P. 1
Recombinarea Genetica La Eucariote

Recombinarea Genetica La Eucariote

|Views: 357|Likes:
Published by Antal Andreea
recombinarea genetica la eucariote hgvgvdzvxjhcghjgchzgxhcgzjgzghfgjdydtyf
recombinarea genetica la eucariote hgvgvdzvxjhcghjgchzgxhcgzjgzghfgjdydtyf

More info:

Published by: Antal Andreea on Mar 06, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/23/2015

pdf

text

original

RECOMBINAREA GENETICĂ LA EUCARIOTE Recombinarea genetică este procesul prin care are loc transferul intra- sau intermolecular

a unor secvenţe de ADN, având ca rezultat modificări în înlănţuirea genelor sau a unor părţi din gene. Se poate produce astfel, reasortarea unor nucleotide la nivelul aceleiaşi molecule de ADN sau între molecule separate, rezultând, în final, una sau două molecule recombinate. La eucariote procesul de recombinare genetică este legat de fenomenul sexualităţii şi se realizează în special în cursul meiozei, fiind condiţionată de realizarea contactelor între cromosomi urmată de disjuncţia independentă a perechilor de cromosomi (bivalenţi). În cazul organismelor eucariote au fost descrise 3 tipuri de recombinare genetică: recombinarea intracromosomală – prin crossing-over (schimbul reciproc de segmente cromosomale); recombinarea intercromosomală – prin disjuncţia independentă a cromosomilor omologi; recombinarea genetică nereciprocă – prin conversie genetică.

Recombinarea intracromosomală (crossing-over) se realizează atât în meioză cât şi în mitoză. Ea poate avea loc intergenic, cât şi intragenic. Recombinarea intragenică este un fenomen rar. Acest fenomen manifestă interferenţă negativă care determină creşterea probabilităţii ca un al 2-lea crossing-over să aibă loc în apropierea primului. Formarea bivalenţilor în meioză presupune participarea a 2 cromosomi de origine diferită (maternă şi paternă), între care se stabilesc contacte intercromatidice (sinapse) ce conduce la formarea unei structuri specializate numită complex sinaptinemal. Importanţa complexului sinaptinemal în desfăşurarea recombinării genetice intracromosomale este dovedită de faptul că la organismele la care nu se produce acest complex, nu are loc procesul de crossingover. Formarea chiasmelor este dependentă de sinteze proteice ce au loc la sfârşitul zigotenului. Procesul de recombinare genetică implică ruperea şi reunirea cromatidelor participante, fapt ce conduce la un schimb reciproc de segmente de ADN de dimensiuni egale şi la apariţia de cromosomi (iar apoi de gameţi) recombinaţi (Fig. 1).

1

2 . probabilitatea realizării recombinării între 2 loci creşte odată cu distanţa dintre aceştia pe cromosomi. Deoarece procesul de crossing-over afectează numai 2 dintre cromatidele bivalenţilor. restul de 50 % sunt de tip parental. S-a constatat că între genele plasate pe cromosomii omologi.2). indiferent de numărul de crossing-overe ce se realizează. doar 50 % dintre produşii meiozei sunt de tip recombinat. procentul de recombinare nu depăşeşte 50 %. pot apărea şi crossing-overe multiple (Fig. Dacă procesul de recombinare are loc la nivelul unor gene heterozigotze. de-a lungul perechilor de cromosomi omologi.Fenomenul de crossing-over se realizează mai mult sau mai puţin randomic. Astfel. în afară de crossing-over simplu.

