adevar, între fenomenele si procesele economice au loc
legaturi cauzale, necesare, esentiale, generale si repetabile în contextul unor conditii
date. Aceste legaturi reprezinta tocmai legile economice care ne dezvaluie tendintele
miscarii vietii economice, independente de vointa si constiinta oamenilor.

Actiunea legilor economice, ca si cea a legilor naturii, poate fi cunoscuta de catre

oameni. Atât cunoasterea naturii cât si a vietii economice nu poate fi facuta doar prin
observatii empirice. Pentru aceasta este nevoie de cercetare, de investigatie stiintifica.
Asa cum remarca pe vremuri Bacon: “ca sa guvernezi natura, trebuie mai întâi sa i
te supui”.
 11

Prezenta cercetarii stiintifice este cu atât mai necesara cu cât legile economice
actioneaza prin intermediul oamenilor, iar acestia sunt purtatorii unui sistem complex si
contradictoriu de interese, ceea ce face ca legaturile necesare, esentiale, sa fie mai
greu sesizabile pe calea cunoasterii comune.

Posibilitatea cunoasterii legilor economice si a formularii lor de catre stiinta economica,

ne obliga de la început sa facem distinctie între legea economica reala, obiectiva si
legea stiintifica, sau legile stiintei economice asa cum sunt formulate ele de cercetatori.

Fireste, formularea de catre stiinta a unei legi nu reprezinta altceva decât o încercare de
descriere cât mai exacta a legii reale, independente de vointa oamenilor. Cu toate
acestea, legea stiintifica nu reprezinta decât o reflectare esentializata a realitatii, o
formulare aproximativa, deschisa si mereu perfectibila.

Aceasta înseamna ca legea obiectiva, reala este cu mult mai bogata în continut decât
cea pe care o putem formula la un moment dat pornind de la cunostintele stiintifice
acumulate si de la contextul unor conditii în care actioneaza cercetatorul. Formularea
legii poate fi mereu îmbunatatita, surprinderea realitatii, precizia în reflectarea ei
marindu-se odata cu progresul cunoasterii. De altfel, acest lucru este valabil nu numai
pentru stiinta economica în particular, ci si pentru toate celelalte stiinte ale naturii în
general. Prin abstractizare cercetatorul reuseste sa desprinda tocmai ceea ce este
esential obtinând o formula, o descriere redusa, simpla a unei mari mase de fenomene.
În felul acesta, legea constituie un mijloc pentru o descriere cât mai exacta a realitatii
economice si, totodata, o posibilitate de a prevedea desfasurarea în viitor a unor
procese si fenomene.

Evident, previziunile pot fi facute în liniile largi ale dezvoltarii viitoare a economiei. În
orice caz, omul de stiinta poate prin cercetarea realitatilor actuale si compararea cu
evolutia lor din trecut, sa descopere alaturi de vestigii ale fenomenelor economice apuse
si nuclee ale structurilor lor viitoare. În acest sens, foarte sugestiva ni se pare a fi o
constatare facuta cu mult timp în urma de catre cunoscutul sociolog, logician si
economist englez John Stuart Mill. Referindu-se la deosebirile dintre legile stiintelor
sociale si cele naturale el arata: “Nu putem spera, e drept, ca aceste legi (legile
economice) chiar daca le-am cunoaste într-un mod tot asa de complet si cu aceeasi
certitudine ca pe acelea ale astronomiei, ne vor pune vreodata în situatia de a preciza
istoria societatii cu multi ani în viitor. Însa , diferenta de certitudine nu rezida în legile
însasi, ea este în datele la care aceste legi trebuie aplicate”.

Mult timp reprezentantii diferitelor scoli economice au admis existenta unor legi
economice, dar nu le-au separat de cele ale naturii. Considerându-le ca o prelungire a
acestora, legile economice au fost privite ca “legi naturale”. Studierea lor distincta s-a
impus din momentul în care s-a ajuns la constatarea ca evolutia lor nu este
întâmplatoare, ca nu se afla sub imperiul vointei si al ratiunii umane, deci au o
determinare obiectiva.

Printre cei care au aratat ca legile economice au o determinare obiectiva a fost

cunoscutul economist englez William Petty. Depasind stadiul observarii empirice, el a
 12

înteles faptul ca, din punct de vedere al caracterului lor obiectiv, legile economice nu se
deosebesc de legile naturii, dar necesita o metoda proprie de cercetare.

Si Fr. Quesnay a sustinut la timpul sau principiul universal al “ordinii naturale” potrivit
caruia viata economica se bazeaza pe legi interne proprii. Trebuie mentionat ca, înca de
pe atunci, el a sesizat posibilitatea cunoasterii acestor legi si a insistat ca oamenii sa
tina seama de actiunea lor.

La rândul lor Adam Smith si David Ricardo abordând economia ca o realitate obiectiva
au declarat deschis ca scopul pe care si l-au propus în cercetarile întreprinse de ei a
constat, între altele, tocmai în studierea, întelegerea si explicarea unor legi economice.
Din pacate ei au privit aceste legi ca fiind absolute si atemporale, observând ca o lege
economica începe sa actioneze atunci când apare ansamblul corespunzator de conditii,
îsi poate modifica actiunea atunci când se modifica respectivele conditii si dispare atunci
când conditiile care au generat-o nu mai exista.

Pornind de la caracteristicile realitatii pe care o guverneaza, adica de la economie, mai

exact spus, de la viata economica, actiunea legilor economice se înfaptuieste prin
intermediul activitatii oamenilor. Aceasta nu neaga în nici un fel caracterul lor obiectiv
pentru ca, în definitiv, nici modul de participare a oamenilor la viata economica nu este
întru totul arbitrar. Pâna la urma si subiectivitatea oamenilor este rezultatul activitatii unui
sir întreg de generatii care de-a lungul timpului, au acumulat un mare volum de
observatii, o bogata experienta de viata. În realitate, fiecare generatie noua, actioneaza
în cadrul anumitor forte productive pe care le preia la un anumit nivel de dezvoltare, ca
rezultat al activitatii generatiilor anterioare.

Tinând seama de aceste aspecte, putem spune ca legile economice, spre deosebire de
legile naturii, au un pronuntat caracter istoric. Aceasta înseamna, asa cum am mai
aratat, ca legile economice încep sa actioneze din momentul în care sunt create
conditiile materiale obiective necesare si înceteaza sa actioneze atunci când aceste
conditii dispar. Pe parcurs, una si aceeasi lege poate suferi numeroase modificari, în
timp si spatiu, sub influenta schimbarilor intervenite în continutul complex si dinamic al
vietii economice. Formele de manifestare diferite pe care le-ar putea îmbraca legile
economice în spatiu trebuie puse pe seama faptului ca actiunea lor concret-istorica se
deruleaza în cadrul unor mecanisme economice diferite si în cadrul unor mari deosebiri
în ceea ce priveste nivelul dezvoltarii economice a statelor.

Una din trasaturile distinctive ale legilor economice consta si în caracterul lor de
tendinta. Caracterul obiectiv-tendential al legilor economice se bucura de o
recunoastere relativ larga în literatura de specialitate. Cum se explica pronuntatul
caracter de tendinta al legilor economice?

De la început trebuie sa remarcam faptul ca, în actiunea lor, legile economice sunt
influentate de foarte multe tendinte, specifice altor subsisteme decât cel economic. Ne
gândim, în primul rând la cel social. În al doilea rând, nu pot fi neglijate influentele care
vin din partea factorului politic. În fine, trebuie sa avem în vedere, puternica influenta pe
care o exercita revolutia stiintifica si tehnica actuala. Practic, actiunea nici unei legi
 13

economice nu mai poate fi înteleasa fara a pune în evidenta multiplele legaturi, din ce în
ce mai complexe, dintre economic si tehnic.

Totusi, tendentialitatea, caracterul statistic, probabilistic chiar, al actiunii legilor

economice are un substrat mult mai profund. Aceasta trasatura este alimentata înainte
de toate de faptul ca, în viata economica, procesele si fenomenele se deruleaza în
conditiile existentei unei împrejurari foarte variate care de multe ori tin de întâmplare. Nu
trebuie scapat din vedere nici faptul ca prin însasi continutul ei, legea economica se
intersecteaza cu actiunea simultana a altor legi, între ele creându-se un sistem întreg de
relatii de interdependenta. În plus, economia se misca în cadrul a numeroase
contradictii de intensitati diferite, de care este absolut necesar sa tinem seama. La toate
acestea se mai adauga sistemul de interese specific unui anumit interval de timp, diferiti
factori conjuncturali, spontaneitatea unor procese economice determinata de unele
tendinte divergente ale adâncirii diviziunii sociale a muncii. Toate acestea imprima legii
economice caracterul de aproximatie, de tendinta, de medie.

Fiind independente de vointa oamenilor, legile economice nu pot fi desfiintate si nici

inventate de ei. Ele se deosebesc categoric de legile juridice create de oameni si
abrogate, atunci când conditiile social-economice o impun, tot de ei. Tocmai de aici a
pornit confuzia celor ce au negat existenta legilor economice. Multi au considerat si
continua sa mai considere si acum ca, legile economice sunt legi omenesti, produsul
ratiunii omului care cauta originea relelor de care sufera viata economica si mijloacele
de a le înlatura. Dupa acestia, nu poate fi vorba de legi stiintifice ci de norme legislative
referitoare la comportarea oamenilor în câmpul economiei. Tocmai acesta este si
motivul pentru care ei considera economia drept o stiinta normativa, menita sa
stabileasca telurile activitatii economice si modul de comportare a oamenilor care iau
parte la aceasta activitate. Ca atare legile pe care le întâlnim în economia politica nu ar
avea nimic de a face cu “legile naturale”, pentru simplul motiv ca ele ar fi dictate de
legislator. Nimic mai fals. Este limpede pentru oricine ca legile juridice au prin definitie,
un caracter subiectiv, pe când legile economice sunt, asa cum am mai aratat,
determinate de existenta unor conditii materiale obiective. Piata, de pilda, nu exista
numai pentru ca asa vor oamenii ci, pentru ca exista o întreaga productie de marfuri.
Legile pietei nu actioneaza numai pentru ca oamenii vor sa reglementeze anumite
raporturi între ei, ci pentru ca, în procesul schimbului apar anumite raporturi obiective
carora oamenii nu li se pot sustrage.

Sigur ca si legile juridice si cele economice au un caracter coercitiv si stimulativ. Dar

sensul în care trebuie sa întelegem aceste doua trasaturi este complet diferit. În cazul
legilor economice, neluarea lor în seama se soldeaza cu mari pierderi de munca sociala
si, pâna la urma, cu falimentul producatorilor ignoranti. Daca însa, oamenii reusesc sa
înteleaga profund conditiile în care apar legile economice, apoi conditiile în care ele
actioneaza, exigentele si efectele lor, reusesc sa cunoasca temeinic realitatile si
principalii factori care le influenteaza atunci ei reusesc sa evite în buna parte, sau sa
reduca la minimum, efectele nedorite, iar legile economice sa nu li se prezinte ca niste
tendinte oarbe care îsi croiesc drum printr-un sir larg de întâmplari.

În economiile moderne are loc, într-o masura tot mai însemnata, cresterea
 14

constientizarii proceselor economice. La aceasta a contribuit dezvoltarea stiintelor

economice, ridicarea nivelului general de cultura, în special, de cultura economica. În
aceste conditii o serie de structuri economice pot fi prognozate, multor procese si
fenomene li se pot prevedea modificarile functionale în dinamica. Aceasta ajuta foarte
mult la adoptarea unor decizii corecte, la diminuarea elementelor de risc, la optimizarea
unor probleme si maximizarea rezultatelor fizice si valorice.

În sfârsit, la trasaturile de mai sus trebuie sa mai adaugam înca una si anume: orice
lege economica reprezinta o unitate de determinari calitative si cantitative. Aceasta
unitate este legata de relatia efort-efect. Într-adevar, nici o lege economica nu trebuie
înteleasa doar ca expresie a unor trasaturi abstracte, generale. Mecanismul legilor
economice este, în buna masura, si expresia trecerii de la legea-exigenta la legea-
realitate. Potrivit procedeelor metodologice aplicate în economia politica, aceasta
înseamna trecerea de la abstract la concret. Deci, orice lege economica se preteaza si
la cuantificare, la masurare. Formularea matematica a unor relatii dintre fenomene, pe
baza legilor economice puse în evidenta de economia politica, ne permite sa
desprindem unele tendinte de miscare a conjuncturii economice, sa cuantificam evolutia
cererii si ofertei, sa desprindem evolutia preturilor si a profiturilor, în fine, sa verificam
unele ipoteze de lucru cu privire la unele caracteristici probabilistice.

Folosirea metodelor cantitative în cunoasterea legilor economice ne ofera o mai mare

rigurozitate în formularea unor concluzii practice si ne scuteste de efectuarea unor
experimente “pe viu” extrem de costisitoare si dificil de realizat în timp. Ori, în prezent,
pornind de la formalizarea matematica a unor legi economice, este posibila simularea
pe calculatoare a unor scenarii de actiune, concomitent cu economisirea unei mari
cantitati de munca sociala. Sunt cunoscute în acest sens, cercetarile operationale
aplicate în rezolvarea problemelor conducerii operative, în domeniul investitiilor, în cel
bancar si al asigurarilor, teoria firelor de asteptare aplicata îndeosebi la analiza
comenzilor clientilor si gasirea celor mai bune solutii de satisfacere a cererii, teoria
jocurilor strategice, întemeiata de J. von Neuman si O. Morgenstern si folosita la
alegerea unor modalitati de actiune optima a firmei, teoria matematica a uzurii si
schimbarii echipamentelor, teoria stocurilor, programarea matematica despre care am
amintit, în parte, în capitolul despre metoda în economie s.a.

Pe baza acumularilor stiintifice dobândite prin aplicarea metodelor si procedeelor

statistico-matematice descrise mai sus, s-a alcatuit o întreaga stiinta – econometria. În
interpretarea data de R. Frisch (laureat al premiului NOBEL pentru economie)
econometria este stiinta care a rezultat din unificarea punctelor de vedere ale statisticii,
economiei politice si matematicii, având drept obiect de studiu legitatile si
interdependentele cantitative din economie.

Trecerea, însa, de la descrierile cantitative la analiza cauzala a schimbarilor din

economie, ne ajuta sa punem în evidenta mai bine aspectele calitative definitorii în
evolutia legilor economice, sa le formulam mai corect.

Deosebit de important pentru analiza corecta a legilor economice obiective este faptul
ca, acestea nu actioneaza izolat una de alta, ci în conexiune, ca sistem. Acesta este
 15

alcatuit din totalitatea legilor economice pe care le cunoastem la un moment dat.

Deoarece oamenii nu cunosc toate legile economice care actioneaza la un moment dat
(lucru, de altfel valabil si pentru stiintele naturii), sistemul real al legilor economice este
mult mai complex decât cel pe care îl putem alcatui noi pe baza cunostintelor de care
dispunem. În cadrul acestui sistem, nivelul legaturilor si interdependentelor cunosc
grade diferite de intensitate. Astfel, legaturile pot exista între doua legi oarecare cum ar
fi cea dintre legea cererii si ofertei si legea pretului, dar, tot atât de bine pot exista
interconditionari între o lege si ansamblul legilor care alcatuiesc sistemul real.

Pornind de la aceste constatari, logica ne îndeamna sa consideram ca sistemul legilor

economice capata o structura tot mai complexa pe masura dezvoltarii economice. De
exemplu, în zilele noastre, în ansamblul legilor economice cunoscute s-a impus tot mai
mult actiunea legii conservarii resurselor naturale si a protejarii mediului ambiant, legea
refolosirii si reciclarii resurselor materiale s.a.

Desigur, legile care compun sistemul pot fi grupate dupa mai multe criterii cum ar fi:
actiunea lor în timp, specificul activitatii economice, fazele procesului de reproductie
s.a.m.d. În raport cu sferele reproductiei sociale, sistemul legilor economice poate fi
structurat, de pilda, în legi care guverneaza ansamblul legaturilor dintre sferele
reproductiei si legi care actioneaza numai în interiorul fiecarei sfere, deci ca legi ale
productiei, repartitiei, schimbului si consumului. De exemplu, legea cresterii
productivitatii muncii este nemijlocit legata de momentul productiei propriu-zise. În
schimb, legea economiei de timp sau legea reproductiei pe scara simpla si largita,
caracterizeaza toate fazele procesului de reproductie. Legea randamentului
descrescând pe care unii o considera ca fiind o lege naturala si nu economica,
caracterizeaza prin coordonatele ei, în primul rând productia. Cât priveste legea cererii
si ofertei sau legea concurentei nu putem sa spunem ca vizeaza numai momentul
productiei ci toate verigile reproductiei.

Orice sistem al legilor economice nu apare dintr-o data în forma sa matura. El se

constituie treptat si functioneaza pe masura dezvoltarii economice. În acelasi timp, ca
urmare a amplificarii lui, sistemul nu mai poate fi redus doar la legile proprii
economicului. El începe sa cuprinda tot mai mult si alte categorii de legi, cum ar fi: legi
ale echilibrului tehnic ale productiei , legi ale comportamentului uman cu efecte directe si
indirecte asupra eficientei economice etc.

Trecerea concreta de la legea-existenta la legea-actiune, nu poate fi explicata decât prin

descrierea mecanismului de actiune a legilor economice. Acesta cuprinde patru verigi
principale:

1. sistemul trebuintelor de consum;

2. sistemul intereselor economice;
3. sistemul stimulentelor economice;
4. sistemul formelor de conducere a productiei.

Sistemul trebuintelor de consum constituie asa cum am avut prilejul sa aratam, impulsul
initial al oricarei activitati economice. În acelasi timp, acest sistem al trebuintelor de
 16

consum (productiv si neproductiv) reprezinta si punctul de plecare în actiunea legilor

economice. Într-adevar, în forma sa sintetica, la baza întregului mecanism de actiune al
legilor se poate spune ca sta legatura dintre productie si consum. Aceasta este forta
motrice determinanta, hotarâtoare, impulsul si scopul final al actiunii umane, cea care-i
pune în miscare pe oameni si odata cu aceasta si actiunea legilor economice. N-am
putea sa vorbim, de pilda, de legea cererii si ofertei, daca, în prealabil, nu am lua în
considerare actiunea oamenilor îndreptata spre satisfacerea unor trebuinte de consum.

Interesele economice nu reprezinta decât expresia trebuintelor sociale devenita

constienta sub forma scopurilor si nazuintelor urmarite de indivizi luati în mod separat
sau de diferite grupuri sociale. Dobândirea de catre oameni a constiintei intereselor lor
economice face din ele un motiv si un impuls în vederea actionarii în asa fel încât sa
ajunga cât mai repede la realizarea lor. Punerea în actiune a sistemului de interese în
vederea satisfacerii trebuintelor de consum productiv si neproductiv necesita în mod
obiectiv, existenta unui sistem adecvat de stimulente economice (valorice sau materiale)
care sa impulsioneze corespunzator pe purtatorii intereselor economice. Sub influenta
sistemului de stimulente interesele economice sufera diferite modificari în ceea ce
priveste intensitatea manifestarii lor. Este suficient sa amintim în aceasta privinta, unele
pârghii economice cum sunt profitul si salariul. Omiterea, subevaluarea sau
supraevaluarea lor nu poate decât sa provoace mari prejudicii economiei.

Interactiunea dintre trebuinte, interese si stimulente, nu se stabileste în mod abstract, ci

îsi croieste drum întotdeauna prin intermediul unor structuri, forme si metode de
organizare si conducere a productiei. Alegerea defectuoasa a acestora poate deregla
sistemul de stimulente, iar prin aceasta, întregul sistem de interese economice. Or, dupa
cum am demonstrat, daca nu exista interes economic , orice actiune umana este lipsita
de sens.

Din cele relatate mai sus rezulta ca, prin verigile si conexiunile ce se ivesc, se
declanseaza raporturile cauza-efect: de la trebuinte la interese, apoi stimulente si
metode de organizare. Drumul poate fi reconstituit si invers. În acelasi timp, daca privim
întregul sistem al legilor economice rezulta ca exista un mecanism general al actiunii lor
si implicit al folosirii. La rândul sau, diversitatea vietii economice si complexitatea
sistemului legilor care o guverneaza determina existenta unor mecanisme obiective de
actiune proprii fiecarei legi. Între mecanismul general si mecanismele proprii, specifice,
de actiune a legilor economice, exista o unitate foarte strânsa. În fapt, mecanismele
specifice concretizeaza mecanismul general, cu toate ca pot încorpora si unele verigi
proprii care se refera cu precadere la sectorul de activitate unde se semnaleaza si
actioneaza concret o anumita lege economica.
 17

PROPRIETATEA

Delimitari conceptuale

Prima problema care si-au pus-o cei ce sau ocupat de cercetarea proprietatii a fost si a ramas
întrebarea: ce este proprietatea?

Facând abstractie de numeroasele caracterizari date proprietatii, pline de nuante si semnificatii

diferite, teoria economica a reusit sa desprinda pâna la urma câteva coordonate comune care ne
calauzesc spre o definitie larg acceptata în prezent de economisti. Într-adevar, prin proprietate
în sensul sau general, cei mai multi cercetatori înteleg „un raport social, istoriceste determinat,
care ia nastere în legatura cu însusirea si stapânirea de catre oameni a bunurilor materiale, în
primul rând a mijloacelor de productie”.

Pornind de la aceasta definitie, rezulta ca acest raport înseamna, în primul rând, însusirea,
adica aproprierea mijloacelor de productie si a produselor productiei. Dar, ce înseamna de fapt,
însusire, apropiere? Aceasta ar însemna ca cel/cei ce detin mijloacele de productie sa-si poata
exercita toate atributele proprietatii. Care sunt acestea?

Din cercetarile întreprinse pâna acum rezulta ca ele pot fi reduse la urmatoarele trei:
1. dreptul de folosinta (jus utendi);
2. dreptul de uzufruct (jus fruendi);
3. dreptul de înstrainare (jus abutendi).

Toate aceste atribute ale proprietatii îsi au originea în dreptul roman. Romanii întelegeau
proprietatea ca fiind „jus în rem”, adica dreptul asupra lucrului, iar lucrul asupra caruia o
persoana avea dreptul era numit „proprietatis”. De aici si denumirea pe care o utilizam astazi în
economia politica – de proprietate. Numai ca, mai târziu tot romanii au dezvoltat acest concept
ajungând sa defineasca proprietatea ca fiind „plena în re potestas” adica, puterea deplina
asupra unui lucru sau, cu alte cuvinte, dominatia exclusiva asupra lucrului. Tot dreptul roman
mentioneaza si cunoscuta formula „jus possiendi” alcatuita din „animus possiendi” (intentia,
dorinta de a poseda un lucru) si „corpus possesionis” (dorinta reala, de facto, asupra lucrului).
Ulterior, acestor notiuni li s-a adaugat „jus utendi” adica dreptul proprietarului de a folosi
lucrul pe care îl poseda si „jus abutendi” – dreptul sau de dispozitie asupra lucrului respectiv,
inclusiv acela de a-l înstraina.

Literatura economica a pastrat, desigur, observatiile facute asupra proprietatii înca de la romani
aratând ca, pâna la urma, conceptul de apropriere (însusire) se rezuma la posesiunea, folosirea
si dispozitia asupra mijloacelor de productie si rezultatelor productiei.

Cu toate acestea, semne mari de întrebare au aparut din momentul în care unii cercetatori au
remarcat ca proprietatea reflecta într-adevar, relatii juridice, dar continutul economic al
proprietatii nu trebuie confundat cu dreptul de proprietate. Cu alte cuvinte, nu ar trebui sa
identificam raporturile economice ce se nasc între oameni, cu privire la mijloacele de
productie, cu relatiile juridice. Multi economisti considera si acum ca abordarea juridica a
acestui concept a fost abandonata, ca în realitate, aici avem de-a face, în primul rând, cu
raporturi economice de productie care se stabilesc în mod obiectiv între oameni si numai, în al
 18

doilea rând, ca o reflectare a acestora pe plan juridic, sub forma dreptului de proprietate.

Asa cum subliniaza multi autori, este greu sa vorbim de relatii între oameni si lucruri. Aceasta
este o formula fara sens, o notiune fara continut si, în general, neclara. Toate relatiile de
proprietate cunoscute în istorie nu sunt legaturi, raporturi între obiecte, tot asa cum n-au fost
niciodata raporturi între oameni si lucruri. Raporturile care s-au stabilit între individ si
conditiile materiale ale productiei au fost întotdeauna mijlocite de obste, fiind apoi, proclamate
si garantate de ea prin lege. Prin urmare, prima conditie, prima premisa a aparitiei proprietatii o
reprezinta existenta unei colectivitati natural constituite privita ca o conditie prealabila a
apropierii si folosirii mijloacelor de productie. Numai prin intermediul celorlalti membrii ai
societatii individul se poate raporta la mijloacele e productie ca la ceva ce-i apartine, ca la ceva
ce este al sau si nu al altcuiva. Asadar, proprietatea reflecta înainte de toate raporturi sociale,
iar însusirea, apropierea au un caracter social.

Atunci, de unde s-a creat impresia falsa ca raporturile de proprietate sunt exclusiv relatii
juridice?

În principal aceasta parere a fost alimentata de opinia comuna a oamenilor potrivit careia
proprietatea este ceva care apartine cuiva. Însasi etimologia cuvântului de proprietate ne arata
ca omul a desemnat, pe drept cuvânt, ceva ceea ce este al sau. În al doilea rând, pentru ca asa
cum am vazut, termenul de proprietate a fost folosit, mai întâi, de jurisprudenta. Dar, chiar în
aceste conditii, se pare ca, desi în dreptul roman proprietatea era înteleasa ca relatie între
oameni si lucruri, cel putin în exprimare, identificarea ei cu relatiile juridice nu era atât de
absoluta. În acest sens, remarcam faptul ca, jurisprudenta romana a consacrat înca de la început
conceptul de „jus în rem” care înseamna dreptul asupra lucrului si conceptul de „proprietas”
prin care desemna obiectul asupra caruia cineva detinea „jus în rem”. În felul acesta raporturile
economice de proprietate îsi gaseau reflectarea în relatiile juridice, adica în dreptul de
proprietate în a carui structura sunt incluse dreptul de posesiune, dreptul de folosinta si dreptul
de dispozitie.

În economia politica vorbim întotdeauna de apropierea în sensul economic al cuvântului. Drept

urmare, acest proces complex include în sine:
1. apartenenta obiectului proprietatii;
2. posesiunea obiectului proprietatii;
3. utilizarea obiectului proprietatii;
4. dispozitia asupra obiectului proprietatii,

toate privite ca raporturi economice obiective si numai în al doilea rând, ca relatii juridice
subiective. Lucrul acesta ne pare destul de clar daca, de pilda, avem în vedere ca economistii
înteleg prin posesiune „a avea în proprietatea sa”, iar în sens juridic „dreptul de posesiune”.
Prin utilizare întelegem utilizarea productiva prin intermediul muncii iar, prin dispozitie –
realizarea economica a obiectului proprietatii, valorificarea sa si nu înstrainarea sau distrugerea
lui.

Întelegerea oricarei forme de proprietate presupune determinarea a cel putin trei elemente:
a. subiectii raporturilor de proprietate;
b. obiectul în legatura cu care se stabilesc aceste raporturi;
c. modul si caracterul legaturilor dintre subiecti în procesul însusirii obiectului proprietatii.
 19

Asa cum am vazut mai sus, proprietatea presupune în mod obiectiv apartenenta obiectului unui
individ, sau unui grup de indivizi. Subiectul este proprietarul deplin asupra obiectului
respectiv. Daca avem de-a face cu un grup de indivizi acestia se personifica în posesori. Atât
individul privit izolat, în cazul în care ne apare ca unic proprietar, cât si grupurile de posesori
sunt numiti în economia politica agenti economici. În aceasta calitate ei pun în functiune
obiectul proprietatii, pot sa-l utilizeze, sa participe la realizarea sa economica si sa beneficieze
de pe urma valorificarii lui.

Prin definitie, subiectul proprietatii are o natura mai complexa. În literatura economica,
predomina punctul de vedere potrivit caruia obiectul oricarei forme de proprietate îl constituie
bunurile materiale, adica:

• resursele naturale;

• produsele muncii (produse ale productiei) care pot fi mijloace de productie sau bunuri de consum.

Aceasta delimitare economica a obiectului proprietatii are în vedere miscarea lor concreta,
precum si rolul si locul pe care îl ocupa în procesul reproductiei. Viata economica si stiinta au
dezvaluit ca proprietatea asupra mijloacelor de productie si proprietatea asupra mijloacelor de
consum nu ocupa acelasi loc si nu îndeplinesc acelasi rol în procesul reproductiei sociale. Asa,
de pilda, s-a demonstrat ca proprietatea asupra mijloacelor de productie determina forma
proprietatii asupra produselor productiei.

Trebuie sa aratam ca, alaturi de acest punct de vedere, dominant în literatura de specialitate,
exista si opinia potrivit careia obiectul însusirii, al apropierii economice îl constituie nu
bunurile materiale, ci numai valoarea lor. Proprietatea se refera dupa parerea unora, la valoarea
încorporata în obiecte. Asadar, proprietatea înseamna apropierea valorii si nu a valorii de
întrebuintare. Principalele argumente aduse în sprijinul ideii de mai sus sunt urmatoarele:

• în cadrul productiei, atunci când o valoare de întrebuintare nu este necesara, ea nu este aruncata pentru ca este proprietate adica valoare, avutie;

• în consum, obiectul este apropriat ca valoare de întrebuintare, dar valoarea este distrusa si odata cu ea si proprietatea;

• în fine, utilizarea obiectelor este întotdeauna limitata de posibilitatile de consum, dar aproprierea valorii este nelimitata. Din aceasta cauza
cresterea proprietatii apare ca nelimitata.

Fireste, unui asemenea punct de vedere i se pot reprosa multe. În fapt, cel putin, unul nu poate
fi contestat si anume: valoarea a existat cu mult înainte de a fi descoperita si denumita ca atare.
Înseamna, oare, ca înainte de descoperirea valorii n-a existat proprietate? Sau ca, în absenta
marfii nu exista proprietate?

Modul cel mai important de apropriere a bunurilor îl constituie procesul de munca, productia
materiala. Productia a însemnat însusire pe toate treptele de dezvoltare a societatii. De aici
rezulta ca productia este însusirea, aproprierea însemna proprietate. Prin urmare, s-ar putea
afirma ca ele sunt identice. Cu toate acestea, identitatea nu este absoluta. Între ele au existat si
vor continua sa existe deosebiri importante. Este un fapt cunoscut, deja ca, aproprierea de
bunuri se poate realiza nu numai în cadrul si prin intermediul productiei materiale, ci si în alte
moduri. De exemplu, prin intermediul schimbului sub diferitele lui forme. De aceea, daca orice
productie este însusire, aproprire, nu orice însusire este prin natura sa productie nemijlocita.
Iata, de ce, din punct de vedere al obiectului putem sa vorbim de:
 20

• proprietatea asupra mijloacelor de productie;

• proprietatea asupra bunurilor de consum;

• proprietatea asupra banilor si a altor semne de valori;

• proprietatea asupra capacitatii de munca.

Rolul determinant apartine proprietatii asupra mijloacelor de productie pentru ca ea determina,

în ultima instanta, modul cum se realizeaza din punct de vedere economic proprietatea în
ansamblul ei.

Una dintre cele mai importante probleme ale miscarii – functionarii si dezvoltarii – proprietatii
asupra mijloacelor de productie este fara îndoiala realizarea economica. Proprietatea care nu se
realizeaza din punct de vedere economic si social îsi pierde orice sens teoretic si practic.
Numai în procesul de realizare economica si sociala proprietatea – indiferent de formele pe
care le îmbraca – îsi poate afirma rolul si functiile în cadrul mecanismului de functionare a
economiei nationale.

În sensul cel mai cuprinzator al notiunii, realizarea economica a proprietatii, indiferent de

formele pe care le îmbraca, înseamna valorificarea si autovalorificarea ei în conformitate cu
interesul economic al individului sau a grupului de indivizi. Aceasta înseamna ca, în procesul
de productie, proprietatea asupra mijloacelor de productie trebuie sa se conserve si sa se
dezvolte. Limita minima a realizarii economice a proprietatii o constituie reproductia simpla
deoarece asigura mentinerea si conservarea proprietatii existente, adica, functionarea ei pe
aceeasi baza. Dar, dupa cum se stie, acest tip de reproductie nu este suficient. De aceea,
caracteristic oricarei economii moderne este reproductie largita. În cadrul ei proprietatea
trebuie sa creasca din punct de vedere cantitativ, sa aiba loc, în acelasi timp o îmbunatatire a ei
si totodata, sa aiba loc o diversificare structurala a obiectului ei. Cu alte cuvinte, în acceptiunea
proprie a notiunii, realizarea economica a proprietatii îsi gaseste prima ei expresie în crearea si
însusirea de profit. Daca nu se autovalorifica, daca nu serveste ca mijloc de marire a
productiei, a eficientei economice, proprietatea nu-si îndeplineste rolul si functiile sale
economice.

Desigur, procesul realizarii economice a proprietatii acopera practic toate fazele procesului de
reproductie. Din acest punct de vedere, cel mai important moment îl reprezinta productia
nemijlocita. În cadrul acesteia se obtin bunurile materiale care trebuie raportate la trebuintele si
interesele consumatorilor, precum si la resursele ce se utilizeaza pentru obtinerea lor. Apoi,
prin intermediul repartitiei, o parte din rezultatele productiei devin obiect al proprietatii
personale, particulare sau de grup. Unul dintre cele mai importante momente ale procesului de
reproductie dupa cum se stie este schimbul. În cadrul lui are loc schimbarea formei valorii a
produselor în concordanta cu cererea si oferta de pe piata. Aici are loc realizarea produsului din
punctul de vedere al producatorului si pentru producator. Vânzarea marfii reprezinta conditia
esentiala a asigurarii continuitatii procesului de productie si dovada finala ca productia s-a
desfasurat cantitativ, calitativ si structural în concordanta cu trebuintele si interesele
cumparatorilor, ale consumatorilor. Privind lucrurile din acest punct de vedere se poate spune
ca abia în cadrul schimbului are loc valorificarea reala a obiectului proprietatii, pentru ca, prin
vânzarea marfurilor produse, firmele producatoare reusesc sa-si însuseasca si sa-si apropie
echivalentul valorii încorporate în mijloacele de productie consumate sub forma de capital fix
si circulant. Aceasta însemna ca factorii de productie avansati în procesul nemijlocit de
 21

productie s-au valorificat.

Pluralismul formelor de proprietate

Asa cum am vazut, orice raport de proprietate istoriceste determinat, presupune prezenta reala
si concreta a unor subiecti, agenti economici, participanti la aceste raporturi si obiectul
proprietatii. Conditia fundamentala a existentei si functionarii a economiei de piata o
reprezinta autonomia decizionala a agentilor economici care, la rândul sau, este indisolubil
legata de pluralismul formelor de proprietate. Angajarea nemijlocita, pe baza proprietatii, a
responsabilitatii agentilor economici este hotarâtoare pentru instituirea unei legaturi directe si
explicite între obiectul proprietatii (prin intermediul elementelor, atributelor ei – posesiunea,
utilizarea, dispozitia, uzufructul) si membrii societatii ca indivizi.

În general, formele de proprietate reflecta modul determinant de existenta, organizare si

structurare a proprietatii. Însa, problema celor mai eficiente forme de proprietate asupra
mijloacelor de productie tine de configuratia concreta a fiecarei economii nationale. Dat fiind
rolul sau în determinarea atitudinii oamenilor în procesele de productie, deci în crearea de
bunuri materiale în manifestarea competitivitatii economice si a spiritului întreprinzator al
agentilor economici, forma de proprietate trebuie aleasa cu foarte mare grija, fara a fi, în nici
un caz, impusa de cineva. Ea trebuie sa se afirme de la sine, în conditii de deplina libertate si
competitie.

Prin formele pe care le îmbraca proprietatea poate genera fie un interes major pentru sporirea
performantelor economice atunci când ea implica manifestarea diversitatii de aptitudini
(profesionale, manageriale etc.) si de interese individuale si de grup, permitând agentilor
economici sa participe direct la decizii, la împartirea rezultatelor si la sporirea prestigiului si a
puterii lor în societate, fie un total dezinteres, un prilej de înstrainare atunci când ea îmbraca o
forma unica, dirijata de la un nivel central, în cadrul careia este imposibil sa se asigure
libertatea de actiune si sa se cultive sentimentul de demnitate al producatorului. În confruntare,
cele mai viabile s-au dovedit a fi formele bazate pe proprietatea particulara a producatorilor
mai mari sau mai mici.

Aprecierea marilor posibilitati economice de care dispune proprietatea privata nu poate fi

desprinsa de concurenta dintre producatori. Într-adevar, concurenta constituie pentru economia
de piata forta care împinge pe detinatorul de mijloace de productie sa actioneze operativ în
directia perfectionarii aparatului de productie, ridicarii calificarii fortei de munca, aplicarii de
metode stiintifice de organizare a muncii în sensul cresterii productivitatii muncii, ridicarii
calitatii produselor si diminuarii costurilor de productie. În economia dominata de proprietatea
privata asupra mijloacelor de productie, constiinta proprietarului este bazata pe un ideal
programatic, imperativ si anume acela de a actiona în asa fel încât sa nu fie înlaturat din rândul
producatorilor sau pentru a dobândi o pozitie economica cât mai solida. Tocmai aceasta forta îl
împinge spre continue cautari si inovari.

Pornind de la formele posibile de proprietate caracteristice unei economii de piata vom încerca
în continuare sa prezentam pe scurt cele mai importante dintre ele, cu sanse deosebit de mari
de a fi implementate si în economia româneasca.
 22

1. Proprietatea particulara (individuala) a micilor producatori, poate sa functioneze cu bune

rezultate în comert, servicii, transporturi, mica industrie, agricultura. Decident absolut
autonom, dar si total raspunzator pentru pierderi, proprietarul individual este direct interesat în
eficienta actiunilor sale, de care depinde direct marimea profiturilor obtinute.

Aceasta forma de proprietate dispune de posibilitati lesnicioase de înfiintare, în functie de

cerere, conferind actului de decizie simplitate si calitate. Pentru ca dimensiunile capitalului
sunt reduse, investitiile se pot recupera într-un termen relativ scurt, contractele dintre firma,
furnizor si client fiind directe si usor de realizat.

Dezavantajele acestei forme de proprietate privesc capacitatea limitata de sporire a capitalului

financiar si nesiguranta pe care o manifesta în perioadele de recesiune. De regula, în perioadele
de criza cel mai puternic sunt afectate de pierderi si implicit de faliment întreprinderile mici.
Oricum însa, analizele de pâna acum au aratat ca numarul firmelor lichidate prin faliment este
de câteva ori mai mic decât cel al firmelor nou înfiintate. Datorita puterii ei de adaptare rapida
la cerintele pietei, a marii ei mobilitati, aceasta forma de proprietate sa dovedit a fi foarte
viabila, în majoritatea statelor cu o economie avansata.

2. Proprietatea publica (regiile autonome). Notiunea este de origine latina: „rego – regere”
exprimând o functie specifica de administrare a unui patrimoniu. Aceasta forma de proprietate,
înfiintata în toate statele cu economie de piata în sectoare de utilitate publica sau de interes
national, ocupa ponderi diferite în functie de situatia concreta a fiecarei tari. În cazul tarii
noastre, o serie de întreprinderi economice apartinând statului, vor fi administrate si exploatate
sub forma regiilor autonome. Ele se organizeaza si functioneaza, de regula, în ramurile
strategice ale economiei nationale cum ar fi: industria de armament, energetica, exploatarea
minelor si a gazelor naturale, posta si telecomunicatii, transporturi feroviare, în domeniul
forestier, precum si în alte domenii apartinând altor ramuri stabilite de guvern (între acestea
putând figura infrastructura de baza pentru ocrotirea sanatatii, învatamânt si protectia sociala).

Regia autonoma este proprietatea bunurilor din patrimoniul sau, exercitând toate atributele
dreptului de proprietate, respectiv dreptul de posesiune, de folosinta si de dispozitie. În
general, sunt cunoscute doua forme de regii autonome:
a. regia autonoma directa (forma cea mai simpla de întreprindere publica) în care statul conduce unitatea economica prin managerii sai;
b. regia autonoma mixta, în care anumite bunuri apartinând statului, judetelor, comunelor, fara importanta deosebita pe plan national, sunt exploatate
în asociere cu capitalul particular (capitalul provenind în acest caz, în anumite proportii din ambele parti).

Desigur, în anumite conditii, prin hotarâre a guvernului, unele activitati economice care fac
obiectul regiilor autonome pot fi concesionate sau, dupa caz, închiriate unor persoane
particulare fizice sau juridice. Atât concesiunea cât si contractele de închiriere se fac numai pe
baza de licitatie publica, urmarind o mai buna administrare a patrimoniului lor. Aceluiasi scop
servesc si contractele de locatie a gestiunii care pot avea ca obiect gestiunea unei sectii, uzine,
fabrici si a altor subunitati economice aflate în structura regiilor autonome.

În vederea obtinerii de profit, regia autonoma trebuie sa îsi acopere cu veniturile provenite din
activitatea sa toate cheltuielile, inclusiv dobânzile, amortizarea investitiilor, si rambursarea
creditelor. În acest scop, ea îsi întocmeste anual un buget de venituri si cheltuieli, pe baza
caruia în final, se realizeaza bilantul contabil si contul de profit si pierderi. Din veniturile
realizate, dupa acoperirea cheltuielilor, regia autonoma constituie fondul de rezerva si fondul
 23

de dezvoltare, asigura sumele necesare satisfacerii unor necesitati social-culturale si sportive

sau de perfectionare-recalificare a personalului angajat, precum si pentru cointeresare. Prin
premiere a acestuia, plateste impozitele, taxele si cotele de asigurari sociale prevazute de lege.
Partea de venituri ramasa dupa constituirea fondurilor proprii si efectuarea platilor mentionate
mai sus, reprezinta venitul net al regiei autonome. Pentru acoperirea eventualelor deficite,
regiile autonome pot beneficia de subventii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale si pot
contracta credite bancare.

Activitatea regiei autonome poate fi influentata de stat prin pârghii economice precum:
comenzi de stat, credite cu dobânzi preferentiale, subventii si taxe. În ceea ce priveste
investitiile, regia autonoma decide asupra celor ce trebuie realizate într-un anumit interval de
timp, finantarea urmând a se face fie din surse proprii, fie di credite bancare sau alocatii
bugetare. Desigur, ele pot hotarî asupra unei valori nelimitate pentru investitii atunci când ele
se realizeaza din fonduri proprii.

Trecerea la economia de piata impune ca aceasta forma de proprietate - regiile autonome -

indiferent de domeniile în care ele se vor mentine, sa-si schimbe radical continutul în
comparatie cu ceea ce a fost si au reprezentat întreprinderile socialiste de stat. Înainte de toate
ele trebuie sa se conformeze integral exigentelor pietei, intrând sub incidenta legilor ei. Pentru
a putea actiona independent si cu deplina responsabilitate financiara, ele trebuie sa dispuna de
largi competente decizionale, îndeosebi în definirea programelor de fabricatie, având la baza
studiile de marketing si portofoliul de comenzi, în alegerea partenerilor si încheierea
contractelor, în stabilirea structurilor organizatorice, inclusiv a retelei proprii si service,
determinarea strategiei de dezvoltare, a fondurilor alocate cercetarii, negocierea (fireste în
cadrul normelor legale) a preturilor si tarifelor cu furnizorii si beneficiarii, angajarea, utilizarea
si salarizarea autonoma a personalului necesar.

Societatile comerciale

Potrivit Legii privind reorganizarea institutiilor economice de stat din tara noastra, societatile
comerciale se pot constitui, ca structura juridica vorbind, fie ca societati pe actiuni, fie ca
societati cu raspundere limitata.

Desi legiuitorul aminteste doar de aceste doua forme de societati comerciale, totusi în teoria si
practica economica mondiala evantaiul formelor pe care acestea le pot îmbraca este cu mult
mai larg. Astfel, o scurta incursiune în literatura de specialitate ne permite sa delimitam cel
putin urmatoarele tipuri de societati comerciale:
a. societatea comerciala în nume colectiv;
b. societatea comerciala în comandita simpla;
c. societatea comerciala în comandita pe actiuni;
d. societatea comerciala pe actiuni;
e. societatea comerciala cu raspundere limitata sau pe cote parti.

Societatea în nume colectiv este o forma de asociere a doua sau mai multe persoane, având ca
scop realizarea unui obiect determinat, obligatiile sociale fata de terti fiind garantate cu
patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor. Ea este
cunoscuta sub denumiri ca Societe en nom collectif (fr.), Offen Handelsgesellschaft (germ.),
Partnership (engl.), Societa în nome collective (it.). De regula, societatea în nume colectiv
realizeaza o concentrare redusa de capitaluri, în întreprinderi mici si mijlocii. Fara a exista o
 24

limitare în acest sens sa admitem tacit ca numarul asociatilor trebuie sa fie de cel putin doi.
Denumirea poate fi constituita din numele reunite ale tuturor asociatilor, sau numai din al
unora urmata de expresia „si ceilalti” (and Co). Aportul social se constituie în numerar si în
natura (fond de comert, imobile, etc.) libere de obligatii, în sensul ca nu pot fi grevate de
ipoteci, servituti s.a. Aportul trebuie depus de îndata ce societatea s-a constituit, fiind deci,
automat exigibil. Durata societatii în nume colectiv este stabilita de dreptul fiecarei tari. De
pilda, potrivit legislatiei franceze nu poate depasi 99 de ani.

Statutul se semneaza de catre toti asociatii si contine numele, profesia si domiciliul tuturor
asociatilor, denumirea societatii, durata, sediul, aportul fiecarui asociat, modul de administrare,
de împartire a beneficiilor si de suportare a pierderilor. În final, sunt prevazute cauzele de
dizolvare, modul de lichidare sau de transformare în alte tipuri de societate.

Societatile în nume colectiv sunt administrate de unul sau mai multi administratori care, de
regula, sunt membri asociati. Administratorii pot face orice acte de administrare cum sunt:
angajarea de personal, acte de comert potrivit obiectului de activitate, angajarea de credite,
plata datoriilor, evidenta contabila, reprezentarea în justitie etc. Atunci când actele
administratorilor afecteaza însasi existenta societatii este nevoie de acordul tuturor asociatilor.
Fireste, administratorii angajeaza în activitatea lor si raspunderea penala personala. Totodata,
activitatea administratorilor este supusa controlului adunarii anuale a asociatiilor. Între timp
însa, fiecare asociat are dreptul sa consulte evidentele contabile, sa ceara informatii de la
administratori asupra situatiei afacerilor.

Repartizarea cotelor de profit se face, de regula, în parti proportionale cu aportul fiecarui

asociat. Aceste cote poarta denumirea de dividend. Acoperirea pierderilor se face de asemenea,
proportional cu aportul fiecarui asociat. Cesionarea partii de catre un asociat, respectiv
înlocuirea lui de catre o terta persoana este în principiu oprita. Totusi, în anumite cazuri, ea
poate fi facuta prin consensul asociatilor.

Societatea în comandita simpla este cunoscuta sub diferite denumiri în diferite tari cum ar fi:
Societe en commandite simple (fr.), Kommanditgesellschaft (germ.), Limited partnership
(eng.), Societa în accomandita semplice (it.). Aportul social se compune din contributia
comanditatilor care poarta o raspundere nelimitata si solidara pentru întregul volum al
datoriilor (pasivul) societatii si al comanditarilor cu raspundere limitata numai la aportul social
subscris. Numarul asociatilor poate fi redus la doi, respectiv un comanditat si un comanditar.
Denumirea societatii este formata numai din numele comanditatilor. Conducerea acestui tip de
societate este încredintata unui administrator care trebuie sa aiba calitatea de asociat
comanditat. Rezulta deci, ca asociatii comanditari nu pot face acte de administrare, nu pot trata
cu terte persoane. Dreptul lor se limiteaza la acordarea de consultatii catre administrator,
control si supraveghere, participarea alaturi de comanditati la luarea unor decizii colective, la
modificarea unor prevederi din statut, s.a. Spre deosebire de societatea în nume colectiv, la
societatea în comandita simpla statutul trebuie sa contina obligatoriu urmatoarele elemente:
totalul capitalului adus de asociati, partea din acest total ce revine fiecarui asociat comanditat
sau comanditar.

Participarea la profit se stabileste tot prin statut. De obicei, data fiind raspunderea nelimitata si
solidara a comanditatilor, acestora li se acorda un coeficient mai mare de beneficiu. Asadar,
 25

acest tip de societate nu emite actiuni.

Societatea în comandita pe actiuni. Si aici asociatii se împart în comanditati care raspund

solidar si nelimitat pentru datoriile (pasivul) societatii si comanditari cu raspundere limitata la
partile sociale subscrise sub forma de actiuni transmisibile, dar nu negociabile la bursa.
Calitatea de comanditat o pot avea numai persoanele ce depasesc vârsta de 21 de ani, pe când
un comanditar poate fi si un junior cu conditia ca el sa aiba capacitatea de a fi actionar.

Societatea comerciala pe actiuni. Este o societate comerciala de capitaluri la care cotele de

participare ale asociatilor sunt reprezentate prin titluri de valoare numite actiuni, garantate prin
patrimoniul societatii. În general se cunosc doua moduri de constituire a societatilor pe actiuni:
asa-numita constituire simultana si constituirea continuata. De regula în tarile cu economie de
piata constituirea simultana se face de catre banci, care reunite într-un sindicat financiar
subscriu integral minimul de capital cerut de lege si obtin autorizatia necesara înfiintarii
societatii anonime pe actiuni. Dupa o intensa publicitate, plaseaza actiunile clientilor, facând
apel la subscrierea publica. Este de retinut ca ofertele publice de actiuni nu sunt întotdeauna
subscrise integral. Mai cu seama pietele de capital din tarile mai putin dezvoltate nu au
capacitatea sa preia o oferta de orice marime si nici nu sunt atrasi în suficienta masura,
investitorii din strainatate, asa încât bancile care initiaza asemenea operatiuni îsi asuma un
anumit risc.

Spre deosebire de prima cale constituirea continuata comporta o procedura mai greoaie. Ea se
caracterizeaza prin existenta unei perioade preparatorii având ca scop strângerea minimului de
asociati si subscrierea minimului de capital care, potrivit legii, este necesar ca societatea sa ia
fiinta. Procedura de constituire la subscriptia publica este initiata prin asa-numitii membri
fondatori sau promotori.

La noi în tara problema înfiintarii societatilor comerciale pe actiuni a purtat, de la început, un

anumit specific. Ele au provenit prin preluarea patrimoniului unei forme de proprietate
preexistente si anume o parte din unitatile economice de stat care nu s-au transformat în regii
autonome.

Înfiintându-se prin reorganizarea unei parti din unitatile economice de stat, initial capitalul
social al fiecarei societati comerciale a fost detinut integral de statul român sub forma de
actiuni sau parti sociale, în raport cu forma concreta juridica a societatii. Ulterior, la data
constituirii societatii, el a fost varsat în întregime unor terte parti din sectorul public sau privat
care a cumparat aceste actiuni. În vederea pregatirii organizarii si coordonarii activitatii de
transfer a actiunilor sau partilor sociale s-a înfiintat si a functionat Asociatia nationala pentru
privatizare. Prin intermediul acesteia a fost inventariat întregul patrimoniu al unitatilor supuse
transformarii, a fost evaluat si stabilit volumul capitalului viitoarelor societati si au fost emise
titlurile de valoare sub forma de actiuni negociabile, apoi, prin intermediul burselor de valori.

Societatea comerciala cu raspundere limitata, pe cote parti, îsi formeaza patrimoniul din
depunerile de capital facute de asociati, fractionat în cote inegale (potrivit cotelor e participare)
care confera titularilor lor drepturi inegale, fiecaruia pe masura întinderii cotei sale. În felul
acesta fiecare raspunde pentru obligatiile sociale numai în limita cotelor pe care le detine,
adica a aportului lor social. Fractionarea patrimoniului pe cote parti inegale nu prezinta nici un
 26

avantaj în plus fata de societatea comerciala pe actiuni. Aceasta a facut ca societatea

comerciala pe actiuni cu raspundere limitata, pe cote parti sa nu prezinte un interes practic prea
mare, ramânând mai mult o posibilitate teoretica. De altfel, codul comercial român nici nu a
mentionat-o pâna la un anumit punct.

Oricum, retinem faptul ca, în cadrul ei, partile sociale nu sunt negociabile. De asemenea,
societatea e acest fel nu este obligata sa-si publice bilantul contabil.

În cadrul pluralismului formelor de proprietate un loc particular îl ocupa existenta unor

societati comerciale cu participare straina. Constituirea unor astfel de societati comerciale
mixte se poate face sa fie în asociere cu persoane juridice, sau cu persoane fizice române, fie
cu capitalul integral strain. Domeniile investirii sunt foarte largi începând cu industria,
agricultura, constructiile, turismul, cercetarea stiintifica si tehnologica si terminând cu
serviciile bancare si de asigurare. Desigur, sunt exceptate si aici o serie de activitati fie din
motive strategice cum ar fi, industria de armament, munitii, explozivi, fie pentru ca au un efect
daunator asupra sanatatii oamenilor (droguri, narcotice, stupefiante s.a.).

Necesitatea privatizarii

Acceptiunea pe care o dam termenului de privatizare este aceea de trecere în circuitul civil
totala sau partiala, în conditiile unei piete cu diferite grade de libertate, a mijloacelor de
productie aflate în proprietatea unor agenti economici precum statul, în proprietatea unor
asociatii economice cu caracter privat sau indivizi. Prin introducerea în circuitul civil
întelegem o circulatie libera a mijloacelor de productie pe o piata în care pretul se formeaza
liber pe baza convergentei dintre cerere si oferta.

Privatizarea nu constituie un scop în sine. Semnificatia ei economica si sociala trebuie evaluata

prin raportarea la eficienta economica, respectiv a gradului în care sustine, pe termen lung, o
crestere a acesteia.

Dupa cum se stie, teoria economica nu a dispus pâna la un moment dat de un model sigur si
verificat în practica de trecere de la o economie etatizata, de comanda, la o economie de piata.
Din aceasta cauza, privatizarea ne apare ca fiind un proces extrem de complex, care se
realizeaza prin modalitati multiple. Dintre acestea, pot fi luate în considerare în perioada de
tranzitie urmatoarele:
a. vânzarea în conditii de licitatie, catre persoane particulare sau grupe de întreprinzatori, a unor unitati de stat. În acest scop, pot fi redimensionate
prin diviziune, pe baze economice în raport cu cerintele functionarii concurentei, unele întreprinderi gigant, cu caracter de monopol;
b. transformarea unitatilor de stat în societati pe actiuni si vânzarea, partiala sau integrala, a actiunilor acestora, în conditiile pietei, cu facilitati pentru
salariatii întreprinderii în cauza;
c. încurajarea înfiintarii de noi unitati private, fara limitarea activitatii, atât cu dotare noua, cât si prin cumpararea unor active disponibile din unitatile
de stat (echipamente si utilaje incomplet folosite, stocuri de materii prime si materiale, spatii neutilizate etc.);
d. concesionarea sau arendarea, sub diferite forme a unor unitati de stat, cu posibilitatea cumpararii lor ulterioare de catre întreprinzatori.

Sursele de capital necesare privatizarii se apreciaza ca pot fi asigurate, în principal, prin

urmatoarele cai:

• capacitatea de economisire a unor categorii ale populatiei precum si atragerea, prin stimulente, în sectorul de plasamente în actiuni sau cumparari
de întreprinderi a veniturilor acumulate deja ale acestor categorii;
• acordarea de credite pe termen lung, în conditii avantajoase, pentru cumpararea de actiuni sau întreprinderi;

• atribuirea cetatenilor de actiuni sau alte titluri de proprietate în mod gratuit, emise asupra unei parti din patrimoniul întreprinderilor de stat;
 27
• stimularea atragerii de capital strain. În acest scop, se poate renunta la limitarea ponderii posibile ale acestuia în patrimoniul unitatilor respective,
asigurându-se totodata, transferul profiturilor rezultate.

Fireste, toate aceste operatiuni nu pot fi înfaptuite dintr-o data. De aceea, procesul trecerii la o
economie de piata necesita o anumita perioada de tranzitie, mai scurta sau mai lunga, în functie
de particularitatile fiecarei economii, perioada în care sectorul de stat sa fie pregatit pentru
privatizare. În cadrul acestei perioade de trecere pot fi adoptate o serie de masuri de ordin
legislativ, organizatoric, financiar menite sa asigure pregatirea personalului managerial, a
întreprinzatorilor care sa cunoasca regulile de functionare a societatilor comerciale în conditiile
economiei de piata, înfiintarea de banci de dezvoltare, capabile sa sprijine crearea unor unitati
economice private, înfiintarea burselor de valori care sa permita functionarea pietei capitalului.

Procesul de privatizare si schimbare a continutului proprietatii de stat nu exclude gruparea

unitatilor economice, în conditiile respectarii legislatiei antimonopol, pe baza acordului liber,
determinat de unitatea de interese. Acestea pot fi societati comerciale cu diferite grade de
marime, trusturi, grupuri complexe etc. Asociatiile pot cuprinde unitati cu diferite forme de
proprietate, apartinând unor ramuri diverse si desfasurând activitati variate – cercetare,
dezvoltare, productie, export, service etc. Un exemplu concludent îl constituie în aceasta
privinta posibilitatea asocierii regiilor autonome si societatilor comerciale din tara noastra în
scopul realizarii unor activitati economice care prezinta interes comun pentru asociati. Fireste,
sunt interzise acordurile dintre regiile autonome si societatile comerciale care sunt susceptibile
a afecta comertul între agentii economici, sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea jocului concurentei ori obtinerea de maniera abuziva a unei pozitii dominante pe
piata. Prin aceasta întelegem posibilitatea fixarii sau impunerii de maniera directa sau indirecta
a preturilor de monopol sau de dumping, limitarea productiei sau desfacerii, împartirea pietelor
sau surselor de aprovizionare, aplicarea fata de partenerii comerciali de conditii inegale, în
fine, conditionarea încheierii contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii
suplimentare. Toate acestea sunt considerate concurenta neloiala si ca atare interzisa prin lege.
 28

UNITATILE ECONOMICE DE PRODUCTIE

Tipologia unitatilor de productie. Trasaturi si criterii de clasificare.

Functia esentiala a oricarui sistem economic consta în producerea de marfuri si servicii. A

produce înseamna, de fapt, a transforma unele marfuri si servicii, create anterior, în alte marfuri
si servicii. În economie, prin definitie, avem în vedere procesul de transformare a valorii si nu
pur si simplu, transformarea în sensul fizic sau merceologic al cuvântului. Dincolo de
transformarile tehnice pe care le sufera obiectele muncii în procesul prelucrarii lor, dincolo de
diferentele specifice pe care le îmbraca diferite activitati productive, la baza tuturora sta un
element comun si anume procesul de creare a valorii.

Generalizând putin se poate spune ca activitatea de productie consta în obtinerea unor bunuri si
servicii numite în economie output, prin consumarea unor factori de productie pe care-i vom
denumi input. Rezultatul productiei se materializeaza în mijloace de productie, bunuri de
consum si servicii. Unitatea economica în masura sa dezvolte activitatea de productie, în sensul
specificat mai sus, este firma, respectiv întreprinderea.

Firma este o forma de organizare a proprietatii care combina factorii de productie într-o unitate
productiva. La rândul sau, unitatea productiva este unitatea fizica (fabrica, antrepozit, magazin)
care efectueaza activitati economice destinate producerii de bunuri sau servicii. Rezulta asadar,
ca firma nu este altceva decât numele sub care întreprinderile industriale, comerciale, bancare
etc. îsi exercita activitatea, aducând la cunostinta publicului denumirea ei, scopul înfiintarii si
forma de proprietate adoptata. Tinând seama de primatul productiei asupra celorlalte sfere ale
reproductiei sociale, locul fundamental în sistemul unitatilor economice îl ocupa cele de
productie.

Care sunt cauzele ce fac necesara, în conditiile unei anumite forme de proprietate asupra
mijloacelor de productie, ca desfasurarea activitatii economice sa aiba loc în unitati distincte?

În primul rând, acest lucru este determinat de sistemul intereselor economice care presupune în
mod obiectiv anumite cerinte de organizare si conducere a productiei. În al doilea rând, din
punct de vedere tehnic, mijloacele de productie nu pot fi folosite decât grupate functional,
potrivit logicii lor tehnice si economice interne. În al treilea rând, integrarea fiecarei firme în
productia sociala nu se poate face decât pornind de la cerintele diviziunii sociale a muncii care
acorda oricarui întreprinzator un loc bine determinat. În al patrulea rând, acest lucru este
determinat de cerinta ca fiecare unitate economica sa aiba un patrimoniu distinct si o autonomie
functionala proprie. În al cincilea rând, este determinata de cerinta ca fiecare firma sa-si poata
comensura veniturile si cheltuielile astfel încât sa fie eficienta, adica rentabila din punct de
vedere al profitului obtinut. În fine, în al saselea rând, pentru ca schimburile de produse si
servicii pe care firma le efectueaza cu alte unitati sau cu cetateni, sa se poata face pe baza
principiului echivalentei.

Într-adevar, daca obiectivul principal al fiecarui consumator este maximizarea bunastarii lui,
orice întreprinzator tinde spre maximizarea profitului sau, adica tocmai a diferentei dintre
veniturile sale (intrarile banesti pe care întreprinderea le obtine prin vânzarea output-ului pe
piata) si costuri (platile pe care întreprinderea le sustine pentru achizitionarea întregului input de
 29

care are nevoie în vederea producerii output-ului sau).

Schema de baza a economiei industriale traditionale a avut întotdeauna la baza trei stâlpi de
rezistenta si anume: structura pietei, comportamentul agentilor economici si rezultatele obtinute.
În ceea ce priveste structura pietei, atentia s-a concentrat asupra numarului concurentilor
existenti si a conditiilor mai mult sau mai putin severe de intrare si de iesire de pe piata. Relativ
la comportament, teoria economica clasica s-a ocupat de precizarea rolului pretului, mai exact a
diferitelor politici de preturi în stabilirea nivelului cooperarii între agentii economici. În ceea ce
priveste rezultatele s-a admis ca este suficient sa se analizeze structura pietei pentru ca sa se
deduca viitoarele performante ale întreprinderii.

Între timp parerile s-au mai schimbat. Potrivit noii economii industriale, întreprinderea este
activ implicata în cercetare si în elaborarea strategiilor menite sa sporeasca puterea ei pe piata.
Din aceasta cauza, unii autori (Andrews, Edwards, Bain, Sylos Labini si altii) considera ca
obiectivul primar al oricarei întreprinderi consta în împiedicarea intrarii pe piata a unor rivali
potentiali si maximizarea profitului pe termen lung.

În mod firesc, o componenta de baza a puterii economice a unei firme o constituie marimea sa.
Este un fapt deja cunoscut ca, actuala revolutie stiintifica si tehnica, determinând o dezvoltare
accelerata a fortelor productive, conduce la amplificarea dimensiunilor medii ale unitatilor nou
create, extinzând proportiile unitatilor existente, sporind diviziunea muncii si facând necesara
largirea si adâncirea specializarii si cooperarii în productie. În ultimele decenii în multe state
dezvoltate din punct de vedere economic, dimensiunile unitatilor producatoare au marcat o
tendinta de crestere, paralel cu scaderea numarului de firme. Numerosi factori au contribuit la
comasarea firmelor economice. Printre acestia amintim: posibilitatea de a reduce efectele
negative ale concurentei, de a asigura profituri mai mari, precum si dorinta de prestigiu si de
putere pe piata. La toate acestea se mai adauga economiile care se pot obtine din activitatea pe
scara mare. Aceasta permite specializarea utilajelor care determina, la rândul ei, reducerea de
munca si de capital pe unitatea de produs.

Totusi, atunci când o firma este prea mare, conducerea ei devine greoaie si activitatea
ineficienta. În acest sens, dimensiunile mari ale unei întreprinderi pot realmente favoriza
procesul de productie numai daca îl fac mai eficient si daca exista efectiv piata pentru productia
respectiva. De aceea orice exagerare a gradului concentrarii productiei, într-un domeniu sau
altul, dincolo de limitele eficientei economice, ca si ale posibilitatilor de cuprindere practica a
activitatilor, nu numai ca nu ajuta, dar si dauneaza. Sporirea continua a dimensiunilor unitatilor
economice nu asigura în mod automat si în toate cazurile sporirea eficientei economice.
Probleme trebuie examinata, de fiecare data, concret, în dependenta de conditiile efective ale
fiecarei ramuri, tari si perioade. Drept urmare, în fiecare etapa, dimensiunea unitatii economice
trebuie sa mearga pâna acolo unde, în conditiile date, ale fiecarei ramuri, se poate obtine cea
mai mare reducere a costurilor si se asigura adaptabilitatea necesara la dimensiunile reale si
cerintele în schimbare ale pietei, asigurându-se o conducere eficienta.

Din cele aratate mai sus rezulta ca între dinamica întreprinderilor si mobilitatea lor pe piata,
exista o strânsa legatura. În economiile bazate pe mecanismele pietei asistam la un permanent
proces de înfiintare si de disparitie a diversilor agenti economici. Succesul sau insuccesul
oricarei întreprinderi devine posibil oricând, ca rezultat al modului în care aceasta se plaseaza
 30

fata de concurenta. Aceasta face ca întreprinderile sa aiba o speranta de viata si un ciclu de viata
al existentei lor, acoperind intervalul de timp în care acestea sunt fondate, se dezvolta, îsi
consolideaza pozitia pe piata, apoi intra într-un declin care o obliga sa iasa de pe scena
economica. Unele întreprinderi reusesc sa parcurga ciclul întreg, rezistând concurentei si
capcanelor pe care piata le întinde la tot pasul, câstigând teren si pozitii importante pe piata.
Altele nu reusesc sa intre în faza de dezvoltare si dispar rapid. În fine, exista si unele
întreprinderi care, din diferite motive, intra într-un declin prematur. De aceea analiza
fenomenului mobilitatii releva ca raspunsul la întrebarea: care sunt tipurile de întreprinderi ce
au sanse mai mari de succes, trebuie nuantat.

În general, asa cum am mai aratat, marile întreprinderi, au posibilitati mai mari pentru
supravietuire, iar, prin diverse strategii, cu precadere agresive, îsi extind chiar pozitiile pe piata
nationala si internationala. Explicatia consta în resursele materiale si financiare mari pe care le
au la dispozitie, creditul si imaginea favorabila de care se bucura, posibilitatile de cercetare,
inovare si utilizare a tehnologiilor de vârf, crearea unei retele de comercializare diversificate, în
general o vasta si eficace activitate de marketing, ceea ce le permita sa obtina avantaje
competitive în comparatie cu alte firme.

Întreprinderile mici sunt mai labile deoarece au capacitate de rezistenta mai redusa la
concurenta. Aceste dezavantaje provin din disponibilitatile scazute de cercetare si finantare din
capitalul propriu, ceea ce le face foarte sensibile la evolutiile de pe piata financiara si de
marfuri. În rândul întreprinderilor mici si mijlocii exista totusi o categorie care reuseste sa se
mentina în cursa. Din ea fac parte întreprinderile foarte specializate în domenii de tehnologii de
vârf si care, de regula, detin un avantaj sau procedeu tehnic ce le face competitive sub acest
aspect. Asemenea întreprinderi sunt sprijinite puternic de catre banci care le asigura finantarea,
ele putând încheia aranjamente cu firme mai mari carora le furnizeaza produsele lor, sau se
orienteaza preponderent spre export.

În orice caz, abordarea problemei dimensiunilor optime ale unitatilor economice de productie
prin prisma eficientei reale ne permite sa observam ca, în mod obiectiv, în dependenta de
conditiile concrete, alaturi de întreprinderile mari si foarte mari, într-o economie moderna,
unitatile mici si mijlocii îsi gasesc locul ori de câte ori si în masura în care ele ofera costuri mai
reduse pe unitatea de produs, o mai mare capacitate de a participa la specializarea si cooperarea
în productie, o mai mare adaptabilitate la cerintele pietei, posibilitati mai favorabile de
amplasare si de utilizare a fortei de munca.

Activitatea economica a pus în evidenta de-a lungul timpului diferite forme de cooperare si de
combinare în productie. Astfel, o serie de forme simple de combinare precum asociatiile,
directoratele reunite, patentele de tip „gentlemen’s agrement” au fost utilizate de firme pentru a
întreprinde actiuni comune în anumite faze ale activitatii lor. Firmele care participau la
asemenea întelegeri îsi mentineau identitatea lor, adica autonomia, însa participau la
aranjamente de lucru cu scopul împartirii pietelor, eliminarea unor concurenti, limitarea
productiei, controlul preturilor sau promovarea unor politici comune în domeniul muncii. Cu tot
caracterul lor instabil, ele au dus cu timpul la aparitia monopolurilor artificiale împotriva carora
guvernele s-au vazut nevoite sa actioneze pentru a crea cadrul unei concurente loiale.

Una dintre cele mai frecvente forme de combinare a constituit-o fuziunile. O fuziune are loc
 31

atunci când o singura firma achizitioneaza totalitatea actiunilor unei sau mai multor firme, pe
care fie ca le absoarbe în sistemul organizatoric existent, fie ca formeaza o corporatie noua a
mai multor firme înainte independente. Pe baza fuziunilor, numeroase firme proprietate
individuala si asociatii îsi pierd identitatea.

Una dintre cele mai cunoscute forme de combinare o reprezinta firmele de tip „holding”. Acest
tip de firma detine în mod legal majoritatea actiunilor uneia sau mai multor filiale care, aparent,
îsi pastreaza identitatea. Detinând pachetul de actiuni, firma de tip holding îsi exercita dreptul
de control asupra activitatii acestora, stabilind directive obligatorii pe linie financiara, de
management si de comercializare a produselor. Capitalul firmei de tip holding este în mod
obisnuit mult mai mic decât capitalurile însumate ale tuturor societatilor controlate. Desi
aceasta forma de combinare elimina întru câtva neajunsurile fuziunilor (pentru ca întreprinderile
ce fac parte din holding îsi pastreaza independenta), totusi ea duce la aparitia concernelor
împotriva carora unele legislatii nationale contin dispozitii normative menite sa îngradeasca
abuzurile.

O forma relativ noua de combinare o constituie conglomeratul. Acesta ia nastere fie pe calea
fuziunilor si absorbirilor, fie pe calea achizitionarii pachetului de control al actiunilor unor
firme ce-si desfasoara activitatea în cele mai diverse ramuri si sectoare, fara ca acestea sa aiba
neaparat vreo legatura între ele din punct de vedere al procesului tehnologic.

Atunci când doua sau mai multe firme sunt controlate sau gestionate în cadrul unor interese de
conducere unice, cum este cazul firmelor de tip holding, avem de-a face cu o integrare
operationala. Alaturi de aceasta distingem si o integrare structurala. Din acest punct de vedere,
întreprinderile cu fabrici multiple pot fi organizate sub forma unor combinari orizontale,
verticale sau mixte.

O combinare orizontala înregistram atunci când mai multe fabrici angajate în activitati identice
sau asemanatoare au o conducere unica, de exemplu, o retea de firme din ramura industriei
panificatiei, un grup de fabrici de conserve sau de ambalarea carnii. Aceste întreprinderi cu
fabrici multiple beneficiaza de cheltuieli de desfacere si publicitate mai reduse, de specializarea
functiilor de conducere, de folosirea mai buna a timpului de lucru.

Combinarile verticale au loc atunci când fiecare fabrica din cadrul firmei combinate executa
anumite procese tehnologice în stadiile succesive care alcatuiesc ciclul de productie complet, de
la materia bruta pâna la produsul finit. În industria textila, de exemplu, conducerea poate sa
angajeze fabricile în urmatoarele stadii de productie succesive: prelucrarea lânii în fire, tesutul
stofei din firele de lâna si, în cele din urma, confectionarea hainelor din stofe. Alt exemplu
poate fi luat din industria otelului unde integrarea verticala are în vedere: extractia minereurilor
(carbune, fier, piatra de calcar), exploatarea unei instalatii de cocsare, producerea fontei de
turnatorie în cuptoare, transformarea fontei în lingouri de otel si, în final, fabricarea diferitelor
produse finite în uzinele de laminare.

Combinarile mixte sau complexe pot sa cuprinda fabrici integrate atât pe orizontala cât si pe
verticala, care produc o varietate de produse, unele complementare, altele fara vreo legatura cu
ierarhia principala a activitatii de baza. Numeroase conglomerate de proportii mari sunt într-o
oarecare masura combinari de tip complex sau mixt. Firma General Motors de exemplu, este o
 32

combinare de fabrici de automobile cu o oarecare integrare verticala, dar poseda în acelasi timp,
fabrici producatoare de frigidere si de alte produse care nu au legatura cu activitatea de baza. La
fel si firmele Renault, Fiat etc.

Înainte de începerea activitatii unei noi întreprinderi promotorii acesteia trebuie sa elaboreze o
analiza minutioasa pentru a stabili daca investitiile se vor justifica din punct de vedere al
profitului si al timpului pentru punerea ei în functiune. Procedura de începere a activitatii
trebuie sa raspunda cel putin urmatoarelor probleme:

1. analiza produselor propuse a fi realizate si a pietei de desfacere;

2. analiza perspectivelor economice;
3. proiectarea produselor pornindu-se de la cerinta unei comercializari maxime si a unei productii la costuri
cât mai scazute;
4. determinarea marimii initiale a întreprinderii;
5. stabilirea amplasarii întreprinderii;
6. stabilirea pieselor si produselor care vor fi fabricate în interiorul firmelor si a celor care vor fi procurate prin
cumparare sau cooperare;
7. alegerea proceselor tehnologice, a utilajelor si a cladirilor;
8. determinarea necesarului de fonduri, a modului de finantare si marimea profitului;
9. stabilirea structurii organizatorice si alegerea personalului;
10. analiza cauzelor probabile ale riscurilor si preîntâmpinarea pierderilor.

Analiza produsului trebuie sa se faca întotdeauna din punctul de vedere al consumatorului.

Informatiile privind preferintele consumatorului privesc performantele produsului,
dimensiunile, greutatea, fiabilitatea, solvabilitatea. Ele pot sustine cu ajutorul unor chestionare
rational concepute, sau prin sondaje cu ajutorul mostrelor de produse.

Analiza pietei urmareste punerea în evidenta a cel putin trei aspecte: cererea, concurenta si
debuseele comerciale. În ceea ce priveste cererea, de la început distingem o cerere curenta si
una potentiala. Cererea de articole cu vânzare repetata (de exemplu, un bec electric sau o perie
de dinti) este de regula mai mare decât pentru articolele de folosinta îndelungata (de exemplu,
un ceas de mâna sau un stilou). Daca produsul reprezinta o necesitate (de exemplu un aliment
de baza, o lama de ras sau un medicament) este foarte probabil ca cererea sa fie relativ
constanta, cu alte cuvinte neelastica. Aceasta înseamna ca cererea creste sau descreste într-un
volum relativ redus, dupa cum preturile cresc sau descresc. La obiectele de lux (de exemplu,
hainele de piele, bijuteriile) cererea este mult mai elastica, adica descreste sau creste în volum
relativ mare dupa cum preturile cresc sau scad. Cât priveste o serie de produse de folosinta
îndelungata (aparate electro-casnice, automobile, instrumente muzicale, mobila etc.) cererea
poate sa manifeste fluctuatii mari în cursul diferitelor faze ale ciclului activitatii economice.

Cererea potentiala este data de marimea pietei, numarul consumatorilor, puterea lor de
cumparare, obiceiurile de consum s.a.m.d. De asemenea, marimea pietei (locala, nationala,
internationala) este puternic influentata de posibilitatile de transport, costul acestuia sau de
diferite bariere comerciale multe din ele cu caracter protectionist. Iata de ce atunci când se
determina cererea potentiala trebuie sa se raspunda foarte exact la urmatoarele întrebari: cine va
cumpara produsul, când, unde si cum.

Analiza concurentei trebuie sa constituie obiectul unei evaluari înca înainte de a se face
patrunderea pe piata. Daca este vorba de un articol de fiecare zi, de exemplu, un ceasornic,
portelanuri sau tacâmuri, este mai avantajos sa se proiecteze un produs cu un pret scazut în
 33

scopul realizarii unei desfaceri masive cu o cota de profit mica pe unitate. Daca, însa, produsul
este unic, este mai rational sa se proiecteze un articol de calitate superioara (de exemplu un
produs cosmetic scump) care sa se vânda cu o cota de profit mare.

În general, prin debuseu comercial întelegem piata în sens geografic (localitate, regiune, tara) pe
care marfurile se pot desface usor si în cantitati mari. La stabilirea lor trebuie sa tinem seama de
obiceiurile consumatorilor, traditia comerciala a pietelor în cauza si de alti factori.

În ceea ce priveste analiza perspectivelor economice vor trebui analizati toti factorii care
influenteaza promovarea, organizarea, momentul lansarii si succesul probabil al întreprinderii.
Printre acestia avem în vedere schimbarile pe termen lung, ciclul de afaceri, oscilatiile sezoniere
si o serie de probleme speciale care ar putea interveni în caz de calamitati naturale sau sociale.

Schimbarile pe termen lung vizeaza dorintele si gusturile consumatorilor, modificarile

intervenite în structura trebuintelor, cresterea populatiei în diferite regiuni, perfectionarile
tehnologice fundamentale, precum si situatia resurselor naturale.

Ciclul de afaceri este foarte mult influentat de situatiile de recesiune sau de criza economica. De
aceea, momentul începerii activitatii de afaceri trebuie sa tina seama de situatia concreta
(prosperitate, recesiune, depresiune, înviorare) care pot influenta foarte mult puterea de
cumparare, deci cererea, disponibilitatile de fonduri de investitii, nivelul preturilor, atitudinea
pesimista sau optimista a consumatorilor. De pilda, daca perspectivele economice pe termen
lung sunt deosebit de favorabile, o întreprindere care necesita investitii mari trebuie sa evite
intrarea în activitatea de afaceri în timpul perioadelor de maxima prosperitate când costul
mijloacelor de productie este ridicat.

Factorii sezonieri ne obliga, de regula, la reduceri si ajustari de preturi (de exemplu, conservele
de fructe).

Proiectarea produselor determina, în fond, performanta lor în volumul vânzarilor. De aceea,

proiectarea produselor trebuie sa aiba în vedere o fabricatie economica precum si atragerea
consumatorilor, în conditiile unui anumit nivel al preturilor.

Despre marimea întreprinderii am mai avut prilejul sa vorbim. În orice caz, pornind de la
analiza pietei, o firma poate sa preîntâmpine investirea de fonduri într-o fabrica prea mare si
costisitoare. Ea trebuie sa-si aleaga o marime care sa-i permita sa fie rentabila de la început.

Analiza amplasarii trebuie sa se bazeze pe cerintele întreprinderii respective. În acest sens, va

trebui sa se ia în considerare apropierea de pietele de desfacere dorite, apropierea de sursele de
aprovizionare cu materii prime, disponibilitatile de forta de munca, posibilitatile de transport si
costul acestuia, posibilitatile de aprovizionare cu energie, apropierea de firmele care lucreaza în
domenii asemanatoare, serviciile bancare specializate, regimul impozitelor statale sau locale
s.a.m.d. Pe lânga criteriile economice de mai sus, în amplasarea întreprinderilor trebuie sa se
tina seama si de criteriul ecologic. Acesta presupune protectia mediului natural. Neglijarea
acestui aspect conduce la degradarea mediului prin poluare, ceea ce genereaza pierderi care se
adauga sub forma de costuri externe la costurile interne ale productiei necesare pentru
 34

eliminarea consecintelor provocate mediului si oamenilor.

La determinarea pieselor si subansamblelor care se vor fabrica în întreprindere, decizia implica

o comparatie între costul producerii articolului respectiv si costul cumpararii lui. Un articol se
cumpara atunci când el nu poate fi procurat mai ieftin de la un alt furnizor. Desigur, aici se are
în vedere si gradul de integrare orizontala si verticala a productiei.

