P. 1
Istoria Vietii Private - (Vol. 08)

Istoria Vietii Private - (Vol. 08)

|Views: 1,419|Likes:
Published by MonicaIacob

More info:

Published by: MonicaIacob on Mar 03, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/11/2013

pdf

text

original

Coordonatorul volumului: MICHELLE PERROT ALAIN CORBIN, profesor la Universitatea din Tours, ROGER-HENRI GUERRAND, profesor la Şcoala

de arhitectură din Paris-Belleville, CATHERINE HALL, profesor la Universitatea North East London Polytechnic, Londra, LYNN HUNT, profesor la Universitatea din California, Berkeley, ANNE MARTIN-FUGIER, istoric, MICHELLE PERROT, profesor la Universitatea din Paris-VII Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe Direcţia Cărţii Şi Ambasada Franţei în România Philippe Ariâs şj Georges Duby coordonatori istoria vieţii private DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Volumul VIII Traducere de NARCIS ZĂRNESCU EDITURA MERIDIA BUCUREŞTI, 1997

CARTE FINANŢATĂ DE GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN MINISTERUL CULTURII SPAT" PRIVATE de ROGER-HENRI GUERRAND IMOBILUL CELOR SUS-PUŞI Departe de „barbari" Dispreţul clasei dominante faţă de proletari defineşte o atitudine constantă în veacul al XlX-lea. Nici măcar nu pot fi descrişi aceşti „barbari" - expresie frecvent folosită pe atunci cu privire la oamenii din popor —, atât de îngrozitoare le este înfăţişarea! Un medic renunţă chiar la această intenţie: „Cea de-a treia şi ultimă clasă, aceea a proletariatului, scrie dr. Taxil, în timpul domniei lui Ludovic-Filip, uriaşă ca întindere - păstrând proporţiile -posedă, cu câteva onorabile excepţii, întreaga profundă ignoranţă, superstiţia, obiceiurile josnice, depravarea moravurilor la fel ca la copiii pădurii. Trivialitatea sa, rusticitatea, neprevederea, prodigalitatea sa în mijlocul veseliei burleşti şi al orgiilor, atât de aducătoare de prejudicii bunăstării sale, nu pot, şi o spun fără părtinire, să fie exprimate, căci zugrăvirea lor ar fi mult prea hidoasă"1. S-ar putea cu uşurinţă alcătui o antologie cu texte de soiul acesta. Pentru burghezul cuceritor, proletarul nu este decât un sălbatic din cea mai primejdioasă specie, reprezentantul unui fel de rasă inferioară. „Mai mult sau mai puţin conştient, scrie Adeline Daumart2, parizienii înstăriţi, dacă s-ar întâmpla să se intereseze de clasele inferioare, ar ridica o barieră între burghezie şi popor şi, chiar dacă ar crede în necesitatea unei mobilităţi sociale, ar avea conştiinţa liniştită, căci ei i-ar considera pe reprezentanţii mediilor populare ca inferiori atât pe plan moral, cât şi în domeniul social." In această nouă societate, în care avuţia exprimă de acum înainte valoarea supremă, există un hiatus absolut •"tre proprietari şi salariaţii lor. Cantitativ, teza lui F.-P. Codaccioni a demonstrat acest lucru pentru Lille3. în 1891, UI patrimoniul mediu al unui industriaş din acest oraş se ridica la 1 396 823 de franci; al unui muncitor la 68 de franci, aproximativ o diferenţă de la 1 la 20 541. In 1908-1910, industriaşul şi muncitorul şi-au sporit câştigurile împreună, dar diferenţa dintre ei rămâne încă de 1 la 9 075. Putea oare să-şi imagineze cineva că aceste două specii sociale situate la antipod ar reuşi vreodată să coabiteze în acelaşi edificiu? Astfel că imobilele mixte, atât de frecvente înainte de Revoluţie, încep să dispară, unul câte unul, din toate oraşele franceze. Dovada ne-o fac planşele reprezentând un imobil deschis în secţiune anatomică. Desenatorii din veacul al XlX-lea vor relua frecvent această temă4, mergând pe urmele demonului Asmodeu, inventat de Lesage pentru

1

Diavolul şchiop. în primele gravuri, cu cât se urcă mai sus, cu atât „somptuozitatea şi confortabilitatea" descresc pentru a ajunge până la mansarda de sub acoperiş. Deja, locatarii acestor clădiri de tip vechi se ignoră mutualmente, fapt observat între alţii şi de Balzac . Cei de la etajul nobil - adică, primul etaj - nu vor întârzia să se instalaze în cartierele amenajate numai pentru uzul lor. La Paris, mişcarea începe o dată cu Restauraţia, prin înaintarea noilor străzi la vestul şi la nordul oraşului; această mişcare se va încheia în epoca lui Haussmann, care va exila clasele primejdioase la periferie: de această dată, degradarea - zgârieturi, fisuri -unei case de raport va dezvălui omogenitatea socială. Treptat, în fiecare oraş de oarecare importanţă, se vor putea distinge cu uşurinţă sectoare întregi cu străzi „locuite de cei înstăriţi" şi un ghetou proletar, în care membrii claselor superioare nu-şi vor da osteneala să intre niciodată. Casa din cartierele privilegiate începând cu a Doua Republică, completând lunga legislaţie a Vechiului Regim în legătură cu acest subiect, statul fixează o înălţime maximă pentru faţadă în funcţie de lăţimea drumului public6: 11,70 m pentru căile de acces (străzi) cu o lăţime mai mică de 7,80 m. 14,62 m pentru căile de acces (străzi etc.) de 7,80 m pană la 9,75 m. -17,55 m pentru căile de acces de 9,75 m şi mai mult. Napoleon al III-lea va adaugă o nouă categorie, în cadrul lucrărilor lui Haussmann: pe bulevardele de 20 m lăţime şi mai mult, înălţimea cornişei poate merge până la 20 m cu condiţia ca imobilul să nu aibă decât 5 etaje, inclusiv mezanin. La toate clădirile, nu se va putea depăşi înălţimea etajului, stabilită la 2,60 m7. Haussmann proscrisese orice ieşind peste calea publică, iar constructorii nu vor avea încotro, până când vor reuşi să-şi recucerească acea libertate atât de preţioasă pentru a aplica în continuare pe zidurile exterioare acele reliefuri decorative, îndrăgite altădată. Un decret va reglementa aceste fantezii arhitecturale8: pe căile cu o lăţime între 7,80 şi 9,75 m, balcoanele pot depăşi faţada cu 50 cm, începând de la înălţimea de 5,75 m, deasupra trotuarului. Pe căile cu o lăţime de 9,75 m şi mai mult, constructorii sunt autorizaţi pentru 50 cm, începând de la înălţimea de 4 m, şi pentru 80 cm peste stradă, începând de la înălţimea de 5,75 m. La începuturile secolului al XX-lea, în vreme ce casele nu pot depăşi 20 m - la şapte etaje, inclusiv mezanin -, reliefurile vor fi permise până la 1,20 m, în cazul străzilor de J0 m şi mai mult9, ceea ce va permite dezvoltarea aşa-numitelor „bow-windows" -care apar către 1890 -, adevărate colivii din sticlă, ataşate faţadelor, prin care lumina pătrunde în sufragerie. Aşadar, în acest cadru, în cele din urmă destul de puţin coercitiv, arhitecţii îşi vor epuiza - în compoziţia frontispiciilor - reţetele învăţate la Şcoala de bele-arte, în care ,,bric-â-brac"-ul arheologic a avut, vreme de un veac, o importanţă capitală10. Această perioadă va fi marcată de lupta încrâncenată dintre susţinătorii neoclasicismului şi cei ai neogoticului. Cultul ordinelor va duce la utilizarea tuturor varietăţilor de pilaştri şi coloane, adosate sau angajate, cu concursul obligatoriu al frontoanelor, al frizelor cu rensouri şi al bosajelor după moda italiană. în această nobilă misiune, vechii pensionari ai Villei Medicis, titularii marelui premiu al Romei, se vor dovedi a fi fără rivali, căci ei şi-au petrecut timpul pe monumentele antice, cu creionul în mână. Duşmanii lor, care vor dispune de un redutabil purtător de cuvânt, în persoana lui Vio-Uet-le-Duc, vor lucra în stil gotic, aşa cum Balzac îşi scrie Povestirile bizare într-o pseudo-franceză veche. Când Jerome Paturot doreşte să-şi construiască o casă", se adresează unui tânăr maestru pletos, care îi propune, la alegere, stilul romanic, gotic, cu arce înălţate, stelat, flamboyant sau lombard. Numeroşi artişti-mercenari, ţinând cu orice preţ să se facă remarcaţi, vor jefui tezaurul stilistic al Renaşterii: faţadele de la anumite imobile ar ilustra de minune capitolul de gramatica stilurilor rezervat veacului al XVI-lea. în preajma anului 1900, arborescentele Art-Nouveaului vor aduce o notă insolită în acest peisaj, totodată antic şi medieval, dar construcţiile de acest tip nu vor fi niciodată decât hapax în oraşele noastre, cu excepţia oraşului Nancy. Să intrăm, aşadar, în aceste imobile cu o chirie descurajantă pentru cei care nu au o poziţie socială serioasă. Ele vor avea aproape o valoare clasică în vremea lui Haussmann. Tratatul lui Cesar Daly, L'Architecture privee au XIXe siecle (Arhitectura privată în veacul al XlX-lea, 1864) studiază în amănunt perfecţiunea lor diferenţială. După întemeietorul, foarte ascultat, al Revue generale d'archi tec ture, se pot distinge trei clase de locuinţe cu chirie pentru burghezia din vremea sa. Mai întâi, cele de primă clasă destinate acelora cu averi mari. Apartamentul are o orientare dublă, pe latura dinspre curte şi pe latura dinspre stradă. Zidit pe pivniţe şi subsol, imobilul nu comportă decât patru etaje, din care trei de o înălţime impresionantă. Apartamentele de la primele trei etaje sunt deservite de o scară de piatră, racordată, în extremitatea sa superioară, la cea de la etajul patru: construcţia din lemn a acestui etaj reflectă deja o anumită

