Sunteți pe pagina 1din 7

Radu STANCA - biografie - (opera si scrierile) n. 5 mart. 1920, Sebes - m. 26 dec. 1962, Cluj. Poet, dramaturg si regizor.

Fiul scriitorului Sebastian Stanca, consilier eparhial, si al Mariei (n. Munteanu). Scoala primara la Cluj (din 1927); absolvent al Liceului Gh. Baritiu" din Cluj (1938). Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. clujene (refugiata la Sibiu) cu o dizertatie despre Problema cititului (1942). Debuteaza cu povestea Legenda pestilor, in Universul copiilor (1932). Conduce rev. scolara Maine (1935); face parte din gruparea rev. clujene Symposion (1938); redactor responsabil al rev. sibiene Curtile dorului (1941); secretar de redactie la Natiunea romana din Sibiu (1944-1945). isi publica texte fundamentale in Revista Cercului literar{l945). Mentor si membru marcant al Cercului literar de la Sibiu; este unul din semnatarii scrisorii manifest adresata de aceasta grupare lui E. Lovinescu (1943). Asistent al lui Lucian Blaga la Catedra de filosofie a culturii (1943-1945), prof. de estetica teatrului la Conservatorul popular din Sibiu (1945-1949), actor (1947-1948), primregizor al teatrului sibian (1949-1961) si al Teatrului National din Cluj (19611962). A pus in scena O scrisoare pierduta, D ale carnavalului, Hagi-Tudose, Suflete tari, Gaitele, Steaua fara nume, Hangita, Maria Stuart, Casa inimilor sfaramate. Trei surori, Unchiul Vania s. a. Poet neoromantic si teoretician al Resurectiei baladei (1945), scrie o lirica trubaduresca adecvata programului sau estetic (voi. postum Versuri, 1966). Teatrul sau poetic, tiparit partial in 1968, are in centru omul problematic si reia motive fundamentale ale culturii (Oedip, Antigona, Don Juan etc), nuantandu-le ori schimbandu-le sensurile consacrate. Scriitor proteic, STANCA dovedeste si un puternic apetit teoretic in doua eseuri programatice, dedicate revitalizarii baladei si tragediei in epoca moderna. Resurectia baladei fi945) constituie o tentativa de teoretizare a uneia din posibilele cai de redresare a poeziei romanesti, partial minata de epigonismul purist ce a urmat experientei lirice barbiene. Eseul contine sugestiile remodelarii moderne a speciei din perspectiva unei estetici axiologice, in care valorile artistice si cele afective, contrapunctice, se conditioneaza reciproc. Daca aliajul lor e permis, ba chiar necesar, inseamna ca si amestecul valorilor artistice intre ele poate adanci complexitatea axiologica a operei. Starea baladesca se naste din infiltrarea epicului si mai ales a dramaticului in modalitatea esential lirica. In balada, un eveniment, o stare conflictuala mijloceste transmiterea sentimentului, si astfel liricul poate incarna cele mai puternice afecte estetice (tragicul sau comicul), care altfel, intr-o simpla comunicare elegiaca, ar ramane vag prefigurate. STANCA a ilustrat cu stralucire lamentatia baladesca, ea fiind modalitatea tonala inconfundabila a intregii sale creatii (muzicala plangere lirica insinuandu-se si in teatrul sau). Spre deosebire de legenda si balada propriuzisa, in lamentatie, anecdota ramane doar un pretext care provoaca starea lirica, iar prezenta creatorului, patetica, este aici deosebit de activa, caci el comunica