Procesele tehnologice si utilajele sunt alese în functie de natura productiei. Cu cât este mai mare
volumul productiei, cu atât utilajul poate sa fie mai specializat si mai eficient.

Determinarea necesarului de fonduri poate fi calculat dupa ce s-a procedat la definirea precisa a
scopului activitatii economice, dupa ce s-au stabilit elementele de detaliu ale planului de
amplasare si s-au stabilit datele privind costul diferitilor factori de productie.

Capitalul utilizat în activitatea practica, pentru începerea si continuarea activitatii întreprinderii

poate provenii din diferite surse:

a. din economiile directe ale persoanelor particulare;

b. o parte a profitului firmelor destinat reinvestirii;
c. din împrumuturile pe termen lung, mediu si scurt pe care le fac bancile comerciale;
d. din vânzarea actiunilor si a altor titluri de valoare;
e. unele cheltuieli pe care le fac guvernele.

Cerintele financiare se determina prin calcularea volumului total necesar pentru capital fix,
capital circulant, precum si a fondurilor pentru dezvoltare si acoperire a pierderilor care se pot
produce înainte ca firma sa devina rentabila. Capitalul fix are în vedere procurarea unor factori
de productie cu durata de folosire îndelungata cum ar fi: terenurile, cladirile, masinile,
instalatiile, utilajele s.a. Capitalul circulant se refera la valoarea stocurilor de materii prime,
piese cumparate, productie neterminata, la cheltuielile legate de salarii, la o serie de cheltuieli
generale ale întreprinderii legate de munca de întretinere, de prestare a unor servicii, pentru
combustibil, energie, taxe de proprietate si asigurari, cheltuieli de desfacere cum sunt
publicitatea, serviciile de expediere a marfurilor, creditarea clientilor. Este clar ca marimea
capitalului circulant depinde foarte mult de durata ciclului de productie. Cu cât acesta este mai
scurt, cu atât deverul vânzarilor este mai rapid si volumul capitalului circulant mai mic.

Întocmirea planului de finantare a unei firme presupune nu numai determinarea structurii

capitalului, dar si a surselor de acoperire a lui. Asa cum am vazut, pe lânga partea de profit
destinata acumularii si împrumuturile pe care firma le poate contracta de la banci, una din cele
mai importante surse o constituie vânzarea de actiuni (în cazul în care avem de-a face cu o
societate pe actiuni) si a altor titluri de valoare.

Ce este o actiune? Actiunea reprezinta o hârtie de valoare care dovedeste participarea

detinatorului la capitalul societatii pe actiuni si în virtutea careia acesta primeste dividend (adica
o parte di profitul societatii în functie de valoarea nominala a actiunilor pe care le detine).
Detinatorii de actiuni se numesc actionari, având calitatea de asociati, adica având toate
drepturile si obligatiile ce decurg din aceasta calitate fata de societatea respectiva. De pilda,
actionarii au dreptul de a participa la adunarile generale cu drept de vot, de a examina registrele
de afaceri, de a se retrage din societate atunci când nu este de acord cu hotarârile adunarii
 35

generale în caz de fuziune, schimbarea obiectului societatii sau dreptul la dividende.

De obicei, actiunilor li se atribuie o valoare nominala (actiuni nominale sau nominative) având
înscris pe ele numele posesorului. Dar, pot fi emise si actiuni la purtator care au valabilitate
pentru cel ce le detine si nu au înscris pe ele numele beneficiarului. Daca primele puteau fi
transferate numai prin înscrierea tranzactiei într-un registru special, cele din urma sunt
considerate a fi titluri negociabile, putând fi vândute si cumparate la bursa de valori.

În general, actiunile se clasifica în comune si preferentiale. Actionarii posesori de actiuni

comune îsi exercita de regula controlul asupra unei activitati economice pe baza puterii de vot
pe care i-o confera actiunile respective, beneficiind de drepturi asupra unei parti din venituri
(profit) si asupra patrimoniului. Detinatorii de actiuni comune sunt proprietarii reali ai
corporatiilor (societatilor pe actiuni), ei fiind cei ce îsi asuma riscul final în caz de pierderi, sau
de lichidare prin faliment.

De aceea, detinatorilor de actiuni comune nu li se garanteaza dividendele. Acestea le vor fi

distribuite numai daca se va realiza profit, marimea dividendului fiind hotarâta de consiliul de
administratie. Acesti detinatori controleaza, însa, în toate cazurile, activitatea managerilor
corporatiei, pastrându-si integral dreptul de vot în alegerea consiliului de administratie.
Actionarii posesori de actiuni preferentiale dispun de avantaje mai mari decât actiunile
obisnuite în sensul ca se bucura de anumite prioritati cum ar fi: dividende speciale, posibilitatea
prelevarii dividendelor mai înainte de orice alta repartizare, dreptul de proprietate asupra valorii
bunurilor în caz de lichidare a firmei, s.a. De asemenea, ei pot cumula, de la un an la altul,
dividendele.

De exemplu, daca anul acesta nu s-au realizat profituri, dividendele cuvenite vor fi adaugate la
cele de anul viitor s.a.m.d., regula care nu se aplica în cazul detinatorilor de actiuni comune.
Desigur, ei pot sa-si converteasca, în anumite conditii, actiunile preferentiale în actiuni comune.
Toate aceste privilegii sunt acordate în schimbul renuntarii la dreptul de vot.

Dintre celelalte titluri de valoare pe care le poate emite o firma retinem, în primul rând,
obligatiunile. Acestea sunt hârtii de valoare care confera posesorului lor calitatea de creditor al
întreprinderii, având dreptul de a primi pentru suma împrumutata un venit fix, sub forma de
dobânda, indiferent de rezultatele obtinute de firma care le-a emis.

Punerea în circulatie a unor obligatiuni de catre o societate pe actiuni nu modifica nici structura
nici capitalul societatii emitente, ci implica doar transformarea patrimoniului acesteia printr-o
crestere de disponibilitati si printr-o marire de debite ca urmare a contractarii de credite.
Emiterea de obligatiuni reprezinta un procedeu convenabil societatii pe actiuni al carei capital
social se dovedeste insuficient pe parcursul activitatii sale. Prin emiterea de obligatii se
urmareste, deci, tocmai procurarea sumelor necesare întregirii acestui capital.

Pentru acoperirea lipsei de capital firmele ar putea recurge si la alte procedee, care, însa,
prezinta anumite inconveniente. De pilda, o firma ar putea decide sporirea capitalului prin
atragerea de noi actionari. Procedeul acesta nu este însa agreat, deoarece, prin marirea
numarului actionarilor, se micsoreaza cota de profit cuvenita vechilor actionari. De asemenea,
societatea comerciala pe actiuni ar putea recurge la credite, contactând împrumuturi, fie pe
 36

termen scurt, fie pe termen lung. Nici acest procedeu nu satisface mai ales în momentele de
criza. Cei ce împrumuta nu sunt dispusi sa-si asume riscurile ce decurg din fluctuatiile pietei.
Or, emiterea de obligatii înlatura toate aceste inconveniente.

Desigur, obligatiunea încorporeaza în sine îndatorirea de rambursare a sumelor împrumutate. În

consecinta, obligatiunea îi confera posesorului ei numai calitatea de creditor al sumei
reprezentând valoarea pentru care a fost emisa. El are dreptul sa pretinda restituirea sumei
respective, precum si plata dobânzilor aferente ei. Desi nu participa la adunarea generala a
actionarilor, totusi, în caz de faliment al societatii cei ce detin obligatii pot participa la
împartirea activului falimentar ca orice creditor social. Iata de ce, în scopul protejarii intereselor
firmei, emisiunea de obligatii poate fi hotarâta numai de adunarea generala a actionarilor si
numai în limitele capitalului social existent, constatat prin bilant. În cazul în care valoarea
obligatiilor emise depaseste valoarea capitalului social existent, pentru valabilitatea emisiunii
respective se cere ca suma excedentara sa fie garantata prin titluri de valoare emise de catre stat.

Din cele relatate mai sus rezulta ca firmele, în activitatea lor nu sunt scutite de anumite riscuri.
Datorita schimbarilor conditiilor economice, incorectitudinii si imposibilitatii prevederii tuturor
amanuntelor, riscurile sunt inerente. Care sunt principalele cauze ale riscurilor? Dintre acestea
cele mai reprezentative sunt urmatoarele:
1. fluctuatiile economice provocate de o specializare excesiva, de modificarea brusca a cererii sau de unele perioade de recesiune;
2. schimbarile tehnologice si uzura prematura a unor produse;
3. legile noi privind activitatea economica (de pilda, cele cu privire la modificarea impozitelor);
4. pagube aduse de firma populatiei sau mediului înconjurator;
5. diferite evenimente neprevazute (accidente, distrugeri, inundatii, incendii, cutremure, razboaie, revolutii etc.).

Numeroase riscuri pot fi prevenite. De exemplu, riscul financiar pentru detinatorii de proprietati
poate fi redus prin adoptarea unei politici a investitiei minime (daca viitorul este nesigur, este
bine sa se înceapa cu o activitate mai redusa). De asemenea, unele riscuri pot fi evitate prin
asigurarea unei flexibilitati mai mari a structurilor organizatorice si tehnologice, prin
acumularea de rezerve financiare pentru situatii neprevazute, sau prin practicarea sistemului de
asigurari.

Institutia falimentului presupune eliminarea de pe piata a agentilor economici ajunsi în situatia

de insolventa, adica de incapacitate de a-si platii datoriile si împartirea echitabila între creditori
a averii disponibile a debitorului. Declararea falimentului se face printr-o hotarâre
judecatoreasca si produce importante consecinte juridice, atât în ceea ce priveste persoana,
proprietarul, cât mai ales patrimoniul falitului. Din punct de vedere patrimonial, falimentul
presupune pierderea de catre falit a dreptului de administrare si de dispozitie asupra bunurilor
de care dispune la data pronuntarii hotarârii. În felul acesta, institutia falimentului este o masura
legala de aparare a creditorilor împotriva pericolului de a-si pierde sumele împrumutate unui
întreprinzator care a dat dovada de incompetenta manageriala, adica a comis greseli grave în
aprecierea potentialului pietei, în stabilirea preturilor, în aprecierea capacitatii de plata a
clientilor, în organizarea utilizarii materiilor prime si a echipamentelor de productie.

Patrimoniul unitatilor economice

Patrimoniul unei unitati economice reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor cu valoare

economica. Din aceasta succinta definitie rezulta ca patrimoniul se refera la totalitatea bunurilor
aflate în proprietatea unui agent economic si pe care acesta le mobilizeaza pentru a-si atinge
 37

anumite obiective lucrative. Prin urmare, bunurile nu devin patrimoniu si nu sunt investite cu o
valoare patrimoniala decât atunci când sunt exploatabile de catre un subiect economic. De aici
decurg câteva consecinte economice de care trebuie sa se tina seama în eventualitatea
patrimoniului unei întreprinderi si anume:

• valoarea patrimoniala nu poate exista în afara productiei, a procesului de productie. De exemplu,

mijloacele fixe uzate moral sau cu o uzura fizica avansata, a caror utilizare nu mai este eficienta, materiile
prime, materialele sau piesele de schimb degradate total (urmând a fi declasate în conditii legale),
obiectele de inventar, echipamentul de protectie fara miscare, necesare procesului de productie, produsele
finite care nu mai pot fi valorificate, etc., nu se justifica a mai fi cuprinse în patrimoniu.
• valoarea patrimoniului unei unitati economice este direct influentata de capacitatea acestuia de a produce
venituri si a genera profit. O masa patrimoniala care nu promite profit satisfacator nu mai are decât o
valoare lichidativa.

Pentru aceasta, la anumite intervale de timp, se impune efectuarea unei inventarieri a

elementelor patrimoniale în scopul cunoasterii valorii lor reale, pornindu-se de la valoarea lor
de inventar, gradul de uzura fizica si morala si ajungându-se la valoarea de înlocuire a
fondurilor fixe.

Totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligatiilor formeaza pasivul

patrimoniului. Pasivul si activul se afla, din punct de vedere economic, într-o strânsa unitate.
Activul patrimonial al unei societati comerciale, de pilda, este alcatuit din urmatoarele
elemente:

1. aportul partilor la construirea societatii care, la rândul sau, poate fi alcatuit din mijloace financiare, bunuri
de investitii, drepturi de proprietate industriala (adica brevete, licente s.a.);
2. bunurile dobândite ulterior de societate ca urmare a activitatii sale economice;
3. dreptul de folosinta asupra terenului;
4. dreptul de proprietate asupra produselor realizate în întreprinderile proprii;
5. profitul obtinut din activitatea desfasurata de societate (în masura în care nu este supus distribuirii sub
forma de dividende între asociati);
6. drepturile de creanta ale societatii.

Pasivul patrimonial al societatii este si el alcatuit din mai multe elemente, dintre care retinem:

1. obligatiile asumate de societate fata de asociati;

2. obligatiile contractate în cadrul desfasurarii activitatii economico-financiare fata de alte persoane juridice
sau fizice;

3. obligatiile societatii fata de personalul ei.

 38

FACTORII DE PRODUCTIE

Structura factorilor de productie.

În general, prin factor de productie se întelege o componenta a ansamblului de elemente ce

iau parte la producerea bunurilor materiale si de care depinde dezvoltarea acesteia.

Teoria economica generala a pus în evidenta trei mari factori de productie si anume: munca,
natura si capitalul. Înainte de a ne referi mai pe larg la fiecare în parte, trebuie sa facem
câteva observatii preliminarii.

Mai întâi remarcam faptul ca, dintre cei trei factori de productie subliniati mai sus, munca
este singurul care ar putea pretinde denumirea de factor de productie în sensul strict al
cuvântului. Într-adevar, omul este acela care joaca rolul principal, hotarâtor în cadrul oricarei
actiuni productive. Natura, privita ca mediu natural în care traim si ne desfasuram activitatea,
aparent joaca un rol pasiv, deoarece nu face altceva decât sa se supuna (uneori dupa lungi
rezistente) solicitarilor transformatoare ale omului. Este adevarat ca ea poate fi numita pe
drept cuvânt factorul originar al productiei, pentru ca, nu numai prezenta ei concomitenta
alaturi de munca reprezinta o conditie indispensabila a oricarei activitati economice, dar, în
anumite privinte a fost un factor preexistent omului. Fireste ca, în aceasta situatie nu se putea
vorbi de productie în acceptiunea pe care i-o atribuie economia politica, ci de simple roade
ale naturii, în forma lor primara. În ceea ce priveste cel de-al treilea factor de productie –
capitalul – cei mai multi economisti îl considera ca un element subordonat, pentru ca, din
punct de vedere logic, deriva din primii doi. Asa cum vom vedea în continuare, el este un
produs al muncii si al naturii, pus deoparte pentru productie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este
altceva decât munca economisita si investita.

Fiecare din cei trei factori de productie au aparut la timpul lor pe scena economica. În
societatile primitive ale popoarelor natura procura aproape singura totul. Însa, tot din cele
mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai întâi cea agricola, apoi celelalte feluri de
munca. Desi, uneori, suntem înclinati sa credem ca tot ce creste pe pamânt, cereale, legume,
fructe etc., reprezinta un dar al acestuia (magna parens frugum), în realitate ele sunt rezultatul
a sute si sute de generatii care, prin ameliorari succesive, le-au transformat în asa fel încât
nici astazi botanistii nu mai pot gasi tipurile lor originare. Acest fapt l-a determinat pe
Xenophon sa spuna: “Zeii ne vând toate bunurile cu pretul muncii noastre”. În fine, în
societatea moderna a aparut, în sfârsit, capitalul. Însa , odata cu el, pe masura ce stiinta a
cuprins toate sferele activitatii umane, si-au facut aparitia înca doi factori de productie a caror
forta multiplicatoare a devenit în zilele noastre deosebit de puternica. Este vorba de
organizarea productiei si de informatie.

Asa cum aratam mai sus în suita factorilor de productie, omul ocupa primul si cel mai
important loc. Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune în toate sferele reproductiei
sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si
destinatia lor. Adam Smith chiar în primele rânduri ale lucrarii sale “Avutia natiunilor” arata:
“Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu
toate lucrurile necesare si de înlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie
din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte
natiuni”.
 39

Într-adevar, o analiza mai atenta pune în evidenta faptul ca ansamblul factorilor de productie
sunt rezultatul muncii omenesti al eforturilor depuse de generatiile succesive. Asa cum am
mai aratat, chiar si factorii de productie “originari”, adica disponibili de la începutul vietii pe
pamânt – natura – a fost supusa de catre om unor transformari succesive, multe dintre ele, din
pacate cu repercusiuni negative.

Munca nu poate fi desprinsa de forta de munca a omului. De altfel, munca nu este altceva
decât întrebuintarea fortei de munca. În acest context, nivelul productiei depinde în mod
direct de forta productiva a oamenilor. Cu alte cuvinte, volumul productiei este puternic
influentat de efectivul, calitatea si modul de repartizare pe ramuri de activitate a fortei de
munca. La rândul lor, fiecare dintre aceste trei elemente definitorii ale resurselor de munca,
angajate în diferite compartimente ale activitatii creative, se formeaza sub actiunea conjugata
a unui complex întreg de factori situati în domenii dintre cele mai diferite ale vietii
economice si sociale.

Efectivul fortei de munca, format în cadrul unui proces legat organic de istoria fiecarei tari,
depinde atât de structura populatiei pe grupe de vârsta si sexe, cât si de capacitatea economiei
de a crea locuri de munca. Populatia, numarul acesteia, depinde de ritmul de crestere si de
sporul natural. Dar, pentru ca vorbim de efectivul fortei de munca, trebuie neaparat sa
distingem câteva marimi demoeconomice si anume:

• populatia în vârsta de munca;

• populatia activa;

• populatia ocupata.

Populatia în vârsta de munca este formata din persoanele a caror vârsta este cuprinsa între
vârsta de intrare si vârsta de iesire din activitate (de obicei 16-60 ani). Prin populatia activa
se întelege totalitatea persoanelor ce sunt în vârsta apta de munca si au, în acelasi timp, o
sursa proprie de venit realizat prin prestarea unei munci utile. Deci, aceste persoane participa
nemijlocit la procesul muncii sociale, desfasurând o activitate profesionala. În fine, populatia
ocupata se deosebeste de populatia activa prin aceea ca nu cuprinde persoanele care satisfac
stagiul militar si persoanele care sunt în curs de schimbare a locului de munca.

Calitatea fortei de munca este direct influentata de nivelul de cultura generala si de instruire
profesionala. Ambele atribute – expresie a unor eforturi deosebite depuse atât de societate,
cât si de familie – au un efect de potentare a aptitudinilor fizice si intelectuale ale omului. În
aceeasi directie, de ridicare a calitatii fortei de munca, actioneaza experienta acumulata în
productie, ca si înclinatiile naturale dobândite prin diferitele meserii aparute în cadrul
procesului de adâncire continua a diviziunii sociale a muncii. Marele om de stiinta Bacon
sublinia la timpul sau ca “omul poate atât cât stie”. Iata de ce oamenii de stiinta sunt unanimi
în a aprecia ca nivelul de cultura si civilizatie a unui popor constituie unul dintre cei mai
importanti factori care influenteaza potentialul productiv al muncii.

Una dintre trasaturile de baza ale calitatii fortei de munca este competenta. De fapt,
competenta nu este altceva decât calitatea fortei de munca în actiune. Atunci când locul
ocupat în productie este pe masura cunostintelor, a calitatilor intrinsece pe care lucratorul le
are, acesta atinge maximum de competenta. Dimpotriva, în cazul în care capacitatile lui de
munca, pregatirea profesionala nu tin pasul cu progresul tehnic, cu noile exigente intervenite
 40

în procesul muncii, el atinge diferite grade de incompetenta. Cât priveste modul de distribuire
a resurselor de forta de munca pe ramuri si subramuri, sectoare de activitate este considerat
ca fiind unul dintre cele mai eficiente “barometre” care exprima nivelul de dezvoltare
economica a unei tari. Structura economica, modificarea acesteia exercita o influenta notabila
asupra distributiei populatiei pe diferite sectoare de activitate si asupra productivitatii muncii,
între acestea statornicindu-se relatii de interdependenta.

Din examinarea sistemului de conexiuni în cadrul carora se formeaza efectivul, calitatea si

repartitia fortei de munca pe sectoare si ramuri s-au desprins câteva tendinte noi cu caracter
global pentru actuala etapa a evolutiei lumii contemporane. Aceste tendinte cu caracter
general sunt de natura sa contureze fizionomia viitoare a cresterii economice si implicit
eficienta modelelor privind utilizarea resurselor de munca. Despre ce este vorba?

În primul rând, sub influenta dezvoltarii stiintei si tehnicii se produc inevitabil schimbari
esentiale în continutul muncii, fapt care ridica noi exigente fata de calitatea fortei de munca.
Într-adevar, continutul muncii calificate a avut întotdeauna un caracter istoric-concret.
Aceasta înseamna ca, de-a lungul timpului s-a modificat continuu volumul si structura
cunostintelor profesionale, precum si deprinderile si experienta de productie necesare.
Totodata, progresul înregistrat în evolutia stiintei si tehnicii, a produs modificari în structura
cheltuielilor de forta de munca, în sensul schimbarii raportului dintre efortul fizic si cel
intelectual în favoarea acestuia din urma. Desfasurarea proceselor de productie moderna
implica din partea lucratorilor un efort tot mai mare de gândire, ceea ce conduce la cresterea
ponderii elementelor de munca intelectuala în totalul efortului depus. Procesul acesta este
accentuat de înnoirile care au loc în baza tehnica a productiei sub forma mecanizarii
complexe, a automatizarii, a cibernetizarii si robotizarii, continutul muncii incluzând, din
aceasta cauza, tot mai multe elemente stiintifice.

În al doilea rând, actualul progres stiintific si tehnic produce o puternica mobilitate

profesionala. Aceasta reprezinta un proces tehnic firesc de restructurare si de adaptare a
muncii care se refera la schimbarile ce au loc în configuratia profesionala a populatiei
ocupate, calificari si recalificari, potrivit necesitatilor. Schimbarile care au loc în configuratia
profesiunilor, sunt în prezent comune tuturor domeniilor de activitate. Ele pot fi urmarite pe
cel putin trei planuri si anume: a) principalele deplasari au loc în structura fortei de munca
între diferitele ramuri ale productiei materiale; b) deplasarile care au loc în interiorul fiecarei
ramuri; c) schimbarile în continutul fiecarei specialitati. În legatura cu primul aspect, într-o
anumita perioada am asistat la deplasarea crescânda a activitatii umane din agricultura (în
general din sectorul primar) spre industrie si celelalte ramuri neagricole. Cu alte cuvinte, în
mai toate statele dezvoltate din punct de vedere economic, am asistat la cresterea ponderii
muncii industriale în totalul muncii sociale. În cadrul industriei, în ultimul timp, s-a conturat
tot mai mult tendinta unei deplasari a fortei de munca, din ramurile industriale traditionale,
spre o serie de subramuri moderne de vârf (constructia de masini unelte, electronica,
automatica, mecanica fina, optica, aeronautica, electrotehnica, chimia fina, industria
otelurilor speciale s.a.). În ceea ce priveste schimbarile intervenite în continutul fiecarei
specialitati se remarca tendinta de crestere a ponderii specialistilor cu studii superioare, a
personalului economic si ingineresc, precum si a cercetatorilor stiintifici.

În sfârsit, progresul stiintific si tehnic a permis trecerea din agricultura si, ulterior, din
 41

industrie a unei parti tot mai însemnate din forta de munca. Aceasta sa materializat în cea mai
mare mutatie cunoscuta în ultimul timp sub forma extinderii sferei serviciilor, componenta
principala a asa-zisului "sector tertiar". În prezent, cea mai mare parte a populatiei active a
statelor dezvoltate este ocupata în sfera serviciilor, cu toate ca acest sector nu este decât
efectul de propagare al productiei materiale.

Desigur, aceste tendinte generale, la care s-ar mai putea adauga si altele, nu trebuie
absolutizate. Ele trebuie privite în contextul specific al fiecarei economii nationale, care
poate sa prezinte numeroase particularitati generale de nivelul de dezvoltare. De pilda, nu o
data s-a dovedit netemeinicia unor încercari de a forta aplicarea unor modele care si-au fixat
drept obiectiv minimizarea, cu orice pret, a populatiei ocupate în agricultura si, în general, în
mediul rural. Pentru unele tari aceasta tendinta s-a dovedit a fi o greseala.

În ceea ce priveste cel de-al doilea factor determinat al productiei si anume natura, trebuie sa
spunem de la început ca, prin sine însasi nu ne spune prea multe. În termeni economici ea
este privita ca totalitatea elementelor preexistente pe care omul le utilizeaza în procesul de
productie. Într-adevar, pentru ca sa poata produce, omul, trebuie sa dispuna de mediul un
potrivit, de materii prime utilizabile si de unele forte motrice care sa î-i înlesneasca munca.
S-ar mai putea adauga timpul, deoarece acesta, ca si spatiul, conditioneaza existenta noastra.

Desigur, atunci când luam în calcul mediul ne gândim în primul rând la clima (regimul
ploilor, regimul de temperatura etc.) dar el nu poate fi redus doar la atât. În componenta sa
intra si teritoriul, iar în cadrul acestuia, înainte de toate, pamântul cu solul si subsolul sau.

În ansamblul factorilor de productie care contribuie la formarea si cresterea avutiei nationale,

prin caracteristicile definitorii si functiile ce le asigura, pamântul detine o pozitie aparte. Este
greu de imaginat, în stadiul actual de dezvoltare a societatii umane, desfasurarea multitudinii
de activitati economice si procese de munca fara a le lega, într-o forma sau alta, de pamânt.
În mod deosebit în agricultura, ramura de baza a economiei noastre, ca de altfel si în
silvicultura, procesele muncii sunt indisolubil legate de valorificarea unui ansamblu de
însusiri ale pamântului, specifice solului, adica stratul afânat de la suprafata uscatului, a carui
caracteristica unica este fertilitatea, respectiv capacitatea de a asigura elemente nutritive, apa
si oxigen plantelor.

În agricultura pamântul se identifica, de fapt, cu fondul funciar care include terenurile

arabile, pasunile, fânetele, viile, livezile, terenurile forestiere, luciul apelor interioare si
celelalte suprafete ale scoartei terestre. Solul reprezinta singura resursa naturala de producere
a alimentelor si a unei game largi de materii prime de provenienta agrosilvica. Cu toate ca
reprezinta o resursa limitata ca întindere, pamântul, în conditii de exploatare normala,
dispune de o mare capacitate de crestere a fertilitatii. Fiind, în acelasi timp si mijloc de
munca si obiect al muncii, pamântul reprezinta principalul mijloc de productie în agricultura.

Una din problemele care se pun cu acuitate în prezent, dar mai ales în perspectiva apropiata,
este cea a raportului dintre cresterea populatiei si evolutia mijloacelor prin intermediul carora
pot fi asigurate sporuri corespunzatoare de produse agricole. Literatura de specialitate retine,
în aceasta privinta, doua puncte de vedere. Primul se refera la epuizarea în ritmuri rapide a
potentialului de crestere a productiei agricole, datorita limitarii fizice a posibilitatilor de
 42

marire a suprafetelor arabile, extinderii rapide a zonelor aride si desertice, accentuarii

eroziunii si degradarii solurilor prin poluare. Cel de-al doilea punct de vedere, mult mai
optimist, sustine existenta pe planeta noastra a unui însemnat potential de sporire a productiei
agricole prin extinderea suprafetelor agricole (de la 1,4 miliarde ha la circa 3,2 miliarde ha),
precum si prin ridicarea randamentelor la hectar.

Analiza datelor si a principalelor tendinte ce se manifesta pe plan mondial atesta faptul ca

rezervele de terenuri care pot fi atrase în circuitul agricol difera foarte mult între diferite zone
si tari în functie de teritoriile detinute de acestea, de calitatea pamântului si de
disponibilitatile financiare. Atragerea în circuitul agricol a unor suprafete noi, solicita acum
un volum mare de lucrari de defrisat, de ameliorari si irigatii. Calculele privind evolutia pe
termen lung a potentialului agricol trebuie sa ia în considerare si pierderile de terenuri
datorita scoaterii din circuitul agricol a numeroase suprafete, carora li se dau destinatii
neagricole.

În ceea ce priveste resursele de apa, desi regenerabile, pe masura dezvoltarii economice se

accentueaza caracterul lor deficitar. Dupa cum se stie, cantitatile de apa pe glob sunt foarte
mari. Totusi, numai partea constituita din apa dulce (râuri, lacuri, balti, pânza de apa freatica)
este efectiv folosita în consumul casnic si industrial. Pentru a suplini lipsa de apa dulce au
fost elaborate numeroase proiecte de desalinizare a apei marilor si oceanelor. Cu toate
acestea, investitiile necesare, consumul de energie si alte costuri sunt atât de ridicate încât, cu
greu se poate presupune ca toate tarile lipsite de resurse de apa dulce ar putea recurge la calea
desalinizarii.

Asa cum am aratat mai înainte, una din componentele principale ale naturii, privita ca factor
principal de productie, o reprezinta patrimoniul mineral al subsolului. În general, bogatiile
minerale ale subsolului pot fi grupate în functie de gradul de cunoastere în rezerve evaluate
(sigure) si rezerve probabile (ipotetice). Cele cunoscute pot si ele sa fie grupate, dupa
posibilitatile de exploatare, în resurse exploatabile eficient cu tehnologiile actuale si
imposibil de exploatat în conditiile nivelului tehnologic actual (resurse subeconomice sau
submarginale).

Trebuie sa remarcam faptul ca, uneori, exista o anumita confuzie în ce priveste întelesul
notiunilor de resurse (de stocuri) si de rezerve. În general, chiar daca unele resurse sunt
cunoscute prin lucrari geologice si de foraj ele nu sunt incluse în clasa rezervelor daca
tehnologiile actuale nu ne ofera înca posibilitati fizice de extractie, în conditiile unor costuri
accesibile în raport cu pretul resursei respective pe piata mondiala. Datorita posibilitatilor din
ce în ce mai mari de exploatare pe care ni le ofera stiinta si tehnica, rezervele minerale au un
caracter dinamic. Raportul dintre stocul de resurse identificate, aflate în zona eficientei si
consumul anual de resurse reprezinta gradul de asigurare a productiei (consumului) cu
rezerve, exprimat în ani.

Pastrarea stocului de resurse un timp cât mai îndepartat, de care sa beneficieze nu numai
generatiile prezente ci si cele viitoare, depinde de rata de consum a rezervelor. De aici apare
necesitatea optimizarii acestei rate, în scopul evitarii unui consum exagerat, nejustificat din
punct de vedere economic, care, pe alocuri, se poate transforma în risipa.
 43

Resursele naturale care pun cele mai grele probleme productiei, atât în prezent cât si în
perspectiva, sunt cele energetice. Acestea, spre deosebire de celelalte resurse, se pierd
ireversibil prin folosire, neputând fi recuperate prin reciclare. De aceea cele mai multe lucrari
economice pun în evidenta situatia deosebit de grava în care se va afla omenirea într-un viitor
apropiat datorita epuizarii resurselor energetice. Fara a dramatiza lucrurile, problema nu este
asa de simplu de rezolvat. Sigur, privind situatia în timp, pot interveni schimbari notabile în
sistemul energetic, chiar în comportamentul uman. Cu toate acestea, problema asigurarii cu
resurse energetice va ramâne, formând în permanenta un subiect major pentru cercetarea
stiintifica. Din acest punct de vedere, toti purtatorii primari de energie sunt grupati în trei
mari categorii:
1. energii dense la care lantul transformarilor de la zacamântul de materie prima pâna la utilizatorul final este destul de lung, iar tehnologiile
folosite sunt cele mai costisitoare. În aceasta categorie sunt încadrati combustibilii fosili (petrol, gaze naturale, carbune) si combustibilii nefosili
(hidrogen, uraniu).
2. energii intermediare (lemne, turba, biomasa, hidroenergie) la care lantul transformarilor este, în general, scurt, tehnologiile simple, iar costurile
pot oscila foarte mult.
3. energii difuze (energia eoliana, energia solara, energia geotermica, energia valurilor) la care lantul transformarilor este relativ scurt, iar
echipamentele sunt în curs de perfectionare.

Situatia de mai sus ofera tarilor numeroase alternative de solutionare a problemei energetice,
prin folosirea unei palete cât mai largi de resurse energetice, cu eforturi mai mari sau mai
mici de cercetare si de investitii.

Dupa cum aratam la începutul acestui capitol, cel de-al treilea factor de productie îl
reprezinta capitalul. Practic, nici o bogatie nu poate fi produsa fara concursul unei alte bogatii
preexistente. Într-adevar, capitalul nu este altceva decât munca economisita si investita. Daca
bogatia ar fi consumata în întregime pe masura creari ei, capitalul nu s-ar mai forma
niciodata. Dar, economia nu reprezinta decât o conditie a formarii capitalului. Prin ea însasi,
nu actioneaza asupra productiei daca nu este concentrata si plasata acolo unde este nevoie de
ea.

Nasterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogatiei produse asupra bogatiei

consumate. De aceea, el poate fi privit si ca o marime reziduala, adica ceea ce ramâne din
venituri dupa ce au fost separate, date la o parte, toate datoriile, inclusiv dividendele platite
actionarilor. Partea rezultata si acumulata trebuie reinvestita într-o activitate productiva
aducatoare de alte venituri. În combinare cu ceilalti factori de productie, în primul rând cu
munca si cu elementele pe care ni le ofera natura, capitalul se transforma într-un veritabil
instrument aducator de profituri noi, având capacitatea de a se autovalorifica. În aceasta
calitate, capitalul nu înseamna numai bani, asa cum multi dintre noi considera cu multa
usurinta, ci el se materializeaza în totalitatea drepturilor de proprietate care se extind asupra
tuturor activelor investite si existente la un moment dat într-o întreprindere. Aceste active,
dupa cum am vazut la prezentarea conceptului de patrimoniu, pot fi bani, masini, instalatii,
utilaje, cladiri, materii prime si materiale, pamânt, titluri de valoare, credite etc.

Toate aceste active pot fi grupate în doua mari categorii si anume: capitaluri fixe si capitaluri
circulante. În general, sub denumirea de capital circulant este desemnata aceea parte a
capitalului productiv care serveste doar o singura data procesului de productie, transferându-
si în întregime valoarea asupra noului produs (de exemplu, grâul care se seamana, carbunele
care se arde, bumbacul care se tese s.a.m.d.). Spre deosebire de capitalul circulant, capitalul
fix participa integral la procesul de productie, dar îsi transmite valoarea asupra produsului
treptat, într-o perioada de timp mai îndelungata. Din aceasta categorie de capital fac parte
 44

cladirile, masinile, instalatiile, utilajele si alte conditii materiale ale productiei.

Capitalul fix reprezinta partea cea mai importanta a capitalului investit. El detine rolul
principal în mecanismul de reproductie si este conditionat, în mare parte, de sporirea calitatii
celorlalti factori de productie.

Pe fondul modificarii si modernizarii factorilor de productie se constata, odata cu sporirea

volumului capitalului fix, importante schimbari, îndeosebi de natura calitativa în structura
acestuia. Asa, de pilda, pe masura dezvoltarii economice si modernizarii proceselor de
productie, se înregistreaza o sporire a ponderii capitalului fix activ (utilaje, masini si instalatii
de lucru), cu precadere a celor care prezinta un grad ridicat de automatizare. De asemenea, ca
urmare a intensificarii proceselor de productie si a scurtarii perioadei de asimilare a celor mai
noi cuceriri ale stiintei si tehnicii, se înregistreaza un proces tot mai accentuat de întinerire a
capitalului fix, crescând ponderea masinilor si instalatiilor cu vârsta mica, apartinând
ultimelor generatii de tehnologii. Totodata, pe masura ce întreprinderile si-au creat
infrastructura tehnica necesara, partea cea mai mare a investitiilor de capital fix este
îndreptata spre înlocuiri de masini si utilaje, spre modernizari, reutilari, uneori spre
reprofilari cerute de noile conditii ale pietei si mai putin spre crearea de noi capacitati,
respectiv suprafete construite.

Frecventa, durata si intensitatea acestor schimbari sunt determinate la rândul lor de o serie de
alti factori, unii cu caracter ciclic, altii cu caracter neciclic. Dintre acestia merita a fi
consemnati si retinuti: ciclul de viata fizica si economica a diferitelor componente ale
capitalului fix, ciclurile tehnologice legate de ritmul aparitiei inovarilor, inovatiilor,
descoperirilor stiintifice, marimea ciclurilor de viata al produselor, intrarea în circuitul
economic a unor noi materii prime si epuizarea altora, conjunctura economica internationala
s.a.

Organizarea productiei si a muncii constituie în prezent un imperativ al productiei moderne si

unul dintre cei mai importanti factori de productie. Prin intermediul organizarii pot fi folositi
mai eficient ceilalti factori amintiti pâna aici, economisindu-se una dintre cele mai pretioase
resurse si anume timpul.

În economiile de piata necesitatea de a organiza activitatea unei firme potrivit unui anumit
sistem este pusa în directa legatura cu avantajele reale pe care le ofera. Aceste avantaje
rezulta din posibilitatea combinarii optime a tuturor factorilor de productie, astfel încât sa se
obtina maximum de randament cu eforturi minime (costuri minime).

În decursul anilor au fost elaborate si aplicate diferite modele de organizare, unele dintre ale
considerate, la timpul lor, ca având un caracter definitiv. Astfel, catre sfârsitul secolului
trecut, Frederick W. Taylor a initiat asa-zisa “organizare functionala” completata mai apoi în
1910 de catre industriasul francez H. Fayol printr-un model aplicat la fabricarea unui singur
produs. Un deceniu mai târziu, economistul nord-american Alfred P. Sloan a imaginat un nou
model, aplicat la nivelul companiei de automobile “General Motors” denumit
“descentralizare federala”. Pâna la cel de-al doilea razboi mondial aceste doua sisteme au
constituit în economiile de piata modelele dominante de organizare a întreprinderilor.
 45

Sistemul functional continua chiar si în prezent sa fie considerat ca cel mai potrivit model
pentru organizarea firmelor de dimensiuni si cifra de afaceri modesta, pe când modelul
descentralizat este socotit ca cel mai potrivit în cazul marilor companii industriale cu un
profil de productie complex.

Sistemul functional consta în organizarea întregii activitati a întreprinderii în functie de

specializarea diferitelor compartimente. În acest tip de organizare accentul este pus pe
sarcinile si competentele fiecarui salariat, sarcini care ramân neschimbate în cadrul aceluiasi
sector. Cu toate acestea sistemul functional are un caracter centralizat în sensul ca luarea
deciziilor si controlul îndeplinirii lor revine consiliului de administratie.

Sistemul descentralizarii federale consta în repartizarea activitatii pe departamente semi-

independente si acordarea fiecaruia din acestea a unei anumite autonomii si responsabilitati.
Descentralizarea federala implica, deci, delegarea autoritatii de la conducerea de vârf a
companiei la nivelul unitatilor astfel încât fiecare din acestea functioneaza ca o întreprindere
autonoma, dispunând de propria sa conducere, propria sa structura de organizare (care poate
fi functionala) si de propriile sale obiective. Conducerea superioara a companiei este
asigurata în acest caz de un grup de consilieri si specialisti de înalta calificare care, având o
viziune de ansamblu asupra întregii activitati, adopta decizii care afecteaza compania în
întregul ei cum ar fi: lansarea sau abandonarea unor afaceri, introducerea unor noi procedee
tehnice si tehnologice, urmarirea situatiei concurentei etc.

Problemele ridicate de organizare au adus pe scena economica o noua stiinta si anume

managementul care are ca obiect elaborarea si învatarea conceptelor, metodelor si tehnicilor
de decizie în planificarea, organizarea si controlul proceselor economice. Activitatea de
management si, prin ea, cei care o practica, managerii, reprezinta acum o componenta de
baza a economiei de piata.

Desigur, întreprinderile mici, proprietate individuala, nu ridica probleme deosebite pe linia

controlului si organizarii activitatii manageriale. În cadrul lor, chiar daca dispun si de
serviciile unor manageri salariati, raspunderea ultima pentru decizii revine proprietarilor care
sunt si managerii unitatilor respective. Lucrurile se schimba în cazul corporatiilor
(societatilor pe actiuni) unde managerii nu sunt, de regula, proprietari. De obicei, aici
managerul este separat de proprietate. În aceasta situatie, prin intermediul legislatiei sunt
adoptate unele reguli care apara interesele fundamentale ale proprietarilor-actionari,
stabilindu-se raspunderile managementului fata de ei. De pilda, respectând legislatia, dar
raspunzând si cerintelor vietii economice reale, practica americana a etajat managementul
corporatiilor pe trei niveluri:
1. Consiliul de administratie (Board of Directors) ai carui membri sunt alesi prin vot de catre actionari. Consiliul adopta decizii fundamentale
precum: stabilirea structurii capitalului, emiterea unor noi actiuni, contractarea unor împrumuturi, operarea unor schimbari importante în activele
corporatiei, avizarea unor investitii, stabilirea dividendelor, stabilirea salariilor managerilor s.a.m.d.
2. Directorii (officers) definiti în persoana unui presedinte, unul sau mai multi vicepresedinti, un secretar si un trezorier (toti numiti de catre consiliul
de administratie). Ei iau deciziile economice majore, fiind factorii operativi, executivi ai consiliului.
3. Ceilalti manageri, care sunt sefi de departamente (productie, vânzare, finante, contabilitate, investitii etc.) cu unele drepturi si raspunderi
decizionale mai marunte.

Consiliul de administratie reprezinta exclusiv interesele patrimoniale (de proprietate) ale

actionarilor. El nu reprezinta interesele salariatilor decât în masura în care acestia - salariatii -
sunt si actionari, proprietari. Interesele salariale (adica marimea salariilor si conditiile de
munca) sunt reprezentate de catre sindicate (Unions) care negociaza cu managementul
 46

termenii relatiilor de munca, inclusiv de salarizare.

Unul dintre cei mai importanti factori de productie îl reprezinta în conditiile actuale
informatia, iar pe un plan mai larg resursele informationale. În prezent, informatia a devenit o
sursa similara unor materiale sau materii prime, iar programele informatice adevarate unelte
de tip nou. Ea poate conduce singura procese de productie, jucând un rol intermediar între
forta de munca si ceilalti factori de productie. Avutia informationala se concentreaza în carti,
documentatie tehnica, proiecte, inventii si inovatii, filme, programe informatice, baze si banci
de date.

Informatia de care are nevoie productia nu se gaseste în natura, nu este o resursa minerala
oarecare. Ea trebuie produsa, creata de catre om. Înainte de a fi produsa, omul culege si
prelucreaza informatii. Din momentul conturarii unor noi informatii, ele sunt la fel de
importante pentru productie ca si energia si substanta minerala. Astazi, uneltele mecanice nu
mai pot functiona fara informatie. În plus, în comparatie cu ceilalti factori de productie,
informatia prezinta avantajul ca nu se consuma, poate fi stocata si îmbogatita în timp.
Desigur, nu se poate trece cu vederea uzura morala a informatiei, dar nici aceasta nu este
totala pentru ca, programe informatice mai vechi, aparent depasite, pot fi valorificate în
programe noi.

Combinarea factorilor de productie. Principiul substituirii.

Un întreprinzator care intentioneaza sa organizeze o întreprindere oarecare trebuie sa ia în

considerare si sa rezolve cel putin doua grupe de probleme si anume prima de ordin
economic, în general si a doua de ordin tehnico-economic. În ceea ce priveste primul grup de
probleme, el trebuie mai întâi sa examineze foarte atent piata, sa analizeze preturile posibile
de vânzare, sa calculeze costurile si în functie de toate acestea sa determine capacitatea pietei
de a absorbi produsul sau. Cât priveste cel de-al doilea grup de probleme, cel tehnic, acesta,
în principal, se refera la tipul de tehnologii folosite, dimensiunile cele mai convenabile ale
întreprinderii, calitatea produselor s.a.

Factorii economici si cei tehnici se întrepatrund, se interconditioneaza reciproc, dar este clar
ca productia ramâne întotdeauna o problema economica. Dintre toate combinatiile tehnice
posibile, întreprinzatorul va alege pe cea care este cel mai convenabila din punct de vedere
economic. Deoarece combinarea cea mai eficienta din punct de vedere economic va fi direct
influentata de preturile la care sunt achizitionati de pe piata factorii de productie, este clar ca
întreprinzatorul va alege aceea varianta care va asigura cel mai mic cost de productie.

Din cele relatate mai sus rezulta ca un anumit produs poate fi obtinut recurgând la diverse
combinari ale factorilor de productie. În cadrul productiei, din punct de vedere economic, nu
exista o lege a proportiilor definite precum în chimie (de pilda, obtinerea apei este posibila
numai prin combinarea stricta a doua molecule de hidrogen si a unei molecule de oxigen). Cu
alte cuvinte, economistul manager este pus întotdeauna în fata unei probleme care poate fi
exprimata în doua moduri. Primul: data fiind o cantitate anumita de factori de productie,
alcatuita sa spunem, din capital (fix si circulant) si forta de munca (cu o compozitie diversa),
care va fi combinatia cea mai buna în urma careia se va obtine o productie maxima? Al
doilea mod de a exprima aceeasi problema: data fiind o cantitate determinata de produs, pe
 47

care dorim sa o obtinem, cu ce combinatie tehnica a factorilor de productie o vom putea

realiza astfel încât costul sa fie minim?

Pentru a întelege mai bine aceasta problema sa admitem un exemplu simplu, în cadrul caruia
sa implicam doar doi factori de productie-capitalul si forta de munca. Sa spunem, de pilda ca,
avem de construit 100 m de strada. Aceasta lucrare o putem face, în acelasi timp, fie folosind
un excavator de mare capacitate si un singur muncitor, fie un excavator de o putere mai mica
si cinci muncitori. Sunt posibile, fireste si alte combinatii. Încercând sa reprezentam grafic
aceasta situatie, marcând pe abscisa cantitatea de munca (x) si pe ordonata cantitatea de
capital (y) utilizata, vom obtine o isoquanta (o dreapta) a productiei (Q).

Graficul nr.1

Ariile cuprinse între O-A-A' , O-B-B', O-C-C' sunt egale, dupa cum cantitati egale reprezinta
si diversele puncte de pe dreapta care uneste punctele A-B-C. Daca, însa, luam în considerare
modificari foarte mici a cantitatii factorilor de productie implicati, atunci obtinem o serie de
isoquante sub forma de curbe, asa cum se poate vedea din graficul nr.2.

Graficul nr.2.

Asadar, printr-o isoquanta întelegem ansamblul combinarilor posibile ale factorilor de

 48

productie care ne permit sa obtinem acelasi volum de productie. De pilda, daca urmarim
graficul nr.1. observam ca productia Q poate fi obtinuta prin combinarea factorilor
reprezentati în punctul A (mai putin din factorul x si mai mult din factorul y), în punctul O'
(mai mult din factorul x si mai putin din factorul y) s.a.m.d.

Teoretic, pot fi trasate o multime de isoquante (o familie de isoquante), fiecare dreapta sau
curba corespunzând unui anumit nivel de productie (a se vedea graficul nr.3).

Graficul nr.3

Nivelul productiei este cu atât mai ridicat cu cât isoquantele se îndeparteaza spre “nord-est”.
De exemplu:

Q3>Q2>Q1

De remarcat faptul ca ele nu se intersecteaza niciodata, deoarece fiecare reprezinta, asa cum
aratam mai sus, un ansamblu de combinari care permit obtinerea unui nivel dat al productiei.
În aceasta ordine de idei, este exclus ca o anumita combinare a factorilor sa permita obtinerea
simultana a doua niveluri de productie diferite.

Problema combinarii factorilor de productie este nemijlocit legata de doua proprietati ale
acestora si anume: divizibilitatea si adaptabilitatea lor. În ce constau ele? Problema
divizibilitatii unui factor de productie se dovedeste a fi uneori destul de dificila din punct de
vedere fizic. Într-adevar, unii factori pot fi divizati în parti suficient de mici. De pilda, energia
electrica, sau o anumita materie prima care poate fi administrata (adaugata) procesului de
productie în cantitati oricât de mici. Altii, însa, sunt imposibil de divizat în parti atât de mici,
sau foarte dificil de împartit. Un strung nu poate fi divizat, descompus în piesele sale
componente, pentru simplul motiv ca nu ar mai functiona în aceste conditii. Forta de munca,
de asemenea, nu poate fi separata de om. În toate situatiile de mai sus, cantitatile de factori de
productie implicate în procesul muncii ar putea fi apreciate din punct de vedere valoric. Deci,
am putea opera cu o divizibilitate valorica a acestora. Sau, în cazul fortei de munca, s-ar
putea opera cu ore, minute, secunde, etc.

Adaptabilitatea consta în proprietatea de a asocia unei unitati dintr-un anumit factor de

productie un numar mai mic sau mai mare de unitati dintr-un alt factor de productie.
 49

Pamântul este un factor de acest fel. Pe o suprafata de teren data (sa spunem un ha) se poate
lucra, cu o eficienta economica variabila, cu un numar mai mare sau mai mic de lucratori
agricoli. La polul opus se situeaza unii factori de productie care reprezinta cazuri de
inadaptabilitate totala. De exemplu, pentru a conduce un camion este nevoie de un singur
sofer, care are un loc de munca fix, bine delimitat. De asemenea, în constructii, anumite
categorii de muncitori sunt strict limitate din punct de vedere numeric de numarul
excavatoarelor, macaralelor etc. Bineînteles, o anumita suplete exista si aici prin introducerea
(organizarea) mai multor schimburi în decursul a 24 de ore de lucru.

Din analiza celor doua proprietati se desprinde o concluzie practica, foarte importanta si
anume: daca factorii de productie se caracterizeaza prin divizibilitate si adaptabilitate atunci
ei sunt substituibili. Substituibilitatea este definita în economie ca posibilitatea de înlocuire a
unui anumit factor de productie cu o cantitate determinata dintr-un alt factor de productie, în
conditiile în care volumul productiei ramâne constant.

Fireste, aceasta substituire a factorilor de productie este din punct de vedere tehnic posibila
între anumite limite pe care o vom denumi zona de substituire. Problema este mult mai
complicata decât am putut-o face mai sus, atât de sumar, deoarece fiecare factor de productie
prezinta în interiorul sau mai multe combinari tehnice posibile. De pilda, daca ne referim la
pamânt ca principal mijloc de productie în agricultura si, în acelasi timp, factor de productie,
putem opera cu “n” posibilitati de combinare în functie de marimea fertilitatii sale naturale.
Sau, daca luam forta de munca în calitate de factor de productie distinct, vom înregistra
numeroase posibilitati de combinare si substituire în functie de nivelul calificarii acesteia,
extrem de diversificate în zilele noastre.

Limitele zonei de substituire sunt date de cel putin doua conditii si anume obtinerea unui
volum de productie maxim cu cheltuieli minime. Sau, ceea ce este acelasi lucru, obtinerea
unui efect economic maxim cu minimum de efort.

Într-adevar, orice factor de productie are un pret al sau. Cu acest pret fiecare factor intra în
procesul de productie. Din aceasta cauza, orice combinare a factorilor de productie reprezinta
o anumita cheltuiala. Dar, când putem stii ca aceasta cheltuiala este sau nu eficienta din punct
de vedere economic? Pâna la ce punct o anumita combinatie a factorilor este eficienta si din
ce moment ea se dovedeste a fi nerentabila, urmând a fi înlocuita cu alta? Pentru a raspunde
la aceste întrebari vom încerca sa ne referim în continuare la un exemplu concret. Sa
admitem, de pilda, ca un fermier care dispune de o anumita suprafata de teren, ce urmeaza sa
fie cultivata cu grâu, doreste sa vada ce relatie se stabileste între cantitatea de recolta obtinuta
la ha si anumite doze de îngrasaminte naturale administrate succesiv pe una si aceeasi
suprafata. Procedând la o asemenea experienta va înregistra rezultatele tabelului de mai jos.

Produsul total, marginal si mediu.

 50

Dupa cum se poate vedea din tabelul de mai sus, 1000 de kg la hectar pot fi obtinute fara a se
administra nici o tona de îngrasaminte naturale. Pe masura, însa, ce creste cantitatea de
îngrasaminte la hectar, recolta totala creste si ea. De pilda, la 4 tone de îngrasaminte pe
hectar, produsul total (cantitatea totala de grâu obtinuta la hectar) creste si el, fiind de 2200
kg. Daca însa, calculam produsul mediu (recolta medie de grâu) ce revine per tona de
îngrasaminte naturale folosita, observam ca aceasta descreste pe masura ce sporeste volumul
îngrasamintelor. Astfel, la o cantitate de 4 tone îngrasaminte, produsul mediu a fost de numai
550 kg (2200/4=550) fata de 1250 kg când s-a folosit numai o tona. În aceasta situatie,
fermierul este pus într-o dilema. Într-adevar, când va stii ca investitia facuta în îngrasaminte
începe sa devina nerentabila? Care este criteriul dupa care va putea aprecia ce cantitate de
îngrasaminte trebuie sa foloseasca astfel încât ele sa se dovedeasca rentabile?

Pentru aceasta va da curs unui calcul simplu si anume : la ce cantitate aditionala de recolta va
trebui sa se astepte dupa fiecare tona de îngrasaminte administrata în plus? Rezulta cu acest
prilej un nou concept si anume cel de produs marginal. Acesta se gaseste calculat în coloana a
treia a tabelului nostru. De exemplu, daca pentru trei tone de îngrasaminte produsul total a
 51

fost de 1900 kg, iar, pentru 4 tone a fost de 2200 kg, atunci produsul marginal a fost de 300
kg (2200 – 1900 = 300). Rezulta asadar, ca pâna la o cantitate de 4 tone îngrasaminte per
hectar produsul marginal a crescut, dupa care a început sa descreasca.

Graficul nr.4.

Daca am presupune ca dozele de îngrasaminte aplicate ar fi infinit de mici, atunci am

înregistra modificari infinit de mici ale productiei. Aceasta nu este altceva decât
productivitatea marginala a factorului de productie, în cazul nostru a îngrasamintelor naturale
aplicate. Prin urmare, productivitatea marginala a unui input (factor de productie) o definim
ca fiind modificarea intervenita în volumul productiei totale ca urmare a unei schimbari
foarte mici a factorului considerat, considerând toate celelalte conditii ale productiei
constante.

Graficul nr. 5

Din punct de vedere matematic acest lucru se poate exprima prin intermediul relatiei:
 52

unde:

Pm = productivitatea marginala
Y = productia totala
X = factorul de productie considerat.

Potrivit graficului nr.5 aceasta ar însemna ca unei modificari a productiei reprezentata pe

curba prin distanta EF îi corespunde segmentul de dreapta MF. El ne arata cu cât a crescut
productia ca urmare a sporirii cu o unitate a factorului de productie x ( pe grafic segmentul de
dreapta EM). Drept urmare, am putea scrie ca:

Pentru ca mai înainte, am presupus administrarea unor doze extrem de mici din factorul de
productie “x” (în cazul nostru îngrasaminte naturale), productivitatea marginala a acestuia
poate fi exprimata din punct de vedere matematic astfel:

Din cele de mai sus rezulta ca productivitatea marginala nu trebuie identificata cu

productivitatea medie (produsul mediu q) a carui formula este:

Ea este egala cu productivitatea marginala numai în punctul în care prima derivata a lui q în
raport cu factorul x este egala cu zero, adica, f’(q)=0. Prin derivare obtinem:

de unde rezulta ca:

Din punct de vedere teoretic aceasta înseamna ca o anumita marime medie capata valori
minime sau maxime în punctul în care ea egaleaza marimea marginala corespunzatoare. Din
punct de vedere practic, înseamna ca un întreprinzator, proprietar al unei firme producatoare,
va distribui factorii de productie pe care îi are la dispozitie în asa fel încât ultimul dolar
cheltuit pentru un anumit factor sa aduca aceeasi productivitate marginala ca ultimul dolar
cheltuit pe oricare alt factor. Cu alte cuvinte, productivitatile marginale ale factorilor de
productie (bineînteles, tinând seama de preturile de achizitionare a acestora) trebuie sa fie
egalate. Dar, de ce? Pentru ca forma curbei descrisa în graficul nr.5 ne dezvaluie înca un fapt
si anume, în cazul în care se procedeaza la cresterea unui singur factor de productie - ceilalti
 53

fiind considerati constanti - acesta va duce la o crestere a productiei pâna la un anumit punct,
dupa care ea va începe sa descreasca. Acest fenomen este pus în evidenta tocmai de
productivitatea marginala, definita mai înainte ca fiind tocmai raportul dintre cresterea
productiei si cresterea unui factor oarecare (capital, munca, pamânt etc.).

În forma sa generalizata, acest fenomen a fost definit ca “legea randamentului descrescând”

observata pentru prima data de Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781) si dezvoltata mai
apoi de David Ricardo. În esenta, aceasta lege ne arata ca pe o anumita suprafata de teren
arabil pot fi facute investitii din ce în ce mai mari într-un anumit factor de productie (ceilalti
ramânând constanti) dar acest lucru va duce sporirea productiei pâna la o anumita limita,
dincolo de care, cresterea în continuare a investitiilor, nu se va materializa într-o sporire
corespunzatoare a productivitatii marginale. Motivul pentru care productivitatea marginala
începe sa scada dupa un anumit punct pare destul de plauzibil. Într-adevar, daca procedam la
cresterea cantitativa a unui singur factor de productie (ceilalti ramânând constanti) dupa o
anumita perioada acesta începe sa devina din ce în ce mai abundent în comparatie cu ceilalti
factori. De pilda, în cazul nostru, daca fermierul va administra cantitati din ce în ce mai mari
de îngrasaminte naturale pe unitatea de suprafata, plantele vor beneficia pâna la un anumit
punct de mai multe substante nutritive. Însa, dincolo de acest punct, solul va sfârsi prin a fi
otravit, poluat, iar produsul marginal nu numai descrescator, ci negativ. În consecinta,
punctul optim al cheltuielilor, punctul în care eficienta economica este maxima pentru
fermierul nostru este dat în trecerea de la trei la patru tone de îngrasaminte naturale. Dincolo
de acest punct, investitiile facute în îngrasaminte naturale vor fi tot mai putin rentabile, iar
produsele agricole tot mai scumpe.

De-a lungul timpului legea randamentului descrescând a fost tot mai des contestata. În primul
rând, s-a remarcat faptul ca ea nu ar fi o lege economica obiectiva, ci, mai degraba, o lege a
naturii (dupa unii a fizicii). În al doilea rând, s-a spus ca asa-zisa lege nu este altceva decât o
anumita regularitate empirica, bazata pe observarea unor fapte si nicidecum o teorema
dedusa analitic. În al treilea rând, potrivit opiniei altor cercetatori, aceasta lege se verifica în
conditiile în care investitiile se bazeaza pe aceeasi tehnica sau tehnologie (neschimbata) si
atâta timp cât nu sunt cautate alte combinatii între factorii de productie. Fireste, în conditiile
stagnarii tehnicii, tehnologiei, sau a pregatirii profesionale se formeaza limite foarte înguste
ale unor investitii suplimentare de capital. De fapt, cu un randament descrescând al factorilor
ne confruntam ori de câte ori indicele de crestere a productivitatii muncii este inferior
indicelui de crestere a capitalului fix.

În fine, legea mai sus amintita se bazeaza, în fond, pe abstractie si anume aceea ca mutatiile
intervenite într-un anumit factor de productie lasa inalterate toate celelalte conditii de
productivitate ale tuturor celorlalti factori. Or, acest lucru este cu neputinta în economie.
Chiar daca în economie nu actioneaza o lege a proportiilor finite ca în cazul chimiei, totusi,
este cât se poate de clar ca orice combinatie productiva a factorilor da nastere la o asa-numita
productivitate complesiva (productivitate totala sau globala).

Într-adevar, daca noi încercam sa schimbam un factor de productie, vor interveni schimbari,
mai mult sau mai putin importante, în toti ceilalti factori. Din aceasta cauza este dificil, daca
nu imposibil, sa aratam cu exactitate cât din totalul productiei datoram modificarii unui factor
si cât altuia. Chiar daca analiza economica a facut unele progrese în acest domeniu (bazându-
 54

se pe modele statistico-matematice din ce în ce mai perfectionate) totusi, întotdeauna ramâne

un rest nedescompus pe factori.

Produsul muncii se obtine în urma combinarii tuturor factorilor productivi, luati împreuna si
nu în mod izolat. În viata economica progresul tehnicii determina mutatii continue în toate
proportiile în care pot fi combinati factorii productivi între ei. Fiecare nivel al productiei
corespunde unei anumite combinatii a factorilor productivi care, în anumite conditii,
cunoaste un punct optim. Este adevarat, nu ca în chimie, dupa cum am mai spus, unde
actioneaza o lege a proportiilor finite, dar, totusi, combinatii în cadrul carora factorii nu pot fi
substituiti oricum între ei. În acest caz, ce solutie poate fi adoptata? O iesire din impas (nu
definitiva) a oferit-o stiintei economice tot matematica prin utilizarea functiilor de productie.

Functiile de productie

Functia de productie exprima un ansamblu de relatii existente între multimea factorilor de

productie implicati într-un proces de munca (input) si rezultatul activitatii economice
(output). Daca, de pilda, nivelul “y” al activitatii economice (adica volumul productiei) este
proiectat ca functie a unui factor “x” de productie (de exemplu, forta de munca), atunci
putem scrie:

y = f(x).

În acest caz, y (adica volumul productiei) constituie variabila dependenta, iar factorul de
productie x (forta de munca) variabila independenta.

În cazul functiei de mai sus efectul unui al doilea, al treilea sau al n-lea factor este izolat,
acestia fiind considerati determinati, într-o proportie constanta, tot de variabila x, sau
neînsemnati din punctul de vedere al cercetarii.

De regula, însa, nivelul productiei este hotarât de numerosi factori care, de cele mai multe
ori, nu sunt determinati de una si aceeasi variabila independenta si nici nu pot fi neglijati,
considerându-i de importanta secundara. În consecinta, volumul productiei y poate fi
reprezentat ca o functie de mai multi factori:

y=f(x1, x2, x3, …, xn).

Daca presupunem un anumit nivel dat, y=y0 al activitatii, acesta poate fi realizat cu ajutorul
unuia dintre factori, a doi factori sau a tuturora, în proportiile determinate de functie. Sa luam
pentru exemplificare o functie de numai doi factori independenti:

y=f(x1, x2)=a1x1+a2x2

Unde a1 si a2 fiind constante, iar y o functie liniara de x1 si x2. În cazul în care nu

consumam de loc factorul al doilea, productia nu poate fi realizata numai cu ajutorul
factorului întâi solicitat în cantitatea de x1 = y0/a1. Si invers, daca x1=0 atunci x2 = y0/a2.
 55

Este clar ca nivelurile posibile de solicitare a doi factori sunt delimitate de inegalitatile:

0<x1<y0<a1 si 0<x2<y0<a2 .

Combinatia posibila a solicitarii celor doi factori la un nivel y0 al productiei este reprezentata
de dreapta AB din graficul nr.6.

Graficul nr. 6.

Fiecare punct al dreptei AB din graficul nr.6. indica o combinatie posibila din cei doi factori
din care rezulta acelasi nivel pentru y. Din punct de vedere strict tehnic aceasta înseamna ca,
pentru a produce y0 produse, combinarea celor doi factori este indiferenta în masura în care
ea se face de-a lungul dreptei AB pe care o numim în economie dreapta de indiferenta. Pentru
orice alt nivel a lui y îi corespunde o dreapta paralela lui AB.

Pentru exemplificare, sa admitem ca fermierul nostru, amintit în paragrafele anterioare,

dispune de un capital de 360.000 de dolari si îsi propune sa obtina 840 tone de grâu. Pentru
aceasta el va implica în productie cel putin doi factori: o anumita suprafata de teren si forta
de munca. Sa admitem ca salariul unui muncitor pe un an este de 9000 de dolari, iar renta
pentru un hectar de teren este de 1000 de dolari. În aceasta situatie, fermierul va putea angaja
fie 40 de muncitori (40 x 9000 = 360000 dolari) si nu-i vor ramâne bani pentru a arenda
teren, fie va putea lua în cultura 360 hectare (1000 x 360 = 360000) si atunci nu va mai putea
angaja nici un lucrator. Transpunând aceste date în graficul nr.6 obtinem exact dreapta AB
care poarta denumirea de linia bugetului. Întrucât productia de grâu nu poate fi obtinuta decât
din combinarea celor doi factori de productie, fermierului nu-i va ramâne altceva de facut
decât sa gaseasca pe dreapta AB (linia bugetului) un punct intermediar care sa-i permita
divizarea sumei de 360000 dolari între cei doi factori de productie amintiti mai înainte.
Pentru aceasta sa presupunem ca bugetul de care dispune fermierul nu este fix. Numai
cantitatea de grâu care trebuie obtinuta este data si anume de 640 tone. Problema care se
pune pentru fermier în acest caz este de a gasi cel mai mic buget care îi permite obtinerea
cantitatii de grâu mentionate mai sus. Sa urmarim, în acest sens graficul nr.7.
 56

Graficul nr. 7.

Din grafic rezulta ca un buget de numai 270.000 dolari este prea mic. Pe dreapta de buget CD
nu putem gasi nici un punct care sa ne permita obtinerea unei recolte de 640 de tone de grâu.
În mod similar, un buget de 450.000 dolari se dovedeste a fi prea mare deoarece firma poate
produce cantitatea de grâu indicata cu un buget mai mic. Solutia o reprezinta punctul T care
înseamna angajarea a 15 muncitori si luarea în cultura a 225 hectare teren arabil. De aici
rezulta ca, în cazul în care volumul productiei este dat, cel mai mic cost este indicat de
punctul de tangenta între dreapta bugetului si curba productie. În cazul în care, pretul
factorilor de productie se modifica, atunci, normal, se modifica si punctul care ne indica
costul minim. De pilda, daca salariul anual al unui muncitor scade la 6000 de dolari, fata de
9000 dolari cât costa înainte, iar renta pe un hectar de teren ar creste la 1500 de dolari, atunci
punctul de tangenta ar coborî pe curba productiei din punctul T în R (asa cum se poate vedea
din graficele nr.8 si 9) pentru ca, în acest caz, fermierul va prefera sa angajeze mai multi
muncitori si o suprafata de teren mai mica în scopul obtinerii productiei de 640 tone de grâu.
 57

Graficul nr.8 Graficul nr.9

Dupa cum am vazut în paginile anterioare, daca o cantitate crescânda dintr-un factor variabil
este combinata cu o cantitate data dintr-un factor fix, el va ajunge în situatia în care
productivitatea sa marginala va descreste (legea randamentului descrescând). Aceasta
înseamna ca, la un anumit nivel al tehnicii, întreaga crestere a unui factor variabil combinat
cu un factor fix se va solda cu o crestere din ce în ce mai lenta a productiei. Cu alte cuvinte,
fiecare unitate suplimentara a unui factor de productie variabil se va solda cu un produs
marginal în scadere.

Dar, ce se întâmpla în cazul în care ambii factori de productie se modifica în aceeasi

proportie sau în proportii diferite? Situatia redata în graficul nr.8 ne arata tocmai faptul ca
orice crestere sau scadere a unuia din factori va fi însotita de scaderea sau cresterea
corespunzatoare a celuilalt factor, când linia care marcheaza volumul productiei este o curba
de indiferenta.

Ne confruntam, asadar, cu o problema de randament al substituirii factorilor de productie.

Acest randament poate fi pus în evidenta de rata marginala de substituire a factorilor care ne
arata ce cantitate din factorul L este necesara în plus pentru a compensa pierderea de
productie înregistrata ca urmare a diminuarii cu o unitate a factorului K. Cu alte cuvinte, rata
marginala de substituire între cei doi factori de productie (K si L) reprezinta numarul de
unitati din L necesare a fi substituite unei unitati din K pentru ca productia sa ramâna
constanta. Sau, gradul de substituibilitate între cei doi factori de productie, în scopul obtinerii
unui anumit volum de productie.

Proportiile în care se modifica volumul productiei, în raport cu modificarile intervenite în

factorii de productie, pot sa difere foarte mult. În cazul în care volumul productiei (output-ul)
se modifica în aceeasi proportie în care s-au modificat si factorii de productie înregistram un
randament constant (constant returns to scale). De pilda, volumul productiei se dubleaza în
cazul în care si volumul factorilor de productie se dubleaza. Daca volumul productiei creste
într-o proportie mai mare decât cresc factorii de productie, atunci avem de a face cu un
randament crescând de scara. În fine, daca volumul productiei (output-ul) creste într-o
proportie mai mica decât creste volumul factorilor, atunci vorbim de un randament
descrescând de scara, sau problema diseconomiei de scara.

Pentru a evita orice posibilitate de echivoc, trebuie sa mentionam ca cele spuse mai sus, nu
 58

înseamna ca, în orice împrejurare, întreprinderea de mari dimensiuni este de preferat celei
mici sau mijlocii. În calculele ce se fac cu acest prilej trebuie avute în vedere si alte elemente,
alti factori, cum ar fi specificul sectorului industrial. S-ar putea întâmpla ca, în unele
compartimente productive, sau în unele perioade de timp, importanta ce o atribuim
economiei de scara sa nu se materializeze, putându-se manifesta chiar o diseconomie de
scara. O asemenea situatie s-ar putea ivi în conditiile în care limitele impuse de
disponibilitatea unui anumit factor de productie sa fie de netrecut. De exemplu, limitele
ofertei de munca. În absenta fortei de munca asistam la cresterea costurilor acestui factor
peste limitele unei productii rentabile.

Prima situatie si anume cea a randamentelor constante (dublarea factorilor de productie

conduce la dublarea productiei) se bazeaza pe doua ipoteze de lucru. Prima ipoteza pleaca de
la constatarea ca în cadrul unei functii de productie factorii sai sunt aditivi adica:

Ipoteza aditivitatii factorilor exprima faptul ca îmbinarea eforturilor celor doua grupe (x1,y1)
si (x2, y2) va produce rezultate la fel de bune ca si în cazul în care cele doua grupe ar
produce în mod separat. (A se vedea în aceasta privinta Lionel Stoleru, “L’equilibre et la
croissance economique”, Paris, Dunod, 1967, p.498)

A doua ipoteza de lucru are în vedere faptul ca factorii functiei de productie sunt divizibili,
adica:

Cu alte cuvinte, admitem punctul de vedere dupa care procesele de productie sunt tot atât de
eficiente, indiferent de scara la care se produc. Singura consecinta ar consta în aceea ca, în
relatia stabilita mai sus, valoarea productiei s-ar reduce de n ori, adica proportional.

Aceasta proprietate a randamentelor constante suscita, însa, multiple rezerve. În primul rând,
ea corespunde unei stari date a tehnicilor de productie, utilizate într-o anumita perioada. Ea
nu ne spune nimic despre ceea ce se va produce în momentul schimbarii tehnicilor de
productie, realizata în conditiile schimbarii factorilor x si y. În al doilea rând, prima ipoteza
de lucru, cea a aditivitatii factorilor, admisibila si demonstrabila din punct de vedere
matematic, nu poate fi verificata întotdeauna pe planul practicii economice. Într-adevar, în
economie nu orice asociere si mai ales nu orice extensiune a factorilor de productie maresc
corespunzator valoarea functiei. De pilda, depasirea unor limite permisibile va genera
tendinta de scadere a eficientei economice, materializata în descresterea randamentelor. Este
tocmai cazul sporirii nejustificate a cheltuielilor globale si pe produs. O cantitate prea mare
de îngrasaminte poate compromite total sau partial o întreaga recolta. Un numar
disproportionat de mare de muncitori maresc în mod artificial costul productiei si micsoreaza
productivitatea individuala. O densitate exagerata a mijloacelor de extractie nu va mari
proportional cantitatea de minereu sau de petrol extras s.a.m.d.

Si cea de a doua ipoteza (cea a divizibilitatii factorilor functiei de productie) este destul de
 59

dificil de admis. Practica economica nu confirma, ci, dimpotriva, infirma posibilitatea ca un

proces de productie sa se desfasoare la fel de bine si la o scara la fel de redusa. Daca, de
pilda, x si y se micsoreaza de n ori, atunci posibilitatile întreprinderii de a tine pasul cu
progresul tehnic se reduc simtitor, provocând scaderea eficientei economice si cresterea si
mai pronuntata a costului de productie. Din cele relatate mai sus, se desprinde urmatoarea
concluzie: proprietatea randamentelor constante ne arata, mai degraba, ce urmeaza sa nu se
faca dincolo de un anumit prag, pentru a nu influenta negativ valoarea functiei de productie.
Este suficient ca sa nu admitem ipoteza aditivitatii si divizibilitatii (desi, din punct de vedere
matematic nu avem argumente pentru a o face) pentru ca proprietatea randamentelor
constante sa se transforme exact în opusul sau, adica în randamente diferentiate, crescatoare
sau descrescatoare. Cu aceste ultime doua situatii ne întâlnim cel mai mult în economie.

Prin urmare, doua modalitati diferite de combinare a factorilor de productie duc la rezultate
diferite, optiunea trebuie facuta în favoarea acelei combinari care asigura cele mai favorabile
rezultate. Cu alte cuvinte, din evantaiul larg al posibilitatilor de asociere a factorilor de
productie trebuie alese acelea care permit o productie în continua crestere, respectiv o valoare
a functiei de productie ce tinde, cu fiecare perioada, spre un nou maxim, spre un nou optim.
 60

MARFA

Valoarea de întrebuintare

Produsul muncii ajunge la consumator prin intermediul schimbului, respectiv al vânzarii-

cumpararii. În aceasta situatie el devine marfa. Ca forma de legatura între producatori, sau
între acestia si consumatori, schimbul a aparut din cele mai vechi timpuri. El s-a dezvoltat
continuu ca urmare a adâncirii diviziunii muncii si a dezvoltarii pietei (locale, nationale,
mondiale). Atunci când schimbul se face direct, marfa contra marfa, el poarta denumirea de
troc. Este, s-ar putea spune, cea mai incomoda dintre operatiile de schimb. Într-adevar, pentru
ca trocul sa aiba loc, posesorul unui produs oarecare trebuie sa gaseasca persoana dispusa sa
dobândeasca marfa pe care o poseda si sa-i cedeze tocmai obiectul de care are nevoie. În plus,
cele doua obiecte de schimbat trebuie sa aiba o valoare absolut egala. Aparitia banilor a permis
ca procesul vânzarii sa se separe de cel al cumpararii. Desi orice vânzare presupune o
cumparare viitoare, aceasta din urma, poate fi amânata foarte mult timp, deoarece banii pot fi
pastrati fara a fi întrebuintati.

Înca din cele mai vechi timpuri, începând cu Aristotel, s-a considerat ca marfa este unitatea a
doua laturi si anume a valorii de întrebuintare si a valorii. Prima, adica valoarea de
întrebuintare, exprima capacitatea unei marfi de a fi utila, de a satisface o trebuinta oarecare a
omului. Utilitatea (de la latinescul uti = a se folosi de) constituie o conditie absolut necesara
pentru ca o marfa sa poata face obiectul vânzarii-cumpararii. De-a lungul anilor ea a fost
numita si ophelemitate, cuvânt care nu s-a încetatenit.

Pentru ca un lucru sa fie util el trebuie sa îndeplineasca cel putin trei conditii si anume:
1. Sa existe o anumita relatie între calitatile lui si una din trebuintele omului. De pilda, pâinea este utila, în primul rând, pentru ca avem nevoie de ea
ca aliment de baza. În aceasta privinta, grâul contine o parte din elementele nutritive absolut necesare alimentarii noastre. Este adevarat ca unele
dorinte pentru unele lucruri sunt impuse si de unele obiceiuri locale, sau de moda. Dar ele nu se transfera în trebuinte vitale, ci în ceea ce am
putea numi dezirabilitate (de la substantivul latin desiderium).
2. Nu-i de ajuns sa existe aceasta relatie între calitatile unui lucru si una din trebuintele noastre, ci trebuie ca ele sa fie si cunoscute de consumatori.
Acest lucru îl poate face productia prin mijloacele care îi stau la dispozitie, inclusiv reclama. În legatura cu aceasta, una din cele mai mari
contributii a aduso stiinta care a permis înmultirea foarte rapida a numarului utilitatilor cunoscute de catre om. Exemplul carbunelui, a petrolului si
a altor valori de întrebuintare sunt destul de edificatoare în aceasta privinta.
3. În sfârsit, nu este de ajuns sa cunoastem proprietatile, calitatile unui lucru, ci trebuie sa si putem sa le întrebuintam. Stim, de pilda, ca forte
enorme sunt ascunse în energia solara, în magna terestra, stim ca pe fundul marilor si oceanelor zac bogatii imense, dar posibilitatile de a le folosi
si de a le exploata sunt destul de firave pâna în prezent.

Analiza produsului muncii si a valorii de întrebuintare poate fi desprinsa de calitatea acestora.

Valoarea de întrebuintare si calitatea sunt strâns legate între ele, întrucât ambele se refera la
proprietatile si însusirile produselor. Nu exista calitate în afara produsului, nu exista calitate
“în sine” adica independenta de obiecte, dupa cum nu exista nici obiecte fara o determinare
calitativa. Din acest punct de vedere, se poate spune ca una dintre laturile importante ale
valorii de întrebuintare o constituie tocmai calitatea.

Constatarea de mai sus, desi adevarata, poate constitui si o sursa de confuzie. Într-adevar, pâna
la un anumit punct, atât valoarea de întrebuintare, cât si calitatea se refera la proprietatile sau
însusirile produselor. Atunci prin ce se deosebesc cele doua concepte? Calitatea reflecta
totalitatea proprietatilor unei valori de întrebuintare, punând în evidenta marimea utilitati sau
gradul în care fiecare produs sau serviciu în parte satisface o trebuinta de consum pentru care a
fost creat sau prestat.

Asadar, calitatea nu deosebeste o speta de valoare de întrebuintare de alta, ci un produs de altul

 61

în cadrul aceluiasi gen de valoare de întrebuintare. De aceea, definitia de mai sus poate fi
redata în felul urmator: calitatea este o latura a valorii de întrebuintare care exprima marimea
utilitatii produselor, respectiv gradul în care produsele apartinând aceluiasi gen de valoare de
întrebuintare satisfac o anumita trebuinta omeneasca.

Calitatea are însa un continut complex, al carui suport îl reprezinta o gama larga de
caracteristici ale produselor, destul de diferite ca importanta, cât si din punct de vedere al
posibilitatilor de apreciere cantitativa. Datorita acestui fapt, reflectarea calitatii într-un
parametru sintetic este o problema foarte dificila. Totusi, în raport de natura si efectul pe care îl
au asupra procesului de utilizare, caracteristicile calitative pot fi grupate în urmatoarele grupe:
tehnice, economice, psihosenzoriale si de disponibilitate.

Caracteristicile tehnice se refera la însusirile intrinsece structurii materiale a produsului

determinate de conceptia constructiva, executia tehnologica si parametrii functionali. În
general, aceste caracteristici tehnice pot fi masurabile cu o precizie destul de mare cu ajutorul
unor mijloace tehnice adecvate.

Caracteristicile economice se exprima printr-o serie de indicatori cum sunt: costul de

productie, pretul, randamentul, gradul de valorificare a materiilor prime, nivelul consumurilor
specifice si de manopera ocazionate de folosirea produsului.

Caracteristicile psihosenzoriale se refera la latura estetica a produselor prin aspect placut,

eleganta formei (design), culoare, gust, grad de confort etc. Pentru a le integra eficient în
gradul de utilitate al produselor, producatorii trebuie sa aiba în vedere faptul ca aceste
caracteristici prezinta o mare variabilitate în timp si spatiu, iar aprecierea multora dintre ele se
afla sub incidenta unor factori de natura subiectiva.