2

degradare a statutului social. La acest ultim etaj locuiesc familii cu mai puţină dare de mână sau pot fi cazaţi prietenii, sau chiar copiii din familiile care locuiesc la primele etaje. La extremitatea fiecărui apartament, sau uneori chiar în apropierea scării principale, se găseşte scara de serviciu. în funcţie de configuraţia parcelei, ea este accesibilă din curte sau printr-o intrare ascunsă, independentă de vestibul. Tot din lemn, ea uneşte etajele pe latura bucătăriei şi deserveşte partea mansardată, unde se culcă personalul domestic. în acest tip de imobil, încălzirea este asigurată de un calorifer instalat în pivniţă şi branşat la un sistem de guri de căldură, dispuse în planşeu. Dar căldura nu urcă mai sus de etajul al doilea. A putea să te încălzeşti nu reprezintă încă o „valoare" inseparabilă de intimitate, iar medicii recomandă camere reci şi bine aerisite. Locuinţa cu chirie de clasa a doua priveşte averile mijlocii. Ridicată pe pivniţe şi subsol, ca în primul caz, ea comportă un etaj în plus, adică cinci, dintre care primul şi al uoilea sunt de obicei folosite drept prăvălii. Scara principală este din lemn, de jos până sus; pe fiecare palier sunt prevăzute două apartamente. Şi aici, se constată totuşi prezenţa unei scări de serviciu. Pentru segmentele inferioare ale clasei dominante, locuinţa cu chirie de categoria a treia numără cinci etaje pătrate, deservite de o singură scară din lemn. Aici, nu întâlnim nici curţi, nici luminatoare, doar uneori un fel de puţuri. Caracteristica evidentă a acestor imobile este prezenţa portarului, altădată rezervată numai pentru hoteluri: Brodat la toate cusăturile, leneş, portarul se bucură de rente în foburgul Saint-Germain; portarul are anumite înlesniri în Chaussee-d'Antin, el citeşte ziarele în cartierul Bursei, el are un anume statut în foburgul Montmartre. în cartierul prostituţiei, portarul este o fostă prostituată; în Marais, are ifose, e acră, are toane"12. Eugene Sue este cel care îl va boteza pe acest nou actor al comediei umane, cunoscut de acum înainte sub numele de „Musiu Pipelet"13: importanţa sa socială se dovedeşte a fi considerabilă în marile oraşe. Toate jurnalele satirice, de la Charivari - caricaturi de Daumier - până la L'Assiette au beurre - număr special în 1900-, vor face din el unul din subiectele lor predilecte. Şi cum proprietarul nu locuieşte în propria casă, portarul îl reprezintă pentru a încasa chiriile, se ocupă de închirierea apartamentelor vacante, cu întreţinerea părţilor comune ale imobilului şi asigură o anume poliţie internă. El se plasează undeva la frontiera dintre public şi privat; este un filtru între stradă şi apartamente. Gurile rele îi atribuie şi rolul de „turnător": redactorii de la L'Assiette au beurre îl consideră la fel de dăunător ca şi „susţinătorii" Bisericii şi ai armatei14. Câţiva observatori au denunţat, la acea epocă, un anume caracter inconfortabil al lojilor, dar se pare că existau şi excepţii. Portarul Droguin, într-un roman de Paul de Kock, pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, se răsfaţă într-un apartament la fel de cochet ca acela al unui tânăr menaj din clasa mijlocie15. Dacă ai scăpat de cerber, casa scării dintr-un imobil burghez, cu volum amplu, se desfăşoară sub privirea statuii unei napolitane, care poartă pe cap o amforă, de unde ies trei becuri de gaz, decorate cu globuri mate. Aşa vorbeşte Zola16, dar el ar fi putut să aleagă la fel de bine un pedestraş german sau o maură, deseori având aceeaşi sarcină de port-ecleraj, folosit câteodată şi astăzi. Peretele are aspectul de marmură falsă - o specialitate a anumitor întreprinderi; balustrada este din fontă; un covor roşu sau cu desene orientale, fixat cu vergele din aramă, acoperă treptele şi înăbuşă paşii. Ascensorul, inventat în 1867 de inginerul Leon Edoux, care a creat şi cuvântul, nu va intra in uzul curent decât după 1900. Cu cât înaintăm în secol, cu atât apartamentul burghez, in ceea ce priveşte mobilarea lui, seamănă mai mult cu un magazin de antichităţi, în care acumularea apare ca unic principiu director al compoziţiei interioare a spaţiului. Epocile şi civilizaţiile cele mai diverse interferează cu sufrageria tip Renaştere, din apropierea dormitorului stil Ludovic XVI, în vreme ce o sală de biliard tip maur dă către o verandă decorată cu japonezării. Totul, copleşit 11 Un spaţiu raţional Interiorul fiecărui apartament oferă o raţionalitate asupra căreia nu se va reveni prea curând. El cuprinde în mod obligatoriu un spaţiu public de reprezentare, un spaţiu privat pentru intimitatea familială şi spaţii de respingere, de refuz. De la intrare, anticamera, destinată repartizării, distribuţiei, se impune ca o sită, prin care nu poţi să treci dacă nu eşti invitat. Aceasta este „placa turnantă" a locuinţei burgheze. La începutul veacului al XlX-lea, acest spaţiu, dacă este suficient de vast, poate totuşi deveni şi sufragerie. Balzac depune mărturie în acest sens: „Baroana îşi instala fiica în sufragerie, care fu de îndată transformată în dormitor (...), iar anticamera deveni, ca în multe case, sufragerie"17. Această sufragerie, atunci când îşi îndeplineşte funcţiile sale reale, se dovedeşte a fi un loc de primă importanţă. Familia se dă aici în spectacol în faţa musafirilor, îşi etalează argintăria şi afişează cu osebire o piesă anume, fabricată de un orfevru în vogă. Dar şi servitul mesei este un moment privilegiat în relaţiile sociale:„La masă se tratează şi afacerile, se declară şi ambiţiile, se pun la cale căsătorii. Şi, dintr-odată, orizontul gastronomiei se lărgeşte: semn de prestigiu şi de excelenţă, ea îmbracă aspecte de cucerire, instrument de putere, gaj al reuşitei şi al fericirii"18. Numeroase tablouri au reprodus diverse secvenţe de la aceste mese minuţios pregătite, atât în ceea ce

3

priveşte aranjamentul mesei, cât şi întocmirea meniului, pe care unii amfitrioni nu ezitau să-J testeze o dată, înainte de a-1 supune musafirilor. Spaţiu al sociabilităţii, sufrageria este, de asemenea, locul de întâlnire zilnică a membrilor familiei. Se pare totuşi că în cursul veacului al XlX-lea, el şi-a pierdut caracterul de intimitate. Cel puţin un autor a observat acest fenomen19: „Masa o dată încheiată, faţa de masă împăturită, lampa aşezată pe un picior, femeia îşi lua în mână o broderie, soţul o carte sau un ziar, copiii - o jucărie, şi de-acum se putea vorbi liber". Dacă îl credem pe Cardon, sufrageria era camera în care mama de familie petrecea mare parte din timp, căci eden*'""1 -bun. Cardon s« «râ"-4cas<= de îfchina, ST^ Şi din ^is^l" hote]u" an" 1860-1880 i maJ°ntaîea caseW teansfonnate în ^fragerieiJS^V.aJes Ja Paris ^^""e între 10 Burghezii nu dispun chiar toţi de nn dar ei sunt pregătiţi pentru sacrifici? n" a?e?enea salonaş, să poată avea unul, mare" N[C " * de mari' ™™i către un membru al claselor avme ^artament îo™ de existenţa fără acest spaţiu teatral SeS/03* COncePe de cea veche într-o comunitate de^?t 8* noua socie&te pictorii vieţii mondene de la sfârS„V ' ^P*13 la zi *"" un Beraud sau un Tiec-T srar?ltul veaci.li,; oi viv JU^ apiuauc ia ramiiie S3i„„ r —» — •-««.. cu mobilele sale acoperite caZeleT^ CVa^£ specialişti in amenajări interioare voTj ^ Anumiîi împotriva existenţei acesteUaVZ ? P"n a PTot^ declara inutilă. Din nefericire"^ neI°cu»e §i o vor importanţa simbolică marca ana\ subestimau grav un salon însemna i J*"* de clasă: a aVel caracteristici burgheze. §1 S0CIabilitate, două Văllll ornc o,-,, *

de o supraabundenţă de ţesături, tapiserii, mătăsuri, care acoperă cea mai mică suprafaţă liberă. Este domnia tapisierului, care va ajunge până acolo încât să mascheze „picioarele" pianului. Pasmanteria cunoaşte acum epoca sa de aur, iar ciucurii se află pe primul plan: decoraţia franceză va pierde mult timp până când va reuşi să scape de aceste „fructe". A. Daumard explică însă această singulară atitudine21. De-a lungul veacului al XlX-lea, burghezii, mai ales cei din Paris, căci ei sunt, de fapt, cei care dau „tonul", sunt îngroziţi de revoltele populare. De aceea, caută în propria lor locuinţă acea svveef home, care să le dea siguranţă: „Spaţiul se repartizează simbolic în interior-familie-siguranţă/exterior-străin-primejdie". A nu lăsa pereţii goi, nici planşeul, nici pardoseala, ca la cei săraci, devine o obsesie. Un redactor de la Illustration - cel mai important magazin al burgheziei - descrie acest nou spaţiu, în numărul din 15 februarie 1851: „Lumea se adună în micul salon, bine închis cu uşi zdravene, burleţi (şireturi) din mătase şi draperii duble închid ermetic ferestrele (...). Un covor frumos lucrat este sub picioare (...). O profuziune de stofe împodobeşte ferestrele, acoperă şemineul, ascunde lambriurile. Lemnul gol, marmura rece sunt disimulate sub catifele sau tapiserii". în 1885, Maupassant, în Bel-Ami, prezintă apartamentul jurnalistului Forestier, exact în aceiaşi termeni: „Pereţii erau acoperiţi cu o stofă veche de un violet decolorat, străpunsă de nişte floricele, cam de mărimea unei muşte. Draperii din postav bleu-gri, postav militar, pe care erau brodate câteva garoafe din mătase roşie, cădeau, acoperind uşile; iar scaunele de toate formele, de toate mărimile, răspândite la întîmplare în apartament, şezlonguri, fotolii enorme, tabureţi, erau tapiţate cu mătase Ludovic XVI sau catifele de Utrecht, fond crem, cu motive grena". Locuri urât mirositoare Receptacol al vieţii mondene şi al vieţii familiale, apartamentul burghez trebuie, de asemenea, să asigure funcţiile de transformare şi excreţie. Aici se prepară alimentele şi, ca atare, trebuie să fie aruncate apele uzate şi dejecţiile hipogastrice. Or, în aceste două domenii, în care raţionalizarea ar fi putut să-şi găsească un rol important, se constată o bizară soluţie de continuitate. 12 Aici, vitalul este în cauză, raportul direct cu corpul: înţelegem că sensibilitatea noii clase conducătoare a scăzut în mod considerabil pragul de receptare a tot ceea ce are atingere cu „murdăria"22. Nimic uimitor deci în faptul că, în veacul al XlX-lea, arhitecţii, reprezentativi şi dependenţi totodată de clasa lor de origine, au exclus bucătăria din câmpul lor de activitate23. Ei o plasează la extremitatea apartamentului: acest loc plin de fum, de mirosuri acre, ocupat de un cuptor, a cărui căldură afectează tenul, nu este, hotărât lucru, de frecventat. Va trebui să aşteptăm

