Sunteți pe pagina 1din 17

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

PRIVIRE COMPARATIVĂ CU CELE DIN ORDINEA


JURIDICĂ A ROMÂNIEI

CUPRINS

1. Introducere.

2. Izvoarele primare ale dreptului comunitar.

3. Izvoarele secundare(derivate) ale dreptului comunitar.

4. Alte izvoare ale dreptului comunitar.

5. Concluzii şi propuneri
1. Introducere

Ca ansamblu al regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară, dreptul


comunitar este complex şi original. Aceste caracteristici îşi găsesc reflectarea şi în sistemul
izvoarelor dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse şi ierarhizate (corespunzător
autorităţii care le este recunoscută în sistem).
Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate 1 astfel:
a) Tratatele originare:
– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
– Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
b) Tratatele şi actele modificatoare:
– cele două tratate bugetare;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
– decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul European din
1976;
– deciziile şi tratatele de aderare;
– Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de instituţiile comunitare pentru
aplicarea prevederilor tratatelor:
– regulamentele;
– directivele;
– deciziile;
– declaraţiile şi rezoluţiile;
– recomandările şi avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
– principiul proporţionalităţii;
– principiul egalităţii;
– principiul securităţii juridice;
– principiul dreptului la apărare.
e) jurisprudenţa instanţelor comunitare;
f) cutuma.

1
Radu Stancu – Drept comunitar, note de curs, "Universitatea Spiru Haret", 2008 – 2009
2. Izvoarele primare ale dreptului comunitar

În vârful ierarhiei se situează izvoarele primare, constituind dreptul originar, care


fundamentează ordinea juridică comunitară şi constituie un veritabil “corpus constituţional”,
beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate şi având prioritate faţă de alte acte comunitare
de nivel inferior.
Izvoarele primare sunt tratatele care reglementează organizarea şi funcţionarea
Comunităţii. Ele sunt instrumente internaţionale, reprezentând acordul de voinţă al statelor
membre, ca subiecte suverane de drept internaţional public.
Se disting tratatele originare şi tratatele care le-au modificat pe cele din prima categorie.
Tratatele originare sunt tratatele care au fondat cele trei Comunităţi Europene.
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, unde Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda
şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), tratat care viza „plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă
autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert
Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).
Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, au fondat Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.) şi au dotat cele 3
comunităţi (CECO, CEE şi CEEA) cu o Adunare Parlamentară comună devenită Parlamentul
European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de izvoare primare, scopul
lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa tratatele de bază.
Cele mai importante privite în mod cronologic sunt:
- În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii,
Irlandei şi Danemarcei.
- La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri directe, în
Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin
sufragiu universal direct. Primele alegeri având loc în iunie 1979.
- În 1981 are loc aderarea Greciei iar apoi, în 1986, a Portugaliei.
- În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Albă, s-a
făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-
numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie
1993.

3
- La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat în decembrie 1991
şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).
Acesta şi-a definit ca obiective: trecerea la o uniune economică şi monetară, afirmarea identităţii
pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate comună, instituirea unei cetăţenii
a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor
şi menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
- În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această extindere
s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor
instituţionale.
- Semnat la 2 octombrie 1997, Tratatul de la Amsterdam completează şi continuă
acţiunea începută odată cu adoptarea celui de la Maastricht, răspunzând preocupărilor vizând
scopurile comunităţii şi modul de funcţionare a instituţiilor.
- Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000 urmare a cererilor de aderare
formulate şi alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria,
Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania).
- O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care instituie
Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare
în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare
de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent.
Urmând în continuare şirul evenimentelor importante, care marchează organizarea şi
funcţionarea actuală a Uniunii Europene, Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis
convocarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat
fundamental al Uniunii Europene. La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi
Relaţii Externe, alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la
data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria şi Turcia au participat cu statut de observator.
Datorită divergenţelor apărute între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat.
Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toţi participanţii, a fost posibilă
încheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat
constituţional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea
completă a Tratatului este „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” cunoscut
şi sub denumirea de Constituţia de la Roma.