Caracteristicile de disponibilitate s-au impus ca urmare a cresterii ponderii mijloacelor de

munca în totalul productiei si a bunurilor de consum de folosinta îndelungata cu o
complexitate tehnica din ce în ce mai ridicata. Dintre acestea, doua caracteristici ne retin
atentia în mod deosebit. Este vorba de fiabilitate si mentenabilitate. Prin fiabilitate se întelege
capacitatea unui produs de a-si mentine în timp performantele calitative pentru care a fost
creat, cu alte cuvinte de a functiona fara întreruperi datorate defectiunilor (pe scurt, siguranta
în functionare). De aceea, prin fiabilitate masuram, de fapt, sansa functionarii perfecte a
produsului.

Mai devreme sau mai târziu, însa, produsele care se utilizeaza se defecteaza, ceea ce presupune
existenta unor mijloace cu ajutorul carora sa fie cât mai rapid puse în functiune. Privind din
acest punct de vedere lucrurile, mentenabilitatea reflecta tocmai capacitatea de repunere cu
usurinta în functiune a unui produs (mijloc de munca sau bun de consum de folosinta
îndelungata) în urma unei “caderi”.

Atât fiabilitatea cât si mentenabilitatea genereaza probleme cu profunde implicatii economice

fie la producatori, fie la consumatori. Astfel, datorita unei executii necorespunzatoare unele
produse ajung sa creeze probleme de mentenanta care uneori depasesc pretul lor de cumparare.
Sau, datorita unei fiabilitati slabe, unele produse cum ar fi mijloacele de transport pot avea
 62

grave consecinte sociale.

Produsul cel mai bun este apreciat de catre consumatori ca fiind acela care întruneste
performante superioare atât din punct de vedere tehnic cât si economic. Evident, la acestea se
adauga toate celelalte caracteristici dupa care este apreciata calitatea marfii.

Continutul conceptului de calitate a produselor evolueaza o data cu dezvoltarea stiintei si

tehnicii. Din acest punct de vedere, calitatea este un concept care are un pronuntat caracter
dinamic. În aceste conditii, un produs care astazi este considerat de calitate buna, mâine poate
sa nu mai corespunda exigentelor consumatorilor. De pilda, daca în urma cu doua decenii
parametrii privind nivelul zgomotului sau a consumului de energie si combustibil ocupau un
loc mai putin important în ansamblul caracteristicilor tehnice si economice care defineau
calitatea, astazi ei devin definitorii pentru o serie de produse.

Caracterul dinamic al calitatii produselor presupune la rândul ei un înalt nivel calitativ al

procesului de productie. Desi între aceste doua concepte exista o legatura directa, totusi ele nu
pot fi identificate. Conceptul de calitate a productiei acopera o sfera mult mai larga, respectiv
el se refera la laturile activitatii de cercetare-dezvoltare, de organizare a productiei si ale
procesului de fabricatie propriu-zis. Spre deosebire de aceasta, calitatea produselor este direct
influentata de calitatea productiei, reprezentând, cu alte cuvinte, expresia finala a calitatii
productiei.

Asa cum am mai aratat, de regula, caracteristicile de calitate sunt determinabile, adica
exprimabile cantitativ prin intermediul unor indicatori. În functie de trasaturile fiecareia
indicatorii calitatii pot fi exprimati în unitati naturale (cazul caracteristicilor tehnice), unitati
conventionale (cazul caracteristicilor de disponibilitate), sau unitati valorice (cazul
caracteristicilor economice). Alaturi de acesti indicatori, sa îi numim individuali, poate fi
calculat si un indicator sintetic al calitatii unui produs prin intermediul unui punctaj acordat
fiecarei caracteristici în functie de importanta sa.

Indiferent de modul cum o masuram, calitatea produselor constituie una dintre cele mai
importante forme de manifestare ale eficientei economice. Acest lucru poate fi ilustrat prin
multiple aspecte concrete. Astfel, ridicarea calitatii prin fiabilitate si mentenabilitate are ca
efect direct sporirea volumului trebuintelor satisfacute cu o unitate de produs, fapt care, pe un
plan mai larg, echivaleaza cu o crestere a productivitatii muncii, mai exact cu reducerea
consumului total de resurse. Fireste, prelungirea duratei fizice a unui produs nu trebuie sa
depaseasca limitele uzurii sale morale, mai ales daca acesta este un mijloc de munca. Asa dupa
cum nici înnoirea excesiv de rapida a produselor nu înseamna o crestere efectiva a calitatii si,
prin urmare, a eficientei.

Oricum, raportul calitate-productivitate ramâne una din relatiile generale ale teoriei si practicii
economice. Nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata ca produsele de slaba
calitate satisfac într-o proportie mai mica trebuintele economice, având un efect util mai redus
asupra consumului productiv si neproductiv. Pe acelasi plan se situeaza si raportul calitate-
costuri de productie. Produsele de calitate inferioara, prin efectele lor ulterioare în sfera
consumului productiv, provoaca pierderi si duc la cresterea inutila a costurilor de productie.
Dimpotriva, produsele de calitate, prin economiile de munca pe care le realizeaza, permit
 63

reducerea costurilor de productie.

În general, îmbunatatirea calitatii implica o anumita crestere a costurilor la producator.

Vorbim, în acest sens, de costurile calitatii pe care, de regula, le suporta producatorul. Daca
aceste cheltuieli suplimentare necesitate de cresterea calitatii produselor sunt bine calculate,
ele vor putea fi din plin compensate prin rentabilitate (printr-o crestere a acesteia).

Optimizarea acestui raport între cresterea calitatii pe de o parte, si cheltuielile suplimentare

necesare atingerii acestui obiectiv, pe de alta parte, se poate realiza prin folosirea metodei
analizei valorii a carei esenta consta în faptul ca cheltuielile de fabricatie se raporteaza la
functiile produselor si nu la componentele fizice ale acestora. În felul acesta, cu ajutorul
metodei analizei valorii se poate maximiza raportul dintre marimea efectului util al produsului
si costurile pe care acesta le implica.

Valoarea marfii

Ce este asadar, valoarea? Prin ce se deosebeste ea de utilitatea marfii?

Pentru început observam ca utilitatea a presupus o relatie între om si un lucru. Omul este
interesat în utilitatea unui produs oarecare pentru ca urmareste satisfacerea unor trebuinte bine
delimitate. Dar în cazul valorii ce urmareste? Raspunsul la aceasta întrebare implica câteva
observatii preliminare.

Mai întâi constatam ca valoarea este o notiune relativa de acelasi ordin ca si marimea sau
greutatea. Pentru a o determina trebuie sa recurgem la raportarea a doua produse, cu doua
utilitati distincte între ele. Aceasta înseamna a le compara. Daca ar exista, prin absurd, un
singur produs pe lume, n-am putea spune ca el are mai multa sau mai putina valoare.
Comparatia nu poate fi facuta în absenta schimbului. Chiar atunci când spunem ca un obiect
are o rara valoare, fara a mai adauga nimic altceva, termenul de comparatie, de schimb, exista,
fiind subînteles. Numai în procesul schimbului, atunci când se compara doua produse între ele,
valoarea unuia poate sa creasca numai în masura în care valoarea celuilalt scade. Fireste,
aceasta legitate nu ar avea aplicativitate în cazul unei abundente de produse. Pentru ca, daca
am considera, tot prin absurd, ca toate produsele ar deveni tot atât de abundente precum nisipul
din desert, atunci ele si-ar pierde orice valoare, deoarece nu se schimba ceea ce este gratuit
pentru toti.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, întelegând prin aceasta nu zeci, ci sute de ani, economistii
nu au reusit sa se puna de acord asupra substantei care explica valoarea. Facând abstractie de
multitudinea parerilor exprimate în acest domeniu, stiinta economica a retinut pâna la urma
doua mari teorii cu privire la valoare si anume: teoria utilitatii finale (cunoscuta si sub
denumirea de teoria marginalista a valorii) si teoria valorii- munca.

Prima teorie are radacini destul de adânci. Astfel, înca la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost
sustinuta într-o forma embrionara de catre italianul Fernando Galliani în lucrarea sa “Della
Moneta” (1748) si de catre francezul E.B. Condillac în lucrarea “Le Commerce el le
Guvernement” (1776). Ideea de baza a celor doi oameni de stiinta consta în a aborda substanta
si marimea valorii din punctul de vedere al utilitatii pe care o prezinta marfa pentru
 64

cumparator. Era vorba de ceea ce numim astazi prima varianta a teoriei de mai sus si anume
teoria valorii-utilitate în care accentul principal cadea pe raritate. E.B. Condillac facea în acest
sens urmatoarea apreciere: “valoarea lucrurilor creste în timp de raritate si scade în timp de
abundenta”. Iar un alt cercetator al vremii adauga: “numai când seaca fântâna se cunoaste
valoarea apei” (B. Franklin). Totusi, criteriul raritatii sa dovedit insuficient pentru a explica
marimea valorii marfii. Oricât de rar ar fi un lucru daca el nu poate servi la nimic, este clar ca
nu va valora nimic. De aceea, ulterior, o serie întreaga de alti economisti cum ar fi Arsčne
Dupuit în Franta (la origine inginer de poduri), sau H. Gossen în Germania au adus în 1844 si
respectiv 1854 unele precizari prin care combinau utilitatea cu raritatea, ajungând la concluzia
ca valoarea este, de fapt, utilitatea rara.

Cu toate acestea lucrarile celor doi oameni de stiinta au ramas complet necunoscute pâna prin
anii 1871-1873 când Stanley Jevons în Anglia, Leon Walras în Elvetia, Karl Menger în Austria
si J.B. Clark în Statele Unite ale Americii, fara a se cunoaste, ajung, în acelasi timp, la aceeasi
concluzie si anume utilitatea produselor reprezinta atât cauza cât si sursa valorii lor. Teoria
însa, în adevaratul sens al cuvântului, a fost pusa la punct de catre reprezentantii scolii
austriece Karl Menger, Eugene von Bohm-Bawerk si Friedrich von Wieser între anii 1871 si
1884.

Acestia, spre deosebire de predecesori, nu vor mai trata produsul ca o cantitate globala, ci îl
vor fragmenta în loturi mici. În acest context, utilitatea ultimei unitati, care este în acelasi timp
cel mai putin dorita, va fi aceea care determina valoarea tuturor unitatilor existente din
produsul respectiv. Datorita acestui fapt, ea a fost numita utilitate finala sau marginala.

Pentru a demonstra acest lucru, sa ne închipuim o anumita cantitate de apa de care putem
dispune zilnic, distribuita într-o serie de galeti, asezate pe o etajera si anume:

• galeata nr.1 este necesara pentru potolirea setei;

• galeata nr.2 necesara pentru prepararea hranei;

• galeata nr.3 ne va servi pentru spalat;

• galeata nr.4 necesara pentru adaparea calului;

• galeata nr.5 este necesara pentru udarea florilor;

• galeata nr.6 este necesara pentru spalatul podelelor;

• galeata nr.7 nu ne mai serveste la nimic, asa încât nu ne vom mai da osteneala s-o scoatem din fântâna.

Daca cineva ar continua, prin absurd, sa ne aduca înca 10, 20 sau 100 de galeti în plus, este
limpede ca despre acestea nu s-ar mai putea spune ca ne sunt utile, ci dimpotriva.

Aruncând o privire asupra galetilor cu apa asezate pe etajera, observam ca ele prezinta o
întreaga gama de utilitati descrescânde. Sa ne oprim cu analiza la galeata nr.6 ultima care ar
avea pentru noi o utilitate oarecare. Desi utilitatea ei este mica, totusi a meritat osteneala de a o
scoate din fântâna. Datorita acestui fapt, putem afirma ca nici una din celelalte galeti nu poate
sa aiba o valoare superioara utilitatii acesteia din urma. De ce? Pentru ca, prin aceasta ultima
unitate, câstigata sau pierduta, masuram multumirea sau nemultumirea noastra.

Într-adevar, sa presupunem ca galeata nr.1 (aceea care urma sa serveasca pentru potolirea setei
noastre), din întâmplare, se varsa. Ce vom face în aceasta situatie? Este cât se poate de evident
ca nu ne vom lipsi sa bem apa. Numai ca vom fi obligati sa sacrificam (pentru a înlocui galeata
 65

varsata) o alta galeata cu apa. Care? Se întelege ca vom recurge la cea care ne este cel mai
putin utila si anume ultima scoasa din fântâna, necesara pentru spalatul podelelor. De aici
rezulta ca valoarea apei este data de utilitatea ultimei unitati, adica de utilitatea finala. Aceasta
valoare este tocmai aceea care corespunde ultimei trebuinte satisfacute.

Încercând sa rezumam demonstratia de mai sus, putem spune ca:

a. valoarea este determinata nu de utilitatea totala, ci numai de utilitatea portiunii de care avem trebuinta;
b. aceasta utilitate nu este aceeasi pentru fiecare unitate posedata, ci ea merge descrescând, pentru ca si intensitatea trebuintei se micsoreaza pe
masura ce numarul unitatilor posedate creste;
c. utilitatea ultimei unitati posedate determina si limiteaza utilitatea tuturor celorlalte. Asadar, utilitatea în sensul economic al acestui cuvânt, este în
mod necesar determinata de cantitate. Din aceste motive ea se afla într-o strânsa legatura cu actiunea legii saturatiei amintita în capitolele
anterioare cu prilejul analizei trebuintelor.

Desigur, exemplului dat mai înainte i s-ar putea reprosa ca nici macar nu se refera la o marfa
supusa actului de vânzare-cumparare. De aceea sa luam un alt exemplu. Sa admitem ca avem
urmatoarele categorii de trebuinte: alimente, îmbracaminte, locuinte, trebuinte legate de
ocrotirea sanatatii (igiena personala), bauturi si tutun. Fiecarei trebuinte îi acordam un anumit
numar de grade de intensitate dupa cum urmeaza:

Se observa ca cea mai mare importanta o au alimentele, apoi îmbracamintea, locuinta s.a.m.d.
Înainte ca un individ sa-si procure a doua portie de alimente notata cu cifra 5 el poate sa-si
procure îmbracaminte. Sau poate sa renunte la a sasea portie de alimente (1) pentru a-si
procura tutun.

Dupa cum se vede si aici ne confruntam cu actiunea aceleiasi legi a utilitatii descrescânde,
formulata pentru prima data de germanul H.H. Grossen potrivit careia cu cât cantitatea dintr-
un bun oarecare este mai mare, cu atât utilitatea lui este mai redusa. De aici decurge concluzia
ca utilitatea marginala sau finala este egala cu cea a ultimei doze disponibile dintr-un bun
oarecare. Generalizând acum, putem spune ca: data fiind o serie compusa din n unitati de
marfa de acelasi fel, pe masura ce se adauga noi unitati de marfa acestei serii ele au o utilitate
tot mai mica din punctul de vedere al unui individ, astfel încât, utilitatea marginala este tocmai
sporul de utilitate adaugat seriei n de unitate suplimentara.
 66

Potrivit regulii stabilite mai sus, daca un producator dispune de o anumita cantitate de produse,
el o împarte pe categorii de nevoi, de la cele mai stringente, pâna la cele mai putin intense.
Valoarea marfii va fi data, în acest caz, de utilitatea ultimei cantitati destinate trebuintelor celor
mai putin presante. La rândul sau cumparatorul îsi va ajusta cumparaturile sale în asa fel încât
utilitatea obtinuta de la ultima unitate din acest produs sa fie egala cu utilitatea pe care ar
dobândi-o prin cheltuirea banilor sai pe un alt produs (exemplu: portia a 5-a din alimente
notata cu intensitatea 2 este egala cu prima portie din bauturi notata tot cu 2).

În concluzie, potrivit teoriei utilitatii finale, valoarea unei marfi este un rezultat între
aprecierea data de un vânzator care ne apare ca granita inferioara a pretului si cea a
cumparatorului care ne apare ca granita superioara a pretului.

În ultimul timp, teoria utilitatii finale a suferit unele transformari. Astfel, o serie de economisti
dintre care unii laureati ai premiului NOBEL în economie, cum ar fi: Paul A. Samuelson,
Maurice Allais, T.Koopmans si altii, vorbesc tot mai mult de “legea egalizarii utilitatilor
marginale” în loc de vechea lege a utilitatii descrescânde. Potrivit acestei legi, fiecare
consumator încearca sa obtina o satisfactie egala pentru fiecare unitate monetara cheltuita.
Paul Samuelson chiar numeste acest lucru “legea utilitatilor marginale egale pe dolar” potrivit
careia fiecare bun este cerut pâna la punctul la care utilitatea marginala pe dolarul cheltuit este
exact aceeasi ca si utilitatea marginala a dolarului cheltuit pe oricare alt bun. În termeni de
utilitate marginala (UM) si de preturi (P) acest lucru înseamna ca:

(U.M. a bunului1)/P1 = (U.M. a bunului 2)/P2 = (U.M. a bunului 3)/P3 = utilitatea marginala
comuna pentru 1$ cheltuit.

În ceea ce priveste cea de-a doua mare teorie si anume teoria valorii-munca sustine în principiu
ca valoarea unei marfi este determinata de cantitatea de munca cheltuita pentru producerea eu.
Ea a fost propovaduita pentru prima oara (desi într-o forma cam nesigura) de Adam Smith si
mai apoi puternic afirmata, de catre David Ricardo. Ca si în cazul celeilalte teorii si aici au
existat si alti sustinatori precum filosoful si economistul francez Pierre Joseph Proudhon
(1809-1965), Fr. Bastiat (1801-1850). “Este normal-spunea Adam Smith- ca ceea ce este în
mod obisnuit produsul a doua ore de munca sa valoreze dublu fata de ceea ce nu cere decât o
ora de munca”. La rândul sau, David Ricardo adauga: “Consider munca drept izvorul întregii
valori”. De aici prima concluzie si anume: daca valoarea este determinata de munca, la rândul
ei aceasta se masoara în unitati de timp care se modifica o data cu schimbarile ce intervin în
nivelul productivitatii muncii. Din aceasta cauza, marimea valorii marfii este direct
proportionala cu cantitatea de timp de munca cheltuita si invers proportionala cu
 67

productivitatea muncii.

Sustinatorii acestei teorii fac distinctie între valoarea individuala a marfii determinata de
timpul efectiv de munca al fiecarui producator si valoarea sociala a marfii determinata de
timpul de munca cheltuit în conditii medii de înzestrare tehnica, de îndemânare si intensitate.
Diferenta dintre aceste doua valori este data de decalajele existente în nivelul de dotare tehnica
a producatorilor, de diferentele în calificare si organizarea muncii. În acest context, valoarea de
piata este tocmai valoarea sociala la care se vând marfurile pe piata. În anumite conditii, totusi,
valoarea sociala poate fi egala cu valoarea individuala a marfurilor produse în conditii
dezavantajoase, cu conditia ca aceste marfuri sa fie absolut necesare pentru acoperirea nevoii
sociale.

În concluzie, potrivit parerii lui Smith si Ricardo, utilitatea lucrurilor este ceea ce le
diferentiaza, pe când munca, este ceea ce le da elementul comun de a fi din punct de vedere
economic, valori.
 68

ECONOMIA DE PIATA

Principalele caracteristici ale economiei de piata.

Piata reprezinta unul dintre conceptele cele mai importante ale teoriei economice. De regula,
ea este definita ca locul unde îsi gasesc expresia, totalitatea actelor de vânzare-cumparare.

Privita din punct de vedere istoric, piata a precedat cu mult ceea ce numim economie de piata.
Din cele mai vechi timpuri, s-a practicat trocul, apoi s-a dezvoltat schimbul de marfuri mijlocit
de bani, comertul devenind astfel o meserie. În decursul a sute de ani s-au constituit si
functionat adevarate organizatii comerciale (de pilda, liga hanseatica), târguri (cele din evul
mediu, mai ales din bazinul mediteranean, se caracterizau printr-o animatie deosebita), în fine,
a luat o amploare mare comertul între state, cu deosebire acolo unde beneficiau de iesire la
mare. Fiind un produs al dezvoltarii productiei de marfuri, piata s-a largit continuu, la început
prin contopirea treptata a pietelor locale, izolate unele de altele, apoi extinzându-se la nivel
national si international.

Cu toate acestea, nu orice economie în care are loc schimb de produse sub forma de marfa este
o economie de piata. Timp de multe secole, economiile agrare ale antichitatii si mestesugaresti
ale evului mediu au cunoscut schimbul de marfuri doar ca o componenta secundara a lor. O
perioada destul de îndelungata ele au mentinut în cadrul lor, în forme aproape nealterate, tipul
de economie naturala în care se consuma aproape tot ceea ce se producea. Treptat, treptat, pa
masura amplificarii schimbului de marfuri, a conturarii agentilor economici (producatori si
consumatori) participanti la actele de schimb, precum si a operatiunilor efectuate de ei, a
început sa se contureze tot mai clar continutul si trasaturile de baza a ceea ce numim astazi
economie de piata.

Înainte de a încerca o definire a acesteia, trebuie sa subliniem faptul ca ea se deosebeste de asa-

numitul sistem al “laissez faire”, expresie cunoscuta în cercurile industriale franceze înca din
secolul al XIX-lea. Se pare ca, pe parcurs, expresia de mai sus a devenit mai populara decât
conceptul stiintific. Desi s-a afirmat în cercurile de afaceri în secolul al XIX-lea, dupa unele
date expresia aceasta a fost utilizata înca în 1751 într-o publicatie economica franceza aparuta
la Paris de catre un autor anonim, identificat mai târziu ca fiind Marquis d’Argenson (1694-
1757). Ulterior, ea a fost folosita si de catre Turgot si Colbert.

Principalul sens care i s-a atribuit la început, a fost de “libertate deplina a comertului”. Mai
apoi a fost folosita cu sensul de “libertate a industriei fata de interventia statului”. Mult mai
târziu, John Keynes în lucrarea sa “End of Laissez-Faire” o interpreteaza ca un test al politicii
economice a statului. De aceea, unul dintre economistii vremii si anume D.H. MacGregor
scria: “the end of laissez-faire is … laissez-faire l’Etat”.

În realitate sistemul “laissez-faire” a fost si pâna la urma a ramas un sistem mai degraba
abstract decât unul real. El a pus în discutie o competitie ideala, o concurenta perfecta, ceea ce
este greu de realizat mai ales în conditiile actuale. Iata de ce “laissez-faire” nu se identifica nici
pe de parte cu ceea ce numim astazi economie de piata.

Care sunt principalele trasaturi ale unei economii de piata? Departe de a le putea enumera pe
 69

toate, vom încerca totusi sa punem în evidenta câteva care ni se par mai importante.

1. Mecanismul economiei de piata presupune prin definitie existenta unor agenti economici
(producatori, cumparatori, intermediari, banci, agentii comerciale etc.) autonomi si lideri în a
alege între mai multe alternative. Într-adevar, o “piata obligatorie” este o contradictie în
termeni. Temelia autonomiei o asigura însa, proprietatea. De aceea, existenta economiei de
piata se bazeaza pe pluralismul formelor de proprietate, în cadrul carora forma dominanta o
constituie proprietatea particulara.

Desigur, asa cum am mai vazut, aceasta proprietate poate îmbraca o multitudine de forme, fara
a-si pierde caracterul de individualitate. Independent de formele pe care le poate lua,
proprietatea particulara reprezinta suportul de neînlocuit al autonomiei decizionale, raspunderii
patrimoniale a agentilor economici în utilizarea capitalului si liberei initiative.

2. O alta trasatura esentiala a economiei de piata o constituie confruntarea permanenta a cererii

si ofertei de marfuri. În cadrul economiei de piata, agenti economici independenti si egali, îsi
exercita totalitatea functiilor prin care pot fiinta ca elemente autoreproductibile ale
organismului economic pe baza relatiilor voluntare stabilite între ei, relatii care formeaza
mecanismul de autoreglare prin intermediul cererii si ofertei de factori de productie, bunuri de
consum sub forma de marfuri si moneda. Libera confruntare între cerere si oferta face posibila
stabilirea preturilor tuturor marfurilor (inclusiv a factorilor de productie si monede), preturi
care joaca, astfel, rolul de instrument unic si obiectiv de alocare a resurselor economice pentru
realizarea produselor si serviciilor de care societatea are nevoie.

Fara îndoiala, în aceasta situatie, unul din criteriile de orientare a productiei întreprinderilor
este cel al satisfacerii cererii solvabile. Cu alte cuvinte, firma va produce ceea ce se cere
efectiv si pentru care, în acelasi timp exista putere de cumparare. Chiar daca impulsul
primordial vine de la cumparator, producatorul nu trebuie redus la o atitudine pasiva, de simplu
înregistrator al cererii de pe piata. În anumite limite, firma producatoare devanseaza, creeaza si
stimuleaza cererea pietei prin lansarea unor produse noi, cu calitati deosebite fata de marfurile
vechi. De asemenea, pot fi lansate si produse care sa determine o cerere noua, o trebuinta noua,
necunoscuta pâna atunci.

Fireste, s-ar putea pune urmatoarea întrebare: care din cele doua componente trebuie sa aiba
rolul precumpanitor? În conditiile economiei de penurie producatorul nu se intereseaza de
nivelul si structura cererii solvabile, deoarece se stie ca se vinde orice marfa, oricât de
nesatisfacatoare ar fi din punct de vedere calitativ. În conditiile economiei de penurie (de
lipsuri) nu înregistram concurenta între producatori, ea desfasurându-se în mod acerb doar
între cumparatori. Invers, în conditiile economiei de piata rolul principal îl are cererea. Asa se
explica faptul de ce numai în conditiile unei economi de piata normale relatia dintre cerere si
oferta exprima în ultima instanta situatia reala a pietei, respectiv lipsa, raritatea sau abundenta
factorilor de productie si marfurilor destinate consumului individual, pe care le semnaleaza
prin intermediul pretului.

3. Una dintre cele mai importante trasaturi ale economiei de piata o reprezinta concurenta
dintre agentii economici. Tocmai existenta concurentei face posibila actiunea legii cererii si
ofertei care determina preturile în afara controlului agentilor economici. Pe piata concurentiala
 70

pretul si cantitatile la care produsele (serviciile) se vând si se cumpara tind sa fie determinate la
punctul în care cererea si oferta sunt egale. De aceea, ea implica existenta mai multor
producatori si cumparatori, independenti si autonomi. Din acest punct de vedere, vorbim de o
anumita structura concurentiala pe care o apreciem în functie de numarul si puterea economica
a producatorilor si cumparatorilor, gradul de diversificare a produselor, posibilitatea de a intra
într-un anumit sector de activitate, gradul de mobilitate a factorilor de productie, gradul de
liberalizare a preturilor s.a.m.d.

În general, din punct de vedere teoretic, distingem doua tipuri de concurenta, ambele
exprimând atitudinea participantilor la schimb si conditiile concrete de confruntare de pe piata.
Este vorba despre concurenta perfecta si concurenta imperfecta.

Concurenta perfecta (sau pura) consta în capacitatea tuturor firmelor de a-si vinde toata
productia la nivelul pietei, fara a-l influenta într-un fel sau altul, iar toti cumparatorii sa
cumpere, la pretul pietei atât cât doresc si cât pot. Acest gen de concurenta se caracterizeaza
prin atomicitatea participantilor (adica existenta unui numar suficient de mare de producatori si
cumparatori pe piata, astfel încât nici unul sa nu dispuna de o putere mai mare pentru a exercita
vreo presiune asupra productiei si pretului), omogenitatea produselor astfel încât
cumparatorilor sa le fie indiferent de la cine achizitioneaza marfa, libera intrare pe piata atât a
producatorilor, cât si a cumparatorilor, în fine, perfecta mobilitate a factorilor de productie.

Concurenta perfecta este sinonimul cu piata libera dar în acelasi timp, ea reprezinta si o situatie
ideala care, asa cum am mai aratat, greu poate fi întâlnita în realitate. De regula, în mai toate
statele cu economie de piata avem de-a face cu o împletire a celor doua feluri de concurenta –
perfecta si imperfecta.

Concurenta imperfecta desemneaza situatia de pe piata în care firmele, îndeosebi cele

producatoare, sunt capabile sa influenteze prin actiunile lor pretul produselor. În aceste
conditii, numarul producatorilor si cumparatorilor oscileaza foarte mult, se accentueaza
diferentierea între produse, unele firme dobândesc posibilitatea de a influenta preturile, în
sfârsit, apar unele dificultati la intrarea pe piata s.a.m.d. În functie de puterea economica pe
care o au firmele, concurenta se desfasoara nu numai prin pret, ci si prin alte mijloace cum ar
fi: calitatea, design, reclama, service, s.a.

Se considera ca, în prezent, concurenta imperfecta este puternic determinata de existenta în

viata economica a monopolurilor si oligopolurilor. Monopolul presupune acapararea temporara
a unei situatii avantajoase pe piata unor marfuri, fapt ce le permite sa impuna anumite preturi
de vânzare, fie mai mari, fie mai mici. De aici rezulta ca, o întreprindere se bucura de o pozitie
de monopol atunci când nici un rival potential nu-i poate influenta într-un fel sau altul deciziile
atât în sfera productiei cât si a schimbului.

Spre deosebire de monopol, oligopolul desemneaza dominatia câtorva întreprinderi mari

asupra pietei unor marfuri si care îsi pot coordona sau nu actiunile privind preturile sau
conditiile de desfacere. Daca în primul caz, deciziile firmei monopolizante tin seama numai de
informatiile ce vin din partea propriilor factori de productie si a cererii de pe piata, în cel de-al
doilea caz, trebuie luate în considerare si posibilele reactii ale concurentilor, a caror putere
economica nu mai poate fi ignorata. Din momentul în care fiecare este nevoit sa tina seama si
 71

de deciziile celorlalti, putem vorbi de existenta unui oligopol diferentiat.

În literatura economica, întâlnim si alte concepte strâns legate de formele de manifestare ale
concurentei imperfecte. În acest sens avem în vedere monopsonul atunci când exista un singur
cumparator care fixeaza volumul productiei, uneori si pretul (un exemplu în aceasta privinta îl
constituie statul atunci când face comenzi pentru armament), oligopsonul atunci când exista un
numar redus de cumparatori care pot sa controleze în mare masura pretul, duopolul (sau
monopolul bilateral) când exista numai doi producatori care îsi împart între ei piata s.a.m.d.

Un domeniu al concurentei îl reprezinta intrarea (sau ramânerea) într-o anumita ramura. În

conditiile concurentei imperfecte pot sa apara numeroase bariere care tin de specificul ramurii,
fie de stabilirea unei anumite strategii preventive fata de concurentii potentiali. Dintre acestea
pot fi mentionate: instituirea unui anumit control asupra unei materii prime strict necesare
productiei, dreptul exclusiv de detinere a unor brevete de inventii, folosirea în exclusivitate a
unor tehnologii moderne de fabricatie, detinerea unor rezerve financiare deosebite pe baza
carora pot fi efectuate investitii masive s.a. De pilda, în sectoarele care produc bunuri
intermediare (produse chimice, masini-unelte, electricitate, ciment etc.) rareori suntem
confruntati cu obstacole privind intrarea pe piata de felul celor amintite mai înainte, cu
exceptia ultimei. În aceste domenii de activitate, produsele - poate cu exceptia masinilor unelte
- sunt suficient de omogene si diferentele de calitate nu sunt legate neaparat de preferintele
celui care cumpara, asa cum se întâmpla în cazul bunurilor de consum. Aici, obstacolele
privind intrarea pe piata sunt determinate de ceea ce numim “economia de scara”, adica de
costurile de productie care sunt cu atât mai mici, cu cât nivelul productiei este mai mare. Dar, o
întreprindere de mari dimensiuni presupune si investitii mari pe care nu orice firma este
capabila sa le sustina. Asa se explica, în parte, tendinta spre concentrare a capitalului, în urma
careia se ajunge la un numar restrâns de firme care sa controleze aproape întreaga productie a
unei marfi. Restul productiei este dispersat pe un numar foarte mare de întreprinderi mici si
mijlocii, fara prea mare importanta în influentarea pietei.

4. O alta trasatura importanta a economiei de piata consta în existenta unei mari mobilitati a
factorilor de productie.

În genere, piata trebuie privita prin prisma tuturor elementelor sale componente. Asa cum ne
apare ea în realitate, piata, reprezinta de fapt, un sistem de piete, adica este formata din mai
multe segmente între care opereaza relatii de interconditionare, de dependenta. De exemplu,
din punct de vedere al obiectului tranzactiei de vânzare-cumparare distingem:
a. piata bunurilor si serviciilor;
b. piata capitalului si titlurilor de valoare;
c. piata muncii;
d. piata resurselor naturale (inclusiv a pamântului);
e. piata monetara.

Pe aceste piete au loc aproape toate operatiunile de schimb ale agentilor economici. Ele nu
reprezinta în sine piete unice, ci sunt construite, la rândul lor, din alte piete mai mici. Asa, de
pilda, piata bunurilor si serviciilor cuprinde tot atâtea piete sectoriale câte grupe de produse
sunt create si respectiv cumparate de societate. Vorbim, în acest sens, de piata bunurilor de
consum, piata serviciilor, piata bunurilor de investitii (manufacturate) destinate consumului
productiv s.a.
 72

Piata capitalurilor îi pun fata în fata, prin intermediul cererii si ofertei, pe cei ce acumuleaza si
au capitaluri disponibile cu întreprinzatorii care nu au capitaluri suficiente. Pe aceasta piata
dobânda apare tocmai ca un pret specific al capitalului. Rata mare a dobânzii face sa creasca
oferta de capitaluri si sa scada cererea, în timp ce rata scazuta a acesteia reduce oferta si
sporeste cererea.

Principalele surse de formare a capitalului pot fi: economiile banesti ale populatiei, creditele,
profitul obtinut de întreprinderi si capitalul strain atras prin intermediul creditelor pentru
investitii, împrumuturi externe, credite comerciale, cumpararea de titluri de valoare (îndeosebi
actiuni) sau a investitiilor directe de capital.

Dintre problemele cu care se confrunta detinatorii de capital mentionam doar una care ni se
pare a fi extrem de importanta din punct de vedere al consecintelor si anume plasamentele de
capital. Plasarea banilor este de cele mai multe ori o operatie dificila întrucât ea trebuie sa fie
nu numai sigura, dar si rentabila. De aceea, în afara de obiectivele care urmeaza a fi atinse prin
plasament, trebuie foarte bine apreciate riscurile la care ne putem astepta. În acest context, în
scopul diminuarii lor, se poate proceda la o repartizare a riscurilor, utilizându-se mai multe
metode. Dintre acestea pot fi retinute câteva: cumpararea de actiuni de la mai multe firme
(deoarece chiar cea mai reputata întreprindere poate avea la un moment dat dificultati),
constituirea de rezerve pentru cazuri neprevazute, mentinerea mobilitatii plasamentelor (în
sensul reexaminarii din când în când a situatiei) s.a.

În general, capitalul disponibil poate fi plasat în investitii productive, în acordarea de credite,

cumpararea de actiuni si obligatiuni, sau plasamente în aur. Deoarece asupra investitiilor si
creditelor vom mai avea posibilitatea sa revenim, se cuvin a fi adaugate câteva cuvinte despre
celelalte.

Un plasament serios în actiuni necesita o analiza prealabila a situatiei de ansamblu a

întreprinderii. Aceasta analiza înglobeaza în mod necesar câteva repere dintre care nu pot lipsi:
pozitia firmei pe piata, perspectivele ei de dezvoltare, datoriile pe care le are si termenele de
rambursare, starea rentabilitatii, evolutia cursului actiunilor si volumul tranzactiilor. Analiza
acestor elemente a devenit în prezent extrem de pretentioasa, nepunându-se realiza fara a
recurge la informatica.

Plasamentele în aur prezinta particularitati notabile. Se stie ca o caracteristica a metalului

galben este aceea ca pretul sau creste atunci când valoarea celorlalte forme de plasament se
diminueaza. De aceea, plasamentul în aur poate fi considerata ca o forma de asigurare
împotriva unor dificultati financiare. Timp de secole aurul si-a pastrat puterea de cumparare si,
deocamdata, nu exista nici un motiv sa consideram ca si-o va pierde în viitor. Cursul aurului
este în general scazut când inflatia este redusa si creste atunci când inflatia sporeste. De aici,
parerea potrivit careia în perioadele stabile din punct de vedere economic se recomanda
cumpararea de aur.

Nici piata muncii nu reprezinta o singura piata, ci tot atâtea câte domenii profesionale exista.

Cât priveste piata monetara, oferta si cererea sunt în mare parte reglementate de autoritati.
Totusi, aceasta nu exclude posibilitatea ca atunci când primele trei piete amintite mai înainte se
 73

gasesc în echilibru si cea de-a patra, respectiv piata monetara, sa se gaseasca si ea în stare de
echilibru.

5. Economia de piata este incompatibila cu centralismul, fiind prin definitie o economie

descentralizata. În aceste conditii, rolul statului în economie se rezuma doar la utilizarea unor
pârghii economice precum bugetul de stat, sistemul impozitelor, al taxelor, sistemul cerintelor,
investitiile de stat, emisiunea monetara s.a., prin intermediul carora el exercita o influenta
indirecta asupra activitatii economice. Prin aceasta statul nu desfiinteaza piata si nici nu-si
propune sa îndeplineasca functiile ei, ci vine sa o complecteze si sa vegheze asupra bunei
functionari. Aceasta reglementare o poate face pe baza unei legi juridice. Diferitele sale
institutii specializate pot elabora analize, prognoze, anumite planuri continând obiective
prioritare care nu sunt obligatorii pentru agentii economici, având doar un caracter orientativ.

Asa cum am mai aratat, în conditiile economiei de piata, toate formele de proprietate sunt
egale în fata legii. În acest context, se impune eliminarea totala a concurentei paternaliste a
statului, sub forma subsidiilor, a creditelor avantajoase (ieftine) doar pentru unii si scumpe
pentru altii. Desi trebuie sa practice un sistem flexibil de impozitare, statul trebuie sa evite
stabilirea unor impozite reduse pentru anumite categorii de agenti economici, dezavantajând pe
altii. Chiar daca în anumite împrejurari statul va trebui sa ofere unele facilitati financiare –
subventii, credite avantajoase, prime de export etc. sectoarelor care trebuie, din anumite
motive, sa înregistreze reconversii profunde în profilul lor de activitate, este imperios necesar
ca acest sprijin sa aiba un caracter temporar, urmând ca, în timp cât mai scurt, unitatile
respective sa reintre integral sub incidenta rigorilor pietei, ale concurentei. Renuntarea la
subventii si la alte avantaje presupune aplicarea de catre a “bugetelor tari” fata de producatori,
a unei politici monetare a banilor scumpi, ca urmare a stabilirii unor dobânzi reale pozitive.

6. Economia de piata este nemijlocit legata de acceptarea procedurii falimentului. Cauzele

falimentului pot fi extrem de diferite, însa ele pot fi sintetizate sub o singura expresie si anume
incompetenta manageriala. Ea consta în greseli grave în aprecierea potentialului pietei, în
stabilirea preturilor, în aprecierea capacitatii de plata a clientilor, în utilizarea factorilor de
productie etc. Toate aceste erori se finalizeaza în starea de insolventa.

7. Una dintre cerintele majore ale existentei si functionarii economiei de piata consta în
libertatea preturilor, respectiv în crearea conditiilor ca preturile sa se formeze pe baza
mecanismului pietei de marfuri, a raportului dintre cerere si oferta, în care, asa cum am aratat
mai sus, urmeaza sa actioneze prin pârghii economice si statul. În felul acesta se evit ruperea
preturilor de costurile normale de productie si diferentierea arbitrara a ratei profitului,
rigiditatea lor ca urmare a nereflectarii raportului dintre cerere si oferta, în fine, abaterea de la
dinamica si corelatiile pietei mondiale.

În conditiile unei economii de piata pretul apare ca un pret de echilibru care se impune tuturor
producatorilor si consumatorilor, singurul la care cantitatile de marfuri oferite voluntar pe piata
si cantitatile cerute voluntar se egaleaza prin concurenta. Privit din acest unghi de vedere,
pretul de echilibru se apreciaza a fi cel la care toti cei ce vor sa cumpere sau sa vânda sunt
capabili sa o faca. Daca nu se întâmpla asa, atunci se declanseaza un sistem automat de
ajustare care restabileste pretul pietei la nivelul celui de echilibru. De pilda daca pretul este
peste cel de echilibru, presiunea unei oferte excesive (atragerea de noi producatori în ramura
 74

datorita liberei intrari, sau extinderea productiei firmelor existente) forteaza pretul sa coboare.
Invers, daca pretul este sub cel de echilibru presiunea cererii va forta pretul pietei sa urce,
restabilindu-se echilibrul.

Acest proces are loc pe toate pietele, respectiv pe piata bunurilor si serviciilor si pe piata
factorilor de productie (piata fortei de munca, a capitalului si resurselor naturale). În felul
aceste, miscarea preturilor orienteaza atât optiunile si deciziile producatorilor privind
productiile cele mai utile si investitiile cele mai eficiente, cât si optiunile si deciziile
consumatorilor privind cumpararea bunurilor ce care au nevoie. Asadar, sistemul liber al
preturilor prin semnalele ce le ofera serveste la coordonarea deciziilor agentilor economici –
producatori si consumatori – dându-le coerenta si eficienta. Cu alte cuvinte, în cadrul
economiei de piata, preturile servesc la împartirea între consumatori a unei cantitati limitate de
bunuri si servicii si între producatori ai unei oferte limitate de factori de productie. Desigur,
toate sublinierile de mai sus sunt valabile în conditiile absentei monopolurilor sau
oligopolurilor artificiale care pot sa exercite presiuni asupra nivelului preturilor. În aceasta
situatie nu mai avem de-a face cu preturi libere, ci cu preturi administrate.

8. O economie de piata este totodata o economie de calcul în expresie monetara. Aceasta

înseamna ca moneda serveste drept numitor comun al activitatii agentilor economici,
raspunzând cerintei de evaluare, cuantificare a costurilor si rezultatelor. În acest context, piata
este aceea care îndeplineste functia economica de alocare a resurselor, prin alimentarea
formelor de activitate mai putin eficiente, nerentabile. Acesta este si motivul pentru care într-o
economie de piata profitul este considerat a fi motorul întregii actiuni economice. Oamenii
trebuie sa fie liberi sa aleaga ce sa produca, cât sa produca, pentru cine sa produca si cum sa
produca, în functie de evolutia preturilor pe piata si costurilor de productie.

Fireste toate acestea presupun un sistem monetar stabil, adica valoarea banilor pusi în
circulatie sa nu fluctueze în mod violent. Or, pentru ca sa nu aiba acest lucru, cantitatea de bani
pusa în circulatie trebuie sa corespunda exact cu procentul de crestere economica anuala.

Tipologia economiilor de piata

Economia de piata a cunoscut si cunoaste o mare diversitate de forme în cadrul diferitelor

economii nationale. Aceste forme îsi gasesc expresia, pe de o parte, în varietatea tipurilor de
agenti economici, a comportamentului lor, iar pe de alta parte, în diversitatea configuratiilor si
rolul pe care îl are statul în economie. Datorita acestui fapt, aceluiasi tip fundamental de
economie de piata îi corespund forme foarte concrete, modele uneori irepetabile, specifice
fiecarei economii nationale. Ele sunt puternic influentate de structura proprietatii, sistemul de
preturi, sistemul motivatiilor economice, formele pietei capitalurilor ale pietei muncii s.a.m.d.

Având în vedere aceste aspecte, teoria economica a reusit sa contureze pâna acum câteva
modele de economie de piata.

1. Primul tip în succesiunea istorica este cel al economiei de piata al concurentei perfecte. El a
fost predominat aproximativ pâna în ultimul patrar al secolului trecut. Acest tip s-a întemeiat
pe proprietatea privata, pe puterea economica si concurentiala a agentilor economici
diferentiata pe o scara relativ redusa, astfel încât, nici unul dintre ei sa nu-si poata impuna
 75

conditii de monopol. Totodata, el s-a bazat pe neamestecul statului în treburile economice (cu
exceptia masurilor de aparare si protejare a economiilor nationale), pe libertatea deplina a
agentilor economici în actiunile ce vizau, de regula, maximizarea profitului imediat.

Într-o astfel de economie de piata, echilibrul economic – partial si general – se presupunea a fi

realizabil automat pe baza oscilatiilor permanente între oferta si cerere, iar formarea preturilor
si realizarea câstigurilor (eventual a pierderilor) rezultau din jocul liber al fortelor pietei.
Formula principala consta firesc în a lasa procesele si fenomenele economice sa-si urmeze
cursul lor firesc, cu alte cuvinte, cu cât se guvernamenteaza mai putin în economie, cu atât
aceasta merge mai bine.

2. Economiei de piata a concurentei perfecte i-a urmat în tarile industrial dezvoltate cea a
concurentei imperfecte. Caracteristic pentru acest tip de economie de piata a fost aparitia
monopolurilor si oligopolurilor. Acestea au adus modificari notabile în peisajul economic cum
sunt concurenta monopolista, noi forme de organizare si posibilitati de stimulare a progresului
tehnic, aspecte inedite între economie si activitatea statului. Datorita puterii economice pe care
o detineau corporatiile mari, organizate si dotate din punct de vedere tehnic superior, deci si cu
o forta concurentiala mai mare, s-a accentuat procesul de ruinare a întreprinderilor mici si
mijlocii, dar, cu suficient spatiu pentru aparitia altora. Pe ansamblu, numarul acestor
întreprinderi a continuat sa creasca. În felul acesta, noua concurenta, imperfecta, nu a reusit s-o
înlature pe cea veche, ci doar sa-i imprime unele caracteristici noi.

3. Un nou tip al economiei de piata orientata si controlata într-o oarecare masura de stat a
aparut în timp si s-a dezvoltat dupa criza mondiala din 1929-1933. Ea a intrat în teoria si
practica economica sub denumirea de economia de piata mixta. În cadrul ei are loc o împletire
a mecanismelor de piata cu elemente rezultate din aranjarea statului în efectuarea unor actiuni
economice. Ceea ce difera de la o tara la alta este tocmai natura interventiei statului I, fara
îndoiala, proportiile acestei interventii. În orice caz, amestecul statului în economiei a vizat, de
regula, mentinerea concurentei în limita loialitatii, combaterea si prevenirea abuzurilor din
partea marilor corporatii, a unor evolutii nefavorabile societatii sau tarii, stimularea cererii
solvabile prin mijloace fiscale si monetare, încurajarea cercetarii stiintifice s.a.

Un asemenea tip de economie a izvorât din constatarea potrivit careia piata, chiar daca
functioneaza ideal, nu numai ca nu poate rezolva toate problemele vietii economice, dar, în
acelasi timp, creeaza noi probleme. Daca piata reprezinta “mâna invizibila” care trebuie sa
conduca economia, interventia statului trebuie sa fie “mana vizibila” care trebuie sa corecteze
anumite efecte negative ale actiunii pietei. De pilda, în conditiile actuale, piata se dovedeste s
fi insuficienta în rezolvarea unor probleme sociale, apare ca fiind inconsistenta în asigurarea
utilizarii depline a fortei de munca, deseori este neputincioasa în sfera stabilitatii economiei,
deoarece, în fine, piata nu este capabila sa rezolve unele probleme ecologice. Din aceasta
cauza, mai toate economiile occidentale dezvoltate sunt în momentul de fata economii de piata
mixte, în cadrul carora actiunea fortelor pietei sunt completate, într-o oarecare masura, de
interventia statului. Tocmai aceste economii precum dea S.U.A., Japoniei, Germaniei, Frantei,
Italiei si Belgiei, care au înregistrat cunoscutele miracole ale dezvoltarii economice dupa cel
de-al doilea razboi mondial, nu au stiut sa conjuge cel mai bine actiunea legilor specifice
pietei, cu interventia elastica, supla si orientativa a statului în economie, care, în acest fel nu a
ramas doar un simplu observator marginal indiferent al fenomenelor si proceselor economice.
 76

El nu a intervenit prin masuri dirijiste, ci asa cum am aratat, printr-un evantai de masuri si
instrumente economice specifice. În acest cadru, baza actiunii oamenilor a devenit
cointeresarea care a reusit sa atenueze o buna parte din disparitatile sociale generate de acest
tip de economie de piata.

4. În ultimul timp, într-o serie de tari precum Germania, Suedia, Finlanda s.a. s-a afirmat tot
mai mult un nou tip de economie de piata cunoscut, deja, în teoria si practica economica sub
denumirea de economia sociala de piata. În linii mari acest tip de economie se încadreaza în
modelul general descris mai înainte, adica economiei mixte. Caracteristica principala o
constituie, însa, urmarirea si mai pronuntata a atenuarii inegalitatilor sociale. Dar, cum?
Aparent simplu.

Agentii economici sunt stimulati sa obtina venituri cât mai mari, cu conditia sa se foloseasca
de caile legale. Corectura sociala intervine printr-un sistem proportional de impozitare, cu
caracter progresiv. Aceasta înseamna ca procentul pe care îl reprezinta impozitul este cu atât
mai mare cu cât venitul net obtinut este mai mare. Fireste, statul urmareste sa nu fie depasite
anumite praguri de impozitare, deoarece, în felul acesta, ar disparea orice stimul pentru
cresterea veniturilor, distrugând cointeresarea.

A doua corectura este adusa în ceea ce priveste veniturile mici. În multe state cu economie de
piata sunt folosite asa-numitele “impozite negative” adica cei cu venituri aflate sub minimul
impozabil primesc o diferenta pâna la nivelul respectiv. În plus, în cele mai multe cazuri,
ajutorul de somaj nu este impozabil.
 77

PIATA BUNURILOR SI SERVICIILOR

Cererea si oferta

Dupa cum am vazut în capitolele anterioare, piata desemneaza un sistem de vânzare-cumparare

în primul rând de bunuri si servicii între partile contractante, adica între agentii economici
autonomi, angajati în legaturi de afaceri. Participantii la aceste relatii sunt, de regula,
producatorii, ofertanti ai unor factori de productie sau a unor bunuri de consum si consumatorii.

În cadrul pietei bunurilor si serviciilor comercializarea marfurilor se realizeaza în modalitati

diverse corespunzator naturii lor, precum si practicilor si reglementarilor continute în legislatiile
nationale. Uneori, tranzactiile se perfecteaza direct între producatori si consumatori, alteori,
perfectarea lor este mijlocita de catre intermediari. Astfel, atunci când oferta priveste uzine,
tehnologii, linii de fabricatie, masini si utilaje, perfectarea tranzactiilor se face într-o masura prin
intermediari. De regula, în asemenea situatii oferta se adreseaza direct investitorilor. În cazul în
care oferta are ca obiect bunuri de larg consum, comercializarea acestora se face prin diversi
intermediari cum ar fi reprezentantele comerciale, angrosisti, comercianti cu retele proprii de
desfacere etc.
O situatie aparte o prezinta serviciile. Acestea constituie un sector bine determinat al economiei
nationale care în statele dezvoltate cu economie de piata ocupa o pondere destul de mare.
Particularitatea acestui sector provine din faptul ca el este menit sa satisfaca anumite trebuinte
sociale, fara ca activitatea depusa aici sa se materializeze obligatoriu în produse distincte. De cele
mai multe ori, serviciile ajuta la mentinerea si conservarea valorii de întrebuintare cum ar fi
activitatea statiilor service-auto, curatatorii, spalatorii, reparatia si întretinerea locuintelor,
ambalarea si depozitarea produselor s.a.m.d. Toate serviciile de mai sus fac parte, într-un fel sau
altul, din ceea ce numim în economie productie materiala.

Spre deosebire de acestea, într-o economie de piata distingem si o serie de prestatii internationale
de servicii. În general, ele au un caracter nematerial si se refera la: asigurari, vânzarea de know-
how industrial altor tari, tranzitarea marfurilor pe teritoriul national, telecomunicatii
internationale, închirieri de bunuri, prestari de servicii turistice, schimburi valutare, comisioane
bancare, dobânzi, târguri si expozitii internationale, publicitate etc. Aceste genuri de servicii pot
fi reunite sub notiunea de comert invizibil. Denumirea a fost introdusa în vocabularul economic
pentru a distinge schimburile internationale de servicii de comertul cu bunuri materiale. În timp
ce exportul si importul cu bunuri materiale pot fi sesizate vizual si certificate la punctele vamale
pe unde bunurile respective intra si ies din tara, exportul si importul de servicii nu trec neaparat
prin punctele de frontiera, ele fiind în buna parte “invizibile” din punct de vedere material. În
prezent, în tarile cu o economie de piata dezvoltata, exportul invizibil manifesta tendinta de a
creste într-un ritm superior exportului de bunuri materiale, ocupând o pondere tot mai mare în
totalul schimburilor.

Într-o economie de piata preturile si cantitatile de produse supuse schimbului se stabilesc prin
deciziile si actiunile a mii si mii de agenti economici, exponenti ai unei anumite forme de
proprietate, producatori si consumatori, în conformitate cu exigentele legii cererii si ofertei. În
esenta, aceasta lege ne arata ca în conditiile în care toti ceilalti factori ramân constanti, cererea
pentru un anumit produs creste pe masura ce pretul produsului respectiv scade. În aceeasi ordine
de idei, oferta unui anumit produs creste pe masura ce pretul produsului respectiv creste. Drept
urmare, pe o piata concurentiala, pretul si cantitatile în care produsele (serviciile) se vând si se
 78

cumpara, tind sa fie determinate de punctul în care cererea si oferta sunt egale.

Dat fiind rolul central pe care-l are pretul într-o economie de piata vom începe analiza noastra cu
studiul relatiei dintre cantitatea ceruta dintr-o anumita marfa si pretul ei.

Este clar ca, pe orice piata, cantitatea ceruta dintr-o anumita marfa va depinde în mod nemijlocit
de pretul sau. Din acest punct de vedere, putem defini cererea ca fiind cantitatea de marfa pe care
un cumparator (colectiv sau individual) este dispus sa o achizitioneze de pe piata la un anumit
pret. Pe un plan mai larg, prin cerere întelegem cantitatile care vor fi realmente cumparate dintr-
un anumit produs, la un anumit moment dat, la fiecare dintre preturile ce pot fi cerute de catre
vânzatori. Prin urmare, aici avem de-a face cu cantitatea ceruta dintr-o marfa oarecare, pe care
cumparatorii si-o pot procura la un moment dat, tinând cont de nivelul pretului.

Pentru exemplificare sa urmarim cantitatea ceruta dintr-un produs oarecare în functie de pretul
sau de piata.

Tabelul nr.1

Dupa cum rezulta din tabelul de mai sus, pe masura ce pretul scade, creste cantitatea ceruta din
produsul respectiv. De pilda, daca pretul coboara la 0,50 dolari/bucata, cumparatorul va fi capabil
sa-si procure 70 de bucati din produsul respectiv. În schimb, daca pretul creste la 0,90 dolari, el
nu va putea cumpara decât 50 de bucati. Se confirma, deci, faptul ca ori de câte ori pretul creste,
cantitatea ceruta scade. Situatia prezentata în tabel devine mai sugestiva daca încercam sa-o
prezentam grafic:
 79

Graficul nr. 1

Deoarece, cererea creste atunci când pretul scade, curba (sau dreapta) cu ajutorul careia o
reprezentam grafic este întotdeauna descrescatoare, deci are o panta negativa. Înregistram, astfel,
o deplasare pe dreapta de la nord-vest spre sud-est. De ce? Pentru ca, la un pret mai mic fiecare
îsi permite sa cumpere mai mult (bineînteles, presupunând ca bugetul de care dispune este dat).
În al doilea rând, o data cu scaderea pretului unei marfi ea devine pentru consumatori mai
atractiva în comparatie cu alte marfuri, fireste daca preturile acestora ramân constante.

Ca si cererea, oferta de bunuri si servicii depinde direct de nivelul preturilor. Fiecare producator
este interesat sa câstige mai mult. Astfel, în mod normal, daca pretul creste, va creste si cantitatea
oferita pe piata spre vânzare si invers, daca pretul scade, va scadea si oferta. Tinând seama de
aceasta realitate, putem defini oferta ca fiind cantitatea ce va fi realmente vânduta dintr-un
anumit produs, la un moment dat, la fiecare dintre preturile ce pot fi obtinute pe piata.

Pentru a ilustra aceasta teza, vom recurge din nou la un exemplu cifric. Presupunând toate
celelalte conditii constante, cantitatea oferita din aceeasi marfa în functie de nivelul pretului va
evolua astfel:

Tabelul nr.1

Dupa cum se vede, producatorul îsi va orienta oferta în functie de pret: cu cât acesta va fi mai
mare, cu atât el va oferi o cantitate mai mare de marfa si invers, daca pretul va fi mai mic, va
 80

oferi mai putin. Acest lucru se observa mult mai clar urmarind datele de mai sus cu ajutorul unui
grafic.

Graficul nr.2

Pentru ca oferta creste pe masura ce creste si pretul, dreapta ofertei este întotdeauna ascendenta,
deci are o panta pozitiva.

Dar, pe piata nici cererea, nici oferta nu actioneaza separat, izolat una de alta, ci împreuna,
influentându-se reciproc. Preturile prea mari convin producatorilor, însa îi dezavantajeaza pe
cumparatori, sfârsind prin a nu le accepta. Dimpotriva, preturile mici sunt foarte avantajoase
pentru cumparatori, dar inhiba productia, ceea ce determina scaderea ofertei. În aceasta situatie,
trebuie gasita o solutie care sa combine deopotriva celor doua categorii de agenti economici.
Aceasta este data de punctul de echilibru al pietei. Prin echilibrul pietei întelegem acea stare în
care cantitatea ceruta de marfa egalizeaza oferta de marfa, adica

C(p)=O(p).

Sa punem laolalta datele cuprinse în tabelele nr. 1 si nr. 2 pentru a putea urmari modul în care
cererea si oferta se modifica în functie de schimbarile intervenite în pretul marfii.

Tabelul nr.3
 81

Sa încercam sa reprezentam aceste date într-un grafic în care sa se regaseasca atât cererea cât si
oferta a caror evolutie este influentata deopotriva de miscarea preturilor.

Graficul nr.3

Dupa cum rezulta din tabelul nr.3 si di graficul nr.3 atunci când pretul este mic, sa spunem de
0,50 dolari, vor fi oferite pe piata numai 40 de bucati din marfa luata în calcul, în timp ce cererea
este de 70 de bucati. În acest caz, cererea depaseste oferta, ceea ce înseamna ca ne confruntam cu
un deficit de marfa pe piata. În exemplul luat mai înainte el este egal cu 70-40=30 de bucati (în
grafic egal cu distanta dintre punctele f si E). Dimpotriva, atunci când pretul este egal cu 1 dolar
oferta este egala cu 90 de bucati (punctul a) în timp ce cererea este de numai 45 de bucati
(punctul A). Drept urmare, oferta depaseste cererea, ceea ce din punct de vedere economic
înseamna un surplus de marfa pe piata (segmentul A a). Exista, însa, un punct în care cererea si
oferta sunt egale. El corespunde pretului de 0,70 de dolari/bucata. Acesta este pretul de echilibru
al pietei.

Având în vedere ca termenul de “echilibru” este frecvent folosit în economie, asupra lui merita sa
întârziem putin. Într-adevar, vorbim adesea de echilibru bugetar, echilibru financiar, monetar,
valutar, echilibru economic general, etc. De data aceasta, amintim de echilibrul dintre cerere si
oferta, de echilibrul pietei bunurilor si serviciilor, de pretul de echilibru. Plecând de la toate
aceste elemente ne-am putea pune întrebarea: care este cea mai simpla acceptiune ce o putem
atribui echilibrului dintre cerere si oferta?

La o prima aproximare, echilibrul corespunde acelei situatii în care nu exista alte forte care sa
produca o schimbare. Sa ne închipuim, în acest sens, un pendul care stationeaza în punctul sau
central. Atâta timp cât nu intervine un impuls exterior (mâna omului) care sa-l puna în miscare, el
se gaseste în stare de echilibru. Din clipa în care este pus sa balanseze, echilibrul sau a fost
distrus. Desigur, dupa ce a atins maximul arcului descris de balansarea sa, pendulul va cauta sa
îsi recapete pozitia sa initiala de repaos, adica de echilibru. Dar, înainte de a o realiza, o anumita
perioada de timp va continua sa balanseze sub influenta altor doua forte care-i vor influenta
direct miscarea si anume gravitatia si rezistenta aerului. Pâna la atingerea pozitiei initiale de
echilibru, în orice punct s-ar gasi pendulul, cele trei forte îi vor influenta miscarea.

Conceptul de echilibru în economie este similar celui ilustrat mai sus. De ce, în exemplul nostru
dat mai înainte, pretul de 0,70 dolari/bucata reprezinta pretul de echilibru al pietei? Ce forte vor
 82

influenta miscarea tuturor celorlalte forte?

Sa consideram pentru început un nivel redus al pretului, de pilda 0,50 dolari/bucata la care
cantitatea ceruta era de 70 de bucati, în exces fata de oferta care era de numai 40 de bucati. Ce se
va întâmpla pe piata în acest caz? În primul rând, potrivit graficului nr.3, pretul fiind egal cu 0,50
dolari (P’=0,5) oferta nu este mai mare de 40 de bucati (Q’=40). Deoarece, cererea este mult mai
mare, în cazul nostru de 70 de bucati (Q’’=70), deficitul total este reprezentat tocmai de
segmentul Q’Q’’, adica Q’’-Q’=70-40=30 bucati în acest caz, multi cumparatori vor fi frustrati de
produsul respectiv neputându-l achizitiona pentru simplul motiv ca nu îl vor gasi. Altii vor dori
sa ofere un pret mai mare supralicitând, fortând pretul pietei sa creasca. Cu alte cuvinte, pretul
mai mic decât cel de echilibru nu poate persista mult timp în conditiile unei piete libere, deoarece
deficitul de marfa pune în miscare anumite forte care determina pretul sa creasca. Ca urmare a
cresterii preturilor, producatorii vor fi stimulati sa produca mai mult si sa ofere pe piata cantitati
mai mari de marfa.

Forte similare opereaza si în cazul în care pretul de vânzare se situeaza deasupra pretului de
echilibru. Daca, de exemplu, pretul ar fi de 1,00 dolari/bucata, potrivit datelor din tabelul nr.3,
cantitatea oferita ar fi de 90 de bucati, în exces fata de cererea care este de numai 45 de bucati.
Producatorii nu ar fi în stare sa-si vânda o parte din productie (în cazul nostru egala cu 90-45=45
de bucati), nu îsi vor putea recupera cheltuielile de productie si vor fi nevoiti sa reduca preturile.
Acest proces de reducere a preturilor va continua atâta timp cât surplusul de marfa persista, mai
exact, atâta timp cât cantitatea oferita depaseste cantitatea ceruta. Asadar, nici preturile mai mari
decât cele de echilibru nu pot dainui perioade prea lungi de timp.

În concluzie, pretul de 0,70 dolari/bucata si cantitatea de 60 de bucati reprezinta singura

combinatie pret-cantitate care nu contine în sine samânta propriei sale distrugeri. În consecinta,
acesta este singurul pret de echilibru.

Orice pret mai mare trebuie sa scada, respectiv orice pret mai mic decât acesta trebuie sa creasca.
Punctul D din graficul 3 actioneaza ca un adevarat magnet economic, asa dupa cum gravitatia
atragea pendulul, dat ca exemplu mai înainte, spre punctul de echilibru.

Totusi, analogia cu pendulul poate parea unora putin fortata. Într-adevar, rostul lui de a fi este de
a se afla mai mult în miscare decât în repaos. Acelasi lucru este valabil si pentru cantitatile de
marfa existente pe piata si preturile care exprima valoarea lor. Cel mai adesea piata nu se gaseste
într-un echilibru perfect, dar, ca urmare a actiunii legii cererii si ofertei, ea se intersecteaza cu el.
Iata de ce avem suficiente motive sa afirmam ca starea ei normala este de a tinde spre echilibru.
În principiu, în conditiile unei piete libere, fortele cererii si ale ofertei sunt capabile sa selecteze
singure pretul de echilibru spre care graviteaza piata unui anumit produs.

Din cele mentionate mai sus, rezulta ca punctul de echilibru între cerere si oferta nu este stabil
dat o data pentru totdeauna. El ar putea fi realizat daca, asa cum am mai aratat, toate celelalte
conditii care determina volumul cererii si ofertei ar ramâne nemodificate. Viata economica însa
este mult mai complicata decât pare la prima vedere. “Toate celelalte conditii” nu ramân
constante, ci se schimba continuu, chiar înainte capunctul de echilibru sa fie atins. Drept urmare,
miscarile concomitente ale cererii si ofertei pot genera una din urmatoarele situatii:
 83

Tinând seama de cele aratate pâna aici, se poate pune urmatoarea întrebare: care sunt principalii
factori ce determina modificarea cererii si ofertei de marfa?

Înainte de a raspunde la aceasta întrebare trebuie sa observam ca orice modificare a pretului unui
produs (ceilalti factori fiind considerati constanti) provoaca deplasari pe dreapta cererii care
ramâne fixa. Prin contrast, orice schimbare intervenita în oricare alta variabila care influenteaza
cantitatea de marfa ceruta determina o deplasare a dreptei (dupa caz a curbei) cererii. Pentru a
face acest principiu mai concret reproducem în cele ce urmeaza 2 asemenea situatii, privite din
punct de vedere grafic.

Graficul nr. 4

Asadar, care sunt, totusi, principalii factori ce pot influenta cererea de produse?

1. Fara îndoiala, unul dintre cei mai importanti factori îl constituie veniturile consumatorilor. Este
evident ca, daca veniturile medii ale agentilor economici cumparatori vor creste, acestia vor
putea cheltui mai mult. Prin urmare, daca pretul va ramâne nemodificat, cererea va creste. În
exemplul nostru de la 60 de bucati care corespundea vechiului punct de echilibru D situat pe
dreapta cererii C0, la 75 de bucati, ceea ce corespunde punctului R situat pe noua dreapta a
cererii C1 (se vede graficul nr.4). Dar, în aceasta situatie, punctul R nu mai corespunde cu
echilibrul pietei, deoarece cantitatea ceruta de 75 de bucati este prea mare în comparatie cu
cantitatea ce poate fi efectiv oferita (de numai 60 de bucati). De aceea, pentru restabilirea
echilibrului dintre oferta si cererea marita, ca urmare a sporirii veniturilor cumparatorilor, trebuie
sa creasca pretul de vânzare. În felul acesta, noul punct de echilibru T corespunde unei cantitati
oferite mai mici, de 70 de bucati, la pretul de 0,80 dolari/bucata, mai mare decât cel vechi care
era de 0,70 dolari/bucata. De aici putem desprinde urmatoarea concluzie: orice factor care
determina cresterea cererii (din punct de vedere grafic, aceasta corespunde unei deplasari a
dreptei cererii spre dreapta) fara a afecta în vreun fel oferta, va produce o crestere a pretului de
 84

echilibru si a cantitatii cerute pe piata.

O situatie inversa se înregistreaza atunci când veniturile consumatorilor scad (a se vedea graficul
nr.4-b ). De exemplu, cantitatea ceruta la vechiul pret de echilibru de 0,70 dolari si anume de 60
de bucati (a se vedea punctul D) va trebui sa scada. Noul echilibru se va restabili în punctul M
care corespunde unei cantitati de 50 de bucati achizitionata la un pret de 0,60 dolari/bucata.
Rezulta, deci ca, orice factor care determina deplasarea dreptei cererii spre stânga, fara a afecta în
vreun fel oferta, va provoca scaderea pretului de echilibru, precum si a cantitatii cerute pe piata.

2. Cresterea sau descresterea populatiei afecteaza în plus sau în minus cererea de bunuri si
servicii în acelasi mod în care o determina si cresterea sau scaderea veniturilor. Considerând
preturile si veniturile constante, cresterea populatiei va determina o deplasare spre dreapta a
curbei cereri si invers, descresterea ei va provoca deplasarea ei spre stânga, cu consecintele ce
decurg din analiza celor doua grafice nr4-a si nr.4-b.

3. Modificarea gusturilor si preferintelor consumatorilor. Demonstratia în acest caz este relativ

simpla. Un produs care este la moda cunoaste o crestere a cererii, chiar daca creste si pretul lui.
Invers, atunci când un produs cade în dizgratia cumparatorilor, cererea va scadea simtitor,
antrenând dupa ea o cadere si mai mare a preturilor. Asemenea situatii se înregistreaza îndeosebi
în cazul produselor de foarte slaba calitate.

4. În fine, unul din factorii a carui prezenta poate fi oricând semnalata pe piata, se refera la
evolutia preturilor altor bunuri si servicii. În general, cumparatorii solicita cantitati mai mici
dintr-un anumit produs (sa spunem unt) daca pretul unui alt produs substituibil (de pilda
margarina) scade. Pe de alta parte, ei vor cumpara cantitati mai mari dintr-un produs (de exemplu
benzina), pretul acesteia ramânând constant daca pretul unui alt bun complementar (automobil)
scade. De aici rezulta ca, întotdeauna cresterea preturilor bunurilor care constituie substitute ale
marfii în cauza deplasarea cererii spre dreapta si invers.

Sa analizam în continuare, principalii factori care influenteaza marirea sau scaderea ofertei.

1. În primul rând oferta va depinde direct de numarul si dimensiunile întreprinderilor

producatoare. Cu cât numarul producatorilor va fi mai mare si dimensiunile activitatii lor
economice va fi mai mari, cu atât cantitatea de produse oferita pe piata va fi mai mare.
 85

Graficul nr.5

Sa admitem ca, datorita cresterii numarului producatorilor si a dimensiunilor întreprinderilor lor,

oferta sporeste la 78 de bucati, fata de 60 cât reprezenta cantitatea de echilibru vânduta la pretul
de echilibru de 0,70 dolari/bucata. În acest caz, corelarea noii oferte cu vechiul pret are loc în
punctul I. Dar el nu se afla pe dreapta JD care delimiteaza marimea cererii, ci în afara ei. Aceasta
înseamna ca oferta este mai mare decât cererea iar pretul de 0,70 dolari/bucata se dovedeste a fi
prea mare pentru a putea juca rolul de pret de echilibru. În consecinta el trebuie sa scada.
Graficul nr.5-a ne arata ca noul punct de echilibru J corespunde unei cantitati mai mari de marfa
oferita (65 de bucati în loc de 60) însa la un pret mai mic de 0,60 dolari/bucata. Într-adevar, o
cantitate de marfa mai mare va putea fi vânduta numai daca pretul produsului va scadea, astfel
încât, sa-i determine pe consumatori sa cumpere mai mult.

Graficul nr.5-b ne prezinta o situatie exact opusa celei precedente. Datorita reducerii numarului
de producatori si capacitatii lor productive, oferta scade, în asa fel încât, noul punct de echilibru
se deplaseaza din D în V unde pretul ajunge a 0,90 dolari/bucata, iar cantitatea efectiv vânduta
scade la 50 de bucati.

Cele doua situatii pot fi sintetizate în felul urmator:

a) orice factor care determina deplasarea dreptei ofertei spre sud-est, în cadranul de referinta
pozitiv, neafectând în nici un fel dreapta cererii, conduce la scaderea pretului de echilibru si la
cresterea cantitatii de marfa vânduta;

b) orice factor care determina deplasarea dreptei ofertei spre nord-vest, neafectând în nici un fel
dreapta cererii, conduce la cresterea pretului de echilibru si la scaderea cantitatii de marfa
vânduta.

2. Un alt factor care poate influenta oferta este progresul tehnologic. Implementarea unor
tehnologii noi, moderne de productie confera producatorilor posibilitatea de a produce mai bine,
mai mult si la costuri mai mici. Aceasta se va repercuta asupra cresterii ofertei cu toate
 86

consecintele ce decurg de aici.

3. O influenta deloc neglijabila asupra dimensiunilor ofertei îl au preturile de achizitionare a

factorilor de productie de catre producatori. Demonstratia este simpla: daca se reduc costurile
imput-ului atunci, în conditiile mentinerii constante a preturilor de vânzare a produselor în cauza,
oferta va creste si invers.

4. Oferta se gaseste si sub influenta preturilor altor bunuri pe care producatorii s-ar putea decide
sa le produca cu aceeasi factori de productie pe care îi au la dispozitie. Sa presupunem, în aceasta
privinta, ca un agent economic produce doua bunuri A si B. Daca la un moment dat, pretul
produsului B creste, pentru producator s-ar putea dovedi a fi convenabila reducerea productiei
produsului A, chiar daca pretul acesteia nu se modifica.

5. În fine, în anumite cazuri, cum ar fi agricultura, factorul climatic poate exercita o influenta
notabila asupra ofertei de produse agricole.

Elasticitatea cererii si ofertei

Analiza întreprinsa pâna aici a pornit de la o ipoteza de lucru si anume am considerat fie
modificarea cererii, sub influenta anumitor factori, în conditiile unei oferte constante, fie
modificarea ofertei în timp ce cererea este presupusa ca fiind data. Alaturi de aceste doua
variabile economice am utilizat si o a treia marime si anume preturile a caror miscare reflecta
procesele ce aveau loc pe piata ca urmare a transformarilor intervenite în volumul si structura
cererii si ofertei.

Dar, ce se întâmpla atunci când atât cererea cât si oferta se modifica în acelasi timp si în proportii
diferite?

Am aratat deja ca, nivelul cererii depinde, între altele, de nivelul pretului produsului, ele
evoluând în sensuri diferite. Dar, aceasta afirmatie poate sa prezinte cel mult o importanta
teoretica, fiind, prin definitie, prea generala pentru a surprinde cu suficienta exactitate relatiile
care au loc între producatori si consumatori pe piata. Astfel, la o crestere sau o diminuare a
pretului poate avea loc o modificare foarte puternica sau foarte slaba a cantitatii de marfa ceruta.
Este deosebit de important pentru producatori sa cunoasca reactia cumparatorilor la modificarea
unor preturi, pentru ca de ea depind luarea unui sir întreg de decizii economice cum ar fi cele
privind volumul vânzarilor, veniturile realizate, marimea stocurilor de marfa, introducerea în
fabricatie a unor noi modele s.a.m.d. Iata de ce avem nevoie de un instrument cu ajutorul caruia
sa putem masura reactia consumului la orice modificare a pretului de vânzare, sau a veniturilor.
În momentul de fata, aceasta unitate de masura este cunoscuta în teoria si practica economica sub
denumirea de elasticitate. Folosim astfel, în economie, conceptele de elasticitatea cererii în raport
cu pretul de vânzare, de elasticitatea cererii în raport cu veniturile de care dispun consumatorii,
de elasticitatea cererii unui produs în raport cu preturile altor produse etc. Ea poate sa fie directa
atunci când variabila dependenta (cererea) evolueaza în acelasi sens cu factorul de influenta
(veniturile). De pilda, cresc veniturile, creste si cererea, chiar daca nu în aceeasi proportie.
Alaturi de aceasta deosebim elasticitatea inversa, atunci când variabila dependenta (cererea) se
modifica în sens invers fata de factorul de influenta. De exemplu, scade pretul, creste cererea,
 87

creste pretul - scade cererea.

Conceptul este cunoscut înca din economia clasica, primul care l-a folosit fiind A. Cournot în
1838. Onoarea de a-l fi facut popular revine totusi lui A. Marshall care l-a tratat pe larg într-o
forma matematica riguroasa în anul 1890.

Asadar, ce trebuie sa întelegem prin elasticitatea cererii? Pentru a o putea defini sa presupunem
ca, la un moment dat, pretul unui anumit produs este egal cu “p” caruia îi corespunde o cantitate
totala ceruta egala cu “q”. Sa admitem ca la o modificare a pretului de ?p cererea reactioneaza în
sens invers cu cantitatea - ?q. În aceste conditii, ne intereseaza sa cunoastem masura, gradul în
care reactioneaza cantitatea ceruta “q” la modificarile intervenite în pretul de vânzare “p”. Acest
lucru ni-l ofera tocmai elasticitatea cererii care nu este altceva decât un indice de reactie a
acesteia fata de cresterea sau scaderea preturilor pe piata.

Deoarece, atât preturile, cât si cantitatile de marfa sunt exprimate în unitati de masura diferite,
pentru a exprima elasticitatea cererii în mod unitar, vom calcula cresterea sau scaderea lor în
procente. Iata de ce putem afirma ca elasticitatea cererii este data de raportul dintre cresterea sau
scaderea procentuala a cantitatii si cresterea sau scaderea procentuala a pretului. Folosindu-ne de
notatiile mentionate mai înainte, elasticitatea cererii în raport cu pretul poate fi pusa în evidenta
de urmatoarea relatie matematica:

Daca vom lua în considerare modificari ale pretului si ale cantitatilor solicitate pe piata infinit de
mici, atunci putem nota ca:

Privita din acest punct de vedere, elasticitatea ne va arata cu cât creste sau scade cererea daca
pretul scade sau creste cu 1%. Întrucât aceste modificari au întotdeauna sensuri contradictorii
raportul capata valori negative. Din aceasta cauza valorile asumate de coeficientii de elasticitate
trebuie privite ca valori absolute si nu în sens algebric. De pilda, o elasticitate egala cu –2 este
mai mare decât o elasticitate a carei valoare este egala cu –1, chiar daca din punct de vedere ele
exprima exact contrariul.

Câteva exemple ne vor edifica mai bine asupra continutului economic al elasticitatii cererii. Sa
 88

admitem ca, pe piata, urmarim sa determinam elasticitatea cererii pentru discuri muzicale în
functie de evolutia preturilor acestora.

Tabelul nr.4

Dupa cum rezulta din datele tabelului nr.4 echilibrul pietei se situeaza la nivelul unei cereri si
oferte egale cu 18 milioane discuri vândute la pretul de echilibru de 6 dolari/bucata. Daca pretul
unui disc ar creste cu un dolar adica de la 6 la 7 dolari, cererea pentru acest produs ar scadea cu 9
milioane de discuri (18-9=9). Drept urmare elasticitatea cererii în raport cu pretul va fi
urmatoarea:

Alt exemplu:

Un alt exemplu:
 89

Dupa cum se poate observa din exemplu de mai sus, elasticitatea cererii poate sa ia valori mai
mari, mai mici sau egale cu 1. Deci: ep <,>,= 1.

În ce situatii pot intervenii cele 3 cazuri? De regula, elasticitatea cererii este egala cu 1 daca o
reducere cu 1% a pretului determina o crestere cu 1% a cererii si invers. Este mai mare decât 1,
de exemplu egala cu 3 atunci când o diminuare a pretului cu 1% determina o crestere a cererii de
3%. În acest caz, cererea depaseste modificarile procentuale intervenite în nivelul pretului. În
sfârsit, elasticitatea este mai mica decât 1 atunci când o reducere cu 1% a pretului determina o
crestere mai mica de 1% a cererii. Corespunzator acestor trei situatii apreciem ca ne aflam în fata
unei cereri elastice atunci când ep>1, a unei cereri unitare atunci când ep=1 si respectiv în fata
unei cereri neelastice când ep<1.

Cererea pentru fiecare marfa poate fi reprezentata printr-o singura dreapta sau curba. Fiecare
punct de pe aceste drepte sau curbe cunoaste o elasticitate diferita, adica fiecare pret corespunde
unei elasticitati particulare cererii. Iata de ce în economie vorbim întotdeauna despre elasticitatea
într-un anumit punct al dreptei sau al cererii.

Graficul nr.6

Tinând seama de aceasta constatare, distingem cel putin trei categorii de curbe ale cererii care
 90

corespund celor trei situatii descrise mai înainte si anume: ep=1; ep>1; ep<1.

Graficul nr.7

Dupa cum rezulta din graficul nr.7-a o scadere a pretului cu 1 dolar a determinat o crestere a
cantitatii de marfa cerute pe piata de trei bucati în loc de una. Aceasta înseamna ca cererea
reactioneaza foarte larg la cresterile sau scaderile de pret. În cel de-al doilea caz, unei reduceri a
pretului cu un dolar i-a corespuns o crestere a cererii tot cu o bucata, ceea ce înseamna ca
cheltuielile totale facute de cumparator si într-un caz si în altul ramân constante (în punctul
A=2,00$ x 1 buc.=2,00 dolari, iar în punctul B=1,00$ x 2 buc. = 2,00 dolari). Cumparatorii
ramân asadar, indiferenti fata de modificarile intervenite în nivelul pretului. Prin urmare,
elasticitatea ramâne unitara indiferent în ce punct ne-am situa pe curba cererii. Din aceasta cauza
ea mai poarta denumirea si de curba de indiferenta. Cel de-al treilea caz (7-c) este specific unei
cereri neelastice când reducerea pretului cu o unitate determina o crestere foarte slaba a cererii.