4

sfârşitul veacului pentru a vedea cum igieniştii pastorieni îl denunţă ca „bârlog" pentru muşte şi loc prăfuit, în care se ascunde bacilul lui Koch. Aceeaşi indiferenţă şi faţă de cabinetul de toaletă, încărcat cu stacane şi lighene. La Paris, apa nu va ajunge în părţile superioare ale imobilelor de pe malul drept al Senei decât în 1865; iar în cele de pe malul stâng, abia zece ani mai târziu. Nu are prea mare importanţă dacă baia - atunci când există - este plasată mai departe de celelalte camere, deoarece materialul ei nu este de folosinţă cotidiană. Apa nu va dobândi valoare decât după descoperirile lui Pasteur: abia atunci spălatul mâinilor va deveni o obligaţie socială. Dar dispreţul burghezului pentru necesităţile corporale se manifestă cel mai mult în privinţa locului de uşurare. Câteva modele de w.c.-uri igienice - cu jet de apă -apăruseră în veacul al XVIII-lea; celebra antologie a lui Mariette stă mărturie24. Or, asemenea „instalaţii" nu se răspândesc câtuşi de puţin în prima jumătate a veacului următor. Credinţa în valoarea îngrăşământului omenesc persistă mult timp, iar vidanjorii parizieni continuă să transporte în fiecare noapte materiile fecale la Montfaucon. Emanaţiile gazoase care rezultă din ele infectează aerul capitalei. Dacă haznaua englezilor nu este total ignorată - legislaţie completă în Marea Britanie din 1855 -, în Franţa ea apare ca un îngrozitor teren desfundat: abuziv consum de apă şi pierderi considerabile pentru agricultură. La Paris, obligaţia de a avea un şanţ este aproape respectată de la decretul imperial din 1809, dar practicile medievale se menţin încă în provincie. La Lyon, scurgerea materiilor fecale în Ron nu miră pe nimeni; la Marsilia, din 32 653 case recenzate în 1886, 14 000 nu posedă nici un dispozitiv de evacuare a materiilor fecale: la fiecare etaj, dejecţiile sunt adunate într-un fel de ulcior, care este golit la rigolă; la Bordeaux, 12 000 de şanţuri prost săpate otrăvesc pânza freatică. 13 în acest timp, în Marea Britanie, sistemele de captare apei cunosc un puternic avânt. Vârsta de aur a plumbăriei 2 anunţă, şi întreaga Europă va urma şcoala engleză, .ucrarea capitală a lui Stevens Hellyer25 va fi tradusă de oupard, antreprenor parizian, care îşi va trimite fiul să-şi îcă stagiul pe lângă un meşter în domeniu. Puşi în temă, ;oreticienii arhitecturii franceze îşi iau sarcina în serios, apt care se desprinde şi din declaraţia explicită a lui Emile 'reiat întemeietorul Şcolii speciale de arhitectură - în iţa „Societăţii de medicină publică", în 1882: „Citadinul •ebuie strict izolat de excreţiile sale; de îndată ce acestea unt produse, un sistem ermetic trebuie să deschidă istantaneu o gură de scurgere, prin care resturile trebuie ă fie violent împinse de un puternic jet de apă până incolo de locuinţă". Acest reviriment în atitudine, abandonarea ngrăşământului uman, se datorează progreselor gronomiei: guano peruvian - între 1850 şi 1880 -, nitraţii in Chile şi, în sfârşit, toată panoplia de îngrăşăminte himice puse la punct, începând cu această epocă, au ucerit interesul lumii ţărăneşti. Pe lângă aceasta, escoperirile lui Pasteur seamănă frica de microbi în pinia publică: „Experienţele sale duc la respingerea anţului pentru materiile fecale ca uriaş rezervor, în aer iber, a celor mai înspăimântătoare virusuri, de care specia imenească ar trebui să se teamă". Semnatarul acestor ânduri, inginerul Wazon26, condamnă fără drept de apel ;ropile permanente pentru a face elogiul haznalelor, care ac posibilă - cel puţin la Paris - extraordinara reţea de analizare, pusă la punct la Belgrand, în timpul celui de-al )oilea Imperiu: 140 km în 1852; 560 în 1869. Obligativitatea acestui nou mod de evacuare nu se va ace fără proteste: legea din 1894 privind asanarea 'arisului şi a Senei va fi primită cu cea mai vie ostilitate lin partea proprietarilor, uniţi pentru prima oară în faţa icestui ucaz liberticid şi colectivist27. Mult timp după iceea, arhitecţii vor continua să implanteze toalete oriunde :ra posibil, chiar în anexa bucătăriei, deoarece nu este lecent să te îngrijeşti de „asemenea lucruri". Dine urcă la etajul şase? vlai rămâne un ultim spaţiu de alungare în imobilul >urghez, este vorba de etajul al şaselea, la care sunt epartizaţi servitorii. Vechiul Regim ignoră această 14 segregaţie, căci oamenii de casă fac parte - până la Revoluţie - din familie. Cu societatea ierarhizată, care se impune încă din primii ani ai veacului al XlX-lea, servitorii nu mai pot dormi în spaţiul stăpânilor lor, în scopul de a evita orice fel de „promiscuitate". Situaţi în partea inferioară a piramidei sociale, ei nu au dreptul decât la un minimum care să le permită doar să-şi refacă forţa de muncă necesară pentru lungile zile de muncă sisifică. Vor trebui deci să se mulţumească doar cu nişte cămăruţe, amenajate la etajul şase sau şapte al imobilelor înstărite. Din 1828, există un asemenea imobil pe bulevardul Saint-Denis, la Paris, unde, la ultimul nivel, se înşiruie „camerele pentru bone", în care lumina pătrunde prin lucarne. O suprafaţă de patru metri pătraţi, fără încălzire, mobilier învechit, o gură de apă şi w.c.-uri turceşti pe palier, cam acesta este aspectul obişnuit al celulelor locuite de servitorimea pariziană. Autorităţile cele mai ascultate nu au întârziat însă să denunţe acest scandal. Jules Simon, unul dintre cei dintâi, semnalează în L'Ouvriere aceste noi puşcării, la fel de îngrozitoare ca şi cele din Veneţia. Preotul Brouardel, de la Academia de medicină, evocă spectrul tuberculozei, care coboară de la etajul şase asupra celor mai bine protejate

5

leagăne. Juillerat - inventatorul cazierului sanitar al caselor din Paris - publică o broşură în care se precizează condiţiile ce trebuie întrunite de o cameră-de-bone pentru a fi considerată salubră. La expoziţia Tuberculozei din 1906 au fost expuse, alăturat, reproducerea fidelă a unei camere de servitori din cartierul Champs-Elysee -arondismentul VIII, cel mai şic şi mai bogat din capitală încă de pe vremea lui Ludovic-Filip - şi reproducerea unei celule din închisoarea de la Fresnes. Aceasta din urmă era locuibilă şi salubră, cealaltă nu28. Nimic nu se va schimba în această privinţă până după cel de-al doilea război mondial: stăpânii se angajează în ascensiuni pe toţi munţii din lume, dar nu se gândesc nici o clipă să întreprindă şi o ascensiune până la ultimul etaj din propriul lor imobil. Deoarece faţada sa dă către căi de acces tot mai frecventate - îngrămădeala clădirilor din Paris şi din marile oraşe creşte în permanenţă de-a lungul veacului al XIX-lea - şi este blocat de curţi strâmte, depozite infectate de emanaţiile venite din bucătării şi din locurile de uşurare a nevoilor fireşte, imobilul burghez, în ciuda celor trei sute de metri pătraţi pe apartament - suprafaţă care se va reduce treptat -, nu este decât o mască socială 15 fals raţională, un „trompe-l'oeil" monden. Sarcina de a casa această imagine a unei clase, care nu a reuşit niciodată să se exprime într-un proiect constructiv remarcabil, va reveni mişcării internaţionale a arhitecturii moderne, în perioada interbelică, fără să uităm însă curajoasele luări de poziţie ale unui Francis Jourdain, încă din 1910. ANUARUL CASTELELOR Nici curte, nici grădină în Vechiul Regim, elevaţia socială sfârşeşte întotdeauna prin a poseda un palat particular. Numeroşi nobili locuiesc în apartament, dar principalele familii din regat îşi construiesc locuinţe, proiectate de către cei mai renumiţi arhitecţi, iar parveniţii se grăbesc să-i imite. în felul acesta, se constituie, încă din Evul Mediu, un patrimoniu construit - în fiecare secol reprezentativ - într-un stil anume, care traduce nevoile şi aspiraţiile contemporane ale clasei dominante. în această privinţă, veacul al XlX-lea va oferi o situaţie complet diferită: proprietarii, proaspăt îmbogăţiţi, nu dispun de nici o tradiţie artistică. în schimb, ei nutresc o însufleţită dorinţă de a-şi etala averea. Ca atare, vor ceda în faţa tuturor extravaganţelor şi nu vor putea să reziste la presiunea arhitecţilor lor, victime ale modelor, pe care Şcoala de bele-arte din Paris le va impune elevilor săi, proveniţi din întâmplare, în majoritatea lor, din clasa dominantă29. La întoarcerea lor din străinătate, câţiva emigranţi îşi redobândesc palatele, în vreme ce burghezia se grăbeşte să-şi comande, şi ea, unele pe măsură. Se constată apariţia unui nou tip de palat, încă din epoca Restauraţiei. Corpul clădirii afectat locuirii se situează în fundul curţii; în timp ce un alt imobil, la stradă, adăposteşte birourile şi prăvăliile: o excelentă operaţie financiară. în cartierul Noii-Atene, în nordul Parisului, arhitectul Constantin -care lucrează mult cu Dosne, agent de schimb şi viitor socru al lui Thiers - va construi cuburi neo-antice în mijlocul unei curţi-grădină. Felix Duban va prefera, pentru contele de Pourtales, să pastişeze Renaşterea italiană cu o intrare la stradă, în spatele bisericii Sf. Magdalena. 16 Extravaganţe burgheze Extravaganţele se manifestă atunci când, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea, se demontează bucată cu bucată o casă din vremea lui Francisc I, situată la Moret: ea este reconstruită în marginea aşa-numitului Cours-laReine. Nu departe^ de aici, pe strada Montaigne, prinţul Napoleon, văr al împăratului, se hotărăşte plin de entuziasm să reconstituie o casă din Pompei, care va fi realizată de Normand. Acest îndrăgostit de Antichitate trebuie să împace exigenţele arheologiei - din care nu ignoră nimic - cu cerinţele unui anume confort modern şi ale climatului parizian. „Frumoasele cartiere" din Paris vor cunoaşte o înflorire de reşedinţe luxoase, în care noii domni - cu care „foştii" nu se simt jigniţi să încheie alianţe pentru a-şi repolei blazonul - pot să primească invitaţi cu mare fast. Iată, de pildă, palatul construit pentru Emile Gaillard, bancher al contelui de Chambord, ridicat în piaţa Malesherbes: o capodoperă stil Ludovic XII, din cărămidă şi piatră; cel al fabricantului de ciocolată Menier, stil neobaroc, cu faţada către parcul Monceau: familia Pereire obţinuse 10 din cele 19 hectare ale parcului ce aparţinuse familiei Orleans, confiscat în 1848, pe care le-a împărţit în loturi de lux. Iată, de asemenea, „Palatul roz" al lui Boni de Castellane, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii din Franţa, care nu va ezita să ia de soţie o miliardară americană. La dorinţa proprietarului, arhitectul a adaptat modelul Marelui Trianon şi a imitat scara de onoare de la Versailles. Nici provincia nu se lasă mai prejos, după cum dovedeşte exemplul oraşului Lille30: palatele sunt mai impunătoare decât la Paris. Faţadele se pot întinde până la 20-25 m lungime la un edificiu de 15 m înălţime, uneori 300 m pătraţi suprafaţă, cu patru nivele, subsol (bucătărie, spaţii comune), mezanin (două saloane, sufragerie, birou), etaj (camere), pod. Fără a mai număra dependinţele: sală de biliard, bibliotecă, grajduri, camere pentru personal. Manufacturierii se consideră mari seniori flamanzi şi, de altfel, nici nu ascund această ambiţie. Chiar înainte de război, la Lille, fraţii Devallee, fiii unui industriaş din Roubaix, vor face ei înşişi pe arhitecţii, deoarece practicienii