evenimentul prin intermediul mastilor sale. Scriitorul a avut un destin tragic, dar, paradoxal, izbavitor, pentru ca acesta ii transcende si biografia, si opera intr-o zona superioara. Nu suntem vinovati pentru ca ne nastem. Suntem vinovati pentru ca murim" - exclama STANCA intr-un aforism. El si-a asumat aceasta culpa", stiind ca nu si-o poate ispasi decat castigandu-si imortalizarea prin arta. Ars doloris este o arta patetica, reintoarsa mereu la surse, caci, pentru a fiinta perpetuu, ea se hraneste din alte si alte suferinte. Cel care-si da nobila titulatura de hidalg al poeziei" are o capacitate uimitoare de a inchega viziuni minutiosconcrete si in acelasi timp halucinante (ca, de pilda, in Corydon, Balada studenteasca, Regele visator etc.). Dar poetul nu dispare niciodata in dosul iluziilor sale magnifice, care nu se deruleaza triumfator decat atata vreme cat artistul se amageste si crede in ele. El este un trubadur mincinos", care are un castel in Spania, dar nu poate uita ca acolo vinul negru" curge zi de zi. Imaginatia este mereu aprinsa de dorinta creatorului de a se inchide intr-o fictiune perfecta, ca intr-o cetate, in care moartea nu poate patrunde. Doar in ultimele clipe, cand poetului i se smulg mastile si toate decorurile sale se prabusesc, comedia aceasta tragica isi arata adevarata fata: marele regizor e de fapt destinul necrutator. Numai acum artistul isi dezbraca vesmintele quijotesti si recunoaste intr-un vers ultim, epigramatic, ca scrie doar ce i se dicteaza, caci poetul este secretarul mortii". Schimbul care se infaptuieste pe aceasta scena lirica e cel dintre iluzie si deziluzie, specific baroc. In baladele sale, STANCA isi insceneaza destinul; or, astfel, viata este teatru, iar teatrul devine viata. Nevoia de acte tragice, totale, ii declanseaza teatralitatea, dupa cum explica intentia creatorului de a redefini teoretic Tragedia si modalitatea ei scenica in perspectiva actualitatii (1960). Tragicul semnifica la S., inainte de toate, o angajare totala a individualitatii impotriva unor norme contrare. In actiunile sale, omul este un clarvazator, intrucat patosul tragic este patosul luciditatii. Gratie unei constiinte de sine cristalizate, eroul raspunde liber de urmarile faptelor sale; invins, ramane un invingator: Eroul tragic moare sub semnul vietii, nu traieste sub semnul mortii". In acest teatru poetic se ating fara incetare doua taramuri, lumea de dincolo" si lumea de dincoace", coexista deci legea si vointa exacerbata a umanului de a o anula, de a o provoca, in nazuinta sa anabasica, o mutatie orizontica eliberatoare. In dramaturgia sa, STANCA este un blagian in sens tragic. O traire frenetica a individualitatii e inabusita mereu de limitele ireductibile. Dar legea oarba poate fi anulata prin inflexibilitatea omeniei, precum in Oedip salvat (1947). Fiinta este principiul destructiv pentru norma degradata, ajunsa numai forma. Daca drumul spre Colonos, in vechea tragedie, era calea plangerii unei dezolate batraneti, drumul noului Oedip este cel catre revelatia deplinei libertati a omului prin om. Oedip salvat incepe acolo unde sfarseste de fapt tragedia lui Sofo-cle; ca si in aceasta, noul Oedip e constient de sensul jertfei sale, de faptul ca prin luarea asupra lui a unei culpe ce nu-i apartine reabiliteaza un transcendent impur. Dar acum apoteoza umanului nu mai are loc; consultand oracolul, Oedip, in drumul sau de la Teba spre Colonos, afla ca zeii ii conditioneaza pacea launtrica de uciderea lui Eumet, cel care vine de la Colonos si merge spre Teba, oracolul, identic si pentru Eumet, prefigureaza o oribila goana dupa moarte". Destinul reflecta aici starea dereglata a unui transcendent