in acest mod. Fenomenul recombinării mitotice a fost studiat în special în cazul fungilor (Aspergillus nidulans. de modificări fenotipice deoarece cromatidele implicate sunt identice. Acest comportament al cromosomilor de origine matenă. Posibilitatea ca un organism să fie asemănător cu altul este de (1/2)2n. Procesul de crossing-over se poate produce şi la nivelul aceleiaşi gene (crossing-over intragenic). un segment din molecula de ADN a unei cromatide se desprinde şi se ataşeaza de alta cromatida. 3 . a fost comparat de către Muller cu formarea perechilor de dansatori în timpul dansului şi separarea lor la sfârşitul acestuia. Muller a denumit acest comportament dansul cromosomilor . Cu cât numărul cromosomilor şi a genelor conţinute este mai mare cu atât numărul de combinaţii posibile de gameţi şi de organisme este mai mare. Ea a fost evidenţiată prin analiza tetradelor la ciupercile din genurile Saccharomyces. Recombinarea intercromosomală are loc prin disjuncţia independentă a perechilor de cromosomi care reprezintă suportul material pentru disjuncţia perechilor de factori ereditari.Procesul recombinării genetice poate avea loc şi în celulele somatice. În mecanismul molecular al recombinării genetice de tip crossing-over. de obicei. Are loc cu o frecventa mai mare in cursul diviziunii meiotice dar poate avea loc si in celulele somatice. iar altul o gena in minus. care se împerechează cu cei de origine paternă şi apoi separarea perechilor respective. ele nefiind urmate. S. ca şi cum se produce o transformare a alelei A în a (Fig. Conversia genică este o recombinare nereciprocă. Aspergillus. Segregarea independentă are loc la trecerea celulelor sexuale de la metafaza I la anafaza I. ca un cromozom sa conţina o gena in doua exemplare (daca transferul s-a realizat intre cromozomi omologi). Schimburile intercromatidice (sister chromatid exchange) au fost evidenţiate mai ales în celulele mamaliene aflate în cultură in vitro. In cadrul conversiei genice. în care n =număr de perechi de cromosomi. Neurospora unde apar abateri de la raportul normal de segregare alelică. sunt implicate proteine specifice. Din această cauză. iar 2n reprezintă numărul total de cromosomi din complementul speciei respective. Recombinarea mitotică poate avea loc în cursul metafazei şi presupune asocierea cromosomilor omologi şi realizarea schimbului genetic înainte de diviziunea centromerului. cerevisiae) la care în ciclul de viaţă predomină haplofaza. procesul recombinării fiind asociat cu cel de reparare genetică. Este posibil. când are loc aşezarea întâmplătoare a cromosomilor de origine maternă sau paternă deasupra sau dedesubtul planului ecuatorial al plăcii metafazice. 3).

7: 1 sau chiar 8 :0. de fapt. Aceste zone de nepotrivire sunt reparate prin excizie şi prin adăugarea nucleotidei corespunzătoare.Frecvenţa recombinării genetice nereciproce poate creşte de la un capăt la altul al unui locus genic. în locul raportului de segregare normal de 4 : 4. se întâlnesv valori diferite ale acestui raport: 6 : 2. 5 : 3. tipul normal. la fungi. Unii autori consideră că. 4 . Prin reparaţie poate reapărea astfel. conversia genică este consecinţa unui proces de recombinare. Astfel . în cazul unor gene ce intervin în determinismul pigmentaţiei. fenomen numit polarizarea conversiei. în urma căruia apar nepotriviri ale unor baze azotate situate pe cromatide omoloage. fenomenul conversiei genice a fost evidenţiat şi la plante. precum şi la virusuri (în special bacteriofagi).