4
Supusă ratificării, Constituţia pentru Europa nu a trecut acest test. A fost respinsă la vot
mai întâi de Franţa şi mai apoi de Olanda. Încrederea în succesul acesteia a fost atât de mare
încât nu a fost prevăzută şi o soluţie de avarie. Ce se întâmplă dacă unul sau mai multe state o
resping. Soluţia a venit mai târziu din partea Germaniei care a deţinut preşedinţia Consiliului de
Miniştri al Uniunii Europene în semestrul I al anului 2007 şi constă în adoptarea unui Tratat de
reformă al Uniunii Europene („Tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”).
În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii
create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, şi
constituţia ca lege fundamentală a oricărui stat. Constituţia 2 trebuie considerată a fi legea
fundamentală a unui Stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă şi
care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite,
alte entităţi internaţionale. Prin izvoarele dreptului internaţional 3 se înţeleg acele mijloace
juridice de exprimare a normelor de conduită rezultate din acordul de voinţă a doua s-au mai
multe state ori alte subiecte de drept internaţional.
Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a
consacrat ca principale izvoare ale dreptului internaţional tratatul, cutuma, şi principiile generale
de drept, iar jurisprudenţa, doctrina şi în anumite limite echitatea constituie izvoare auxiliare ale
dreptului internaţional.
Am arătat că tratatele constituie izvorul originar al dreptului comunitar şi întrucât
acestea sunt tratate internaţionale am prezentat izvoarele dreptului internaţional. Aceste tratate au
caracteristici unice în sensul creării de instituţii şi reguli de funcţionare a acestora iar raportând
toate acestea la ordinea juridică din ţara noastră unde constituţia este considerată baza întregii
ordini de drept putem concluziona că tratatele constitutive (şi cele care le-au modificat)
reprezintă pentru Comunităţile europene (incluzând şi România) echivalentul
Constituţiei în ordinea juridică internă.
Calificând tratatele drept “Cartă constituţională de bază” a Comunităţilor, Curtea de
Justiţie a afirmat că „tratatele internaţionale ordinare…(Tratatul CEE), a creat o comunitate pe
durată nelimitată, cu atribuţii proprii, personalitate juridică, capacitate juridică, capacitate de
reprezentare internaţională şi mai ales puteri reale, rezultate dintr-o limitare de competenţe şi un
transfer al atribuţiilor statelor membre către Comunitate”.

2
Nicolae Pavel – Drept constituţional şi instituţii publice, editura "Fundaţia România de Mâine", 2004

5
Din interpretarea Curţii rezultă că tratatele fondează o ordine juridică proprie, integrată
sistemelor juridice ale statelor membre, deoarece „tratatul nu se limitează să creeze obligaţii
reciproce între diverşii subiecţi cărora li se aplică, ci stabileşte o nouă ordine juridică,
reglementând puterile, drepturile şi obligaţiile acestor subiecţi, precum şi prevederile necesare
pentru a se constata şi sancţiona orice eventuală violare”.
Această logică a condus Curtea să afirme preeminenţa dreptului comunitar asupra
dreptului naţional. Caracterul „constituţional” al tratatelor constitutive se regăseşte, în egală
măsură, în modalităţile de aderare la acestea şi de revizuire a tratatelor.

3. Izvoarele secundare(derivate) ale dreptului comunitar

În piramida dreptului comunitar, pe treapta imediat inferioară dreptului originar se


situează dreptul derivat sau secundar. Ca atare, dreptul primar determină condiţiile de procedură,
competenţa şi limitele în care sunt adoptate actele derivate.
Denumirea de drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât funcţia pe care
actele o îndeplinesc (de realizare a obiectivelor prevăzute de tratate) cât şi subordonarea lor în
raport cu tratatele. Ca expresie a subordonării menţionate, dreptul derivat nu poate deroga de la
cel originar, iar instituţiile comunitare nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii
lor.
Izvoarele secundare ale dreptului comunitar sunt compuse din ansamblul actelor emise în
aplicarea sau în executarea tratatelor, astfel instituţiile comunitare adoptă regulamente şi
directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.
Regulamentele sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene,
acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană, acestea fiind numite
regulamente de executare. Regulamentele de bază sunt emise pe baza procedurilor legislative
prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt emise de către Comisie în baza abilitării
legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor
dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor obligatorie
şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării lor în dreptul
naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele membre şi conţin nu numai
obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.