6

dăduseră înapoi în faţa exigenţelor lor. Cu acele coloane de marmură creaţia lor afectează un aer de Renaştere, singularizat din cauza unor enorme garguie. Fiecare cameră are un stil diferit; nu lipseşte inevitabilul stil maur. Precum un prinţ inspirat de astrologul său, unul 17 dintre cei doi fraţi voia ca somnul lui să se regleze după poziţiile lunii: ca atare, îşi montează patul pe un ax, acţionat de un mecanism elveţian. Laurii incongruenţei exotice - la Roubaix! - îi revin totuşi industriaşului Vaissier, inventatorul „săpunului din Congo". în 1890, îi cere lui Dupire să-i proiecteze un castel aşezat pe patru elefanţi. Arhitectul refuză, dar face proiectul, cu toate acestea, pentru un palat oriental, surmontat de un dom, decorat cu vitralii: „Este visul rajahului indian; este capriciul, fantezia, bogăţia coloristică, strălucirea ornamentaţiei realizate în ţinutul nostru, acoperit de ceţuri, din Flandra". Era greu de mers mai departe în acest „wagnerisrn arhitectural". Alţi industriaşi din aceeaşi provincie, preocupaţi de anume rădăcini istorice, vor prefera palatele neogotice în stilul flamand, împodobite cu faţade diferite, .înde se va afirma faimosul pinion dinţat, caracteristic >entru arhitectura ţărilor din nord. Acelaşi fenomen se va >roduce în Bretania, ca şi la Rennes, unde, în edificii onstruite în stil eclectic, vor apărea referinţe regionale31. La sfârşitul veacului, se va impune un nou tip de eşedinţă „mare-burgheză", care ar putea fi numită palatul-vilă", din cauza aspectului ei în mod deliberat itoresc, împrumutat din arhitectura specifică pe atunci aţiunilor balneare. Departe de centrul oraşelor, acolo tide încă se mai pot achiziţiona vaste terenuri libere, floresc, în mijlocul unei grădini engleze, construcţii a iror descriere pune mai multe probleme decât descrierea iui palat clasic. în primul rând, pentru că supraabundenţa namentală domină, asigurată de triumful cărămizii ilicrome şi al lemnului strunjit. Fenomenul se poate serva la Lille, dar şi la Rouen". Este vorba de rezalituri, croşaje, bovindouri, acoperişuri alambicate, ferme bordante, balcoane din lemn. în aceste flori veninoase, "e ies din orice canoane neoclasice, se pot observa şi eva urme de Art Nouveau, în tratarea unei curbe şi în estecul materialelor, metalul devenind tot mai frecvent. iimetria între mase, în care deschiderile par gratuite, va regăsi mai târziu în casele micii burghezii din urbii; aici, la periferia marilor oraşe, îşi va desfăşura pavilioanele. Ia biliard la seră use aceleiaşi raţionalizări ca şi imobilele, palatele iculare din veacul al XlX-lea realizează, la rândul lor, 18

separarea dintre public şi privat. La aceasta se adaugă elementele care atestă o viaţă mondenă permanentă şi luxul permis de posibilităţile financiare importante. Prima din aceste noutăţi este sala de biliard - mesele destinate acestui joc apăruseră în Europa la sfârşitul Evului Mediu-, căci fanaticii mingilor de fildeş se înmulţesc în veacul al XlX-lea: Daumier le-a dedicat mai multe litografii. între altele şi aceea intitulată O zi de ploaie, cu următoarea legendă: „Invitatul este condamnat la şase ore de biliard forţat". Nici un palat - nici un castel de oarecare importanţă - care să nu fie înzestrat cu acest joc indispensabil, unde -ca şi la Versailles, pe timpul lui Ludovic al XlV-lea -strălucesc nume celebre33. Dar anexa care înnobilează o casă de mare clasă este sera sau grădina de vară. Zola nu uită să doteze palatul speculantului Saccard34 cu o asemenea anexă: ea este fixată de zidul edificiului şi comunică direct cu salonul, în acest caz, este vorba de dispunerea clasică. Apărute în prima jumătate a veacului al XlX-lea, aceste construcţii

7

uşoare se vor înmulţi în timpul celui de-al Doilea Imperiu35. Modelul cel mai cunoscut a fost grădina de iarnă a prinţesei Mathilde, nepoată a lui Napoleon I, reprodus nu o dată de diverşi pictori. în această vastă cameră, cu lumină zenitală, sprijinită pe coloane ionice, iedera, palmierii, plantele ornamentale făceau să pătrundă natura în inima universului parizian. Dejunul în seră de Louise Abbema figurează un spaţiu -fără îndoială curent în epocă - ţinând cont de decorul său kitsch format din mese Ludovic XIII, cu picioare răsucite, arme africane, platouri în stil maur, totul înecat în draperii şi vegetaţie exotică, un cadru ideal pentru Sarah Bernard, prietena artistei. Grădina de iarnă aruncă o notă de „distincţie" în epoca saloanelor proustiene, căci limitează la clasa oamenilor bogaţi dreptul de a sporovăi sub palmieri, în timp ce afară ninge. Spre deosebire de verandele cafenelelor şi ale restaurantelor, orientate către stradă, grădina de iarnă dă către un spaţiu privat: curtea sau grădina. Imitată la modul meschin de către saloanele imobilelor burgheze, reducându-se deseori la o loggia cu vitralii pictate, ea va prelungi spaţiul salonului printr-un ieşind deasupra trotuarului. Castele neogotice Dacă marele burghez preferă reşedinţa de la oraş, locul unde se derulează operaţiunile financiare serioase, nobilii 19 HUŞII meşteri, îiunea sa omiere d gitimist -h • Poate ajun'gep 'f^elecopiiJor a, carp r-^.^f._^ u.»cara de .»rv,v;„ . 20 modifica gentilomierele, renunţând la ferma alăturată -ceea ce va permite adăugarea unor turnuleţe - şi dărâmând pereţii despărţitori spre a da amplitudine salonului şi sufrageriei. Ceva mai târziu, într-o provincie vecină, Vendee, încă mai mult legată de cauza regalistă, puteai să crezi că te afli deja în vremea lui Henric al V-lea, conte de Chambord. Astfel, au fost reperate aici două sute de castele, construite în veacul al XIX-lea38. Goticul domină, dar Renaşterea se manifestă, totodată, în ultimul deceniu al veacului, cu apariţia genului „normand", abuziv calificat în felul acesta din cauza paiantei, frecvent folosită, adevărată sau falsă. Nici în această regiune nu se simte nevoia de a recurge la arhitecţii parizieni. Joseph Libaudiere, un nantez, fost elev al lui Pascal - adjunct al lui Charles Garnier la construirea Operei -, va ocupa timp de aproape cincizeci de ani postul de arhitect departamental din Vendee: el va construi paisprezece biserici neogotice, între 1880 şi 1906, şi numeroase castele în acelaşi stil. în nordul Franţei, la Bondues, în apropiere de Lille, Louis Cordonnier este cuprins de spiritul „Neuschwanstein", atunci când se apucă să construiască pentru contele d'Hespel: o duzină de frontoane, coşuri fantastice inserate în acoperişurile în pantă, un donjon crenelat, ziduri din cărămidă, cu tiranţi din piatră albă... La antipozii acestui gotic sentimental, creştin şi monarhist, concepţia lui Viollet-le-Duc, adversar hotărât al anticomaniei, se defineşte ca soluţia unei probleme de structură funcţională. Evul său Mediu nu este acela al seniorilor, ci acela al comunelor care au inventat primele instituţii democratice. Pe lângă restaurarea de la Pierrefonds, începută în 1858 - ea nu va fi terminată la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu -, Viollet-Je-Duc a construit cinci castele3" în câteva regiuni ale Franţei. Toate neogotice, cel mai desăvârşit este, fără îndoială, cel din Roquetaillade (Gironde), restaurat şi amenajat după voinţa proprietarilor, care nu s-au zgârcit ca să-şi vadă împlinit visul medieval40. Şi, ca atare, au ajuns să aibă un număr respectabil de arcade tri sau cvadrilobate, şeminee monumentale şi mobile de stil „haute epoque" într-un decor interior foarte colorat. Ha!!-ul familiei Rothschi/d Gustul neogoticului a suscitat cele mai înspăimântătoare puneri în scenă: se pot vedea, de pildă, construcţii din 21 veacul al XVIII-lea, flancate de donjoane, surmontate de acoperişuri cu lucarne. Totuşi, anumiţi miliardari nu au cedat la această nevroză, care nu aparţinea tradiţiilor lor culturale. în 1829, James de Rothschild cumpără castelul de la Ferrieres, de la moştenitorii lui Fouche. Acest mic edificiu, situat pe malul unui heleşteu, este demolat. Bancherul îl angajează pentru proiect pe Joseph Paxton, arhitectul lui „Crystal Palace". Prima piatră va fi pusă în 1855, iar lucrările se vor încheia trei ani mai târziu. în această clădire pătrată, flancată de patru turnuri de aceeaşi formă, compoziţia se ordonează în jurul unei imense camere centrale acoperite cu vitraliu. Este marele „hali", un tip de construcţie, unde Paxton şi-a dezvăluit marele său talent la Londra, cu prilejul Expoziţiei din 1851. La primul nivel, hall-ul este înconjurat de camerele de recepţie, saloane, sufragerie, sală de biliard, săli de jocuri; la etajul al doilea se află camerele propriu-zise41. Dacă arhitectura din Ferrieres nu datorează nimic modelelor predate la Şcoala de bele-arte din Paris, amenajările sale interioare cedează eclectismului ambiant: hall-ul seamănă cu un magazin de antichităţi; poţi descoperi, de