Aceasta presupune ca peretele celular şi membrana celulară ale celulei bacteriene receptoare să fie permeabile pentru ADN exogen. variază de la o specie bacteriană la alta. Escherichia coli. Fenomenul de transformare genetică a fost evidenţiat prima dată la pneumococul Diploccocus pneumoniae şi ulterior la Bacillus subtilis. Transformarea genetică Fenomenul transformării genetice a fost descoperit în 1928 de către Griffith. în general. în 1944. Ulterior . apărând într-o anumită etapă a ciclului de viaţă şi durează un anumit interval de timp.000 perechi de nucleotide). la Azotobacter. Numărul receptorilor activi.. Pneumococcus competenţa este maximă pe parcursul fazei logaritmice. Staphylococcus sp. că agentul transformant este reprezentat de ADN izolat din celulele bacteriene. fiziologică. pot înlocui printr-un proces de recombinare o secvenţă de nucleotide omoloagă din genomul acesteia. iar la Haemophilus doar 4 receptori. Pentru a putea prelua ADN exogen din mediul extracelular. transferul de gene reprezintă un fenomen în care moeculele informaţionale îşi schimbă gazda. Informaţia genetică nou integrată în cromosomul bacteriei receptoare este transmisă stabil de-a lungul generaţiilor. etc. având de traversat două bariere celulare: una la ieşire din celula donatoare şi alta la intrarea în celula receptoare. au descoperit. Avery. de dimensiuni mari (în medie de 20. Haemophilus influenzae. În cursul realizării competenţei are loc activarea unor receptori specifici localizaţi la nivelul peretelui celular cu rol de legare a ADN exoged la suprafaţa celulară. de exemplu: la Streptococcus au fost identificaţi 80 de receptori. pătrunse în bacteria receptoare. în urma experimentelor realizate cu pneumococi asupra şoarecilor. Mac Leod şi McCarthy.RECOMBINAREA GENETICĂ LA PROCARIOTE La procariote au fost descrise mai multe căi de transfer de material genetic: transformare genetică. celulele receptoare trebuie să manifeste o anumită stare specifică numită stare de competenţă. Asemenea fragmente de ADN sunt. în timp ce la alte 5 . iar celula să se afle într-o anumită fază a ciclului de viaţă care să permită acceptarea acestuia. asociate cu mecanisme ce asigură integrarea noii informaţii genetice în genomul gazdei. Transformarea genetică la bacterii presupune transferul unui fragment de ADN (cromosomal sau plasmidial) de la o bacterie donatoare şi încorporarea acestuia în genomul unei bacterii receptoare. la Bacillus subtilis – 50. putând conţine gene utile care. De exemplu. La unele specii bacteriene. 1. conjugare. starea de competenţă este o stare naturală. Staphylococcus. sexducţie şi transducţie. Indiferent de natura sa.

mai ales în timpul etapelor finale ale ciclului celular. la nivelul situsurilor receptoare aflate pe suprafaţa celulară. 3. este necesar ca ADN transformant să provină de la o tulpină bacteriană înrudită (ADN omolog). Pseudomonas. Procesul de transformare este destul de răspândit în natură. În cazul altor specii. eficienţa procesului de transformare este foarte scăzută. 6 . 2. urmărind un anumit marker genetic. adăugarea unor ioni etc. legarea reversibilă (adsorbţia) a moleculelor de ADN dublu catenar.competenţa este maximă la trecerea de la faza logaritmică la cea staţionară.specii – Bacillus. În cazul utilizării unor organisme neînrudite (ADN heterolog). ADN este eliberat în mediu extracelular de unde poate fi preluat de alte bacterii aflate în aceeaşi populaţie. proporţia celulelor capabile de a prelua ADN exogen poate fi estimată pe baza frecvenţei de transformare. Pentru a se obţine o frecvenţă ridicată de integrare/ transformare. de exemplu. preluarea ADN exogen de către celulele competente. prin degradarea uneia dintre catenele moleculei iniţiale. el jucând un rol important în evoluţia bacteriilor. 4.). În aceste condiţii. Methylobacterium. Conjugarea bacteriană Conjugarea bacteriană reprezintă un mod de transfer unidirecţional de ADN de la o celulă donatoare la o celulă receptoare prin intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex) şi condiţonat de prezenţa în bacteria donatoare a unui element genetoic specializat numit conjugon. Această concluzie este întărită şi de observaţia că transferul de gene prin transformare genetică are loc nu numai pe orizontală (între bacterii înrudite) ci şi între grupe de organisme neînrudite (fenomen ce explică. integrarea segmentului de ADN monocatenar în cromosomul celulei receptoare. Într-o populaţie bacteriană. segregarea şi exprimarea fenotipică a noii informaţii genetice integrate în genomul celulei gazdă. 5. procesul natural de transformare genetică (cu fragmente de ADN cromosomal eliberat prin metoda lizei celulelor bacteriene) se realizează în mai multe etape: 1. mai ales în cazul tulpinilor bacteriene înrudite. convertirea ADN dublu catenar la forma monocatenară. răspndirea rezistenţei la antibiotice). 2. starea de competenţă poate fi indusă prin tratamente specifice (şoc de temperatură. Multe bacterii se pot liza în mod natural. La bacterii.