Alaturi de cele trei cazuri prezentate mai sus, mai pot fi întâlnite înca doua situatii si anume:
cea a unei cereri complet neelastice sau rigide si a unei cereri perfect elastice. Reprezentarea lor
arata astfel:

Graficul nr.8

Dupa cum se vede, în cazul 8-a cererea ramâne absolut constanta indiferent cum si în ce proportii
s-ar schimba preturile. Elasticitatea este egala cu zero de-a lungul întregii drepte a cererii care
 91

este întotdeauna perpendiculara pe axa orizontala. Spre deosebire de aceasta, dreapta care
marcheaza cererea perfect elastica este întotdeauna paralela cu axa orizontala (abscisa).

În general, se considera ca înregistram o cerere neelastica (aproape rigida) în cazul bunurilor de

prima necesitate care tin de satisfacerea unor trebuinte zilnice. La acestea consumul se mentine
constant, sau aproximativ constant indiferent de modificarile pe care le-ar cunoaste pretul. De
pilda, indiferent de cresterea sau scaderea pretului, zilnic populatia va consuma în medie cam
aceeasi cantitate de pâine. Desigur, exemplele pot fi multiplicate. În mod corespunzator se
constata o cerere elastica la produsele care intra în consum dupa o perioada mai lunga, cum ar fi
încaltamintea, îmbracamintea, mobila, autoturismele, alte bunuri de consum, de folosinta
îndelungata. La aceste produse cresterea de preturi inhiba consumul, iar valoarea desfacerilor se
reduce.

Ceea ce am putut afirma despre elasticitatea cererii în raport cu pretul este întru totul valabil si
pentru oferta. Elasticitatea ofertei ne arata cresterea procentuala a cantitatii de marfa oferita pe
piata ca urmare a unei cresteri procentuale a pretului de vânzare. Si în acest caz, ne întâlnim cu
conceptul de oferta elastica si neelastica.

Graficul nr.9

Asadar, dreapta ofertei care porneste din origine, reflecta, în orice punct al ei, o elasticitate
unitara (e=1). Atunci când aceasta dreapta intersecteaza axa cantitatii, avem de-a face cu o oferta
neelastica ceea ce înseamna ca ea reactioneaza slab sau foarte slab la modificarile de pret. În
sfârsit, atunci când dreapta ofertei intersecteaza axa preturilor, ne gasim în fata unei oferte foarte
elastice. Drept urmare, o dreapta paralela cu axa orizontala va avea o elasticitate infinita, dupa
cum o dreapta a ofertei paralela cu axa verticala cunoaste elasticitate infinit rigida.

Toate cazurile luate în calcul pâna aici, atât cele ale cererii, cât si cele ale ofertei, pot fi analizate
nu numai în raport cu schimbarile intervenite în preturile de vânzare, ci si în veniturile agentilor
economici consumatori. Vom vorbi astfel, de elasticitatea cererii sau a ofertei în raport cu
cresterea sau scaderea veniturilor. Relatia de calcul a acesteia este urmatoarea:

De exemplu, sa admitem ca, într-un anumit interval de timp, se înregistreaza urmatoarea situatie:
 92

• cheltuielile pentru o anumita grupa de marfuri, sa spunem alimentare, au fost în perioada de baza de 200 $;

• veniturile pe o persoana în cadrul unei familii au fost de 2000 $;

• veniturile unei persoane au crescut în perioada curenta la 2200 $;

• drept urmare, cheltuielile pentru alimente au crescut la 240 $.

În consecinta:

Exista apoi, multe produse ale caror cantitati cerute depind de cantitatile si preturile altor
produse. Sunt cunoscute, în aceasta privinta, cazurile când consumul unui produs presupune
procurarea altui produs. Aceste marfuri se numesc complementare. Fortând putin lucrurile am
putea spune ca sporirea pretului cafelei ar putea afecta cantitatea de zahar ceruta pe piata. De ce?
Deoarece, în cazul cresterii pretului cafelei, se va bea mai putina cafea si, în consecinta, se va
cere mai putin zahar. O situatie inversa s-ar înregistra daca pretul cafelei ar scadea.

La polul opus se situeaza marfurile care sunt substituibile între ele. De exemplu, cresterea
pretului la benzina va duce la scaderea cererii pentru automobile. În scopul calcularii influentei
pe care o are modificarea pretului unei marfi asupra cantitatii cerute dintr-un alt produs vom
determina asa-numita elasticitate încrucisata a cererii (cross elasticity of demand).

Iar la modificari infinit de mici vom avea:

Care sunt principalii factori ce influenteaza elasticitatea cererii si respectiv a ofertei?

Elasticitatea cererii poate fi influentata de o serie de factori dintre care amintim câtiva pe care îi
consideram mai importanti.

1. Gradul de substituibilitate între marfuri. Cererea unei marfi va fi cu atât mai elastica cu cât
vor fi mai numeroase produsele substituibile disponibile. Este suficient sa amintim aici
exemplele care de acum au devenit clasice a untului si margarinei, a pâinii si grisinelor s.a.m.d.

2. Natura marfurilor. De obicei pe piata ne întâlnim cu bunuri de prima necesitate si cu produse

de lux. Cererea pentru un produs de lux este, în general, mai elastica decât cea a bunurilor de
prima necesitate. De exemplu, cantitatea ceruta de cartofi nu descreste prea mult în cazul în care
pretul cartofilor creste. Unele studii întreprinse în S.U.A. arata ca elasticitatea cererii pentru
cartofi în raport cu pretul acestora nu este mai mare de 0,3, ceea ce înseamna ca la o crestere a
pretului cu 10% cantitatea de cartofi ceruta scade cu numai 3%. În schimb, o serie de bunuri de
lux cunosc o cerere mult mai elastica. De exemplu, unor estimari facute tot în S.U.A. elasticitatea
cererii pentru o masa la restaurant este de 1,6, ceea ce înseamna ca la o crestere cu 10% a
 93

pretului ei, cheltuielile clientilor pentru un asemenea serviciu scad cu 16%.

3. Importanta marfurilor. O marfa “foarte importanta”, adica o marfa care ocupa o pondere
mare în totalul cheltuielilor unui consumator se caracterizeaza, de regula, printr-o elasticitate
marita.

4. Nivelul pretului marfii. Cu cât este mai ridicat nivelul pretului unei marfi, cu atât mai mare
tinde sa fie coeficientul de elasticitate în raport cu pretul. Am aratat deja ca, daca dreapta cererii
intersecteaza axa verticala, elasticitatea este infinita în acel punct si ea descreste pe masura ce se
deplaseaza spre intersectia cu axa orizontala.

5. Uneori este importanta si trecerea timpului. S-a demonstrat ca, în multe situatii, cererea
pentru multe produse, este mai elastica pe termen lung decât pe termen scurt.

De cine depinde, în principal, elasticitatea ofertei unei marfi?

1. De stocurile de marfa care în perioada luata în considerare, stau la dispozitia ofertantilor.
2. Costurile de pastrare, de depozitare si transport a marfurilor.
3. Costurile de productie ale marfii.
4. Perspectivele conjuncturale de crestere a preturilor de vânzare.

Fiecare factor amintit mai sus poate sa influenteze mai mult sau mai putin volumul ofertei si
elasticitatea ei. Daca marfa este perisabila iar costurile pentru conservarea ei sunt relativ mari,
este clar ca vom înregistra o oferta neelastica. Pe de alta parte, daca marfa poate fi pastrata cu
usurinta, cantitatea pusa în vânzare pe piata în perioada curenta depinzând de sperantele
ofertantilor într-un pret viitor mai bun, oferta va fi mai elastica. Cu alte cuvinte, în conditiile în
care ceilalti factori ramân constanti, cu cât este mai mare perioada de timp pe care vânzatorii o au
la dispozitie pentru a reactiona la oscilatiile pretului, cu atât va rezulta o elasticitate a ofertei mai
mare. Faptul acesta se explica prin posibilitatea pe care o au producatorii de a-si moderniza
productia, de a-si schimba structura capitalului fix pe care îl au în dotare si de a mari în felul
acesta volumul vânzarilor pe termen lung.
 94

PIATA MONETARA

Scurt istoric

Indiferent ce tip de economie de piata avem în vedere, toate au un element comun si anume
schimbul. Cu ajutorul acestuia reusim sa masuram valorile marfurilor prin comparatie, adica prin
raportarea uneia sau alteia. De pilda, în schimbul unei tone de grâu putem obtine 5 tone de
carbune, vom spune ca valoarea grâului este de cinci ori mai mare decât cea a carbunelui, sau
invers, ca valoarea carbunelui reprezinta a cincea parte din valoarea grâului. Tinând cont de acest
lucru, rezulta ca valorile a doua marfuri oarecare se gasesc întotdeauna în raport invers
proportional cu cantitatile schimbare. Cu alte cuvinte, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai mare
dintr-o marfa în schimb, cu atât valoreaza mai putin si invers, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai
mica în schimbul alteia, cu atât valoreaza mai mult.

Însa, asa cum am mai avut prilejul sa notam, trocul, adica schimbul direct al unei marfi pe o alta
marfa (M - M) nu numai ca este greoi, dar, în anumite împrejurari, chiar imposibil. Într-adevar,
pentru ca trocul sa poata avea loc, trebuie ca posesorul unui obiect oarecare sa caute o alta
persoana dispusa sa dobândeasca marfa pe care o poseda si, în acelasi timp, sa-i cedeze tocmai
lucrul de care are nevoie. Mai mult decât atât, pentru ca schimbul sa aiba loc, cele doua marfuri
trebuie sa fie de valori absolut egale.

Greutatile trocului au silit pe oameni sa gaseasca o a treia marfa menita sa figureze în fiecare
schimb. La început, ei au ales fireste, ceea ce le era mai familiar si de folos în general. Astfel, în
diverse locuri si timpuri diferite, rolul acesta l-au îndeplinit fie unele produse spontane ale naturii,
fie unele produse ale muncii. Rând pe rând au fost folosite în cadrul schimbului scoicile, nucile de
cocos, penele colorate ale unei pasari, sulitele de silex cioplit, sarea, blanurile de animale sau
vitele.

Treptat, din lumea tuturor marfurilor s-a desprins o marfa care a început sa joace rolul de
echivalent general. Aceasta marfa nu putea fi alta decât aurul, ales tocmai pentru proprietatile sale
chimice si fizice (nealterabilitate, maleabilitate s.a.), care atrag dupa sine o serie de consecinte
economice: usurinta transportului (nici o alta marfa nu are adunata atâta valoare într-o greutate
atât de mica), durata nelimitata (este inoxidabil), greutatea de a-l falsifica, în fine, o divizibilitate
perfecta.

Întrebuintarea aurului în calitate de instrument de schimb nu înseamna înca bani. Societatea

omeneasca a parcurs mai multe etape pâna a ajunge la banii de aur. La început oamenii s-au servit
de metalele pretioase sub forma unor bucati brute. Trebuia deci, în orice schimb, mai întâi sa fie
cântarite, apoi sa fie încercate. Repetarea la fiecare schimb a acestei duble operatii i-a determinat
pe oameni sa treaca la utilizarea unor bucati taiate din aur, a caror greutate si titlu erau hotarâte
dinainte, fiind în plus, garantate printr-o pecete oarecare. De aici înainte, oamenii nu vor mai
cântarii barele, ci doar le vor numara. Primii care au avut aceasta idee au fost, se pare, chinezii. În
Europa, prima moneda batuta din metal este semnalata prin secolul VII (î.e.n.), locul ei de origine
fiind Lidia. Ea nu era nici din aur nici din argint, ci facuta dintr-un aliaj al celor doua metale, pe
care grecii îl numeau “electrum”, fara a avea înca forma de disc. Dar, de aici si pâna la adevarata
moneda nu mai ramasese de facut decât un pas. Mai trebuia eliminat înca un inconvenient care
consta în faptul ca forma cubica sau neregulata era nu numai incomoda, dar permitea si
falsificarea ei fara a fi recunoscuta usor. Desi se renuntase la cântarire, de cele mai multe ori era
 95

totusi necesara cântarirea pentru a te asigura ca moneda este nestirbita. În scopul înlaturarii si
acestor neajunsuri, oamenii au adoptat în final forma unor mici discuri, cu semne în relief pe toata
suprafata, pe avers, revers si margine, pentru a nu mai putea fi nici pilita, nici stirbita fara a lasa
urme vizibile asupra desenelor care o acopereau din toate partile. Aceasta a fost una din
investitiile de prim rang ale civilizatiei, care a servit mii de ani schimbului ca masura unanim
recunoscuta a valorii.

Asadar, banii sunt un produs al schimbului care au aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a
productiei de marfuri si a pietei. Timp de aproape 26 de secole, mai exact pâna la începutul
primului razboi mondial, omenirea a folosit monezi metalice, de aur si argint, precum si di alte
aliaje. Aproximativ din anul 1600 si pâna în 1914 a existat o etapa de tranzitie în care omenirea a
folosit deopotriva monezi cu valoare proprie, de aur si argint, alaturi de semne banesti fara
valoare proprie, care reprezentau în circulatie aurul si argintul. Din aceasta cauza, ele erau de cele
mai multe ori convertibile. În sfârsit, începând cu primul razboi mondial si pâna astazi am asistat
la circulatia bancnotelor (a banilor de hârtie) convertibile sau neconvertibile si a banilor de cont.

Daca aven în vedere întreaga istorie a dezvoltarii civilizatiei umane putem spune ca ea a parcurs
doua mari perioade si anume: cea a economiei nemonetare, prima si cea a economiei monetare, a
doua. Economia nemonetara a corespuns perioadei istorice în care societatea nu a folosit moneda.
Aceasta perioada s-a caracterizat, mai întâi, printr-o economie de autosubzistenta, în cadrul carei
n-au existat schimburi si ca atare nici instrumente de schimb. Apoi, a urmat economia trocului
când, de asemenea, nu s-au folosit banii ca intermediari ai schimbului de marfuri.

Dupa opinia istoricilor, aparitia economiei monetare a corespuns cu aparitia monedei. Totusi,
simpla aparitie a banilor n-a fost suficienta pentru a putea vorbi de o piata monetara. Aceasta a
aparut mult mai târziu, în anumite conditii de dezvoltare a societatii când banii au devenit axa în
jurul careia se învârteste întreaga viata economica.

Asa cum am mai aratat în capitolul precedent, piata monetara este una din principalele
componente ale economiei de piata, ea functionând în strânsa interconditionare cu piata
marfurilor si serviciilor, cu piata fortei de munca si a capitalului. Însa, trebuie sa retinem ca piata
monetara este de neconceput fara existenta bancilor si a operatiunilor pe care acestea le
efectueaza, dintre care, pe departe, se detaseaza deciziile de emisiune si creditare.

Cererea si oferta de moneda

Întrucât moneda s-a nascut ca echivalent general al tuturor marfurilor. Înca de la origini ea a
îndeplinit doua functii esentiale si anume cea de masura a valorii si de mijloc de circulatie a
marfurilor, deci de instrument al schimburilor. Functiile banilor s-au dezvoltat treptat, odata cu
circulatia marfurilor. De aceea, alaturi de cele doua functii primordiale amintite mai sus, în
dezvoltarea ei istorica moneda a servit si ca mijloc de plata, de acumulare si tezaurizare, precum
si ca bani universali.

În exercitarea functiei principale, ca masura a valorii, banii nu trebuie sa existe în mod efectiv în
circulatie. Ei îndeplinesc aceasta functie în mod ideal prin intermediul preturilor. Ca mijloc de
circulatie, însa, deci ca intermediar general în schimbul de marfuri, banii trebuie sa apara în mod
nemijlocit pe piata. Acesti bani, absolut necesari pe piata pentru a mijloci schimbul, alcatuiesc
 96

ceea ce numim în economie masa monetara aflata în circulatie. În general, ea este o marime
eterogena constând din suma activelor ce pot fi utilizate pe teritoriul unei tari pentru cumpararea
de bunuri si servicii si pentru achitarea unor datorii.

Mult timp s-a considerat ca masa banilor în circulatie ar fi formata numai din numerar. Ulterior, s-
a ajuns la concluzia ca în masa monetara trebuie inclusi si banii de cont (moneda scripturala)
adica disponibilitatile aflate în conturile bancare si care circula prin operatii de virament sau
transfer între conturi. Trebuie mentionat ca aceste disponibilitati în cont pot proveni din depuneri,
sau din deschideri de credit ale bancilor în favoarea unor titulari de conturi. În acest context,
titularii conturilor pot oricând transforma disponibilitatile lor din conturi în numerar. Acesta este
si motivul principal pentru care banii de cont trebuie inclusi în masa monetara existenta la un
moment dat pe piata.

Totusi, care sunt principalii factori ce determina cererea de moneda?

În linii mari ea este direct influentata de sumele necesare populatiei pentru cumpararea de bunuri
de consum, precum si întreprinderilor pentru procurarea diferitilor factori de productie solicitati
de procesul de munca propriu-zis, sau de efectuarea unor investitii. Desigur, la aceste elemente
mai pot fi adaugate unele sume constituite în scopul crearii unor rezerve pentru acoperirea unor
riscuri, sau în vederea efectuarii unor operatii speculative (schimbul valutei nationale pe alte
valute mai bine cotate pe piata internationala, sau vânzarea de titluri de valoare atunci când cursul
lor este scazut, mai exact manifesta tendinta de scadere, pe bani).

Indiferent de destinatia pe care o iau banii, orice persoana fizica sau juridica manifesta o anumita
preferinta pentru lichiditate prin care întelegem capacitatea unui agent economic de a face fata în
orice moment unor angajamente financiare. Daca vom nota lichiditatea cu L ea poate sa ia valori
între zero si unu, deci:

0<L<1

Atunci când este egala cu zero însemna ca toate activele întreprinderii sunt formate din marfuri,
titluri de valoare sau depuneri care urmeaza sa fie transformate în bani numerar. Invers, atunci
când ea este egala cu unu, totalitatea activelor constau numai din bani în numerar. Fireste, nu este
exclusa si situatia în care lichiditatea sa coboare sub zero, caz în care debitorul este declarat în
atare de insolvabilitate, ceea ce conduce, de cele mai multe ori, la deschiderea procedurii
falimentului.

Ca urmare a unor observatii acumulate de-a lungul anilor, s-a constatat ca masa monetara aflata în
circulatie este rezultatul nu numai a unor factori care pot fi sintetizati în ceea ce am numit mai
înainte cererea de moneda, dar si consecinta miscarii unor variabile economice. Astfel, s-a
demonstrat ca exista întotdeauna un raport direct proportional între cantitatea de moneda necesara
a fi în circulatie si nivelul preturilor. Mai exact, în masura în care creste sau scade masa monetara
aflata în circulatie, cresc sau descresc si preturile. Cu alte cuvinte, puterea de cumparare a
monedei este invers proportionala cu cantitatea ei. Acest postulat a intrat în istoria gândirii
economice sub denumirea de teoria cantitativa a banilor. Ea a fost pentru prima data semnalata în
anul 1568 de catre francezul Jean Bodin care arata ca una din cauzele cresterii preturilor într-o
serie de tari europene, în perioada imediat urmatoare descoperirii Americii, a constituit-o afluenta
 97

unei mari cantitati de aur si argint.

Cu toate acestea, cel care a expus cu suficienta claritate principiile care stau la baza teoriei
cantitative a banilor a fost Davanzati în lucrarea sa “Tratat asupra monedei” (1588), principii
dezvoltate mai apoi de J. Locke, D. Hume, David Ricardo si Irving Fisher (1867-1947). Acesta
din urma a aratat ca suma valorilor tuturor bunurilor schimbate contra moneda într-o anumita
perioada de timp trebuie sa fie egala cu cantitatea de bani aflata în circulatie multiplicata cu viteza
lor de rotatie. Deci:

M*V=P*Q

unde,

M = cantitatea de moneda aflata la dispozitie;

V = viteza de circulatie a banilor;
P = nivelul preturilor;
Q = cantitatea de marfuri supusa schimbului.

Aceasta egalitate este cunoscuta în economie sub denumirea de formula lui I. Fisher. Din ea poate
fi dedusa cantitatea de bani necesara circulatiei (sau masa monetara) respectiv:

M=P*Q/V

Aceasta înseamna ca masa monetara necesara în circulatie este direct proportionala cu suma
preturilor tuturor marfurilor si invers proportionala cu viteza de circulatie a banilor .

Daca vom considera V=L atunci M=P*Q, ceea ce înseamna ca P=M/Q. Expresia matematica de
mai sus pune în evidenta tocmai esenta teoriei cantitative a banilor dupa care modificarea
preturilor este pusa în directa legatura cu modificarea masei banesti aflata în circulatie, respectiv
acestea cresc ori de câte ori sporeste cantitatea de bani de pe piata si scad atunci când se reduce
aceasta cantitate. Drept urmare, valoarea banilor va oscila si ea în proportie inversa cu cantitatea
de moneda de pe piata. Subliniind acest fapt trebuie sa mentionam ca sporirea masei banilor în
circulatie nu va determina sporirea preturilor decât cu conditia ca nici unul din ceilalti factori ai
ecuatiei schimburilor (ecuatia lui Fisher) sa nu contrabalanseze sporirea acestei mase. Pentru ca,
din analiza ecuatiei M*V=P*Q rezulta ca atunci când creste masa monetara aflata în circulatie,
pentru restabilirea echilibrului, trebuie, fie sa sporeasca volumul de marfuri supus schimbului, fie
sa creasca preturile. Desigur, pentru consumator ultima solutie nu este convenabila. Altfel, orice
dezechilibru intervenit în ecuatia de mai sus pregateste terenul pentru aparitia, mai devreme sau
mai târziu, a inflatiei.

O situatie aparte prezinta viteza de circulatie a banilor. De regula, aceasta exprima numarul de
tranzactii la care serveste o unitate monetara, într-o anumita perioada de timp, în procesul
circulatiei marfurilor. Ea este determinata de numerosi factori dintre care amintim: masa banilor
aflata în circulatie, proportia banilor tinuti în rezerva sau tezaurizati, conjunctura economica,
creditul bancar, factorul psihologic al încrederii în puterea de cumparare a banilor etc. Din
formula lui Fisher rezulta ca cel putin cei trei parametri, respectiv P, M si Q exercita o influenta
notabila asupra vitezei de circulatie a banilor si anume:
 98

V=P*Q/M

Dar, nici suma de bani tinuta în rezerva sau tezaurizati nu trebuie neglijata. În fond, atunci când
V=0 înseamna ca un anumit numar de agenti economici tin banii sub forma de numerar (în banci
sau în casele de economii) ceea ce le confera o putere de cumparare viitoare, sau o lichiditate
potentiala. Or, lichiditatea pe care s-o notam ci K, este tocmai inversul vitezei de circulatie a
banilor. Deci,

K=1/V sau V=1/K

Înlocuind aceasta valoare în formula anterioara obtinem:

1/K=P*Q/M

de unde rezulta ca:

M=P*Q*K

Se observa ca aceasta noua relatie nu mai face miscarea preturilor dependenta de un singur factor
- volumul monedei aflata în circulatie - ci de o serie întreaga de alti factori printre care puterea de
cumparare joaca un rol important. Tocmai acest lucru l-a sesizat J.M. Keynes în lucrarile sale.
Astfel, în lucrarea „A treatise on Money” (1930) el lanseaza o noua formulare a teoriei cantitative
a banilor care, mai târziu, avea sa intre în istoria gândirii economice sub denumirea de „ecuatia de
la Cambridge”. Notând cu P nivelul preturilor, Q volumul productiei, M volumul depunerilor la
banci provenite din venituri (Income Deposits) si V viteza de circulatie a acestora, J.M. Keynes
ajunge la concluzia ca:

P*Q=M*V

Deosebirea esentiala între ecuatia lui Fisher si cea a lui Keynes consta în faptul ca, în timp ce
primul pune accentul pe cantitatea de bani în circulatie, cel de-al doilea pune accentul pe puterea
de cumparare a populatiei si a agentilor economici.

În principiu, ar trebui ca o data cu accelerarea vitezei de circulatie masa monetara aflata pe piata
sa scada si invers. Cu toate acestea, pot fi întâlnite si cazuri când, o data cu cresterea vitezei de
circulatie, creste si masa monetara, ceea ce conduce la o agravare a deprecierii inflationiste a
banilor. O asemenea situatie poate fi întâlnita frecvent în perioada de criza economica.

Practica economica a dovedit insa, ca aceeasi masa monetara îsi dubleaza puterea de cumparare
daca circula de doua ori mai repede, cu alte cuvinte, daca ea serveste la un numar îndoit de
tranzactii. Totodata, accelerarea vitezei de circulatie constituie, atunci când conditiile necesare
sunt create, la reducerea masei banesti de pe piata. Dupa cum am mai aratat, daca am considera
V=0 aceasta însemna ca moneda nu-si îndeplineste deloc functia de mijloc de circulatie, fiind în
cea mai mare parte a ei tezaurizata.

Teoria cantitativa a banilor a fost dezvoltata în ultimul timp de catre o serie de economisti
reprezentanti ai scolii economice de la Chicago avându-l în frunte pe Milton Friedman. Acestia au
 99

analizat corelatia dintre masa banilor în circulatie si produsul intern brut, ajungând la concluzia ca
între aceste doua marimi economice exista o strânsa legatura, iar masa banilor în circulatie este o
variabila influentabila. Drept urmare, M. Friedman propune majorarea anuala a masei banilor cu
un anumit procent care sa corespunda ratei anuale de crestere a produsului intern brut. În
consecinta, autoritatile monetare trebuie sa-si îndrepte atentia asupra banilor în circulatie, în
primul rând, folosind emisiunea de bani ca una dintre pârghiile principale de influentare si a
celorlalte variabile economice.

În felul acesta ajungem la cel de-al doilea element major al pietei monetare si anume oferta de
bani. Aceasta se realizeaza, în general, prin intermediul emisiunii banesti si a creditarii. Întrucât
emisiunea baneasca mareste masa banilor în circulatie, influentând întreaga activitate economica,
oferta de bani trebuie orientata de catre bancile specializate în primul rând dupa evolutia
proceselor materiale, respectiv dupa cantitatea de marfuri si servicii supusa vânzarii – cumpararii
într-o anumita perioada de timp, precum si dupa regimul preturilor. Pe un plan mai larg, bancile
de emisiune trebuie sa creeze un raport optim între masa banilor în circulatie si sumele de bani
reclamate de efectuarea tuturor operatiunilor economice care se realizeaza prin intermediul
banilor. Aceasta înseamna ca, pentru a avea o circulatie baneasca sanatoasa este necesara
realizarea unei concordante între volumul si structura disponibilitatilor banesti si volumul si
structura ofertei de bunuri si servicii destinate atât consumului productiv cât si neproductiv. Prin
urmare, cresterea masei banilor în circulatie trebuie sa fie în concordanta cu cresterea volumului
productiei si a serviciilor, asa cum sustine M. Friedman, cu cresterea anuala a produsului intern
brut.

Convertibilitatea monedei

Piata monetara ca parte componenta a economiei de piata nu trebuie redusa numai la

problematica cererii si ofertei de bani. Pe un plan mai larg ea cuprinde toate tranzactiile în
moneda nationala care au loc între rezidentii unei tari. De exemplu, creditele pe care bancile
comerciale le acorda firmelor fac parte din operatiunile desfasurate pe piata monetara.

Alaturi de aceasta piata într-o tara mai poate functiona si piata valutara în cadrul careia se
desfasoara comertul cu valute. Aceasta poate sa aiba ca obiect speculatia valutara (adica,
specularea de catre agentii economici a diferentelor de curs dintre valute), vânzarea - cumpararea
de valuta de catre banci în scopul obtinerii unui câstig si interventia statului ori de câte ori
modificarea cursurilor valutelor straine nu corespund intereselor lui. De pilda, în cazul în care
cursul unei valute creste mai mult decât se apreciaza ca ar fi util pentru economia tarii respective,
banca centrala intervine pe piata vânzând o anumita cantitate din valuta în cauza, din rezervele
sale. Prin aceasta, statul urmareste întarirea monedei nationale în raport cu celelalte valute straine.
Punând în vânzare valuta straina (fata de o anumita cerere presupusa ca fiind data) creste oferta
iar cursul ei fata de oferta nationala scade. Daca, dimpotriva, cursul scade prea mult, banca
centrala va proceda la operatiunea de cumparare a valutei. În acest caz, are loc un procedeu invers
si anume, de ieftinire a monedei nationale fata de celelalte valute.

Ratiunea economica a unor astfel de interventii pe piata valutara este dictata fie de scutirea
industriei autohtone de o ascensiune nedorita a preturilor de export (ieftinirea exportului si
scumpirea importului), fie de apararea monedei nationale împotriva unor presiuni venite din
exterior atunci când ea este convertibila.
 100

Ce se întelege prin convertibilitate? Teoria economica mentioneaza ca prin convertibilitate se

întelege însusirea conferita de stat monedei sale oficiale de a circula liber pe plan international. În
mod concret, aceasta înseamna posibilitatea oricarui detinator de moneda nationala de a o
schimba pe valuta altei tari, fara nici o restrictie în ceea ce priveste marimea sumei, calitatea
persoanei detinatoare si scopul în care se efectueaza schimbul valutar (de pilda, plati pentru
tranzactii curente sau miscari de capital). În conditiile unei economii moderne, piata interna
trebuie sa permita nu numai confruntarea între cerere si oferta, ci sa ofere si posibilitatea
comunicarii cu piata mondiala.

Intr-adevar, o tara cu valuta convertibila poate face comert cu toate celelalte tari, orientându-se,
de regula, spre pietele unde poate obtine cel mai mare avantaj. Acest fapt devine posibil tocmai
pentru ca statul cu moneda convertibila a atins un asemenea nivel de dezvoltare economica încât
poate sa garanteze emisiunea si circulatia monedei sale prin gama de bunuri si servicii ce pot fi
procurate în orice moment cu respectiva moneda, precum si prin rezervele valutare si în aur pe
care le detine la un moment dat.

Convertibilitatea face parte din conceptele economice care au cunoscut importante modificari de
continut de-a lungul timpului. Pe vremea când sistemele monetare nationale se bazau pe etalonul
de aur (este vorba de perioada pâna la primul razboi mondial) convertibilitatea însemna dreptul
detinatorului unei anumite sume de bani (bancnote) sa pretinda de la banca emitenta cantitatea de
aur corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor respective, în conformitate cu continutul de
metal pretios stabilit prin lege. În acest caz, convertibilitatea monedei era asigurata prin stocul de
acoperire în aur detinut în mod obligatoriu de catre banca. Totodata, în conditiile aratate mai sus,
moneda nationala era convertibila si în alte valute, în sensul ca detinatorul unei sume de bani o
putea schimba pe o alta valuta, bineînteles la cursul oficial, paritar, adica la raportul între
cantitatile legale în aur ale monedelor în cauza.

Cu timpul, convertibilitatea în aur a fost abandonata. Aceasta a avut loc în momentul în care s-a
trecut la etalonul aur-devize, când aproape nici o tara nu si-a mai garantat propria moneda numai
în aur.

În România, bancnotele emise de Banca Nationala au fost convertibile în aur si argint în perioada
1881-1890, iar prin efectul trecerii la monometalismul aur (1890), numai în aur, pâna la primul
razboi mondial. Dupa aceea, leul a mai fost declarat convertibil doar o singura data si pentru o
scurta perioada de timp (între anii 1929 si 1932) când a putut fi schimbat în aur sau devize
straine, cu conditia de a prezenta la sediul bancii suma minima de o suta mii lei.

Interesul pentru convertibilitate provine dintr-o serie de avantaje pe care le ofera economiei
nationale. Printre acestea sunt de semnalat câteva care ni se par mai importante.

1. Posibilitatea de a determina cât mai exact eficienta comertului exterior, în ansamblu si pe

fiecare tranzactie în parte. Acest lucru decurge din faptul ca, în conditii de convertibilitate,
preturile practicate pe piata interna trebuie sa fie foarte apropiate de cele existente pe piata
mondiala, ceea ce le confera o mai mare exactitate în masura valorii marfurilor pe care le
reprezinta. Deformarea indicatorilor de eficienta în primul rând a celor care reflecta activitatea de
comert exterior, provine tocmai de la abaterea preturilor interne, fie în plus, fie în minus, de la
nivelurile preturilor mondiale.
 101

2. Atunci când moneda unei tari este convertibila, produsele acesteia se afla într-o concurenta
reala cu cele ale celorlalte state, ceea ce determina agentii economici sa adopte forme moderne de
conducere si organizare a productiei, sa faca eforturi continue de retehnologizare, sa ridice nivelul
calitativ si estetic al marfurilor, în fine sa sporeasca substantial productivitatea muncii.

3. Ca urmare a convertibilitatii, producatorii se vor orienta cu prioritate spre acele produse care
sunt cerute, la export. În felul acesta, încasarile în valuta vor spori rezervele valutare ale tarii, cu
efecte benefice asupra dezvoltarii economice.

4. În conditii de convertibilitate tara respectiva îsi poate largi si multilateraliza schimburile cu alte
state pe baza de plati efective în moneda nationala, fara a mai face eforturi de a-si procura valuta
internationala. Totodata, statul cu moneda convertibila îsi poate achita prin plata directa în
moneda nationala a ratelor scadente la creditele contractate si la dobânzi.

Pornind de la situatia actuala a economiei mondiale si da la continutul ce îl atribuim în prezent

acestui concept, pentru trecerea la convertibilitate a unei monede nationale trebuie avute în vedere
si totodata îndeplinite o serie de conditii. Dintre acestea retinem:

- Atingerea unui înalt nivel de dezvoltare economica, capabil sa asigure cantitatile de marfuri
cerute de partenerii externi, la cotele unei depline competitivitati din punct de vedere al calitatii si
pretului. În acest scop, este necesara realizarea unei productivitati ridicate, comparabila cu cea
obtinuta de alte state cu o economie de piata dezvoltata.

- Realizarea unei structuri a preturilor apropiata de cea de pe piata mondiala. Aceasta se poate
realiza, în primul rând, prin liberalizarea preturilor pe piata interna. Preturile stabilite artificial si
mentinute sub nivelul real creeaza iluzia unui export profitabil, însa, în realitate, favorizeaza
scurgerea peste granita a unei parti din avutia nationala.

- Stabilirea unui curs real, fundamentat economic al monedei nationale. În absenta acestui curs
real, moneda nationala poate fi sau subevaluata, sau supraevaluata, ceea ce atrage dupa sine
importante consecinte asupra bugetului statului, precum si asupra balantei comerciale. La
atingerea acestui obiectiv, o contributie de seama o poate avea prezenta în tara a carei moneda
este convertibila a unei piete valutare, unde sa poata avea loc cotatii libere a banilor proprii în
raport cu celelalte valute.

- Constituirea unor rezerve în valuta forte fie în vederea convertibilitatii propriu-zise, fie pentru a
putea interveni pe piata valutara în scopul sustinerii monedei proprii prin vânzari-cumparari
masive de valuta. În aceasta privinta, o mare atentie trebuie acordata unei balante active de plati,
sau cel putin echilibrate care sa poata permite consolidarea rezervelor valutare ale tarii în cauza.
Existenta unor asemenea rezerve este absolut necesara pentru apararea stabilitatii cursului
monedei nationale. Toate acestea sunt strâns legate si de posibilitatea echilibrarii temporare, în
caz de nevoie, a balantei de plati, prin obtinerea de credite externe.

Constituirea unor rezerve valutare la un nivel corespunzator se justifica si pentru a asigura

încrederea internationala în convertibilitatea monedei nationale. Nu trebuie trecut cu vederea
faptul ca, în anumite situatii, statul trebuie sa raspunda efectiv la cererea de preschimbare a
monedei nationale în alte valute, cerere care poate proveni din partea unor detinatori ai ei aflati în
 102

strainatate. Realizarea unei balante comerciale si de plati active trebuie sa fie, asa cum aratam mai
înainte, rezultatul unei economii competitive, participanta pe scara larga la schimburile
internationale. În caz contrar, realizarea ei impune multe restrictii, incompatibile cu statutul de
convertibilitate. Dintre restrictiile ce pot interveni amintim: restrângerea importului de bunuri,
promovarea la export a anumitor produse, recurgerea în proportii foarte restrânse la credite
externe si limitarea intrarii capitalului strain pe piata interna. Or, toate acestea afecteaza prestigiul
economic al tarii, imaginea ei pe piata internationala.

Se poate aprecia, asadar, ca dintre toate conditiile de mai sus, cea de care depinde, în primul rând,
succesul trecerii la convertibilitate este echilibrul balantei de plati. În cazul existentei acestui
echilibru, perspectiva ca rezervele valutare sa fie consumate prin convertirea monedei nationale,
sau prin sustinerea cursului acestei monede pe pietele straine devine minima. De îndata ce balanta
de plati se dezechilibreaza si apare un sold pasiv care exprima, de fapt, formarea unor creante
lichide ale partenerilor straini asupra tarii în cauza, neutilizate pentru cumparari de marfuri si
servicii, rezervele valutare pot fi secatuite rapid.

În functie de respectarea totala sau partiala a conditiilor expuse mai sus, convertibilitatea unei
monede nationale poate sa cunoasca diferite forme de manifestare.

Desigur, înainte de a le arata este necesar sa observam înca o data ca, în conditii de ne
convertibilitate, statul este nevoit sa exercite un control strict asupra circulatiei externe a monedei
nationale, atât în ceea ce priveste marimea sumelor care urmeaza sa iasa în afara, cât si a
persoanelor detinatoare. Totusi, chiar în conditii de ne convertibilitate totala, exista unele operatii
financiare la care moneda nationala participa fie legal, fie ilegal. Legal, atunci când ne referim la
schimbul valutar pentru turisti, admis în mod oficial, sau la acoperirea cheltuielilor unor
reprezentante diplomatice. Ilegal, când ne confruntam cu unele operatiuni neoficiale de schimb
valutar la bursa neagra (asa-numita convertibilitate de piata).

Trecând acum la formele propriu-zise de convertibilitate punem aminti, în primul rând, pe cea
limitata. Aceasta se realizeaza cu respectarea anumitor restrictii cum ar fi cele cu privire la
marimea sumelor (se stabilesc anumite plafoane valorice) la scopul transformarii (admisa numai
pentru operatii necomerciale) respectiv la persoanele participante la schimb. De regula,
convertibilitatea limitata este admisa numai persoanelor nerezidente ale tarilor de emisiune.

O alta forma de manifestare o reprezinta convertibilitatea externa aplicabila numai monedelor

care au un statut international al circulatiei lor.

În fine, deosebim si convertibilitatea deplina, practic nelimitata, în cadrul careia se înscriu în

prezent foarte putine valute, considerate forte, cum sunt de pilda, dolarul S.U.A., yenul japonez,
marca germana, francul francez, lira sterlina si francul elvetian, cu mentiunea ca ultimul participa
într-o proportie mai mica la tranzactiile internationale.

Din cele aratate pâna aici rezulta ca trecerea la convertibilitate comporta anumite riscuri,
respectiv dezavantaje. În primul rând, convertibilitatea exercita o presiune foarte mare asupra
rezervelor valutare proprii, atunci când, în bancile straine, se acumuleaza o mare cantitate de
moneda nationala. În al doilea rând, introducerea convertibilitatii poate aduce cu sine efectele
inflatiei externe. Aceste dezavantaje devin evidente atunci când economia nu este suficient de
 103

pregatita din punct de vedere economic si financiar-monetar. Persoanele fizice si juridice care
detin moneda nationala pot solicita oricând marfuri si servicii în cantitati mari, cerere care
neputând fi satisfacuta atrage dupa sine epuizarea rapida a rezervelor valutare si pâna la urma a
convertibilitatii.

De aceea, data fiind dificultatea asigurarii conditiilor si având în vedere experienta internationala
dobândita pâna acum, se recomanda o trecere treptata, etapizata la convertibilitate. Acest proces
trebuie condus cu competenta si însotit permanent de masuri corective, deoarece formele în care
se poate manifesta pot avea efecte care scapa modelului clasic. Numai în felul acesta
convertibilitatea monedei nationale se transforma dintr-o consecinta a unor conditii economice,
într-un stimulator al dezvoltarii. Deci, hotarârea de a introduce convertibilitatea monedei
nationale comporta o raspundere deosebita, solicitând examinarea atenta atât a avantajelor cât si a
dezavantajelor.
 104

PIATA MUNCII

Salariul. Teorii cu privire la salariu.

În contextul unei economii de piata forta de munca reprezinta o marfa ca oricare alta. Spre
deosebire însa, de toate celelalte marfi, vânzarea si cumpararea fortei de munca se desfasoara pe
o piata specifica, cu trasaturi proprii cunoscuta în teoria economica generala sub denumirea de
piata muncii. Ca domeniu distinct al circulatiei marfurilor, piata muncii face parte integranta din
piata factorilor de productie, a caror prezenta este absolut necesara în orice proces productiv.

Printre functiile esentiale pe care un sistem economic bazat pe economia de piata este chemat sa
le asume, pe lânga productia de bunuri si servicii, este acela cu privire la modul în care
produsele muncii sunt distribuite între cei ce au luat parte la procesul productiv. În cadrul
proprietatii individuale simple, unde producatorul, are integral în proprietate mijloacele de
productie de care dispune, nu poate exista decât o singura categorie de venit. În schimb, într-o
întreprindere mare, puternica, organizata pe principiile unei societati comerciale pe actiuni,
poate fi urmarit modul de distribuire a veniturilor în raport cu functia economica îndeplinita de
fiecare dintre factorii de productie implicati în procesul de productie. Vorbim, astfel, de
distribuirea functionala a veniturilor între principalii factori de productie si anume: munca,
pamântul, capitalul împrumutat si capitalul în functiune investit de întreprinzator.

Pretul de piata al factorului munca îl reprezinta tocmai salariul, al folosirii terenurilor-renta, al

capitalului lichid luat sub forma de împrumut-dobânda, iar al capitalului în functiune-profitul.
În felul acesta, fiecare factor de productie trebuie sa primeasca din veniturile realizate o parte
determinata în raport cu contributia sa la obtinerea productiei-marfa.

Desigur, pâna la urma, fiecare forma de venit poate fi redusa direct sau indirect, la veniturile
realizate din munca. Chiar si profitul este o compensatie a unei activitati lucrative aceea a
întreprinzatorului care coordoneaza întreaga activitate si suporta, în definitiv, toate riscurile. La
fel si dobânda care apare ca renumerare a capitalului împrumutat. La rândul sau, acesta provine
din economiile acumulate din veniturile produse prin munca în stadiile anterioare ale productiei.

De-a lungul timpului, multi oameni de stiinta au încercat sa explice natura salariului, precum si
marimea acestuia. Printre primii care au întreprins cercetari în acest domeniu a fost Robert
Thomas Malthus (1766-1834). El a plecat de la ideea potrivit careia populatia creste întotdeauna
mai repede decât mijloacele de subzistenta. Productia bunurilor materiale - arata Malthus -
creste în proportie aritmetica, pe când populatia sporeste în progresie geometrica. Pornind de la
aceasta constatare, el recomanda o continua austeritate pe planul salarizarii.

Inspirându-se din lucrarile lui R.T. Malthus, alti cercetatori precum J.B. Say (1767-1832) si
Ferdinand Lasalle (1825-1864) au ajuns la concluzia ca salariul nu poate depasi limita
minimului de mijloace de subzistenta necesare întretinerii muncitorului. Demonstratia era
relativ simpla. Daca forta de munca este o marfa ca oricare alta, atunci ea va fi vânduta la
valoarea ei. Dar, de cine este data valoarea normala a acestei marfi? Raspunsul nu poate fi decât
unul singur si anume de ceea ce este necesar pentru producerea acestei marfi, adica de ceea ce
este necesar pentru a mentine forta de munca în stare normala de functionare si de a o
reproduce. Drept urmare, salariile, ca pret al fortei de munca, vor trebui sa oscileze în jurul
 105

acestei valori. În consecinta, daca populatia tinde sa creasca în progresie geometrica, atunci ne
vom confrunta cu tendinta de a avea în permanenta o oferta de forta de munca nelimitata, cu o
elasticitate perfecta, adica deplina. În aceste conditii, pretul fortei de munca nu se va putea
ridica niciodata deasupra costului ei minim, reprezentând mijloacele de subzistenta necesare
mentinerii ei în stare de activitate. Acest nivel minim a fost definit de catre economistii amintiti
ca fiind “nivelul natural” al salariului. Drept urmare, daca salariul va scadea sub acest nivel,
populatia se va confrunta cu o crestere a morbiditatii si mortalitatii. Se va înregistra, totodata, o
reducere a natalitatii, spontana sau voluntara, ceea ce va determina scaderea ofertei de forta de
munca. Daca, dimpotriva, salariul va depasi “nivelul natural” se va înregistra o crestere a ofertei
de forta de munca datorita cresterii populatiei, oferta care va depasi cererea, situatie în care
salariul va manifesta tendinta de a reveni la cotele initiale.

Dezbateri aprinse s-au purtat în literatura economica tocmai în jurul acestui “minim de trai” sau
“minim social” cum l-au numit unii. Nici pâna astazi economistii nu au reusit sa îsi formeze un
punct de vedere comun asupra nivelului minim de trai. Parerile difera si acum, de la o tara la
alta, în functie de conditiile concrete, specifice fiecareia. Cei mai multi sunt de acord cu faptul
ca acest “minim” trebuie sa includa, în primul rând, trebuintele de baza (hrana, îmbracaminte,
locuinta, sanatate) care sa asigure reproductia fiziologica normala a fortei de munca. Dar,
dincolo de acestea, salariul mai mare si o dimensiune sociala mai ampla, el trebuind sa includa
si o serie de cheltuieli cum sunt cele necesare întretinerii copiilor inapti de munca, pentru
calificare în cazul în care ea nu este gratuita, unele cheltuieli culturale s.a. Coroborând toate
aceste elemente, în literatura economica s-a conturat tot mai mult punctul de vedere dupa care
minimul de trai este egal cu acel nivel al salariului care permite fiecarei persoane încadrate în
munca sa duca o existenta demna. O definitie, trebuie sa recunoastem, destul de vaga.

Un punct de vedere oarecum diferit de cel expus mai sus, a fost exprimat de John Stuart Mill
(1806-1873) care în lucrarea sa “Principii de economie politica” publicata în anul 1848 a lansat
ideea “fondului de salarii”. Potrivit acestei teze, într-o anumita perioada, cantitatea de bani care
poate fi platita sub forma de salarii (deci, fondul de salarii) este data. Datorita acestui fapt,
nivelul salariului pentru fiecare individ va fi egal cu raportul dintre masa de bani destinata platii
salariilor si numarul de salariati. Aceasta înseamna ca, daca numarul de angajati ramâne
constant, salariul individual creste sau scade o data cu cresterea sau scaderea fondului de salarii.

Desi aceasta idee a fost preluata în linii mari de o serie de alti economisti precum J.R. Hicks în
lucrarea sa “Theory of Wages” (1932) si A.C. Pigou în lucrarea “Theory of unemployment”
(1933), ea a întrunit si numeroase critici. Printre altele s-a aratat ca, potrivit enuntului acestei
teorii, salariile ar trebui sa fie cu atât mai mare cu cât avutia acumulata a unei tari ar fi mai mare
- punct de vedere prea banal pentru a reprezenta interes stiintific. Mai mult decât atât, cererea de
forta de munca este legata în buna parte de sperantele economice ale întreprinzatorilor de a
investi si de a obtine profit si mai putin de sumele de capital pe care le au în seiful bancilor.

Cum era de asteptat, teoriile cu privire la natura si marimea salariului nu puteau sa se limiteze
doar la aceste teze aparent simple prin argumentele aduse în discutie. Facând parte din lumea
marfurilor, cu toate particularitatile sale, forta de munca nu poate sa nu se supuna acelorasi legi
ale pietei sub incidenta carora se gasesc toate celelalte produse care iau drumul vânzarii-
cumpararii. Or, cea mai importanta dintre aceste legi ramâne tot legea cererii si ofertei. Relatia
dintre cerere si oferta exprima, în ultima instanta, situatia pietei fortei de munca pe unul sau mai
 106

multe segmente ale ei, respectiv lipsa, raritatea sau abundenta ei.

Primul care a analizat temeinic aceasta problema a fost cunoscutul economist englez John
Maynard Keynes (1883-1946). În lucrarea sa “teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii si a banilor” (1936) el a plecat de la urmatoarele ecuatii de echilibru:

Y=C+I
E=Y-C
I=E

unde:

Y = produsul intern brut;

C = consumul neproductiv;
I = volumul investitiilor;
E = economiile sau acumularea de capital.

Daca investitiile sunt egale cu acumularea de capital, atunci, spune J.M. Keynes, cererea si
oferta de forta de munca se echilibreaza tocmai pentru ca investindu-se toate economiile,
somajul dispare. Dimpotriva, daca volumul investitiilor este mai mic decât acumularea de
capital, atunci înseamna ca a crescut dobânda pentru capitalurile depuse în banci,
întreprinzatorii preferând sa le tina acolo în loc sa le investeasca. În orice caz, rata somajului va
creste.

Dar Keynes a adus în dezbatere înca un aspect. El a observat ca salariul nu este doar un simplu
element de cost, ci, în egala masura, si de venit. În acest context, el arata ca daca se reduc prea
mult salariile, atunci se reduce si cererea efectiva de bunuri si servicii. Aceasta înseamna
reducerea investitiilor, ceea ce va conduce la somaj si mai mare, la reducerea cifrei de afaceri,
deci, pâna la urma, a veniturilor, respectiv a profiturilor întreprinzatorilor.

Contributia lui Keynes asupra naturii si mai ales asupra marimii salariului nu a trecut
neobservata în teoria economica. Dimpotriva, ea a lasat si în acest compartiment al cercetarii
urme adânci. Înainte de toate, pentru ca Keynes a tratat forta de munca în modelele sale ca un
simplu factor de productie. Drept urmare, fiecare factor de productie, deci si forta de munca, va
primi din totalul veniturilor realizate o parte proportionala cu productivitatea sa marginala
calculata ca raport între cresterea productiei si cresterea cantitatii de munca, în perioada curenta
fata de cea precedenta.

Se relua astfel, o idee mai veche exprimata pentru prima oara de economistul american Francis
Walker în cartea sa “The Wages Questions” (1876) potrivit careia, daca fiecare unitate noua
dintr-un factor de productie, adaugata peste cea pe care o posedam aduce o utilitate
descrescânda, pâna la limita când scade la zero, atunci în aceiasi termeni se pune si problema
fortei de munca. Amintim în acest context ca problema productivitatii descrescânde, inclusiv a
fortei de munca a mai fost tratata de J. von Thunen (1780-1850) în cartea sa “L’etat isole”
(1826) si dupa F.Walker de John Bates Clark în lucrarea “Distribution of wealth” (1897). Deci
 107

fiecare lucrator nou angajat pentru exercitarea unei lucrari determinate aduce un concurs de
utilitate descrescânda, adica o productivitate din ce în ce mai mica. Tinând seama de aceasta
realitate, nivelul minim al salariului tuturor muncitorilor unei întreprinderi se va stabili în
functie de productivitatea celui din urma angajat. Deci, productivitatea marginala cea mai slaba,
regleaza salariul tuturor celorlalti lucratori. Dar, de ce se procedeaza asa? Pentru ca, daca
salariul ar fi reglat de productivitatea maxima sau medie, lucratorul marginal ar încasa un
salariu superior produsului muncii sale si atunci întreprinzatorul (dupa caz managerul) s-ar
grabi sa-l concedieze pe acest lucrator care l-ar costa mai mult decât îi aduce.

Dar, de ce ceilalti muncitori care au produs mai mult decât ultimul angajat nu primesc mai
mult? Într-adevar, daca s-ar renunta la o parte din lucratori, productivitatea ar fi mai mare si ar
putea primi mai mult. Nerenuntându-se, ei trebuie sa se multumeasca cu mai putin. Cu alte
cuvinte, problema se pune în felul urmator: sau îi angajam pe toti si fiecare primim mai putin,
sau renuntam la uni si primim mai mult. Pe de alta parte, pe piata, marfa forta de munca nu
poate avea decât un singur pret, ca orice alta marfa, fireste neluând în considerare diferentele de
instruire si de calificare.

Din cele aratate mai sus rezulta ca, daca forta de munca este platita în raport cu productivitatea
sa marginala, dispare acea legatura necesara între salariu si acel nivel minim de subzistenta
sustinut de catre unii economisti. Aceasta, deoarece într-o economie avansata, care a depasit
faza procesului de industrializare, productivitatea marginala a muncii trebuie cel putin sa
egalizeze nivelul minim de subzistenta.

Dupa cum se vede, aplicarea teoriei productivitatii marginale în plata fortei de munca satisface
doua principii fundamentale si anume: cel al eficientei, dat fiind faptul ca este exclus ca resurse
neproductive sa ia parte la distribuirea veniturilor si cel al echitatii, din momentul în care, din
punct de vedere etic, este legitim ca fiecare sa primeasca în raport cu cât a contribuit la
obtinerea productiei. În aceeasi ordine de idei, trebuie sa mai remarcam ca adoptarea
programului marginalist prezinta avantajul de a putea fi corelat cu studiul pietei factorilor de
productie. Astfel, în perspectiva marginalista, problema distribuirii veniturilor nu poate fi
desprinsa de teoria cererii si ofertei factorilor de productie, atât de simetrica teoriei cererii si
ofertei oricarei alte marfi. Rezultatul final al schimbului ce are loc la nivelul pietei, între
indivizi rationali si virtualmente egali, trebuie sa fie reciproc avantajos.

Cererea si oferta de forta de munca

Dupa cum se stie, forta de munca în calitatea ei de factor de productie este solicitata de
întreprinderi al caror obiectiv final consta în maximizarea profitului. În aceste conditii, de cine
va depinde decizia unei firme de a angaja o unitate, în plus sau în minus?

Pentru a raspunde la aceasta întrebare sa delimitam mai întâi sensul a doua concepte de
maxima importanta în stabilirea nivelului salariului si descifrarea mecanismului actiunii legii
cererii si ofertei pe piata muncii. Este vorba, în primul rând, de productivitatea marginala fizica
a muncii si de productivitatea marginala valorica a muncii. Asupra primului concept am mai
avut prilejul sa ne oprim, el fiind definit ca sporul de productie (output) ce rezulta ca urmare a
folosirii a unei unitati aditionale de munca. Cât priveste cel de al doilea concept si anume
productivitatea marginala valorica a muncii, se considera a fi sporul de venit prin vânzarea pe
 108

piata a cresterii de productie realizata în urma angajarii de catre firma a unei unitati aditionale
de munca. Sa notam, asadar,

• productivitatea marginala fizica; adica productia obtinuta în expresie fizica .…….Wmf

• productivitatea marginala valorica …………....…..Wmv

• pretul de vânzare a marfii …………………….…..p

Folosindu-ne de simbolurile de mai sus putem considera ca:

Wmv = Wmf x p

Rezulta ca productivitatea marginala valorica nu reprezinta altceva decât venitul marginal pe

care întreprinderea îl obtine atunci când se decide sa angajeze o unitate de munca în plus. La
rândul ei, decizia firmei de a angaja o unitate de munca în plus va depinde de costul marginal al
acestei unitati care nu este altceva decât salariul platit pentru o ora de munca (S). prin urmare,
decizia de a angaja sau nu o unitate de munca depinde tocmai de diferenta dintre productivitatea
marginala si costul marginal al acesteia, adica salariul ce i se cuvine. Tinând seama de aceasta
constatare ne vom gasi în fata a cel putin doua situatii concrete:
1. daca Wmv >S, adica o unitate suplimentara de munca adauga la venitul total al întreprinderii o valoare mai mare decât costul ei exprimat prin
intermediul salariului, atunci firma va proceda la angajarea de nou muncitori. Va continua în acest mod pâna când Wmv=S;
2. daca Wmv<S, întreprinderea va decide reducerea numarului de angajati pentru ca, procedând astfel, costul sau de productie va coborî sub nivelul
veniturilor realizate din vânzari si nu va obtine profit.

Sa urmarim aceste relatii cu ajutorul unui grafic.

Graficul nr.1

Dupa cum se poate observa din graficul nr.1, daca pretul fortei de munca (adica nivelul
salariului) preponderent pe piata muncii este egala cu S1; întreprinderea va putea sa-si
maximizeze profitul angajând L1 unitati de munca. Aceasta, deoarece numai în punctul E se
verifica egalitatea Wmv=S. Daca, însa, nivelul salariului va creste la S2, atunci cererea fortei de
munca va scadea la L2. Cu toate acestea punctul L2 nu reprezinta posibilitatile maxime de
angajare. Se poate observa cu usurinta ca, mentinând nivelul salarului S2 constant pe o anumita
perioada de timp, întreprinderea poate angaja un numar mai mare de salariati, ceea ce îi va
permite sa obtina un profit mai mare. Iata de ce, la un salariu egal cu S2 adevaratul nivel al
 109

angajarii fortei de munca îl reprezinta L’2. Daca salariul ar depasi nivelul S2 devenind S3 atunci
firma nu va mai angaja pe nimeni, preferând sa-si închida portile din motive de nerentabilitate
(rata salariilor depasind cu mult rata productivitatii marginale valorice). Invers, daca, prin
absurd, salariile ar fi egale cu zero, adica forta de munca ar fi absolut gratuita, atunci dispare
orice limita cantitativa în angajarea fortei de munca, mutându-ne cât dorim pe axa orizontala.

Din cele aratate pâna aici, rezulta ca partea descendenta a curbei productivitatii marginale
valorice nu este altceva decât reprezentarea grafica a curbei cererii de forta de munca din partea
întreprinderilor. Se confirma astfel teza dupa care, pe masura ce angajam un numar mai mare de
salariati, productivitatea marginala valorica scade, ceea ce va conduce inevitabil la reducerea
salariatilor. Asa se explica de ce nivelul salariului va fi determinat de productivitatea marginala
valorica a ultimului salariat angajat.

Ce se întâmpla însa cu cererea de munca atunci când pretul produsului adus pe piata de o
întreprindere creste? Raspunsul nu poate fi decât unul singur: cresterea pretului (p) va produce
deplasarea spre dreapta a curbei productivitatii marginale valorice, de la pozitia initiala HK la
noua sa pozitie MN, asa cum se poate vedea din graficul nr.2.

Graficul nr.2

Deoarece cresterea pretului de vânzare a unui produs va stimula interesul întreprinderii de a-l
produce în cantitati mai mari, ea va decide angajarea unui numar mai mare de muncitori. Astfel,
în conditiile în care salariul ramâne neschimbat, întreprinderea va folosi un numar mai mare de
salariati (L2) în loc de L1 cât angajase anterior.

Dar ce se va întâmpla daca nivelul salariului scade? Si în acest caz, întreprinderea va proceda la
angajarea unui numar suplimentar de salariati (L2 în loc de L1). Aceasta va conduce, la
cresterea ofertei pe piata a produsului respectiv, ceea ce, în conditiile unei cereri constante, va
provoca scaderea pretului lui. În continuare, vom înregistra si o scadere a productivitatii
marginale valorice.
 110

Graficul nr.3

Deoarece curba care marcheaza productivitatea marginala valorica nu este altceva decât tocmai
curba cererii de forta de munca, vom asista la o deplasare a acesteia spre stânga (sud-vest). Din
aceasta cauza, cu toata scaderea salariului de la S1 la S2 întreprinderea nu va angaja L2
muncitori, ci numai L’2.

În concluzie, cererea de munca este direct influentata de evolutia a cel putin patru parametrii
economici si anume:
1. nivelul salariului;
2. nivelul preturilor de vânzare al produselor;
3. nivelul productivitatii marginale fizice;
4. nivelul productivitatii marginale valorice.

Desigur, într-o economie de piata concurentiala cei patru factori se influenteaza reciproc, ei
aflându-se în relatii de strânsa interdependenta.

Sa vedem în continuare de cine depinde oferta de forta de munca?

În mod normal, oferta de forta de munca este direct influentata de urmatorii factori:

• numarul populatiei;

• ponderea populatiei active în totalul populatiei;

• durata saptamânii de lucru;

• calitatea fortei de munca determinata la rândul ei de nivelul de calificare si instruire.

Fara a diminua cu ceva importanta acestor factori trebuie sa mai mentionam un fapt care, prin
semnificatia sa, nu poate trece neobservat. De regula, un individ va refuza o oferta de serviciu
daca un alt loc de munca îi garanteaza un salariu mai mare pentru acelasi numar de ore lucrate,
sau acelasi salariu pentru un numar de ore de munca mai mic. Termenii alegerii pe care o face
un salariat sunt relativ simpli si anume: fie un venit mai mare, dar mai putin timp liber, fie mai
mult timp liber si un venit mai mic. Ne gasim astfel, în fata unei probleme de alegere din partea
unui individ care este pus sa opteze, asa cum am aratat mai sus, fie între un venit mai mare si
mai putin timp liber, sau între un venit mai mic si mai multe ore libere.
 111

Pentru a întelege mai bine aceasta situatie vom lua un exemplu pe care vom încerca sa-l
reprezentam si grafic. În acest scop, sa admitem ca un individ poate sa lucreze 16 ore pe zi, cu
un salariu de trei dolari pe ora, sau sa stea 16 ore, adica sa nu faca nimic (presupunând ca 8 ore
îi sunt necesare pentru somn). În acest context, el poate alege, deci între un venit egal cu 48$
zilnic si 0 ore timp liber.

Graficul nr.4

Combinarea posibila între venit si timp liber este reprezentata în graficul nr.4 prin dreapta AB.
Sa presupunem în continuare, un venit de 24 de dolari zilnic si 8 ore timp liber. În acest caz,
punctul C proiectat pe abscisa va indica tocmai durata timpului de lucru.

Sa admitem ca salariul orar creste la 4$ pe ora fata de 3 dolari cât fusese înainte. În aceasta
situatie, individul va decide fie sa lucreze tot 16 ore ca înainte, obtinând un venit total zilnic de
64 de $, sau numai 8 ore cu un venit de 32 $, dar cu mai mult timp liber. S-ar putea ca el sa se
hotarasca sa lucreze 14 ore cu un venit total de 56 de $ pe zi, câstigând în felul acesta un venit
mai mare si totodata si 2 ore în plus de timp liber. Tinând seama de observatiile de mai sus,
constatam ca, odata cu marirea salariului, se produc doua efecte si anume: a)efectul de
substituire si b) efectul de venit. În ce constau ele? În primul rând, prin marirea salariului orar,
muncitorul va fi tentat sa lucreze un numar mai mare de ore, pentru ca acum fiecare ora de
munca este mai bine platita. Dar, în acelasi timp, fiecare ora de timp liber devine mai scumpa,
asa încât, angajatul va dori sa substituie o ora de munca suplimentara (socotind tot ce este peste
8 ore normale de lucru) pentru a câstiga o ora de timp liber.

Spre deosebire de efectul de substituire, efectul de venit actioneaza în sens opus. O data cu
cresterea salariului orar, muncitorul devine efectiv mai bogat. Devenind mai bogat, el va dori
sa-si procure mai multa îmbracaminte, mai multe alimente, si de calitate mai buna. Dar,
dispunând de toate acestea el va dori si mai mult timp liber (sa aiba un week-end, o vacanta de
iarna, un concediu cât mai lung vara, s.a.m.d.).

Punerea în evidenta a acestor doua efecte prezinta o mare importanta pentru a determina oferta
de forta de munca. Atâta timp cât salariul se mentine sub un anumit nivel, dar se afla totusi în
crestere, efectul de substituire domina efectul de venit, iar oferta de forta de munca manifesta
tendinta de crestere. În acest caz, subiectul economic adica cel ce doreste sa se angajeze într-o
 112

activitate utila, este destul de sarac si nu-si poate permite prea mult timp liber. Din momentul în
care salariul orar depaseste un anumit nivel, efectul de venit tinde sa devina predominant fata de
cel de substituire si oferta de forta de munca va scadea.

Graficul nr.5

Dupa cum se poate observa din graficul nr.5, în intervalul cuprins între O si S, interval care
corespunde unei cresteri a salariului, curba ofertei fortei de munca este ascendenta de la stânga
la dreapta, având o panta pozitiva, efectul de substituire fiind mai puternic. Cei care nu dispun
de venituri prea mari se vor decide sa sacrifice o parte din timpul lor liber pentru un salariu mai
mare. Din momentul în care acestia ajung sa dispuna de o crestere substantiala a veniturilor (pe
grafic dincolo de nivelul S) ei se vor multumi cu o crestere mai mica a veniturilor, dar cu o
marja mai mare de timp liber. În acest interval oferta de forta de munca scade tocmai pentru ca
efectul de venit devine mai puternic iar curba ofertei capata o forma noua, îndreptându-se spre
interior.

Din cele relatate mai sus, rezulta ca timpul liber devine un bun normal si se comporta ca atare.
Numai efectul de venit determina o diminuare a timpului de lucru si cresterea timpului liber.
Din acest punct de vedere, putem spune ca un salariu mai mare înseamna un cost mai mare al
timpului liber. Cu alte cuvinte, costul timpului liber este masurat în cazul de fata prin marimea
salariului la care muncitorul, sau oricare alt angajat, renunta. Asa cum am mai aratat, cresterea
salariului dincolo de anumite limite face ca timpul liber sa devina un bun relativ scump. Dupa
cum datorita efectului de substituire, o crestere a salariului înseamna mai putin timp liber si mai
multa munca.

Cele doua efecte opereaza în directii opuse. Ele pot sa se afle si în echilibru. În acest caz, curba
ofertei va avea o verticalitate mai pronuntata, dovedind o elasticitate aproape rigida.
 113

Graficul nr.6

Este clar ca atunci când salariul este mic, timpul liber, în mod particular nu este prea atragator,
efectul de substituire fiind dominant. De aceea, atunci când se porneste cu un salariu mic,
cresterile acestuia determina în mod treptat o mai multa munca si mai putin timp liber. Pe de
alta parte, când salariul este destul de mare, timpul liber devine un factor mult mai atragator,
efectul de venit devenind precumpanitor.

Desigur, exista si alti factori care pot influenta oferta economica. Unul dintre acestia îl
reprezinta impozitul pe venit. Când impozitele sunt prea mari ele vor reduce stimularea
oamenilor de a munci, timpul liber fiind preferat muncii. Reducerea impozitelor asupra
veniturilor salariatilor ar avea drept consecinta o crestere a ofertei de munca si o stimulare
generala a muncii.

Ca si în cazul celorlalte piete în cadrul carora actiona legea cererii si ofertei, la fel si pe piata
muncii trebuie sa existe un punct unde acestea se gasesc în echilibru.

Graficul nr.7

Dupa cum rezulta din graficul nr.7, în cazul actiunii concomitente a cererii si ofertei de munca,
înregistram doua momente de echilibru E0 si E1. Punctul de echilibru E0 corespunde unui nivel
al salariului (al unui salariu de echilibru de data aceasta) egal cu S0, careia îi corespunde un
nivel de ocupare a fortei de munca egal cu L0. Spre deosebire de acesta, punctului E1 îi
corespund valorile de echilibru S1 si L1. Care este diferenta dintre cele doua puncte de
 114

echilibru? Ea consta în faptul ca punctul E0 este stabil, pe când punctul E1 este instabil. De ce?
Pentru ca, daca am presupune ca nivelul salariului ar fi inferior lui S0, sa spunem S’, atunci
cererea de forta de munca ar depasi oferta de forta de munca. Rezultatul poate fi anticipat usor:
pentru a-si asigura manopera, întreprinderile vor trebui sa ofere cresteri de salarii. În acest fel,
salariul curent se misca spre salariul de echilibru S0. Sa admitem acum ca nivelul salariului s-ar
situa la S. dupa cum se poate vedea din grafic, oferta de munca depaseste cererea având drept
consecinta decizia întreprinderii de a reduce fara alte calcule suplimentare salariul. Drept
urmare, salariul curent va manifesta tendinta de a se deplasa din punctul de echilibru E1 instabil
spre punctul E0 mult mai stabil.

În fine o ultima observatie. Am urmarit pâna aici curbele cererii si ofertei de forta de munca
pornind de la premisa ca preturile tuturor celorlalte bunuri si servicii ramân, cel putin pe un
interval de timp, constante. Aceasta înseamna ca nivelurile salariului pe care l-am luat în calcul
pot fi considerate reale. Atunci când salariul nominal si preturile se modifica în acelasi sens si în
aceeasi proportie, salariul real al muncitorului, mai exact, puterea sa de cumparare, ramâne
neschimbata, astfel încât, el nu are motive sa-si modifice oferta sa de forta de munca, exceptând
cazul când el nu este victima unei iluzii monetare. Pe de alta parte, daca salariile si preturile se
modifica în raport direct proportional, productivitatea marginala valorica si costul marginal al
fortei de munca se schimba si ele în aceeasi proportie, astfel încât, întreprinderea nu are motive
sa-si schimbe cererea pentru forta de munca. De aici se poate desprinde concluzia potrivit
careia, în absenta unei iluzii monetare, cererea si oferta de munca se modifica numai daca
intervin schimbari în nivelul salariului real.

Formele salariului

Pentru munca prestata în conditiile stabilite prin contractul individual de munca, fiecare
persoana are dreptul la un salariu în bani sau în natura, platit de persoana fizica sau
întreprinderea (firma cu care s-a încheiat contractul). De regula, plata pentru forta de munca -
adica salariul – cuprinde doua parti distincte si anume: salariul tarifar si adaosurile la acesta,
platite angajatilor sub diferite forme. Toate aceste drepturi se stabilesc în raport cu forma de
organizare a întreprinderilor si caracterul activitatii lor. Astfel, în cadrul societatilor comerciale
salariile se stabilesc prin negocieri între parti care fac apoi obiectul unor contracte colective.
Nivelul salariilor tarifare stabilite prin contractele colective nu poate fi mai mic decât salariul
tarifar minim pe tara care se aproba prin hotarâre guvernamentala. De altfel, negocierile pornesc
tocmai de la aceasta baza sub care, în mod normal, nu pot coborî. Desigur, în anumite situatii,
pentru frânarea procesului inflationist, se stabilesc si niveluri maxime pâna la care partenerii
sociali pot negocia marimea salariilor. În intervalul cuprins între minim si maxim se
înregistreaza o suita întreaga de posibilitati, fiecare din ele depinzând în mod direct de situatia
economica a firmei sau întreprinderii în cauza.

Într-un mod aproximativ asemanator se procedeaza si în cazul regiilor autonome, cu singura

mentiune ca pentru cele care au un specific deosebit, guvernul poate stabili unele norme proprii.
Cât priveste unitatile bugetare cum ar fi învatamântul, sanatatea, cercetarea fundamentala,
administratia de stat s.a., salariile sunt stabilite prin statute speciale, care tin seama de specificul
institutiilor respective. Fireste, în toate tarile cu economie de piata, concomitent cu aprobarea
unor legi prin intermediul carora sunt retinute o serie de principii de baza privind reglementarea
acestui important domeniu de activitate, se stabileste un sistem adecvat de indexare a salariilor
 115

tarifare, în scopul amortizarii efectului nefavorabil al cresterii preturilor si tarifelor.

Suma de bani pe care un salariat o primeste de la o firma potrivit celor stabilite în contactul de
munca încheiat fie individual, fie în nume colectiv, poarta denumirea de salariu nominal.
Nivelul lui, dincolo de limita minima, depinde nemijlocit de jocul cererii si ofertei de pe piata
fortei de munca.

Graficul nr.8

Totusi, analiza cerere-oferta ne poate spune totul sau nimic despre nivelul concret al salariului
într-o anumita ramura. În spatele cererii si ofertei de munca se poate ascunde, uneori, influenta
multor factori care trebuie analizata cu atentie. Analiza globala a cererii si ofertei ignora
diferentele dintre diferite tipuri de munca. În realitate, pe piata fortei de munca exista tot atâtea
piete câte tipuri de munca înregistram. Fiecare dintre acestea se caracterizeaza printr-o cerere si
oferta proprie, pentru ca se deosebesc prin abilitatea de care dispun cei ce lucreaza în însusirea
mai multor meserii, experienta dobândita de-a lungul anilor, intensitatea muncii (diferite grade
de efort), productivitatea fizica a muncii. În multe sectoare de activitate, productivitatea fizica a
muncii este puternic influentata de înzestrarea tehnica a muncii, de gradul de dotare cu resurse
naturale si documentatie tehnica. Trebuie apoi, avut în vedere ca exista unele munci mai
placute, dupa cum altele sunt cât este cu putinta evitate. Acestea din urma se desfasoara într-un
mediu puternic poluant, comporta o mare doza de stres, risc, periculozitate, sau, dimpotriva,
sunt plictisitoare, comporta un prestigiu social mai redus, au un caracter sezonier, sau, dupa caz,
presupun o durata mai scurta a vietii active. În toate aceste cazuri, “atractivitatea monetara” nu
actioneaza si pentru a stimula oferta de forta de munca salariul tarifar trebuie completat cu
unele sporuri. Ele au rolul de a compensa tocmai aceste diferente de conditii de munca, astfel
încât, sa nu se înregistreze o migrare prea mare a fortei de munca dintr-un sector în altul, dintr-o
ramura în alta.

Asadar, luând în considerare toate aceste diferente existente în mod real pe piata fortei de
munca, este normal ca salariul nominal sa difere de la un sector de activitate la altul. Salariile
nominale se vor gasi în echilibru în cazul în care este mult prea costisitor sau imposibil pentru
purtatorii fortei de munca de a-si transfera oferta lor de la un tip de ocupatie la alta. Or, costul
de transfer îl reprezinta tocmai costul de instruire, de dobândire a unei anumite calificari, costuri
necesare pentru acumularea asa-numitului capital uman. Din aceasta cauza, ajustarile pe piata
muncii între cerere si oferta sunt mai lente în comparatie cu pietele altor factori de productie.
 116

Asa se explica de ce pe piata muncii echilibrul dureaza o perioada mai lunga de timp.

Alaturi de salariul nominal, teoria si practica economica foloseste si conceptul de salariu real.
Prin acesta se întelege cantitatea de bunuri si servicii care pot fi procurate pe baza salariului
nominal, în perioada curenta comparativ cu perioada de baza. El este determinat, în primul rând
de marimea salariului nominal si de indicele preturilor bunurilor de consum si al tarifelor, care,
în fond, nu este altceva decât costul vietii

Salariul real = f(Sn,Ip)

unde

Sn = salariul nominal;
Ip = indicele preturilor si tarifelor.

În consecinta, salariul real creste atunci când salariul nominal se mareste, iar preturile si
impozitele se micsoreaza sau ramân neschimbate.

Indicele preturilor caracterizeaza modificarea în timp a preturilor fie a unor marfuri bunuri de
consum luate izolat, fie a unor grupe de marfuri selectate în functie de caracterul lor
reprezentativ. Lista acestora formeaza asa-zisa “cosnita”. Ca indice individual calculul se face
dupa formula:

Astfel, în ipoteza în care pretul unei marfi era în perioada de baza de 0,80 dolari, iar în perioada
curenta este de 1,05 dolari, atunci, indicele individual a pretului a crescut cu:

It/0(p)=100*1,05/0.80=118,75=18,75%

Daca vom considera o grupa de marfuri, care luate împreuna, ar putea alcatui acea “cosnita”
mentionata mai sus, atunci trebuie sa calculam un indice agregat al preturilor, adica:

În realitate, pentru a reflecta cât mai bine modificarile salariului real (fireste, considerând
nivelul salariului nominal ca fiind dat), în economie trebuie sa calculam o modificare medie a
pretului la mai multe grupe de marfuri. Marimea acestuia ofera o imagine mai clara asupra
costului vietii, tocmai pentru ca ne arata puterea de cumparare a salariului nominal, marimea lui
fiind corelata cu indicii individuali ai preturilor diferitelor bunuri de consum. Relatia de calcul
al unui asemenea indice va fi urmatoarea:
 117

unde:

I = indicele costului vietii;

p1 = preturile marfurilor în perioada curenta;
q1 = cantitatile de marfa cumparate în perioada curenta;
i = indicii individuali ai preturilor si tarifelor diferitelor grupe de marfuri si servicii.

Indicele costului vietii este o marime foarte dinamica. Pentru a nu se deteriora salariul real în
economie poate fi aplicata metoda indexarii salariilor. În general, prin aceasta metoda marimea
nominala a unui capital sau a unui venit este pusa în legatura cu evolutia unei alte variabile de
referinta cum ar fi pretul, productia, productivitatea. În majoritatea cazurilor, indexarea
salariilor se utilizeaza împotriva deprecierii banilor. În acest context, indexarea salariilor face ca
marimea nominala a acestora sa urmeze evolutia preturilor de vânzare a bunurilor de consum
sau a ceea ce am numit mai sus “costul vietii”.

Indexarea salariilor poate fi aplicata în trei variante:

a) prin ajustarea automata a salariilor la fiecare crestere a preturilor bunurilor de consum si a

tarifelor la servicii;

b) prin ajustarea salariilor la date fixe în functie de modificarea indicelui preturilor;

c) prin ajustarea salariilor în momentul în care indicele ales a depasit un anumit prag convenit
anterior (de pilda dupa o crestere de 5%).

Desigur, fiecare varianta urmeaza sa fie utilizata în functie de conditiile concrete ivite pe piata
muncii si pe piata bunurilor si serviciilor. Privite laolalta, procedeele de mai sus sunt cunoscute
si sub denumirea de scara mobila a salariilor.

Metoda indexarii prezinta unele avantaje care nu pot fi trecute cu vederea. Asa cum rezulta din
cele aratate mai înainte ea urmareste, în principal, sa înlature efectele negative ale inflatiei.
Astfel, potrivit opiniei unor economisti, indexarea salariului, daca nu este facuta cu grija, în loc
sa constituie un remediu al inflatiei, se transforma într-un stimulent, într-o cauza a ei, deoarece,
alimenteaza spirala costuri-preturi-salarii. Pentru a nu se ajunge aici indexarea trebuie aplicata
în strânsa corelatie nu numai cu evolutia preturilor, dar si a productivitatii muncii.

Corelatia dintre cresterea salariilor si a productivitatii.

Dupa cum am vazut, productivitatea marginala valorica nu reprezinta altceva decât venitul
marginal care întreprinderea îl obtine atunci când se hotaraste sa angajeze o unitate
suplimentara de forta de munca. Decizia, însa, de a mai angaja sau nu salariati, depinde de
costul marginal care, în interpretarea data mai înainte, era tocmai salariul platit. Se contura
astfel, una dintre cele mai importante corelatii ce se stabilesc la nivel microeconomic si anume
cea dintre venitul marginal si costul marginal, în sensul ca primul, adica venitul marginal, într-o
situatie considerata ca normala, trebuie sa fie întotdeauna mai mare sau cel mult egal cu costul
marginal. În cazul în care venitul marginal ar fi depasit de cresterea costului marginal, adica de
salariu, întreprinderea sau firma ar fi pusa în dificultate financiara, si în scurt timp si-ar înceta
 118

activitatea

Dar, din relatiile de mai sus se mai desprinde înca o concluzie. Datorita faptului ca
productivitatea marginala valorica era direct influentata de nivelul productivitati marginale
fizice si marimea pretului de vânzare, înseamna ca, în conditiile în care am considera pe acesta
din urma ca fiind dat si relativ constant pentru o anumita perioada de timp, ritmul de crestere a
productivitatii marginale fizice trebuie sa devanseze ritmul de crestere a salariilor, adica:

rWmf>rS

Este limpede ca inversarea acestei corelatii ar atrage dupa sine diminuarea venitului marginal al
întreprinderii în raport cu cresterea salariului (a costului marginal, al fortei de munca). Pe de
alta parte nici un decalaj prea mare între productivitate si salariu nu este recomandabil pentru ca
ar afecta interesul salariatilor fata de munca si de cresterea calificarii lor. Din aceste motive
trebuie gasita o solutie optima, care sa nu contravina nici interesului întreprinzatorului, nici
salariatilor.