8

exemplu, un salon alb Ludovic XVI şi un salon tapetat cu piele, mai degrabă stil Renaştere. Grija pentru confort este evidentă în camerele pentru prieteni, care adoptă structura unor veritabile suite, înzestrate cu o intrare care precedă camera, cu săli de baie şi w.c.-uri. Bucătăriile fuseseră instalate în subteran, la aproximativ o sută de metri de castel; legătura între ele şi oficii se realiza printr-o galerie, care imita modelul unui trenuleţ. Familia Rothschild sosea la Ferrieres la începutul lui octombrie, unde rămânea până în ianuarie, când se întorcea la Paris: principala lor îndeletnicire, la ţară, era vânătoarea, în cea mai bună tradiţie a echipajelor franceze. Nu altfel proceda familia d'Harcourt, care, începând cu iulie, îşi părăsea palatul din piaţa Invalizilor ca să vină la castelul din Sainte-Eusoge, în Gâtinais42. în cazul lor, este vorba de o adevărată expediţie, o mutare în toată regula, care implică argintărie, porţelanuri, sticlărie, dar şi jucării pentru copii, cărţi de şcoală, un pian cu coadă etc. Clădirea, care este extinsă treptat, are aceeaşi structură ca oriunde în altă parte: salon, sufragerie, sală de biliard, bibliotecă la parter; vreo zece camere pentru stăpâni şi invitaţii lor, la primul etaj; la al doilea - copiii; servitorii, sub acoperiş. Până la Crăciun, castelul nu se goleşte, toate celebrităţile la modă îşi fac timp să treacă pe aici. 22 Epifania „vilei normande" Reprezentanţii vechilor familii sau „parveniţii" pot fi întâlniţi, pe la mijlocul veacului al XlX-lea, în staţiunile balneare, care se înmulţesc pe toate coastele franceze43. Unele dintre ele, precum Arcachon, sunt lansate de promotori experimentaţi, în speţă fraţii Pereire44. Ei nu vor fi responsabili de arhitectură, iar aceasta nu va păstra prea mult timp gustul pentru vilele coloniale cu verandă. Practicienii vor trebui să personalizeze imaginea caselor, ceea ce va duce la un mozaic de construcţii neogotice, maure sau elveţiene disimulate sub ornamente de lemn. Acest model de „chalet", provenit din cantoanele helvetice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi voga peisajelor de munte, va invada mai întâi toate parcurile în stil englez de pe continent. Apoi, va deveni o adevărată casă, care îi seduce îndeosebi pe arhitecţii din staţiunile la modă. Se va impune îndrăgostiţilor din Deauville, unde - ca şi la Arcachon - se poate găsi totul, dar şi contrariul său45. Vila prinţesei de Sagan seamănă cu un palat persan, cea a marchizei de Montebello maimuţăreşte un castel Ludovic XIII. Puţin câte puţin, în sensul pitorescului de la sfârşitul veacului, lumea se va orienta către construcţia din paiantă, „vila normandă", pe care miliardarul american Vanderbilt o va alege drept „colibă" şi care, încă şi astăzi, se întâlneşte pe întreg teritoriul Franţei. CEALALTĂ LATURĂ: COLIBELE Rusticul este la modă Chestiunile agricole au constituit un viu interes pentru opinia luminată din vremea Restauraţiei şi a monarhiei din Iulie, după cum atestă numeroase lucrări şi articole de presă46, dar şi succesul romanelor lui Balzac şi George Sand47. Fabulaţiile lor n-ar fi putut de altfel decât să rătăcească spiritele, dat fiind că operele lor nu făceau decât să vehiculeze nişte prejudecăţi sistematice. Pentru Balzac, într-adevăr, ţăranul, acest neobosit „rozător", care împarte şi îmbucătăţeşte solul încă din vremea Revoluţiei, este o fiinţă inferioară şi amorală, care va fi groparul burgheziei. Sacrificând adevărul în favoarea mitului aşa-zisului Sălbatic, autorul Medicului de ţară vede ţăranii francezi prin ochii lui Fenimore Cooper, care - la rândul lui - scruta de foarte departe Pieile Roşii; ca şi prin ochii Doamnei 23 Hanska, primind omagiul ipocrit al mujicilor. în ceea ce o priveşte pe George Sand, ea şi-a conceput eroii dintr-o minunată pastă de Sevres. „Lucrătorii săi delicaţi", „tinerele sale păstoriţe", la fel de delicate şi îmbrăcate cu gust, locuiesc în „colibe care rezumă toată poezia cătunului". Nici pâinea bună, nici găina din oală, stropită cu un delicios vin de prin partea locului, nu lipsesc niciodată de la masa lor. Inutil deci a căuta la aceşti doi autori descrieri exacte ale condiţiilor reale privind habitatul rural; mitul şi poezia ar fi grav afectate în cazul acesta. Or, mai mulţi arhitecţi, încă de pe vremea Revoluţiei, au teoretizat asupra locuinţei ţăranilor în lucrări care ar fi putut să contribuie în bună măsură la ameliorarea sa. Printre aceştia, misteriosul Francois Cointeraux, creator în 1790, la Paris, al unei şcoli de arhitectură rurală, transferată apoi la Lyon. într-un mare număr de lucrări şi broşuri, el şi-a dezvoltat ideile relativ la construcţii din chirpici şi cu acoperişuri din materiale ignifuge48. Va fi urmat, pe acest drum, de Lasteyrie du Saillant: în 1802, acesta nu ezită să traducă o carte publicată de Biroul de agricultură din Londra, însoţită şi de un atlas cu planşe49. Multe alte volume, tratând acelaşi subiect, vor mai apărea încă50 înaintea marii sinteze a lui Louis Bouchard-Huzard, în timpul celui de-al Doilea Imperiu51.Autorii lor se preocupă mai ales de marea exploatare care separă de acum înainte clădirile de locuit de „barăcile comune", din motive nu atât de prestigiu, cât de comoditate şi igienă. Sinistre bordeie Dar ce se întâmplă cu micile ferme care dominau pe atunci ansamblul teritoriului francez? în forma vie, pe care o foloseşte de obicei, Victor Consideram, inginer şi discipol al lui Charles Fourier, a exprimat o viziune sinistră a călătoriilor sale prin zonele rurale52: „Trebuie să vezi Champagne, Picardia, Bressa şi Nivernais, Sologne, Limousin, Bretania etc, şi mai ales să le vezi de aproape. Aici, există camere care sunt în acelaşi timp bucătărie, sufragerie, cameră de culcare, pentru toată lumea: tată, mamă şi copii... Acele camere sunt, totodată, şi pivniţă şi pod; grajd şi

9

curte de păsări, câteodată. Lumina pătrunde prin nişte deschideri joase şi strâmte; vântul suflă pe sub uşi şi prin cercevelele dezgărdinate; suflă prin geamurile 24 înnegrite şi sparte, dacă se întâmplă să existe aşa ceva... căci sunt provincii întregi unde folosirea sticlei este aproape necunoscută. O lampă îmbâcsită şi fumegândă aruncă o lumină chioară, în situaţii speciale, pentru că de obicei focul luminează în bordeie. Apoi, podeaua este din pământ vălurit şi umed. Ici şi colo pământul bălteşte. Ţi se înfundă piciorul. Copii de vârstă fragedă se târăsc pe jos. Eu, care vă vorbesc, am văzut cum raţele căutau de mâncare prin bordei!". Strigătul de indignare al lui Consideram este confirmat şi de observaţiile cu caracter obiectiv. Cea mai veche, de care avem noi cunoştinţă - de la începutul monarhiei din Iulie -, este conţinută într-un raport al consiliului departamental de salubritate şi se referă la un sat din împrejurimile localităţii Troyes53. Autorul declară că în acest cătun de patru sute doi locuitori sunt încălcate toate legile igienei. Fiecare casă, construită din pământ, acoperită cu paie şi lipsită de podele, şi de ferestre, nu se compune decât dintr-o cameră, folosită pentru locuit, în care pot trăi până la zece persoane: „Aici se pregătesc alimentele, aici se lasă veşmintele deseori impregnate de sudoare sau umiditate; aici se usucă şi fermentează brânzeturile; aici sunt îngrămădite şi spânzurate cărnurile sărate ce servesc drept hrană". O teză de medicină din epocă, consacrată unui sat din Tarn54, descrie locuinţele sătenilor în termeni aproape identici: „în acelaşi colţişor se pregătesc alimentele, sunt îngrămădite reziduurile ce servesc ca hrană pentru animale şi micile ustensile pentru lucrarea pământului; într-un colţ se află jgheabul pentru scursori şi alături aşternuturile; de o parte sunt agăţate veşmintele şi de cealaltă cărnurile sărate; aici fermentează laptele şi pâinea; uneori, chiar animalele domestice împart această strâmtă locuinţă, vin să mănânce şi să-şi satisfacă nevoile fizice: într-un asemenea adăpost mizerabil, în care o sobă, cu hornul prea larg şi prea scurt, lasă să intre o coloană de aer glacial umplând casa de fum, trăieşte cultivatorul şi familia sa". O singură dată, dr.Villerme a ieşit din spaţiul oraşelor, terenul său obişnuit de observaţie, ca să se apropie de ţărani. Nici el nu a spus altceva decât cei care l-au precedat55: „Trebuie să fi intrat în locuinţa unui sărman ţăran breton, în coliba sa dărăpănată, cu acoperişul căzut până la pământ, cu interiorul înnegrit de fum neîncetat, care-1 fac buruienile şi măceşii uscaţi, singurul aliment din căminul lui. în această mizerabilă cocioabă, în care lumina nu intră decât prin spărtura uşii şi se stinge de

25 cum ai închis uşa, locuieşte el şi familia lui, pe jumătate despuiată, având drept mobilă doar o masă şchioapă, o bancă, un ceaun şi câteva ustensile de menaj din lemn sau din argilă; un fel de cutie îi slujeşte drept pat, în care se culcă fără aşternuturi, pe o saltea, unde pleava de ovăz a înlocuit lâna, în timp ce în celălalt colţ al acestui trist adăpost rumegă pe o grămăjoară de balegă o vacă slabă şi pipernicită (fericit dacă o are şi pe aceea), care-i hrăneşte cu laptele ei copiii şi pe el însuşi". Villerme evaluează la patru sute de mii - după informaţiile prefecţilor - numărul caselor ţărăneşti din Bretania, care nu au decât una, două sau trei deschideri cel mult. Deja Cambry, autorul celebrei Voyage dans le Finistere (Călătorii în Finisteref6, făcuse o descriere asemănătoare cu cincizeci de ani mai devreme, vorbind de „bordeie" pline de fum, în care pământul nu era niciodată pardosit, nici podeluit, ci plin de găuri prin care se împiedicau copiii. Tot către sfârşitul monarhiei din Iulie, un gentilom de la ţară, din Nivernais, A. de Bourgoing57, publică o mică lucrare, în care reia tonul lui Consideram: „Locuinţa ţăranului este mică, umedă, prost luminată; adeseori, lipsită de ferestre; lumina şi aerul pătrund înăuntru printr-o singură uşă, care nu se închide bine şi lasă să intre frigul aspru al iernii, ca şi - indiferent de anotimp - mirosurile pestilenţiale ale bălegarului şi ale murdăriilor ce putrezesc în băltoacele fetide din faţa casei lui". într-o regiune învecinată, la Haute-Vienne, situaţia era identică; un observator o expune cu prilejul unei şedinţe a consiliului general58: „în satele noastre nu există nici zece locuinţe care să aibă condiţii convenabile de igienă, salubritate şi mai ales moralitate (...). Majoritatea caselor de fermieri se compun numai dintr-un parter, cu cel mult două camere, în suprafaţă de 25 m pătraţi. în plus, solul este umed, sau cel mult din pietre prost îmbinate. Elevaţia este până la cel mult 2,33 m; o uşă şi o fereastră cu obloane, la înălţimea de 50 cm de la podea, fără geamuri. în bucătărie, câteva piese de mobilă de calitate inferioară, ustensile de menaj şi pentru lucrările pământului; în cameră sunt jjuse paturile, fără nici o deosebire de vârstă sau de sex. In pod, poţi găsi curent patru, cinci şi chiar şase paturi".

10

Există multe alte mărturii în acelaşi ton, dar este inutil să le reproducem, căci monotonia lor te duce la disperare59. Proletarul ogorului, închis împreună cu animalele sale într-o unică odaie, trăieşte într-o insalubritate pe care nu o poate compensa „aerul curat", el necunoscându-i de 26 altfel virtuţile. în definitiv, conservatorul Adolphe Blanqui se întâlnea pe aceeaşi baricadă cu utopistul Considerant, atunci când scria, în Journal des economistes, următoarele rânduri60: „Este greu să crezi, dacă n-ai văzut, aşa cum am făcut-o noi înşine, din ce elemente sărăcăcioase sunt alcătuite veşmântul, mobila şi hrana locuitorilor din satele noastre. Există cantoane întregi unde anumite veşminte se transmit încă din tată în fiu, unde ustensilele de menaj se reduc la câteva mizerabile linguri de lemn, iar mobilierul la o banchetă sau la o masă şchioapă. Oameni care nu au cunoscut niciodată ce înseamnă un aşternut de pat încă se numără cu sutele de mii; sunt alţii care nu au purtat vreodată pantofi; sunt milioane care nu beau decât apă, care nu mănâncă niciodată sau aproape niciodată carne, şi nici chiar pâine albă". Dar dacă ţăranul era atât de sărac, aceasta nu se datora oare individualismului său? La 16 noiembrie 1836, Emile de Girardin, în La Presse, cita cazul unei comune de la periferia pariziană, unde 1 540 ha erau astăzi „sfâşiate în 38 826 de fâşii". Cine putea să se intereseze de soarta unor asemenea sălbatici? Focare de infecţie Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, satele se află în aceeaşi situaţie ca în timpul Vechiului Regim. Analizând patru teze în medicină, care cercetează regiuni diferite6', se observă că toate înregistrează coabitarea cu animalele, absenţa aeraţiei, sobele fără tiraj, îngrămădirea întregii familii într-o singură odaie. Consecinţa acestei stări de lucruri, aşa după cum nota şi dr. Louis Caradec62, este formarea unui mediu ideal pentru apariţia anumitor maladii: „Aceste locuinţe joase, umede, prost luminate, prost orientate, în care se îngrămădesc animalele şi oamenii, contribuie intens la dezvoltarea scrofulozei şi tuberculozei şi imprimă tuturor afecţiunilor tendinţa de a ajunge la supuraţie. Ele generează (...) abcese, carii, maladii articulare. Din cauza viciilor de construcţie a locuinţelor, a murdăriei, mai curând decât din cauza regimului şi a eredităţii, se perpetuează scrofuloza la sate". La începutul celei de a Treia Republici, muncitorul şi ţăranul ajung să încremenească în nişte tipare mitice, destinate să devină instrumentele partidelor politice. în numele stângii, fostul comunard Arthur Ranc interzice scriitorilor să vorbească despre muncitor, în vreme ce omul setată de doK? CI se m«It Marea c,J04L°"'i^Să P^i prdene, n IJ Şi fiamb • ZoJa acesta ar; "' JNapoJ le Ja care >Jânse ]a . iale„pro: Paseism tipic elică, fn » casa dir faptul Mădea; '