toleranţă la metale grele.5 kb şi în număr de 1-2 copii/celulă. în afară de plasmida F. Din acest punct de vedere.Fenomenul conjugării a fost descoperit în 1946 (de către Lederberg şi Tatum) în urma experimentelor cu tulpini de Escherichia coli ce conţineau sau nu o plasmidă specifică notată F. codificată tot de gene plasmidiale de la nivelul regiunii tra. 1). alcătuite din molecule de pilină (proteină a cărei sinteză este codificată de gene plasmidiale). iar cele care nu conţin această plasmidă sunt notate F -. codificată de genele plasmidiale. In acest fel. regiunea tra. adică se produce generalizarea caracterului F +al celulelor bacteriene. virulenţă patogenitate etc. funcţiile necesare procesului de conjugare se găsesc la nivelul mai multor plasmide. ce reprezintă cca 30 % din lungimea plasmidei F. Cu excepţia fectorului F. De exemplu. La nivelul capătului 5’ al catenei de ADN crestată. localizate la suprafaţa celulară. în celula donatoare are loc restabilirea structurii factorului F. tubulare. Are loc apoi. consecinţa transferului factorului F este masculinizarea acesteia. Factorul F este alcătuit din ADN dublu catenar circular cu o lungime de 94. A 2-a etapă a conjugării presupune intervenţia unei proteine. celulele bacteriene care conţin plasmida F ( factorul F) sunt notate F +. pe măsură ce procesul de replicare avansează. care are rolul de a realiza o crestătură monocatenară la nivelul genei oriT (originea transferului). Pregătirea ADN pentru transfer Transferul ADN conjugativ Refacerea structurii circulare şi dublu catenare a ADN transferat. În cazul bacteriilor Gram negative. În prima etapă are loc sinteza de către celula donatoare a pililor de sex – structuri specializate. transferul fiind cuplat cu procesul de replicare al plasmidei. coli . transferul catenei crestate. 7 . In acelaşi timp. în cazul plasmidelor de rezistenţă la antibiotice (plasmida RP4) şi plasmidele Col ce conţin determinanţi genetici pentru sinteza colicinelor. conform modelului cercului rotativ. Transferul prin conjugare al acestor plasmide se datorează prezenţei unei regiuni specifice. celelalte plasmide conjugative pot include şi alte tipuri de gene: pentru rezistenţa la antibiotice. la nivel populaţiei de bacterii. începând cu capătul 5’ . au permis stabilirea etapelor acestuia:     Formarea şi stabilirea agregatelor de conjugare. Studiile asupra procesului de conjugare efectuate la E. se leagă o proteină specifică. una dintre catenele vechi (cea crestată) se deplasează prin pilul de sex în celula receptoare (Fig.