O analiza mai atenta a acestei corelatii ne dezvaluie faptul ca avem si aici de-a face cu
contributia a doi factori de productie si anume: forta de munca si capitalul. Nivelul
productivitatii muncii depinde nu numai de cantitatea si calitatea fortei de munca, ci si de
nivelul tehnic a productiei. Astfel, daca unii factori de crestere a productivitatii muncii exprima
contributia nemijlocita a salariatilor la obtinerea unui anumit spor al productiei, în perioada
curenta fata de perioada de baza (ridicarea calificarii, folosirea mai buna a timpului de munca,
nivelul intensitatii muncii), altii cum ar fi achizitionarea unor masini si utilaje de un înalt nivel
tehnic, aplicarea în productie a unor tehnologii avansate, folosirea integrala a capacitatilor de
productie, cresterea gradului de specializare si cooperare etc., reflecta contributia factorului de
productie capital. În strânsa dependenta de intensitatea actiunii acestor factori, în diferite
perioade poate fi stabilita si marimea decalajului dintre ritmul cresterii productivitatii si cel al
salariului. De regula, atunci când cresterea productivitatii marginale fizice are loc în deosebi pe
seama factorilor care tin de contributia capitalului, deci nu depinde în mod nemijlocit de cea a
salariatilor, diferenta dintre cele doua ritmuri trebuie sa fie mai mare (fireste în favoarea
productivitatii). Dimpotriva, atunci când asupra productivitatii au o actiune mai puternica
factorii din prima categorie, legati direct de activitatea salariatilor, este normal ca discrepanta sa
fie mai mica, ritmurile de crestere a celor doua variabile manifestând tendinta de apropiere.

Cu toate acestea, atât în teoria cât si în practica economica aceste decalaje au doar o functie
ipotetica. În realitate, indiferent de ponderea factorilor din prima categorie, întotdeauna este
necesar ca productivitatea marginala fizica sa devanseze costul marginal orar, adica salariul.
Daca nu s-ar respecta aceasta corelatie, în afara scaderii venitului marginal la scara
întreprinderii s-ar înregistra si alte consecinte. Pentru salariati, aceasta ar avea drept rezultat
imposibilitatea formarii fondurilor pentru asigurari sociale necesare pentru pensii, spitalizare
s.a. Pentru întreprinzatori, cresterea mai rapida a salariilor decât a productivitatii muncii s-ar
solda cu marirea costurilor de productie ceea ce, în continuare, ar însemna competitivitatii
produselor, micsorarea profiturilor, reducerea volumului investitiilor, scaderea cererii pentru
forta de munca si, drept urmare, scaderea salariului. Asadar, pentru a realiza reducerea costului
pe unitatea de produs este necesar ca
 119

IW/S>1.

La scara macroeconomica, nerespectarea acestei relatii ar conduce treptat la rasturnarea uneia

dintre cele mai importante corelatii si anume cea dintre productie si consum. Însumându-se
efectul nefavorabil la scara întregii tari s-ar ajunge în situatia paradoxala în care s-ar consuma
mai mult decât s-ar produce. Acest lucru nu numai ca este extrem de daunator, dar, din punct de
vedere practic este imposibil.

Dincolo de aceasta constatare, mai este înca un fapt care merita sa fie mentionat. Pe plan
macroeconomic, datorita modificarii permanente a preturilor si tarifelor, salariul real sufera
numeroase transformari. Din aceasta cauza, corelatia de care ne-am ocupat mai sus îsi modifica
întrucâtva continutul în sensul ca va trebui sa urmarim relatia ce se stabileste între cresterea
productivitatii la scara întregii economii si evolutia salariului real. În acest context,
considerentele teoretice si practice care stau la baza stabilirii proportiei dintre productivitatea
marginala fizica si salariul nominal impun si în cazul de fata necesitatea cresterii mai rapide a
productivitatii la scara întregii economi în raport cu cea a salariului real. Prin respectarea acestei
corelatii se asigura echilibrul dintre veniturile populatiei si fondul de marfuri de pe piata,
sporirea capacitatii de cumparare a banilor si întarirea cursului monedei nationale în raport cu
alte valute. În caz contrar, ar avea loc o crestere a masei banesti fara acoperire materiala în
marfuri, devalorizarea banilor, cresterea artificiala a cheltuielilor cu manopera marirea
costurilor si, în final, a preturilor de vânzare. De aici si pâna la inflatie nu mai este de facut
decât un pas.

Simpla comparare a indicelui productivitatii muncii cu cel al salariului nominal sau real, fara a
releva amplitudinea legaturii dintre cei doi indicatori, nu este edificatoare si nici nu permite
estimarea consecintelor nerespectarii corelatiei de care ne ocupam. În scopul rezolvarii acestei
probleme, teoria economica a pus în evidenta mai multe metode prin intermediul carora putem
stabili într-o oarecare masura amplitudinea legaturii dintre variabilele amintite. Una dintre
aceste metode este cea a sporului dupa care corelatia se determina prin compararea
productivitatii pentru o perioada data cu sporul salariului nominal, adica

În acest caz, respectarea corelatiei se mai considera a avea loc numai daca Ic>1.

unde:

Ic = indicele de corelatie;
Iwmf = indicele productivitatii marginale fizice;
Isn = indicele salariului nominal.

O alta metoda este cea a diferentelor, corelatia determinându-se în acest caz ca diferenta între
indicele productivitatii si cel al salariului nominal:

Ic = Iwmf - Isn În acest caz, corelatia este reprezentata daca rezultatul este pozitiv.
 120

În fine, mai poate fi folosita si metoda cresterii, apreciata ca fiind cea mai exacta, când se
raporteaza indicele cresterii salariilor la indicele de crestere a productivitatii:

Ic = Isn/Iwmf În acest caz, corelatia dintre W si S se considera ca a fost respectata daca Ic<1.
 121

PIATA CAPITALULUI

Piata primara a capitalului. Plasarea emisiunilor de titluri de valoare

Dupa cum am mai aratat, într-un sistem economic bazat pe economia de piata, capitalul constituie
unul dintre cei mai importanti factori de productie. O data cu crearea premiselor functionarii
acesteia se naste si se dezvolta piata capitalului care se interconecteaza, fara exceptie, cu pietele
celorlalti factori de productie.

În linii mari, piata capitalului, sau financiara cum mai este uneori definita, cunoaste doua
compartimente distincte:
a. piata primara a capitalului care, în principal, se refera la structura surselor de capital, precum si a cailor de urmat în vederea formarii lui;
b. piata secundara a capitalului, pe care titlurile de valoare emise de întreprinderile aflate în cautare de fonduri pot fi ulterior negociate, adica vândute si
cumparate de diferiti agenti economici. Aceasta piata este de fapt bursa de valori propriu-zisa.

La cele doua piete mentionate mai sus pot fi adaugate relatiile ce se formeaza ca urmare a trecerii
capitalului dintr-o forma functionala în alta, prin intermediul actelor de vânzare-cumparare.

Actiunea de evaluare si stabilire a capitalului social a unei firme este una dintre cele mai
complexe operatii economico-financiare, atât prin proportii, cât si prin multitudinea de detalii care
trebuie avute în vedere cu aceasta ocazie. De aceea, fundamentarea deciziilor privind structura
financiara a capitalului implica analize foarte amanuntite si solicita multa abilitate profesionala.
Practic, diferite firme, în functie de forma de proprietate, folosesc cai diferite în utilizarea unora
sau altora din sursele de capital posibile. Experienta, observarea si analiza sistematica a pietelor
financiare si de credit au un rol deosebit de important în stabilirea diferitelor surse de capital,
deoarece costul atragerii fiecarei componente si riscul pe care-l implica utilizarea ei difera foarte
mult de la o sursa la alta. Cheia succesului financiar a unui întreprinzator consta în gasirea
combinatiei optime a componentelor (surselor) capitalului total utilizat, care sa implice o
cheltuiala totala minima.

În analiza de mai sus trebuie ponit întotdeauna de la faptul ca pentru fiecare firma sau ramura de
activitate exista o anumita structura optima a capitalului.

În general, agentii economici care actioneaza în cadrul unei economii de piata folosesc câteva
metode principale pentru a obtine capitalul de care au nevoie.

Prima componenta o reprezinta asa-zisele surse interne. De regula, acestea reflecta numerarul
rezultat din operatiile economice derulate de firma. Aceste surse au ca principale cai de
alimentare:

• sumele rezultate din amortizari;

• cele rezultate din scoaterea din functiune a mijloacelor fixe neeficiente sau uzate fizic si moral;

• repunerea în circuitul economic a unor stocuri imobilizate;

• partea de profit utilizata pentru dezvoltare stabilita de comun acord cu actionarii, dupa ce, în prealabil, acestia s-au convins de eficienta acestei decizii,
respectiv daca data recuperarii sumelor astfel investite este superioara valorii dividendelor la care ei renunta. Unele întreprinderi utilizeaza cea mai
mare parte din profiturile obtinute pentru a plati dividende actionarilor lor. Alte firme, aflate în plin proces de dezvoltare, prefera sa utilizeze cea mai
mare parte a profitului pentru a-l reinvesti în extinderea activitatii economice. Persoanele care detin actiuni ale acestor firme accepta dividende mai
scazute sau chiar absenta acestora daca, prin cresterea rapida a societatii comerciale, actiunile acesteia îsi sporesc valoarea. Prin urmare, aceste
persoane prefera sa îsi asume riscuri pentru a obtine o crestere a capitalului, respectivo crestere a valorii actiunilor, mai degraba decât sa aiba
siguranta unor dividende stabile. Fireste, fiecare firma va cauta, în functie de conjunctura economica, sa asigure un echilibru între doua posibilitati,
 122
astfel încât, sa nu-si pericliteze situatia financiara.

O a doua sursa de capital o constituie împrumuturile. Acestea pot fi împrumuturi indirecte si

directe. Primele mai poarta denumirea si de pasive stabile. Ele reprezinta mijloace banesti care,
desi apartin unor terti, se afla în permanenta la dispozitia firmelor si sunt folosite ca fondurile
proprii. De regula, pasivele stabile se formeaza datorita decalajului de timp între momentul
prestarii unui serviciu si momentul platii. Asemenea tipuri de activitati se refera la livrarea
energiei electrice, livrarea gazului metan, a energiei termice s.a. Oricum, aceste sume prezinta
importanta pentru ca pot fi folosite ca o importanta resursa de finantare a necesarului de mijloace
circulante si nu sunt purtatoare de dobânda. Denumirea s-a fixat în teoria si practica economica
pornindu-se de la faptul ca ele se afla în permanenta în circuitul capitalului unitatii productive, în
cantitati mai mari sau mai mici (de aici apelativul de „stabile”) si fiind sume datorate altora se
evidentiaza întotdeauna în pasivul bilantului (deci „pasive”). Tot o forma de împrumut indirect o
constituie închirierile temporare sau pe termen lung (asa-numitul leasing).

A doua categorie, împrumuturile directe, implica anumite tranzactii cu institutiile de creditare

(banci comerciale sau alte organizatii specializate). Spre deosebire de pasivele stabile,
împrumuturile directe sunt generatoare de costuri prin dobânda perceputa de creditor, iar în
vederea obtinerii creditului, debitorul este nevoit sa întruneasca si sa respecte anumite conditii
precum cele de garantie – solvabilitate, scadenta de rambursare s.a., asupra carora vom reveni
într-un capitol viitor.

Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge în cazul
unor nevoi legate de înfiintarea unei firme sau de crestere a activitatii ei o reprezinta emiterea de
actiuni si de obligatiuni. Lansarea actiunilor pe piata pentru a fi subscrise de particulari reprezinta,
în acelasi timp, o forma eficienta de transmitere a dreptului de proprietate. Din acest punct de
vedere, actiunile nu sunt altceva decât o simpla bucata de hârtie emisa de o societate care exprima
dreptul de proprietate al celui ce o detine asupra unei parti din averea respectivei societati.
Drepturile pe care actiunile le confera detinatorilor sunt, de regula, urmatoarele:

• sa transfere (în functie de felul actiunii) liber, inclusiv prin vânzare, fara nici o restrictie, actiunile detinute;

• sa participe, prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administratie al societatii;

• sa participe la profiturile si pierderile societatii, inclusiv la împartirea activelor ramase în cazul în care societatea devine falimentara.

Datorita faptului ca detinerea titlului de proprietate sub forma de actiuni presupune un risc inerent
incertitudinilor afacerilor desfasurate de societatile pe actiuni, marimea dividendelor ar trebui, în
mod normal, sa depaseasca dobânzile anuale la capitalurile pastrate în banci, în asa fel încât sa
acopere si riscul.

Pentru ca oferta publica de actiuni sa se desfasoare cu succes se cer îndeplinite anumite conditii.
Printre altele trebuie avut în vedere faptul ca firma sa fie suficient de mare, cu venituri
îndestulatoare, sa fie pregatita corespunzator pentru întreaga procedura în sensul de a furniza un
volum satisfacator de informatii privind situatia sa financiara în vederea comunicarii acestora
catre investitorii de pe piata. În caz contrar, în functie si de scopurile urmarite de firma, actiunile
se distribuie în anumite limite.

Oferta publica de actiuni mai poate fi limitata si de alte cauze. Astfel, absenta unei piete secundare
de capital face imposibila transformarea în fonduri lichide a unei investitii facuta în actiunile unei
întreprinderi, ceea ce-i descurajeaza pe investitori. În aceste conditii, când piata de capital se
 123

prezinta îngusta, iar piata de actiuni este suficient formata, atât întreprinderile cât si bancile
trebuie sa apeleze la masuri speciale spre a evita unele riscuri excesive pentru cumparatorii de
hârtii de valoare. Exista, fara îndoiala, pericolul ca, acolo unde pietele de capital nu sunt înca
dezvoltate, atât cumparatorii cât si ofertantii de actiuni sa judece oportunitatea investitiei pe baza
unor prezentari prea favorabile, sau prea optimiste. De aceea, repartizarea riscurilor la
plasamentele în actiuni are o foarte mare importanta, atât pentru cel ce vinde, cât si pentru cel ce
cumpara.

Un plasament serios al banilor în actiuni necesita din partea cumparatorului o analiza foarte atenta
a situatiei de ansamblu a întreprinderii ofertante din care nu poate sa lipseasca importanta si
pozitia firmei în ramura sa de activitate, evolutia si perspectivele în materie de profit, volumul
creditelor pe care le are de rambursat, valoarea nominala a actiunilor, aprecierea riscurilor de
scadere a cursului lor s.a.m.d. De regula, pentru a aprecia pretul unei actiuni se recurge la analiza
raportului curs al actiunii / beneficiu. Daca acest raport este cu mult mai superior cifrei de 10 nu
este recomandabil a se cumpara asemenea actiuni. De asemenea, în adoptarea unei decizii de a se
cumpara actiuni, un rol însemnat îl are, asa cum mentionam mai sus, evolutia cursului actiunilor si
volumul tranzactiilor. Daca o actiune se gaseste, de exemplu, la nivelul cel mai ridicat s-ar putea
sa fie prea târziu de cumparat, fiind posibila o cadere în viitorul apropiat, iar daca nivelul este prea
scazut, exista riscul ca întreprinderea sa dea faliment. De aici se desprinde concluzia ca
achizitionarea la pret scazut a actiunilor se poate efectua în bune conditii daca se repartizeaza
corect riscurile.

La rândul lor, întreprinderile ofertante de actiuni trebuie sa dea dovada de prudenta. Este de
recomandat o vânzare etapizata pentru a preveni caderea cursurilor în cazul unei vânzari masive.

Dupa cum am mai avut prilejul sa aratam, actiunile sunt de doua feluri:
a. actiuni la purtator, pe care nu se mentioneaza nici un nume si pot fi transmise de la o persoana la alta;
b. actiuni nominative, care poarta numele proprietarului si nu pot fi transmise decât prin transfer înregistrat în registrul societatii comerciale.

Indiferent de categorie, actiunile pot fi clasificate în actiuni ordinare sau comune si actiuni
preferentiale, fiecare tip oferind avantaje specifice diferitilor investitori deveniti actionari.

Actiunile comune sunt detinute de proprietarii reali ai societatii comerciale, acestia fiind cei ce
controleaza conducerea firmei, au drept de vot si îsi asuma riscul final în caz de pierderi, de
faliment. Pe de alta parte, acestia sunt cei ce beneficiaza primii de rezultate în caz de succes, de
rentabilitate. Detinatorii de actiuni comune nu li se garanteaza dividendele, acestia urmând a le fi
distribuite numai daca societatea comerciala realizeaza profit, distribuire care se hotaraste de
consiliului de administratie, în principiu dupa ce au fost platite dobânzile aferente obligatiunilor.

Daca situatia financiara a societatii comerciale este buna si activele sale suficiente, atunci ea poate
obtine capital în plus prin luarea deciziei de a emite actiuni obisnuite suplimentare. Prin vânzarea
acestora se obtin fonduri care sunt folosite pentru extinderea activitatii. Corespunzator cu
procedura bursiera, în vederea începerii unei astfel de operatiuni se întocmeste un prospect ce
prezinta emitentul si, în mod concret, se apeleaza la serviciile unei banci. Banca în cauza sau un
grup de banci, urmeaza sa garanteze emisiunea. Oferta poate fi la un pret fix sau variabil, în
functie de cum decurge subscrierea. Daca piata refuza sa cumpere noile actiuni la un pret minim,
 124

atunci banca respectiva le va prelua si va suporta pierderea.

Actiunile preferentiale confera în locul dreptului de vot o serie de avantaje specifice cum ar fi:
cumularea de la un an la altul a dividendelor, participarea alaturi de asociatii care detin actiuni
comune la împartirea generala a profiturilor pe lânga dividendele cuvenite actiunilor preferate,
convertirea actiunilor preferate în actiuni comune sau rascumpararea de catre societatea
comerciala a actiunilor în cauza, prioritate la rambursarea capitalului în caz de dizolvare a
societatii s.a. Dar, înainte de toate acestea, actiunile preferentiale sunt cele care permit obtinerea
unor dividende cu prioritate fata de detinatorii unor actiuni obisnuite. De altfel, din punct de
vedere legal, detinatorul de actiuni preferentiale primeste dividendele imediat dupa detinatorii de
obligatiuni.

Asa cum am mentionat mai înainte, alaturi de vânzarea de actiuni, o întreprindere care doreste sa-
si amplifice sursele de capital recurge si la emiterea de obligatiuni. Ce este asadar o obligatiune?
Ea reprezinta un bilet la ordin emis, de obicei, pentru o anumita suma. Ele sunt vândute pe piata
capitalului cu asumarea obligatiei de a plati o dobânda la fiecare sase luni sau un an. În cazul în
care detinatorul obligatiunii doreste sa îsi recupereze banii înainte de termen, el poate vinde
obligatiunea unei alte persoane. La cerere, societatea comerciala se obliga sa restituie suma la
valoarea nominala (valoarea înscrisa pe obligatiune). Dobânda platita se numeste „Plata
cuponului” deoarece detinatorul decupeaza o portiune a obligatiunii la sfârsitul fiecarei perioade si
o trimite prin posta companiei emitente pentru a încasa suma cuvenita. În mod obisnuit, societatile
comerciale accepta sa plateasca dobânda aferenta obligatiunilor indiferent daca obtin profit sau
nu. Din acest motiv, o societate de dimensiuni mai mici rareori poate obtine cantitati mari de
capital prin emiterea de obligatiuni. În fond obligatiunile se cumpara pentru a se obtine un câstig
fara a pune în joc capitalul detinut, cum este cazul actiunilor.

În fine, o alta posibilitate de marire temporara a capitalului poate fi si împrumutul la vânzator. La

aceasta cale se recurge în cazul în care cumparatorul nu are posibilitatea sa atraga suficient capital
pe baza propriilor sale actiuni sau prin împrumuturi din sursele unor terte parti. În acest caz,
vânzatorul poate încheia tranzactia consimtând sa primeasca la început numai un avans din pretul
unitatii vândute, iar restul în rate, cu plata unor dobânzi pentru suma înca neachitata. Dezavantajul
vânzatorului consta în riscurile posibile în legatura cu platile viitoare. Totusi, pentru eliminarea
unei parti bune din risc, intr-o astfel de vânzare se impun o serie de conditii cum ar fi:
cumparatorul sa nu aiba în momentul respectiv nici o alta datorie, analiza de catre vânzator a
categoriilor de activ exigibile si de inventar pe care le detine cumparatorul s.a.

Desigur, crearea de capital pasiv atras de cumparator de la vânzator implica o anumita cheltuiala.
Dreptul de a utiliza banii altora se obtine cu un anumit pret care trebuie sa-si gaseasca o temeinica
fundamentare prin deciziile ce le adopta fiecare firma.

Piata secundara a capitalului. Bursele de valori.

Una din pietele caracteristice tarilor cu economie avansata, pe care se ofera si se desfac, dupa o
procedura speciala, marfuri funigibile si hârtii de valoare – actiuni si obligatiuni emise de
societatile comerciale – o constituie bursa.

Primele burse au aparut în Evul Mediu, denumirea fiind preluata dupa familia venetiana Della
 125

Borsa care, la sfârsitul secolului al XIV-lea, a înfiintat la Bruges (Flandra – Belgia) un local în
care se negociau periodic diferite valori, atât marfuri (aur, argint, platina), cât si hârtii de valoare.
Ulterior, bursa de marfuri s-a separat de bursa hârtiilor de valoare. De-a lungul timpului ele au
cunoscut o istorie destul de zbuciumata pâna când, în tarile cu economie avansata, au ajuns o
institutie cu un grad ridicat de reglementare.

În anul 1531 a fost înfiintata bursa din Anvers, apoi cea din Lyon si Hamburg. În 1564 a început
sa functioneze la londra The Royal Stock Exchange. Prima bursa din Paris a aparut în 1724, iar
cea din New York în 1817. În prezent, principalele burse de valori se afla în Europa: la Londra
(Stock Exchange), Paris, Milano, Frankfurt am Mein, München, iar în S.U.A. la New York (cele
doua burse din Wall Street si anume New York Stock Exchange si Big Board sau American Stock
Exchange) la care se mai adauga cele regionale precum Midwest, Cincinnati, Pacific Coast,
Philadelphia si Boston care negociaza aproximativ 12,5% din totalul actiunilor ce se vând si se
cumpara pe teritoriul Statelor Unite.

În cautarea unei definitii actuale am putea spune ca bursa este o institutie specifica economiei de
piata care de apropie cel mai mult de modelul teoretic al pietei perfecte.

Bursele de marfuri liciteaza spre cumparare bunuri care, de regula, nu a fost înca produse (de
exemplu bursa din Chicago). Prin intermediul ei un producator poate sa îsi vânda marfa pe care
înca nu o are, dar, pentru a o produce, are nevoie de capital. În felul acesta este posibil sa se
câstige din diferenta dintre pretul cu care este achitata anterior producerii ei si pretul pietei la
momentul producerii acesteia (grâu, porumb, bumbac etc.). Exista însa, si riscul de a pierde.

Cele mai importante ramân totusi, bursele de valori ca loc unde vin în contact cumparatorii si
vânzatorii titlurilor de valoare – actiuni si obligatiuni – carora li se determina cursul (cotatia).

Ce conditii trebuie îndeplinite pentru ca sa functioneze o bursa de valori?

În primul rând, organizarea si functionarea unei burse presupune în mod necesar existenta unei
puternice economii de piata. Dupa cum am mai aratat, bursa este o piata prin excelenta, un
adevarat barometru al vietii economice, un factor care, prin capacitatea sa de a impulsiona fortele
pietei, stimuleaza libera initiativa si pe cei ce au spirit întreprinzator.

În al doilea rând, prezenta si functionarea unei piete secundare a capitalului presupune prin
definitie existenta unui sistem economic bazat pe pluralismul formelor de proprietate, în cadrul
carora proprietatea particulara sa detina ponderea cea mai mare. Aceasta este singura în masura sa
puna în miscare mecanismul cererii si ofertei pe scara larga, atât în tranzactiile de marfuri, cât si
în cele cu hârtii de valoare. Întreprinderile particulare sunt o puternica sursa de alimentare a bursei
de marfuri si titluri financiare. Pe scurt, privatizarea creeaza bursei un larg vad comercial si
financiar.

Cu toate acestea, asa cum experienta altor ani a demonstrat-o, cea mai importanta conditie pentru
functionarea unei burse de valori o constituie existenta unor firme mari, care întrebuinteaza un
volum de capital, materializat în actiuni si obligatiuni. În felul acesta, proprietatea asupra acestor
hârtii de valoare se distribuie (ca si riscul de altfel) pe un numar mare de actionari sau creditori.
 126

În al patrulea rând, organizarea si buna functionare a activitatii bursiere impune un cadru juridic
adecvat. Una din virtutile bursei consta în faptul ca ea simplifica si sporeste operativitatea
tranzactiilor. De aceea, legea trebuie sa creeze un temei juridic ferm pentru realizarea acestor
operatii, menit sa câstige încrederea si adeziunea operatorilor. Totodata, asigurarea atractivitatii
bursei pentru marea masa a operatorilor virtuali, a detinatorilor de bani, evidentierea caracterului
profitabil al activitatii bursiere trebuie facuta în contextul asumarii de decizii în conditii de risc.
Operatorii vor trebui sa opteze între siguranta plasamentului si rentabilitatea acestuia.

În conditiile existentei bursei de valori, persoanele înclinate spre risc, cei cu talent în afaceri, vor
avea un loc unde sa-si afirme si sa-si dezvolte aptitudinile pe baze loiale si în mod public.
Operatiile cu caracter speculativ reprezinta unul dintre cei mai importanti factori de sporire a
tranzactiilor, de crestere a volumului afacerilor, de ridicare a atractivitatii bursei. Iata de ce, fara
un mare numar de operatori înclinati spre risc, fara promisiunea unor mari câstiguri, bursele îsi
pierd mult din aura lor, pot cadea în banalitate, îndemnând pe posesorii de capital sa-si canalizeze
eforturile spre mecanisme de piata subterane.

Nu este mai putin adevarat ca în consacrarea bursei, un rol deosebi de important revine oamenilor
de afaceri, seriozitatii si profesionalismului lor, precum si intermediarilor care realizeaza
încheierea tranzactiilor. Specialistii, cei meniti sa dea statut profesional acestei institutii sunt
tocmai brokeri (agentii de bursa sau de schimb). Ei sunt cei ce organizeaza relatiile dintre cei ce
doresc sa vânda si cei ce doresc sa cumpere anumite valori.

De regula, titlurile de valoare sunt emise, asa cum am vazut, de catre societatile comerciale si
vândute initial unor banci specializate. Daca aceste titluri de valoare (actiuni) îndeplinesc anumite
conditii de dividend, atunci ele pot intra pe piata bursei. Asadar, ofertele propriu-zise de actiuni
sunt facute de catre banci prin intermediul brokerilor la o anumita valoare. La bursa, pretul
acestora (cursul sau cotatia lor) începe sa fluctueze prin mecanismul cererii si ofertei. Prin urmare,
brokerii actioneaza conform instructiunilor bancilor care, la rândul lor, raspund la solicitarile
clientilor ce doresc sa vânda si sa cumpere actiuni.

Practic, operatiunile se desfasoara în felul urmator: agentii de schimb colecteaza de la clientii lor
ordinele de cumparare si de vânzare si le grupeaza pe titluri negociabile. Înainte de deschiderea
bursei, brokerii se întâlnesc si îsi confrunta ordinele de cumparare si de vânzare si pornind de la
cursul din ziua anterioara, tinând cont si de ordinele de vânzare si de cumparare primite, stabilesc
cursul initial pentru ziua respectiva. Pe parcursul zilei, ca urmare a intentiilor de cumparare si de
vânzare manifestate de agentii de schimb, cursul fiecarei actiuni va oscila în mod corespunzator.

Plecând de la cele mentionate mai sus, s-ar parea ca determinarea pretului unei actiuni nu
beneficiaza de nici o fundamentare stiintifica, evoluând în functie de hazard, sau pur si simplu în
functie de cerere si oferta. Este adevarat ca, atât cererea cât si oferta joaca un rol decisiv în aceasta
ecuatie. Însa nici ele nu pornesc de pe un teren complet gol. În principiu, se are în vedere, asa cum
am vazut, valoarea initiala a actiunii, dar, pe lânga aceasta, sunt luate în calcul si dividendele
posibile în anii ce vin si rata anticipata a rentabilitatii firmelor emitente de actiuni, precum si alti
parametrii. Astfel, daca luam în considerare cel putin parametrii mentionati mai sus, atunci
valoarea initiala a unei actiuni supusa aprecierii bursiere se poate determina în felul urmator:
 127

respectiv, prin generalizare se poate scrie

unde:

Conditiile vânzarii-cumpararii unei actiuni sunt fixate, fara îndoiala în ziua în care are loc
negocierea ei. Dar, de foarte multe ori, predarea-preluarea titlurilor de valoare si achitarea-
încasarea pretului are loc la o data ulterioara numita termen. De aici se creeaza posibilitatea ca,
prin specularea diferentelor dintre nivelele diferite ale cursurilor actiunilor la termene diferite, sa
se obtina un anumit câstig. În general, sunt cunoscute doua mari operatii de acest fel si anume: á
la baisse si á la hausse.

În primul caz, se conteaza pe scaderea în timp a cursului actiunilor. De aceea, agentii de schimb
vând la termen un numar relativ mare de actiuni la pretul zilei. Daca la termenul convenit cursul
actiunilor este mult mai mic decât la data când s-a încheiat tranzactia, agentul de schimb le
cumpara de pe piata bursei contra unei sume mai mici si le preda cumparatorului. În felul acesta,
el va încasa diferenta de pret si anume între cel initial la care a vândut si cel ulterior de la care a
cumparat efectiv de la bursa si apoi le-a înmânat cumparatorului.

În cel de-al caz, procesul se deruleaza exact invers, contându-se pe cresterea în timp a cursului
actiunilor. Agentul de schimb care speculeaza la bursa asteptându-se, în virtutea unor informatii
pe care le poseda, la cresterea cursului unor titluri, va cumpara la termen un anumit numar din
titlurile respective, la cursul zilei. Cumparatorul nu trebuie, deci, sa posede suma egala cu
valoarea titlurilor în ziua când le achizitioneaza. Dupa un anumit timp, cursul actiunilor crescând
le va vinde la preturi mai mari obtinând un câstig. Evident, exista si riscul ca, la termenul
negociat, cursul titlurilor sa nu se situeze la nivelul scontat de cei ce speculeaza fie á la baisse fie á
la hausse.

Dupa cum se poate constata, bursa de valori nu este locul în care se produc bunuri materiale. În
cele mai multe cazuri se reflecta în mod specific procesul real al productiei de bunuri si servicii.
Sunt si situatii în care pot prevala operatiunile speculative care maresc sau micsoreaza în mod
artificial pretul hârtiilor de valoare în urma unor întelegeri ale diferitilor participanti la activitatea
bursiera. Pericolul unei specule nelegale îngradeste si nu înlesneste eficienta productiei. Dar,
bursa de valori nu trebuie identificata cu o institutie profilata pe jocuri de noroc. Profesionalismul
agentilor de schimb (a brokerilor în primul rând) dejoaca predominanta vânzarilor si cumpararilor
în scopuri pur speculative, împiedica derularea unor tranzactii exagerate fara o baza reala. În plus,
poate fi implicat si controlul bancar al unor operatii de bursa, protejarea împotriva speculei, se
mai poate realiza si prin informatiile pe care le furnizeaza guvernul referitor la caracterul realist
sau nerealist al unor tranzactii de bursa. Pot fi emise chiar unele acte normative privind protejarea
investitorilor împotriva unor informatii eronate. Exista apoi, o anumita raspundere a societatilor
de asigurare pentru caracterul veridic al unor informatii. Asa-numitele speculatii á la baisse si á la
 128

hausse, desi exista, implica riscurile asumate de cumparatorii si vânzatorii de actiuni si constituie
un prilej de verificare a capacitatii lor de a se orienta, de a câstiga sau de a pierde în anumite
limite, oricum destul de stimulative pentru dezvoltarea, în continuare, a simtului lor de
întreprinzatori.

În acest context, care sunt functiile si rolul pe care îl îndeplinesc bursele de valori într-o economie
de piata?

Dupa cum a rezultat din cele mentionate mai sus, jocul de bursa nu este lasat la voia întâmplarii.
La baza sa trebuie sa stea, în principal, evolutia reala a activitatilor productive. Atât teoria cât si
practica burselor de valori au scos în evidenta cel putin trei functii utile si anume:

• statornicirea unei piete permanente a titlurilor de valoare, ca piata secundara a capitalului;

• functia de mobilizare a capitalurilor si orientarea lor spre cele mai eficiente domenii ale productiei de bunuri si servicii;

• exercitarea unor functii de asanare a economiei de unitati falimentare sau cu rentabilitate scazuta.

Sa ne oprim putin asupra fiecareia din functiile mentionate. Asa cum am mai aratat, bursa
constituie piata pe care titlurile de valoare pot fi comercializate, ea este aceea care le confera în
ultima instanta calitatea de hârtii de valoare, dându-le în fiecare zi un pret – cursul de bursa. Prin
aparitia unei piete secundare a capitalului, respectiv a unei piete permanente a hârtiilor de valoare,
se creeaza posibilitatea transformarii imediate a acestora în bani lichizi, daca, bineînteles,
detinatorul de actiuni (share-holder) doreste acest lucru. Daca n-ar exista posibilitatea vinderii
rapide a actiunilor la bursa, în caz de necesitate, atunci actionarii obisnuiti n-ar mai fi dispusi sa-si
investeasca banii în hârtii de valoare, preferând sistemul depunerilor în casele de economii, sau
cel al depozitelor bancare. Crearea bursei nu anuleaza, deci, alte posibilitati de pastrare a
disponibilitatilor banesti, dar are marele avantaj ca stimuleaza spiritul de întreprindere si
creativitatea în afaceri.

Pe de alta parte, oferind zilnic, în mod deschis, o serie de informatii privind preturile de pe piata
ale hârtiilor de valoare, oamenii de afaceri, întreprinzatorii gasesc în burse un îndreptar foarte util.
În mod obisnuit, investitorii vor evita plasarea capitalurilor în ramurile sau întreprinderile cu
performante economice slabe, îndreptându-se cu precadere spre domeniile cu eficienta ridicata, de
perspectiva, în conformitate cu cotatiile reprezentative ale bursei. Participantii la activitatea de
bursa, atât brokerii care actioneaza pe baza de comision, cât si negociatorii directi (asa-numitii
traders) care actioneaza pe cont propriu, cauta sa obtina toate informatiile necesare privind
perspectivele dezvoltarii economice, atât pe ansamblu, cât si pe anumite domenii specifice. În
felul acesta, se reduce mult riscul oscilatiilor bruste si de mare amplitudine a cursurilor titlurilor
de valoare, iar cotatiile de bursa capata, într-adevar, semnificatia unui fel de barometru al
conjuncturii economice.

Principalele forme functionale ale capitalului

Asa cum am mai avut prilejul sa aratam, capitalul nu înseamna în mod absolut bani, ci totalitatea
drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat într-o
întreprindere. Aceste active sunt evidentiate în contabilitate cu ajutorul bilantului. În tarile cu
economie de piata, bilantul contabil înfatiseaza centralizat si în mod sintetic, în expresie valorica,
datele contabilitatii cu privire la totalitatea mijloacelor economice (M) care apartin, sa spunem,
 129

unei societati comerciale, precum si resursele (R) de acoperire a acestora. Mijloacele economice
sunt grupate, pe de o parte, dupa componenta si modul de plasare (în activ), iar, pe de alta parte,
dupa sursele de formare, proprii sau împrumutate, în pasiv. În toate cazurile trebuie ca

M=R

relatie care reliefeaza, întotdeauna, o egalitate valorica permanenta.

Activele în cadrul bilantului pot fi:

• capitalul fix pasiv (hale, cladiri, depozite, cai de acces) si alte elemente de infrastructura materiala sau cu destinatie social-administrativa;

• capital fix activ (masini, utilaje, instalatii s.a.) care contribuie direct la crearea de produse noi;

• capital circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie, etc.);

• capital de circulatie adica banii lichizi si marfurile (produse finite) aflate în curs de expeditie, ambele functionând în sfera circulatiei;

• capitalul fictiv care nu are o valoare reala, de sine statatoare.

De regula, acestea nu functioneaza în procesul de productie, ci constituie numai un titlu asupra

unui venit cum ar fi actiuni, obligatiuni, titluri financiare s.a. Aceste hârtii de valoare dau
posibilitatea detinatorilor lor de a-si însusi un venit sub forma de dividende sau de dobânda. În
general, volumul acestui capital poate sa creasca sau sa scada în urma unor speculatii bursiere.

Capitalul fix, activ si pasiv, cuprinzând, de regula, mijloace durabile a caror valoare se transforma
în mod treptat, pe parcursul functionarii lor, asupra noilor produse, de-a lungul mai multor procese
de productie, ape o întrebuintare aciclica. Spre deosebire de aceste elemente, capitalul circulant
are prin structura sa o întrebuintare ciclica, de fiecare data el consumându-se integral, atât din
punct de vedere material, cât si valoric, intr-un singur proces de productie. Capitalul circulant
împreuna cu capitalul de circulatie alcatuiesc ceea ce numim în economie mijloacele circulante
ale întreprinderii. Acestea pot sa apara sub urmatoarele forme principale:

• stocurile pentru productie aflate în depozitele întreprinderilor cum ar fi materiile prime, materialele, semifabricatele, piesele de schimb, alte obiecte de
inventar de mica valoare si scurta durata;
• productia neterminata (de fapt, toate cheltuielile facute în procesul de productie pâna la obtinerea produsului finit);

• produsele finite si semifabricatele destinate vânzarii, precum si cele expediate si neîncasate înca;

• capitalul banesc aflat în casa întreprinderii sau în contul ei curent de la banca.

Mijloacele economice din activul bilantului se afla într-o continua prefacere. Structura lor se
modifica necontenit în functie de operatiunile de aprovizionare, productie si desfacere.

Din punct de vedere al modului cum se cheltuiesc si se recupereaza diferitele parti ale capitalului,
miscarea de ansamblu a acestuia poate fi reprezentata în felul urmator:
 130

unde:

B = capital banesc investit în cumpararea de factori da productie (M);

Dt = documentatie tehnica (inventii cu brevetele respective, inovatiile cu documentele de
caracterizare, licente straine cu documentele de cesiune, proiecte refolosibile s.a);
Kf = capitalul fix;
Kc = capitalul circulant;
L = forta de munca;
M' = produsele finite destinate vânzarii;
L' = veniturile banesti finale obtinute în urma vânzarii productiei, în care B??B; B?=B+profitul.

Prin aceasta se poate pune în evidenta faptul ca banii, ca forma initiala si finala a capitalului,
constituie expresia cea mai concentrata a avutiei.

Trecerea continua a capitalului dintr-o forma de existenta în alta, din sfera circulatiei în productie
si de aici din nou în sfera circulatiei, constituie rotatia acestuia. Timpul de rotatie, sau durata unei
rotatii, reprezinta suma timpului în care capitalul se afla în sfera circulatiei (a schimbului) si a
productiei propriu-zise. Cu cât diferitele parti ale capitalului vor stationa mai putin în circulatie si
productie, cu atât viteza de rotatie va fi mai mare, iar cantitatea de profit obtinuta va fi si ea mai
mare. Rezulta asadar ca, în miscarea lor, mijloacele economice aflate în activul bilantului, într-un
cuvânt, capitalul, apar ca o valoare care parcurge o serie de modificari legate una de alta, numite
forme functionale. Potrivit schemei reproduse mai sus, din forma baneasca în urma cumpararii
diferitilor factori de productie, asistam la transformarea capitalului în forma productiva, apoi în
forma marfara, pentru ca, în final sa-si recapete forma baneasca. Viteza sub care au loc aceste
transformari, depinde la rândul ei, de o serie de factori. Printre acestia, un rol mai important îl au:
structura tehnologica a capitalului fix, specificul proceselor de productie, gradul lor de
complexitate, conducerea si organizarea acestora, dupa principiile managementului modern,
caracteristicile materiilor prime, unele cerinte legate de protejarea mediului ambiant, în sfârsit
situatia interna de pe piata si conjunctura externa, de pe piata mondiala.

Structura tehnologica a capitalului fix, reflecta în definitiv, compozitia sa. În strânsa legatura cu
aceasta se determina si compozitia tehnica a capitalului care reprezinta, de fapt, cantitatea de
capital fix, activ si pasiv, ce revine unui lucrator, mai exact gradul de utilare a acestuia cu masini,
utilaje, instalatii si alte conditii materiale, sau nivelul înzestrarii tehnice a muncii, adica:

Ct=Kf / L
 131

unde:

Ct = compozitia tehnica a capitalului;

Kf = capitalul fix utilizat;
L = cantitatea de forta de munca utilizata.

O influenta deosebita, în acest context, o exercita gradul de intensivitate a capitalului masurata ca

un raport între capitalul fix utilizat de o anumita întreprindere si alte componente de cost, deci:

Ic = Kf / (L + input materii prime + energie)

De exemplu, într-o centrala nucleara înregistram un grad de intensivitate a capitalului foarte înalt
în raport cu cel din centralele conventionale de carbune. În acest caz, viteza de rotatie a capitalului
este mai lenta, investitiile facute fiind recuperate dupa un numar mai mare de ani. Cu totul altfel
stau lucrurile cu capitalul circulant în special, în mijloacele circulante în general. Acestea se
caracterizeaza printr-o viteza de rotatie mai mare, ele fiind, reînnoite cu fiecare proces de
productie. Din aceasta cauza, viteza de rotatie a mijloacelor circulante constituie unul dintre
indicatorii principali ai activitatii oricarei întreprinderi, fiind urmarit permanent. Drept urmare,
numarul de rotatii al mijloacelor circulante se determina prin raportarea volumului productiei
obtinute într-o anumita perioada, la cantitatea de mijloace circulante folosite în aceeasi perioada.

Cât priveste desfacerea (vânzarea productiei) aceasta este într-adevar, foarte mult influentata de
situatia întâlnita pe piata. Pentru a urgenta acest proces, producatorii rareori îsi vând marfurile
direct la consumator. De obicei, ei recurg la o serie de intermediari angrosisti al caror rol principal
consta mai întâi în achizitionarea continua a marfurilor produse de întreprinderi disparate si apoi
revinderea lor altor distribuitori cu amanuntul. În cazul bunurilor de consum situatia se prezinta în
felul urmator:

La bunurile de productie (bunuri de investitii sau mijloace de productie) vânzarea poate sa aiba
loc în mod direct, de la o întreprindere producatoare la alta, de la o filiala la alta filiala a uneia si
aceleiasi întreprinderi, sau prin intermediari.

Deprecierea capitalului fix. Uzura si amortizarea

Cresterea volumului productiei si obtinerea unei eficiente maxime sunt conditionate în mod
hotarâtor de asigurarea unui raport optim între factorii de productie atrasi în circuitul economic. O
anumita proportionalitate trebuie respectata nu numai între principalii factori de productie, cât si
în structura interna a fiecaruia dintre acestia. Un exemplu tipic îl constituie tocmai raportul dintre
 132

capitalul fix si cel circulant. Desigur, asa cum am mai aratat, acest raport se afla sub influenta a
numerosi factori, printre care nivelul tehnicii, specificul proceselor de productie, natura surselor
energetice s.a., ni se par a fi hotarâtori. Oricum, în cea mai mare parte a cazurilor, capitalul fix,
activ si pasiv, ocupa ponderea cea mai mare în cadrul mijloacelor economice reflectate în activul
bilantului întreprinderilor. Caracterul de fixitate al acestor mijloace deriva din specificul modului
cum ele participa la procesele de productie respective. Cu unele exceptii (autovehiculele, navele,
avioanele) capitalul fix se materializeaza în mijloace cu caracter imobil, adica ele ramân „fixate”
în cadrul spatiilor de productie. Fata de capitalul circulant care se consuma integral si dintr-o data
într-un singur proces de productie, capitalul fix se consuma treptat, ca urmare a mai multor
folosiri a elementelor care intra în componenta sa. Fireste, atunci când vorbim de consum nu ne
referim la aspectul material, ci valoric. Din aceasta cauza, capitalul fix nu se regaseste în noile
produse din punct de vedere material, ci numai valoric.

Participarea repetata la mai multe cicluri de productie implica, însa, demararea unui alt proces
cunoscut în economie sub denumirea de deprecierea fizica si morala a capitalului fix. Într-adevar,
în urma folosirii în productie diferitele parti ale capitalului fix îsi pierd din însusirile pe care le
aveau în momentul producerii lor. Cu alte cuvinte, utilizarea capitalului fix duce la diminuarea
treptata atât a valorii de întrebuintare, pâna la starea de inutilitate completa, cât si a valorii lui.

Pierderea treptata a valorii de întrebuintare a masinilor, utilajelor, cladirilor etc., poarta denumirea
în teoria si practica economica de uzura fizica. Ea poate interveni fie ca urmare a folosirii
mijloacelor fixe, fie ca urmare a nefolosirii lor (factori fizici, chimici, naturali). În timp ce uzura
fizica datorata folosirii masinilor este un fenomen obisnuit, explicabil din punct de vedere logic,
nefolosirea este întotdeauna pagubitoare (caderi de utilaje, lipsa de comenzi, greutati în vânzarea
marfurilor s.a.). Uzura fizica înregistrata în timpul folosirii mijloacelor fixe mai este denumita si
uzura tehnica. Aceasta poate sa cunoasca ritmuri diferite. Distingem în acest sens, o uzura tehnica
normala, ca urmare a unei utilizari rationale a capitalului fix, o uzura accelerata si una anormala
generata de catastrofe, accidente s.a. uzura fizica, exceptând pe cea anormala, se produce în
fiecare moment al existentei si functionarii mijloacelor fixe si se însumeaza în timp datorita
proceselor fizico-chimice si mecanice la care sunt supuse acestea pe întreaga durata de serviciu. În
aceasta perioada, randamentul lor se diminueaza continuu, pâna la scoaterea din functiune. Desi
caracteristicile functionale ale masinilor, instalatiilor si cladirilor se regenereaza într-o oarecare
masura prin lucrari de întretinere si reparatii, ele nu mai ating, totusi, parametrii initiali niciodata.

Pierderea treptata a valorii de întrebuintare conduce indirect si la scaderea valorii mijloacelor fixe
care este transferata prin intermediul costurilor de productie asupra noilor produse. Deprecierea
valorica a capitalului fix productiv este accentuata de uzura morala. Baza materiala a acesteia o
constituie actiunea progresului tehnic si stiintific. Acest fapt se reflecta, de obicei, pe doua
planuri:

a) cresterea productivitatii muncii în întreprinderile producatoare de mijloace fixe, menite a

înlocui pe cele aflate în functiune, duce la scaderea valorii noilor produse, care desi au aceleasi
caracteristici tehnice celor existente în productie, se vor vinde la preturi mai mici. Pentru
întreprinzatori, acest fapt apare ca deosebit de atragator, deoarece permite reducerea costurilor de
productie si cresterea profiturilor. Privita prin prisma acestui proces eficienta utilizarii noilor
masini este efectiv mai mare decât al celor vechi. Are loc, astfel, o depreciere indirecta a valorii pe
 133

care teoria economica o consemneaza ca fiind uzura morala de forma I-a.

b) concomitent în întreprinderile producatoare de masini pot fi create mijloace fixe nu numai mai
ieftine, dar si cu performante tehnice mai înalte. În aceasta situatie, chiar daca valoarea noilor
mijloace fixe este mai ridicata decât al celor vechi, ca urmare a randamentelor sporite, productia
va fi mai mare revenind o cota mai mica din valoarea lor în costul produselor realizate. Dupa cum
se vede, în acest caz, avem de-a face cu o depreciere mult mai pronuntata atât a valorii de
întrebuintare, cât si a valorii vechilor mijloace fixe aflate în functiune. Este tocmai ceea ce numim
în economie uzura morala de forma a II-a. Daca în cazul uzurii morale de forma I-a masinile si
utilajele vechi nu trebuie neaparat înlocuite, impunându-se cel mult o operatie de reevaluare a lor,
în cel de-al doilea caz, ele vor fi scoase din circuitul productiv, înainte de a se fi uzat din punct de
vedere fizic, complet.

Datorita actiunii progresului tehnic, în prezent, uzura morala tinde sa devina mult mai puternica
decât uzura fizica. Practic, este foarte greu ca ele sa fie clar delimitate în timp. Dar, efectele uzurii
morale se resimt mult mai repede si mai greu în rezultatele financiare ale întreprinderii. A produce
cu utilaje si tehnologii depasite, învechite, însemna a pierde din start o parte din capital, pentru ca
marfurile uzate moral nu pot fi competitive pe o piata concurentiala.

Recuperarea valorii mijloacelor fixe are loc prin intermediul procesului de amortizare, proces cu
ajutorul caruia se constituie capitalul banesc înlocuirii materiale a masinilor si utilajelor scoase
din functiune. Reîntregirea valorii capitalului fix are loc prin includerea în costul produselor
fabricate a unor cote parti din valoarea masinilor folosite, numite amortismente.

Procesul de amortizare este continuu. El începe o data cu punerea în functiune a mijlocului fix si
dureaza pâna la recuperarea integrala a valorii lui. La început, când masina este noua, valoarea
acesteia este maxima. În urma utilizarii ei în productie, valoarea i se diminueaza treptat,
concomitent cu pierderea valorii de întrebuintare. În mod practic, valoarea unui mijloc fix nu
ajunge niciodata sa fie nula, deoarece, la scoaterea sa din functiune, unele componente sunt
recuperabile, urmând a fi folosite ca piese de schimb prin reconditionare. Este vorba de asa-
numita valoare reziduala.

Redând sub forma geometrica procesul de transmitere a valorii si cel de amortizare, vom obtine
doua diagrame, într-un fel complementare (a se vedea graficul nr.1), în sensul ca, suma
amplitudinilor în timp pentru valoare, respectiv pentru amortizare, reprezinta o constanta.
Suprafetele S1 si S2 sunt asadar, aproximativ egale.
 134

Graficul nr. 1

dn = durata normala de functionare a unui mijloc fix

Din cele relatate pâna aici, rezulta ca uzura reliefeaza deprecierea fizica si morala a unui mijloc
fix, în timp ce amortizarea vizeaza recuperarea valorica a acestuia. Din acest punct de vedere, am
putea considera amortizarea ca un fel de „pret” al uzurii. Cotele de amortizare incluse în costurile
de productie se determina în functie de valoarea de amortizat si durata de amortizare.

În legatura cu valoarea de amortizat, teoria si practica economica a retinut mai multe opinii.
Astfel, dupa unii economisti valoarea de amortizat nu poate fi decât una singura si anume, cea cu
care figureaza mijlocul fix respectiv în inventarul întreprinderii, adica valoarea initiala sau de
achizitie. Adoptarea unui asemenea punct de vedere, desi simplifica foarte mult calculele, nu da
rezultate prea bune în cazul unor mijloace cu durata mare de functionare. S-ar putea ca, dupa un
anumit numar de ani, amortizarea obtinuta sa nu poata echivala pretul de înlocuire a masinilor si
utilajelor respective. De aceea, s-a emis parerea dupa care valoarea de amortizat sa se considere
valoarea de înlocuire a mijlocului fix la preturile actuale ale pietei. Acest lucru presupune dese
reevaluari a mijloacelor aflate în dotare, actiune care nu ar fi atât de dificila în conditiile folosirii
pe scara mai mare a tehnicii de prelucrare automata a datelor.

În fine, potrivit unor conceptii mai noi, valoarea de amortizare este valoarea ramasa, adica
valoarea care ramâne la un moment dat dupa ce din valoarea initiala se scade suma recuperata prin
amortizare pâna la acea data.

Pentru o cât mai corecta estimare a datelor, mai exact a duratelor de functionare, trebuie conjugate
influentele tuturor factorilor care determina uzura fizica si morala. Daca influenta factorilor care
stau la baza uzurii fizice poate fi mai bine pusa în evidenta în momentul de fata, în privinta uzurii
morale calculul este mai dificil. De fapt, luarea în considerare a efectelor uzurii morale se
realizeaza, pâna acum, prin reevaluarea mijloacelor fixe si determinarea valorii lor de înlocuire.
De asemenea, se mai pateu recurge si la diminuarea duratelor normate de functionare acolo unde
ritmul înnoirilor este extrem de rapid. Pornind de la aceste constatari, în practica sunt folosite
diferite metode (modele) de amortizare. De regula, cele mai cunoscute sunt urmatoarele:

a) Amortizarea proportionala sau liniara. Ea consta în repartizarea amortizarii în functie de timpul

calendaristic cât mijlocul fix se afla în functiune. Deci, indiferent de productia realizata cu
 135

mijloacele fixe respective, amortizarea are aceeasi pondere, aceeasi cota anuala. Daca se va obtine
mai multe produse în unitatea de timp, atunci pe fiecare unitate va reveni o cota de amortizare mai
mica. Invers, daca productia va scadea, pe fiecare produs vor reveni cote de amortizare mai mari,
iar costul de productie a acestuia va creste.

b) Amortizarea progresiva, se realizeaza prin cresterea cotelor de amortizare în progresie

aritmetica, sau, dupa caz, geometrica. O asemenea metoda are ca argument evolutia, în acelasi
ritm, a uzurii fizice combinate cu cea morala. Este vorba, asadar, de o amortizare în crestere, al
carui calcul se poate face dupa urmatoarea relatie:

unde:

At = amortizarea aferenta a anului t;

V = valoarea initiala a mijlocului fix;
p = procentul de crestere a amortizarii (p?1);
t = anul;
dn = durata normala de functionare.

Expresia:

trebuie interpretata ca o medie a amortizarii actualizate. Ea este multiplicata cu factorul

pentru a arata cresterea în timp a amortizarii.

c) Amortizarea regresiva, care presupune stabilirea unor cota de amortizare descrescatoare în

timp. La rândul ei, aceasta descrestere poate fi liniara sau accelerata. Motivul principal pentru care
se recurge la aceasta metoda consta în preîntâmpinarea efectelor uzurii morale a capitalului fix cu
precadere în prima parte a duratei lui de functionare. De asemenea, recurgerea la acest tip de
amortizare are în vedere si randamentul descrescând al acestui factor de productie. S-ar mai putea
adauga aici si preocuparea pentru combaterea efectelor fenomenului inflationist.

Folosind aceleasi notatii ca si în cazul metodei progresive, modelul de calcul al acestui fel de
amortizare este urmatorul:

Demonstratia este relativ simpla. Astfel, pentru anii t1,t2,t3,…,tn amortizarea se determina prin
aplicarea unui procent asupra valorii ramase a utilajului, dupa cum urmeaza:
 136

Pentru a ilustra mai bine diferentele dintre cele trei metode, sa luam un exemplu cifric. Sa
admitem ca:

V=1000dolari
dn=5 ani
p=0,1 pentru metoda progresiva
0,5 pentru metoda regresiva

Evolutia amortizarii anuale va fi urmatoarea:

Tabelul nr.1

Se observa ca în cadrul metodei regresive, valoarea se recupereaza prin amortizare în prima parte
a vietii utilajului în proportie de peste 70-80% din valoarea initiala.

O forma mai simpla a metodei regresive cunoscuta în literatura economica sub denumirea de
„declining-balance method”, consta în aplicarea unui procent marit de amortizare la început pe
valoarea initiala, apoi, acelasi procent pe valoarea ramasa neamortizata. De pilda, sa presupunem
ca avem un autocamion al carui valoare initiala este de 20000 de dolari. Consideram durata
normata de functionare egala cu 10 ani (facem abstractie de faptul ca, în asemenea cazuri, durata
de functionare se socoteste în Km parcursi). Daca am folosi metoda liniara am aplica un procent
de 10% pentru fiecare an, ceea ce înseamna un volum de amortizare egal cu 2000 de dolari anual.
Dorim, însa, sa-l amortizam dupa valoarea ramasa. De aceea, vom aplica în primul an un procent
de amortizare dublu: 2 x 10=20%. Evolutia va decurge astfel:

primul an = 20% x 20000=4000 dolari

al doilea an = 20% (20000-4000)=3200 dolari
 137

al treilea an = 20% (16000-3200)=2560 dolari

al patrulea an = 20% (12800-2560)=2048 dolari
al cincilea an = 20% (10240-2048)=1638
......................

Aplicând acest procedeu, dupa primii cinci ani, valoarea ramasa neamortizata este mai mica de
jumatate (8192 dolari), iar cotele ce se repartizeaza asupra productiei sunt din ce în ce mai mici.
Se creeaza, astfel, posibilitatea reducerii costurilor de productie, adica tocmai ceea ce urmareste
orice întreprinzator preocupat sa-si maximizeze profitul sau.
 138

COSTURILE DE PRODUCTIE

Costurile factorilor de productie

Producerea si desfacerea marfurilor pe piata, precum si prestarea de servicii, necesita,

întotdeauna, un anumit consum de munca si mijloace de productie. Existenta productiei de
marfuri si actiunea, pe aceasta baza, a legilor obiective proprii economiei de piata, presupune
examinarea acestor cheltuieli în forma baneasca. Orice întreprinzator, înainte de a demara o
anumita activitate productiva, recurge la un calcul, relativ simplu, strâns legat de urmatoarea
întrebare: cât va costa produsul sau serviciul pe care intentioneaza sa-l ofere cumparatorilor?

Raspunsul la aceasta întrebare îl obtinem prin intermediul costului de productie.

Datorita complexelor si variatelor aspecte pe care le reflecta, costul de productie ocupa un loc
deosebit de important în sistemul categorial al economiei politice, putând fi privit, în acelasi
timp, ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activitatii economice. Fiind expresia
baneasca a factorilor de productie consumati cu prilejul producerii si desfacerii unor bunuri
materiale si servicii, acest indicator reflecta, prin structura, marimea si evolutia sa, gradul de
eficienta a activitatii unei firme. Din acest punct de vedere, costul de productie reprezinta una
din formele de manifestare a eficientei economice, care este indiscutabil legata de miscarea
valorii si preturilor.

Mijloacele de munca, obiectele muncii si munca omului, într-un cuvânt, principalii factori de
productie, participa în mod diferit la formarea valorii noului produs. Astfel, valoarea obiectelor
muncii, sub actiunea mijloacelor de munca mânuite de forta de munca, este în întregime
transferata, într-un singur ciclu de productie, în valoarea noului produs. Mijloacelor de munca
în schimb, li se transfera valoarea treptat în decursul mai multor cicluri de productie, pe
masura ce se uzeaza fizic si moral. Totodata, în procesul crearii bunurilor materiale apar o
serie de cheltuieli legate de utilizarea productiva a fortei de munca, reprezentate, în principal,
prin salarii.

Functionarea fiecarei unitati economice în conditii de eficienta necesita o riguroasa masurare

si cunoastere a tuturor cheltuielilor ocazionate de producerea si desfacerea marfurilor, astfel
încât, recuperarea lor sa permita reluarea procesului de productie. Din aceasta cauza, în
ansamblul veniturilor obtinute de o firma ca urmare a vânzarii produselor sale, aceasta parte de
valoare care reflecta consumul unor factori de productie, manifesta tendinta de autonomizare
sub forma costului. Acesta este definit de literatura de specialitate ca fiind expresia baneasca a
cheltuielilor pe care firmele producatoare le efectueaza, prin alocarea si consumarea de factori
de productie, pentru producerea si desfacerea marfurilor si serviciilor lor. Trebuie mentionat
totusi ca, notiunea de cost de productie nu se identifica în toate cazurile cu notiunea de
cheltuieli. De regula, cheltuiala este generata de o plata, adica de utilizarea disponibilitatilor
banesti, fie pentru constituirea stocurilor de valori materiale, fie pentru onorarea obligatiilor de
orice fel. Numai în cazurile în care valorile materiale achizitionate se consuma productiv în
acelasi moment, s-ar putea spune ca cheltuiala se cuprinde în întregime în costul de productie.
Oricum, în practica economica se foloseste expresia “cheltuieli de productie” cu sensul de cost
de productie.
 139

Din cele aratate mai sus, rezulta ca ne aflam în fata unei categorii valorice care executa un
circuit propriu si îndeplineste anumite functii economice. Fara îndoiala, cea mai importanta
dintre acestea ramâne compensarea valorica a resurselor necesare reproducerii conditiilor
materiale si personale ale productiei.

Cu toate acestea, recuperarea numai a costului, prin vânzarea marfii, asigura conditiile reluarii
doar pe scara simpla a procesului de productie. Mai mult decât atât, daca pretul la care se
vinde marfa se situeaza sub nivelul costului, el nu va oferi nici posibilitatea reproductiei
simple. De aceea, prin raportarea diferitelor rezultate la costuri, firma poate cunoaste eficienta
folosirii fiecarei unitati monetare cheltuite, având posibilitatea descoperirii rezervelor de care
dispune si sporirea, pe aceasta cale, a capacitatii ei de concurenta.

Pentru a asigura conditiile reluarii productiei pe scara largita, firma producatoare trebuie sa
vânda marfurile sale la preturi egale cu o valoare situata peste nivelul costului de productie. De
aici rezulta ca, întotdeauna, costul de productie trebuie sa fie mai mic din punct de vedere
cantitativ decât valoarea marfurilor recunoscuta pe piata de cumparatori. În caz contrar,
producatorul nu îsi va putea continua activitatea, neputând lucra în pierdere.

Totodata, în cadrul raportului cost-valoare, trebuie luat în considerare si faptul ca, în conditii
de concurenta, valoarea pe unitatea de produs este aceeasi, în timp ce costul difera de la o
unitate economica la alta, în functie de conditiile de productie de care dispun (tehnologie,
organizare interna, nivelul productivitatii muncii s.a.).

Dupa cum se stie, în practica, exista mai multe posibilitati tehnice pentru obtinerea unui
anumit volum de productie, dar la costuri diferite. Firma va alege întotdeauna tehnica de
productie care va conduce la minimizarea costului. Din aceste motive, costul de productie
constituie unul din criteriile de baza în alegerea tehnicilor (sau tehnologiilor) eficiente
alternative, deci în fundamentarea diferitelor variante de investitii. Problema capata
dimensiuni considerabile mai ales intr-o economie lipsita de resurse, unde costul de productie
ne apare ca o masura alternativa, ca un parametru economic prin intermediul caruia pot fi alese
diferite alternative de productie. Acesta este motivul pentru care, în economie, se foloseste
adesea conceptul de cost alternativ sau cost de oportunitate. Din aceasta perspectiva, costul de
productie este privit ca: cheltuieli minime la care se reuseste obtinerea unui anumit volum de
output, date fiind preturile la care sunt achizitionati factorii de productie. Din aceste cheltuieli
se desprind costurile reale adica tocmai costurile alternative minime acceptate pentru a
produce o marfa oarecare cu resursele de care dispunem la un moment dat. De pilda, costul
alternativ minim acceptat pentru producerea unui autoturism este egal cu costul altor marfuri
ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de otel, sticla, cauciuc, munca, masini, utilaje etc.
Sau, costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui televizor va fi egal cu costul altor
marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de mase plastice, sticla speciala, metale
neferoase, aparatura de masura si control s.a.m.d.

De obicei, calcului costurilor alternative se efectueaza de catre cei ce se ocupa de

managementul întreprinderii. Din aceasta cauza, exista unele deosebiri între nivelul costurilor
alternative asa cum rezulta ele din calculele managerilor si costurile economice oglindite în
contabilitate. Diferentele provin din faptul ca economistii manageri sunt înclinati sa includa în
costurile alternative unele elemente de cheltuiala pe care, în mod obisnuit, contabilii nu se
 140

evidentiaza. Un exemplu concludent în aceasta privinta îl constituie includerea în costurile

alternative a dividendelor platite actionarilor. Contabilii considera pe buna dreptate ca
dividendele sunt platite din veniturile firmei si ca atare nu trebuie incluse în costurile efective.
Asa de explica faptul de ce în multe lucrari de profil costurile reflectate în contabilitate mai
sunt numite si “costuri explicite”, în timp ce costurile alternative mai sunt cunoscute si sub
denumirea de “costuri implicite”.

Indiferent de modalitatea de calcul, cunoasterea acestor doua categorii de costuri prezinta o

importanta deosebita, ele fiind organic legate de conducerea unitatilor dupa principiile
economiei de piata. În acest sens, fiecare firma este direct interesata în cuantificarea
consumurilor de factori de productie si compararea în expresie a rezultatelor obtinute cu
cheltuielilor efectuate, precum si utilizarea resurselor de care dispun. Aceste aspecte capata o
semnificatie deosebita în cazul în care firma respectiva este angajata în relatii de comert
exterior. Actiunea legilor pietei presupune si în acest caz, compensarea echivalenta a costurilor
de productie si realizarea unor schimburi reciproc avantajoase. În plus, cunoasterea exacta a
costurilor permite efectuarea de comparatii cu nivelul cheltuielilor de productie din alte tari si
urmarirea, în cadrul tranzactiilor respective, mai întâi, recuperarea lor.

Tipologia costurilor

Utilizarea corecta a costurilor de productie în conducerea efectiva a firmelor producatoare nu

poate fi facuta fara cunoasterea structurii cheltuielilor care intra în componenta lor. În general,
structura costului de productie reflecta elementele componente ale acestuia, în marime
absoluta, precum si ponderea fiecaruia în totalul cheltuielilor. Astfel, producatorul este
interesat sa cunoasca nu numai costul total sau global (ansamblul cheltuielilor care corespund
unui anumit nivel al productiei), dar si modul cum fiecare element al costului oscileaza în
functie de cantitatea totala produsa. Din acest punct de vedere, cheltuielile efectuate de o
anumita firma pentru achizitionarea diferitilor factori de productie, necesari producerii unei
anumite cantitati de marfa, pot fi împartite în doua mari categorii si anume: costuri fixe si
costuri variabile. Primele sunt acelea care, de regula, nu-si modifica nivelul odata cu
modificarea productiei. În aceasta categorie de cheltuieli pot fi incluse amortizarile (cu
conditia sa se practice sistemul amortizarii liniare si nu progresive sau accelerate), salariile
anumitor lucratori, asigurarile, cheltuielile legate de încalzirea, aerisirea si iluminarea halelor
de productie s.a. Cea de-a doua grupa se refera la cheltuielilor care, la un nivel dat al
productivitatii, se modifica proportional cu volumul productiei, de pilda cele referitoare la
materiile prime, energie, apa industriala, salarii directe cuvenite muncitorilor, alte consumuri
intermediare.

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca, atât costurile fixe (CF), cât si costurile variabile
(CV) nu sunt absolut constante si nici nu se modifica întotdeauna direct proportional cu
volumul productiei. Denumirea de costuri fixe se justifica doar în conditiile în care avem în
vedere perioade mai scurte de timp, pentru ca, asa cum vom vedea, pe termen lung, orice
întreprindere îsi modifica tehnica de productie, procedeaza la introducerea progresului tehnic,
achizitionând noi masini si utilaje moderne a caror uzura se va oglindi diferit în costuri.
Totodata, anumite categorii de cheltuieli nu se modifica strict proportional cu volumul
productiei. De exemplu, uzura unui vehicul nu este întotdeauna direct proportionala cu viteza
sa, dupa cum, din punct de vedere financiar, orele suplimentare depuse peste durata obisnuita a
 141

serviciului sunt platite la cote superioare celor normale.

Toate acestea ne determina sa apreciem ca, atât prima categorie de costuri, cât si cea de a doua,
pot fi apreciate ca fiind “conventional-constante” si “conventional-variabile”.

Privita în timp, structura costului de productie nu ramâne neschimbata, ponderea elementelor

ce-l alcatuiesc modificându-se sub influenta mai multor factori. Unii dinte acestia tin de
preocuparile întreprinderilor de a introduce progresul tehnic, de a ridica gradul de calificare al
lucratorilor, de îmbunatatirea a organizarii si conducerii productiei. Altii, par a fi independenti
de calitatea activitatii proprii cum ar fi modificarea preturilor materiilor prime, combustibilului
si energiei, diferite actiuni revendicative privind ridicarea nivelului general a salariilor, în fine,
unele modificari intervenite în regimul cotelor de asigurare, a taxelor si impozitelor etc. Exista
apoi, o anumita categorie de cheltuieli care, prin natura lor, tind sa ocupe o pondere tot mai
mare în structura costurilor de productie. Este vorba de cele efectuate în scopul protectiei
mediului înconjurator, al prevenirii sau înlaturarii poluarii apei, aerului si solului. În zilele
noastre recurgerea la unele tehnici si tehnologii nepoluante, menite sa reduca pericolul
degradarii mediului ambiant prin reciclarea deseurilor si reziduurilor industriale, a devenit o
necesitate stringenta , vitala, care nu mai poate fi lasata la libera alegere a întreprinderilor
producatoare, ci trebuie supravegheata la scara întregii societati. Semnalele economice pe care
ni le transmit costurile pot fi corecte numai daca ele vor reflecta si aceasta categorie de
cheltuieli. Ele fac parte din asa-numitele costuri sociale. Daca, de pilda, o întreprindere
produce otel la costul de 100 de dolari tona, dar, în acelasi timp, polueaza puternic zona
geografica în care se afla amplasata, costul de mai sus nu reflecta cheltuielile reale ale otelului
produs. Numai întregul cost, social si privat, va putea reflecta adevaratul profit, sau
adevaratele pierderi. Exemple de acest fel pot fi date cu sutele. Mai dam unul. Daca o
întreprindere situata în domeniul forestier, planteaza anul acesta o padure, costurile ei vor
reflecta cheltuielile materiale si de munca necesare înfaptuirii acestui obiectiv. Dar, societatea
va beneficia, peste ani, de anumite avantaje pe care, deocamdata, nu le putem cuantifica,
reflectate într-o apa curata, un sol nepoluat s.a.m.d. Elementele de mai sus vor putea fi
procurate apoi de diversi beneficiari la costuri reale ce vor influenta pozitiv productie si
beneficiile lor.

În cele ce urmeaza vom considera, bineînteles din ratiuni didactice, ca atât costurile fixe, cât si
costurile variabile se comporta absolut normal, adica, primele ramân pe termen scurt
constante, indiferent de modificarile intervenite în volumul productiei, iar celelalte se afla într-
o dependenta stricta de aceasta.

Deci, putem scrie ca:

CV = f(Q)

Sa admitem ca într-o întreprindere înregistram urmatoarea situatie:

 142

Tabel nr.1

Grafic, datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

Graficul nr. 1

Din analiza Tabelului nr. 1 si a Graficului nr.1 se desprind câteva concluzii. În primul rând,
rezulta ca, datorita constantei lor în raport cu productie, costurile fixe se prezinta din punct de
vedere grafic ca o dreapta continua paralela cu axa abscisei. În al doilea rând, chiar atunci când
volumul productiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule. Ele vor înregistra cel putin
cota de amortizare a capitalului fix aflat în stare de nefunctionare, dar supus procesului de
uzura fizica si morala. În al treilea rând, se observa ca, spre deosebire de costurile fixe,
costurile variabile sunt nule la un volum de productie egal cu zero. În sfârsit, în al patrulea
rând, apare un concept nou – acela de costuri totale (CT) egala cu suma celor doua categorii de
costuri puse în evidenta mai înainte. Prin urmare:

CT = CF + CV = CF + f(Q)

Având în vedere relatia de mai sus, se poate afirma ca, evolutia costurilor totale se gaseste,
 143

întotdeauna, într-o relatie directa cu cresterea productiei. Desigur, ele pot creste în ritmuri
egale, mai mici sau mai mari decât volumul productiei. De pilda, în cazul exemplului nostru,
este usor de observat ca totalul costurilor nu creste în rate egale. Pe producator nu-l costa prea
mult trecerea de la fabricarea unui produc la doua produse sau chiar trei. Dar, din momentul în
care firma depaseste limita a patru produse, atât costurile variabile, cât si cele totale încep sa
creasca vertiginos. Cum se explica acest lucru?

Unul dintre motive ar consta în faptul ca firma are o capacitate de productie suficienta pentru
producerea a patru, maxim cinci produse pe saptamâna. Depasirea acestui volum de productie
implica modificari costisitoare de utilaje, marirea numarului de angajati, sau rezolvarea altor
probleme speciale, ceea ce conduce la cresterea mult mai rapida a cheltuielilor decât a
productiei. În acelasi timp, nu-i mai putin adevarat ca aceasta progresivitate a costului total
depinde si de actiunea legii productivitatii marginale a factorilor de productie. Aceasta este
definita în economia politica sub forma unui raport dintre cresterea productiei obtinute si
cresterea factorului de productie, în conditiile în care volumul tuturor celorlalti factori ramâne
constant. Asadar, productivitatea marginala a unui factor “X” va fi egala cu:

Prin urmare, indiferent de sectorul de activitate, productivitatea marginala a unui factor va

începe sa scada de la un anumit punct, daca toti ceilalti factori de productie ramân constanti. Î
felul acesta, se ajunge la asa-numitul echilibru economic a implicarii factorilor de productie de
catre managerii întreprinderii. Orice combinare a acestor factori va depinde de productivitatea
lor marginala.

Fireste, pornind de la acest principiu, se va recurge, în primul rând, la achizitionarea acelui

factor care, tinând cont de pretul sau pe piata, va oferi cea mai mare productivitate. Cu alte
cuvinte, producatorul va distribui factorii de productie pe care îi are la dispozitie în asa fel
încât ultimul dolar cheltuit pe un anumit factor sa ofere aceeasi productivitate ca ultimul dolar
cheltuit pe un alt factor de productie. Obtinem, astfel, un punct de echilibru în care
productivitatile marginale ale tuturor factorilor de productie se echilibreaza. În cazul nostru,
acest punct corespunde unei productii egala cu patru produse pe saptamâna. Dincolo de acest
volum de productie este necesara o noua redistribuire a factorilor productivi, o noua
combinatie care sa preîntâmpine scaderea productivitatii marginale si cresterea costurilor
totale. Având în vedere aceasta constatare, se poate spune ca orice întreprindere dispune de o
anumita capacitate optima de productie, dincolo de care costurile totale cresc în ritmuri mult
mai înalte decât output-ul.

De un real folos în aprecierea acestei situatii se dovedeste a fi conceptul de cost marginal

(CM). Ce se întelege prin cost marginal? De la început trebuie sa subliniem ca literatura
economica a retinut doua semnificatii ale acestuia. Într-o prima aproximare, el desemneaza
nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de unele unitati din industria extractiva sau din
agricultura care îsi desfasoara activitatea în conditiile de productie mai putin favorabile
datorita mediului natural, dar ale caror produse sunt absolut necesare pe piata. În acest caz,
costul marginal sau extremal foloseste ca punct de plecare în formarea preturilor de vânzare a
marfurilor respective. Acest pret trebuie sa asigure recuperarea costurilor efectuate si
 144

stimularea unitatilor în cauza sa produca în continuare.

Potrivit celei de-a doua semnificatii care, de altfel, ne intereseaza în cazul de fata, costul
marginal reprezinta cheltuielile suplimentare necesare sporirii productiei cu o unitate. Deci,

unde, pentru ?Q = 1; CM = ?CT.

Folosindu-ne de datele care evidentiau costurile totale, rezulta ca vom înregistra urmatoarea
evolutie a costurilor marginale:

Tabel nr.2

Pe baza datelor de mai sus se poate constata ca trecerea de la fabricarea unui produs la doua
produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei (110-85), iar de la doua
produse la trei produse 20 lei (130-110). Asadar, costul marginal al ultimei cantitati de marfa
produsa rezulta ca o diferenta între costul total al “n” unitati si “n-1” unitati.

Pentru o mai buna definire a costului marginal sa presupunem ca putem descompune cantitatea
produsa în parti suficient de mici. Costul unei asemenea parti fata de costul celei precedente
este tocmai costul diferentiale sau marginal. Deoarece costul marginal descinde din costurile
totale, ne intereseaza sa cunoastem ritmul în care acesta creste sau descreste. Din punct de
vedere matematic, acesta este pus în evidenta de derivata functiei care exprima costurile totale.
Daca:

CT = CF + CV = CF + f(Q)
 145

si

iar

atunci,

Cum costurile fixe sunt independente de volumul productiei, actionând ca o constanta, rezulta
ca si costurile marginale sunt independente de costurile fixe, depinzând numai de componenta
variabila a costurilor totale.

Trasarea grafica a curbei costului marginal ne arata ca ea atinge un punct minim în cazul unei
productii cuprinsa între 3 si 4 produse pe saptamâna (a se vedea graficul nr.2). Aceasta
înseamna ca faza de minim o înregistram atunci când:

Graficul nr. 2

Totusi, de ce costurile marginale marcheaza mai întâi o tendinta de scadere si apoi de crestere
accentuata? Raspunsul la aceasta întrebare îl vom gasi daca vom analiza un concept frecvent
utilizat în economia politica, si anume costul mediu pe unitatea de produs, sau mai pe scurt,
 146

costul unitar. Ce trebuie sa întelegem prin acesta? Costul unitar reflecta cheltuielile necesare
pentru producerea unei singure unitati de produs, fiind egal cu costurile totale raportate la
cantitatea produsa, deci:

El poate fi stabilit cu exactitate numai: “a posteriori”, adica dupa ce a avut loc procesul de
productie. În acest sens, putem vorbi de un “cost efectiv” postcalculat. De regula însa, asa cum
am mai aratat din ratiuni de eficienta si în scopul fundamentarii diferitelor variante de investitii
si de combinare a factorilor de productie, se recurge la un antecalcul al costului pe unitate de
produs (costul alternativ). În mod similar, se calculeaza costul fix unitar si costul variabil
unitar (CFU si CVU) respectiv:

Grafic, curba costului fix unitar este descrescatoare, pentru ca acelasi volum de cheltuieli de
repartizeaza la o productie din ce în ce mai mare. Daca din punct de vedere matematic atunci :

respectiv, ; . Din aceasta cauza, functia CFU este o hiperbola echilaterala

ale carei asimptote sunt cele doua axe de coordonate (a se vedea graficul nr. 3).

În ceea ce priveste curba costurilor variabile unitare observam (din acelasi grafic) ca, mai întâi
ea este descrescatoare, pentru ca, mai apoi, de la un anumit nivel al productiei sa creasca rapid,
aproape direct proportional cu cheltuielile totale. Cu toate acestea, si ea atinge un punct
minim. Când are loc aceasta situatie? Minimul costurilor variabile unitare se va înregistra
atunci când derivata functiei f(Q)/Q va fi nula, adica:

Sa încercam acum o privire de ansamblu asupra exemplului cu care, speram, ne-am

familiarizat si sa calculam toate datele de mai sus prin intermediul tabelului nr. 3, ilustrate apoi
în graficul nr. 3.
 147

Tabelul nr. 3

Graficul nr. 3

Ce se constata? În primul rând, observam ca linia care marcheaza evolutia costurilor marginale
intersecteaza linia costurilor totale unitare în punctul sau minim, adica exact în locul în care
derivata acestora este nula . Ce semnificatie economica are acest fapt? Aceasta înseamna ca,
pentru orice nivel al productiei unde costul marginal este mai mic decât costul total pe unitatea
de produs, cresterea cu o unitate a productie va determina reducerea în continuare a costurilor
totale unitare. Dimpotriva, atunci când costul marginal este mai ridicat decât costul total pe
unitatea de produs, orice crestere a productiei conduce si la cresterea costului total unitar. De
aici se desprinde concluzia potrivit careia nivelul optim al productiei este dat de punctul de
intersectie al curbei costurilor marginale cu curba costurilor totale pe unitatea de produs (în
 148

cazul nostru 40=40 pentru o productie Q=4). Dincolo de acest punct, atât costurile marginale,
cât si cele totale pe unitatea de produs, încep sa creasca, ceea ce înseamna ca productia devine
nerentabila. De aceea, acest punct mai poarta denumirea si de “costul minim al combinarii
(substituirii) factorilor de productie”. El reflecta cel mai mic cost la care poate fi creata o
unitate de produs si totodata cel mai mic pret la care pot fi procurati factorii de productie în
conditiile folosirii lor alternative.