este mult marn""Lenfa ^ Avizii c^^emna^ «ngură carnet bjŞnuiîi 28 ^TREac/UNI URBANE

vechile vremea M 'a construcţiile ' ?tie acum ră a fost s

11

de ea de întotdeauna, i

e, ni iln scând grămezi 1 unei semn/f/cat/v 30

locuinţelor din capitală. Această statistică a fost întreprinsă cu prilejul recensământului din 1891, cu ajutorul unui chestionar special. Rezultatele referitoare la periferie nu au putut fi utilizate: foarte puţine persoane au acceptat să răspundă, sau au răspuns inexact, de teamă ca nu cumva ancheta să aibă drept scop pregătirea de noi impozite. La Paris, dimpotrivă, numai 2% nu au răspuns: aceste refuzuri au venit mai ales din partea unor indivizi care trăiau singuri, în locuinţe fără prea mare importanţă. în definitiv, ancheta a fost făcută asupra a 884 345 de familii. Dr. Bertillon, după ce a deplâns faptul că ancheta nu a determinat, până în prezent, în ce condiţii exacte trăieşte populaţia din Franţa, defineşte înţelesul pe care îl dă noţiunii de îngrămădeală: „Admitem că este vorba de îngrămădeală sau suprapopulare atunci când numărul de membri ai menajului depăşeşte dublul numărului de camere, spre exemplu, când o locuinţă de 3 camere este ocupată de 7 persoane sau când o locuinţă de 4 camere este^ ocupată de 9 persoane". în capitală, cu cât familiile sunt mai numeroase, cu atât au condiţii mai proaste de locuit: 35% dintre familiile de 2 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 27% dintre familiile de 3 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 20% dintre familiile de 4 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 18% dintre familiile de 5 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 13% dintre familiile de 6 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană. După Bertillon, aproximativ 331 976 de parizieni, adică 14% dintre ei, trăiau într-o stare de îmbulzeală excesivă, pe care el o şi analizase, de altfel. în sfârşit, suprapunea două hărţi, aceea a suprapopulării şi aceea a deceselor. Acolo unde se înregistra cel mai mic număr de locuitori pe cameră, anume în arondismentele VIII şi IX, erau şi cele mai puţine decese. Acolo unde indivizii erau îngrămădiţi într-o odaie, în arondismentele XIII, XIX şi XX, curba deceselor se ridica. Or, preţurile la locuinţele mici - până la 500 de franci pe an - au crescut în permanenţă pe parcursul veacului al XlXlea. La fel, au crescut şi salariile - cu 48% între 1853 şi 1891 -, dar nesiguranţa rămâne în continuare „apanajul" claselor suferinde: scăderile de salarii în perioadele de depresiune economică, reducerea programelor, concedieri, când se diminuează comenzile, situaţie pe care economiştii epocii o numesc şomaj „normal". în asemenea condiţii, cum se poate stabili un buget? Dr. Du Mesnil a demonstrat-o în mai multe rânduri: un lucrător care munceşte regulat într-un atelier nu-şi poate stabili 32 veniturile şi cheltuielile decât într-un mod aproximativ, căci el este nevoit să prevadă şomajul şi boala. „In privinţa zilerilor, muncitori şi muncitoare cu cazare, care trăiesc de pe o zi pe alta şi niciodată nu pot fi siguri că vor avea de lucru, să nu spunem pentru o lună sau o săptămână, ci numai pentru a doua zi, pentru aceştia stabilirea unui buget este,, imposibilă." în provincie, situaţia nu a fost niciodată mai bună decât la Paris; celebra anchetă a lui Villerme confirma această situaţie cu mult timp în urmă, încă din vremea monarhiei din Iulie76. Bunul doctor era totuşi departe de a se considera un filantrop, nu mai mult decât Adolphe Blanqui, care va cere o legislaţie specială cu privire la locuinţe

12

„a căror îngrozitoare insalubritate este cauza primă a acestei mortalităţi fără sfârşit şi a acestei imoralităţi fără nume, care decimează şi abrutizează populaţia câtorva din marile noastre oraşe" .Topografiile medicale şi dările de seamă ale consiliilor de salubritate, care funcţionează pe întreg teritoriul Franţei, mişună de amănuntele cele mai semnificative asupra unui habitat pe care nici o singură voce autorizată nu îndrăzneşte să-1 declare convenabil. Aceste texte au o răspândire limitată, dar sunt altele, cu aceeaşi tematică, la îndemâna tuturor. Lucrătoarea lui Jules Simon - model ideologic pentru opozanţii celui de al Doilea Imperiu - a fost unul dintre cele mai mari succese de librărie din a doua jumătate a veacului al XIX-lea78. Se pot regăsi aici descrieri complete ale cocioabelor urbane. „Toate oraşele industriale oferă acelaşi spectacol", conchide autorul. Cartierul Napoleon încă din primii ani ai veacului, spirite clarvăzătoare înţeleseseră că o bună locuinţă este una dintre cheile păcii sociale şi cel mai bun mijloc de a lupta împotriva utopi¬ilor, iar - după 1848 - împotriva socialismului. La începutul lui 1849, s-a format la Paris o societate care îşi propunea să construiască, în cele douăsprezece arondismente ale capitalei, cartiere cu locuinţe sănătoase, bine aerisite, închiriate la preţuri sub cele plătite pentru locuinţele insalubre, şi alcătuite dintr-o bucătărie şi una sau două camere. Prinţul-preşedinte a subscris cu generozitate împreună cu alţi câţiva prieteni ai Ordinului. S-a înălţat mai întâi ansamblul din strada Rochechouart, (arondismentul IX), care există încă şi astăzi, un adevărat incunabul al locuinţei sociale. Inaugurat la 18 noiembrie 1851, el va purta de acum 33 înainte numele - imperial - de „Cartierul Napoleon". Complet locuit în 1853, el adăpostea 600 de persoane, repartizate în 200 de locuinţe, cele mai mari fiind alcătuite dintr-o cameră cu sobă, o cameră mare şi luminoasă, o mică bucătărie, slujind ca intrare. O toaletă şi o chiuvetă - comune pe fiecare etaj. O fântână-bornă, instalată în curte, asigura apa necesară. Anumite comodităţi erau deosebit de apreciate de către locuitorii cartierului: întreţinerea scărilor, prin grija unui portar angajat; lavoar şi clădiri pentru băi; „sală de azil" pentru copiii mici, medic, care în fiecare dimineaţă oferea consultaţii gratuite şi efectua, de asemenea, vizite la domiciliu79. Armând de Melun şi legea din 1850 în timp ce se construia Cartierul Napoleon, la Camera Deputaţilor se desfăşurau o serie de dezbateri, în care locuinţa populară ocupa un loc important. Iniţiativa era a vicontelui Armând de Melun, primul militant al catolicismului social care a reuşit să introducă intenţiile sale caritabile în legislaţie80. Fondator, în 1847, al Societăţii de economie caritabilă şi ales pentru Adunarea legislativă din 1849, el depune imediat un proiect de lege relativ la asanarea şi interzicerea închirierii locuinţelor insalubre. Acest text, declara el, nu era o concesie făcută socialiştilor, dat fiind că nu aducea nici o atingere dreptului de proprietate: „Ceea ce se atacă aici nu este un principiu, ci un fapt nemilos, fără suflet, care ar vrea să se sustragă legilor divine şi umane, anume de a avea dreptul să uzezi şi să abuzezi de totA fără altă limita decât o înspăimân¬tătoare cupiditate". In consecinţă, măsurile propuse erau prudente şi creştine, în acelaşi timp progresiste şi conservatoare. I se acorda fiecărui consiliu municipal puterea de a numi o comisie de specialişti apţi să supravegheze şi să interzică închirierea locuinţelor insalubre. Această lipsă de răspundere, într-o epocă în care proprietarii şi notabilii domină adunările comunale, lovea de nulitate legea din 13 aprilie 1850, un text aproape niciodată aplicat, cu excepţia Parisului, unde Haussmann a ştiut să-1 folosească pentru scopurile sale. Dar era totuşi o piatră de încercare... Sub cel de-al Doilea Imperiu, proprietarii nu se sinchisiră câtuşi de puţin să imite exemplul din strada Rochechouart. J.- P.- Babelon a regăsit totuşi, la Paris, Cartierul „des Gobelins", construit în 1854 de „sieur" Levesque: „un grup de locuinţe potrivite cu nevoile clasei 34 muncitoare ( ..), evitând inconvenientul cartierelor propriu-zise". In acest fel vorbea promotorul, dornic, fără îndoială, să se delimiteze de orice aparenţă de fourierism. HU \. UHU XCIMMJQIK M&ERIE DE DIJOW. L'ASSAINISSEMENT BES UNBEMYÎS GTDEffiDtKES Toţi specialiştii în opere de caritate din capitală au semnalat în numeroase rânduri că veniturile cele mai ridicate oferite pro¬prietarilor proveneau din arondismentele sărace, paradox foarte bine explicat de Adeline Daumard: „Renta era mai ridicată în cartierele populare în raport cu valoarea reală a caselor; nu numai renta brută, ci chiar şi renta netă, căci cheltuielile de întreţi¬nere erau reduse la minimum; în timp ce, în cartierele bogate sau comerciale, grija de a găsi locatari, uneori exigenţi, îi obliga pe mulţi proprietari să facă reparaţii sau amenajări costisitoare".

13

O dată cu pericolul socialist, apărut din nou pe măsură ce exilaţii Comunei se întorc din Noua Caledonie, se fondează partidul muncitoresc al lui Guesde şi Lafargue şi se agită companionii anarhişti, pentru care „omul cinstit nu mai este acela care îşi plăteşte chiria"; „iniţiativa individuală" îşi dobândeşte importanţa sa şi în rândul conservatorilor. Primele soluţii filantropice Societatea filantropică - prezentă de mai mult de un secol pe frontul binefacerii şi care adună „nume" foarte mari -a fost însărcinată, în 1888, cu punerea în execuţie a unei moşteniri destinate unei opere cu totul noi, Fundaţia Heine. în 1889, prima sa realizare, un imobil de treizeci şi cinci de locuinţe, datorat arhitectului Chabrol şi situat pe strada Jeanne d'Arc, nr.45 (arondismentul XIII), este în întregime ocupat. Chiria se ridică în medie la 227 de franci pe un an pentru un „apartament" de două camere, a căror suprafaţă totală nu depăşeşte 29 m2. Ceea ce nu-i va împiedica pe anumiţi „filantropi" să se arate miraţi de faptul că nu se 35 întăreşte cu mm ■BfiiS - ••■«v-uuarivâ SSsmm nu au acceptat ris *, ^"elor, „ici pi a muJt # bine care se 36