ci la nivelul unor situsuri ce prezintă omologie între cele două tipuri de molecule. 2). în cazul transferului dintre bacteriile F + şi F -. 2). după crestarea monocatenară la nivelul secvenţei OriT. Modalitatea specifică de integrare a plasmidei F în cromosomul bacterian. In a 3-a etapă. începe transferul AND monocatenar reprezentat de o scurtă secvenţă din plasmida F şi apoi de o copie a AND cromosomal al gazdei (Fig. 1. face ca secvenţa oriT să fie localizată aproape de una dintre marginile plasmidei linearizate şi integrate la capătul acesteia. este direct proporţională cu timpul în care cele două celule au stat în contact (cu cât contactul este mai lung. consecinţa fiind transferul specific al ADN monocatenar în celula receptoare. au primit denumirea de celule de tip Hfr (High frequency of recombination). Reprezentarea schematică a procesului de conjugare Un tip special de conjugare este cel realizat între celulele bacteriene care conţin factorul F integrat în cromosom (celule de tip Hfr) şi celulele de tip F – (Fig.Fig. Cantitatea de informaţie genetică transferată. cu atât segmentul de ADN transferat va fi 8 . Integrarea factorului F în cromosomul bacterian nu se realizează la întâmplare . Cea mai mare parte a plasmidei F rămâne la nivelul celuilalt capăt al cromosomului. şi doar foarte rar este transferată în celula acceptoare. proprie celulei donatoare. Celulele rezultate în urma unui asemenea proces de integrare .

ei produc particule ce conţin atât gene fagice (majoritare) cât şi gene cromosomale bacteriene provenite dintr-o anumită regiune a cromosomului bacterian. Bacteiofagii ce realizează transducţia generalizată produc particule ce conţin. conţinând alături de genele proprii şi gene similare provenite de la bacteria donatoare.mai mare). pentru transferul complet al ADN cromosomal la E. Fenomenul a fost descris iniţial la bacteriofagi specifici unor tulpini de Salmonella typhimurium. doar scurte secvenţe de ADN din genomul gazdei în care s-a multiplicat (după ce a parcurs ciclul lizogen). Coli . în timp ce transferul plasmidei F din bacteria F + într-o bacterie F – durează 2-3 min. Secvenţele pe care le poate prelua fagul λ sunt foarte precise. În forma lui naturală. Cel mai cunoscut bacteriofag ce realizează transducţie specializată este fagul λ. în cea mai mare parte. care sunt parţial ‘ diploide ‘. fagul λ poate pşrelua. Procesul de conjugare dintre celulele Hfr şi celulele de tip în unităţi de timp (minute). distanţa dintre gene (dispuse în ordine pe segmentul transferat) exprimându-se 9 . ca fag transductor. iar ulterior el a fost mai bine studiat în cazul fagului λ specific tulpinilor de E. Tranducţia generalizată este mediată de fagi virulenţi precum şi de anumiţi fagi temperaţi ai căror genom nu se integrează la nivelul unor situsuri specifice din cromosomul gazdei (de exemplu fagul P1). Transferul de gene cromosomale bacteriene mediat de plasmidele de sex este numit sexducţie. dimensiunea acestora fiind limitată de capsida fagică. F – serveşte la realizarea hărţilor cromosomale la bacterii . 3. În cazul fagilor ce determină transducţia specializată. Transducţia fagică Transducţia fagică este procesul prin care un fragment din cromosomul bacterian este transferat de la o bacterie la alta prin intermediul capsidei (învelişului proteic) anumitor bacteriofagi temperaţi. ADN provenit din bacteria gazdă (din orice parte a cromosomului) şi doar o foarte mică parte genom fagic. In funcţie de structura genetică a fagilor transductori şi de mecanismul de formare a materialului genetic al particulri fagice. Astfel. In urma conjugării F + x F – se obţin doar celule de tip F + . coli sunt necesare aproximativ 90120 minute de contact între celule. Procesul de transfer de segmente cromosomale din bacteria donor Hfr în cea acceptoare F – este urmat de cele mai multe ori de transformare genetică (fenomen controlat de o serie de enzime sintetizate de gazdă) ceea ce înseamnă că porţiuni din respectivul segment se integrează în genomul noii gazde fiind menţinut şi transmis constant în generaţiile următoare. au fost descrise două tipuri de transducţie fagică: transducţie specializată şi transducţie generalizată.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->