VIAŢA PRIVATĂ SUB INFLUENTĂ MIJLOACELE DE COMUNICARE

Presa, radioul, televiziunea

Ezităm să revenim, aici, asupra unor fapte atât de cunoscute, aşa cum ar fi prodigioasa
dezvoltare a mijloacelor de comunicare în masă în societatea noastră. Trebuie totuşi să schiţăm
cronologia acestei explozii şi să conturăm efectele acesteia asupra vieţii private.
La începutul secolului al XX-lea, opinia publică pătrundea în forul vieţii domestice sub o
singură formă: tipăritura, ziarul în primul rând. Am putea sublinia distanţa pe care presa a pus-o între
informaţie şi cititor şi insista asupra medierii în mod necesar abstracte a scrisului, asupra întârzierii
informaţiei.
Este vorba, în primul rând, de caracterul cu precădere local al acestei prese. Franţa anului 1912
numără peste 300 de cotidiane: 62 la Paris, 242 în provincie22. 94 din oraşele din provincie au câte
un cotidian. La care trebuie să adăugăm apariţiile săptămânale sau bisăptămânale, 1 662 de titluri în
provincie, citite adesea în mai mare măsură decât cotidianele. Luată în ansamblul ei, presa din 1912
este aşadar locală. Ea oferă nenumărate informaţii de interes naţional sau internaţional, dar se
fixează în primul rând în realitatea imediată a cititorilor. Considerată ca o fereastră deschisă către
lume, presa este, în acelaşi timp, expresia unui spaţiu lărgit de convenienţă.
Războiul din 1914 zguduie această presă prost plasată pentru a aduce veşti de pe front. Unele
ziare îşi întrerup atunci apariţia, nemairevenind pe piaţă în contextul economic perturbat de după
război. în 1912, existau 982 de apariţii săptămânale în provincie, şi 860 în 1938.
Presa, e adevărat, se lovea atunci de o concurenţă de dată recentă: cea a radioului. Prima staţie
de emisie datează din 1920, iar cea a turnului Eiffel din 1922, dar ascultarea lor, prin receptorii cu
galena care se foloseau atunci, era limitată. Avântul pe care îl ia radioul coincide cu apariţia
aparatelor cu lămpi, mai uşor de reglat şi dotate cu difuzoare. înl930 existau în jur de 500 000 de
aparate de acest gen. La începutul lui 1934, progresele în materie sunt deja evidente, dar francezii află
despre evenimentele din 6 februarie mai curând din presă decât de la cele 1 400 000 de aparate
de radio câte existau la acea dată. în timpul acordului de la Miinchen, în schimb, sunt ascultate cu
sufletul la gură cele 4 700 000 de aparate TSF; un an mai târziu, numărul acestora se ridică la 5 200
000; în iunie 1940, numeroşi francezi îl ascultă pe mareşalul Petain anunţând la radio că a cerut
armistiţiu, iar dacă apelul din 18 iunie nu a fost auzit, radio Londra a avut un rol imens în timpul
ocupaţiei.
Grele şi voluminoase, tributare electricităţii, având nevoie de o antenă, aparatele cu lămpi tronau
în bucătării sau în sufragerii, inamovibile pe un cufăr sau pe o etajeră. Ascultarea radioului se făcea
aşadar colectiv, iar ştirile găseau familia stând la masă. Producţia aparatelor casnice, întreruptă din
cauza războiului, se reia în 1954, dar condiţiile de ascultare nu se modifică. Pentru asemenea lucru
trebuie să aşteptăm anul 1958.
în această epocă, există într-adevăr 10 milioane de aparate de radio, şi mai mult de 80% din
gospodării posedă câte unul. Evoluţia radioului atinge cota sa maximă. O estimaţie făcută fără a ţine
seama de progresul tehnologic: căci începe revoluţia tranzistorului. înlocuind lămpile fragile de
odinioară prin tranzistori care se mulţumesc cu un curent de foarte slabă tensiune, această
revoluţie permite construirea, la preţuri mult inferioare, a unor receptori puternici, puţin
stânjenitori şi alimentaţi cu ajutorul pilelor, aşadar mobili. în 1959, jumătate din aparatele
produse folosesc tranzistori. în 1962, aproape toate. Soldaţii din Algeria se numără printre cei dintâi
cumpărători de tranzistoare: în 1961 puciştii îşi vor da seama de aceasta în detrimentul lor. Ieftin
şi mobil, tranzistorul devine în scurt timp un radio individual.
Folosinţa socială a aparatului de radio se transformă: fiecare ins poate să-şi aibă aparatul asupra
sa. Pentru a asculta în linişte un anumit soi de muzică pe care părinţii n-o agreează, tinerii îşi
cumpără tranzistoare: radioul umple camera sau baia. Locurile şi momentele vieţii private se
deschid astfel cu generozitate în faţa zgomotelor lumii; rumoarea planetei se face auzită până în forul
secret al intimităţii.
1
 în acelaşi timp, aparatul familial de radio este detronat de televizor. încă din anul 1930 se puteau
transmite imagini prin intermediul undelor, dar la mică distanţă şi în mod experimental. Jurnalul
televizat este lansat în 1949, pe când nu existau decât 300 de aparate receptoare. Progresul e foarte
lent: pentru a acoperi tot teritoriul naţional e nevoie să se construiască relee costisitoare: în 1956
numai jumătate din francezi, pe o treime din teritoriu, pot prinde programele de televiziune23. Trebuie
să aşteptăm anul 1959 pentru a fi creată, juridic, ORTF: existau atunci 1 400 000 de televizoare, şi
ceva mai mult de 10% din gospodării aveau câte unul.
Tranzistorul permite, şi el, reducerea greutăţii, a volumului şi a preţului. Răspândirea
televiziunii se accelerează: în 1964, când se creează al doilea canal, numărul televizoarelor
ajunge până la 5 400 000, în aproape 40% din gospodării. Acest procent se ridică la 62% în 1968,
apoi la 82% la sfârşitul anului 1974, atunci când canalul al doilea începe să emită în culori. Iar astăzi,
potrivit mediilor sociale, procentul respectiv variază între 88 si 96%, două treimi dintre televizoare
fiind în culori.
invadarea universului domestic de către radio şi televiziune constituie o mutaţie socială de
maximă importanţă. Contemporanii noştri se uită la televizor cel puţin şaisprezece ore pe
săptămână, ceea ce înseamnă douăzeci şi patru de minute pentru o oră de muncă! Desigur,
televiziunea nu mai pătrunde în intimitatea camerelor: un televizor costă încă destul de mult
pentru ca fiecare membru al familiei să-şi poată avea propriul său aparat. Spectacolul familial de la
televizor e completat aşadar cu ascultarea individuală a tranzistorului. Reunite, aceste două mijloace
de informaţie pot să ocupe totalitatea timpului vieţii private: contemporanii noştri cer deseori
postului de radio să-i adoarmă şi să-i trezească...
Celelalte mijloace de informare se resimt, bineînţeles, de pe urma acestei concurenţe. Numărul
cotidianelor scade: din 36 de titluri pariziene în 1946, nu mai rămân, ln 1981, decât 19, şi 75 de
titluri în provincie, în comparaţie cu 184, câte erau altădată. Scăderea tirajelor e (ot atât de
evidentă: 197 de exemplare pentru 1 000 de locuitori în 1978, faţă de 370 în 194624. Desigur,
revistele ilustrate sau emisiunile televizate câştigă teren. Radioul şi televiziunea domină informaţia;
presa nu mai domină, ea se înscrie în golurile lăsate de mjloacele audiovizuale: informaţie
temeinică, specializată sau locală. Mai rapide, capabile să ajungă la urechea oricui şi oriunde,
undele înving presa.
Avem de-a face, aici, cu ceva mai mult decât cu o schimbare de modalitate: audiovizualul nu
oferă cadrului vieţii private aceleaşi informaţii ca şi ziarul. Adevărul e că însăşi funcţia informaţiei
se transformă.