Şi să folosite muncitoreşti di ii , dar un feJ CARTIERELE 38 51 aceasta locuinţei popu]are . n« a fncef§ iei. in de i un i îani spitale"86 Şi hi dez i ca Wi«, ca m căzu] to Podurile S-POt fi văzuîi ' -aglomerări de ,

mtr-un iul

14

1 ai gândirii SsSSgţ ac-tafixea2f^siOSe 1 locuinţe: în' l1 la îndemână za aici

"ipei steru Jbila ude ap Ventilată vara - ?,ecare etaj - t Datorită comunitar vitrată, > va fi edificiului societar, fiind ca o lungă centură, care adună toate părţile componente într-un tot, care stabileşte contactul dintre centru şi extremităţi, este canalul prin care circulă viaţa în marele corp falansterian, este artera care duce sângele de la inimă către toate venele"9'. Funcţional, edificiul falansterian nu va fi decât o „maşină de locuit": „Acolo va trebui să armonizezi apa, focul, lumina, granitul şi metalele; arta va avea în marile sale mâini toate elementele, pe care să le combine; va fi o adevărată creaţie!". „Un asemenea ideal este prea frumos pentru a nu fi posibil!", exclamă Consideram la sfârşitul lucrării sale. „Dacă voi, ceilalţi, aveţi o locuinţă, nu toată lumea se află în această situaţie. Sunt oameni cărora le este prea frig iarna şi prea cald vara, oare ştiţi acest lucru? Sunt oameni, a căror grămadă de paie, unde îşi fac culcuşul, musteşte de apă, când plouă, iar aşa-zisa podea se preschimbă în noroi! Omul nu este făcut totuşi să trăiască în vizuine. El nu este un animal, care să se ascundă sub pământ: lui, omului, trebuie să i se dea o locuinţă!" Nu există nici o problemă absurdă, pe care omenirea să nu fi încercat s-o rezolve; şi iată că sunt oameni ce se revoltă împotriva ideii de stabilire a legilor unei arhitecturi care să fie în armonie cu organismul omenesc. Politehnician şi ofiţer, Consideram ştie că se cheltuiesc miliarde în fiecare an, în Europa, pentru a construi, întreţine sau demola multe fortificaţii, de toate felurile. Oare nu se poate aloca o parte din aceste sume pentru investiţii mai productive şi chiar mai simple decât construirea unui vapor: „Să fie mai uşor să cazezi 1 800 de oameni în mijlocul Oceanului, la 1 800 de leghe de orice coastă, decât să cazezi, într-o construcţie unitară, 1 800 de ţărani în plină Champagne sau în ţinuturile din Beauce?". Deputat în Adunarea constituantă, în vremea celei de a Doua Republici, Consideram a depus, la 14 aprilie 1849, o propunere de lege, prin care se încerca finanţarea de către stat a experienţei unei comune societare. Era vorba de instalarea a cinci sute de persoane pe un teren situat în proximitatea Parisului. Statul ar fi construit pe cheltuiala sa clădirile de locuit şi de exploatare, a căror proprietate i-ar fi revenit de drept la sfârşitul concesiunii. Adunarea nici măcar nu a discutat acest proiect. Dar epigonii lui Fourier nu renunţau atât de uşor la piesa principală a ideologiei fourieriste. îl vor înlocui pe Consideram, ducând mai departe misiunea lui, sub diverse forme. în primele rânduri ale acestor militanţi se situează 40 romancierul Eugene Sue, a cărui audienţă în mediile populare a fost considerabilă, fapt bine cunoscut. El a fost, fără nici o îndoială, scriitorul care a contribuit cel mai mult la răspândirea ideilor lui Fourier. în Le Juiferrant (Jidovul rătăcitor), roman apărut în 1844, eroul său, industriaşul Francois Hardy, practică fourierismul fără să o ştie. în sprijinul muncitorilor săi, el a construit, în apropierea Parisului, o „casă comună" în conformitate cu canoanele maestrului, o încăpere şi un cabinet de toaletă pentru celibatari, trei încăperi pentru familişti. Calland şi „palatul său familiar Totuşi, nici un falanster nu apăruse încă în peisajul social, când un arhitect. Victor Calland91, recuperează prin anii 1850 proiectul lui Fourier, rebotezându-1 „palat familial". Inspiraţia sa se situa în linia teoretică a maestrului: „Palatul de familie este un plan de unitate socială, întemeiat pe libertatea individuală, aplicat nevoilor vieţii domestice şi manifestat printr-o nouă formă de arhitectură, realizabilă în orice loc. A aduna într-un punct dat cel puţin o sută de familii; a le grupa într-un vast monument armonios dispus, astfel încât fiecare să se poată bucura de întreaga sa libertate de existenţă; a-i convinge să-şi unească în mod inteligent forţele, cheltuielile şi chiar plăcerile de societate şi, prin aceasta, să-şi multiplice cu cinci, în mod necesar, suma iniţială de participare; în sfârşit, a-i face să treacă de la starea de izolare şi antagonism la aceea de apropiere, de solidaritate şi de asociere: iată scopul fundamental al acestei concepţii". în ciuda sprijinului acordat de Melun - Calland se număra printre fourieriştii catolici - acestei opere de reconciliere socială, arhitectul comunicând planul unui ansamblu de 84 de apartamente, care ar fi adunat 60 de familii

15

muncitoreşti şi 24 mai înstărite, capitaliştii nu s-au interesat câtuşi de puţin de proiect. Totuşi, „palatul familial" avea să se înscrie, în curând, în istoria locuinţei populare. Aceasta i se datorează singurului discipol al lui Fourier, care a făcut o operă durabilă şi fecundă: industriaşul Jean-Baptiste Andre Godin. Studiile consacrate fondatorului Familisterului şi diverselor sale experienţe de asociere a capitalului şi a muncii nu lipsesc. Dimpotrivă92. Ne vom limita însă aici să punem în evidenţă Familisterul din Guise, ca veritabilă experienţă falansteriană prin filiaţie şi spirit. 41 Visul fui Fourier, realizat de Godin După Mărie Moret, Godin a fost cucerit de idealul lui Fourier, în urma lecturii unui articol apărut, în 1842, în Le Guetteur de Saint-Quentin, un jurnal local. De fapt, în anul următor, el va intra în legătură cu falansterienii din Paris şi se va comporta de îndată ca un militant convins. Se documentează, subscrie când este nevoie, participă la redactarea organului sectei, Democraţie pacifique, devine propagandist zelos al şcolii în toate oraşele, pe care le vizitează pentru a-şi plasa produsele. Instalat la Guise (Aisne), în 1846, fabrica lui de cuptoare pentru bucătărie şi de sobe prosperă. Dar averea pe care o strânge nu reprezintă pentru el decât un instrument în slujba omenirii. La începutul celui de-al Doilea Imperiu, va apărea în corespondenţa lui Godin ideea unei construcţii destinate muncitorilor săi. El scrie, într-adevăr, la 16 mai 1853, falansterianului Cantagrel, următoarele rânduri: „M-am întrebat de multe ori dacă poziţia mea nu mi-ar permite să realizez, alături de întreprinderea mea, un cartier muncitoresc, în care muncitorii mei să se bucure de un adevărat confort, dată fiind starea în care ei trăiesc". în 1857, numărul din noiembrie al Bulletin du mouvement societaire en Europe et en Amerique atrage atenţia lui Godin asupra unei broşuri intitulate Suprimarea chiriilor prin transformarea tuturor chiriaşilor în proprietari, din care se dădeau extrase mari. Era vorba de o broşură de Calland, iar Godin - după ce a citit-o - îi scrie deîndată autorului. El îi mărturiseşte acestuia proiectul lui de a construi locuinţe muncitoreşti şi regretul că nimeni nu s-a interesat încă de arhitectura societară: până la acea dată, arhitecţii s-au îngrijit numai de modul de a izola familiile unele de altele. în concluzie, îl întreabă pe Calland în ce condiţii ar accepta să-i conceapă planul pentru un ansamblu de locuinţe muncitoreşti. Arhitectul Lenoir, un prieten al lui Calland, pleacă la Guise şi aduce proiectul aşteptat de Godin, dar lucrurile se opresc aici. Industriaşul cumpără în 1858 un teren de 18 ha şi, singur, face planurile pentru clădirea sa: primele fundaţii au fost puse în aprilie 1859. Godin face o descriere completă a Familisterului - cu planuri şi gravuri - în Solutions sociales (Soluţii sociale), principala sa lucrare93. Pentru prima oară de când Fourier îşi lansase ideea, cineva oferea familiilor muncitoreşti o construcţie modernă spre a fi folosită ca locuinţă. Convins de justeţea teoriei lui Consideram privind administrarea aerului, a 42 apei şi luminii în falanster, Godin îşi consacră energia pentru punerea ei în practică: 1. Aerul: sistem de canale de ventilaţie în fiecare apartament; şeminee în perete cu orificii astfel dispuse, anterior, pentru a putea primi hornurile maşinilor de gătit şi ale sobelor; curţi vitrate, care să poată fi bine aerisite. 2. Apa: cişmele la fiecare etaj; spălătoria plasată într-o clădire specială, prevăzută cu o maşină de stors şi o uscătorie; camere de baie şi piscină acoperită - 50 m2 - cu planşeu mobil pentru uzul copiilor. 3. Lumina: fiecare locuinţă are vederea către faţadă şi către curtea interioară; noaptea, toate încăperile comune sunt iluminate cu gaz. în afară de aceasta, invenţia personală a lui Godin, unică în epocă; fiecare etaj era prevăzut cu un fel de debara pentru gunoaie, altfel spus un loc pentru aruncarea resturilor menajere, suficient de încăpător şi pentru evacuarea cenuşii. Dornic să înlocuiască prin „instituţii comune serviciile pe care bogatul şi le asigură graţie domesticităţii ", Godin crease un serviciu de curăţenie generală pentru Familister: maturatul şi curăţatul curţilor, scărilor, galeriilor, cişmelelor, closetelor94 etc. erau asigurate cu ajutorul femeilor de serviciu angajate şi plătite. Ca şi dl. Hardy, manufacturierul din Jidovul rătăcitor, Godin a instituit un serviciu medical bazat pe principiul societăţilor de ajutor mutual. în schimbul unei cotizaţii de 1 până la 2,50 franci pe lună, fiecare locuitor al Familisterului putea primi îngrijirile unei echipe medicale, alcătuită din doi medici şi o moaşă, prezenţi în fiecare zi. Medicamentele erau acordate gratuit, iar muncitorilor ţintuiţi la pat li se asigura o alocaţie zilnică. Bolnavii se puteau izola de familiile lor şi instala în încăperi pregătite în acest scop.