3
Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia România de Mâine", 2006

6
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor cu
comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.
Caracterele regulamentului sunt:
1. Regulamentul este un act cu caracter general. El este aplicabil unor categorii privite
abstract şi în ansamblu.
2. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale.
Ca expresie a caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică situaţia juridică a
subiecţilor de drept comunitar şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa în vigoare şi atât timp cât
invaliditatea sa nu a fost constatată. Caracterul obligatoriu al regulamentului operează pentru toţi
subiecţii de drept: persoane fizice sau juridice, state membre, instituţii comunitare.
Autoritatea regulamentului faţă de persoanele fizice şi juridice este indiscutabilă. Acestea
nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acţiune în anulare, decât în condiţiile
în care demonstrează că regulamentul le priveşte direct şi individual, fiind vorba în realitate de o
decizie luată sub forma unui regulament.
Obligaţia de loialitate comunitară prevăzută de articolul 10 din Tratatul Comunităţii
Europene impune statelor nu numai să se abţină de la orice măsură care s-ar putea opune
aplicării regulamentului, dar şi să vegheze la deplina sa eficacitate.
3. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre.
Ca o consecinţă a aplicabilităţii sale directe, regulamentul îşi ia locul în ordinea juridică a
statelor membre şi modifică de plin drept situaţiile juridice existente. El împiedică aplicarea
oricărei dispoziţii naţionale contrare, indiferent de rangul normei respective (lege sau regulament
în sensul dreptului naţional).
Astfel, regulamentul se aplică în calitate de normă comunitară şi în raport cu modalităţile
de intrare în vigoare şi de validitate definite de dreptul comunitar. Astfel, regulamentele adoptate
potrivit procedurii de la articolul 251 din Tratat sunt semnate de preşedinţii Parlamentului
european şi Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii. Ele intră în vigoare la data
arătată în act sau, dacă data nu este indicată, în a douăzeci de zile de la publicare.
Faţă de dispoziţiile constituţionale şi ale legilor organice în vigoare, la noi în ţară
izvoarele scrise ale dreptului administrativ 4 se ordonează şi ierarhizează după cum urmează:
1)Constituţia; 2)legea organică; 3) legea ordinară şi ordonanţa; 4)hotărârea Guvernului;
5)hotărâri (ordine, instrucţiuni) ale administraţiei ministeriale; 6)ordinul prefectului; 7)hotărârea
consiliului judeţean; 8)decizia delegaţiei permanente a Consiliului judeţean; 9)hotărârea
consiliului local; 10)dispoziţia primarului.

4
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I, editura "AllBeck", 2001

7
Sensul de legi organice, faţă de dispoziţiile Constituţiei, devine un sens pur convenţional,
prin această sintagmă evocăm tot ceea e vizează organizarea şi funcţionarea instituţiilor politico-
administrative, indiferent dacă sunt legi organice sau legi ordinare. Majoritatea acestor norme de
drept administrativ sunt legi organice, dar foarte multe sunt legi ordinare, cum foarte multe sunt
edictate chiar de administraţie, începând cu Guvernul şi ministerele şi terminând cu consiliile
locale.
Concluzionând se poate afirma ca regulamentul posedă caracteristici care îl apropie
de o lege din ordinea juridică internă.
Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc obiective sau un
rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre alegerea mijloacelor şi formelor pe care le
vor utiliza. Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp determinat. Se poate spune că
în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment este cel până la care statele trebuie să se
conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot prevala de prevederile ei. După acest moment
cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind
răspunzător pentru neaducerea la îndeplinire. Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn
nr. 41/74, a decis în favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în mod direct, de
dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea în termenul stabilit.
Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte actele normative necesare sau
să-şi modifice corespunzător legislaţia. Deci, în cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este
direct aplicabil în dreptul naţional.
Directiva este un act obligatoriu, ca şi regulamentul şi decizia şi spre deosebire de
recomandare şi aviz care nu sunt acte obligatorii. Aceasta, la fel ca decizia individuală şi spre
deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează dar poate fi şi un
act “general”, fiind considerată astfel în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Caracteristica cea mai puţin certă a directivei ţine de intensitatea ei normativă, astfel spre
deosebire de regulament şi decizie, obligatorii în toate elementele lor, directiva nu creează în
sarcina statelor membre decât o obligaţie legată de “rezultatul ce trebuie atins” lăsând celor din
urmă “competenţa în privinţa formei şi mijloacelor”.
Prezentarea formală a directivei este supusă aceloraşi reguli care se aplică şi celorlalte
acte de drept derivat. Ea trebuie să indice dispoziţiile tratatului care constituie baza sa juridică şi
să fie motivată obligaţia de motivare având drept scop – ca şi în cazul regulamentului – să
permită judecătorului comunitar să-şi exercite controlul asupra validităţii directivelor. În cazul
actelor de acest tip motivarea are şi rolul de a permite statelor membre cunoaşterea obiectivelor
şi justificărilor acţiunii instituţiilor comunitare emitente. De asemenea, particularilor – dacă este