În al doilea rând, atâta timp cât costurile marginale sunt mai mici decât costurile totale si
variabile pe unitatea de produs, deci curba costurilor marginale se situeaza, din punct de
vedere grafic, sub curbele celorlalte doua costuri, productie poate fi marita în conditii de
rentabilitate.

În fine, în al treilea rând, punctul minim al costurilor marginale si totale pe unitatea de produs
ne indica limita inferioara pâna la care poate fi redus pretul de vânzare. În cazul în care pretul
de vânzare se situeaza sub acest punct, întreprinderea va înregistra pierderi si, daca nu-si va
modifica optica manageriala, se va vedea nevoita sa dea faliment. Daca, dimpotriva, pretul de
vânzare se va situa la cote superioare punctului minim al costurilor marginale si totale pe
unitatea de produs, atunci întreprinderea nu numai ca-si va recupera cheltuielile, dar va încasa
si profit. Asa cum rezulta din graficul nr. 4 si din graficul nr. 5, întreprinderea îsi va spori
productia pâna în punctul în care costul marginal va egala nivelul pretului la care se vinde
marfa respectiva pe piata. Daca, de pilda, pretul de vânzare a unei unitati de produs este de 11
dolari, costul marginal de 7,5 dolari si costul unitar de 8 dolari, întreprinderea îsi va spori
volumul productiei pâna când costul marginal va ajunge la 10 dolari. Procedeaza asa pentru a
câstiga mai mult. Dincolo de acest punct va înregistra pierderi.

a) Situatia în care întreprinderea înregistreaza pierderi b) Situatie în care întreprinderea esterentabila

Graficul nr. 4 Graficul nr.5

Prin urmare, costurile marginale prezinta o foarte mare importanta în semnalarea limitelor
minime si maxime ale productiei.
 149

Graficul nr. 6

Asa cum rezulta si din graficul de mai sus, pentru producator reteaua de preturi PP1 si P2P3 se
prezinta din punct de vedere grafic ca linia ce desemneaza o cerere cu o elasticitate infinita.
Este limpede ca în cazul în care pretul creste de la PP1 la P2P3 punctul de echilibru al
întreprinderii, reprezentat de întâlnirea curbei costului marginal cu linia pretului, se va deplasa
spre dreapta, marindu-si astfel, productia de la q1 la q2. Acest fapt confirma înca o data teza
dupa care oferta globala sporeste când pretul creste si se diminueaza atunci când pretul scade.
Desigur, acest rationament este valabil considerând constante preturile altor bunuri, deci si a
factorilor de productie. Altminteri, va trebui sa tinem cont de oscilatiile ce intervin în curba
costurilor marginale si de noile puncte de echilibru ce deriva de aici. Trebuie sa avem în
vedere si faptul ca, pe termen lung, costurile unitare sunt descrescatoare datorita utilizarii unor
tehnologii de productie superioare din punct de vedere calitativ.

Evolutia costurilor de productie

În economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante. De aceea, în
abordarea problemelor economice, este absolut necesar sa fie clarificata semnificatia ce i se
atribuie perioadei de timp în fiecare caz în parte.

În general, atunci când avem în vedere costurile de productie, prin “termen scurt” întelegem
perioada de timp de-a lungul careia unele cheltuieli ramân fixe, independent de felul în care
evolueaza cantitatea de bunuri produse. În mode analog, prin “termen lung” se are în vedere
perioada de timp, suficient de mare, în care toate costurile variaza odata cu schimbarea
volumului productiei. Fireste, daca analizam aceasta situatie în termeni calendaristici, o
perioada scurta de timp pentru o anumita firma s-ar putea dovedi a fi mult mai lunga pentru o
alta întreprindere. Totul depinde de viteza cu care diferitele costuri fixe se transforma în
costuri variabile. De pilda, daca luam în calcul luna viitoare, ea poate fi considerata ca o
anticipare pe termen scurt. În acest interval de timp este putin probabil sa se modifice cotele de
asigurare sau salariile managerilor, contractele fiind încheiate anterior si pe o perioada mai
lunga de timp. Dar, în perspectiva inclusiv aceste salarii se modifica, dupa cum pot interveni
schimbari importante si în tehnica de productie, deci în cotele de amortizare. Întrebarea care se
pune în aceasta situatie este urmatoare: care va fi linia de expansiune a întreprinderii si unde se
va situa marimea sa optima în fiecare interval de timp?

Practica economica a pus în evidenta faptul ca, de regula, întreprinderile cu un volum mare al
 150

productiei au, în principiu, posibilitatea sa obtina si cele mai mici costuri unitare. La o analiza
mai atenta a faptelor nu putem sa nu observa, ca acest lucru este de obicei valabil pentru acele
firme al caror specific productiv presupune o productie pe scara mare de exemplu: productia
de automobile, unele rafinarii, otelarii s.a. Cu toate acestea, nu-i mai putin adevarat ca sunt si
întreprinderi mai mici, sau de marime medie, care pot concura cu succes din punct de vedere al
costurilor unitatile foarte mari. Atunci, ce criteriu putem adopta în calcule pentru optimizarea
capacitatilor de productie?

Unul dintre criteriile de baza, unanim acceptate, îl constituie tocmai costul pe unitate de
produs. Alaturi de acesta, analiza economica retine, desigur, si alte criterii de care nu ne
propunem sa ne ocupam aici.

Sa presupunem, în acest sens, ca avem cinci variante de proiect, fiecare corespunzând unei
marimi date a capacitatii de productie si, bineînteles, unui anumit cost pe unitatea de produs
(CU).

Graficul nr.7

Asa cum rezulta din graficul nr. 7, toate curbele costurilor unitare situate la stânga de punctul
optim (y4), unde se înregistreaza cel mai mic cost unitar pe unitatea de produs, ne indica o
capacitate de productie inferioara pentru a fi avantajoasa întreprinderii, în afara de cazul când
aceasta nu se limiteaza sa lucreze pentru o piata mult prea mica. Se întelege, daca cererea de
pe piata se va micsora, pentru întreprindere nu este economic sa mentina o capacitate de
productie egala cu y4, ci una mai mica. Invers, încercarea ei de a produce mai mult, adica
trecerea de la y4 la y5, în conditiile pastrarii factorilor de productie initiali, fara nici un fel de
reorganizare si modernizare a lor, s-ar solda cu costuri unitare mai mari (CU5) si cu implicatii
negative asupra profitului.
 151

Graficul nr.8

Pentru simplificare, sa admitem ca o întreprindere poate sa aleaga între trei instalatii de marimi
diferite: mica, medie si mare. Potrivit graficului nr. 8, instalatia de capacitate mica implica un
cost mediu pe unitate de produs CM1, cea medie CM2, iar cea mare dimensiuni CM3. Daca
întreprinderea îsi programeaza un nivel al productiei care sa nu depaseasca y1 ea va alege în
mod cert instalatia de mica dimensiune. Daca, în schimb, îsi propune sa produca si sa vânda un
nivel de output cuprins între y1 si y2 ea va opta cu siguranta pentru instalatia de dimensiuni
medii. În fine, pentru o productie superioara lui y2 ea se va decide sa adopte o capacitate de
mari dimensiuni. Data fiind evolutia costurilor medii pe unitatea de produs, pentru
întreprindere este rentabil sa adopte o capacitate de dimensiuni medii, deoarece, în acest caz,
se înregistreaza un cost inferior celorlalte doua situatii. Întrucât este vorba doar de trei variante
de capacitati de productie care se pot derula si adopta pe intervale scurt de timp, costurile
medii pe unitatea de produs CM1, CM2, CM3 ne apar în calitatea de costuri pe termen scurt.
Daca le privim, în schimb, în perspectiva timpului, când am opera nu cu trei variante de
proiect, ci cu “n” variante, atunci curba costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung
(CML) va uni toate punctele de minim ale tuturor curbelor pe termen scurt, având forma unui
U alungit. Fiecarui nivel al productiei îi va corespunde, asa cum se poate vedea si din graficul
nr. 9, o anumita capacitate, de o anumita dimensiune.
 152

Graficul nr. 9

Pâna la un anumit nivel al productiei egal cu “yn” costurile unitare pe termen lung scad pe
masura ce cresc dimensiunile întreprinderii. Dincolo de acest punct, costul unitar începe sa
creasca odata cu marirea dimensiunilor întreprinderii. Înseamna ca, de la acest punct, anumiti
factori influenteaza în mod negativ utilizarea capitalului (a factorilor de productie,
nepermitând reducerea costurilor pe unitatea de produs). Despre ce factori poate fi vorba?

Dar, înainte de a ne referi la acesti factori, sa mai luam un exemplu pentru a întelege evolutia
costurilor de productie pe termen scurt si pe termen lung.

Sa consideram costurile fixe (CF) ca fiind date pentru un antreprenor oarecare. Aceste costuri
fixe corespund fireste, unei capacitati de productie instalata deja (masini, utilaje etc.). în mod
normal, cu cât capacitatea de productie va fi mai mare, cu atât costurile fixe vor fi si ele mai
mari. Sa notam aceasta capacitate de productie cu “K”. Este evident ca, pe termen scurt,
problema care se pune pentru antreprenor consta în obtinerea unei productii cât mai mari de pe
urma capacitatii de care dispune. Însa, calculele pe care si le face antreprenorul nu se pot
rezuma numai la perioade scurte de timp. El este pus în situatie de lua decizii si pe termen
lung. În vederea dezvoltarii capacitatilor de productie va achizitiona noi masini si utilaje, îsi va
reutila si moderniza întreprinderea, într-un cuvânt, va investi. Cresterea capacitatilor de
productie va antrena cheltuieli suplimentare care se vor reflecta în modificarea volumului
amortizarii. În felul acesta costurile fixe (CF) vor trece în categoria costurilor variabile,
devenind o functie crescatoare legata de evolutia capacitatii de productie (K). Deci,

CF = f(K)

În acest caz, vechea relatie care definea costul total de productie ca fiind egal cu :

CT = f(Q) + CF

Poate fi exprimata acum astfel:

CT = f(Q) + f(K)
 153

Pentru toate valorile lui K (K0, K1, K2) îi corespunde o functie de forma :

CT = f(Q) + CF0

CT = f(Q) + CF1, …,

Sa încercam o reprezentare grafica a datelor de mai sus. Consideram, ca de obicei, pe abscisa,

cantitatea de productie obtinuta (Q) si pe ordonata costurile totale. Vom realiza în felul acesta o
serie de curbe a costurilor totale pe perioade scurte în functie de modificarea volumului
productiei si a costurilor fixe (CF) corespunzatoare unor capacitati de productie date (K0, K1,
K2)

Graficul nr. 10

Sa admitem ca antreprenorul îsi va modifica în asa fel capacitatile de productie, încât sa obtina
o anumita cantitate de marfuri (Q) care va fi ceruta pe piata, potrivit calculelor de marketing,
pe termen mai lung. O multime de posibilitati i se ofera, recurgând, bineînteles, la diferite
categorii de utilaje mai perfectionate, dar, în acelasi timp si mai scumpe. În aceasta situatie,
antreprenorul se va stradui sa calculeze costul total al acestei productii pentru fiecare
capacitate de productie susceptibila a fi utilizata. În final, el va alege tipul de instalatii pentru
care costul total va fi minim. Dupa cum rezulta din graficul nr. 10, daca antreprenorul va
angaja o productie egala cu q0 el va constata ca acesteia îi corespunde un cost total cu p0q0 în
conditiile în care alege capacitatea de productie K0, apoi, pentru un cost total egal cu po`qo va
trebui sa aleaga capacitatea de productie K1, pentru un cost total po``qo va alege capacitatea
de productie K2 s.a.m.d. Daca îsi propune sa vânda o cantitate egala cu qo el se va opri asupra
capacitatii de productie Ko pentru ca aceasta îi ofera costul total cel mai mic. Pentru un volum
al productiei egal cu q1 va trebui sa-si largeasca întreprinderea pâna la capacitatea de K1,
pentru q2 pâna la capacitatea egala cu K2 etc. Sa unim acum punctele P0, P1, P2 în care
costurile totale sunt minime. ceea ce rezulta este tocmai curba costurilor totale pe termen lung.
Ea uneste curbele costurilor totale pe termen scurt si este expresia grafica a functiei costului
total pe termen lung. Din punct de vedere economic, functia costului total pe termen lung
 154

indica antreprenorului costul de productie minim pe care trebuie sa-l suport pentru fiecare
volum al productiei. Altfel spus, fiecare volum al productiei se realizeaza cu o capacitate de
marime optima.

Sa revenim acum la factorii care pot influenta costurile totale e termen scurt si lung.

De la început, trebuie sa ne delimitam doua notiuni frecvent utilizate în economie. Este vorba
de ceea ce numim “tendinta” si “oscilatie”. În fond, atunci când vorbim de evolutia costurilor
totale, ne gândim la tendinta lor. Tendinta de evolutie a unui fenomen economic este miscarea
care se impune pe o durata mai mare de timp, traiectoria care se înscrie ca dominanta în
evolutia fenomenului, în ciuda a numeroase oscilatii periodice. Tendintele implica întotdeauna
forte contrarii si, de aceea, într-o etapa, un fenomen poate evolua potrivit unei anumite directii,
în alta etapa în directie opusa. Asadar, termenul de tendinta este adecvat folosit atunci când
tratam evolutia de durata a unui fenomen economic. Evolutiile pe intervale relativ mici nu sunt
tendinte, ci simple oscilatii temporare. Ultimele pot fi opuse pe anumite intervale de timp
miscarilor pe termene mai lungi, fara a le suprima însa.

Ajunsi aici mai trebuie sa facem înca o precizare de ordin metodologic. În definitiv, în cadrul
problemei pe care o urmarim ne intereseaza doua aspecte majore si anume: sa vedem cum
evolueaza nivelul diferitelor categorii de costuri pe unitatea de produs si modul cum se
modifica ponderea unor grupe de cheltuieli în structura totala a costurilor.

În legatura cu primul aspect, ne confruntam cu doua categorii de factori. Unii care imprima o
tendinta de crestere a costurilor pe unitatea de produs si altii care conduc a scaderea lor. Printre
factorii care maresc costul pe unitatea de produs putem aminti: cresterea preturilor la care sunt
achizitionati unii factori de productie, nefolosirea unei parti din capacitatile de productie
construite, scaderea productivitatii muncii, o serie de greseli în managementul întreprinderii,
slaba valorificare a materiilor prime si cresterea consumurilor specifice s.a.

Cresterea preturilor la unii factori de productie poate sa intervina ca urmare a cresterii cererii
si scaderii ofertei. Într-o economie frecvent confruntata cu lipsa de materii prime, actionând în
conditii de penurie, presiunea cererii asupra ofertei este mare si, în consecinta, preturile
factorilor de productie manifesta tendinta de crestere. Cererea poate sa creasca din cel putin
doua motive: fie ca dorim sporirea volumului productiei în vederea satisfacerii unei cereri mai
mari de marfuri, fie din cauza ca, producând unele produse de înalta calitate, suntem nevoiti sa
recurgem la utilizarea unei forte de munca foarte instruita, sau la masini, utilaje, instalatii mai
sofisticate din punct de vedere tehnic. Cresterea volumului productiei atrage dupa sine marirea
cererii pentru factori de productie. Daca oferta acestora ramâne constanta, atunci presiunea pe
care o exercita cererea asupra lor conduce inevitabil la ridicarea preturilor si la cresterea
costului pe unitatea de produs (bineînteles, considerând ceilalti factori nemodificati). Sa
admitem, de pilda, ca forta de munca va trebui platita la un moment dat cu 5 dolari pe ora în
loc de 4 dolari cât fusese retribuita anterior. În acest caz, scumpirea acestui factor de productie
va imprima costului (ceilalti factori ramânând neschimbati) o alta configuratie, asa cum rezulta
din graficul alaturat.
 155

Graficul nr. 11

Nefolosirea unei parti din capacitatile de productie va influenta nivelul prin intermediul cotelor
de amortizare. Dupa cum am vazut, chiar în conditii de nefunctionare, masinile si utilajele
instalate trebuie amortizate, deoarece ele sufera, pe masura trecerii timpului, uzura fizica si
morala. Aceasta uzura nu poate fi reflectata decât prin intermediul amortizarii care se include
inevitabil în costuri.

Fara îndoiala, factorul cu cea mai mare influenta asupra nivelului costurilor pe unitatea de
produs este productivitatea muncii. Scaderea acesteia atrage dupa sine micsorarea volumului
productiei. În aceasta situatie, un volum mare de cheltuieli se va repartiza pe un numar mai
mic de produse, marind, în felul acesta, costul unitar.

Greselile de management sunt, de fapt, erori în conducerea întreprinderii. Ele pot fi foarte
numeroase si cu consecinte diferite. De cele mai multe ori au ca sursa aprecierea gresita a
cererii si ofertei, insuficienta fundamentare a unor decizii economice, combinarea eronata a
factorilor de productie, lipsa de operativitate si flexibilitate în programarea productiei,
neluarea în seama a unor riscuri care pot sa apara pe parcursul derularii productiei si realizarii
marfurilor, întârzierea vânzarilor etc.

Eliminarea tuturor deficientelor semnalate mai sus imprima costului de productie calcula pe
unitatea de produs o tendinta de scadere, centrul de greutate constituindu-l, totusi, cresterea
productivitatii muncii.

În ceea ce priveste cel de-al doilea aspect si anume cel legat de ponderea pe care o ocupa
diferite categorii de cheltuieli în structura costurilor, va trebui sa observam mai întâi ca, în
mare, avem de-a face cu doua mari grupe: prima se refera la ceea ce numim în economie
“cheltuieli materiale” (materii prime, materiale, energie, combustibil, apa industriala,
amortizare), iar cea de a doua la “cheltuielile cu munca vie”. Asupra acestor doua categorii
mari de cheltuieli actioneaza aproximativ aceeasi factori descrisi mai sus, care le imprima,
dupa caz, fie o tendinta de crestere, fie de scadere.

Referitor la ponderea cheltuielilor materiale, subliniem ca ea are, în general, tendinta de

crestere, dar poate sa si scada datorita unor cauze multiple. Slaba valorificare a materiilor
 156

prime si materialelor, a energiei si combustibililor, nefolosirea capacitatilor de productie,

scaderea complexitatii muncii si a productivitatii conduc inevitabil la cresterea cheltuielilor
materiale atât pe termen scurt, cât si pe termen lung. Dimpotriva, folosirea intensiva a
masinilor si utilajelor, aparitia unor noi ramuri si subramuri industriale puternic ancorate în
progresul tehnic contemporan, extinderea sectorului tertiar cu multiplele sal influente asupra
premiselor materiale si umane ale productiei si serviciilor, atrag dupa sine o puternica tendinta
de reducere a ponderii cheltuielilor materiale în structura costurilor si marirea, pe aceasta cale
a profiturilor.
 157

VENITURILE ALTOR FACTORI DE PRODUCTIE

Profitul întreprinzatorilor. Diferite opinii cu privire la profit

În teoria economica elaborata de Adam Smith, au fost subliniate motivatiile fundamentale ale
omului, respectiv propriul interes economic si beneficiul social al acestuia. Drept urmare, toate
actiunile privind economia de piata, încep si sfârsesc prin calculul atent, exigent si obiectiv, al
fiecarui element de cheltuiala si fiecarei surse de profit.

Profitul reprezinta unul dintre cele mai importante concepte economice strâns legate de existenta
economiei de piata. O întreaga literatura, de la fiziocrati încoace, a ridicat numeroase aspecte
privind originea profitului, sursele lui de formare, formele de manifestare si modalitatile de
însusire. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda marea varietate de definitii ce s-au dat profitului,
acesta devenind unul dintre cele mai controversate subiecte. Fara a avea posibilitatea de a le
reda pe toate, încercam, în cele ce urmeaza, sa schitam câteva puncte de vedere ce s-au conturat
de-a lungul timpului.

Înainte de a le prezenta, este necesar sa raspundem la cel putin doua întrebari. Prima se refera la
marimea acestui profit. Se întelege de la sine ca masa profitului obtinuta într-un an difera de la
tara la tara, în functie de marimea acesteia, de nivelul ei de dezvoltare , de formele de
proprietate predominante, de gradul de dezvoltare a pietei interne, de legaturile ei cu piata
mondiala s.a. din acest punct de vedere, nu exista posibilitatea de a-l reda în suma absoluta decât
cu foarte putin exceptii, ele tinând si de modul cu este organizata statistica nationala. Pâna
acum, însa, literatura economica a retinut ca indicator mai important - ponderea pe care o detine
profitul în totalul produsului intern brut al unei tari. Pentru ilustrare, vom lua ca exemplu,
Statele Unite ale Americii a carei economie de piata se poate aprecia ca este în prezent cea mai
dezvoltata.

Datele statistice furnizate de organismele specializate ale acestei tari atesta faptul ca, din 1920 si
pâna în momentul de fata, profitul nu a depasit 15 % din produsul intern brut. Dupa un anumit
boom economic, care a durat pâna în 1929, perioada în care nivelul profiturilor corporatiilor s-
au ridicat la cote relativ înalte (între 10-12%), au urmat câtiva ani de declin pronuntat (1929-
2932) când profitul a cunoscut chiar valori negative. Nivelul de aproape 15% a fost atins abia în
1950. Anii 1960 si urmatorii au marcat o oarecare scadere în totalul vânzarilor de marfuri,
scadere care s-a resimtit si asupra profiturilor. Astfel, în anii 1970-1972 profitul corporatiilor,
înainte de aplicarea taxelor corespunzatoare, reprezenta 8% din produsul intern brut, adica
aproximativ 84 miliarde de dolari, pentru ca, dupa impozitarea lor, sa scada la jumatate,
respectiv la 4,4% adica 47 miliarde dolari.

Nivelul profiturilor a crescut, însa, în anii 1980, astfel încât, dupa taxarea lor reprezentau cu
putin este 10% din produsul intern brut . În prezent el se situeaza între 10 si 15%.

A doua întrebare vizeaza principalele functii pe care profitul este chemat sa le îndeplineasca.
Teoria si practica economica au pus în evidenta doua functii principale. Prima si poate cea mai
importanta se refera la faptul ca profitul reprezinta pentru întreprinzatori cel mai important
stimulent economic de a produce bunurile materiale si serviciile pe care consumatorii le doresc,
la un cost de productie cât mai redus posibil. În acest sens, se poate spune ca profitul reprezinta
 158

motivatia principala a oricarei întreprinderi bazata pe proprietatea particulara.

A doua functie are în vedere faptul ca profitul nedistribuit sub forma de dividende, constituie cea
mai importanta sursa a investitiilor productive. Astfel, în anul 1972 aceasta suma s-a ridicat în
SUA la aproximativ 25 miliarde de dolari care s-au materializat în noi capacitati de productie,
reechiparea celor existente, retehnologizari etc. s.a. Cele 25 miliarde dolari au reprezentat ceea
ce numim în teoria economica “investitiile nete”. La acestea trebuie adaugate sumele rezultate
din amortizarea capitalului fix, care, în acelasi an dat ca exemplu mai sus, s-au ridicat la nu mai
putin de 68 miliarde de dolari. Drept urmare, volumul total al “investitiilor brute” provenite din
surse interne a ajuns la 93 miliarde dolari. Facem întotdeauna precizarea, din surse interne,
pentru a le putea delimita de sursele de capital strain care ocupa o pozitie deloc neglijabila în
economia acestei tari.

Dupa cum aratam mai înainte, asupra naturii profitului s-au emis diferite puncte de vedere,
multe dintre ele contradictorii. Astfel, în ceea ce-i priveste pe fiziocrati, confuzia este aproape
totala. Lasând la o parte faptul ca, dupa ei, profitul, provenind în întregime din agricultura, nu
face altceva decât sa se redistribuie în favoarea unor “clase sterile”, era frecvent confundat cu
dobânda (Fr. Quesnay: “Observations sur l’intčret de l’argent”). Acest lucru nici nu-i de mirare
daca avem în vedere conceptia lor generala cu privire la munca aducatoare de venit. Dupa cum
se stie, pentru fiziocrati agricultura constituia singurul sector demn de luat în seama, unicul loc
unde se producea cu adevarat valoare.

Mult timp dupa aceea, economia clasica în frunte cu Adam Smith, a privit profitul ca un venit ce
revine unei persoane de pe urma unui capital pe care îl utilizeaza într-un proces productiv (profit
of stock). Potrivit estimarilor lui Adam Smith cresterea avutiei nationale conduce la sporirea
salariilor si scaderea profiturilor. El considera ca marirea bogatiei nationale este însotita de
cresterea volumului capitalului aflat în mâinile diferitilor genti economici. Acest lucru va
determina o concurenta acerba între ei, ceea ce va conduce la scaderea ratei profitului.

La rândul sau David Ricardo, în teoria sa cu privire la repartitie si la renta, a pornit de la

urmatorul principiu de baza: valoarea totala a unui bun poate fi privita pe doua mari componente
si anume, una o constituie profitul, iar cealalta salariul. De aici el desprinde concluzia ca este
imposibila o marirea a salariilor fara o diminuare a profiturilor. Opozitia radicala dintre profit si
salariu – spune el – se reflecta, pâna la urma, asupra ratei profitului care nu poate creste fara
scadere corespunzatoare a salariilor.

Alti economisti au privit profitul ca un venit net ce ramâne dupa plata taxelor si impozitelor de
catre stat. A ramas semnificativa în aceasta privinta, definitia data de economistul german J. von
Thunen în 1826 potrivita careia profitul este un venit rezidual dupa ce a fost scazuta dobânda,
asigurarile pentru risc si salariile pentru conducere (wages of management). Într-un anumit fel,
acest punct de vedere este legat de asa-numita incertitudine economica pe care o vor prelua mai
târziu în lucrarile lor unii autori ce s-au ocupat de acest subiect. Profitul, pozitiv sau negativ,
este privit ca un venit rezidual tocmai ca reflecta norocul sau sansa în afaceri.

Aici trebuie sa facem o scurta paranteza. Foarte multi economisti au subliniat de-a lungul
timpului faptul ca profitul, mai exact existenta sa, se datoreaza dinamismului economic al
firmei. Din aceasta cauza, constituie un non sens sa vorbim de “profit negativ”, pentru ca este
 159

putin probabil sa constatam existenta lui într-o întreprindere falimentara, sau aflata în plina criza
de productie.

Un punct de vedere oarecum original cu privire la profit, l-a adus în teoria economica austriacul
Joseph Schumpeter (1883-1950). Potrivit opiniei acestuia, profitul apare ori de câte ori piata se
gaseste într-un echilibru concurential perfect. Dar, cine este cel ce “perturba” permanent acest
echilibru concurential? Este tocmai întreprinzatorul inovator – spune Schumpeter – care cauta si
implementeaza în productie solutii tehnice noi, punând, în felul acesta, în valoare posibilitati de
obtinere a profitului înca neexplorate pâna atunci. Rolul unui astfel de manager este sa aiba idei,
în primul rând idei comerciale, adica sa descopere la timp ceea ce este necesar, ce se cauta si
place consumatorilor. În aceasta lumina, profitul este interpretat de J. Schumpeter ca un fel de
pret al functiei inovatoare a întreprinzatorului.

Într-adevar, nu putini sunt aceia care considera ca marile averi industriale sunt rezultatul unor
mari inventii care au revolutionat din temelii productia în toate compartimentele ei. Se poate
spune, asadar, ca atuul cu adevarat productiv este ideea. Amploarea si durata acestui profit, însa,
depind de viteza cu care se generalizeaza noile procedee tehnologice, în consecinta, de aparitia
unor concurenti imitatori, în masura sa anihileze avantajele temporare obtinute de primii. Cu
toate acestea, desi unele surse de profit de acest gen dispar, altele nu înceteaza de a apare. Astfel,
conchide J. Schumpeter, profitul inovational exista în mod continuu.

Totusi, nici profitul inovational nu este scutit de risc si incertitudine. Într-unul din capitolele
anterioare am mai avut prilejul sa aratam unele surse ale riscului, de altfel, extrem de divers,
într-o economie de piata. Ele pot proveni fie din desfasurarea proceselor de productie, fie din
procesul schimbului. Tocmai asupra acestui argument s-au oprit o serie de economisti precum
Leroy-Beaulieu, Cl. Lolson, F. Walker, J.B. Say s.a. Dupa Jean Baptist Say profitul exista, dar el
este meritat. Fiind se pare, primul care a facut o distinctie neta între profit si dobânda, el
fundamenteaza natura profitului pe “serviciile” ce le aduce productiei si societatii orice
întreprinzator ce reuneste în mâinile sale capacitatea manageriala si capitalul, asumându-si,
totodata, întregul “risc” al afacerii. Aceasta teorie a riscului sau a incertitudinii a fost preluata
ulterior de alti oameni de stiinta. În aceasta ordine de idei, se cuvine sa-l amintim pe P. Cauwes
care a dat o forma mult mai coerenta acestei teorii spre sfârsitul secolului XIX, iar apoi, ceva
mai târziu, pe economistii americani F.B. Hawley (1907) si F.H. Knight (1921).

Profitul inovational, dat ca exemplu mai înainte, nu reprezinta pentru Frank Knight decât una
din categoriile importante de venit care incorporeaza o mare doza de risc si incertitudine.
Marturie stau, spune el, o serie de descoperiri geologice care au reusit sa cumuleze multe
elemente de sansa, unele speculatii bursiere încununate de succes, sau unele actiuni de
marketing considerate norocoase în sistemul atât de dezvoltat al mecanismului pietei libere.
Drept urmare, în examinarea oricarei cifre de profit, economistul nu trebuie sa scape din vedere,
eventualele elemente de risc si incertitudine ce s-ar putea ivi pe parcursul derularii unei actiuni
economice. Aceasta l-a determinat pe cunoscutul economist francez M.P. Perroux sa afirme ca
rolul principal al oricarui întreprinzator este nu numai de a aprecia utilitatea finala a obiectivelor
economice ce si le fixeaza în scopul satisfacerii anumitor trebuinte sociale, cât si de a evalua cât
mai exact cu putinta riscurile ce le comporta.

Cu toate acestea, având în vedere posibilitatea aparitiei unor asemenea pierderi, firma s-ar putea
 160

asigura, recurgând fir la formele de asigurare existente, fie la constituirea unor fonduri de
rezerva. În definitiv, crearea unor fonduri de rezerva reprezinta un mijloc de asigurare interna,
apta sa protejeze firma împotriva unor eventuale pagube. Dar, dupa Frank Knight, profitul nu s-
ar referi la cele de mai de sus, ci la riscul neasigurabil.

În general, se stie ca, orice investitor, atunci când demareaza o anumita actiune economica, îsi
asuma un anumit risc. Asa cum aratam mai sus, o parte din acest risc poate fi asigurat. De pilda,
nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata ca productie de grâu este mai riscanta
decât productia de cauciuc. Prima depinde, înca, de capriciile factorului natural, pe când cea de
a doua mai putin, sau chiar deloc. În consecinta, producatorii se vor asigura în mod diferit.
Totusi, mai ramâne ceva de lamurit. Din exemplele de mai sus se poate deduce cu relativa
usurinta o concluzie si anume ca exista unele activitati economice mai riscante decât altele.
Daca întreprinzatorul va deduce ca venitul marginal obtinut dupa fiecare dolar cheltuit este
subunitar, atunci el se va abtine sa-l investeasca, preferând sa-l depuna cu dobânda într-o
anumita banca. Cu alte cuvinte, nu-si va asigura nici un risc. Pentru a-l determina totusi, sa
investeasca într-un sector anume, trebuie sa fie si rasplatit pe masura. Prin urmare, afirma Frank
Knight, în scopul de a-i determina e investitori sa se angajeze în activitatile economice care
implica riscuri mai mari, ei trebuie sa primeasca un profit mai mare drept premiu compensator
pentru incertitudinea ce si-a asumat-o.

Ideea aceasta este totusi mai veche. Istoria gândirii economice atesta faptul ca o serie de
economisti considerau profitul, cu multi ani în urma, ca o forma de redistribuire a
întreprinzatorului (respectiv a managerului), un fel de salariu pentru conducere. Este ceea ce în
literatura s-a numit “entrepreneurial functions”, sau, în alte cuvinte, un fel de rasplata pentru
performantele sub care sunt îndeplinite functiile de conducere ale întreprinzatorului. Astfel,
Nassan W. Senior, arata ca un întreprinzator se poate prezenta în situatia de a-si explica decizia
investitionala fara a folosi capital propriu. El poate produce bunuri si servicii cu ajutorul unui
capital împrumutat. Din acesta cauza, profitul apare ca un fel de salarizare pentru un serviciu
productiv ca oricare altul. N.W. Senior îl numea în lucrarile sale un “fruct” pentru asteptare
(waiting), pentru “abstinenta” (reward for abstinence). Întreprinzatorul renunta la consumarea
neproductiva a capitalului si prefera sa-l consacre unei productii viitoare.

Teoria abstinentei elaborata de N.W. Senior face din profit o forma autonoma de venit,
delimitându-se net de formula lui David Ricardo dupa care profitul a fost si ramâne un venit
rezidual. În plus, N.W. Senior a justificat moralmente profitul ca o recompensa acordata
întreprinzatorului pentru un act merituos.

Desi ideile lui Senior au fost preluate si sustinute ulterior si de alti economisti (dintre acestia
merita a fi amintiti: Stuart Mill, Rossi, Fr. Bastiat care vorbeste de privatiunile îndurate de cei ce
se hotarasc sa economiseasca s.a.) ele nu au progresat prea mult pe planul argumentarii.

Un punct de vedere oarecum distantat de tot ceea ce se spusese pâna atunci l-a sustinut Lčon
Walras (1834-1910). El a încercat sa demonstreze, folosind un aparat matematic specific
perioadei în care a activat ca, în regim de economie pura, adica al unei concurente libere
absolute, rata profitului trebuie sa fie egala cu zero. De aceea, afirma L. Walras, într-o economie
reala, deci acolo unde nu avem de-a face cu o concurenta perfecta, profitul nu poate exista decât
ca o renta de dezechilibru, mai exact, ca un fel de venit provizoriu care nu poate rezista prea
 161

mult timp efectului nivelator al concurentei. Iata de ce, pentru Lčon Walras, profitul masoara
tocmai ecartul, decalajul dintre economia pura si economia reala.

Fara îndoiala, Lčon Walras poate fi considerat principalul fondator al economiei pure la baza
careia el a asezat un model ideal, puternic formalizat matematic. Este adevarat ca, în buna parte,
Lčon Walras a fost influentat de lucrarile altor doi economisti francezi si anume Arsčne Dupuit
si Augustin Cournot (1801-1877). Ultimul se poate spune ca a desfasurat o munca de pionierat
în studiul pretului de monopol si a concurentei perfecte. Din pacate, lucrarile acestora au fost
multa vreme ignorate. Revine, asadar, meritul lui L. Walras de a le fi descoperit si studiat cu
interes.

Totusi, ca si în cazul predecesorilor sai, rationamentul lui Lčon Walras ramâne tributar
matematicii. Pornind de la o ipoteza data, el nu ignora distanta care exista între ea si realitatea
economica. Dar, în interiorul acestui cadru, Lčon Walras judeca lucrurile strict matematic. Asa a
ajuns el sa considere profitul ca un rezultat al unui dezechilibru provizoriu, ca rezultat al jocului
concurentei imperfecte.

Desi ideile lui Lčon Walras au fost în buna parte continuate de alti economisti, dintre care se
desprind italianul Vilfredo Pareto si americanul John Bates Clark (în “Distribution of Wealth”,
1987) care au încercat sa stabileasca o legatura mai strânsa între economia statica si cea
dinamica, prea multe nu s-au schimbat în definirea profitului. Cu toate acestea, multe din
concluziile desprinse de Lčon Walras s-au dovedit a fi destul de fertile atunci când au fost
transpuse pe plan macroeconomic (îndeosebi cele cu privire la echilibru general) anuntându-l
într-un fel pe John M. Keynes.

Când un întreprinzator investeste bani el dobândeste dreptul la un sir de venituri viitoare pe care
conteaza sa le obtina de pe urma vânzarii productiei respective, bineînteles, dupa scaderea
cheltuielilor curente legate de obtinerea ei. Volumul investitiilor – dupa cum arata John M.
Keynes – este influentat de doua feluri de riscuri . Primul este riscul întreprinzatorului care
izvoraste din propriile sale îndoieli în ceea ce priveste posibilitatea de a obtine un profit viitor.
Al doilea este legat de o posibila modificare nefavorabila a valorii etalonului monetar. Si într-un
caz si în altul, atunci când un om îsi expune banii proprii primejdiei de a suferi pierderi trebuie
facute neaparat anumite calcule de eficienta. Aceste calcule pe care conteaza sa-l obtina
întreprinzatorul dupa vânzarea productiei, pe întreaga durata de functionare a unei investitii (sa
spunem a unei masini cumparate) si pretul si costul de înlocuire a acesteia. Dar, acest raport, nu
reprezinta altceva decât eficienta marginala a capitalului. Asadar, dupa John M. Keynes, profitul
este reflectat tocmai de eficienta marginala a capitalului. Atractia spre investitii a
întreprinzatorului, deci si pentru obtinerea de profit, va depinde de evolutia eficientei marginale
a capitalului: daca aceasta creste, investitiile sunt stimulate si invers, când aceasta scade,
investitiile sunt în declin. De pilda, sa admitem ca, un întreprinzator se hotaraste sa cumpere o
masina noua pentru reutilarea întreprinderii sale. Sa presupunem sa aceasta masina costa 10.000
de dolari, iar tehnicienii uzinei estimeaza ca achizitionarea ei mareste volumul anual al
productiei cu 2.000 de dolari, în conditiile în care costul fortei de munca si al materiilor prime
ramâne neschimbat. Sa mai adaugam ca cheltuielilor de întretinere a masinii respective îl costa
pe întreprinzator 500 de dolari. Facând calculele de rigoare, rezulta ca sportul net al masinii la
sporirea volumului productiei a fost de 1.500 dolari. În felul acesta, eficienta marginala a
 162

capitalului s-a situat la 15%, adica:

Ceea ce înseamna ca s-au obtinut 15 dolari pentru fiecare 100 de dolari investitii. Daca cei
10.000 dolari ar fi fost împrumutati, sa admitem cu o dobânda de 5%, atunci se poate spune ca,
întreprinzatorul a facut o investitie (afacere) buna.

Desigur, veniturile viitoare pe care el conteaza depind de multi factori cum ar fi: nivelul cererii
pentru produsele în cauza, modificarile intervenite în tehnologiile de fabricatie, nivelul taxelor si
impozitelor, în fine, de conjunctura economica generala. De felul în care managerii vor sti sa
conjuge influentele tuturor acestor factori va depinde pâna la urma si eficienta marginala a
capitalului, deci marimea profitului.

Cu tot aparatul lor matematic, cele mai multe din teoriile mentionate mai înainte s-au dovedit a
fi unilaterale, în sensul ca s-au limitat sa defineasca profitul în functie de unul sau altul din
factorii a caror influenta se dovedea a fi mai puternica, sau parea a fi mai pronuntata din punctul
de vedere al unui anumit curent de gândire. În acest conglomerat de idei, destul de pestrit ca
mod de formulare, s-a ivit la un moment dat o voce care avea sa prefigureze coordonatele de
baza ale teoriei economice moderne de mai târziu. Aceasta voce apartinea lui Alfred Marshall
(1842-1924) care, pentru prima data, a încercat o sinteza asupra profitului sub forma a doua
elemente aparent contrarii si anume: între actul de prevedere-abstinenta a agentilor economici
(prospectiveness of capital) si avantajele productive asteptate de pe urma capitalului
(productiveness) . Potrivit opiniei lui, prima reprezinta oferta de capital, cea de-a doua cererea
de capital. Fidel spiritului sau de sinteza, Alfred Marshall a demonstrat ca, în realitate, profitul
nu este altceva decât “pretul factorului de productie capital” care depinde nemijlocit de cererea
si oferta de capital. Acelasi lucru avea sa-l sustina mai târziu americanul I. Fischer în lucrarea sa
“The rate of interest” 91907).

Determinarea profitului

Concluzia la care a ajuns A. Marshall în cercetarile întreprinse spre sfârsitul secolului trecut,
este împartasita astazi de marea majoritate a economistilor. Faptul ca profitul reprezinta “pretul”
sau partea din venitul obtinut ce i se cuvine capitalului în calitatea sa de factor de productie
constituie o realitate de necontestat.

Într-adevar, practic nu exista întreprinzator care, dispunând de un anumit capital si dorind sa-l
investeasca într-o anumita afacere economica, sa nu se întrebe: cât de mari vor fi veniturile
obtinute, daca acestea vor fi satisfacatoare pentru firma, în fine, la ce riscuri se expune. Desigur,
alternativele sunt, de regula, numeroase. Orice informatie despre fiecare din problemele
enumerate mai sus este binevenita. Trebuie cântarite cu atentie, pâna la detaliu, toate
consecintele posibile ale unei astfel de decizii, apoi comparate cu rezultatele obtinute de altii.
Omisiunile de orice fel pot sa aiba consecinte irecuperabile pe plan economic. De aceea, o lista
incompleta a acestora ar semana mai degraba cu o descriere literara a unei actiuni economice
prin excelenta practica. Solutiile considerate ca acceptabile sau satisfacatoare urmeaza a fi
grupate si supuse calculului rece al optimizarii, obiectivul final constituindu-l maximizarea
 163

profitului. Pentru atingerea lui, însa, vor trebui determinare cu exactitate nivelul productiei,
nivelul costurilor si al preturilor.

Potrivit calculelor imediate, pe care orice manager este obligat sa le faca, profitul total apare,
prin definitie, ca fiind diferenta dintre veniturile obtinute de firma în urma vânzarii productiei si
costurile de productie necesare realizarii ei. Deci:

În relatia de mai sus, avem de-a face cu trei concepte extrem de importante în explicarea
mecanismului de functionare a unei economii de piata. Cu unul dintre acestea, au facut
cunostinta în capitolul precedent. Este vorba de costul de productie caruia i-am determinat cele
mai importante dimensiuni cum ar fi: costul total, costul mediu si costul marginal. Ramân de
determinat veniturile totale.

Din punct de vedere economic, volumul acestora depinde de doi parametri esentiali, respectiv
cantitatea de produse vânduta (c) si nivelul preturilor (P), astfel încât:

Ceea ce înseamna ca:

Pentru exemplificare sa admitem ca o firma oarecare înregistreaza urmatoarea situatie

economica:

Tabelul nr. 1
 164

Din datele tabelului nr.1 se desprind, pentru început, doua constatari. Mai întâi, este clar ca
atunci când întreprinderea nu reuseste sa vânda nici un produs, veniturile totale vor fi egale cu
zero. A doua constatare se refera la faptul ca volumul vânzarilor creste pe masura ce pretul
scade, ceea ce confirma teza dupa care cererea sporeste ori de câte ori pretul manifesta tendinta
de reducere. Ramâne de vazut daca acest lucru îi va conveni si firmei. Dupa cum rezulta din
datele reproduse mai sus, pâna la un anumit punct, firma îsi va spori oferta, pentru ca, chiar în
conditiile reducerii pretului pe unitatea de produs, veniturile ei totale cresc. Peste aceasta limita,
oferta va scadea pe masura ce pretul de vânzare scade. La preturi foarte mici, întreprinderea va
renunta sa mai produca marfa respectiva, reprofilându-se, sau introducând în fabricatie alte
repere.

Exista, însa, un punct când veniturile totale sunt maxime. El corespunde unei cantitati vândute
egala cu 5 la pretul de 100 dolari/bucata (VT = P x q = 5 x 100 = 500 dolari). Graficul nr. 1
reflecta tocmai aceasta evolutie a veniturilor totale, ele crescând de la zero pâna la cota maxima
de 500, dupa care scad din nou la zero.
 165

Graficul nr. 1

Analiza atenta a datelor tabelului nr. 1 mai scoate în evidenta înca o problema. Într-adevar, s-ar
putea pune urmatoarea întrebare: de ce firma noastra nu îsi limiteaza oferta sa la cel mai înalt
pret, în cazul de fata la 200 sau 180 dolari? Un asemenea mod de a pune problema se dovedeste
a fi gresit. De ce? Pentru ca managerii întreprinderii au de ales între a fixa un pret foarte înalt si
a nu vinde nimic, deci venituri totale egale cu zero, sau a realiza un compromis pret – cantitate
vânduta care sa conduca la maximizarea profitului. Dupa cum am vazut, acest moment
corespunde unui pret de 100 dolari si unei cantitati vândute egala cu 5 bucati. Prin urmare:

Acesta este punctul în care clasicitatea cererii devine subunitara (E0<1).

Înainte de a introduce în analiza noastra a unui important concept si anume cel de “venit
marginal”, trebuie sa mai observam înca un fapt. Este vorba de pretul la care se vinde fiecare
unitate de produs. Acesta mai poate fi numit si “venit mediu”. Daca tinem seama de notatiile
facute pâna acum, atunci putem nota ca:

Venitul mediu =
Deci, venitul mediu este identic cu pretul.

Sa revenim acum la noul concept anuntat mai sus. Întreprinzatorii (managerii) vor fi întotdeauna
interesati sa cunoasca cât venit vor câstiga sau, dupa caz, vor pierde, în conditiile în care
volumul productiei (q) va creste. Pentru aceasta, conceptul de venit marginal ne va fi de un real
folos.

Ce trebuie sa întelegem, asadar, prin venit marginal? În teoria economica el este definit ca fiind
venitul total (plus sau minus) obtinut ca urmare a cresterii cu o unitate a volumului productiei
(q). venitul marginal este pozitiv atâta timp cât cererea pentru produsul respectiv este înca
elastica (a se vedea panta ascendenta a curbei din graficul nr. 1) si negativ din momentul în care
cererea devine neelastica. În tabelul nr. 1 venitul marginal este reprezentat în coloana a patra.
Astfel, o crestere a productiei de la q=0 la q=1 venitul marginal va fi egal cu 320 – 180 = 140
dolari. El ramâne pozitiv pâna când q = 5, dincolo de care devine negativ, desi pretul de vânzare
 166

continua sa ramâna pozitiv.

Aceasta evolutie a venitului marginal constituie un indiciu extrem de pretios pentru analiza
economica pe care, asa cum am mai aratat, este obligat s-o întreprinda orice manager. Marcând
punctul pâna la care este eficient pentru producator sa-si dezvolte productia, cunoasterea exacta
a venitului marginal îl va ajuta sa determine si momentul în care profitul sau va fi maxim. Or, a
maximiza profitul înseamna, de fapt, a gasi punctul de echilibru dintre pret si cantitatea oferita
spre vânzare, mai exact, a actiona de asa maniera încât diferenta dintre veniturile totale si
costurile totale sa fie maxima:

Pâna aici, în analiza noastra, am neglijat costurile de productie. Sa încercam, în continuare, sa

privim toate datele, inclusiv costurile de productie, cu ajutorul unui tablou de ansamblu.

Tabelul nr. 2.

Asadar, la ce cantitate “q” si la ce “p” volumul profitului va fi maxim? Cea mai simpla cale de a
rezolva aceasta problema consta în a urmari coloana a 5-a din tabelul nr. 2. Profitul total
înregistrat în aceasta coloana nu reprezinta altceva decât diferenta dintre veniturile totale si
consumurile (costurile) totale .
 167

Potrivit datelor cuprinse în tabel, maximum de profit se obtine de întreprindere oferind spre
vânzare 4 unitati de produs la un pret de 120 dolari/bucata.

O alta cale de a ajunge la acelasi rezultat este de a compara veniturile marginale (coloana a 6-a)
cu costurile marginale (din coloana a 7-a). Ne reamintim din capitolul precedent ce reprezinta
costurile marginale. Ele ne indicau cu cât cresc sau scad costurile atunci când volumul
productiei creste cu o unitate. Dupa cum rezulta din datele tabelului nr. 2, atâta timp cât
veniturile marginale sunt mai mari decât costurile marginale, profitul total manifesta tendinta de
crestere. Din momentul în care veniturile marginale încep sa devina mai mici decât costurile
marginale, scade si profitul. Punctul optim, adica profitul maxim, se obtine atunci când
veniturile marginale sunt egale cu costurile marginale, adica:

VM = CM

40 = 40 = profit maxim = 230 dolari

Din relatia de mai sus poate fi dedus si nivelul optim al productiei. Atâta timp cât profitul
marginal este pozitiv, volumul productiei poate sa creasca. Daca profitul marginal obtinut devine
negativ, atunci managerii întreprinderii trebuie sa adopte neaparat decizia de scadere a
productiei. În felul acesta, nivelul productiei poate conduce la maximizarea profitului numai
când profitul marginal este egal cu zero. Într-adevar, daca urmarim exemplul nostru, observa ca,
în momentul în care profitul marginal este egal cu zero (30 – 30 = 0), atunci venitul marginal
trebuie sa fie egal cu costul marginal (VM = CM; 40 = 40).

Piata creditului si dobânda

Creditul a aparut initial în Orientul Mijlociu unde, vreme îndelungata, a constituit monopolul
marilor proprietari funciari. Codul lui Hammurabi, de pilda, aminteste despre credit la începutul
mileniului al II-lea î.C. Dar, negustoria cu bani a existat probabil la egipteni, la fenicieni si în
mod sigur la greci si romani. Cu toate acestea, activitatea lor nu era decât camatarie,
caracterizata prin dobânda foarte înalta perceputa datorita resurselor banesti limitate si a riscului
de rambursare, împrumuturile fiind contractate îndeosebi pentru **. Cu timpul, pentru a mai
diminua din riscurile ce si le asuma cel ce împrumuta bani, s-a recurs la garantarea sumelor cu
anumite bunuri materiale având o valoare echivalenta sau aproape echivalenta, fara a se obtine
însa, maximum de siguranta pentru a se putea vorbi de un credit real. De aceea, întotdeauna a
fost nevoie de o oarecare încredere din partea împrumutatorului, de un act de buna credinta daca
ne putem exprima astfel. Acest lucru îl atesta chiar denumirea de “credit” care, prin originea sa
latina însemna tocmai un act de buna credinta (creditum, credere = a crede). În Roma antica
creditorul nu avea, uneori alta chezasie decât însusi persoana debitorului pe care îl putea
întemnita sau supune unor pedepse fizice (“partis secanto”) în caz de nerambursare a
împrumutului.

Pentru a se putea dezvolta creditul avea nevoie de institutii si instrumente adecvate. Primele
institutii care au efectuat operatii de genul actualelor banci de credit au fost, probabil, cele din
orasele – republici italiene, aparute prin secolele XII-XIV, precum Banca din Venetia, înfiintata
în 1171 însa recunoscuta oficial abia în 1587 sub denumirea de Banca di Rialto. Cam în aceeasi
perioada au aparut si alte banci în diferite state europene care nu efectuau neaparat împrumuturi
 168

banesti, ci, în mare parte se limitau la mijlocirea unor plati prin intermediul Cambiilor sub cele
doua forme mai importante ale acesteia – trata si biletele la ordin . Ultimele doua instrumente n-
au reprezentat altceva decât bani de credit care obligau una sau mai multe persoane fizice sau
juridice sa efectueze plate unei sume la o anumita data si într-un anumit loc convenit. Întrucât
cambiile aveau o putere circulatorie limitata, utilizarea lor la cât mai multe tranzactii a putut fi
simplificata prin andosare, adica prin garantarea solidara a platii de catre transmitatori. Operatia
consta în înscrierea pe dosul cambiei a ordinului de a plati suma respectiva unei terte persoane.
În felul acesta, formula andosarii facilita circulatia mai rapida a cambiilor si, odata cu aceasta,
întarea siguranta încasarii lor la scadenta, pentru ca toti cei ce andosau se declarau solidar
raspunzatori de plata lor. Asa au ajuns cambiile sa serveasca drept instrumente de plata a unor
datorii bancare.

Atât trata, cât si biletul la ordin (într-un cuvânt, cambiile) erau, de fapt, titluri de credit
comercial. Din aceasta cauza, un comerciant sau un industrias care avea nevoie de un credit
bancar si detinea de la partenerii sai un anumit numar de cambii se putea prezenta la o banca
pentru a obtine, pe baza lor, un credit pe termen scurt. Cu acest prilej, banca respectiva efectua o
operatie cunoscuta în economie sub denumirea de scontarea cambiilor. Ea consta în preluarea de
catre o banca specializata, contra plata, a unei cambii de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea
ei la scadenta. Ceea ce banca platea era suma înscrisa pe cambie, mai putin dobânda, adica taxa
scontului socotita pâna la scadenta cambiei. La scadenta, banca încasa de la debitor (“tras”)
suma înscrisa pe cambie, operatiunea fiind, astfel, lichidata. Deci, daca la început, cambia
reprezenta un document care exprima o tranzactie comerciala si anume livrarea pe credit a unei
anumite cantitati de marfa de catre un producator sau de catre un comerciant, prin operatia de
scontare creanta se transforma, înainte de scadenta, în capital banesc. Scontarea accelera, asadar,
circuitul capitalului si contribuia la dezvoltarea productiei.

Desigur, aici bancile comerciale nu dispuneau întotdeauna de suficiente mijloace banesti. Pentru
a intra în posesia unor cantitati mai mari de bani ele putea prezenta bancii centrale de emisiune o
parte din cambiile aflate în portofoliul lor, înainte ca acestea sa fi ajuns la scadenta. Drept
urmare, în cazul acceptarii lor de catre banca de emisiune, bancile comerciale primeau sumele
de care aveau nevoie în schimbul unei taxe de rescontare. Aceasta taxa de rescont a fost si mai
este înca folosita în scopul largirii sau, dupa caz, restrângerii volumului creditului în economie.
De aceea, taxa de scont aplicata de banca centrala a unei tari a servit timp îndelungat (în multe
state serveste si acum), ca un parametru important pentru stabilirea nivelului general al
dobânzilor. De pilda, în conditii de recesiune economica, numeroase banci centrale reduc taxa
de scont pentru a determina în felul acesta, o reducere generala a ratei dobânzilor si stimularea
investitiilor. Invers, atunci când se doreste o temperare a activitatii economice (“în caz de
supraîncalzire a economiei”) banca de emisiune adopta masura de a majora taxa scontului,
scumpind astfel creditul.

În ultimul rând, scontarea cambiilor nu mai are amploarea pe care a cunoscut-o în secolul trecut,
sau în prima jumatate a acestui secol. Aceasta se datoreaza faptului ca, pe de o parte,
întreprinderile si firmele comerciale dispun de o lichiditate incomparabil mai mare decât în
trecut, iar pe de alta parte, bancile comerciale si-au consolidat situatia comerciala, având la
dispozitie sume banesti suficient de mari pentru a se angaja în numeroase operatiuni bancare. Cu
toate acestea, desi importanta taxei a scazut, a crescut în mod apreciabil scontarea de catre banci
 169

a obligatiunilor emise de societatile comerciale.

Aparitia marilor banci specializate în acordarea de credite a modificat substantial peisajul

economic al statelor cu piata libera. Posedând mari sume de bani ce nu pot fi implicate direct în
întreprinderi proprii, bancile le plaseaza sub forma de împrumuturi în firmele agentilor
economici care, pe perioade bine delimitate, au cea mai mare nevoie de ele.

Se întelege, posesorii acestor capitaluri, temporar disponibile nu-si ofera gratuit serviciile lor.
Motivele sunt numeroase si nu ne propunem aici sa le enumeram pe toate. Totusi, dintre acestea,
câteva ni se par a fi mai importante. În primul rând, este vorba de riscul pe care si-l asuma cel ce
împrumuta ca suma sa nu-i mai fie restituita. În al doilea rând, creditorul nu poate sa nu ia în
calcul o eventuala depreciere a valorii reale a împrumutului ca urmare a oscilatiilor nivelului
preturilor. În sfârsit, în al treilea rând, el nu poate scapa din vedere faptul ca întreprinzatorii
recurg la credit pentru a-si completa sumele proprii de capital, în scopul initierii unor actiuni
productive sau comerciale, în urma carora obtin un profit. Având în vedere cel putin aceste
aspecte si cunoscând forta banilor ce-i poseda este evident ca ei vor pretinde o recompensa
pentru acest serviciu. Aceasta plata pentru capitalul de împrumut primit poarta denumirea de
dobânda si ea apare în economie ca un “pret de valorificare” platit detinatorilor acestui factor
specific de productie, pe durata disponibilitatii lui.

Datorita dezvoltarii economice, fenomenul a capatat proportii din ce în ce mai mari, dobânda
capatând o autonomie crescânda în practica economica, precum si în sistemul conceptelor cu
care opereaza teoria economica. Drept urmare, dobânda joaca un rol important, îndeplinind
functii majore în mecanismul economiei de piata.

Cu toate acestea, ca si în cazul altor concepte economice asupra dobânzii si a factorilor care o
determina s-au emis, de-a lungul timpului, mai multe puncte de vedere.

Potrivit opiniei lui David Ricardo, exprimata în lucrarea sa “Principles of Political Economy”,
dobânda banilor nu este reglementata de rata la care acorda împrumuturi banca, ci de rata
profitului care poate fi obtinuta prin utilizarea capitalului luat sub forma de credit. Drept urmare,
ea nu va fi influentata de cantitatea de bani împrumutata. Indiferent de suma pe care o
împrumuta cineva – arata D. Ricardo – banca nu va putea modifica în permanenta rata dobânzii
pe piata, ci va influenta cel mult valoarea banilor pe care-i emite.

Ulterior, lucrarile unor eminenti oameni de stiinta, precum F.Y. Edgeworth si Alfred Marshall
(primul în “Mathematical Psychics”, 1881, al doilea în “Principles of political economy”, 1890)
au pus în evidenta faptul ca dobânda reprezinta factorul care creeaza echilibrul între cererea de
investitii si dorinta de a face economii. Potrivit opiniei celor doi oameni de stiinta mentionati
mai sus, investitiile reprezinta oferta, rata dobânzii fiind tocmai acel pret al resurselor investibile
la care cererea si oferta sunt egale. Asa cum pretul unei marfi este fixat în mod necesar în
punctul în care cererea este egala cu oferta, la fel si rata dobânzii se stabileste în mod obiectiv,
sub efectul fortelor pietei, în punctul în care volumul investitiilor la rata respectiva a dobânzii
este egal cu volumul economiilor la acea rata.

În linii mari, cam acelasi lucru au sustinut si alti reprezentanti ai economiei clasice, între care se
remarca lucrarea lui G. Cassel: “The Nature and Necessity of Interest” – 1903 si a lui Leon
 170

Walras “Elements d’economie pure” – 1877. Respectând riguros traditia clasica, acestia au
considerat ca cele doua marimi – economiile globale si investitiile globale – sunt absolut egale
între ele. De fapt, cei mai multi dintre reprezentantii scolii clasice (bineînteles, în afara de David
Ricardo, care, dupa cum am vazut, a sustinut cu totul altceva) au fost încredintati ca orice
sporire a economiilor genereaza, în mod corespunzator, o sporire a investitiilor. În felul acesta,
analiza traditionala a înteles ca economiile depind de venit, dar a trecut cu vederea faptul ca, la
rândul sau, venitul depinde de investitii.

John M. Keynes în cunoscuta sa lucrare “Teoria generala a folosirii mîinii de lucru, a dobânzii si
a banilor” (1936) desi a crescut în spiritul teoriei clasice pe care a acceptat-o în buna parte pâna
la un moment dat, ulterior a manifestat multe rezerve. Una din problemele asupra careia J. M.
Keynes a manifestat deosebiri de vederi serioase fata de predecesorii sai a fost tocmai dobânda.
În legatura cu aceasta, el aduce în dezbatere concepte si corelatii noi, producând, alaturi de alte
contributii remarcabile, o adevarata revolutie în economia politica a timpului sau.

Pentru a defini acest important concept cu care opereaza frecvent atât teoria cât si practica
economica, el pleaca de la urmatoarea constatare: rata dobânzii depinde de interactiunea dintre
curba eficientei marginale a capitalului si înclinatia psihologica spre economii. Dar, adauga J.M.
Keynes, este imposibil de a deduce rata dobânzii cunoscând numai acesti doi factori.

Preferintele unui individ în materie de timp presupune adoptarea a doua feluri de decizii. Prima
se refera la ceea ce J.M. Keynes numeste înclinatia spre consum, adica, la acea parte din venitul
sau pe care se decide s-o consume si partea ce o va rezerva sub forma unui drept de dispozitie
asupra unui consum viitor. Odata adoptata aceasta decizie, urmeaza cea de-a doua si anume sub
ce forma îsi va pastra dreptul de dispozitie asupra unui consum viitor: sub forma unui drept
imediat, lichid (adica în bani, sau într-un echivalent al banilor) sau este dispus sa cedeze acest
drept pentru o perioada nespecificata sau nedefinita de timp? Cu alte cuvinte, care este gradul
preferintei sale pentru lichiditate? John M. Keynes constata ca teoriile economice considerate
clasice au luat în considerare prima tendinta, adica înclinatia de a economisi, dar au omis-o pe
cea de a doua. Ori, rata dobânzii nu poate fi considerata doar ca o recompensa pentru economii
sau pentru asteptare. Un om care se hotaraste sa-si pastreze economiile numerare nu obtine nici
o dobânda. Dimpotriva, rata dobânzii nu arata cât se poate de clar ca ea este recompensa pentru
renuntarea la lichiditate pe o anumita perioada de timp. Plecând de la aceasta constatare, J.M.
Keynes da o prima definitie ratei dobânzii aratând ca ea nu este altceva decât raportul invers
dintre o suma de bani si ceea ce se poate obtine pentru renuntarea la controlul asupra banilor în
schimbul unei creante pe o perioada de timp nespecificata. Pe scurt, dupa J.M. Keynes rata
dobânzii masoara refuzul acelora care poseda bani de a renunta la controlul imediat asupra lor.
Deci, rata dobânzii nu este “pretul” care stabileste un echilibru între cererea de resurse pentru
investitii si acceptarea obtinerii de la consumul curent, adica economii, asa cum sustinusera
predecesorii lui, ci recompensa pentru nontezaurizare.

Care sunt dupa J.M. Keynes mobilurile psihologice si comerciale ale lichiditatii?

Un prim motiv pentru a pastra banii lichizi îl constituie nevoile ce apar în intervalul de timp
dintre încasarea venitului si cheltuirea lui. Deci, decizia de a pastra o anumita suma de bani în
numerar depinde de marimea venitului si durata intervalului dintre încasarea si cheltuirea lui.
 171

Daca acest interval este mare atunci preferinta pentru lichiditate este mai mica.

Un al doilea mobil este cel al afacerilor. Întotdeauna între momentul când se efectueaza anumite
cheltuieli pentru buna desfasurare a procesului de productie si momentul încasarilor din vânzari
se creeaza un decalaj. De aceea, este necesara o suma de bani în numerar de care
întreprinzatorul sa poata dispune în vederea acoperirii necesitatilor ivite între cumpararea si
vânzarea marfurilor (între input si output).

Mobilul precautiei sau dorinta de a fi pregatiti pentru situati neprevazute care ar necesita
cheltuieli imediate figureaza pe locul trei. Sunt avute în vedere aici, în special, aparitie unor
ocazii neasteptate de a face achizitii avantajoase.

Mai ramâne mobilul speculatiei. Acesta necesita anumite surse ce pot fi utilizate pe piata libera
limitate la achizitionarea de hârtii de valoare cu scadente foarte apropiate.

Primele trei tipuri de mobiluri vor depinde de cât de ieftine si sigure vor fi metodele de obtinere
a numerarului. Daca banii pot fi obtinuti fara dificultate si în momentul când sunt efectiv
necesari, atunci nu este nevoie de a pastra bani lichizi inactivi în cantitati cât mai mari. În acest
context, trebuie sa mentionam înca un fapt. Într-o lucrare a sa intitulata “Treatise on Money”
(1930), John M. Keynes a definit o rata a dobânzii presupusa a fi unica, pe care a denumit-o rata
naturala a dobânzii. Potrivit terminologiei folosite în lucrarea amintita mai înainte, aceasta era
rata care mentinea egalitatea dintre marimea economiilor (în definitia lor de acolo) si marimea
investitiilor. Chiar Keynes avea sa recunoasca mai târziu ca, în felul acesta el sustinea ideile
economistului suedez K. Wucksell care fundamentase înaintea lui teza potrivit careia echilibrul
economic este tocmai egalitatea dintre expansiunea creditului. Ulterior, John Maynard Keynes
se dezice de aceasta idee, observând ca nu exista, de fapt, o rata naturala a dobânzii ca ceva
unic, ci o rata optima sau neutra cum o mai numeste el, adica efectiva, strâns legata de problema
ocuparii fortei de munca.

Teoria moderna a creditului si a dobânzii s-a cladit în cea mai mare parte a ei, pe postulatele
scolii economice clasice si pe ceea ce a adus cu adevarat nou în acest domeniu J.M. Keynes.

Într-adevar, punctul de plecare l-a constituit faptul ca exista o piata particulara – cea a creditului
– cu trasaturi si functionalitati proprii, din care face parte integranta si capitalul împrumutat în
scopuri productive, privit ca oricare alt factor de productie . Ca orice alta piata si în cazul de fata
actioneaza cu putere doua forte care stau la baza concurentei si anume cererea si oferta. Care
sunt factorii ce determina marimea cererii pentru credit? În primul rând, ea va fi direct
influentata de volumul investitiilor mai exact de acea parte a acestora care nu poate fi acoperita
din sursele proprii, prin autofinantare, urmând a fi împrumutata. Asa cum aratam mai înainte,
aceasta parte se supune acelorasi legi generale care guverneaza cererea pentru factorii
productivi. În al doilea rând, cererea pentru credite este nemijlocit determinata de evolutia
productivitatii marginale a capitalului investit, cu alte cuvinte, de eficienta, randamentul pe care
el îl va avea în procesul productiei materiale. Cererea pentru capitalul de împrumut va fi cu atât
mai mare cu cât productivitatea marginala a capitalului investit va fi mai mare. În acest conditii,
rata dobânzii nu mai apare doar ca un simplu “pret” pentru utilizarea banilor de credit, ci ca
element de cost care efectueaza veniturile întreprinderii. De aceea, nivelul productivitatii
marginale a capitalului trebuie sa fie întotdeauna mai mare decât nivelul ratei dobânzii tocmai
 172

pentru a o acoperi (a o plati) si a asigura si un profit de satisfacator. Cum, în conditii

neschimbate de progres tehnic curba productivitatii marginale este descendenta si curba cererii
de capital de împrumut va fi negativ înclinata.

În ceea ce priveste oferta de capital ea este determinata de preferinta subiectilor economici

pentru economisire si lichiditate. În definitiv, oferta de capital a agentilor economici este o
problema de alegere a unei anumite variante, combinatii între consumul prezent si cel viitor,
adica între consum si economic. Un individ sau o institutie (institutii financiare precum bancile)
se decide sa economiseasca din momentul în care se hotaraste sa-si transfere o parte din venit
din prezent în viitor. Într-o exprimare mai simpla, este vorba de asumarea unui sacrificiu sub
forma renuntarii la consumul prezent. Cresterea venitului în viitor va depinde de “recompensa”
la care se asteapta pentru faptul de a se fi abtinut de la consumul prezent. O astfel de
recompensa este tocmai rata dobânzii calculata ca un raport între venitul obtinut si suma
economisita data sub forma de împrumut:

unde:

rd = rata dobânzii calculata în procente

Din cele mai de sus rezulta ca oferta de capital de împrumut se conformeaza legii generale a
ofertei si anume: ea creste pe masura ce creste si rata dobânzii.

În realitate, dobânda se plateste pentru utilizarea productiva a capitalului real, adica cel
materializat în masini, instalatii, utilaje, cladiri, mijloace de transport, alte elemente de
infrastructura. Daca, pentru moment, vom presupune ca nu înregistram îmbunatatiri tehnice
notabile, atunci, asa cum putem observa din graficul nr. 1 curba cererii pentru capitalul real DD
va depinde de productivitatea marginala a acestuia. Astfel, în cazul în care stocul de capital
disponibil va creste sa spunem de la S1 la S2 atunci rata dobânzii va scadea de la r1 la r2
(repetam, celelalte conditii ramân neschimbate).

Dupa cum se stie, însa, tehnica si stiinta nu stau pe loc. Întreprinzatorii introduc în procesul de
productie noi procedee tehnologice, savantii si inovatii, care maresc productivitatea marginala a
capitalului.
 173

Graficul nr. 1

Sa admitem ca într-o unitate economica au fost aduse computere noi, sau au fost îmbunatatite
programele (software) pentru utilizarea celor existente. Aceasta va duce la cresterea
productivitatii marginale a capitalului si implicit a cererii de capital. În acest caz, curba initiala a
cererii DD se va deplasa spre dreapta devenind acum D’D’. drept urmare, rata dobânzii va
scadea la r3 însa cu mai putin decât coborâse în absenta progresului tehnic. Cum se explica acest
lucru? Simplu. Daca progresul tehnic este introdus pe scara larga, atunci el va domina si
cresterea stocului de capital disponibil (adica el se va materializa în masini, utilaje superioare)
ceea ce va face ca rata dobânzii sa creasca, în ciuda cresterii si a ofertei de capital de împrumut.

Pe masura dezvoltarii economice a unei tari creste atât capitalul real, cât si cel de împrumut.
Ritmurile de crestere, însa, nu sunt egale. În general, capitalul de împrumut se acumuleaza mai
repede decât cel real. Acest lucru are loc pentru ca o serie de factori imprima capitalului de
împrumut o miscare oarecum independenta decât cea a capitalului real. Asa cum am mai aratat,
în anumite conditii, cererea de capital real poate fi acoperita si din surse proprii, prin
autofinantare, fara a se recurge neaparat la credite. De asemenea, s-ar putea întâmpla ca, mai
ales în perioadele de criza economica profunda, cererea de capital real sa devina nula, în schimb
cea pentru credite sa creasca. Aceasta situatie are loc si ca urmare a procurarii de mijloace de
plata necesare asanarii dezechilibrului dintre cererea si oferta de marfuri.

În practica, nu putem vorbi de o rata unica a dobânzii. De pilda, se plateste dobânda pentru
creditele contractate de întreprinzatori în scopul derularii celor mai diverse afaceri, se platesc
dobânzi pentru sumele economisite si pastrate în depozitele bancare s.a.m.d. Aceste rate ale
dobânzii difera între ele, deoarece, prin nivelul lor, reflecta diferenta în ceea ce priveste riscul ce
si-l asuma creditorii, perioada pentru care se acorda împrumutul (pe termen lung sau scurt),
precum si influenta altor factori. Ele poarta denumirea de rate nominale ale dobânzii.

Ajunsi aici, trebuie sa lamurim înca o problema. În general, în perioadele când inflatia este
mare, rata nominala a dobânzii este mai mare decât rata reala a dobânzii. Pentru a demonstrat
acest fapt, sa presupunem ca un agent economic împrumuta 100 de dolari (suma simbolica,
putând fi cu mult mai mare) pentru un an, cu o dobânda de 6%. Între timp, de-a lungul anului
respectiv, preturile cresc cu 4%. Ce efecte va avea noua situatie? Aceasta înseamna ca, apreciind
faptele în termeni de putere de cumparare, agentul economic va plati, în realitate, o dobânda de
 174

numai 2%, deoarece cu banii cu care el îi înapoiaza la scadenta se poate cumpara cu 4% mai
putin bunuri decât înainte. Iata de ce economistii considera ca, în acest caz, rata nominala a
dobânzii a fost de 6%, dar cea reala de numai 2%. Invers, daca preturile se reduc, rata reala a
dobânzii va fi mai mare decât cea nominala. Din aceasta cauza, aprecierea corecta a evolutiei
celor doua rate ne apare ca având o importanta foarte mare în luarea deciziilor de economisire
sau de investitii.

Tinând seama de toate aspectele semnalate mai înainte, ne putem pune urmatoarea întrebare:
care ar fi principalele functii îndeplinite de credit în general si rata dobânzii, în particular, într-o
economie de piata?

În primul rând, este limpede ca urmarirea permanenta a ratei dobânzii ajuta agentii economici sa
se orienteze spre cele mai rentabile si oportune investitii. Din punctul de vedere al investitorului,
atunci când i s-a acordat un credit, productivitatea capitalului real trebuie sa fie suficient de
mare pentru a acoperi si dobânda ce i se percepe. Or, cele mai înalte niveluri ale productivitatii
marginale se obtin tocmai în sectoarele unde si cererea pentru marfurile respective este relativ
puternica. În felul acesta, piata creditului si rata dobânzii procura investitorilor particulari si
societatii în ansamblu servicii de necontestat, ajutându-i sa decida si sa aleaga cele mai bune
variante de proiect.

În al doilea rând, creditul faciliteaza marirea vitezei de rotatie (de miscare) a capitalului real,
mai exact, trecerea lui dintr-o forma functionala în alta. Prin aceasta el contribuie si la cresterea
vitezei de circulatie a monedei, cu efecte favorabile asupra întregii economii.

În al treilea rând, rata dobânzii joaca un rol major în economia de piata prin faptul ca ea serveste
agentilor economici drept unitate de masura suficient de exacta în aprecierea avantajelor relative
între consum si economisire.

În fine, a patra si poate cea mai importanta este influenta pe care o exercita rata dobânzii asupra
procesului de crestere economica. O rata mica a dobânzii încurajeaza investitiile, iar acestea, la
rândul lor, vor imprima economiei ritmuri mai înalte de crestere. Deoarece creditele devin mai
ieftine, pentru întreprinzatori se creeaza conditii mai bune de extindere a activitatii lor
productive. Dimpotriva, o rata înalta a dobânzii va avea efecte opuse.
 175

Graficul nr. 2

NOTA: graficul care reprezinta evolutia produsului national brut este rasturnat

Urmarind graficul nr. 2 observam ca o scadere a ratei dobânzii de la 8% la 4% ca urmare a

cresterii stocurilor de capital disponibil, deci a volumului creditelor oferite, se va reflectat
imediat în sporirea eficientei marginale a investitiilor. Cu alte cuvinte, ele devin mai avantajoase
pentru întreprinzatori. Ca urmare a cresterii volumului investitiilor are loc o înviorare a
activitatii economice, se creeaza noi locuri de munca, iar produsul national brut va înregistra
ritmuri mai înalte de crestere. Situatia de mai sus s-ar inversa în cazul în care rata dobânzii ar
creste.

Rezulta, asadar, ca rata dobânzii reprezinta una dintre cele mai importante pârghii economice
folosite în cadrul mecanismului economiei de piata, evolutia ei constituind pentru agentii
economici, dar si pentru banci si stat deopotriva, un parametru esential în orientarea activitatii
lor. Intermediari tipici pentru piata creditului ramân bancile, care, atât în operatiile de mobilizare
a capitalurilor, cât si în cele de redistribuire a lor, prin diversele forme de acordare a creditelor,
se angajeaza în relatii specifice cu diferiti agenti economici. Ca principal partener si intermediar
apare pe aceasta piata, banca centrala sau banca de emisiune – o adevarata banca a bancilor cum
i se mai spune. Ea îndeplineste pe aceasta piata un rol major. În primul rând, prin faptul ca ofera
sursa ei unica în economie – emisiunea de bani – pentru a fi valorificata în sistemul bancar,
asigurând, astfel, izvorul principal al creditului. Pe de alta parte, ea îsi asuma în cadrul unei
economii misiunea principala ca banca centrala. Într-o economie de piata, libera si diversificata,
în care actioneaza multiple banci, raporturile reciproce de plati ale întreprinzatorilor, fiecare
 176

client al unei banci diferite, se transforma, în final, în raporturi de plati între banci. Or,
posibilitatea atingerii acestor raporturi si prin aceasta de încheiere a fluxurilor banesti în
economie o are, în ultima instanta, banca centrala. Având cont deschis la aceasta, fiecare banca
are posibilitatea de a vira sau de a fi beneficiara a soldului curent în relatiile de plati cu alte
banci.

De aceea, nu trebuie sa surprinda pe nimeni faptul ca, pe piata creditului, exista reglementari
atât de precise si severe. Ele sunt o consecinta a pragmatismului economic, a necesitatii de
stabilire a unor masuri si solutii uneori sub impulsul cerintelor practicii de zi cu zi si mai putin a
implementarii unor teze apartinând vreunei scoli economice.

Asa cum mentionam mai înainte, experienta acumulata de multe tari a relevat rolul deosebit de
important al creditului ca o forta ce dirijeaza resursele, capacitatile de productie, eforturile
umane spre obiective economice si sociale precise. O asemenea forta poate actiona pozitiv, dar
poate favoriza si activitati paralele, superflue, chiar parazitare, determinând disproportii în
economie, imobilizari de resurse si altele. De asemenea, gradul de expansiune a creditului,
marimea lui poate sa tulbure echilibrul economic în conditiile în care resursele de creditare sunt
limitate, iar posibilitatile de absorbtie reale au si ele masura lor.

În aceste conditii, numeroasele reglementari existente pe piata creditului sunt menite sa apere, în
primul rând, interesele bancilor, însa, prin ele sunt aparate de fapt, interesele dezvoltarii
economiei nationale.

Aflate în strânsa legatura cu emisiunea monetara, dimensiunile creditului intereseaza în egala

masura si statul. În calitatea sa de stat de drept el trebuie sa protejeze într-o economie de piata pe
toti operatorii si agentii economici, de al asigura conditii favorabile de lucru printr-o circulatie
monetara stabila si printr-un volum de credit adecvat (conditii, de altfel, implicite). Sub
imperativul acestor cerinte, în orice tara cu economie moderna, dezvoltata, sistemul de
reglementare si control al creditului se desfasoara pe trei paliere distincte, dar corelata între ele,
si anume:

• reglementarea generala a raporturilor de credit;

• controlul selectiv al creditelor sau reglementarilor bancare;

• controlul indirect asupra creditului prin politicile monetare si de credit.

Având în vedere rolul activ al creditului în functionarea mecanismului economic, reglementarea

generala a raporturilor de credit urmareste elaborarea si respectarea unor legi speciale, a unor
norme precise care reglementeaza relatiile si raporturile juridice în care se angajeaza agentii
economici, drepturile si obligatiile lor, suma maxima ce poate fi acordata, criteriile si conditiile
ce trebuie îndeplinite de banci pentru a fi acreditate sa functioneze pe aceasta piata s.a.m.d.

Controlul selectiv al creditului este exercitat prin reglementari bancare ce stabilesc restrictii
directe asupra unor categorii de credit. Acesta se manifesta, în primul rând, ca reglementari
privind rata dobânzii. Ele nu se valideaza neaparat ca masuri exceptionale (de pilda, în anumite
cazuri, lupta împotriva inflatiei) ci, de cele mai multe ori, ca masuri curente în scopul de a
dimensiona consumul în functie de posibilitatile economiei.

Totusi, acest mod de actiune directa în limitarea unor categorii de credite s-a dovedit a fi un
 177

mod prea brutal de interventie pe piata creditului, contrar principiilor generale ale economiei de
piata. Datorita faptului ca aceste reglementari, în multe cazuri, s-au dovedit a fi greu de suportat
de catre agentii economici, în ultimul timp prioritare au devenit o serie de masuri indirecte
concretizate au ajutorul politicilor monetare si de credit. Diferite ca sfera si mod de actionare,
politicile monetare si de credit urmaresc dimensionarea (diminuarea sau majorarea) resurselor
de creditare a bancilor, în speta, ale bancilor comerciale, posibile a fi angajate în operatiuni de
creditare. În felul acesta, asa cum am mai aratat (a se vedea si graficul nr. 2), un volum mai mare
de credit acordat economiei, prin scaderea ratei dobânzii, va facilita cresterea economica, iar o
diminuare a acestuia va determina scaderi corespunzatoare.

Renta

În capitolele precedente factorii de productie care intrau, direct sau indirect, în alcatuirea unui
input se caracterizau printr-o cerere si o oferta variabila. Astfel, ca urmare a intersectarii lor pe
piata, rezulta un “pret de echilibru” la care puteau fi achizitionati (cumparati) de diversii agenti
economici. Ce se întâmpla , însa, în cazul în care oferta unui anumit factor de productie este
fixa, adica nu admite nici un fel de modificari, indiferent de situatie. Un astfel de factor este
tocmai pamântul utilizat în agricultura.