care nu poate sa se mai purifice, ramas doar forma, fara o uieodicee. Oedip nu mai vrea sa-si atribuie vreo vina in locul zeilor, in jocul acesta absurd, repetat fara noima. inseamna deci ca pentru om, doar omul ramane singurul oracol, ca si singurul judecator. Din acest moment, fiintam intr-o lume in care zeii nu mai reusesc sa intervina; Oedip e liber si salvat, caci si-a aflat omul (Eumet) pe care sa-1 interpuna transcendentului. Ceea ce zeii vor, nu mai vor oamenii, iar relatiile cu transcendentul sunt suspendate. Oedip salvat inseamna sfarsitul tragediei. Exista insa si ipostaza inversa, a expansiunii umanului in concordanta deplina cu norma, ca in tragedia Rege, preot si profet (1947). Oamenii nu trebuie sa creada, inspaimantati, in miracole, ci sa aleaga constienti binele de rau (posibile ecouri vin din Marele inchizitor, nuvela lui Ivan Karamazov). Aceasta este invatatura, laica in fond, a profetului; jertfindu-se pentru ea, prin vointa lui ascetica, profetul comunica cu absolutul, trup efemer in trupul lui etern. O replica esentiala din piesa (Nu va uitati numai la ziduri, oameni. Uitati-va la ceea ce e inauntrul lor") contureaza o alta coordonata fundamentala a teatrului sau, intrucat denunta seninatatea cunoasterii empirice, dupa cum revendica nelinistea problematica a intuirii rostului ascuns al lucrurilor. Fanic si criptic isi consuma perpetuu implicatiile conflictuale, intrinseci acestei structuri dramatice. Exemplara, in sensul pomenit, este tragedia Ostatecul (1958). in Kleomede, printul melancolic al acestui teatru, aplecat asupra-si, se desface constiinta de sine, nelinistita si intrebatoare, ca o alta fiinta. Jocul dintre este" si pare" ipostaziaza un moment hamletian, premergator revelatiilor in constiinta, transcrise melodic, prin acordurile armonioase ale interioritatii. De altfel, mai toate fapturile care populeaza teatrul acesta sunt orfice, modalitatea lor privilegiata de expresie fiind muzica. Niste fiinte care au nevoie unele de altele ca de niste instrumente contrapunctice, una tanjind dupa sunetul buzelor" celorlalte. Semnificativa este comedia tragica Dona Juana (Premiul Sburatorul" pe anul 1947, la recomandarea lui Camil Petrescu si Felix Aderca), in care STANCA imagineaza celebrului erou o echivalenta feminina (la care medita un Ortega y Gasset sau Ramiro de Maeztu). Capodopera a scriitorului, piesa aceasta farmeca prin echilibrul ei perfect, prin rafinamentul stilistic si mai ales prin nuantarile subtile ale tipului don-juanesc. Daca Dona Juana exista, ea nu poate fi decat o feminitate invulnerabila, cu constiinta inaccesibilitatii sale. Pe cand Don Juan cutreiera lumea, anexandu-si alte si alte cuceriri, spre a-si pastra intacta aureola de seducator, Dona Juana isi intemeiaza renumele pe dulcea ei pasivitate. Narcisiaca, ea este frumusetea infailibila ce isi ajunge siesi, ca un fluid demonic strabatand umanul. Cei doi nu sunt individualitati efemere, ci - in sensul revelat de Kierkegaard in analiza la Don Giovanni de Mozart -forte fastuoase ce vrajesc totul in jur, peste vointa celorlalti; secretul puterii lor sta in expresia lor muzicala. Preceptul acesta fundamental al tehnicii donjuanesti nu se refera pur si simplu la spunere, ci la felul melodic al rostirii, la efectele ei magice. Cantul donjuanesc isi are in tacerea orgolioasa a Donei Juana, ca intr-o scoica de mare, ecoul sau adanc. insasi piesa dezvaluie un echilibru muzical, contrapunctic; cuplurile Don Juan-Dona Juana si Fiorelo-Fiorela corespund prin tonalitatea lor de baza structurii uverturii mozartiene la Don Giovanni: andante-allegro", tragic si comic, iar, simbolic, amestecului de moarte si viata. Prin potentialitatile ei filosofice,

dramaturgia lui STANCA este cea mai complexa dupa aceea a lui Camil Petrescu si Blaga. Eseurile sale, ca si creatia propriu-zisa, configureaza o structura unitara a fenomenului teatral. Lamentatia patetica a mastilor are un caracter orfic, dupa cum personajul este o sensibilitate muzicala, careia ii corespunde inteligenta muzicala a actorului. In fine, inchegand spectacolul, regizorul aduce cu sine necesara unitate armonica, astfel incat teatrul, in viziunea lui S., este unul muzical, atat ca text, cat si ca arta scenica. OPERA Problema cititului. Sibiu, 1943 (ed. II, ed. ingrijita de M.Muthu, 1997); Stefan Braborescu, Bucuresti, 1965; Versuri, pref. de I. Negoitescu, Bucuresti, 1966; Teatru, Bucuresti, 1968; Acvariu, pref., text ales si ingrijit de M. Tomus, Cluj, 1971; Poezii, antologie si pref. de Ioana Lipovanu-Theodorescu, Bucuresti, 1973; Un roman epistolar, Bucuresti, 1978; Versuri, ed. ingrijita, pref. note si comentarii de Monica Lazar, Cluj-Napoca, 1980; Teatru, ed. si studiu introductiv de Ioana Lipovanu, Bucuresti, 1985. REFERINTE CRITICE C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; N. Manolescu, Metamorfozele; V. Cristea, in Gazeta literara, nr. 35, 1968; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 39, 1968; Z Sangeorzan, in Ateneu, nr. 12, 1968; St. Aug. Doinas, Lampa lui Diogene, 1970; N. Balota, Despre pasiuni, 1971; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; St. Aug. Doinas, Poezie si moda poetica, 1972; E. Simion, Scriitori,1; Al. Pini, Poezia, II; N. Balota, Arte poetice ale secolului XX, 1976; N. Tatu, in Transilvania, nr. 3, 1977; I. Vartic, Radu Stanca. Poezie si Teatru, 1978; Anca Sarghie, Radu Stanca, 1980; N. Antonescu, in Steaua, nr. 3, 1980; idem, in Tribuna, nr. 15,1981; L. Ciocarlie, Mari corespondente, 1981; Ov. STANCA Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; V. Fanache, in Steaua, nr. 2, 1981; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1981; L. Valea, in Cronica, nr. 12, 1981; M. Zaciu, Cu cartile pe masa, 1981; I. Vartic, Modelul si oglinda, 1982 ; St. Aug. Doinas, in Contemporanul, nr. 14, 1983; I. Pop, in Transilvania, nr. 3, 1985; Ioana Margineanu, Teatrul si artele poetice, 1986; V. Bradateanu, in Teatrul, nr. 4, 1987; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994; T. Popescu, in Steaua, nr. 203, 1997.