CONFORMISMUL EMANCIPAT
Presa de la începutul secolului era total preocupată de viaţa publică. Putea fi vorba de politică
sau, mult mai prozaic, de consiliile agricole, de iarmaroace şi de pieţe, dar niciodată de probleme
private: evita să le vorbească cititorilor despre propria lor viaţă. Le dădea sfaturi în legătură cu
agronomia sau cu politica, dar se abţinea să abordeze probleme personale. Publicitatea ocupa un
spaţiu redus: când exista, se reducea la texte sau la sloganuri şi nu recurgea niciodată la imagine;
mai mult sugera decât spunea. Pe scurt, ziarul nu constituia o oglindă în care să te poţi recunoaşte.
E adevărat că, încă înainte de războiul din 1914, cinematograful oferea publicului din oraşe şi
din suburbii idilele şi melodramele sale. în intervalul dintre cele două războaie, acesta constituia
distracţia populară prin excelenţă. Unii deplângeau faptul că muncitorii se duc săptămânal, cu
întreaga familie, să vadă o seamă de filme în care morala nu-şi găsea nicidecum locul 15 . Dar
cinematograful rămâne exterior spectatorilor: dacă stârneşte visuri şi suscită identificări, se ştie
foarte bine că asemenea imagini ţin de altă lume.
Informaţia scrisă pătimeşte de pe urma loviturii date de avântul pe care îl ia cinematografia.
Aceasta nu se limitează la ficţiuni: în fiecare săptămână oferă actualităţi filmate, reportaje însoţite de
imagini. Si cum tehnicile se ameliorează, o dată cu heliogravura (Î912), belinografia (1914), apoi cu
ofsetul (1932), ziarele sunt obligate & recurgă la ilustraţie. Nu mai avem de-a face cu desenele
2
liniare, fie ele şi îmbogăţite prin culoare, ci cu fotografii care conferă informaţiei, cu evidenţa lor
demonstrativa, o garanţie de aparentă autenticitate.