8
cazul – motivarea le asigură mijloacele de apărare a drepturilor pe care le au ca efect al
directivei.
Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei
directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul
poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de a abroga sau modifica
dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directivei. Judecătorul comunitar (în pofida
poziţiilor exprimate în doctrină şi abordării internaţionale şi politice a directivei) a recunoscut
aptitudinea directivelor comunitare de a produce efecte directe.
Pentru a-i fi recunoscut un efect direct, directiva trebuie să îndeplinească cerinţele
clarităţii, preciziei, caracterului necondiţionat şi absenţei unei interpuneri de măsuri discreţionare
a instituţiilor ori statelor membre. Exigenţa clarităţii şi preciziei trebuie considerată relativă.
Caracterul necondiţionat presupune ca obligaţia să nu fie subordonată nici unei condiţii şi nici
unui termen. Or, prin definiţie directiva comportă un caracter condiţional, pentru că este însoţită
de un interval în care trebuie transpusă, în cursul căruia obligaţia este oarecum ţinută de
adoptarea măsurilor interne cerute. Rezultă de aici că efectul direct este întotdeauna amânat până
la expirarea termenului de transpunere. Ultimul criteriu constă în absenţa interpunerii unei marje
discreţionare a autorităţilor naţionale. În caz contrar, existenţa unei puteri de apreciere în profitul
statelor membre pune un ecran între directivă şi justiţiabil şi – mai ales – face imposibilă
aplicarea directă a dispoziţiilor directivei de judecător.
Există două concepţii privind directiva, prima consideră directiva un instrument de
cooperare şi apropiere a legislaţiilor statelor membre, apreciind că directiva nu produce efecte
decât prin intermediul normelor naţionale (este abordarea internaţională şi politică) şi cea de-a
doua – concepţia comunitară – aşa cum Curtea a definit-o în mod progresiv în jurisprudenţa sa,
văzând directiva ca pe o formulă de împărţire a sarcinilor şi de colaborare între nivelul comunitar
şi cel naţional, mai suplă şi respectând particularităţile naţionale.
Având în vedere toate caracteristicile acesteia şi privind comparativ cu normele de drept
din România, se poate concluziona că directiva nu are echivalent în ordinea juridică
internă fiind un tip de act specific sistemului comunitar.
Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt direct aplicabile şi
obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter individual. Sunt considerate
a fi acte administrative.
Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de drept
public sau privat. Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi mijloacele,
forma juridică de punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.

9
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Curtea a subliniat în
jurisprudenţa sa că esenţial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este
adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esenţial normativ, este aplicabil nu unor
destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii privite abstract şi în ansamblul
lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenţie
existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi regulamentul şi spre
deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să
impună nu numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la
îndeplinire.
Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau
juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situaţia acestor
destinatari.
Guvernul 5 României, potrivit Constituţiei, poate adopta hotărâri (care pot fi individuale
s-au normative), ordonanţe (care pot fi doar normative) şi diferite acte exclusiv politice
(programe, moţiuni, declaraţii). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor şi
dezvoltă o reglementare stabilită prin lege asigurând punerea în executare a legii pe când
ordonanţele înlocuiesc legile şi se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare.
Deci, comparând decizia cu hotărârea Guvernului exista o similitudine între
acestea.
Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate domeniile, ci numai în acelea
în care statele au acceptat să-şi diminueze suveranitatea. În domeniile în care nu pot interveni
direct Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia au ales să folosească recomandările. Prin acestea
Statele Membre sunt îndrumate în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii, dar
recomandările nu au forţă obligatorie.
Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele nu
exprimă, de fapt, decât o opinie. Recomandările şi avizele nu sunt izvoare de drept în adevăratul
sens al cuvântului întrucât nu au forţa de constrângere, dar reprezintă instrumente foarte utile de
orientare a comportamentelor si legislaţiilor.
Declaraţiile şi rezoluţiile nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul
Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă. Au, aparent, o forţă
juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative care să fie emise ulterior. Ca şi
directivele pot servi la orientare şi interpretare.

