Binele şi frumosul din noi – poveste de Crăciun

Nu ştiu alţii cum sunt... dar pentru mine Crăciunul a rămas întipărit din copilărie ca o
sărbătoare a curăţeniei sufleteşti, a bunătăţii şi omeniei, a emoţiei şi bucuriei
exprimate prin cântec străvechi. Multă vreme colindele, pe care nu le-au putut astupa
tâmpenia şi obtuzitatea vremurilor sub care am trăit mulţi dintre noi, au însemnat o
formă de rezistenţă împotriva agresiunii urâtului sufletesc, impus ca politică de partid
şi de stat. Îmi amintesc de zilele studenţiei din Iaşi, când concertul de colinde al
corului Conservatorului era aşteptat cu sufletul la gură, când zvonurile că va fi interzis
concertul treceau din gură în gură, şi numai Dumnezeu ştie cum reuşeau profesorii de
la Conservator să îl ţină totuşi, de fiecare dată – întru bucurie şi clipe de sfinţenie
pentru noi, cei care participau.
În vremurile mai noi, îmi amintesc de corul de seminarişti de la Vânători – Neamţ, de
glasurile de băieţi crescuţi spre învrednicire care ne spuneau că avem un Dumnezeu
deasupra; celor din sală le picurau lacrimi, iar nouă, preoţi şi mireni, profesori şi
inspectori, ne aduceau aminte că încă mai avem ceva de apărat în ţara asta – dreptul
elevilor la bine şi frumos.
Îmi vin în minte şi vorbele impresionante înscrise pe bolta de la intrarea colegiului
reformat din Sfântu Gheorghe – „Isten hozot” – bine te-a adus Dumnezeu; rememorez
ordinea şi disciplina calmă şi adânc simţită la Seminarul Teologic Catolic din Roman.

Toate acestea îmi vin în minte, iar zilele trecute am ascultat corul Liceului de muzică
din Cluj – glasuri de copii care spuneau un singur lucru – talent, valoare, mândria de a
fi dăruit şi merituos. Să ne trăiască, ei şi cei care i-au învăţat. Şi mi-am spus, şi am
spus şi altora – asta este şcoala românească, asta este cauza pentru care luptăm. Cei ce
se clatină în această credinţă, să-şi amintească de un lucru – când încetezi să te mai
respecţi pe tine însuţi, respectul celorlalţi e pierdut de mult. Să luptăm pentru mândria
noastră şi a elevilor noştri de a fi buni, drepţi şi adevăraţi. Să afle toată lumea că elevii
şi profesorii merituoşi vor fi tot mai agresivi faţă de impostură şi non-valoare, faţă de
orice fel de complicităţi murdare a celor nepricepuţi, proşti şi laşi. Să afle de la noi
toţi cei care şi-au clădit imperii de averi nemuncite si au furat viitorul a generaţii de
genii născute în sărăcie că vom complota neobosit pentru o dictatură a meritului în
ţara românească, o meritocraţie. Că îi vom învăţa pe cei deştepţi, buni şi frumoşi să se
recunoască între ei, să fie uniţi, să se sprijine unii pe alţii şi să se arate fără milă faţă
de prostie şi impostură: acum ştim, avem probe - combinaţia de prostie cu lăcomie
distruge totul într-o naţie. Trebuie să fie un frâu pentru desfrâu – nu vrem să creştem
răzbunători, dar răzbunarea va apărea de la sine, în absenţa dreptăţii.Imaginaţi-vă că
duhul Crăciunului, ca într-una din poveştile lui Dickens, i-ar plimba pe îmbogăţiţii de
azi într-un viitor în care moştenitorii vilelor şi averilor lor şi le vor păzi de după
garduri de sârmă ghimpată şi cuiburi de mitralieră, în faţa hoardelor dezlănţuite şi
înarmate, setoase de sânge şi jaf. În care televiziunea va minţi şi va inocula violenţă,
şi va oferi pegrei îndobitocite spectacole cu ucideri în direct. Toate acestea pot fi
evitate, fiindcă oamenii îşi făuresc ei înşişi viitorul. Nemilosul Mister Scroodge se
poate transforma într-un bun samaritean – dar numai după o zgâlţâială zdravănă, să-l
treacă răcorile şi să vadă că viaţa lui de „baron local” nu valorează nimic, nici averile,
conturile şi puterea politică întemeiată pe furt.