Avântul presei feminine

Jusitificate prin folosirea lor documentară, imaginile se adaptează şi altor scopuri. Publicitare, în
primul rând. Or, iată că îşi face apariţia un nou gen de presă: presa feminină. Erau deja cunoscute
revistele de modă, cea mai răspândită dintre acestea fiind Le Petit Echo de la mode. Aceste reviste
săptămânale nu dădeau decât sfaturi privitoare la vestimentaţie. în ajunul războiului din 1940, o
dată cu Marie-Claire (1937) şi Confidenc.es (1938), care depăşesc, fiecare în parte, un milion de
exemplare, apare un nou tip de revistă ilustrată, Elle (1945), reprezentând exemplul ideal. Aceste
reviste feminine nu se limitează, prin sfaturile oferite, la reţete culinare şi la modele de croitorie. Pe
un ton amical, dar convingător, ele le explică cititoarelor cum să se spele şi să se fardeze, cum să-şi
aranjeze interiorul, cum să-şi seducă soţul sau cum să-şi educe copiii.
Pentru ca asemenea prescripţii să devină mai personale, revistele destinate femeilor încep să
dialogheze cu cititoarele: li se oferă diferite anchete, întâmplări trăite asupra cărora li se solicită
părerea. Şi, mai cu seamă, inaugurează un aşa-numit curier al inimii, care se bucură de un enorm
succes. Evelyne Sullerot evocă, în legătură cu problema în cauză, revista Confidences, în care curierul
acumula un „înspăimântător fluviu de deznădejde, de chinuri, de boli şi de vicii, tot felul de strigăte
de ajutor (...). Acest val seismic demonstra mult prea bine că instituirea acestui confesional anonim
răspundea unei necesităţi"26. Marceli e Auclair, Marcelle Segal sau Menie Gregoire, care răspund unora
din aceste scrisori în coloanele revistelor respective, capătă, încetul cu încetul, statutul unor
duhovnici. Autorităţi morale de dată recentă, ele împart în fiecare săptămână, la milioane de
cititoare, sfaturi mai mult sau mai puţin intime, pe care acestea nici nu au avut nevoie să le solicite.
Confesionalului anonim îi răspunde sfatul la domiciliu.