Într-adevar, suprafetele arabile apte pentru agricultura sunt limitate ca suprafata si foarte diverse
din punct de vedere al fertilitatii lor naturale. Oferta lor este rigida, deci nu pot fi multiplicate
prin interventia omului. Este adevarat ca, pe teren lung, am putea vorbi si în aceasta situatie de o
oarecare elasticitate. Îmbunatatirea fertilitatii artificiale a pamântului prin investitii succesive pe
una si aceeasi suprafata de teren, materializate în îngrasaminte, lucrari de îmbunatatiri funciare
s.a.m.d., ar putea fi echivalenta, pâna la urma, cu o suprafata mai mare de teren. Recolta care se
obtine înainte de pe o unitate de suprafata, ca urmare a cresterii productivitatii marginale a
capitalului, poate fi acum dublata, sau chiar triplata, împrumutând toate caracteristicile unei
agriculturi intensive. Cu alte cuvinte, desi operam cu acelasi numar de hectare, rezultatele
economice sunt tot atât de mari ca si când am fi folosit o suprafata dubla. Totodata, nu sunt
excluse nici lucrarile de atragere în circuitul economic a unor noi suprafete prin defrisari,
desecari, îndiguiri, combaterea eroziunii solului, desteleniri etc., care, desi sunt considerate ca
având un caracter extensiv, pot mari fondul funciar al unei tari.

Totusi, nu aceasta posibilitate ne propunem sa o abordam, ci, deocamdata, situatia normala, asa
cum se prezinta ea în realitate. Sa consideram cazul acestui factor specific de productie a carui
oferta este complemente rigida – pamântul. Pretul pamântului, mai exact, pretul pentru folosirea
lui, poarta denumirea în economie de renta. De regula, oferta unui factor de productie este fixa,
deci inelastica atunci când el nu ofera posibilitati alternative de utilizare, nu poate fi substituit,
înlocuit cu alt factor, costul sau de oportunitate fiind egal cu zero. De aceea, în teoria economica
renta mai este definita ca fiind pretul platit pentru o resursa nereproductibila, în sensul ca, din
punct de vedere cantitativ ea nu poate fi marita. Or, pamântul face parte din categoria acestor
resurse, a carui renta este în exclusivitate determinata de marimea cererii formulata pentru el .
 178

Graficul nr. 1

Asa cum se poate observa din graficul nr. 1 curba ofertei pentru terenurile agricole este
reprezentata de o dreapta verticala, perpendiculara pe axa abscisei, deci rigida. Î aceste conditii
pretul pentru utilizarea pamântului va fi în întregime determinat de un singur factor si anume
cererea formulata pentru acest factor de productie. În graficul nostru ea este reprezentata de
curbele C1, C2, C3. Dupa cum se poate constata, pretul pentru folosirea pamântului, adica renta
încasata sau platita de catre un agent economic oarecare, în cazul în care nu este proprietarul de
drept al lui, este cu atât mai ridicata cu cât cererea pentru acest factor de productie este mai
mare. De pilda, pentru C1 ea este pT1, iar pentru C2 mai mica, de numai pT2. Oscilatiile
pretului (ale rentei) fiind provocate, în realitate, numai de fortele ce opereaza din partea cererii,
renta corespunzatoare curbei C3, situata cu mult sub oferta, va fi nula. Ne putem imagina o
asemenea situatie într-o anumita regiune unde suprafetele de teren apte pentru a fi luate în
cultura sunt suficient de mari, pe ele putându-se înfiinta noi ferme de productie fara nici o
restrictie.

În ceea ce priveste cererea pentru pamânt trebuie sa mentionam ca ea este direct influentata de
productivitatea marginala a capitalului investit pe anumite suprafete agricole, luate în cultura,
adica la serviciul la care se asteapta de pe urma lui cel ce îl utilizeaza. Drept urmare, vor
înregistra o cerere sustinuta acolo unde si productivitatea marginala a capitalului este suficient
de mare, deci, tocmai pentru terenurile cu o fertilitate naturala deosebita si, în acelasi timp, mai
plasate fata de caile de comunicatie si pietele de desfacere.

Într-adevar, proprietatea privata asupra pamântului, limitarea suprafetelor apte pentru

agricultura, nereproductibilitatea lor si faptul ca, din punct de vedere tehnic, ele nu pot fi
transferate dintr-un loc în altul, imprima acestui factor de productie trasaturi particulare. La toate
acestea se mai adauga, asa cum am mai aratat, diferentele de pozitie si mai ales de calitate. Se
creeaza, astfel, pentru norocosii posesori ai acestor terenuri, posibilitatea obtinerii unor avantaje,
atât materiale, cât si valorice, avantaje de durata datorate, în primul rând, nereproductibilitatii
acestui important factor de productie si imposibilitatii înfiintarii unor noi ferme de productie pe
 179

suprafetele deja luate în cultura. Sa analizam mai îndeaproape aceasta situatie.

Asa cum am mentionat mai sus, terenurile agricole dispun de o fertilitate naturala diferita. De
asemenea, conditiile climaterice sunt de la un loc la altul sensibil diferite. Din aceasta cauza,
munca depusa pe terenurile respective, precum si capitalul investit vor înregistra o
productivitate marginala diferita.

Pentru a ilustra acest lucru, vom lua în considerare trei terenuri A, B, C, egale ca suprafata,
fiecare având o fertilitate diferita. Sa admitem, totodata, ca suprafetele respective de teren se
afla în proprietatea unor diversi agenti economici. Acestia, în vederea obtinerii recoltei,
investesc sume egale de capital materializate în seminte, mijloace mecanice si forta de munca.
Datorita diferentelor de fertilitate, nivelul productiei agricole obtinute difera de la o parcela la
alta. Terenul A, cel mai fertil, produce, sa spunem, 6000 kg grâu la hectar, terenul B, cu o
fertilitate medie, produce 4000 kg grâu la hectar, iar terenul C, considerat ca având fertilitatea
cea mai slaba, produce numai 3000 kg grâu la hectar. Plecam de la ipoteza ca, pe fiecare din cele
trei suprafete, capitalul avansat (investit) pe un hectar este egal si anume 24000 lei. În aceasta
situatie, costul de productie pe kg de grâu va fi de 4 lei pe terenul cel mai bun, de 6 lei pe terenul
cu o fertilitate medie si de 8 lei pe terenul considerat a fi cel mai slab.

Data fiind aceasta situatie, se poate pune o prima întrebare si anume: a ce pret se va vinde kg de
grâu pe piata? Înainte de a raspunde sa reamintim faptul ca o anumita activitate se justifica din
punct de vedere economic, adica este rentabila, numai daca pretul la care sunt valorificate
produsele sau serviciile respective acopera costurile de productie si asigura în acelasi timp si un
profit suficient de stimulativ. Într-adevar, cum este si firesc, fiecare întreprinzator va cauta sa
obtina un anumit profit de pe urma capitalului avansat. În cazul nostru, fiind vorba de capitaluri
avansate egale este normal ca întreprinzatorii sa pretinda profituri egale. Sa admitem, în acest
sens, ca fiecare obtine o cota de profit la capitalul investit de 10%, ceea ce în suma absoluta ar
însemna o masa a profitului de 2400 lei. Daca luam în calculul pretului si profitului, atunci
rezulta ca el va fi de 4,4 lei/kg în cazul terenului A, de 6,6 lei/kg pentru B si de 8,8 lei/kg pentru
C, asa cum rezulta din datele de mai jos:

A = 24000 + profitul de 10% = 24000 + 2400 = 26400 : 6000 = 4,4

B = 26400 : 4000 = 6,6 lei/kg
C = 26400 : 3000 = 8,8, lei/kg.

Având în vedere aceste rezultate, revenim asupra întrebarii formulate mai înainte si anume: la ce
pret va fi vândut kg de grâu pe piata? În mod normal, el ar trebui sa corespunda unui pret de
echilibru rezultat de intersectia cererii ofertei pentru acest produs. Dar, acest lucru presupune,
între altele, asa cum am avut prilejul sa aratam în capitolele precedente, posibilitatea transferarii
factorilor de productie, deci si a capitalului, dintr-un sector în altul. În cazul de fata avem cel
 180

putin un factor de productie – pamântul – care este nereproductibil si nici nu poate fi transferat
dintr-un loc în altul. În plus oferta pentru acest factor de productie fiind rigida, pretul pentru
utilizarea lui, adica renta, este în întregime determinata de cerere. Al rândul ei, cererea pentru
pamânt este direct proportionala cu presiunea pietei pentru produsele agricole. De regula,
aceasta presiune este destul de mare, fie si pentru motivul ca numarul populatiei creste si
consumul acesteia se diversifica. Daca pretul grâului ar fi determinat de cel mai bun teren, adica
de A, atunci proprietarii terenurilor B si C nu numai ca nu vor obtine nici un profit, dar nu-si vor
putea recupera nici macar costurile de productie.

Într-adevar, întreprinzatorul (fermierul) care si-a investit capitalul pe terenul cel mai slab (C),
neputându-si recupera costul de productie si neobtinând nici un profit, îl va abandona, îl va
parasi. În consecinta, productia de grâu devenind insuficienta, pentru ca terenul A nu poate
produce atâta grâu încât sa satisfaca întreaga cerere sociala, preturile pe piata în dreptul acestui
produs vor creste, permitând, în felul acesta, luarea în cultura si a terenurilor mai slabe din punct
de vedere calitativ, cum sunt B si C. În aceste conditii, pretul la care se vor vinde produsele
agricole (în cazul nostru grâul) va fi dat de costurile de productie plus profitul corespunzator
înregistrate pe terenurile cele mai slabe. De ce? Pentru ca inclusiv productia obtinuta de pe
aceste terenuri este necesara pentru acoperirea cererii sociale aflata în crestere, cheltuielile
necesare pentru obtinerea ei fiind recunoscute de catre consumatori. Drept urmare,
întreprinzatorii care au în proprietate sau folosesc terenuri cu o fertilitate mai buna si mai bine
plasate fata de caile de transport si pietele de desfacere obtin un profit suplimentar fata de
ceilalti proprietari, profit care îmbraca forma de renta diferentiala în cazul în care este
transferata total sau partial proprietarilor funciari, altii decât cei ce au lucrat efectiv pamântul.
Poarta denumirea de renta diferentiala pentru ca ea apare ca o diferenta între costurile de
productie mult mai înalte înregistrate pe terenurile mai slabe calitativ si mai prost plasate fata de
pietele de desfacere si costurile de productie mai mici caracteristice terenurilor bune si foarte
bune. Asadar, ea îsi are originea în diferenta de fertilitate si diferenta de pozitie a terenurilor
agricole, care diferentiaza foarte mult productivitatea marginala a capitalurilor investite pe ele.
Iata de ce, uneori, acest gen de renta se mai numeste si de pozitie, iar terenul cu fertilitatea cea
mai slaba mai este denumit si teren marginal deoarece, pe el, eficienta marginala a capitalului
este cea mai mica.

Revenind la exemplul nostru, rezulta ca proprietarul terenului A va obtine, pe lânga un profit

normal de 2400 lei la ha, un profit suplimentar de 26400 lei, adica:

6000 kg x 8,8 lei/kg = 52800 lei

52800 – (24000 + 2400) = 26400.

În mod corespunzator, proprietarul terenului B va obtine un profit suplimentar de 8800 lei, iar
cel ce si-a investit capitalul pe terenul C va obtine doar profitul normal de 2400 lei. Rezumând,
am putea scrie ca:
 181

În eventualitatea ca fermierul este si proprietarul terenului A sau B atunci el încaseaza întregul

profit suplimentar. Daca, însa, acestia îl arendeaza de alti proprietari funciari, o parte sau în
totalitate acest profit suplimentar este transferat în contul acestora, contractele de arendare
prevazând, în aceasta privinta, clauze speciale.

Alaturi de acest tip de renta diferentiala datorat, asa cum am mentiona mai înainte, diferentelor
de fertilitate si de pozitie, în agricultura mai poate fi înregistrata si o alta forma de venit
suplimentar. Una si aceeasi suprafata de teren poate sa formeze obiectul unor investitii succesive
de capital. Potrivit legii randamentului descrescând, prima investitie poate determina o
productivitate marginala a capitalului mai mare, a doua mai mica, a treia si mai mica s.a.m.d.

Pentru simplificare vom presupune ca prima investitie de 10000 lei atrage o productie de 1500
kg grâu, a doua investitie, tot de 10000 lei, o crestere de 1000 kg, iar a treia, în valoare de 10000
lei, o crestere de numai 800 kg grâu. Considerând ca si înainte, o rata normala a profitului de
10%, întreprinzatorul va pretinde de pe urma fiecarei sume investite o masa a profitului de 1000
lei. Drept urmare, pretul pe kg va fi de 7,33 lei în cazul prime investitii, de 11 lei în cel de al
doilea caz si de 13,75 lei în cel de al treilea caz.

Fireste, pretul de vânzare va fi determinat de investitia cea mai putin productiva, adica 13,75,
din aceleasi considerente descrise mai înainte. La acest pret prima investitie va aduce o renta
diferentiala de 9625 lei, adica diferenta dintre venitul total obtinut de 20625 lei (provenit din
1500 x 13,75) si investitia facuta plus profitul (10000 + 1000). A doua investitie va aduce un
profit suplimentar de 2750 (adica diferenta dintre 137590 – 11000), iar a treia nu va aduce
nimic, permitând doar acoperirea costurilor (a investitiei suplimentare) si a profitului aferent.
Acest tip de renta datorata unor investiti succesive de capital facute pe una si aceeasi suprafata
de teren este cunoscuta în economie sub denumirea de renta diferentiala de gradul II( tipul II).

Desigur, regula stabilita mai sus se verifica în marea majoritatea a cazurilor. În anumite situatii,
s-ar putea ca cea de a doua investitie sa aduca un spor de productie mai mare chiar decât prima.
 182

Cu toate acestea, daca investitiile facute se bazeaza pe aceeasi tehnica, fara nici o îmbunatatire
de ordin calitativ, randamentul descrescând se atesta cu putere de lege. În realitate, însa, se
verifica o continua diversificare a calitatii investitiilor, ele concentrându-se, de regula, pe
terenurile cele mai bune. În felul acesta se stabileste o legatura foarte strânsa între renta
diferentiala de gradul I si gradul II. De cele mai multe ori, cei ce obtin primul tip de renta au
cele mai mari sanse sa obtina si cel de al doilea tip daca recurg la investitii suplimentare de
capital, mai ales atunci când acestea încorporeaza si tehnici superioare de productie.

Teoria si practica economica au demonstrat în ultimul timp faptul ca renta diferentiala de tipul II
poate sa aiba multiple forme de manifestare. Una dintre acestea consta, fara îndoiala, în
cresterea productivitatii marginale a capitalurilor aditionale, ceea ce conduce nu la cresterea
preturilor pe unitatea de produs, ci la scaderea lor. Totodata, acest lucru a conduc în tarile cu
agricultura dezvoltata la renuntarea, într-o oarecare masura la luarea în cultura, pentru o anumita
perioada de timp, a unor terenuri slabe din punct de vedere al fertilitatii lor naturale.

De la început teoria rentei a fost legata de problema randamentelor, deci, de aplicarea stiintei în
procesul de productie. Astfel, în agricultura tarilor dezvoltate, pe lânga factorii traditionali –
munca, pamânt, capital – stiinta ocupa acum un loc important. Prin aplicarea stiintei si tehnicii
aceste state au reusit sa extinda conditiile materiale ale formarii rentei diferentiale II a carei
importanta a crescut foarte mult.

Patrunderea si extinderea progresului tehnic în agricultura au determinat, totodata, profunde

modificari în structura costurilor si factorilor de productie. În acest sens, este destul de
edificatoare reducerea relativa a factorului munca si sporirea, în schimb, a volumului capitalului.
Cât priveste pamântul, ponderea pe care acesta o detine în structura factorilor de productie a
ramas neschimbata. De asemenea, se constata cresterea volumului fizic al factorilor de productie
procurati din afara agriculturii – masini agricole, utilaje, îngrasaminte – caracteristica, de altfel,
economiilor avansate. Cu alte cuvinte, pe masura ce înainteaza pe treptele dezvoltarii,
agricultura îsi procura într-o proportie tot mai mare factorii de productie produsi în industrie. În
acelasi timp, însa, ea îi plateste tot mai scump. Acest fenomen a condus la cresterea costurilor de
productie, îndeosebi în cadrul fermelor mai mici, a caror existenta a început sa fie serios
amenintata în absenta unor credite si subventii din partea statului.

Ca urmare a influentei conjugate a celor doi factori mentionati mai sus (cresterea volumului
fizic al factorilor de productie cumparati si cresterea preturilor produselor achizitionate de
agricultura), fermierii sunt nevoiti sa efectueze o parte tot mai însemnata din veniturile lor
pentru cheltuielile materiale de productie, reducându-se, astfel, partea de venit suplimentar
obtinut sub forma de renta diferentiala I si II. În plus, preturile produselor agricole au tendinta
de a se forma prioritar în functie de conditiile pietei mondiale. La toate acestea se mai adauga
faptul ca productia agricola se îndeparteaza tot mai mult de consumul final. O buna parte din
operatiunile de prelucrare a produselor agricole, precum si din cele de comercializare sunt
preluate în prezent de catre alti agenti economici. Costul acestor activitati este si el în crestere.
Aceasta face ca preturile primite de fermieri pentru produsele vândute sa evolueze, de regula,
mai lent decât preturile de desfacere. Prinsa în vârtejul acestor factori agricultura reuseste sa
pastreze la dispozitia sa o cota mai mica din veniturile suplimentare realizate, o parte din ele
scurgându-se în favoarea partenerilor ei.
 183

Desigur, din cele de mai sus nu trebuie sa se desprinda concluzia ca importanta rentei
diferentiale I si II ar fi în scadere, iar efectul lor ar putea fi anihilat prin actiunea unor factori
exogeni. Dimpotriva. Premisa rentei diferentiale – inegalitatea rezultatelor obtinute de cantitati
egale de munca si de capital pe suprafete egale de teren – îsi pastreaza pe deplin valabilitatea si
în conditiile actuale. Aceasta, cel putin din doua motive:
a. mentinerea deosebirilor privind fertilitatea naturala si pozitia terenurilor fata de piata (cu toate ca progresul tehnic actioneaza în sensul reducerii lor);
b. efectul inegal al îmbunatatirilor aduse agriculturii asupra diferitelor categorii de pamânt, el fiind mai puternic tocmai pe terenurile de calitate mai buna.

Ca atare, exista si acum toate conditiile de formare atât a rentei diferentiale I, cât si a rentei
diferentiale II, cu mentiunea ca ultima are tendinta de a se amplifica .

În strânsa legatura cu aceste aspecte se pune si problema pretului pamântului. Daca proprietarul
îsi vinde pamântul, dintr-un motiv sau altul, el nu întreprinde acest pas pentru ca ar vrea sa
renunte a renta pe care acest factor de productie i-o aducea. Vânzarea pamântului va trebui sa
aduca proprietarului sau o suma de bani care, depunând-o la banca, sa-i aduca o dobânda cel
putin egala cu renta încasata înainte. Din aceasta cauza, pretul la care se vinde si se cumpara
pamântul depinde de doi factori si anume:
1. marimea rentei.
2. marimea ratei dobânzii.

Asadar, pretul pamântului va fi direct proportional cu volumul rentei si invers proportional cu

marimea ratei dobânzii. De pilda, sa presupunem ca un ha de teren a asigurat proprietarului sau
o renta anuala de 3000 de lei. Bancile platesc pentru depuneri un procent de 6% dobânda. În
acest caz, pretul la care se va vinde un ha de teren va fi egal cu 50000 de lei deoarece aceasta
suma depusa la banca la o rata a dobânzii de 6% îi va aduce vechiului proprietar o suma de 3000
lei de data aceasta sub forma de dobânda. Daca procentul dobânzii ar scadea la 5%, pamântul ar
trebui vândut cu 60000 lei, pentru ca numai o asemenea suma îi va aduce un profit de 3000 lei.

Dupa cum se vede, în substanta sa, pretul pamântului reflecta tot un fel de echilibru si anume, pe
de o parte, concurenta de pe piata factorilor de productie îl determina pe cel ce vinde sa nu-si
ofere pamântul la un pret mai mic (în acest caz, el pierde o parte din profitul sau), iar, pe de alta
parte, cumparatorul, tot în virtutea actiunii cererii si ofertei, nu va accepta un pret mai ridicat,
pentru ca si el nu urmareste altceva decât sa-si valorifice capitalul de care dispune.

Asadar, în stabilirea pretului pamântului trebuie luati în considerare toti factorii care
influenteaza marimea rentei si a dobânzii. Data fiind evolutia acestor doi parametri, se poate
spune ca, în momentul de fata, pretul pamântului manifesta o tendinta de crestere. Acest fapt se
datoreaza cel putin urmatoarelor cauze:

• cresterea rentei pe unitatea de suprafata;

• cresterea cererii pentru pamânt, în conditiile în care oferta ramâne rigida;

• ca urmare a industrializarii, urbanizarii si dezvoltarii cailor de comunicatie sunt atrase în circuitul economic si alte terenuri mai putin fertile, ceea ce
face ca renta pe terenurile foarte bune sa creasca si mai mult;

• capitalul funciar furnizeaza una din cele mai bune garantii contra inflatiei.
 184

TEORIA PRETURILOR

Abordari teoretico-metodologice ale preturilor

Adâncirea diviziunii sociale a muncii si specializarea continua a producatorilor conduc inevitabil

la situatia în care agentii economici nu mai sunt în masura sa produca tot ceea ce le este necesar
pentru satisfacerea propriilor trebuinte. De altfel, nici unul dintre ei nu ar accepta sa se
specializeze într-un anumit domeniu de activitate daca nu ar putea conta pe bunurile produse de
altii, pe care si le poate procura prin intermediul schimbului.

Aparitia schimbului a atras dupa sine folosirea mai buna a bogatiilor, a fortei de munca si a
capacitatilor productive care, fara el, ar fi ramas în buna parte inactive. Într-adevar, daca schimbul
nu ar exista fiecare om ar trebui sa se preocupe de producerea a tot ceea ce îi este necesar. În felul
acesta, el ar fi obligat sa-si regleze productia nu dupa înclinatii, ci dupa trebuintele proprii. Din
ziua în care s-a pus în practica schimbul, situatia s-a schimbat complet. Fiecare om, sigur de aici
înainte de a-si putea procura prin schimb tot ceea ce îi va fi necesar, se va preocupa sa faca numai
ceea ce va putea sa produca mai bine, orientându-si productia proprie nu dupa nevoi, ci dupa
aptitudini si mijloace. De altfel, schimbul ar fi imposibil daca nu si-ar fi creat el însusi anumite
conditii de existenta si functionare. Este vorba de agentii economici, producatori si consumatori,
ofertanti si cumparatori, locurile de întâlnire numite piete, instrumente de masura a valorilor
schimbate, în fine, o marfa terta sub denumirea de bani, menita sa descompuna trocul în vânzare
si cumparare.

Într-o economie de piata descentralizata distribuirea marfurilor între subiectii economici este
guvernata de principiul schimbului voluntar, potrivit caruia un producator sau un consumator
accepta actul de vânzare-cumparare, numai daca acesta conduce la ameliorarea situatiei sale
economice. Aceasta însemna ca, la baza vânzarii-cumpararii, trebuie sa stea principiul
echivalentei, mai exact principiul schimbului de echivalente, adica a schimbului de valori egale.
Dupa cum se stie, valoarea este un raport stabilit între doua marfuri oarecare. În cazul în care vom
compara valoarea unei marfi cu o anumita cantitate de aur, acest raport va fi reflectat prin
intermediul pretului. Din aceasta cauza, putem spune ca pretul este expresia baneasca a valorii
marfii, sau, altfel spus, este expresia valorii marfii respective exprimata în bani.

În aceasta calitate, pretul care se stabileste pe o piata, la un moment dat, pentru produse similare,
nu poate fi decât un pret unic. Este ceea ce economia clasica numea legea indiferentei. De pilda,
economistul Stanley Yevons întelegea prin aceasta faptul ca, ori de câte ori unui agent îi este
indiferenta dobândirea uneia sau alteia din mai multe marfi, cu alte cuvinte, atunci când nu are
nici un motiv de a prefera una alteia, nu va consimti niciodata sa plateasca mai scump una decât
cealalta. Pretul unic apare si în situatia în care, pe piata, se întâlnesc mai multi producatori si mai
multi cumparatori ai aceluiasi produs. În urma unei serii întregi de oscilatii între cantitatile oferite
si cantitatile cerute si ca urmare a luptei de concurenta ce se da între agentii economici, se
formeaza ceea ce numim cursul pietei, de fapt pretul pentru o anumita marfa, al carui nivel,
potrivit principiilor stabilite mai înainte, trebuie sa dea satisfactie atât producatorilor, cât si
cumparatorilor.

Asa cum am mai avut prilejul sa aratam, sistemul economiei de piata a cunoscut de-a lungul
timpului doua mari forme sau structuri ale concurentei: perfecta si imperfecta. O piata
caracterizata printr-un sistem concurential perfect presupune întrunirea cel putin a urmatoarelor
 185

trasaturi:

• existenta unui numar considerabil de producatori si consumatori, fiecare dintre ei având o putere economica relativ mica;

• din aceasta cauza, nici unul nu va putea influenta, în mod decisiv cantitatile de marfa aduse pe piata (fiecare dintre ei detinând o fractiune mica din
cantitatea oferita sau ceruta) si nu va exercita, direct sau indirect, vreo presiune asupra pretului de vânzare;
• omogenitatea marfurilor supuse procesului de vânzare-cumparare, astfel încât nici un cumparator nu va avea motive sa prefere un produs altuia pus în
vânzare de catre alt producator;
• usurinta si deplina libertate de patrundere pe piata, în sensul ca nu exista obstacole de natura institutionala sau economico-financiara care sa îi
împiedice pe agentii economici de a practica un comert liber;
• în fine, o informatie completa si simetrica, toti participantii la schimb fiind în posesia tuturor datelor necesare.

Dupa cum rezulta din conditiile de mai sus, în cadrul concurentei perfecte agentii economici se
comporta în mod atomistic, în sensul ca fiecare dintre ei poate decide asupra vânzarilor si
cumparaturilor fara a se preocupa de comportamentul altora. Din acest punct de vedere, se poate
spune ca ei actioneaza într-un context de deplina independenta unul fata de altul, fiecare urmarind
obtinerea unui maxim de utilitate, sau unui maxim de profit.

Plecând de la aceste elemente, se poate da o prima definitie pretului de echilibru intervenit în

conditiile concurentei perfecte. Asadar, prin pretul de echilibru al pietei, în conditii de concurenta
perfecta, vom întelege acel pret la care toti subiectii economici, atât producatorii, cât si
consumatorii, îsi vor realiza simultan propriile alegeri. Cu alte cuvinte, la pretul de echilibru toti
agentii economici îsi pot realiza propriile planuri de vânzare sau de cumparare, pâna când nu vor
interveni alte modificari în nivelul cererii si ofertei. Mai concret, rezulta ca orice crestere a
cantitatii de marfa pe care cumparatorii doresc s-o achizitioneze este egala cu cea pe care
producatorii urmaresc sa o vânda.

Daca vom nota cu y cantitatea de marfa pe care cumparatorii sunt dispusi sa o achizitioneze la
pretul p, înseamna ca putem admite faptul ca cererea este o functie de pret. La fel si oferta. În felul
acesta, ecuatiile de echilibru ce definesc în mod sintetic mecanismul pietei bazat pe concurenta
perfecta pot fi scrise în felul urmator:

yd=yd(p),
ys=ys(p),
yd=ys(p),

unde yd si ys reprezinta cantitatea ceruta (demand=cerere) si cantitatea oferita (supply=oferta).

Având în vedere toate aceste elemente, nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata
ca o piata bazata pe concurenta perfecta reprezinta un model ideal, un concept mai degraba
abstract decât unul ancorat în realitatea zilelor noastre. Singurele marfuri a caror vânzare-
cumparare s-ar putea încadra în preceptele concurentei perfecte ar putea fi unele produse agricole,
îndeosebi cereale, unele materii prime si unele produse imobiliare, dar, si în acest caz, cu conditia
sa existe o puzderie de mici producatori si cumparatori. În realitate, avem de-a face cu o structura
a pietei caracterizata prin prezenta unui mare numar de întreprinderi care produc si vând fie o
singura marfa, fie variate, uneori extrem de diversificate, ale uneia sau aceleiasi marfi. În acest
caz, oferta este segmentata, în sensul ca fiecare întreprindere producatoare poate exercita un
anumit control asupra propriului segment de piata. Ea este adecvata produselor manufacturate,
spre deosebire de produsele primare care, asa cum am mentionat mai sus, sunt proprii, în general,
 186

tipului de piata bazat pe concurenta perfecta .

În acest cadru foarte complex al vietii economice reale, cum se vor forma preturile?

Într-o economie de piata moderna, în care facem abstractie de prezenta marilor monopoluri, doua
sunt metodele cele mai cunoscute în determinarea preturilor:
1. metoda bazata pe interactiunea dintre cerere si oferta;
2. metoda bazata pe principiul costurilor de productie.

Potrivit primei metode pretul unei marfi creste ori de câte ori cererea pentru ea depaseste oferta si
scade în cazul opus. În schimb, dupa cea de a doua metoda, pretul marfii este fixat de ofertant la
un nivel care sa acopere costul de productie al marfii si sa asigure, totodata, o margine de profit
considerat de întreprindere ca fiind satisfacator.

Unde îsi gasesc aplicarea cele doua metode mentionate mai sus? În plus, este posibil sa stabilim o
corespondenta între aceste metode si diferite categorii de marfuri si piete? Sunt doua întrebari pe
care teoria economica si le-a pus mai demult, dar, pâna în momentul de fata, a beneficiat de
raspunsuri diferite.

Se stie, deja, ca economistii clasici au facut o distinctie neta între asa-zisele marfuri primare care,
pentru a putea fi produse, solicita una sau mai multe resurse naturale a caror disponibilitate este
limitata si marfurile reproductibile, manufacturate sau industriale în componenta carora intra alte
marfuri produse, la rândul lor, de catre oameni. Analiza celor doua categorii de marfuri ne permite
sa observam câteva aspecte interesante. Astfel, în primul caz, adica cel al marfurilor primare,
cantitatea oferita de factori de productie fiind limitata de unele resurse naturale disponibile, pretul
va fi determinat cu precadere de cerere. Am avut, între altele, prilejul sa ne referim într-un capitol
precedent la o asemenea piata. Aveam în vedere acolo îndeosebi cazul unor produse agricole la
obtinerea carora participa cel putin un factor de productie - pamântul - în dreptul caruia cererea si
oferta juca un rol decisiv în formarea rentei si preturilor marfurilor în cauza. În cel de al doilea
caz, adica al marfurilor industriale, manufacturate, preturile sunt fixate, în general, de catre
producatori pornind de la costurile de productie si masa de profit urmarita a fi obtinuta. De data
aceasta, egalizarea cererii si ofertei se poate realiza nu numai prin ajustarea preturilor, ci si a
cantitatii de marfa adusa de producator pe piata.

Cunoscutul economist J. R. Hicks Intr-una din lucrarile sale publicate în 1956 „Methods of
Dynamic Analysis” numea piata în care preturile sunt determinate pe baza interactiunii dintre
cerere si oferta – flex price – iar piata pe care preturile sunt formate pe principiul costurilor – fix
price. Ulterior, J. R. Hicks a revenit asupra sistemului „fix-price” în lucrarea „Capital and
Growth” (1965) subliniind ca acesta nu înseamna neaparat preturi constante, ci faptul ca ele nu
raspund prompt si cu exactitate oscilatiilor cererii si ofertei. Drept urmare, pentru a studia mai
bine principiile de formare a preturilor, el propune delimitarea pietei în doua mari sectoare si
anume: unul caruia sa-i corespunda sistemul „flex-price” si altul pentru „fix-price”. Aceasta,
deoarece cele doua metode de formare a preturilor au nevoie pentru a functiona de structuri ale
pietei diferite.

Într-adevar, sistemul preturilor ajustate prin intermediul cererii si ofertei (price adjusting economy
sau flex-price economy) presupune existenta unei piete concurential perfecte, în timp ce sistemul
 187

preturilor ajustate prin intermediul cantitatii (quantity adjusting economy sau fix-price economy)
presupune existenta unei piete bazata pe concurenta imperfecta.

În teoria economica actuala metoda care se afla în centrul atentiei este cea care se bazeaza pe
principiul actiunii cererii si ofertei. Aceasta se datoreaza faptului ca, în prezent, majoritatea
economistilor pornesc de la premisa potrivit careia toate marfurile pot fi asimilate produselor
sectorului primar, asupra lor putând fi aplicata cu suficienta eficienta schema „flex-price”. Pe de
alta parte, este evident ca ambele categorii de marfuri (primare si manufacturate) sunt prezente în
economie, astfel încât, este aproape imposibil sa separam un sector unde prevaleaza o metoda de
determinare a pretului de sectorul unde predomina cealalta metoda. De asemenea se stie ca, pentru
a produce o marfa industriala sunt folosite, în numeroase cazuri, una sau mai multe produse
primare, dupa cum, pentru a obtine o marfa primara sunt utilizate, fara exceptie, marfuri
industriale, manufacturate.

Formarea si dinamica preturilor pe piata în conditiile libertatii de actiune a

cererii si ofertei

Analiza productiei de marfuri si a schimbului ne-a permis sa demonstram ca pretul de echilibru

este rezultatul interactiunii celor doua forte care confrunta piata în orice moment si anume cererea
si oferta. Extrema simplicitate a acestui studiu i-a determinat pe multi economisti sa considere
acest rezultat ca fiind suficient de logic si exact pentru a-l mai pune la îndoiala.

Cu toate acestea, problema cea mai grea nu a constat niciodata în a arata cum se influenteaza
reciproc cererea si oferta, ci de a explica procesul prin intermediul caruia se ajunge la echilibrul
pietei. Faptul este cu atât mai important cu cât teoria economica actuala nu mai considera pretul
ca fiind masura valorii unei marfi (expresia ei baneasca), ci rezultatul comportamentului agentilor
economici si a interactiunii lor pe piata. Cu alte cuvinte, teoria neoclasica respinge ideea ca marfa
ar avea o valoare data „a priori” de care era nemijlocit legata notiunea de nivel natural al pretului.
O data cu afirmarea teoriei marginaliste, atât valoarea cât si pretul sunt privite ca marimi
marginale. În aceste conditii, problema care se pune este de a arata cum se desfasoara contractele
între cumparatori si vânzatori în cadrul unei piete care nu poate fi caracterizata printr-o concurenta
perfecta, dar nici prin dominatia monopolurilor si oligopolurilor.

Facând abstractie de milioanele de situatii particulare, pot fi individualizate doua moduri de

legaturi între agentii economici compatibile cu metoda „flex-price” de formare a preturilor, sau
altfel spus, compatibile cu paradigma actiunii legii cererii si ofertei:
1. asa-numita contractare competitiva pusa în evidenta înca de Leon Walras;
2. contractarea negociata care a facut pentru prima data obiectul unor cercetari ale lui F.Y. Edgeworth.

Potrivit primului model piata este organizata dupa principiul licitatiei. Desigur, atunci când L.
Walras a propus o asemenea metoda el s-a gândit, în primul rând, la modul de functionare a
burselor de marfuri si de valori. Se stie ca, în cadrul burselor pretul marfurilor care fac obiectul
schimbului, sau dupa caz, cursul titlurilor de valoare, porneste de la un anumit nivel de tatonare.
S-ar putea ca agentii economici prezentati sa fie de la început de acord cu el, dupa cum, tot atât de
bine, s-ar putea sa-l conteste. În cazul în care se înregistreaza un exces de oferta, pe piata
ramânând mai multi ofertanti, pretul anuntat initial va scadea. Invers, atunci când bursa se
confrunta, în dreptul unor marfuri sau titluri de valoare, cu un exces de cerere, pe piata staruind
 188

mai multi cumparatori, pretul va creste. Procesul pe care L. Walras îl numea tatonare va continua
pana când vor dispare toate excesele de cerere si oferta. În acest punct licitatia se termina, iar
cotatia finala va înregistra pretul sau cursul de echilibru.

Care este caracteristica majora a unui asemenea mod de contractare intre agentii economici? Ea
corespunde faptului ca preturile strigate în cadrul procesului de ajustare nu sunt altceva decât
preturi intermediare. Daca vreun participant la tranzactiile bursiere nu este de acord cu unul din
aceste preturi el poate sa cumpere si sa vânda în sens opus. Doar pretul de echilibru (adica acela
care se stabileste la închiderea bursei) este cel la care are loc efectiv schimbul. De aceea, el mai
este cunoscut si sub denumirea de pret competitiv. La acest pret toti agentii economici sunt pe
deplin multumiti de tranzactiile efectuate.

În cadrul contractarii negociate posesorii marfurilor sunt cei ce fixeaza preturile initiale, actionând
singuri sau prin intermediari. Preturile de vânzare a diferitelor marfuri sunt anuntate dinainte de
catre producatori, urmând a fi acceptate sau nu de catre cumparatori. La rândul lor si cumparatorii
îsi anunta preturile pe care sunt dispusi sa le accepte. Se formeaza, astfel, o întreaga retea de
preturi de piata, fiecare din ele fiind un pret negociat. Spre deosebire de pretul competitiv, pretul
negociat nu este în general un pret de echilibru corespunzator unei stari în care cererea si oferta se
echilibreaza iar marfa este cumparata în întregime. El este pretul contractului de vânzare-
cumparare la care are loc transferul marfii de la producator la consumator.

Tocmai acest mod de a concepe schimbul de marfuri sta la baza aportului lui F.Y. Edgeworth la
teoria concurentei. Într-o astfel de viziune schimbul este gândit ca un fel de joc în care agentii
economici se prezinta fiecare cu o anumita cantitate de bunuri pentru a fi schimbate si cu scopul
de a obtine maximum de avantaje personale sau colective. În timp ce la L. Walras preturile sunt
obtinute în conditiile egalizarii cererii si ofertei, la Edgeworth ele sunt determinate prin
intermediul negocierilor individuale sau colective, sub ipoteza ca fiecare urmareste sa obtina
maximum de câstig de pe urma acestor negocieri. Drept urmare, la L. Walras preturile preced în
mod logic maximizarea utilitatii, iar la F.Y. Edgeworth maximizarea câstigului precede în mod
firesc preturile.

Având în vedere aspectele descrise mai sus, este evident ca, în realitate, în practica nemijlocita,
cea mai mare parte a marfurilor se vând si se cumpara având la baza metoda contractarilor
negociate si mai putin pe cea a preturilor competitive. De altfel, ultima metoda, cea a preturilor
competitive, al carei mare merit consta în faptul ca poate elimina, în scurt timp, excesele de cerere
si oferta, îsi gaseste o completa aplicare doar în conditiile unei piete ce beneficiaza de o foarte
buna organizare. Daca se exclud bursele de marfuri si de valori, pietele reale nu prezinta tipul de
organizare presupus de schema walrasiana. Mai mult decât atât, chiar si pentru marfurile pentru
care exista burse, nu toate tranzactiile au loc prin intermediul lor.

La prima vedere, s-ar parea ca metoda preturilor negociate nu tine seama de actiunea legii cererii
si ofertei care, asa cum am mai aratat, reprezinta unul din stâlpii de rezistenta pe care se sprijina o
economie de piata. Asa sa fie oare?

Mai întâi trebuie sa observam ca preturile care se formeaza dupa metoda tranzactiilor negociate nu
pornesc de pe un teren absolut gol. Atunci când un producator îsi prezinta pretul, el porneste
întotdeauna de la nivelul unui pret precedent. În plus, pretul final la care se ajunge este el însusi
 189

rezultatul unor tranzactii succesive, precedente, de care întreprinzatorii nu pot sa nu tina seama.
Din acest punct de vedere, metoda tranzactiilor negociate nu constituie o tentativa „neutra” de a se
ajunge la pretul de echilibru.

Desigur, nu lipsita de interes în aprecierea acestei tendinte este determinarea timpului necesar
pentru a se ajunge la pretul de echilibru. În fapt, daca intervalul de timp este suficient de lung, pe
parcursul procesului de ajustare a pretului pot intervenii mutatii notabile în cantitatea si calitatea
unor parametri ce determina pozitia curbei cererii si ofertei. Astfel, pot interveni modificari în
gusturile si preferintele consumatorilor (adica chiar în functie de utilitate), se schimba, uneori,
radical tehnologiile de fabricatie a unui produs, pot fi aduse pe piata alte marfuri înlocuitoare etc.
Toate acestea ne ofera o imagine suficient de clara a fragilitatii nivelului unui pret, a mobilitatii
sale deosebite într-o economie de piata. În cazul în care producatorii formuleaza unele aspectative,
în speranta obtinerii unor preturi mai bune în viitorul apropiat sau mai îndepartat, ele trebuie
neaparat corelate cu durata ciclurilor de fabricatie, cu natura marfurilor în cauza (perisabile sau
neperisabile), conditiile în care se desfasoara negocierile si timpul necesar pentru încheierea lor
s.a.m.d. Termenele prea lungi nu constituie nici o garantie a stabilitatii preturilor. Iata de ce
analiza lor trebuie facuta numai în termeni dinamici si nu statici.

O forma originala pentru a explica proprietatile dinamice ale pietei îl reprezinta asa-numitul
model al „pânzei de paianjen”. În alcatuirea lui se pleaca de la urmatoarele premise de lucru:

• negocierile si contractarile de marfa au loc la intervale discrete de timp (trimestrial, semestrial, sau la începutul fiecarui an în cazul unor produse
agricole);
• curba cererii este interpretata în maniera obisnuita;

• curba ofertei, în schimb, este privita în felul urmator: se considera un punct S1 pe curba ofertei (a se vedea graficul nr. 1-a).

graficul nr.1

El exprima faptul ca, daca pretul curent al unei marfi oarecare este P0 producatorii îsi vor
planifica o crestere a productiei pâna la cantitatea S1, marfa care va deveni disponibila în perioada
imediat urmatoare (depinde de ciclul de fabricatie). De îndata ce planul de productia a fost
realizat, nu mai exista nici o posibilitate de a se actiona asupra cantitatii produse, astfel încât, tot
ceea ce vine pe piata trebuie vândut, oricare ar fi pretul.

Se întelege ca ipoteza principala este tocmai ultima. Ea presupune cel putin doua lucruri:
a. ofertantii formuleaza ceea ce numim „aspectative statice” în sensul ca fiecare dintre ei considera ca pretul ce-l vor obtine în perioada urmatoare va fi cel
putin egal cu pretul curent al pietei;
b. ca marfa în cauza este fie depreciabila (fizic sau moral) fie conservabila la costuri foarte înalte – ceea ce justifica hotarârea producatorilor s-o vânda
 190
integral si imediat.

Sa revenim asupra graficului nr. 1-a. Asadar, producatorii si-au planificat si au si realizat
cantitatea S1 contând pe mentinerea pretului p0. Dar, aceasta cantitate nu poate fi absorbita
integral decât la un pret mai mic si anume p1 care, asa cum se vede din grafic, se afla sub pretul
de echilibru p*. Vânzându-si marfa la acest pret, inferior asteptarilor lor, producatorii vor micsora
oferta în perioada urmatoare, programându-si numai cantitatea S2 ce va deveni disponibila numai
în a treia etapa. Atunci, datorita scaderii ofertei pretul va manifesta tendinta de crestere s.a.m.d. Se
creeaza în felul acesta, o întreaga retea care se aseamana foarte mult cu o pânza de paianjen ce se
tese în jurul pretului de echilibru p*. De altfel, graficul nr. 1-b ne arata oscilatia în timp a
preturilor succesive de piata. Se observa ca ele oscileaza în jurul pretului de echilibru,
amplitudinea lor descrescând cu timpul, pâna când ajung sa se identifice cu el.

Limitele acestui model, în versiunea lui simplificata, constau tocmai în faptul ca pleaca de la
presupunerea potrivit careia participantii la schimb nu au desprins nici o concluzie din experienta
dobândita. Producatorii rationali, însa, dupa ce au observat o anumita perioada de timp oscilatia
preturilor, pot sa anticipeze destul de corect evolutia întregului proces de ajustare a acestora, deci
si pozitia de echilibru a pietei, în asa fel încât sa nu adopte decizii de productie sau de achizitie
eronate. În cazul în care vom considera ca agentii economici învata din experienta trecuta, pentru
a tine apoi cont de ea în revizuirea propriilor aspectative, spunem ca avem de-a face cu un
comportament speculativ. În sensul propriu al cuvântului, utilizarea termenului „speculativ” se
refera la activitatea întreprinzatorilor, motivata de obtinerea unui câstig, care reactioneaza la
mutatiile temporare ale unei piete incerte.

Într-adevar, situatia curenta a fiecarui agent economic va depinde si de corectitudinea

previziunilor facute de el ieri, iar cele de mâine de deciziile pe care le va adopta astazi. În aceasta
privinta, se dovedeste a fi de mare actualitate notiunea de elasticitate a asteptarii datorata tot lui J.
Hicks (pentru prima data folosita în lucrarea „Value and Capital” –1939).

Sub o forma simpla elasticitatea asteptarii (sau expectativei cum mai este întâlnita în unele tratate
de specialitate) desemneaza raportul dintre modificarea relativa a pretului prevazut pentru viitor si
modificarea relativa a pretului curent. Pornind de la ipoteza ca prognoza pretului viitor p1 depinde
de nivelul pretului curent p0 putem nota ca:

p1=f(p0)

pentru a indica legatura dintre preturile curente si cele viitoare. Drept urmare, vom avea:

Cu alte cuvinte, daca pretul curent creste pe un interval de timp scurt cu 1%, iar pretul viitor
socotit pe un interval de timp mediu ramâne constant, vom spune ca expectativa producatorilor
este neelastica – cresterea pretului curent fiind considerata de catre agentii economici ca fiind
pasagera, temporara. În schimb, daca elasticitatea este egala sau mai mare decât unu
 191

aceasta înseamna ca agentii economici considera oscilatiile curente ale pretului ca având toate
sansele de a se repeta într-o anumita proportie fata de cele curente. De aici rezulta ca stabilitatea
în timp a preturilor depinde de elasticitatea expectativei subiectilor economici. De pilda, sa
admitem ca pretul curent al unei marfi creste. Daca expectativa este neelastica, aceasta însemna ca
speculatorii considera cresterea pretului ca un fenomen temporar. În consecinta, cumparatorii vor
încerca sa-si amâne unele achizitii în speranta ca pretul va reveni la nivelul initial, iar producatorii
se vor grabi sa aduca pe piata si sa vânda o cantitate cât mai mare de marfa. Din conjugarea celor
doua tendinte, pe de o parte cererea, pe de alta parte oferta, pretul îsi va epuiza forta de crestere, în
scurt timp el manifestând tendinta de scadere.

O evolutie opusa vom înregistra în cazul în care expectativa (speranta) este elastica, adica: ea>1.
În aceasta eventualitate, cumparatorii se vor grabi sa achizitioneze, iar producatorii sa-si
rationalizeze vânzarile în speranta ca pretul va creste si mai mult, dobândind o tendinta
cumulativa. De altfel, atunci când ne gasim în fata unui coeficient de expectativa mai mare decât
unu, pe piata se înregistreaza mari fluctuatii de preturi.

Forme de preturi

Una din cerintele majore ale existentei economiei de piata este liberalizarea preturilor, respectiv
crearea si mentinerea conditiilor ca preturile sa se formeze pe baza mecanismului pietei de
marfuri, a raportului dintre cerere si oferta, în care – asa cum arata experienta statelor avansate din
punct de vedere economic – urmeaza sa actioneze prin diferite pârghii economice si statul. În
ansamblu, crearea unor asemenea conditii da posibilitatea ca preturile sa nu se mai rupa de
costurile normale de productie, sa contina o diferentiere normala a rentabilitatilor, sa înlature
rigiditatea si imobilismul, sa reflecte cu promptitudine raporturile dintre cerere si oferta, precum si
principalele corelatii intervenite în preturile mondiale.

Acceptarea ideii privind rolul determinant al fortelor pietei în formarea preturilor implica asezarea
întregii activitati economice pe criteriul eficientei si profitabilitatii. Acest lucru nu se poate realiza
decât în conditiile în care preturile reflecta optiunile formulate în mod liber de catre toti agentii
economici interesati. Pentru ca preturile sa se formeze liber în functie de jocul cererii si ofertei,
agentii economici trebuie sa dispuna de o autonomie deplina în gestiunea financiara a
întreprinderilor lor, fara nici o tutela din partea altui for administrativ si de libertatea absoluta în
alegerea partenerilor de tranzactii comerciale, a furnizorilor si cumparatorilor de pe piata interna
sau externa. La rândul lor, cumparatorii sa accepte pretul benevol, pornind, în primul rând, de la
performantele tehnice si calitatea produselor si serviciilor, al confortului, al gradului de satisfacere
a trebuintelor, al raritatii si dificultatilor de procurare, dar si din punct de vedere al solvabilitatii
cererii lor. De aici rezulta ca pretul liber trebuie sa fie rezultatul actiunii legilor pietei, aceasta
neînsemnând numai producatorul sau numai cumparatorul. Fiecare agent economic care participa
prin negocieri la formarea preturilor trebuie sa aiba posibilitatea de a-si aparea propriile interese.

Într-adevar, producatorul trebuie sa se ocupe, în primul rând, de costurile de fabricatie la care

obtine produsul ca de o problema interna a ofertei, astfel încât, profitul, pentru un anumit nivel al
productiei, sa fie maxim. La fundamentarea propunerii de pret, în vederea negocierii acestuia cu
cumparatorii, producatorii nu pot opta decât pentru o anumita marja de profit. Dar, acest profit, ca
 192

si pretul final, de altfel, nu poate decurge din decizia unilaterala a producatorului sau a
cumparatorului, ci trebuie sa fie rezultatul jocului liber al pietei, adica al cererii si ofertei. Drept
urmare, în conditiile unei piete libere profitul apare ca un rezultat, ca o diferenta între pretul liber
al pietei si costul individual al fiecarui produs. Cu cât costurile de productie vor fi mai mici, cu
atât profitul aferent productiei total vândute va fi mai mare. Din aceasta cauza, concurenta
realizata între producatori reprezinta un puternic factor al progresului tehnic si economic, întrucât
întreprinderile concurente se vad obligate sa inoveze permanent si sa cunoasca cât mai bine
mediul în care activeaza. Totodata, concurenta neîngradita între producator asigura consumatorilor
posibilitatea alegerii între produsele oferite de diferiti furnizori, ea constituind, astfel, factorul
hotarâtor al unui comportament mai moderat al producatorilor în ceea ce priveste preturile
practicate.

Pentru tara noastra care a trebuit sa parcurga un proces de tranzitie spre economia de piata, de la
început s-a preconizat formarea libera a preturilor la produsele agroalimentare vândute direct pe
piata de catre producatorii individuali, asociatiile liber constituite, la cele realizate pe baza liberei
initiative de întreprinderile mici aflate în proprietate privata, precum si cele fabricate de societatile
comerciale cu participarea capitalului strain. Pentru restul marfurilor s-a procedat la o liberalizare
treptata a preturilor. Aceasta masura a fost necesara deoarece s-a constatat ca, în marea majoritate
a cazurilor, fie ca exista un monopol al producatorului, fie ca se mentineau decalaje adânci între
cerere si oferta, echilibrul dintre ele fiind destul de precar, abia în formare. Drept urmare, regiile
autonome si societatile comerciale au trecut la practicarea unor preturi si tarife prin negociere cu
beneficiarii în toate cazurile în care pe piata existau cel putin trei agenti economici în masura sa
produca, sa presteze sau sa comercializeze acelasi tip de bun, lucrare sau serviciu, cu mentionarea,
pentru moment, a unor limite maxime stabilite de stat. Limitele acestea au fost ulterior desprinse
si pâna la urma înlaturate pe masura demonopolizarii productiei si relaxarii raportului dintre
cerere si oferta. În consecinta, pe piata noastra s-au afirmat si functionat urmatoarele forme de
preturi si tarife:
1. preturile cu ridicata;
2. preturile de contractare si achizitie ale produselor agricole care formau obiectul vânzarilor la fondul de stat;
3. preturile cu amanuntul;
4. tarifele pentru diferite categorii de servicii.

Preturile cu ridicata au fost adaptate în functie de nivelul costurilor de productie, de marja de

profit urmarita de producator, de modificarile intervenite în structura cererii si ofertei, de
tendintele de durata ale evolutiei preturilor externe, de schimbarile cursului valutar si nu în
ultimul rând de rezultatul negocierilor cu diversii agenti economici consumatori, eventuali
comercianti. În pretul cu ridicata al produselor si serviciilor executate si livrate de catre toti
agentii economici, indiferent de forma de proprietate, s-a inclus impozitul pe circulatia marfurilor
(un fel de impozit pe cifra de afaceri) menit sa alimenteze veniturile bugetului de stat. Au fost
exonerate, deocamdata, de la plata impozitului pe circulatia marfurilor (I.C.M.) unele produse ale
industriei extractive (cu exceptia petrolului, gazelor naturale si sarii), energia electrica si termica,
produsele agricole preluate la fondul de stat prin intermediul contractarilor si achizitiilor, unele
elemente de tehnica militara si produsele si serviciile utilizate în consumul propriu (adica în
autoconsum).

Preturile de contractare si achizitie sunt de fapt tot preturi cu ridicata care, asa cum aratam mai
sus, nu contin impozitul pe circulatia marfurilor. Au, însa, în componenta lor, unele adaosuri si
 193

avantaje acordate producatorilor agricoli, precum si comisionul organizatiilor achizitoare.

Preturile cu amanuntul se formeaza tot pe baza preturilor cu ridicata negociate între producatori si
comercianti în functie de conditiile pietei, precum si a adaosului comercial. Acesta se stabileste,
de regula, de cei ce comercializeaza produsele, fiind diferentiat în functie de reteaua de desfacere
(cu ridicata, mic gros, cu amanuntul, de alimentatie publica), precum si de natura produselor si
categoria de încadrare a unitatilor pe baza brevetelor de functionare.

Tarifele se aplica, în general, la categoriile de servicii, menite sa satisfaca anumite trebuinte

economice, fara a se materializa obligatoriu în produse de sine statatoare. Ele tin seama de costuri,
de profit, dupa caz de impozitul pe circulatia marfurilor si bineînteles de rezultatul negocierii între
parteneri.

Statul si preturile

Asigurarea conditiilor necesare manifestarii libere a preturilor reprezinta un proces lung si

anevoios. În general, nu putem sa vorbim de preturi corecte de vânzare a diferitelor produse daca
factorii de productie care intra în componenta lor nu sunt procurati la preturi formate în focul
luptei de concurenta, respectiv a cererii si ofertei. Drept urmare, despre un sistem al preturilor
libere putem sa vorbim numai în conditiile în care toate celelalte piete ale factorilor de productie
se vor fi asezat în mod natural sub impactul dinamicii raportului dintre cerere si oferta.

Dar, chiar si în aceste conditii, concurenta libera între producatori nu exclude, ci, dimpotriva,
presupune un anumit tip de interventie a statului în economie. Daca este lasata fara nici un
control, activitatea pietei poate degenera în sensul ca întreprinderile producatoare pot sa ajunga la
astfel de întelegeri între ele care sa aiba drept consecinta împiedicarea consumatorilor de a
beneficia de efectele concurentei. De asemenea, concurenta poate sa se intensifice într-o asemenea
masura încât sa se autodistruga în cadrul unui proces de concentrare a productiei generator de
monopoluri.

Dintre aranjamentele care pot fi convenite între întreprinderi având drept efect restrictionarea si
denaturarea concurentei, putem mentiona pe cele care determina, în mod direct sau indirect,
nivelul preturilor sau alte conditii ale schimbului, pe cele care pot limita sau tine sub control
nivelul productiei, împartirea pietelor de desfacere si a surselor de aprovizionare.

Ca o expresie a importantei deosebit de mari ce se acorda protejarii concurentei, în tarile cu

economie de piata sunt legiferate diferite masuri anti trust, la a caror respectare vegheaza anumite
organisme de stat special constituite. Drept urmare, în aceste state pozitia guvernului fata de
preturile libere vizeaza cel putin urmatoarele aspecte:

• supravegherea si controlul disciplinei privind concurenta, strategiile folosite pentru adaptarea agentilor economici prin pret la cerintele pietei;

• interventia prin dirijare, adica prin stabilirea unor preturi maxime, preturi minime sau limite de rentabilitate, în cazul unor produse sau servicii (mai ales
în perioadele în care conjunctura economica provoaca dezechilibre);
• fixarea nemijlocita a preturilor si tarifelor unor produse si servicii de interes economic sau social major;

• interventia asupra nivelurilor preturilor si veniturilor în aplicarea unor programe antiinflationiste;

• folosirea impozitelor si a subventiilor pentru ajustarea nivelului preturilor la cerintele pietei, ale intereselor generale ale economiei si finantelor publice;

• în fine, urmarirea si înlaturarea evazionismului fiscal.

 194

Asadar, în toate tarile cu economie de piata se elaboreaza anumite reglementari juridice privind
concurenta, calitatea marfurilor, obligatiile pe care le au agentii economici în procesul
tranzactiilor, loialitatea lor, protectia consumatorilor, circulatia produselor peste granita (importul
si exportul) incidenta fiscalitatii asupra preturilor, folosirea unor subventii acolo unde este cazul
etc. Retine în mod deosebit atentia posibilitatea ca statul sa stabileasca anumite preturi la unele
resurse de baza pentru care el trebuie sa duca o politica de protejare si folosire rationala de catre
toti agentii economici, precum si la unele produse si servicii de importanta strategica pentru
economia nationala.

Preturile nationale si preturile pietei mondiale

Preturile mondiale se formeaza pe pietele internationale reprezentative, prin competitie,

modificata adesea de factorii ce actioneaza în conditii de concurenta imperfecta cum sunt:
existenta unor monopoluri internationale, practicile protectioniste ale unor state, evolutia
conjuncturii economice si altele. Totusi, oricât de puternica ar fi influenta acestor factori, sistemul
pietei concurentiale tinde si aici spre consacrarea mecanismului cererii si ofertei în formarea
preturilor internationale.

Pentru preturile majoritatii produselor agroalimentare si a unor materii prime de origine minerala,
cel mai cunoscut sistem de formare a preturilor pe piata mondiala este cel caracteristic burselor de
marfuri (Chicago – cereale, carne, New-York – zahar, cafea, Londra – metale neferoase,
Leningrad – blanuri, Rotterdam – petrol s.s.m.d.).

Dupa cum se stie, în cadrul acestora preturile se formeaza prin mecanismul licitatiei, reflectând
jocul liber al cererii si ofertei. Deoarece cotatia are loc la scara internationala, nivelul pretului
reflecta în mod sintetic evolutia cererii si ofertei pentru un anumit produs pe principalele piete
nationale.

O alta modalitate de formare a preturilor este cel specific acordurilor (negocierilor) internationale
pe produse primare. Agentii economici, producatori si cumparatori, cad de acord, în cadrul unor
mecanisme internationale, asupra cotelor de productie si pretului de vânzare. Se fixeaza, astfel,
doua limite în cadrul carora preturile pot oscila liber. În cazul depasirii acestor limite, statele în
cauza pot interveni fie asupra ofertei (prin contingentarea exporturilor), fie asupra cererii prin
stocuri internationale regulatoare. Asadar, în acest caz, preturile pot oscila numai între aceste
limite fixate în prealabil. În unele situatii, la încheierea acordurilor respective (de pilda la cafea, la
vinuri etc) subiectii economici se orienteaza în fixarea pretului indicativ si dupa cursurile
înregistrate la bursele internationale de marfuri.

La o serie întreaga de materii prime de origine minerala preturile sunt fixate de marile firme
producatoare care controleaza extractia lor. Drept urmare, pe pietele respective se practica metoda
pretului conducator, pret stabilit de societatile comerciale care domina piata. În functie de ele se
orienteaza si ceilalti producatori. Acelasi mecanism îl întâlnim si pe pietele altor produse,
îndeosebi manufacturate, fara a exclude posibilitatea ca, tocmai pe aceste piete, concurenta sa se
manifeste din plin. Pentru astfel de cazuri, forma cea mai des folosita o constituie licitatiile
internationale. Avem în vedere aici mai ales preturile la care sunt importante unele produse de
mare complexitate cum ar fi: fabrici la cheie, linii tehnologice sau unele elemente de
infrastructura (telecomunicatii, autostrazi, constructia de poduri si aeroporturi, construirea de cai
 195

ferate s.a.).

Din cele mentionate pâna aici rezulta ca, pe piata mondiala exista concomitent mai multe
mecanisme de formare a preturilor în functie de specificitatea cererii mondiale, cu toate
particularitatile pe care le prezinta, se afla într-o strânsa interdependenta. La cele mai multe ori o
anumita piata are efecte de antrenare asupra altor piete. De pilda, înviorarea activitatii pe piata
automobilelor influenteaza pozitiv evolutia cererii pe alte piete cum sunt cele ale cauciucului,
otelului, aluminiului, maselor plastice etc. În aceeasi masura, piata internationala a petrolului
poate sa influenteze aproape toate celelalte piete.

Interferentele nu se rezuma numai la segmentele pietei mondiale, ci se reflecta aproape

întotdeauna în sistemul preturilor nationale.

Asa cum mentionat mai sus, preturile pietei mondiale sunt determinate în mod hotarâtor de marii
producatori, mai ales de marii exportatori, adica de tarile care au cea mai înalta pondere în
comertul mondial. De regula, acestea sunt si cele mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Datorita multiplelor legaturi ce se stabilesc între state pe linia comertului exterior, modificarile
intervenite în nivelul preturilor mondiale pot influenta puternic evolutia preturilor interne. Aceasta
influenta devine tot mai puternica pe masura ce se dezvolta diviziunea internationala a muncii. În
acest context, fiecare tara se prezinta pe piata mondiala cu anumite marfuri pentru a le vinde, în
schimbul lor procurându-si altele de care are nevoie.

În ciuda importantelor cresteri ale productivitatii muncii, îndeosebi în tarile cu o economie

avansata, moderna, nivelul preturilor pe piata mondiala, urmarit pe perioade de timp mai lungi, nu
a scazut, ci, dimpotriva, a crescut. Constatarea este valabila nu numai pentru produse
manufacturate, de mare complexitate, dar si pentru materiile prime care intra sub forma de input-
uri în costurile de productie a altor marfuri. Cum se explica acest lucru?

Desigur, în explicarea acestui fenomen nu sunt excluse deloc anumite presiuni inflationiste. Dar,
pentru unele produse, cum este cazul exploziei pretului petrolului, repetata la intervale tot mai
scurte de timp efectul cumulat s-a transformat în adevarate „unde de soc” resimtite în structura
costurilor si a preturilor tuturor produselor fabricate pe plan national. Desi, în mare, penetrarea
acestor „unde” poate fi anticipata si, în buna parte calculata, compararea preturilor nationale cu
cele mondiale este uneori mult îngreunata de faptul ca rata profitului inclusa în preturi este foarte
diferita nu numai de la o tara la alta, dar si de la o ramura la alta. La aceasta se adauga faptul ca
monedele unor tari (cum este si moneda noastra) nu sunt convertibile si nu au circulatie
internationala. Or, o comparatie între preturi exprimate în monede diferite impune ca expresia
uneia dintre ele sa fie transformata în expresia monetara a celeilalte. Pentru aceasta trebuie folosit
cursul celor doua monede pe piata internationala, curs care poate fi scos în evidenta cu suficienta
exactitate prin intermediul burselor valutare.

În orice caz, posibilitatea compararii preturilor interne cu cele mondiale ne-ar ajuta sa înlaturam
dificultatile care ne împiedica în prezent sa apreciem exact decalajul dintre nivelul productivitatii
muncii de la noi si cel din alte tari, precum si eficienta comertului exterior.
 196

FORMAREA PRETURILOR ÎN CONDITIILE CONCURENTEI IMPERFECTE

Concurenta monopolista

În cadrul capitolului precedent au fost puse în evidenta principalele trasaturi ale concurentei
perfecte, cu mentiunea ca realitatea economica nu le-a consemnat niciodata într-o stare pura.
Fireste, în functie de timp si de loc, au putut fi întrunite cumulativ mai multe dintre ele, dar,
aproape sigur si acestea puternic afectate de influenta unor factori perturbatori. Este suficient sa
analizam, în aceasta privinta, conditiile patrunderii pe piata a unor noi producatori. Din punct de
vedere practic ele pot fi:

• perfecte;

• foarte usoare;

• dificile sau imposibile.

Asa cum am mai aratat, a vorbi despre existenta unor perfecte de intrare pe piata însemna, de fapt,
a recurge la o simpla ipoteza de lucru. Ele au existat, fara îndoiala, cândva, fiind caracteristice
unei perioade de început a economiei de piata când producatorii unei marfi oarecare sau extrem
de numerosi, nici unul dintre ei neputând exercita o influenta notabila asupra cantitatilor puse în
vânzare si a preturilor la care acestea se realizau. Cu timpul, însa, aceste conditii s-au mai înasprit,
dar, în linii mari, ele au ramas tot usoare, specifice unei piete bazata pe concurenta libera.

În ciuda unor schimbari vizibile intervenite în structura pietelor multor state, multi economisti
care s-au ocupat de problema formarii preturilor pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea (în frunte
cu Alfred Marshall) si chiar dupa aceea, pâna la sfârsitul primului razboi mondial, au pornit de la
premisa unei concurente perfecte. Desi postulatele acesteia puteau fi aplicate cu suficienta
precizie numai în cazul produselor primare si omogene, calculele au fost extinse si la marfurile
manufacturate, destul de neomogene ca structura, dar fara restrictii prea mari pentru producatori
de a patrunde pe piata.

Notiunea de eterogenitate a marfurilor supuse vânzarii nu putea trece, insa, neobservata. Primul
care a luat-o în considerare a fost economistul E. Chamberlin care, înca din anul 1925, a sesizat
faptul ca acest caz nu apartine asa-zisei concurente perfecte, ci trebuie încadrat, din toate punctele
de vedere, în ceea ce se numeste „concurenta imperfecta”.

Totusi, acest gen de concurenta cuprinde, la rândul sau, un evantai foarte larg de forme. Prezenta
unui numar mare de producatori pe piata, a caror intrare nu este îngradita, înca, de nimeni,
demonstreaza faptul ca ne aflam în fata unei forme intermediare de concurenta, care nu poate fi
încadrata nici în concurenta perfect competitiva, nici în cea perfect monopolista. Pentru a
desemna aceasta forma de piata care se situeaza între concurenta perfecta si monopolul propriu-
zis, E. Chamberlin a utilizat în lucrarea sa „The Theory of monopolistic competition” (1933)
conceptul de concurenta monopolista.

De ce monopolista? În definitiv, avem de-a face aici cu mai multi producatori, fiecare dintre ei
oferindu-si produsele în vederea satisfacerii acelorasi trebuinte (deci sunt substituibile între ele)
dar diferentiate prin cantitatea lor. Aceste diferente pot sa îmbrace diferite forme. Ele pot, de
pilda, sa se refere la compozitia interna a produsului, la design, sau la unele servicii oferite de
firma o data cu vânzarea acestuia cum ar fi termenele de garantie, asistenta tehnica, reparatii
 197

gratuite, anumite premii si stimulente, toate tinând de reputatia întreprinderii si de marca de

fabricatie. Faptul ca fiecare produs poseda caracteristicile sale proprii face ca producatorul sa
poata conta pe o clientela particulara care se formeaza cu timpul, nu neaparat în functie de pretul
practicat de aceasta, ci mai degraba de particularitatile calitative ale produsului ce-l ofera pe piata.
Sa ne gândim, de pilda, la diferentele ce pot sa apara în serviciile hoteliere, ale statiilor de
benzina, ale restaurantelor, ale producatorilor diferitelor marfuri alimentare (pâine, înghetata,
prajituri), în fine, la unele produse mecanice (îndeosebi cele electrocasnice). Drept urmare, fiecare
firma va reusi cu timpul sa „cucereasca” un anumit segment de piata asupra caruia poate exercita
o anumita influenta.

Datorita asemanarilor pe care aceasta forma de piata le prezinta cu monopolul l-a determinat pe E.
Chamberlin sa o numeasca monopolista. Asadar, se poate spune ca, în cadrul concurentei
monopoliste, în timp ce libertatea de intrare pe piata a altor producatori se pastreaza, la fel si alte
câteva caracteristici proprii concurentei perfecte, dispare conditia privitoare la omogenitatea
produselor. Or, acest lucru reprezinta o modificare de continut care ne determina sa apreciem ca
ne aflam în fata unui gen de concurenta imperfecta .

Pentru un întreprinzator ce actioneaza pe o piata caracterizata printr-o concurenta monopolista,

variabilele strategice de care se poate servi în scopul maximizarii profitului sau sunt cel putin
doua: pretul si calitatea produsului (înteleasa în sensul pe care i l-am atribuit mai înainte). Sa ne
referim mai întâi la pret.

Într-adevar, înainte de a-si pune în vânzare marfa producatorul poate sa afiseze un anumit pret, cu
care cumparatorii vor fi sau nu de acord. Aceasta ramâne de vazut. Pâna atunci, însa, firma apare
în postura de a fi „fauritoare de pret” (price-setter) si cu doar de simpla înregistratoare ale unui
pret deja existent pe piata (price-taker), asa cum se întâmpla în cadrul concurentei perfecte, caruia
trebuie sa i se alinieze fara prea multe comentarii.

Cu toate acestea, posibilitatea de fixare a pretului nu este nelimitata. De vreme ce pe piata pot
patrunde oricând si alti producatori cu produse de acelasi gen, firma în cauza nu poate sa nu ia în
calcul reactia concurentilor. De aici decurge faptul ca fiecare întreprindere aflata în concurenta
monopolista cu alte firme, se gaseste în fata unei curbe de asteptare (Da în graficul nr.1), iar
elasticitatea acesteia în raport cu pretul fixat va depinde de masura încrederii pe care o manifesta
cumparatorii fata de marca fabricii preferate. Daca clientii vor manifesta un atasament foarte mare
fata de produsele întreprinderii preferate, chiar daca aceasta va mari într-o oarecare masura pretul,
putini se vor adresa altor firme, astfel încât, curba Da se va dovedi a fi destul de neelastica.
Dimpotriva, daca o crestere a pretului va duce la micsorarea numarului cumparatorilor potentiali,
firma va înregistra o curba efectiva a cererii (De) diferita de cea asteptata. La noul pret „p1” (mai
mare) firma va reusi sa vânda o cantitate mai mica din produsul respectiv (q1). În cazul în care va
dori sa vânda aceeasi cantitate ca si înainte va trebui sa reduca pretul de vânzare (q0 vânduta la
pretul p0).
 198

graficul nr.1

Tinând cont de acesta situatie si urmarind maximizarea profitului sau întreprinderea îsi va
programe un asemenea nivel al productiei care sa corespunda, în primul rând, cererii la care se
asteapta. Totodata, se stie ca volumul productiei optime se obtine în punctul în care costul
marginal devine egal cu venitul marginal prognozat a fi obtinut. Acest volum este tocmai qa (a se
vedea pe graficul nr.2) pe care întreprinderea se asteapta a-l vinde la pretul pa situat pe cuba
cererii Da, pret cu care, de altfel, ea intra în negocieri cu principalii ei beneficiari.

În realitate, însa, toate celelalte firme procedeaza în acelasi mod, astfel încât, cererea efectiva
poate sa difere de cea calculata initial. Daca nivelul pretului pa ramâne nemodificat,
întreprinderea nu va putea vinde (asa cum se observa din graficul nr.2) decât cantitatea qe. Drept
urmare, ea nu se va mai afla în echilibru, o buna parte din marfa produsa (egala cu diferenta dintre
qa si qe) ramânând nevânduta. În consecinta, întreprinderile vor recurge fie la reducerea
productiei, fie la negocierea pretului pâna când fiecare dintre ele va ajunge sa egalizeze volumul
de marfa oferit cu cererea respectiva.

graficul nr.2

Monopolul

Concurenta imperfecta se poate prezenta sub mai multe forme. Cazul descris mai înainte si anume
 199

cel al „concurentei monopoliste” reprezenta doar una din aceste forme, fara a putea fi identificata
cu monopolurile propriu-zise. Ea a intrat în teoria economica sub denumirea pe care i-a dat-o E.
Chamberlin din motivele aratate mai înainte. Neputând fi încadrata nici în concurenta perfecta,
nici în cea monopolista propriu-zisa, aceasta prezenta toate caracteristicile unei forme
intermediare a concurentei imperfecte, în care se afla, practic, cea mai mare parte a firmelor cu o
productie eterogena si puternic diversificata din punct de vedere calitativ.

Fara îndoiala, cazul extrem al concurentei imperfecte îl reprezinta monopolul propriu-zis (provine
de la cuvintele grecesti „mono” = unul; „polist” = vânzator).

Exista, totusi, mai multe acceptiuni date notiunii de monopol. Una dintre acestea este cea de
monopol natural. O astfel de situatie poate fi întâlnita în cazul celor ce detin terenuri agricole mai
fertile sau mai apropiate de pietele de desfacere. La fel se pune si problema proprietarilor care
detin terenuri de constructie cu pozitii deosebit de favorabile. De asemenea, un monopol natural
rezulta si din detinerea exclusivitatii sau cvasiexclusivitatii asupra unor resurse minerale,
hidroenergetice s.a. Totodata, poate fi întâlnita si notiunea de monopol institutional aflat sub
autoritatea statala si extins asupra unor activitati economice (transporturi, comunicatii) cunoscute
si sub denumirea de monopoluri de utilitate publica menite sa protejeze consumatorul.

Ceea ce ne intereseaza aici, în primul rând, este aceasta forma de monopol artificial detinut de o
mare firma producatoare sau un grup de unitati care, prin puterea economica ce o detin reusesc sa-
si impuna conditiile în ceea ce priveste cercetarea, inovarea, producerea unei anumite marfi,
comercializarea ei, preturile de vânzare, sau, daca este vorba de domeniul bancar, creditele,
dobânzile, serviciile bancare etc.

Marea întreprindere, alaturi de cele mici si mijlocii, constituie o necesitate obiectiva, universal
resimtita, determinata, în esenta, de progresul tehnic si de modificarile intervenite în structura
consumului. Prin definitie, întreprinderea concurentiala este nevoita sa inoveze continuu, în
perspectiva ca, cel putin peste o anumita perioada de timp, ea va fi singura în masura sa se
foloseasca de tehnica noua pe care o promoveaza. Daca acest proces este încununat de succes, o
întreprindere poate sa ajunga în situatia de a detine controlul asupra unei materii prime strict
necesara productiei, sau asupra datelor tehnice exclusive pentru fabricarea unui produs oarecare
s.a.m.d. Drept urmare, ele vor produce, la un moment dat, cea mai mare parte din cantitatea unei
marfi, punând în dificultate tehnica si economica pe celelalte, al caror numar începe sa scada. Din
acest moment, firmele cele mai puternice se gasesc în situatia fie de a putea influenta preturile de
pe piata, manevrând asupra ofertei lor, fie de a obstacola patrunderea pe piata a unor rivali
potentiali.

Expansiunea consumului în zilele noastre nu înseamna numai cresterea volumului sau, ci, mai
ales, diversificarea lui. Or, prin cresterea volumului productiei si diversificarea ei, firmele mari,
puternice din punct de vedere economic, pot domina categoric anumite segmente de piata. Nu pot
fi trecute cu vederea nici avantajele financiare ce decurg de aici. În general, marile firme, deja
afirmate pe piata, dispun de considerabile mijloace financiare necesare înfaptuirii unor ample
programe de retehnologizare si implementarii unor noi forme de comercializare a produselor. În
aceasta privinta este suficient sa notam faptul ca patrunderea în comertul cu ridicata nu este
accesibila tuturor. De cele mai multe ori organizarea unor astfel de piete presupune utilaje si
instalatii frigorifice de mare capacitate, magazine si depozite adecvate, mijloace de transport,
 200

uneori chiar licente specifice. Toate acestea ridica în fata celorlalte firme, mai putin dotate, bariere
de patrundere pe piata aproape insurmontabile.

Obstacolele puse în calea patrunderii pe piata a unor noi firme pot fi si de alta natura. Deosebit de
revelatoare sunt cele legate de asa-numita „economie de scara”. Se stie ca, de regula, costurile
medii de productie sunt cu atât mai mici, cu cât volumul productiei este mai mare. Însa, firmele de
mari dimensiuni dispun de o mare putere financiara si stapânesc însemnate parti din piata de
desfacere. De aici apare si se dezvolta tendinta de concentrare a productiei si desfacerii, un numar
restrâns de întreprinderi ajungând sa controleze aproape toata productia unei marfi, restul fiind
împartita pe un numar de firme mici.

Gradul de concentrare exprimat prin procentul pe care îl detin un numar restrâns de firme în
totalul vânzarilor reprezinta unul dintre cei mai importanti indicatori ce caracterizeaza o anumita
ramura sau sector de activitate. Dupa cum am vazut, intr-o piata perfect concurentiala toate
întreprinderile sunt de talie mica sau mijlocie, ele neputând produce decât o anumita fractiune din
productia totala a unei marfi. În consecinta, gradul de concentrare a productiei este
nesemnificativ, fiind aproape egal cu zero. În cazul unui monopol, în schimb, acesta este aproape
de 100%. De pilda, daca vom urmari gradul de concentrare în sectorul cimentului sau al
îngrasamintelor chimice, el oscileaza în tarile dezvoltate în jurul a 80%.

Cresterea considerabila a fortei economico-financiare a monopolurilor modifica în momentul de

fata însasi coordonatele a ceea ce numim „mare întreprindere”. În aceasta situatie, aria în care un
monopol îsi exercita influenta asupra conditiilor concurentiale s-a amplificat substantial. Ea nu se
mai limiteaza ca în perioadele anterioare la segmente sau zone restrânse si relativ separate ale
pietei (un produs, un grup de produse sau sector de activitate), ci se extinde asupra unor perimetre
largi, în mai multe sectoare sau mai multe state, uneori chiar la scara mondiala. Ca urmare, în
definirea monopolului trebuie avut în vedere nu atât criteriul pozitiilor detinute pe unul sau altul
din segmentele pietei, ci, mai degraba, cel al fortei economico-financiare generale a firmei care da
adevarata dimensiune a fortei sale concurentiale.

Rezumând, se poate spune ca un monopol se caracterizeaza cel putin prin urmatoarele elemente:
1. existenta unui singur vânzator;
2. absenta produselor substituibile între ele;
3. existenta unor puternice bariere în calea patrunderii pe piata si a altor firme.

Având în vedere aceste elemente, rezulta ca monopolul si concurenta perfecta se situeaza la cele
doua extreme ale modelului de comportament al unei firme pe piata. Daca în cazul concurentei
perfecte firma considera pretul de pe piata ca o marime data, urmând sa vânda la acel pret atât cât
putea, în situatia de monopol întreprinderea este cea care fixeaza pretul si cantitatea ce va fi
produsa, desi deciziile ei pot antrena diverse reactii din partea altor concurenti.

Practica economica a demonstrat ca despre o concurenta perfecta nu se poate vorbi. În acelasi

context, monopol în sensul absolut al cuvântului nu exista. Pâna si A. Cournot, care s-a ocupat
printre primii de studiul lui, a considerat monopolul pur o simpla ipoteza le lucru (1838).
Presupunând ca avem de-a face cu un singur vânzator al unei singure marfi, pe piata el tot s-ar
confrunta cu alte produse care-i pot face cel putin o concurenta indirecta, mai mult sau mai putin
puternica. Pentru a putea vorbi de un monopol absolut ar trebui ca vânzatorul unic, de care
aminteam mai sus, sa se prezinte pe piata cu o marfa total lipsita de surogate imediate, adica de
 201

înlocuitori. Sau, ceea ce este acelasi lucru, sa puna în vânzare anumite produse indispensabile, a
caror substituire în consum este dificila, eventual imposibila. Dar, chiar si în aceasta situatie,
firma producatoare ar putea cunoaste o puternica presiune concurentiala din partea altor
monopoluri, daca nu pe piata interna, în mod sigur pe piata externa.