5
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I, editura "AllBeck", 2001

10
4. Alte izvoare ale dreptului comunitar

Principiile generale ale dreptului comunitar formulate de Curtea Europeană de Justiţie


sunt:
a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că măsurile care se iau nu
trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a decis însă că legalitatea unei măsuri este afectată
numai dacă este evident necorespunzătoare. Măsura nu trebuie să meargă mai departe decât este
necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci când există posibilitatea de a alege între două sau
mai multe măsuri să fie aleasă cea care aduce atingerile cele mai mici.
b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi constă în aplicarea unui
tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. Nediscriminarea priveşte
naţionalitatea, sexul, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este
aplicabil tuturor relaţiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.
c) Principiul securităţii juridice mai este cunoscut şi sub numele de principiul
certitudinii juridice. Constă în certitudinea că aplicarea legii într-o anumită situaţie să fie
previzibilă, legea să fie uşor de stabilit, destinatarii ei să aibă siguranţa că se aplică o anumită
prevedere legală şi nu alta şi că va fi interpretată în mod unitar. O lege care nu a ajuns la
cunoştinţa destinatarilor nu poate fi aplicată şi nici nu poate retroactiva.
d) Principiul dreptului la apărare constă în posibilitatea subiecţilor de a lua parte la
orice procedură judiciară sau administrativă pentru susţinerea intereselor legitime.
De ce este necesară recurgerea la principiile generale? Justificarea se găseşte în anumite
caracteristici ale construcţiei juridice comunitare care, este astfel concepută încât nu se poate
limita la dispoziţiile de drept scris pe care se fundamentează. Dreptul comunitar (originar ori
derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind - de aceea -
departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica.
Pentru a răspunde acestei necesităţi, Curtea nu putea face apel decât la principii generale.
Metodele de interpretare pe care ea le foloseşte au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului
comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În
acest context, în hotărârile Curţii au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile
generale comune drepturilor statelor membre”.
Spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie care în statutul său (art.38 paragraful 1
lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”,
Curtea Europeană de Justiţie nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau
în protocoalele relative la statutul său. Totuşi, Curtea a recurs şi recurge frecvent la principii

11
generale sau fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar şi pe care —
cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit tratatului, misiunea
asigurării respectării dreptului.
Teoria 6 şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept
care sunt identice s-au nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state. Printre aceste
principii sunt de menţionat buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, principiul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul la apărare,
dreptul părţilor în proces la exercitarea unei căi de atac, unele reguli de bază ale organizării şi
procedurii instanţelor de judecată, autoritatea de lucru judecat toate acestea constituind izvoare
ale dreptului internaţional public.
Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente oricărui sistem
juridic organizat şi cele comune sistemelor juridice ale statelor membre) şi principiile deduse
din natura comunităţilor, putem enumera ca făcând parte din prima categorie principiul
securităţii juridice, cel al protecţiei încrederii legitime, principiile care derivă din exigenţele
statului de drept.
În ce priveşte categoria principiilor generale deduse din natura comunităţilor, se remarcă
o diviziune între principiile generale cu caracter instituţional şi principiile generale deduse din
noţiunea de Piaţă comună.
Principii generale cu caracter instituţional sunt aplicabilitatea directă a dreptului
comunitar şi preeminenţa sa dar şi acela al solidarităţii (solidaritatea impunându-se statelor
membre atât în relaţiile lor reciproce cât şi în ce priveşte atitudinea pe care ele trebuie să o
adopte în cadrul unor structuri externe cărora le aparţin). Un alt principiu din această categorie
este cel al echilibrului instituţional, reprezentat — potrivit jurisprudenţei Curţii — de un
echilibru al puterilor, adică de o repartiţie a funcţiilor şi atribuţiilor între cele trei instituţii
comunitare.
Principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună sunt cele enunţate de
dispoziţiile tratatelor ca inerente creării şi funcţionării unei pieţe comune şi sunt reluate în
dispoziţiile proprii domeniilor diferite reglementate de aceste tratate.
Caracterul jurisprudenţial al principiilor generale le conferă acestora o autoritate care le
plasează pe acelaşi rang cu tratatele în ierarhia regulilor dreptului comunitar. Parte integrantă a
sistemului dreptului comunitar, principiile împrumută de la acest drept calităţile sale în raport cu
dreptul naţional.