Intruziunea publicităţii
Publicitatea găseşte în revistele ilustrate pentru femei un suport interesant. Calea fusese menţionată în
1932 de către
revista Votre beaute, pe care o luaseră cu asalt fabricanţii e parfumuri şi negustorii de cosmetice.
însoţite de grafii în culori care iscă reverii şi suscită identificări, amele din revistele ilustrate
propun noi modalităţi de sum şi, o dată cu ele, valori şi norme noi. Reclamele î privesc lenjeria,
cosmeticele, turismul estival au rdat o mai mare pondere acelui cult al corpului descris ;apitolul
precedent. Reclamele ce se fac sucului de :te sau iaurturilor au modificat practicile alimentare.
Insa revoluţie ce se înfăptuise în activitatea casnică şi dotarea bucătăriilor cu frigidere, maşini de
spălat, maşini de gătit emailate etc, toate acestea se bazează pe imaginile )licitare ale unor
bucătării-laboratoare, în vreme ce bilele supraetajate expediau vechile bufete la negustorii lucruri
vechi. Reclamele au susţinut în egală măsură
intui radioului şi al televiziunii, care, la rândul lor, le-au îs acestora imense servicii. Publicitatea
tipărită este intr-adevăr, şi în scurtă vreme, completată, apoi depăşită cea pe care o difuzează
radioul şi televiziunea. Universul vieţii private nu e în contact direct doar cu reaga planetă:
în acesta se infiltrează, din toate părţile, publicitate care popularizează, o dată cu unele articole de
consum, un nou mod de viaţă şi poate o nouă etică. într-adevăr, publicitatea a contribuit în mare
măsură dezagregarea vechilor reguli ale vieţii private. Destinată in definiţie să recomande felurite
inovaţii, publicitatea 'ost nevoită să dea înapoi în faţa împotrivirilor. Şi cum acestea se justificau
adesea prin referire la unele obiceiuri ostenite („asta nu se face"), publicitatea a devenit
dulgentă şi complice. Când a contat pe dorinţa de odernizare, discreditând ceea ce era vechi
(„asta nu se mai face, e ceva demodat"), când a justificat dorinţa aveţi plăcerea...") sau a pus în
valoare independenţa şi opoziţia faţă de constrângerile sociale („fac ceea ce vreau...").
Publicitatea modelează astfel, cu discreţie şi subtilitate, iată cotidiană a contemporanilor noştri.
3
Fiecare dintre Di are sentimentul că acţionează după propria sa voinţă, 1 deplină autonomie, iar
rezultatul acestor decizii jverane constă în faptul de a oferi pieţe de desfacere din s în ce mai vaste
unor produse de mare serie. Gusturile L moda se uniformizează, în vreme ce fiecare om crede ă e în
şi mai mare măsură el însuşi. Iluzia independenţei itreţine conformismul.
Paradoxul acestui conformism emancipat nu se Lmitează la modurile de viaţă şi la articolele
de consum; 1 are în vedere valorile şi ideile. Mijloacele de informare şoptesc la urechea fiecăruia
marile principii ale momentului. Toată lumea crede că e bine informată şi salută eliberarea
Cambodgiei, pentru a descoperi, câţiva ani mai târziu, ororile sângeroase ale lui Pol Pot. Fiecare om
are impresia că gândeşte în mod independent, dar repetă părerile gazetarului din cel mai recent
articol de ziar. Radioul difuzează felurite destăinuiri anonime în care secretele sexului aşteaptă sfaturi
de bun simţ. Chiar şi imaginarul e asediat de imaginile venite din exterior, iar visele fiecăruia
primesc o parte neidentificabilă din fantasmele tuturora. Ce istoric se va întreba cât datoresc
ecranului diferitele moduri de-a iubi?
Totuşi, aici nu este vorba de vreo maşinaţie, ci de însăşi evoluţia societăţii noastre. Nu există,
nicăieri, personaje machiavelice care să fi luat anumite hotărâri şi apoi sâ-şi fi impus ideologia. Nici
cei care mânuiesc mijloacele de informare şi nici cei care se ocupă cu publicitatea nu au asemenea
intenţii. La urma urmelor, aceştia alcătuiesc un fel de nebuloasă cu contururi imprecise, în care
nimeni nu deţine puterea absolută. In cadrul acestui grup, fiecare îşi face, pur şi simplu, meseria.
Dar reţeaua mijloacelor de informare în masă este de aşa natură încât, fără să se pună de acord
dinainte, toţi cei care lucrează în domeniu sunt interesaţi de aceleaşi subiecte în acelaşi timp şi-şi
formulează aceleaşi opinii. Publicul îi susţine, oamenii îi ascultă, îi privesc, îi citesc şi contribuie la
succesul lor. Ziariştii cred că tratează acele probleme care interesează opinia publică, iar opinia
publică dă crezare jurnaliştilor atâta timp cât aceştia nu devin plictisitori sau obositori... Şi, pentru a
nu obosi, trebuie să personalizezi. între mijloacele de informare şi public, comunicarea înlocuieşte
informaţia.

Comunicarea înlocuieşte informaţia

Informaţia prezenta problemele publice ca atare, în generalitatea şi exterioritatea lor. Comunicarea
urmăreşte ca aceste probleme să fie împărtăşite de fiecare în parte: ea abordează problemele
generale prin exemple particulare cu care se poate identifica oricine, dramatizează, face apel
la sentimente. Căci are pretenţia ca evenimentul „să fie prezentat în direct", ca şi cum spectatorul
ar fi un actor. Comunicarea şterge astfel frontierele dintre sfera privată şi cea publică.