Totusi, sa admitem ca, pe piata, la un moment dat, un întreprinzator este unicul ofertant al unei
singure marfi a carei înlocuire pare a fi, deocamdata, imposibila. Cum va actiona el în conditii de
concurenta imperfecta? Este limpede ca, înainte de toate, acesta va urmari realizarea unui profit
maxim. Acest obiectiv poate fi atins numai în conditiile în care reuseste sa maximizeze câstigul
total rezultat ca diferenta între veniturile totale (numarul de unitati vândute înmultit cu pretul de
vânzare) si costul total al productiei:

profitul = veniturile totale – costurile totale

profitul = V*T-C*T=(p*q)-C*T

Reamintim faptul ca, în timp ce în cadrul concurentei perfecte producatorul trebuia sa accepte
pretul pe care îl întâlnea pe piata, firma monopol poate, intre anumite limite, sa modifice si sa
controleze pretul de vânzare. Totusi, indiferent de nivelul pretului, monopolul nu poate vinde
decât cantitatea de marfa pe care piata este dispusa s-o absoarba. În functie de aceasta situatie, cei
ce conduc destinele monopolului pot lua doua feluri de decizii si anume:
1. fie sa-si fixeze un anumit pret, acceptând sa vânda cantitatea de marfa pe care piata este dispusa sa o absoarba;
2. fie sa produca si sa ofere numai o anumita cantitate de marfa pe care poate sa o vânda la pretul fixat.

De cele mai multe ori monopolul va recurge la manevrarea cantitatii de marfa adusa pe piata în
scopul mentinerii unui anumit nivel al pretului de vânzare care sa-i permita realizarea unei
diferente maxime între veniturile totale si costul total.

Dupa cum mentionam mai sus, veniturile totale sunt de fapt o functie de cantitatea vânduta si
nivelul preturilor. Potrivit acestui postulat putem nota ca:

R=y*g(y) (1)

unde:

R = veniturile totale

y = cantitatea de produse vânduta

g(y) = pretul, functie de cantitatea de marfa pusa în vânzare.

Deci, veniturile firmei sunt egale cu doua marimi care evolueaza în sens opus. Pentru ca, daca
firma cu statut de monopol va dori sa vânda mai mult, atunci inevitabil ea va trebui sa reduca
pretul. Cu titlu de exemplu sa presupunem ca, la un moment dat, înregistram urmatoarea situatie:
 202

Masura în care monopolul va trebui sa reduca pretul pentru a vinde mai mult depinde de
elasticitatea cererii în raport cu pretul si anume:

• daca |e|>1, atunci o reducere a pretului cu 1% se va solda cu o crestere mai mare de 1% a cererii, ceea ce se va materializa în sporirea veniturilor
totale (situatie valabila atât timp cât nivelul productiei vândute se va mentine sub 5 unitati);
• daca |e|<1, atunci rezultatul este complet opus (situatie valabila pentru un nivel al vânzarilor superior celor 5 unitati). Între aceste doua extreme exista
întotdeauna un punct în care |e|=1 când veniturile totale sunt maxime.

Încercând sa reprezentam grafic coordonatele de mai sus (adica evolutia veniturilor totale în
functie de elasticitatea cererii) obtinem o curba în forma de clopot, al carei maxim corespunde
momentului în care elasticitatea cererii în raport cu pretul este egala cu unu.

graficul nr.3

Asadar, pentru a anticipa cresterea sau scaderea veniturilor totale este necesar sa cunoastem mai
întâi valorile pe care le ia elasticitatea cererii.

Maximizarea veniturilor totale nu înseamna, însa, maximum de profit. În calculele anterioare s-a
facut abstractie de o variabila foarte importanta si anume costurile totale. Daca si acestea cresc în
aceeasi proportie, diferenta dintre veniturile totale si costurile totale va fi minima sau egala cu
zero. Or, în conditii normale, adica în conditii de concurenta normala, maximum de profit se
 203

obtine atunci când:

costurile marginale = veniturile marginale

Într-adevar, potrivit datelor redate în tabelul de mai înainte, evolutia veniturilor marginale difera
sensibil fata de cea a veniturilor totale. Observam ca, în timp ce ultimele capata valori maxime,
veniturile marginale sunt egale cu zero, dobândind chiar valori negative pe masura ce pretul scade
si cantitatea de marfa vânduta creste.

Ne reamintim ca venitul marginal reflecta cresterea încasarilor totale datorate sporirii cu o unitate
a cantitatii de marfa oferita si vânduta pe piata. Deoarece evolutia veniturilor totale ia forma unei
curbe sub forma de clopot (a se revedea graficul nr.3), venitul marginal va fi masurat de prima
derivata a functiei (1) adica:

Prin urmare, venitul marginal este inferior pretului de pe piata exact cu produsul y *( ) .
Diferenta dintre ele dispare numai atunci când cantitatea vânduta este egala cu zero. Dar derivata

este întotdeauna negativa, fiindca, pentru a spori cantitatea vânduta este necesar, asa cum am
mai aratat, sa se reduca pretul.

Totusi, masura în care monopolul poate reduce pretul depinde de elasticitatea cererii. Drept
urmare, relatia (2) poate fi dezvoltata dupa cum urmeaza:

Rezulta, deci, ca evolutia venitului marginal este strâns legata de elasticitatea cererii. Cu cât
valoarea absoluta a elasticitatii cererii este mai mare, cu atât decalajul dintre venitul marginal si
pret este mai mic. La limita, când elasticitatea cererii este infinita, venitul marginal si pretul
coincid.

Relatia dintre pret si venitul marginal poate fi pusa în evidenta si cu ajutorul graficului nr.4. În
legatura cu acesta sunt de retinut câteva elemente strict necesare pentru întelegerea problemei
pusa în discutie.
 204

graficul nr.4

1. Dreapta cererii (AC) si dreapta veniturilor marginale (AB) pornesc din acelasi punct, din
moment ce cantitatea vânduta este egala cu zero (y=0).

2. Dreapta veniturilor marginale intersecteaza axa abscisei în punctul B caruia îi corespunde o

cantitate vânduta egala cu 1/2 y. Aceasta înseamna ca, în conditiile în care veniturile totale sunt
maxime (punctul T), cele marginale sunt nule (punctul B). Ceea ce este perfect logic de vreme ce
am aratat ca, în fond, venitul marginal este prima derivata a veniturilor totale. Drept urmare,
acestea din urma iau valori maxime atunci când venitul marginal este egal cu zero (a se revedea
tabelul de mai înainte).

3. În fine, venitul marginal este nul, iar veniturile totale maxime atunci când elasticitatea cererii
este egala cu 1. De fapt, daca venitul marginal este egal cu zero, folosindu-ne de relatia (3) vom
avea:

Am urmarit pâna aici evolutia veniturilor marginale în functie de veniturile totale si elasticitatea
cererii. Dar, pentru a rezolva problema maximizarii profitului mai este nevoie de înca un
parametru si anume de costul de productie. Dupa cum am vazut, profitul maxim se obtine în
momentul în care veniturile marginale sunt egale cu costurile marginale. Deci:

max =y.p-[C0+C(y)] (4)

unde:

= profitul

y = cantitatea de produse ce trebuie vânduta

p = g(y) = pretul
 205

C0 = costurile fixe

C(y) = costurile variabile care, spre deosebire de costurile fixe, sunt legate de cantitatea produsa .

C0+C(y)=Ct=costul total

Demonstratia matematica este relativ simpla. Diferentiind relatia (4) în raport cu y vom avea:

de unde rezulta ca:

(5)

Sau folosind relatia (3) rezulta conditia necesara pentru maximizarea profitului:

R'=C'

de unde:

Desigur, pentru a înregistra maximum de profit mai trebuie îndeplinita si conditia a doua si anume
derivata a doua a expresiei

sa fie negativa. Asadar,

care este în mod cert negativa pentru ca, în conditii normale, venitul marginal descreste atunci
când costul marginal creste, pe masura ce cantitatea produsa sporeste.

Date fiind aceste circumstante, monopolul recurge la strategia care îi este cea mai facila si anume
sa manevreze volumul productiei pâna când profitul devine maxim.
 206

graficul nr.5

Din analiza graficului nr.5 se pot desprinde câteva concluzii:

a. În primul rând cantitatea pe care monopolul o va produce si o va aduce pe piata va fi egala cu segmentul de dreapta OB corespunzator intersectiei
dreptei veniturilor marginale cu curba costurilor marginale.
b. Pretul de piata este egal cu segmentul BE, corespunzator nivelului pretului necesar a fi practicat pentru ca piata sa absoarba întreaga cantitate pusa în
vânzare.
c. Costul marginal si venitul marginal rezulta ca sunt egale în punctul A, iar masura lor o da segmentul de dreapta BA.
d. Costul mediu pe produs este egal cu BC.
e. Diferenta dintre pretul de vânzare si costul mediu este data de segmentul CE.
f. Venitul total brut, egal cu produsul dintre pretul de piata BE si cantitatea vânduta OB, este dat de aria dreptunghiului OBEF (aceeasi arie masoara si
cheltuielile totale ale consumatorilor).
g. Profitul net al întreprinzatorului, egal cu diferenta dintre venituri si costuri, este reprezentat de aria cuprinsa în interiorul dreptunghiului GCEF.

Evident, prezenta pe piata a unui monopol nu reprezinta conditia suficienta ca veniturile sa poata
acoperi în întregime costurile de productie. Pentru ca acest lucru sa aiba loc este necesar ca, pretul
sa fie superior costului mediu. Altfel, productia s-ar solda cu pierderi.

Într-adevar, dupa cum se poate vedea si din graficul nr. 5 pretul de vânzare este superior costului
mediu exact cu diferenta CE. Punctul de intersectie A al costurilor marginale cu veniturile
marginale serveste tocmai proiectarii pe dreapta cererii (D) a nivelului pretului (p1) la care
întreaga cantitatea (y1) adusa pe piata este vânduta. Spre deosebire de concurenta perfecta si
concurenta monopolista, în conditiile existentei monopolului nivelul acestui pret poate fi mentinut
mai mult timp tocmai prin manevrarea cantitatii de produse oferita si ridicarea unor obstacole
insurmontabile în calea patrunderii pe piata a altor concurenti. Daca în regim de concurenta
perfecta pretul manifesta tendinta de scadere pâna la nivelul costului mediu datorita atractiei pe
care o manifesta noi si noi întreprinderi pentru domeniul respectiv de activitate, în situatia
mentineri monopolului aceasta reactie lipseste, deoarece aparitia unor noi firme pe piata este
exclusa, sau ramâne extrem de dificila. În felul acesta se creeaza posibilitatea ca monopolul sa
obtina în mod durabil si pe perioade mai lungi un profit mai mare.

În scopul maximizarii profitului, un monopol poate sa puna în aplicare si alte strategii. Una dintre
acestea consta în vânzarea unui produs pe mai multe piete care nu comunica între ele, fiecare
permitând exercitarea pozitiei de monopol. Fenomenul în virtutea caruia monopolul gaseste
convenabila vânzarea aceluiasi produs la preturi diferite, unor categorii de consumatori diferiti,
este cunoscut în economie sub denumirea de discriminarea preturilor. Acest fenomen creeaza
impresia ofertei unor produse diverse, fiecare dintre ele fiind oferit la preturi diferite.

Când se poate recurge la o asemenea practica? În general, prima conditie consta în faptul ca
preferintele consumatorilor, veniturile lor si pozitia geografica fata de sursa producatoare sa fie
 207

diferita. Cu alte cuvinte, elasticitatea cererii în raport cu pretul, pe diverse segmente ale pietei,
trebuie sa difere. A doua conditie presupune ca aceste segmente ale pietei sa fie cu adevarat
separate, în sensul de a nu permite operatiuni de arbitraj, adica de a se cumpara pe piata unde
pretul este mai mic si a se revinde pe piata unde el este la un moment dat mai ridicat. Ambele
conditii explica de ce fenomenul discriminarii preturilor poate fi întâlnit în deosebi în sectorul
serviciilor (sanitare, transporturi, spectacole) unde produsul este de asa natura încât revinderea sa
este, de fapt, imposibila.

În unele situatii discriminarea preturilor ne ajuta sa explicam si fenomenul de dumping, respectiv

vinderea pe piata externa a unui produs la preturi inferioare preturilor de productie. Daca o
întreprindere oarecare se bucura de putere monopolista pe piata interna, în timp ce pe piata
externa are o serie de concurenti puternici, ea va aplica tactica izolarii pietei interne de cea
externa, practicând pe aceasta din urma preturi discriminatorii.

În sfârsit, o alta forma de discriminare a preturilor este cea internationala, acelasi produs este
vândut la preturi diferite , în perioade diferite. Exemplul cel mai frecvent care poate fi dat este cel
al vânzarilor sezoniere, în functie de anotimp, sau cel al vânzarii unor produse noi, la început la
preturi foarte înalte, apoi, dupa un anumit timp, la preturi mult mai mici.

Oligopolul

În dezvoltarea istorica a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting doua faze. În cadrul
primei faze, denumita si traditionala, analiza a fost asezata pe studiul concurentei si a
monopolului. Deoarece problemele decizionale ale oligopolului sunt mult mai complexe decât
cele ale întreprinderii monopoliste sau ale celei concurentiale, protagonistii acestei faze, folosind
un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfârsit prin a reduce piata oligopolista la un caz
particular al pietei monopoliste. Între acestia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-
1877), F.Y. Edgeworth si H. von Stackelberg caruia îi si datoram o prima clasificare a formelor de
piata. Premisa de baza de la care au pornit ei a fost urmatoarea: fiecare întreprindere adopta
decizii de productie presupunând ca rivalii sai potentiali nu-si modifica nivelul lor de productie.
Dar, în acest caz, într-adevar oligopolul este redus la o suma de „mici” monopoluri.

A doua faza începe cu scoaterea în evidenta a inconsistentei ipotezelor simplificatoare proprii

teoriei traditionale si a cunoscut, la rândul ei, doua directii de actiune. Prima directie se distinge
prin aplicarea teoriei jocurilor în studiul comportamentului oligopolului, îndeosebi dupa
publicarea în anul 1944 a cartii „Theory of Games and Economic Behaviour” a marelui
matematician J. von Neuman s a economistului O. Morgenstern. A doua directie se delimiteaza
net de aportul teoriei traditionale care, în buna parte, se marginea sa studieze comportamentul
oligopolului mai mult pe cale deductiva, plecând, asa cum aratam mai sus, de la unele prezumtii
cu caracter general. Aceasta ultima directie alege, în schimb, calea elaborarii unor modele de
comportament ale oligopolului cât mai apropiate de situatia reala. Se disting, în aceasta privinta,
contributiile aduse de economistul italian Sylos Labini si a americanilor J. Bain si F. Modigliani.
Dupa opinia acestora, în timp ce pentru libera concurenta si monopoluri este posibila formularea
unor legi de functionare bine definite si univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se
desprinde o serie de legi cu aplicare universala. Drept urmare, subliniaza cei mentionati mai sus,
sarcina cercetarii teoretice este aceea de a reflecta cât mai fidel posibil asupra marii bogatii de
 208

aspecte ale pietei reale.

Ce este asadar un oligopol? De regula înregistram o situatie de oligopol atunci când piata este
dominata de câtiva producatori sau vânzatori a caror putere economica este suficient de mare
pentru a putea influenta pretul pietei. În acelasi timp, acesti producatori pot realiza si unele
întelegeri între ei de natura economica. Dat fiind numarul restrâns de întreprinderi concurente,
noua forma de piata se caracterizeaza înainte de toate prin faptul ca fiecare întreprinzator trebuie
sa tina seama se data aceasta de reactiile ce le vor avea celelalte firme, la orice decizie economica
majora luata.

Cea mai simpla forma de piata caracterizata prin asemenea legatura o reprezinta, desigur,
duopolul. El corespunde acelei forme de piata în cadrul careia o marfa omogena este oferita de
numai doi producatori unei multimi de cumparatori. Este cazul asa-numitului duopol simetric.
Solutiile date acestei probleme sunt diferite. Dupa unii autori (Bowley) ea este pur si simplu
lipsita de solutie de vreme ce pe piata se gasesc numai doi ofertanti. Acestia se vor concura între
ei pâna cel mai slab va fi eliminat de pe piata. Din aceasta cauza, afirma unii cercetatori, duopolul
ar fi o forma de piata tranzitorie, destinata a crea în conditiile aparitiei monopolului absolut al
producatorului cu forta financiara cea mai mare. În schimb, A. Cournot si F.Y. Edgeworth,
recurgând la unele ipoteze particulare, au prezentat unele solutii si pentru acest gen de piata,
solutii care le-ar permite ambelor firme sa existe timp îndelungat. Astfel, A. Cournot a pornit de la
premisa ca fiecare din cei doi ofertanti încearca sa-si maximizeze profitul, în conditiile în care
concurentul nu-si va modifica propriile decizii cu privire la productie. Din acest motiv, nu va face
nici un efort sa-l elimine de pe piata.

Având în vedere cele notate mai sus, cele doua firme îsi vor putea determina dimensiunea optima
a întreprinderii cunoscând cantitatea de produse oferita de rival. Cu alte cuvinte, oferta fiecaruia
este în functie de oferta celuilalt. Aceasta legatura functionala poate fi reprezentata grafic (a se
vedea graficul nr.6).

graficul nr.6

Masurând pe cele doua axe cantitatea de produse oferita de cele doua firme si trasând cele doua
drepte de echilibru ale acestora AB si CD, rezulta ca, prin definitie, ele sunt descendente, ceea ce
înseamna ca, pe masura ce creste cantitatea oferita de unul dintre cei doi, cu atât pretul va scadea.
Or, la un pret mai mic, cantitatea oferita de celalalt va fi mai mica. De pilda, sa presupunem cu
titlu de exemplu, ca producatorul nr.1 pleaca de la premisa potrivit careia întreaga piata îi
apartine. În aceasta perspectiva, el va mari productia oferind o cantitate egala cu CA. Tinând
 209

seama de aceasta oferta supradimensionata si de faptul ca preturile manifesta tendinta de scadere,

producatorul nr.2 îsi va replia oferta, reducându-o de la OD la numai AF. În aceasta situatie,
primul producator îsi va reduce si el oferta cu o cantitate egala cu FG, dupa care al doilea
producator îsi va suplimenta oferta cu GH s.a.m.d. pâna când piata va atinge un punct de echilibru
(E). În acest punct cei doi concurenti realizeaza egalitatea dintre veniturile marginale si costurile
marginale, deci îsi maximizeaza profitul, neavând nici un motiv sa se înlature reciproc si nici sa-si
abandoneze pozitiile cucerite pe piata. În acest fel a rezolvat A. Cournot problema care, în conditii
de concurenta acerba, parea a fi insurmontabila.

La rândul sau F.Y. Edgeworth a încercat sa aduca unele elemente noi în problematica duopolului.
În primul rând, solutia lui se diferentiaza de cea a lui A. Cournot prin faptul ca nu mai considera
cantitatea vânduta de celalalt concurent ca fiind data. Dimpotriva, fiecare dintre cei doi concurenti
se va stradui sa atraga o parte din clientela scazând pretul de vânzare. Pentru a demonstra acest
lucru Edgeworth se foloseste de un grafic de forma unei piramide.

graficul nr.7

Edgeworth masoara pe semiaxa pozitiva cantitatea vânduta de primul întreprinzator (y1), pe

semiaxa negativa cantitatea vânduta de cel de-al doilea întreprinzator (y2), iar pe axa verticala
pretul. Cele doua drepte descendente AB si AC reprezinta în acceptiunea lui curbele cererii pietei
pentru cei doi ofertanti. Pretul OP este cel ce permite obtinerea unui profit maxim concomitent
pentru cei doi producatori. De asemenea, segmentul de dreapta OP1 indica pretul la care piata
absoarbe aproape întreaga productie oferita de cei doi. Sa admitem acum ca, primul producator
fixeaza pretul OP în scopul maximizarii profitului. Al doilea producator, în tentativa de a atrage o
parte din clientela, va oferi propriul produs la preturi inferioare. Bineînteles ca primul va reactiona
la aceasta manevra reducând si el pretul. Va rezulta, astfel, o adevarata întrecere în reducerea
pretului, care nu se va opri decât pe aliniamentul OP1 când amândoi concurentii vor realiza
maximum de productie vânduta. O data atins acest punct, primul producator va gasi convenabila
decizia de urcare a pretului tocmai ca nu se mai teme de adversarul sau. Acesta se afla la
maximum de productie si nu poate vinde mai mult. Pe de alta parte, ridicând pretul, el se apropie
din nou de pozitia OP care îi oferea maximum de profit. La un asemenea pret si cel de-al doilea
producator va considera convenabila urmarea exemplului primului întreprinzator si va trece la
urcarea pretului. Se va declansa, astfel, o miscare în sens invers, de crestere a preturilor care se va
opri în punctul P când orice sporire, în continuare, a acestora nu mai este convenabila pentru nici
 210

unul. Normal, dupa aceasta, va începe din nou sa scada, dând nastere la un proces pulsatoriu.

Este clar ca aceasta solutie pulsatorie oferita de Edgeworth se datoreaza faptului ca cei doi
producatori, în încercarea lor de a se exclude reciproc de pe piata, nu vor reusi niciodata aceasta
performanta, pentru ca ei nu pot extinde propriile lor întreprinderi dincolo de anumite limite bine
definite. Aceste limite tehnice privind volumul productiei sunt conditionate de atingerea unui
anumit nivel al pretului si al profitului. Pe baza acestuia întreprinderile pot fi largite, modernizate,
retehnologizate.

Constructiile lui A. Cournot si F. Edgeworth, desi nu lipsite de semnificatie au avut o

aplicabilitate restrânsa. Caracterul lor oarecum depasit a iesit si mai mult în evidenta de îndata ce
s-a trecut la tratarea problemelor pe care le ridica o piata în cadrul carei actioneaza mai multi
producatori, dar al caror numar ramâne, totusi, restrâns, adica în conditii de oligopol. În aceste
conditii, teoria moderna a abandonat complet modelele lui Cournot si Edgeworth conferind
analizei economice o linie absolut diferita.

Printre primii care s-au angajat în elaborarea unei noi teorii cu valabilitate pentru concurenta
imperfecta de tip oligopolist au fost englezii R. Hall si C. Hitch care, într-un studiu publicat în
1939 au încercat sa demonstreze ca, în noile conditii, îndeosebi pe termen lung, maximizarea
profitului nu mai implica egalitatea devenita deja clasica între costul marginal si venitul marginal.
Acest nou punct de vedere a fost repede preluat si de catre alti economisti precum P.W.S.
Andrews, H.R. Edwards, italianul Sylos Labini pe care l-am mai amintit si altii. Dar, cel care avea
sa aduca o contributie majora în acest domeniu a fost economistul american P. Sweezy. Acesta,
intr-o lucrarea publicata în acelasi an (1939) intitulata „Demand under conditions oligopoly” a
descris modul în care marile firme reusesc sa-si mentina dominatia asupra pietei (diversificarea
continua a produselor, îmbunatatirea calitatii, instituirea unui control sever asupra unor surse de
materii prime si ridicarea unor noi bariere în calea altor firme care ar dori sa patrunda pe piata
respectiva).

Una din problemele majore cu care se confrunta firmele în conditii de oligopol este cea a pretului
de vânzare. Desi practicarea unei politici agresive a pretului nu este recomandabila, fiecare firma
trebuie sa urmareasca în permanenta reactia celorlalti producatori la modificarile ce le opereaza
asupra acestui parametru.

Într-adevar, neputând cunoaste cu exactitate reactia celorlalti concurenti, unei firme care
actioneaza în conditii de oligopol îi va fi dificil sa aprecieze pretul ce îi va aduce cel mai mare
profit. Atunci când pe piata actioneaza numai câteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice
modificare a pretului de catre una din ele nu se poate sti cu certitudine cât din cererea generala
(din clientela totala) va ramâne de partea ei si care parte va fi acaparata de concurenti. Totul va
depinde de comportamentul lor. Daca, de pilda, una dintre firme mareste pretul de vânzare, ne
este deloc sigur ca celelalte întreprinderi îi vor urma exemplul. Nu o fac pentru ca, în felul acesta,
pot sa atraga o parte din clientela de partea lor si sa îsi mareasca vânzarile. Daca, dimpotriva, va
proceda la scaderea pretului, mai devreme sau mai târziu si celelalte firme vor fi nevoite sa adopte
aceeasi decizie, pentru ca, altfel, îsi vor pierde cumparatorii. Data fiind aceasta situatie, o firma
poate fi pusa în fata a cel putin urmatoarelor situatii:

1. Sa mareasca pretul, iar ceilalti concurenti sa nu îi urmeze exemplul. În acest caz, risca sa-si
 211

piarda o buna parte din cumparatori, volumul total al vânzarilor diminuându-se simtitor.

2. Sa mareasca pretul de vânzare, ceilalti producatori procedând la fel. Aceasta situatie poate
interveni fie atunci când una dintre firme este atât de puternica încât poate fixa pretul pentru
întreaga piata (asa-numitul pret conducator), fie atunci când, între marile firme intervin anumite
întelegeri cu privire la acest parametru. Si într-un caz si în altul cererea devine mai rigida,
numarul total al cumparatorilor scazând. De data aceasta, reducerea vânzarilor vine din partea
întregii piete. Drept urmare, dreapta care o reprezinta va dobândi o verticalitate tot mai pronuntata
fata de axa abscisei (PD' în graficul nr.8). Se obtine, în felul acesta, o dreapta a cererii cu totul
specifica, sub forma unei linii frânte, a carei deschidere spre interior formeaza un anumit unghi.
Punctul de inflexiune îl formeaza tocmai punctul de echilibru.

graficul nr.8

3. În fine, din anumite motive, firma poate sa decida reducerea pretului de vânzare, în timp ce
celelalte întreprinderi concurente sa nu adopte aceeasi hotarâre. De data aceasta, dreapta cererii
firmei în cauza va deveni mult mai elastica, unghiul pe care îl forma înainte putând sa dispara cu
totul (revine la forma sa initiala, în prelungirea segmentului de dreapta DP).

Rezumând, se poate spune ca, dreapta cererii în unghi apare ori de câte ori una din firmele care
actioneaza în contextul unei piete oligopoliste adopta o reactie diferita fata de concurentii sai,
adica mareste sau reduce pretul, fara ca ceilalti competitori sa o faca. Daca firma în cauza este
suficient de puternica pentru a putea dicta pretul (pretul conducator), atunci ea poate manevra
nivelul acestuia (în sus sau în jos) de-a lungul dreptei cererii, pentru întregul sector de activitate
pe care îl controleaza, fara ca aceasta sa înregistreze unghiuri.

O situatie asemanatoare se va înregistra si în cazul unei firme mici, ale carei modificari de pret nu
sunt de natura a fi luate în seama de catre rivali. Dar acest caz contravine situatiei de oligopol.

Ceea ce ne intereseaza aici este o alta problema si anume legatura care exista între dreapta cererii
si cea a veniturilor marginale. Daca dreapta cererii prezinta unghiuri, functia veniturilor marginale
va prezenta puncte de discontinuitate. La care nivel al venitului marginal (VM sau VM? în
graficul nr.8) va trebui egalizat costul marginal? La cel corespunzator unei cresteri a pretului, sau,
dimpotriva, unei diminuari a acestuia? Întrebarea a ramas pâna acum fara raspuns. Tocmai acest
lucru l-a determinat pe P. Sweezy sa afirme ca regula marginalista este inaplicabila în cazul unei
piete oligopoliste.
 212

De la data când economistul american si-a publicat lucrarea a trecut un timp apreciabil, interval în
care, în lumea economica au intervenit transformari profunde. Fenomenul concentrarii productiei,
numeroasele bariere ridicate în calea intrarii pe piata, fuziunile de tot felul, au rupt mecanismul
competitiv asa cum a fost el descris de teoria neoclasica, având drept rezultat faptul ca preturile
nu mai raspund întru totul semnalelor venite din partea cererii si ofertei.

Un mod frecvent de a rezolva problema indeterminarii oligopoliste este cel al întelegerilor între
întreprinderi. Practica a pus în evidenta doua tipuri de întelegeri mai importante: cartelul si
principiul pretului conducator, ambele amplu studiate de economistul american W. Fellner.

Cartelul reprezinta un acord direct între oligopolisti, de cele mai multe ori cu caracter secret,
pentru ca, de regula, este ilegal (în S.U.A., de pilda, cartelurile sunt si astazi interzise în baza legii
Sherman Antitrust Act din anul 1890), acord prin intermediul caruia se urmareste maximizarea
profiturilor totale, socotite la scara întregului sector de activitate, sau împartirea pietei între
semnatarii lui. Un cartel poate include mai multe întreprinderi din aceeasi tara, sau întreprinderi
apartinând unor state diferite. Un exemplu de cartel care reuneste firme din mai multe tari este
OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries).

Daca un cartel reuseste sa grupeze toti vânzatorii unui produs omogen (cum este cazul petrolului)
el poate fi, de fapt, asimilat unei mari întreprinderi monopoliste cu sectii multiple. O data
determinata cantitatea totala de marfa ce permite maximizarea profitului total, problema care se
pune în continuare este de a o repartiza între diferitele firme aderente la cartel. De aici si
posibilitatea aparitiei unor conflicte, deoarece, în functie de cota pe care fiecare o primeste,
depinde si masa de profit ce o va obtine. Acesta este si motivul pentru care cartelurile sunt atât de
instabile.

Principiul pretului conducator care, la prima vedere nici n-ar trebui inclus în clasa întelegerilor,
este totusi o forma de manifestare a concurentei imperfecte în care o întreprindere de mari
proportii fixeaza pretul de vânzare, iar celelalte firme o urmeaza pastrându-si în schimb deplina
libertate în alegerea produsului, activitatea promotionala a vânzarilor, folosirea canalelor de
distributie, etc. Daca marfa este omogena, pretul fixat de marea întreprindere va fi identic pentru
toate. Daca, în schimb, produsul este diferentiat, preturile vor fi diferite dar vor gravita în aceeasi
directie, astfel încât, diferentele de pret între întreprinderi sa se mentina nealterate.

Pentru a-si exercita puterea necesara impunerii unui pret, întreprinderea leader trebuie sa produca
la costuri mai joase, sau sa fie suficient de puternica pentru a-si impune punctul de vedere. Daca o
întreprindere produce la costuri mici, dar este de mica dimensiune, ea nu va putea învinge
niciodata într-un razboi al preturilor, deci nu se va putea impune ca leader.

Asadar, întreprinderile satelit vor practica de cele mai multe ori pretul fixat de firma leader,
putând decide asupra cantitatii la care le convine sa produca în corespondenta cu acel pret. Pe de
lata parte, întreprinderea leader are tot interesul de a asigura pe piata prezenta întreprinderilor
satelit din moment ce le permite sa aiba o anumita flexibilitate decizionala. În perioadele de avânt
economic, întreprinderea leader poate satisface o cerere aflata în expansiune prin intermediul unei
productii mai mari obtinuta pe seama firmelor satelit. Invers, în perioadele de recesiune ea poate
sa le impuna reducerea productiei. În felul acesta, întreprinderea leader reuseste sa-si asigure o
pozitie stabila fata de cererea de pe piata, cu avantaje usor de intuit.
213
 214

EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI

Probleme metodologice

Dupa cum am avut prilejul sa constatam în capitolele precedente, în economie exista o mare
varietate de resurse care, fie ca sunt substituibile sau nu, pot fi combinate în diverse moduri,
obtinându-se rezultate diferite. În plus, sistemul diviziunii muncii, precum si formele concrete ale
organizarii productiei, sporesc, amplifica aceasta mare diversitate de combinari posibile.
Problema care se pune, însa, pentru orice întreprinzator este de a gasi, în întregul proces al
productiei, sau pe diferite secvente ale acestuia, acea combinare a factorilor de productie care sa
duca la obtinerea unor rezultate maxime.

Din pacate, cea mai mare parte din resursele care se afla la dispozitia societatii au un caracter
limitat, fireste, în primul rând, fata de trebuinte. Daca resursele ar fi nelimitate, problemele
economice s-ar simplifica foarte mult, iar cele ale eficientei poate nici nu s-ar mai pune. Dar,
tocmai aceasta limitare a resurselor face ca problemele eficientei sa devina nu numai foarte
importante, însa si dificil de rezolvat. Aceasta deoarece, prin intermediul lor, trebuie sa se
gaseasca raspuns la o serie de întrebari complicate pe care si le pune întreprinzatorul privind cât,
ce si cum sa produca.

În stiinta economica notiunea de eficienta a patruns îndeosebi în secolul nostru, desi anumite
referiri indirecte pot fi întâlnite înca la W. Petty si Adam Smith, ultimul abordând problema
maximizarii rezultatelor fara sa se refere la minimizarea cheltuielilor. Alaturi de acestia, unul din
economistii cu contributii importante în definirea conceptului de eficienta economica a fost, fara
îndoiala, italianul Vilfredo Pareto. Concluziile acestuia s-au identificat în secolul trecut cu
conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu concurenta perfecta.

Mutatia hotarâtoare în studiul eficientei avea sa se produca, asa cum mentionam mai înainte, în
secolul nostru, când rezultatele au intrat pe un fagas nou datorita contributiilor aduse prin
aplicarea matematicii în economie si perfectionarii tehnicii de calcul. În aceasta privinta, un rol
important l-a avut aplicarea calculului diferential, folosirea analizei input-output, precum si
primele cercetari întreprinse în domeniul programarii matematice care a permis obtinerea unor
variante optime din multitudinea de solutii posibile.

Dintotdeauna, oamenii s-au straduit sa-si perfectioneze uneltele de munca, sa creeze altele noi, cu
caracteristici superioare, sa îmbunatateasca formele si metodele de organizare si conducere a
productiei în scopul cresterii rodniciei eforturilor lor, al obtinerii unor cantitati sporite de bunuri
materiale si servicii. În realitate, toate aceste eforturi si-au gasit expresia în tendinta de
economisire a timpului de munca disponibil, tendinta care a devenit pâna la urma conditia
fundamentala a progresului general al societatii. Din acest punct de vedere, se poate spune ca
orice economie se reduce, în ultima instanta, la economisirea timpului. Aceasta economisire,
privita ca rezultat al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unitati de produs sau de
efect util, constituie, incontestabil, esenta oricarei forme de eficienta, masura cea mai elocventa a
gradului de utilizare si valorificare a factorilor de productie disponibili.

În sens strict etimologic eficienta ne arata calitatea unei activitati economice de a produce un
efect pozitiv. De altfel, aprecierea calitativa prin prisma rezultatelor obtinute ne apare ca necesara
 215

pentru toate activitatile umane, dintre acestea desprinzându-se cele economice pentru ca tocmai
lor le sunt angajate principalele eforturi si resurse ale societatii. Din aceasta cauza, nu întâmplator
ideea despre calitatea actului economic au formulat-o mai întâi producatorii efectivi, pornind de
la experienta dobândita de ei de-a lungul anilor.

Facând abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta activitatii economice
poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul) obtinut si efortul
necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare, cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea
rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelasi lucru, reducerea
cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit
efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât eficienta este mai ridicata.

Fata de scopul urmarit, eficienta economica implica o dubla raportare: mai întâi a efectului la
efort, apoi a rezultatelor obtinute la cele cunoscute dintr-o perioada anterioara, luata drept baza de
comparatie, sau la cele mai bune performante cunoscute pe plan mondial.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficientei ca, de altfel a oricarui proces sau
fenomen exprimat numeric, este conditionata de o serie de elemente legate de forma de
exprimare, de continutul economic al indicatorilor si metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea
unor indicatori de volum este necesar sa se foloseasca aceeasi forma de exprimare – unitati
naturale, unitati natural-conventionale, unitati de timp, sau preturi comparabile. De asemenea,
efectul sau efortul trebuie sa se refere la aceeasi unitate de timp (moment sau interval), dupa cum
indicatorul ales drept baza de comparatie trebuie sa fie suficient de semnificativ pentru evolutia sa
în timp.

Compararea nivelului eficientei factorilor de productie pe plan national nu ridica probleme

deosebite datorita faptului ca este asigurata o anumita unitate teoretica si metodologica de calcul.
Mult mai complicata este problema compararii diferitilor indicatori de eficienta pe plan
international. Dificultatile sunt generate, în principiu, de anumite neconcordante privind
continutul ramurilor, structura produselor si serviciilor comparate, calitatea elementelor care
compun efectele si eforturile, metodologia de calcul, nivelul preturilor si nu în ultimul rând,
convertibilitatea monedei si putere ei de cumparare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici
deosebirile de continut si sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale. Datorita tuturor acestor
distorsiuni, care pot sa apara în orice moment, numeroase organisme internationale specializate în
acest domeniu recurg la estimarea unor indicatori de eficienta, îndeosebi a celor de sinteza, cum
ar fi produsul intern brut, nivelul productivitatii muncii s.a.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuiala trebuie sa strabata întreaga activitate economica,
în toata întinderea si diversitatea ei. De aceea, eficienta economica presupune întotdeauna o
abordare sistemica. Aceasta înseamna, pe de o parte, ca în definirea eficientei activitatii
economice trebuie luate în considerare ansamblul formelor ei de manifestare aflate în relatii de
interconditionare, iar, pe de alta parte, folosirea unui sistem complex de indicatori cu ajutorul
carora sa putem cunoaste nivelul si dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficientei sunt strâns legate de resursele avansate (indiferent daca
produc sau nu), ocupate (adica numai cele care produc, fiind, deci, excluse investitiile
neterminate, capitalul fix aflat în rezerva sau conservare si capitalul circulant fara miscare) si
 216

consumate efectiv de întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe
forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca (productivitatea muncii), eficienta
capitalului fix, a capitalului circulant, eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale
(gradul de valorificare a lor) s.a.m.d. Dupa cum se vede, cea mai mare parte a lor este legata de
productie tocmai datorita rolului ei determinant în crearea bunurilor si serviciilor.

În ceea ce priveste indicatorii economici acestia vizeaza nemijlocit calculul eficientei economice,
adica evaluarea rezultatelor, a performantelor economice ale unei întreprinderi ce decurg din
diferite variante de utilizare a factorilor de productie. În aceasta privinta, calculul economic
trebuie sa surprinda atât raportul efectiv dintre efect si efort (pentru anumite resurse consumate),
cât si raportul global (de data aceasta efortul incluzând totalitatea resurselor avansate).

Exprimând legatura interna, functionala intre cauza si efect, fiecare indicator de eficienta are doua
caracteristici definitorii: una calitativa redata prin formulari din care reiese sensul si continutul
economic si alta cantitativa (operationala) care pune în evidenta metodologia de evaluare, de
obtinere a rezultatului respectiv. Astfel, în scopul determinarii eficientei economice, la nivelul
unei unitati productive o serie de indicatori precum: productivitatea muncii, rata rentabilitatii,
valoarea productiei obtinuta la 1000 lei capital fix avansat sau, dupa caz, consumat, profitul
obtinut la 1000 lei capital avansat, costul de productie pe unitatea de produs, cheltuielile materiale
la 1000 lei productie marfa, cursul de revenire pentru produsele vândute pe piata externa, gradul
de valorificare a materiilor prime etc. Se poate observa ca masurarea eficientei economice pune în
evidenta, în principal, efectele sau rezultatele ce se obtin pe unitatea de cheltuiala din fiecare
factor utilizat în productie: munca, resurse naturale, capital.

Fara îndoiala, luat în parte fiecare indicator de eficienta va avea o putere informationala limitata.
Însa, asa cum aratam mai înainte, eficienta are un caracter complex, cunoscând multiple forme de
manifestare. Marea varietate de forme concrete este data tocmai de evantaiul resurselor angajate
în productie. De aceea, calculul eficientei bazat numai pe folosirea unui singur indicator nu va
putea asigura, de regula, decât o imagine unilaterala, partiala a proceselor economice. Iata de ce
în evaluarea si analiza comparativa a eficientei trebuie sa folosim un sistem de indicatori, cu
ajutorul carora vom putea cunoaste mai bine influenta schimbarilor intervenite în combinarea
factorilor de productie si rezervele ce se ivesc în decursul folosirii lor. Totodata, utilizând mai
multi indicatori de eficienta se amplifica posibilitatile de concretizare a analizei pe factori de
influenta adecvata specificului, naturii si structurii eforturilor facute.

Productivitatea muncii

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficientei economice este productivitatea
muncii. Numeroase argumente vin sa sustina si sa întregeasca aceasta afirmatie. Simpla lor
enumerare ar fi, de altfel, imposibila, fara a mai socoti ca lista va ramâne aproape întotdeauna
incompleta. Totusi, dintre acestea câteva sunt de natura a ne retine în mod particular atentia.

Înainte de toate trebuie sa subliniem ca nici un alt indicator nu reflecta mai bine capacitatea de
performanta a unei întreprinderi sau a unei economii nationale ca productivitatea muncii. Aceasta
deoarece, pâna la urma, toate formele de eficienta economica, indiferent de domeniul de
activitate, depind si sunt în cea mai mare masura expresia, directa sau indirecta, a cresterii
productivitatii muncii. Reprezentând factorul determinant de sporire a productiei, productivitatea
 217

muncii influenteaza în cel mai înalt grad nivelul si dinamica bogatiei unei tari. În statele
industrializate, cantitatea si calitatea alimentelor, îmbracamintei, masinilor si utilajelor, înaltul
grad de confort la care au ajuns, toate se datoreaza, într-un fel sau altul, cresterii productivitatii
muncii, la care generatiile mai vechi nici nu visau.

Schimbarile, de-a dreptul spectaculoase, pot fi cu greu redate prin simbolul cifrelor. Totusi, este
suficient sa aratam ca o persoana ocupata în cadrul productiei materiale a S.U.A. produce astazi
într-o ora de 20 de ori mai mult decât în anul 1800. Daca, în acelasi an 1800, în agricultura S.U.A.
lucra aproximativ 90% din forta totala de munca, recolta abia ajungând pentru hranirea întregii
populatii, în prezent numai 3% din lucratorii îsi desfasoara activitatea în fermele agricole. Prin
recoltele pe care le obtin acestia reusesc sa asigure nu numai o aprovizionare îndestulatoare, dar
sa si exporte importante cantitati aflate în surplus.

Deoarece numarul lucratorilor este un factor cantitativ de crestere a productiei, limitat de

resursele existente la un moment dat, iar productivitatea muncii un factor calitativ, atât la nivel
microeconomic, cât si la nivel macroeconomic conteaza foarte mult care dintre aceste doua laturi
actioneaza cu preponderenta asupra productiei. În timp ce ridicarea productivitatii muncii asigura
cresterea productiei cu cheltuieli de munca mai mici, sporirea numarului personalului înseamna a
produce mai mult cu cheltuieli de munca proportional mai mari.

În sensul cel mai larg, conceptul de productivitate apare ca o însusire a unui lucru sau a unui
proces de a fi productiv. Potrivit acestui înteles, similar cu cel de rodnicie si considerând munca
drept un proces constient si util, înseamna ca productivitatea muncii reprezinta capacitatea omului
de a obtine, în anumite conditii date, rezultate variabile, concretizate într-o anumita cantitate de
bunuri si servicii, în unitatea de timp.

În decursul anilor, teoria economica a retinut si analizat doua concepte strâns legate între ele, dar
exprimând nuante diferite. Este vorba de productiva a muncii si de productivitatea muncii.
Diferenta dintre ele ca între posibilitate si realitate. Într-adevar, primul concept si anume forta
productiva a muncii exprima capacitatea fortei de munca, potentialul ei de a produce anumite
efecte utile. Aceasta capacitate poate fi valorificata sau nu, totul depinzând de conditiile în care ea
este pusa sa actioneze. Cel de al doilea concept, respectiv productivitatea muncii, reflecta
rezultatul concret obtinut, eficienta propriu-zisa cu care a fost cheltuita munca intr-un anumit
proces de productie. Prin urmare, gradul de rodnicie a muncii sau productivitatea ei poate fi pusa
în evidenta numai daca procesul de productie a avut loc.

Pentru caracterizare continutului productivitatii muncii este necesar sa se tina seama de faptul ca
ea exprima atât influenta reciproca dintre factorii de productie combinati intre ei în anumite
proportii, cât si capacitatea manageriala a întreprinzatorilor.

În forma sa concreta productivitatea muncii îsi gaseste expresia în cresterea si nivelul ei.
Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se
concretizeaza într-o masa mai mare de bunuri si servicii obtinuta în unitatea de timp. Cu alte
cuvinte, ea presupune o schimbare în modul de desfasurare a procesului de productie, în urma
caruia timpul de munca necesar pentru producerea unui bun sau serviciu se reduce, deci o
cantitate de munca determinata dobândeste forta de a produce o cantitate mai mare de produse
 218

într-o unitate de timp.

La rândul sau, nivelul productivitatii muncii, în forma sa cantitativa, se exprima prin raportul
dintre rezultatele (efectele) obtinute într-un proces productiv si efortul (cheltuiala) efectuat în
respectivul proces. În functie de modul de exprimare e efectului si efortului depus pot fi calculati
o serie de indicatori cu ajutorul carora redam nivelul productivitatii muncii. Astfel, tinând seama
de felul în care este masurat efectul, productivitatea muncii poate fi calculata în unitati fizice si
valorice. În primul caz, efectul economic este exprimat cu ajutorul unitatilor naturale sau natural-
conventionale. Ea se apreciaza, de obicei, prin timpul de munca cheltuit pentru producerea unui
anumit produs, sau prin cantitatea de produse obtinuta de o persoana într-o unitate de timp
(productivitatea muncii orara, zilnica, lunara, anuala), adica:

sau

unde:

W = nivelul productivitatii muncii;

T = timpul;
Q = volumul productiei exprimat în bucati, tone, m.p. etc.

Daca, de pilda, o întreprindere specializata extrage într-un an 2 mil. tone carbune si foloseste
pentru aceasta 5000 de persoane angajate (T) productivitatea muncii (W) exprimata în unitati
naturale va fi:

tone carbune/persoana.

Natura diferita a produselor, însa, face imposibila stabilirea nivelului productiei prin însumare
directa. Din aceasta cauza, singurul element comun al acestora ramâne suma preturilor marfurilor
care o compun. Drept urmare, de cele mai multe ori, masa productiei obtinuta (Q) este
omogenizata cu ajutorul preturilor. În aceste conditii, calculul productivitatii muncii ia urmatoarea
forma:

N reprezentând numarul lucratorilor care au contribuit la obtinerea productiei Q.

Prin intermediul acestei metode de calcul se poate obtine un indicator sintetic si unitar al
productivitatii muncii în toate întreprinderile. Cu toate acestea, trebuie sa observa ca ea are, în
 219

acelasi timp, unele dezavantaje care nu pot fi trecute cu vederea. Marimea valorii productiei este
puternic influentata de volumul si ponderea cooperarii industriale, de preturile reperelor si
subansamblelor primite din afara, de tendinta unor întreprinderi de a solicita preturi cât mai
ridicate îndeosebi pentru produsele noi, scaderea calitatii produselor în favoarea cantitatii s.a.
Toate aceste deficiente deformeaza imaginea reala a productivitatii si împieteaza asupra unor
decizii economice.

Din cele redate mai sus rezulta ca, prin continutul si functiile sale, metodele de calcul ale
productivitatii muncii în unitati de timp si unitati naturale sunt cele mai apropiate de definirea
stiintifica a acestui concept, ele reflectând cel mai fidel capacitatea de performanta a unei firme,
sau, extrapolând, a unei întregi economii nationale. Din pacate, sfera de cuprindere si de
aplicativitate a productivitatii muncii calculata în unitati naturale este destul de limitata. Prin
definitie, forma aceasta de exprimare presupune existenta unei productii omogene. Or, dupa cum
se stie, productia majoritatii întreprinderilor nu este omogena si nici stabila, ea modificându-se
continuu datorita progresului tehnic si adâncirii diviziunii muncii. În plus, aceasta metoda nu
poate oglindi influenta modificarilor intervenite în volumul productiei neterminate si a serviciilor
cu caracter industrial care reprezinta, în multe situatii, o parte importanta a activitatii economice.
Din aceasta cauza, calculul productivitatii muncii în unitati naturale necesita permanente adaptari
la conditiile concrete, specifice fiecarei întreprinderi sau sector. Cât priveste posibilitatea unor
comparatii internationale, este clar ca cea mai indicata metoda ramâne calculul productivitatii
muncii în unitati de timp. Varianta valorica ar putea fi aplicata numai în conditiile în care preturile
s-ar situa la nivelul celor mondiale sau, interpretând acest proces pe un plan mai larg, moneda ar
fi convertibila.

Asadar, cu cât va fi mai ridicat nivelul productivitatii muncii, cu atât mai mare va fi volumul
productiei ce se obtine într-o unitate de timp si implicit cu atât va fi mai mare cantitatea de bunuri
de care va dispune societatea. Acest lucru rezulta cu claritate din relatia (2) pentru ca:

Q=W*N

adica fenomenul-efect (Q) depinde nemijlocit de fenomenul-cauza (W si N).

Obtinerea unei cantitati mai mari de produse într-o unitate de timp de catre o persoana, sau
reducerea de catre aceasta a timpului de munca necesar pentru crearea unei unitati de produs, pot
fi considerate drept cresteri ale productivitatii muncii individuale. Ea poate fi urmarita pe un
muncitor sau la nivelul unei întreprinderi. La scara macroeconomica efectul general obtinut de un
întreg popor îsi gaseste expresia în produsul national brut care, raportat la totalul muncii
consumate pentru obtinerea lui, ne ofera una dintre cele mai sintetice dimensiuni ale eficientei
economice, cunoscuta sub denumirea de productivitatea muncii nationale.

Nivelul productivitatii muncii individuale si nationale se gaseste sub influenta unui mare numar
de factori, principali si secundari, directi sau indirecti, care se întrepatrund si actioneaza, uneori,
în sensuri diferite. În functie de principalii factori care contribuie la buna desfasurare a productiei,
nivelul si dinamica productivitatii muncii depind de cel putin urmatoarele grupe mari de
influenta:
1. factori tehnici-materiali;
2. factori legati de dezvoltarea fortei de munca;
3. factori care vizeaza calitatea organizarii si conducerii procesului de productie;
 220
4. factori sociali si psihologici;
5. factori naturali.

Fara îndoiala, sporirea rodniciei muncii depinde în cel mai înalt grad de nivelul de dezvoltare a
uneltelor de munca. Productia moderna se bazeaza intr-o masura tot mai mare pe masini, utilaje,
instalatii tot mai complexe, cu un grad ridicat de automatizare si performante tehnice superioare.
Marcând o etapa noua în cunoasterea si stapânirea naturii de catre om, stiinta determina
transformari calitative radicale în dezvoltarea uneltelor de munca, în structura surselor de energie
folosite si procedeele tehnologice aplicate. Toate acestea îsi gasesc expresia în legatura ce se
creeaza între dinamica înzestrarii tehnice a muncii si cresterea productivitatii. Corelatia optima
dintre înzestrarea tehnica si productivitatea muncii se poate reda sub forma:

unde,

reprezinta indicele productivitatii muncii (0 si 1 fiind perioada de baza si curenta) iar Iz indicele
înzestrarii tehnice.

Asadar, de regula, pentru a înregistra efecte pozitive, productivitatea muncii trebuie sa creasca,
întotdeauna, în ritmuri mai înalte de cât înzestrarea tehnica a muncii. Inversarea acestei corelatii
are loc ori de câte ori capacitatile de productie sunt subutilizate, exista un mare volum de
investitii începute si neterminate, sau apar unele schimbari nefavorabile în structura capitalului fix
utilizat (de pilda între partea activa si pasiva).

Rezumând cele mentionate mai sus, se poate spune ca folosirea unor unelte si tehnologii moderne
conduce la scurtarea duratei proceselor de productie, reducând timpul necesar producerii unui
produs.

Eficienta cu care este cheltuita munca omului nu depinde numai de conditiile materiale ale
productiei. Asupra ei un rol important, putem spune esential, îl are calitatea fortei de munca. În
prezent, solicitarile la care este supusa forta de munca sunt cu mult mai mari decât în trecut,
respectiv în cazul folosirii unor tehnici mai putin perfectioniste. Progresul tehnic a dus la
cresterea ponderii efortului intelectual în comparatie cu cel fizic, a adus cu sine mai multa
promptitudine si exactitate în activitatea desfasurata. În acest context, ridicarea continua a
calificarii reprezinta conditia esentiala pentru utilizarea eficienta a resurselor umane. În
comparatie cu munca necalificata sau cu o calificare inferioara, cea calificata sau cu o calificare
superioara are forta de a produce în aceeasi unitate de timp o cantitate mai mare de productie.
Cercetarile facute în ultimul timp au pus în evidenta existenta unei corelatii foarte strânse între
nivelul de pregatire profesionala, pe un plan mai larg chiar de cultura generala si productivitatea
muncii. De pilda, economistul american Edward Denison a ajuns la concluzia ca, în ultimii 50 de
ani, aproximativ 43% din produsul intern brut al S.U.A. se datoreaza influentei pe care a
exercitat-o învatamântul si progresul general al stiintelor.

Modernizarea continua a uneltelor de munca si perfectionarea tehnologiilor de fabricatie impun

 221

tot mai pregnant un proces de policalificare si recalificare a unor largi categorii de personal.
Policalificarea este determinata, în esenta, de necesitatea utilizarii cât mai complete a fortei de
munca, respectiv a timpului de munca. Procesele moderne de fabricatie solicita deseori o aplicare
distincta a unora dintre meserii. În consecinta, pentru a evita timpii morti care se creeaza, multi
angajati trebuie sa cunoasca o a doua meserie pe care sa o poata aplica în anumite intervale, fara a
mai fi necesara din partea întreprinzatorului atragerea de personal suplimentar. Cât priveste
recalificarea ea este determinata de obicei de schimbarea profilului întreprinderii, fie ca urmare a
faptului ca aceasta nu mai are piata de desfacere pentru produsele sale, fie pentru ca cei în cauza
pot sa ajunga în situatia de someri, urmând a-si cauta locuri de munca.

Privita la nivel microeconomic, utilizarea rationala a fortei de munca este determinata si de alti
factori. Dintre acestia sunt de retinut: normarea muncii, stabilirea unui raport optim între diferite
categorii de lucratori (structura personalului), folosirea deplina a timpului de lucru, utilizarea
metodelor ergonomice s.a.

Printre conditiile fundamentale ale cresterii productivitatii muncii un loc de seama îl ocupa
aplicarea pe scara a stiintei conducerii si organizarii productiei, pe scurt a managementului
modern. Datele acumulate pâna acum demonstreaza fara putinta de tagada faptul ca dezvoltarea
economica este nu atât rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie, cât mai ales a
folosirii lor eficiente, în conformitate cu evolutia calitativa a acestora si combinarea lor optima.
Or, tocmai combinarea factorilor de productie trebuie sa fie rezultatul direct al unei organizari si
conduceri asezate pe baze stiintifice.

Dupa cum este cunoscut, sporirea productivitatii este consecinta actiunii simultane si asociate a
tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul, la cresterea rodniciei muncii. În acest
context, rolul conducerii si organizarii consta în coordonarea acestei actiuni în timp si pe
ansamblu, în scopul armonizarii întregii activitati economice. Deoarece factorul timp este
determinant pentru obtinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe care îl ridica productia si
desfacerea marfurilor trebuie sa fie rezolvat la momentul oportun, altfel orice decizie devine
tardiva, diminuând sau chiar anulând efectul altora.

Prin definitie, conducerea si organizarea pe baze stiintifice a productiei sunt notiuni complexe si
dinamice, a caror sfera de cuprindere este practic nelimitata. Oricum, problematica lor se refera
deopotriva la o serie de aspecte precum: perfectionarea fluxurilor de fabricatie, eliminarea
întreruperilor în productie, programarea optima a productiei si a stocurilor, realizarea celei mai
bune profilari si specializari, combinarea optima a factorilor de productie, pregatirea temeinica a
fabricatiei si a asimilarii produselor noi, fundamentarea normelor de munca, adoptarea celor mai
stimulative forme de cointeresare a salariatilor s.a.m.d.

Desigur, toate problemele managementului modern trebuie sa contribuie la dezvoltarea initiativei

si spiritului creator imperios necesare gasirii celor mai bune solutii.

Factorii de mai sus pot fi mult amplificati prin luarea în considerare a unor elemente de natura
sociologica si psihologica. Avem aici în vedere capacitatea de integrare într-o anumita activitate a
individului, aspiratiile pe care el le urmareste, satisfactia ce i-o ofera profesia pe care o practica,
sistemul de servicii si de protectie sociala de care beneficiaza, distantele pâna la locul de munca,
conditiile de locuit s.a. Aspiratiile economice sunt conditionate la rândul lor de unele predispozitii
 222

psihologice cum ar fi aptitudinile manifestate de fiecare individ, dorinta acestuia de a munci,

sensibilitatea lui fata de nou etc.

În fine, desi în multe sectoare de activitate au o sfera de cuprindere oarecum limitata, factorii
naturali nu pot fi neglijati cu totul. Ei îsi pun amprenta asupra productivitatii muncii în unele
domenii cum ar fi: industria extractiva, exploatarile forestiere, unele subramuri ale industriei
alimentare, ca sa nu mai vorbim de agricultura, unde, cu toate realizarile stiintei agricole, fermele
se mai confrunta cu unele greutati ce decurg din conditiile pedoclimatice mai putin favorabile.

Rentabilitatea

Una dintre cele mai importante forme de exprimare a eficientei economice este rentabilitatea.
Pentru toate categoriile de activitati economice si de resurse avansate sau consumate, efectele
economice se concretizeaza, în ultima instanta, în profitul obtinut de o întreprindere. Dupa cum a
rezultat din capitolele anterioare, sub raport cantitativ profitul este înteles ca diferenta între
veniturile totale si costurile de productie efectuate de catre o unitate economica, adica:

=pQ-CT (1)

unde,

= profitul obtinut;
p = pretul de vânzare;
Q = cantitatea vânduta;
CT = costurile totale.

Fiind vorba de mai multe produse si mai multe preturi la care ele se realizeaza, produsul pQ este
de fapt o suma pQ. De asemenea, deoarece costurile totale sunt date de suma costurilor fixe si a
costurilor variabile, relatia (1) mai poate fi scrisa si sub urmatoarea forma:

= pQ-(Cf+Cv) (2)

Daca, în acelasi timp, presupunem ca partea variabila a costurilor este strict proportionala cu
volumul productiei luând forma unei functii liniare

Cv=aQ

unde „a” reprezinta factorul de proportionalitate, atunci costurile totale vor fi egale cu:

CT=Cf+aQ (3)

iar relatia (2) devenind

= pq-(Cf+aQ) (4)

Respectând conditia de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport cu productia, cele

 223

trei tipuri de costuri pot fi reprezentate ca în graficul nr.1.

graficul nr.1

Având în vedere cele mentionate în capitolul despre costuri, alaturi de tipurile aratate mai sus,
teoria si practica economica au retinut si conceptul de cost marginal si cost mediu pe unitatea de
produs. Reprezentarea curbei costurilor fixe medii (Cfm) este mereu aceeasi, pentru ca:

luând întotdeauna forma unei hiperbole echilaterale, având drept asimptote cele doua axe de
coordonate. În schimb, toate celelalte curbe îsi modifica traseul. De pilda, costul marginal
(repetam, în conditii de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport cu productia) sunt
egale cu:

Aceasta înseamna ca el este constant si egal cu costul variabil mediu:

Asadar, cele doua marimi, respectiv costul marginal si costul variabil mediu, se identifica sub
forma unei drepte paralela la axa pe care sunt reprezentate cantitatile produse.

Pornind de la constatarile de mai înainte, poate fi dedus costul total mediu (CTM) de care avem
nevoie în stabilirea profitului întreprinderii. El va fi egal cu:

având, întotdeauna, forma unei curbe descrescatoare, asa cum se poate constata din analiza
 224

graficului nr.2

graficul nr.2

Analizând relatia (4) rezulta ca volumul profitului (masa profitului) obtinut depinde de evolutia a
cel putin trei variabile si anume: nivelul pretului de vânzare, nivelul costurilor totale de productie
si cantitatea de produse pe care întreprinderea reuseste sa o vânda. În conditiile în care unitatea de
productie nu are posibilitatea de a influenta pretul de pe piata, ea fiind nevoita sa îl considere ca o
marime data, atunci singurii indicatori asupra carora poate sa intervina sunt costurile si volumul
productiei. Deoarece, de fiecare data si în orice împrejurare, un întreprinzator urmareste sa-si
maximizeze profitul, se ridica urmatoarea întrebare: daca pretul de vânzare este considerat ca o
marime exogena si cunoscuta, de la ce volum al productiei va începe sa obtina profit? Pâna acum,
în capitolele anterioare am reusit sa aflam punctul în care volumul profitului devenea maxim.
Acesta corespundea acelui volum al productiei în care costul marginal devenea egal cu venitul
marginal.

Pentru a raspunde la întrebarea de mai sus trebuie sa ne folosim de un nou concept cunoscut în
teoria si practica economica sub denumirea de prag al rentabilitatii. El marcheaza punctul de la
care, în functie de evolutia nivelurilor preturilor, a costurilor si a cantitatilor produse,
întreprinderea începe sa obtina profit, adica sa devina rentabila.

Dar, ce întelegem prin rentabilitate? În general, prin rentabilitate se întelege capacitatea unei
întreprinderi de a obtine profit, adica de a fi rentabila, de a nu înregistra pierderi care ar putea s-o
aduca, pâna la urma, în stare de faliment. În virtutea acestor precizari, rezulta ca pragul de
rentabilitate (sau punctul mort al unei întreprinderi) reprezinta tocmai acel volum al productiei
(Q0) sau „cifra de afaceri” cum îl mai numesc unii autori, dincolo de care producatorul începe sa
câstige. Prin urmare, în acest punct =0 pentru ca:

PQ=CT

Asa cum se poate observa si din graficul nr.3 (a) <0 daca Q<Q0 si >0 pentru Q>Q0. Acelasi
lucru se poate demonstra si pe graficul nr.3(b) unde sunt redate curbele costului marginal (Cm),
 225

ale costurilor fixe medii (Cfm) si a costurilor totale medii (CTM). În acest caz, Q0 este determinat
direct pentru conditia:

graficul nr.3 (a)

graficul nr.3 (b)

Cunoasterea exacta a „pragului rentabilitatii” are o mare importanta, constituind una din
preocuparile primordiale ale managerilor întreprinderilor. El se modifica de la o perioada la alta în
functie de modul cum evolueaza nivelul preturilor de vânzare si costurile de productie. Astfel,
pentru a da un singur exemplu, Regia Renault din Franta, producatoare de autoturisme, a avut un
prag al rentabilitatii de 1,4 mil. bucati în 1985, de 1,5 mil. în 1986, iar în 1987 de 1,2 mil. bucati .

Conducerea pe baze stiintifice a productiei presupune cunoasterea de catre manageri a întregului

sistem de indicatori de eficienta economica în raport de care sunt alocate resursele si sunt
concentrate eforturile. Prezenta profitului în toate elementele de exprimare a performantelor
economice ale unei întreprinderi pune în lumina locul lui central în aprecierea efectelor obtinute
pe unitatea de efort sau de cheltuiala. De aceea, o mare însemnatate în elaborarea si
fundamentarea sistemului de indicatori ai eficientei economice o are cât mai exacta a locului si
 226

rolului profitului si a rentabilitatii la nivel microeconomic.

De la început trebuie sa mentionam ca în masurarea rentabilitatii distingem doua marimi: o

rentabilitate absoluta si una relativa. Cea absoluta este data de masa profitului realizat înainte ca
el sa fie impozitat. În legatura cu aceasta idee, teoria si practica economica utilizeaza uneori si
conceptele de rentabilitate potentiala si rentabilitate reala, efectiva. Este adevarat ca, în acest
context, sensul lor difera. De obicei, atunci când se aminteste de rentabilitatea potentiala analistii
au în vedere pe cea care ar putea fi obtinuta daca toate conditiile ne-ar fi perfect favorabile. Dupa
cum, atunci când se utilizeaza notiunea de „reala”, „efectiva” se ia în calcul numai partea din
profit care ramâne la dispozitia firmei. Partea din profit care se transforma în impozit înceteaza sa
mai îndeplineasca anumite functii economice la nivel microeconomic, preluând, fireste, alte
destinatii la scara macroeconomica prin intermediul bugetului statului.

Rentabilitatea relativa îsi gaseste expresia în rata acesteia care se determina prin raportarea
profitului obtinut la diferite elemente ce au alcatuit efortul solicitat de desfasurarea procesului de
productie, constând fie din parti ale capitalului avansat, fie din totalul capitalului consumat, adica
din totalul costurilor de productie. Rata rentabilitatii în functie de totalul capitalului avansat (fix si
circulant) exprima profitul obtinut la un leu capital aflat în activul întreprinderii. Deci:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/capitalul avansat)*100

Cea de a doua varianta de calcul si anume rata rentabilitatii în functie de costurile de productie
scoate în evidenta profitul obtinut la un leu cheltuieli efectuate pentru desfasurarea procesului de
productie în vederea obtinerii unui anumit volum de produse si prestarii unor servicii, adica:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/costurile totale)*100

Calculul ratei rentabilitatii pe baza capitalului avansat ne permite sa urmarim si recuperarea în

timp a acestuia din profitul obtinut. De asemenea, cea de a doua varianta ne ofera posibilitatea
efectuarii unor analize suplimentare privind nivelul preturilor de vânzare, a volumului productiei
marfa vânduta si încasata si evolutia costurilor. Indiferent, însa, de forma pe care o adoptam,
ambele variante de calcul prezinta interes deoarece pun în lumina puterea economica a unei
întreprinderi. În cazul firmelor prospere, cele doua rate ale rentabilitatii cunosc cote ridicate si
reprezinta un fel de atestat al pietei asupra performantelor economice ale acestora.

Atât profitul, cât si rentabilitatea dobândesc noi dimensiuni în conditiile actuale pentru ca, pe de o
parte, asistam la o crestere considerabila a volumului resurselor atrase si folosite efectiv în
procesele de productie, iar, pe de alta parte, se accentueaza caracterul restrictiv al acestora. Drept
urmare, unul din obiectivele centrale ale oricarei firme este obtinerea de pe urma fiecarei unitati
de resursa folosita a unui volum sporit de efecte economice, concretizate într-o masa de profit cât
mai mare.

Desigur, profitul si rentabilitatea caracterizeaza eficienta economica a productiei la nivel

microeconomic în strânsa legatura cu ceilalti indicatori ce vizeaza performantele unei
întreprinderi cum sunt: productivitatea muncii, calitatea produselor, costurile de productie s.a.
Dintre acestia, cea mai mare influenta asupra profitului si rentabilitatii o are productivitatea
muncii. Aceasta duce la sporirea profitului, pe de o parte, prin cresterea volumului productiei, iar,
 227

pe de alta parte, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs.

Puternica influenta pe care o exercita productivitatea muncii asupra masei profitului se explica
prin faptul ca, în conditiile în care preturile sunt date si relativ stabile, marimea profitului va
depinde, dupa cum am vazut, de nivelul costurilor si volumul productiei. Daca preturile si
costurile pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu, ramân nemodificate pentru o anumita
perioada de timp, atunci masa profitului va creste proportional cu sporirea volumului productiei,
deci în strânsa legatura cu cresterea productivitatii muncii. Trebuie mentionat, insa, ca aceasta
relatie se verifica numai în conditiile în care productivitatea creste în ritmuri superioare salariilor
si înzestrarii tehnice a muncii. Altfel, sporul de productie obtinut pe seama ei ar fi anihilat în buna
parte de cresterea costurilor fixe si variabile pe unitatea de produs.

Performantele strategice

Calculul rentabilitatii în functie de capitalul avansat, sau totalul activului de care dispune firma la
un moment dat prezinta un mare avantaj. Este vorba despre posibilitatea recuperarii acestuia dupa
o anumita perioada de timp pe seama profitului obtinut. Fiind vorba de marimi interdependente,
posibilitatea recuperarii dupa o anumita perioada de timp a capitalului avansat va influentata nu
numai de evolutia productivitatii ci si de alti factori. Dintre acestia remarcam numarul de rotatii
pe care le realizeaza capitalul într-un singur an (aspect analizat într-un capitol anterior) si cotele la
care se vor situa unii indicatori ai pietei financiare.

Într-adevar, intre rotatia capitalului si masa profitului aferenta productiei marfa încasata exista o
legatura directa, ea reflectându-se, pâna la urma, în rata recuperarii activului care se afla în
proprietatea întreprinderii. Cu cât va fi mai mare viteza de rotatie a capitalului, cu atât în decursul
unei perioade de timp date, se va obtine un volum mai mare de productie marfa, care, daca se va
vinde, va spori în mod corespunzator masa profitului. Pe seama acestuia se va putea recupera mai
repede capitalul avansat de catre întreprinzator, permitându-i sa reia celelalte cicluri de productie
pe o scara largita.

Totusi, aprecierea recuperarii capitalului avansat pe seama profitului nu epuizeaza nici pe departe
analiza performantelor economice ale unei întreprinderi. O serie întreaga de indicatori ai pietei
financiare ne ajuta sa apreciem câstigurile întreprinderilor nu numai dupa marimea, dar si dupa
structura capitalului de care dispun acestea. În acest context, avem în vedere cel putin doi
indicatori care sunt urmariti cu cea mai mare atentie de catre economisti. Este vorba, în primul
rând, de cresterea câstigurilor pe o actiune emisa de o firma (societate comerciala pe actiuni) si, în
al doilea rând, de cresterea pretului pietei pe o actiune (a cursului sau cotatiei ei). Desigur,
evolutia fiecareia dintre cresteri este influentata de perioada de baza fata de care se apreciaza
aceste marimi.

Cei doi indicatori pot sa ia cele mai diferite forme de evolutie. De pilda, pretul pietei, sau cursul
ei, poate sa fie mai mic, egal sau mai mare decât valoarea nominala a acesteia (adica valoarea la
care a fost emisa). Este limpede ca, în primele doua cazuri, nu poate fi vorba de câstig.
Dimpotriva, atunci când cursul actiunii ajunge sa fie mai mic decât valoarea ei nominala
(valoarea contabila cum o mai numesc unii economisti) se vor înregistra chiar pierderi. Situatia
aceasta survine ori de câte ori performantele economice ale întreprinderii în cauza decad,
prestigiul ei pe piata fiind grav afectat de o serie de decizii contraproductive. În cel de-al doilea
 228

caz, când pretul este egal cu valoarea nominala, firma nu realizeaza câstiguri suplimentare, dar
poate sa-si mareasca volumul capitalului utilizat cu partea pe care reuseste sa o atraga de pe piata
titlurilor de valoare. În fine, numai în cel de al treilea caz se poate vorbi de câstig. Asa se explica
faptul de ce ritmurile de crestere a câstigurilor pe o actiune sunt, de obicei, mai lente decât
ritmurile de crestere a preturilor (cursurilor) ei.

O masura semnificativa a performantelor economice ale unei întreprinderi în comparatie cu cele

ale competitorilor sai o constituie indicatorii pozitiei ei pe piata. Dintre acestia retinem:

• ponderea pe care o firma o detine pe o anumita piata;

• tendintele manifestate în calitatea produselor ei;

• evolutia productivitatii muncii;

• situatia costurilor de productie;

• principalele tendinte ale preturilor de desfacere.

Acesti cinci indicatori (la care mai pot fi adaugati si altii auxiliari) oglindesc, în ansamblul lor,
evolutia pozitiei pe piata a unei întreprinderi, într-un cuvânt competivitatea ei. Se întelege ca
aceasta va fi puternic influentata de calitatea si parametrii functionali ai produselor sale, de
performantele si promptitudinea serviciilor de întretinere atunci când este vorba de bunuri de
folosinta îndelungata, de nivelul costurilor si, nu în ultimul rând, de productivitate, care, asa cum
am mai avut prilejul sa aratam, le influenteaza pe toate.

În functie de indicatorii ce caracterizeaza pozitia pe piata, pot fi apreciate, în perspectiva si

rezultatele strategice ale acesteia.

Elaborarea unor planuri strategice se bazeaza, în esenta, pe comparatii cu concurenta, mai exact
pe ceea ce deducem sau reusim sa aflam printr-o atenta prospectare a pietei si o riguroasa analiza
a tuturor datelor care privesc intentiile acesteia: lansarii de noi produse, cantitatile probabile ce le
va oferi pe piata, marirea capacitatilor de productie etc. De îndata ce sunt conturate principalele
caracteristici economice ale ambiantei externe în care va activa firma, pot fi stabilite, în linii mari,
caile de urmat pentru ca firma sa se mentina si sa prospere.

Asadar, în scopul de a nu fi surprinsa nepregatita pe o piata aflata în continua schimbare, fiecare

întreprindere trebuie sa analizeze cu atentie nu numai tendintele economice generale sau mediul
competitiv în care va activa, dar si posibilitatile de care ea va dispune de-a lungul unui anumit
interval de timp pentru a se mentine în ambianta concurentiala. Diferenta dintre obiectivele firmei
si ceea ce se contureaza prin prognoze mai concret, ceea ce se constata ca tendinta probabila a
pietei, constituie zona strategica a acesteia.

Problema determinarii zonei strategice nu este însa atât de simpla pe cât pare la prima vedere.
Dupa cum rezulta din cele mentionate mai sus, evaluarea sanselor de mentinere si îmbunatatire a
pozitiei pe piata a unei firme presupune punerea fata în fata a oportunitatilor si resurselor de care
dispune acestea pe fiecare veriga a producerii si desfacerii marfurilor ei. Or, pentru acestea
serviciile de marketing trebuie sa întreprinda ample studii de fezabilitate („faisable” = care se
poate face, ceea ce este posibil). Ce cuprind, de regula, asemenea studii?

De la început, am putea spune ca un asemenea studiu este structurat pe doua parti principale: una
cu profil mai general si alta, mult mai concreta, care se constituie într-o adevarata diagnoza a
 229

întreprinderii. Prima parte se refera la:

• unele tendinte macroeconomice cum ar fi aprecierea importantei si cresterii globale a pietei nationale, individualizarea principalelor influente care s-ar
putea face resimtite si la nivelul ramurii de activitate în care este interesata firma, examinarea evolutiei produsului intern brut, a unor concluzii ce se
desprind din bugetele de venituri si cheltuieli ale populatiei s.a.
• dimensiunile si tendintele pietei produsului (sau, dupa caz, a grupei de produse) care cuprind date legate de nivelul productiei nationale, de volumul
importurilor si exporturilor, nivelul stocurilor, în fine, determinarea consumului national;
• explorarea canalelor de distributie prin determinarea magazinelor cu ridicata si cu amanuntul, analiza principalilor utilizatori si consumatori, identificarea
motivatiilor de cumparare ale fiecarui grup, alegerea pietelor si a celor mai adecvate forme de distributie a produselor (eventual un studiu de
rentabilitate pe variante de distributie ar fi foarte folositor).

Cea de a doua parte a studiilor de fezabilitate se refera, asa cum mentionam mai înainte, la
diagnoza întreprinderii. Acestea trebuie sa cuprinda în structura sa cel putin urmatoarele aspecte:

• Pozitia pe piata a întreprinderii. În aceasta privinta, studiul se va ocupa de evolutia partii de piata detinuta de produsele întreprinderii în raport cu piata
totala. De asemenea, se cuvine a fi facuta o evaluare a pozitiei fiecarui produs în functie de ciclul sau de viata, de raportul pret/calitate si rentabilitate.
• Examinarea produselor noi aflate în portofoliul propriu si a ideilor de inovare, fiind retinute, într-o prima urgenta, cele care au cele mai mari sanse de
realizare. Studiul se va ocupa, totodata, de produsele lansate cu succes si cauzele insuccesului produselor abandonate.
• Analiza competitivitatii întreprinderii. Ea urmareste, în fond, descoperirea asa-numitelor puncte tari si puncte slabe ale întreprinderii în functie de
capacitatea de finantare, de organizare si conducere, de cercetare si publicitate (buget de promovare). Fara îndoiala, dintre toate acestea un loc
deosebit de important îl ocupa disponibilitatea întreprinderii pentru autofinantare, deoarece aceasta exprima capacitatea ei de a obtine profit, deci, de a
fi rentabila. În aceeasi ordine de idei, trebuie apreciata si capacitatea de organizare si conducere care, în prezent, depinde într-o proportie hotarâtoare
de sistemul informational folosit, supletea si adaptabilitatea lui la exigentele economiei de piata. La rândul ei, cererea trebuie sa stabileasca o serie de
strategii privind produsul actual / piata actuala, produs actual / piata noua, produs nou / piata actuala, si produs nou / piata noua.
• În sfârsit, o buna parte din studiu va trebui sa fie dedicata analizei mediului competitiv. Aici nu este vorba numai de a stabili o lista cât mai completa a
principalilor concurenti, ci, mai ales a evalua cât mai exact comportarea lor viitoare pe piata.

În concluzie, sintetizând toate aceste date, pot fi definite, în final, obiectivele generale, strategice
ale întreprinderii pe termen lung. Aceste obiective îsi vor gasi expresia în conceptia generala a
întreprinderii asupra evolutiei probabile a pietei, asupra posibilitatilor ei interne de expansiune.
Obiectivele strategice vor constitui motivatia permanenta a managementului cunoscuta în teoria si
practica economica sub denumirea de vocatia întreprinderii. Ea poate fi definita ca misiunea pe
care conducerea o fixeaza întreprinderii, cu precizarea intereselor economice urmarite.
 230
1. Abraham – Frois Gilbert: Economie politica, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997
2. Angelescu Coralia: Economie, editia a v-a, Bucuresti, Editura Economica, 2000
3. Angelescu Coralia, Stanescu Ileana: Economie politica – elemente fundamentale,
Bucuresti, Editura Oscar Print, 1999
4. Ciucur D., Gavrila Ilie, Popescu Constantin: Economie. Manual universitar,
Bucuresti, Editura Economica, 1999
5. Didier Michel: Economie. Regulile jocului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994
6. Dobroata Nita: Economie politica, Bucuresti, Editura Economica, 1997
7. Doltu Claudiu: Monetarismul, Bucuresti, Editura Economica, 1996
8. Friedman Milton: Capitalism si libertate, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1992
9. Fudulu Paul: Microeconomie, Bucuresti, Editura Hiroyuki, 1997
10. Gherasim Toader: Microeconomie; vol. I si II, Bucuresti, Editura Economica,
1993,1994
11. Gogoneata Constantin, Gogoneata Basarab: Microeconomie; vol.I, Bucuresti,
Editura Economica, 1999
12. Iancu Aurel: Tratat de economie, Bucuresti, Editura Expert, 1992
13. Lazar Costinel, Garincu Gheorghe, Enache Liana: Teorie economica generala,
Bucuresti, Editura Economica, 1993
14. Lipsey R.G.: Economia pozitiva, Bucuresti, Editura Economica, 1999
15. Marin D., Oprescu Gheorghe: Microeconomie, partea I,, A.S.E., 1997
16. Mayer T.: Banii, activitatea bancara si economica, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1993
17. Popescu Constantin, Ciucur D., Morega D.: Microeconomia concurentiala,
Bucuresti, Editura Economica, 1997
18. Popescu Gheorghe: Evolutia gândirii economice, editia a II-a, Editura George
Baritiu, Cluj-Napoca, 2001
19. Postelnicu Gheorghe: Economie politica, vol. I, LITO, Universsitatea “Babes-
Bolyai” Facultatea de Stiinte Economice, Cluj-Napoca, 2001
20. Rugina Anghel: Fundamentele noi si vechi ale analizei economice, Bucuresti,
Editura Academiei Române, 1993
21. Stancu C., Andrei T.: Microeconomie: Teorie si aplicatii, Bucuresti, Editura All, 1997
22. Siman Ilie: Civilizatia salariului, Bucuresti, Editura Eficient, 1997
23. Dictionar de economie, Bucuresti, Editura Economica, 1999
24. Dictionar MacMillan de economie moderna, Bucuresti, Editura Codecs, 1999