6
Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia România de Mâine", 2006

12
Analizând conţinutul principiile enumerate şi impactul acestora ca izvoare de drept putem
afirma ca principiile egalităţii, securităţii juridice şi al dreptului la apărare se regăsesc
în dreptul internaţional public, în dreptul comunitar şi dreptul naţional.
De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind
acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea
pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unor norme de drept, ca şi în
interpretarea acestora, iar prin argumentele prin care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca
un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional.
În concepţia continentală a dreptului, rolul jurisprudenţei ca izvor de drept este redus în
general. Nu aceeaşi este situaţia jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie şi Tribunalului de
primă instanţă, date fiind caracteristicile şi natura dreptului comunitar. Dreptul comunitar este
încă un sistem în formare, cu norme şi noţiuni juridice cu caracter general, imprecis şi incomplet,
revenindu-i Curţii rolul de a aduce precizări, de a umple lacunele şi a asigura dezvoltarea
dreptului.
Examinarea jurisprudenţei Curţii relevă o grijă deosebită a sa pentru realizarea coerenţei
şi unităţii dreptului comunitar. Metodele de interpretare pe care ea le foloseşte au un caracter
constructiv, interpretarea teleologică şi cea sistematică fiind larg răspândite. În nenumărate
rânduri, Curtea a subliniat că fiecare dispoziţie a dreptului comunitar trebuie situată în contextul
său şi interpretată în lumina ansamblului dispoziţiilor acestui drept, a finalităţii şi stadiului
evoluţiei dreptului la data la care se aplică dispoziţia respectivă.
Cutuma 7 constituie un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al
dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Cutuma internaţională este definită ca o
practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o
regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, atât un element de ordin obiectiv – un
anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi
unul subiectiv – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei
obligaţii juridice.
Dacă în ceea ce priveşte cutuma internaţională în doctrină se consideră că regulile
dreptului internaţional cutumiar se numără printre izvoarele dreptului comunitar, dezvoltarea
unei cutume comunitare nu este în nici un fel favorizată. Izvoarele convenţionale, legislative şi
jurisprudenţiale abundă, făcând inutilă şi aproape imposibilă crearea unei cutume şi - mai mult -

7
Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia România de Mâine", 2006

13
Curtea a arătat că o practică cutumiară nu ar putea conduce niciodată la modificarea tratatelor şi
nu ar putea constitui precedent susceptibil a conduce la încălcarea legii.
Regulile dreptului internaţional se aplică în sfera comunitară fie ca reguli de drept
cutumiar fie ca principii generale de drept. Curtea de Justiţie aplică dreptul internaţional ca izvor
de drept comunitar, utilizându-l la interpretare.
Acordurile internaţionale încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a
Tratatului nu sunt afectate de dispoziţiile tratatului în măsura în care convenţiile internaţionale
sunt compatibile cu Tratatul, dacă nu sunt, statul, membru în cauză ia toate măsurile adecvate
pentru eliminarea incompatibilităţilor constatate.
În ce priveşte dreptul naţional al statelor membre, dreptul comunitar şi dreptul
internaţional, în regula generală se consideră că cutuma are un rol redus dar aceasta
constituie izvor al dreptului comunitar.

5. Concluzii şi propuneri

După capitolul de introducere, în următoarele 3 capitole am prezentat izvoarele dreptului


comunitar împărţite pe trei categorii respectiv primare, secundare şi alte izvoare. La fiecare izvor
de drept comunitar menţionat, prezentarea caracteristicelor acestuia s-a finalizat cu o analiză
comparativă cu cele existente în ordinea juridică a României.
Pentru finalul referatului voi prezenta impactul modificărilor aduse izvoarelor de
drept comunitar după apariţia Constituţiei de la Roma din 2004 şi pe de altă parte concluzii
cu privire la raportul dintre dreptul naţional şi dreptul comunitar.
În reglementarea Constituţiei de la Roma din 2004 actele juridice comunitare prevăzute
erau următoarele: legi europene; legi cadru europene; regulamente europene; decizii europene;
recomandări şi avize.
În forma iniţială a Constituţiei de la Roma, legile europene sunt definite ca acte
legislative cu aplicabilitate generală, obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru toate Statele
Membre iar legile-cadru europene sunt acte legislative care obligă statele membre în sensul
obţinerii unui rezultat, dar lasă acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de
atingere a acestora.
Şi legile europene şi legile-cadru europene sunt adoptate pe baza propunerilor Comisiei,
în comun, de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, în procedură legislativă
ordinară. Dacă Parlamentul şi Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un act, acesta nu se
adoptă.