OAMENII PUBLICI-PRIVAŢI
Vieţi private care interesează publicul
Acest lucru se vede limpede atunci când este vorba de oamenii publici. Anumite activităţi au într-
adevăr însuşirea de a le conferi atributul de „publice" persoanelor care le exercită, deoarece
asemenea activităţi se adresează prin definiţie „publicului": este vorba de cele care au 61 vedere
spectacolul şi de cele care au în vedere politica. Succesul unui actor, al unui cântăreţ, al unui
campion - în măsura în care sportul e un spectacol - sau al unui om politic se estimează în raport cu
renumele său, adică în raport cu numărul celor care îl cunosc. Dar această cunoaştere de la distanţă
nu e suficientă: publicul e avid de o cunoaştere mai personală; vrea sa pătrundă în intimitatea vieţii
private a oamenilor publici.
O dorinţă nicidecum nouă. Viaţa mai-marilor zilei a fascinat întotdeauna publicul. Exista însă o
barieră, pe care aceştia o suprimau în anumite împrejurări, plasân-du-se ei înşişi în ipostaza de actori:
modele de bun-gust şi de maniere alese. Se întâmpla, de asemenea, ca peste această barieră să se
treacă prin efracţie, şi atunci se vorbea despre scandal, aşa cum s-a întâmplat în afacerea Caillaux*.
Epoca noastră tinde, dimpotrivă, să suprime această barieră. Din dorinţa de a deveni populare
pentru a se bucura de o atenţie cât mai mare, vedetele admit de bunăvoie publicul, şi mai cu
4
seamă pe ziarişti, în propria lor locuinţă, dezvăluindu-le gusturile, amorurile, necazurile.
Mass-media cultivă acest gen literar şi fotografic pe care publicul îl agreează în mod deosebit.
Confidenţelor făcute de bunăvoie, acestea le adaugă imediat propriile lor ficţiuni: cultul
„olimpienilor"27 se vinde bine. încă un pas, şi vedetele sunt urmărite în chiar singurătatea lor:
teleobiectivele se înverşunează să le surprindă pe deasupra gardurilor. A fost nevoie de o lege, cea
din 17 iulie 1970, pentru a fixa principiul dreptului la respectarea vieţii private şi a reprima
încălcarea acestui drept.
Datorită activităţii lor profesionale şi a succesului de care se bucură, olimpienii aparţin unei iumi
inaccesibile;

*Referire la campania de presă dusă împotriva cunoscutului om politic francez J. Caillaux (1863-
1944), în urma căreia a şi fost arestat, în 1917.