Radu Stanca - Argonautica


Lucrurile lumii acesteia Snt batute de vnturi ca trestia, Numai dragostea noastra sta dreapta n bataia vntului si asteapta. Desfacuta de toate ispitele si nchide cu grija aripile Si de-acolo, din vrful catargului, E stapna urgiei si-a largului. Nici un val nu-i abate privirile, Nici un sunet la crma rotirile, Printre pclele moi ce se scutura Numai parul de aur l flutura. mprejurul ei toate furtunile Rascolira cu sete genunile, n zadar nsa fura cu toatele. Pn-la urma scazura si apele. Si acum iat-o-n limpede curgere, Lunecnd prin vltori, printre fulgere, Neatinsa, nalta imagina. Pe cnd toate n jur snt paragina...

Radu Stanca - Arhimede si soldatul


Sa nu te-atingi de cercurile mele, Ostas viclean ! Si nici sa nu te-nsele Asemanarea lor cu arcul tau. Sunt simple jucarii si nu fac rau. Nu te uita prostit, cu ochiul acru. In rotunjirea lor sta actul sacru, Care-mplineste snul, mingea, vasul. S-aceasta nu-i o lance, e compasul Apropie-te mai bine cu sfiala, In rotunjirea lor nu e gresala. Si chiar daca le vezi ntinse-n zgura Esenta lor e tot idee pura. Daca arunci o piatra-n lac se isca, Le vezi strnind un salt de odalisca, In fumuri moi se leagana agale, Pe scoici si melci desfasura spirale. Cerescul cerb le poarta sus n coarne Sunt ochiul lui atent cnd el adoarme. In forma lor tot cosmosul ncape. Priveste-le, nebunule, de-aproape !

Zadarnic te-nvrtesti pe lnga poarta. Ct timp problema mea ramne moarta, Ct ma framnta sa-i aflu deslegarea Nu-ti parasesc, fii sigur, nchisoarea. Caci sau sub ziduri, sau sub cer de stele, Inconjurat de cercurile mele, Fie ca dorm pe prund, ori blanuri de biber Ct timp le am pe ele, eu sunt liber !

Radu Stanca - Sunt cel mai frumos din orasul acesta


Sunt cel mai frumos din orasul acesta, Pe strazile pline cand ies n-am pereche, Atat de gratios port inelu-n ureche Si-atat de-nflorite cravata si vesta. Sunt cel mai frumos din orasul acesta. Nascut din incestul luminii cu-amurgul, Privirile mele dezmiarda genunea, De mine vorbeste-n oras toata lumea, De mine se teme in taina tot burgul. Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase, Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata, Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase? Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar, Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu. Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu Si-ntregul picior cand pasesc il descopar, Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze Privind cum se tin toti ca scaiul de mine. Ha! Ha! Dac-ati sti cat va sade de bine Sarind, topaind dupa negrele-mi buze. Cellalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze C-un tainic creion imi sporesc frumusetea, Fac baie in cidru de trei ori pe noapte Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea. Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur, Mijlocul mi-e supt in corset sub camase,

Fumez numai pipe de opiu uriase, Pe bratul meu drept tatuat-am un taur Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur. Prin lungile, tainice, unghii vopsite, Umbrela cu cap de pisica ranjeste Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste, Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite, Din mine ies limbi si naparci otravite. Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase, Si insasi natura atotstiutoare Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare? Sau numai un turn ratacit printre case, Un turn de pe care cad pietre pretioase? Sunt cel mai frumos din orasul acesta, Pe strazile pline cand ies n-am pereche, Atat de gratios port inelu-n ureche Si-atat de-nflorite cravata si vesta. Sunt cel mai frumos din orasul acesta

S-ar putea să vă placă și