14
Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate generală, în scopul
implementării actelor juridice şi a unor dispoziţii specifice Constituţiei. Deciziile europene sunt
acte executive, obligatorii în toate elementele lor iar recomandările şi avizele se adoptă de
instituţiile comunitare şi nu au forţă de constrângere.
După cum am menţionat în capitolul 2 Constituţia pentru Europa a fost respinsă la vot.
Uniunea Europeană tindea spre un nou statut depăşind formal categoria organizaţiilor
internaţionale în direcţia primirii unor competenţe care ţin mai degrabă de esenţa statului federal.
Respingerea Tratatului constituţional impunea găsirea unei soluţii pentru continuarea
construcţiei comunitare astfel Parlamentul European a adoptat la 11 iulie 2007 o Rezoluţie de
convocare a Conferinţei interguvernamentale (CIG) cu un mandat menit să transforme
majoritatea înnoirilor cuprinse în Tratatul constituţional în amendamente la tratatele în vigoare.
Dintre prevederile mandatului CIG menţionăm cu relevanţă în izvoarele dreptului
comunitar faptul că Tratatul de reformă amendează Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)
care îşi păstrează titulatura şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) care se va
numi „Tratatul privind funcţionarea Uniunii”, iar cele două tratate nu vor avea caracter
constituţional şi se va renunţa la denumirile de „lege” şi „lege-cadru”, păstrându-se cele de
„directive”, „regulamente” şi „decizii”.
Existenţa sistemelor naţionale ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene,
precum şi a sistemului constituit de dreptul comunitar ridică fireasca problemă a raportului care
se stabileşte cu privire la prioritatea aplicării lor.
În acest sens, se pot distinge următoarele situaţii 8 :
a) Substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar implică transferul de
competenţe de la naţional la supranaţional. În domeniul în care a operat un asemenea transfer de
competenţe, autorităţile naţionale nu mai pot emite norme juridice, ci, în acea materie normele
juridice se emit numai de organele comunitare.
b) Armonizarea dreptului naţional cu dreptul comunitar presupune luarea unor măsuri
legislative ce au în vedere o anumită organizare a dispoziţiilor naţionale. Se porneşte de la
premiza conform căreia competenţa legislativă aparţine autorităţilor naţionale, dar, avându-se în
vedere obiectivele comunitare, trebuie să se adopte norme juridice cu un un anumit grad de
omogenitate în cadrul statelor membre.
c) Coordonarea sistemelor de drept naţional cu cel de drept comunitar, în acest fel,
sistemul de drept naţional nu sufere nici un fel de modificări, dar se are în vedere coordonarea
efectelor normelor juridice.

8
Adrian Pricopi, Augustin Fuerea – Drept internaţional privat – Ediţia a II-a, editura „ACIAMI”, Bucureşti, 1999

15
d) Coexistenţa dreptului naţional cu cel comunitar existând anumite materii în care
normele naţionale coexistă cu cele comunitare.
În contextul articolelor 234 din Tratatul CE, orice organ de jurisdicţie al unui stat
membru, în măsura în care acesta este abilitat să pronunţe o hotărâre cu caracter jurisdicţional,
poate, în principiu, să sesizeze Curtea cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare reprezintă un mecanism
fundamental al dreptului comunitar, mecanism menit să confere organelor jurisdicţionale
naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a acestui drept în toate statele
membre. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este abilitată să statueze pe calea
hotărârilor preliminare cu privire la interpretarea dreptului comunitar şi cu privire la validitatea
legislaţiei secundare.

16
BIBLIOGRAFIE:

1. Adrian Pricopi, Augustin Fuerea – Drept internaţional privat – Ediţia a II-a,


editura „ACIAMI”, Bucureşti, 1999;
2. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I,
editura "AllBeck", 2001;
3. Nicolae Pavel – Drept constituţional şi instituţii publice, editura "Fundaţia
România de Mâine", 2004;
4. Radu Stancu – Drept comunitar, note de curs, "Universitatea Spiru Haret", 2008 –
2009;
5. Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia
România de Mâine", 2006;
6. www.cartiaz.ro – Portal cuprinzând cărţi electronice şi articole online;
7. www.curia.europa.eu – Site oficial Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

17