în viaţa privată, aceştia sunt nişte femei şi nişte bărbaţi ca toţi ceilalţi. Acest amalgam de proximitate
şi de distanţare fac din ei nişte adevărate modele de cultură, adică nişte adevărate modele de viaţă28.
Şi atunci graniţa dintre sfera publică şi cea privată devine confuză: punerea în scenă a vieţii private a
oamenilor publici - adevărata lor viaţă privată este oare verosimilă - asigură difuzarea eficientă a
unor norme despre care nu se mai ştie dacă sunt publice prin origine sau private prin destinaţie.
Această confuzie problematică este deosebit de evidentă în domeniul public şi mai cu seamă
în cel al politicii. Prin mass-media, mesajul politic nu-şi schimbă numai suportul, ci şi universul.
Alocuţiunea politică putea fi auzită în adunări şi în locuri publice: toasturi cu prilejul banchetelor,
discursuri la inaugurarea unor monumente, pe parcursul reuniunilor electorale, în curtea şcolilor. O
dată cu radioul şi televiziunea, aceasta pătrunde în spaţiul privat al căminului. Candidatul nu mai are
în faţa lui un public pe care trebuie să-1 câştige, ci o seamă de indivizi pe care trebuie să-i
emoţioneze. El trebuia să-şi măsoare gesturile şi frazele; acum însă trebuie să privească doar
camera de luat vederi şi să-si împrăştie farmecul în intimitatea serilor familiale. însuşi
personajul omului politic se transformă: ieri se străduia să-i confere statura omului de stat, astăzi
afişele îl prezintă împreună cu soţia sau cu copiii săi. Cu emisiunile de dată recentă, cercul se
închide: televiziunea ne aduce la domiciliu imaginile oamenilor politici surprinse în propriul lor
domiciliu. Calităţile private pe care un om politic ştie să le pună în scenă determină
credibilitatea sa de om public.
Fără îndoială că opinia publică nu se lasă întru totul trasă pe sfoară. Căci îşi dă în mod confuz
seama că aceste alocuţiuni care folosesc un cod privat rămân, cu tot travestiul lor, publice.
Prezentarea oamenilor publici în cadrul vieţii lor private nu a dus la dispariţia curiozităţii publicului
în ceea ce priveşte viaţa lor privată. Li se pun pe seamă diferite aventuri sau maladii, cancer de
preferinţă, despre care se vorbeşte tot timpul, în pofida dezminţirilor. Şi asta deoarece în
societatea noastră dăinuie o serie de vechi pudori: spre deosebire de oamenii publici americani,
francezii nu-şi divulgă nici averea şi nici starea sănătăţii lor. Ei alimentează astfel unele bănuieli
care aţâţă scandalurile: aşa cum s-a întâmplat, în 1979 de pildă, când s-a sinucis ministrul Robert
Boulin. Dar, în mod paradoxal, incompleta sinceritate a oamenilor Politici face să sporească şi mai
mult aparenţa lor de persoane sincere: soarta unei asemenea campanii prezidenţiale ar fi
depins, se spune, de o anumită replică care lăsa să se întrevadă posibilitatea unei evidente
autenticităţi.
La sfârşitul provizoriu al anchetei, istoria vieţii private nu poate să se rezume la o simplă formulă.
Intr-o primă etapă, am sesizat o divergenţă crescândă între sfera publică şi cea privată. în vreme
ce munca emigra din universul domestic pentru a se stabili în anumite spaţii publice potrivit unor
norme impersonale, o viaţă privată individuală se afirma în sânul vieţii private familiale, făcând să se
descompună uneori însăşi familia şi conferind identităţii corporale o nouă valoare. Vechile
solidarităţi care, cu excepţia burgheziei şi a claselor dominante, uneau în incinta familială
activităţi de ordin public şi de ordin privat nu mai funcţionează: pe de o parte, viaţa privată, din ce
5
în ce mai privată; pe de alta, o viaţă publică, din ce în ce mai publică.
Această împărţire e prea radicală. Şi prea sumară. Ea ne-ar îndemna să rezumăm organizarea
spaţiului social prin opoziţia a două locuri: polului public al uzinei sau al biroului i-ar corespunde
astfel polul privat al cabinetului de toaletă sau al camerei individuale. Ceea ce ar însemna să nu
ţinem cont de existenţa spaţiilor de tranziţie, jumătate private şi jumătate publice, pe care
urbanizarea le distruge, dar care se refac, cu tenacitate, în alte locuri decât vechile cartiere. Ar
însemna să nu ţinem cont mai cu seamă de multiplele interferenţe care urzesc între cadrul privat şi cel
public o seamă de legături de altă natură. Organizarea formală a spaţiului public se adaptează
normelor societăţii relaxate; şi, în mod simetric, viaţa privată este, cu discreţie, dar şi cu
eficacitate, supusă influenţei mijloacelor de informare în masă şi a publicităţii.
Contemporanii noştri îşi revendică personalitatea chiar în momentul în care îşi îndeplinesc
rolurile sociale, dar în intimitatea lor joacă rolurile private care li se sugerează de către opinia
publică. Aşadar, frontiera dintre sfera publică şi cea privată pare mai curând să se estompeze.
în realitate, aceasta nu dispare, ci devine doar mai subtilă. Mai exact spus, deoarece specializarea
publică sau privată a spaţiilor şi a situaţiilor s-a accentuat, normele şi codurile sociale în uz într-unui
sau în celălalt univers s-au apropiat unele de altele. O aceeaşi practică, cu acelaşi comportament,
capătă semnificaţii diferite potrivit contextelor respective. Nu mai avem de-a face cu codurile,
publice sau private, care precizează situaţiile sau locurile, ci invers. Se stabileşte astfel un nou
echilibru, în care proximitatea normelor compensează diferenţierea celor două universuri - cel
public şi cel privat.
Este adevărat că, dincolo de această reorganizare în care sistemul social îşi păstrează echilibrul
într-o nouă articulaţie dintre public şi privat, individul luat ca atare ne scapă. Istoria, în mod
necesar socială, a frontierelor dintre viaţa privată şi viaţa publică nu se confundă cu cea a vieţii
propriu-zis private şi a tainelor sale. Or, tocmai această istorie vom încerca acum s-a descifrăm.