16

Acestea au fost principalele dispoziţii ale Familisterului, în sprijinul locuitorilor săi; completate de un „atelier culinar", unde se pregăteau feluri de mâncare gătite95, şi o cooperativă de consum, unde se vindeau un mare număr de mărfuri şi obiecte manufacturate, la cele mai mici preţuri. Şi, în cazul acesta, Godin vedea limpede: „Comercianţii, scrie el, cumpără angro, pentru nevoile publicului, şi revând după aceea cu amănuntul, la un preţ mai mare, în care intră şi profiturile, plătite de către consumatori. Acest fapt diminuează la cei din urmă cantitatea de mărfuri şi obiecte consumabile, deoarece fiecare trebuie să-şi lase o parte din resursele sale celor care nu produc; dar datorită dispersării populaţiilor şi a 43 lipsei de solidaritate între interesele lor, publicul nu vede în mulţimea intermediarilor decât un mijloc mai facil de a avea la îndemână lucrurile de primă necesitate, în toate cartierele, când dimpotrivă aici există impozitul cel mai oneros suportat de consumator"96. Astfel, Godin este acela care a realizat utopia şcolii societare: „Neputând face un palat din coliba sau din mansardele fiecărei familii muncitoreşti, noi am dorit să punem locuinţa muncitorului într-un palat; Familisterul, într-adevăr, nu este altceva: este palatul social al viitorului". Săracului îi erau, în sfârşit, acordate „echivalentele bogăţiei" prin următoarele mijloace." „Plasarea familiei săracului într-o locuinţă comodă; asigurarea locuinţei cu toate resursele şi avantajele, cu care este înzestrată locuinţa bogatului; transformarea locuinţei într-un loc de tihnă, distracţie şi odihnă; înlocuirea serviciilor, pe care bogatul le primeşte din partea domesticităţii, cu instituţii comune". Palatul social al lui Godin, aşa cum prevăzuse şi Fourier pentru falansterul lui, a devenit celebru încă din 1865, dată când clădirea centrală se ocupă efectiv. Numeroşi ziarişti, veniţi din mai multe ţări, nu întârzie să apară la faţa locului; prima lucrare, care i-a fost consacrată, semnată de A. Oyon, îl va prezenta în lumina cea mai favorabilă. Dar liberalii tradiţionali nu puteau rămâne indiferenţi în faţa unei asemenea experienţe, căreia îi şi opuseră deîndată o baterie de argumente clasice. Jules Moureau, în 1866, este indignat de „punerea sub tutelă" a locuitorului Familisterului: i se asigură o locuinţă, i se procură îmbrăcăminte şi mărfuri, fără a fi obligat să dezbată condiţiile în care se fac cumpărăturile pentru el. Cât despre creşă, aceasta este o instituţie pernicioasă, care o deturnează peA nevasta muncitorului de la îndatoririle sale de mamă. „încă un pas, exclamă Moureau, şi fiecare ar putea simţi cum calota de plumb a comunismului devine tot mai apăsătoare şi îi strânge ţeasta." în consecinţă, o asemenea fundaţie nu se poate generaliza. „Este doar o curiozitate, care nu aduce nimic nou la soluţionarea problemei urmărite". Aproape o jumătate de secol mai târziu, găsim aceeaşi apreciere într-o teză de doctorat în drept, elaborata de Fernand Duval97. Familisterul este o cazarmă, „care lipseşte individul de o mare parte din libertatea lui şi îl constrânge într-o mulţime de regulamente ce îi paralizează iniţiativa". Domnului Zola nu îi pface casa de sticlă Zola, care fusese entuziasmat de lectura câtorva lucrări de popularizare cu privire la fourierism 98, a vizitat şi Familisterul. El nu îşi ascunde sentimentul de dezamăgire în notele sale referitoare la compoziţia romanului Travail (Munca, 1901), unde o comună se metamorfozează, prin asociere, exact după ideile lui Fourier. Zola deviază numai când este vorba de locuinţă. El nu se va inspira din palatul lui Godin: „Casă de sticlă. Neîncredere în vecin. Singurătatea, inexistentă. Nici un fel de libertate(...). Ordine, regulament, confort, dar unde este dorinţa de aventură, de risc, de viaţă liberă şi aventuroasă? A nu turna toate vieţile în aceeaşi formă". Ce putea însemna „viaţa liberă şi aventuroasă" pentru un muncitor din veacul al XlX-lea, când el ştia sigur că oriunde s-ar duce va găsi aceleaşi cocioabe pe întreg teritoriul francez? îţi vine să crezi că citeşti un text referitor la existenţa pionierilor din Far West. Zola împărtăşea, după cum se vede, toate iluziile claselor conducătoare din epoca sa asupra puterii magice a iniţiativei individuale, în organizatorul unei noi forme de viaţă comunitară - ea nu era lipsită de constrângeri, deoarece fiecare falansterian trebuia să aibă în buzunar o cărticică subţire, cu coperţi roşii, conţinând vreo sută de articole cu privire la regulamentul de ordine interioară al palatului -, marii proprietari îl întrezăriseră pe trădător, pe acela care falsifica jocul moralei liberalismului. Realizări patronale Nu acelaşi lucru se putea spune despre industriaşii „respectabili", care înţeleseseră bine toate avantajele ce se puteau obţine din stabilitatea muncitorilor lor, o dată ce erau încadraţi într-un sistem paternalist, eficace până pe la jumătatea secolului al XX-lea. Acesta este cazul familiei Chagot, fondatoarea Societăţii minelor de huilă din Blanzy, Ia Montceau-les-Mines99. Ei nu şi-au ascuns niciodată obiectivul urmărit: „Locuinţa confortabilă şi ieftină face parte dintr-o serie de instituţii, care iau copilul de la cea mai fragedă vârstă, îi asigură instrucţia şi ajutoarele de orice fel, îl însoţesc de-a lungul vieţii sale laborioase şi îi asigură, după treizeci de ani de serviciu, o pensie de 300 de franci, împreună cu locuinţă şi căldură. Adică, aceste instituţii îl pun la adăpost de nevoi şi îi

17

44 45

păstrează până la sfârşitul zilelor sale demnitatea profesiei şi justa remunerare a muncii sale". Locuinţele despre care era vorba aici au fost, printre primele, transformate în pavilioane unifamiliale. La Briare, un alt industriaş de mască, F. Bapteroşses, inventator autodidact, şi-a găsit drumul în ceramică. îi va bate pe englezi la fabricarea în serie a nasturilor din porţelan şi a perlelor, pe care exploratorii noştri le vor răspândi apoi în Africa neagră. In 1865, întreprinderea sa, răscumpărată cu douăzeci de ani în urmă de la un concurent, numără deja mii de muncitori, bărbaţi, femei şi copii. Şi el practică angajarea totală, de la creşă la azilul de bătrâni: „Pe muncitori, îi cunoaşte, îi iubeşte, sunt ca şi copiii lui. Le ştie pasiunile, defectele, pericolele, îi mânuieşte cu abilitate şi îi conduce cu fermitate; trebuie să facă aşa, dar cu câtă bunătate! Pentru ca ei să aibă locuinţe salubre la un preţ cât mai bun, el construieşte mari ansambluri de locuinţe muncitoreşti şi vrea ca religia sa vină solemn spre a-i binecuvânta"100. Bapterosses prefera barăcile în locul pavilioanelor: ansamblul său număra până la şase, lungi de 108 m, adopostind fiecare de la 36 la 50 de familii, fiind simbolic incluse între clădirile manufacturii şi azil. în aceeaşi epocă, familia Schneider, care abandonase tipul cazarmă cu mult înainte de cel de-al Doilea Imperiu, adoptă pavilionul, mai conform cu discursul moralizator al teoreticienilor paternalismului social, ei numărându-se printre practicienii cei mai activi ai acestei forme de protecţie. La Creusot'01, adeziunea populaţiei faţă de iniţiativa lor a fost unanimă, în timp ce la Carmaux, o tentativă asemănătoare, începută în 1865, se va solda cu un eşec. Aproape treizeci de ani mai târziu, în 1892, Compania minelor nu va mai asigura locuinţe decât unui număr de două sute unu din salariaţii săi, adică pentru 6,9% din efectiv102. La Noisiel, datorită ciocolatei Exemplul desăvârşit al cartierului patronal, unul dintre farurile cele mai strălucitoare ale iniţiativei, individuale, rămâne fără îndoială satul întemeiat de Emile Justin Menier pentru a asigura locuinţe celor o mie şapte sute de muncitori ai săi. Dacă Godin a popularizat sobele şi maşinile de gătit, Menier a făcut posibil consumul de ciocolată pentru clasele populare: datorită lui, de la 350 46 tone în 1849, producţia de ciocolată franceză - pe care a organizat-o în America de Sud - a trecut la 15 000 de tone în 1889. Ca şi Godin, pasionat de chestiuni economice şi sociale, Menier a publicat numeroase lucrări şi broşuri, în care exaltă liberul schimb - într-o epocă în care toţi industriaşii francezi sunt protecţionişti - şi propune o reformă a impozitării. Deputat de Meaux în 1876, el se plasează la stânga şi va vota amnistia comunarzilor deportaţi. După ce a construit o uzină, care este una din primele clădiri din lume cu osatură metalică, Menier completează această uimitoare inovaţie prin crearea, în 1874, a satului Noisiel, un ansamblu de pavilioane întins pe 20 ha. Sunt case duble, din cărămidă, ridicate pe pivniţă. La parter, o încăpere cu două ferestre, o bucătărie prevăzută cu un cuptor şi o chiuvetă. La etaj, o cameră pentru părinţi, una pentru copii; podul imediat sub acoperiş. Fiecare încăpere dispune de un şemineu, un dulap, persiene. In grădină, o şură acoperită, closet cu şanţ mobil: unse în prealabil cu cacao, tinetele produc printr-un proces de fermentaţie un excelent îngrăşământ, folosit de toate familiile. Aprovizionarea cu apă este asigurată de nenumărate fântâne-bornă. Aceste pavilioane, al căror preţ de revenire nu se ridică decât până la 10 000 de franci - 5 000 de locuinţă -, sunt închiriate cu 150 de franci pe an, adică 12,50 franci pe lună. Graţie jocului primelor, care compensează chiria, unii muncitori ajung chiar să fie scutiţi de această modestă contribuţie. După exemplul lui Godin, Menier îşi înmulţeşte instituţiile comunitare: magazin de alimente, băuturi, ţesături, îmbrăcăminte, încălţăminte, combustibili, la preţuri mici, sufragerii pentru masa pesonalului, care locuieşte în satele vecine, din apropierea Noisiel-ului; două hoteluri-restaurant pentru celibatari; grup şcolar de şase clase, azil cu pază, farmacie gratuită (muncitorii bolnavi primesc 2 franci pe zi, iar muncitoarele, 1 franc)103. Aşa cum falansterul lui Fourier a fost ridicat în slăvi de Eugene Sue, acest nou eden va fi celebrat de unul dintre scriitorii cei mai populari la finele veacului al XlX-lea, Hector Malot. Acest prieten al lui Valles - unul dintre puţinii care l-au ajutat după Comună - înclina către socialismul utopic fără a-i împărtăşi însă toate îndrăznelile. In romanul său, intitulat En familie (în familie,1893), filatorul Paindavoine, influenţat de nepoata sa Perrine, pune să se construiască un spital şi o creşă - „pruncăria" 47

18

{le „pouponnat"), cu referire expresă la Fourier - pentru muncitorii săi şi familiile lor. Celibatarii, bărbaţi şi femei, vor putea fi găzduiţi fn două hoteluri, la parterul cărora se află un restaurant, unde se poate servi o masă pe săturate pentru 0,75 franci." supă, tocană sau friptură, pâine şi cidru. Fiecare familie se va bucura de propria sa casă, înconjurată de o grădină şi închiriată numai cu 100 de franci pe an. Noul model mărturisit este Noisiel! Perrine a trimis pe cineva să studieze îndeaproape această realizare. Casele lui Menier îi plăcuseră, aşadar, lui Malot - el însuşi posesor al unui asemenea pavilion -, căci ele corespundeau individualismului său funciar. Cu igienismul, care face eforturi să combată preventiv tuberculoza, ale cărei ravagii se fac simţite mai ales în mediile populare, cartierele patronale vor dobândi tot mai mult aspectul unor cartiere-grădini, în care pavilioanele vor fi împresurate de verdeaţă. La Dourges, în Pas-de-Calais, Societatea minelor îşi abandonează vechile sale sate miniere pentru a crea un „adevărat mic sanatoriu", mai mult de cinci sute de pavilioane pitoreşti, fiecare cu pridvorul său la intrare, un vestibul şi patru încăperi104. Liberalismul părea să fi găsit, în sfârşit, în „cottage" tipul de locuinţă ideală pentru clasele populare... ÎNCHIDEREA PAVILIONARĂ A fi „în ascensiune" la Mulhouse! -r începe debutul Abia sub cel de-al Doilea Imperiu, autorităţile ale salvării sociale şi chiar morale prin curăţenie ^ să acţioneze în mod serios. Aşadar, îsi vnr f. printr-o lovitură A* —■» ca în aceeaşi casă a unui mare număr de familii, străine unele faţă de altele, rareori se bucură de o netulburată armonie interioară şi, ca atare, poate da naştere unor grave dezordini". Dintre toate planurile de pavilioane comunicate de diverse surse, acelea ale muncitorilor de la papetăria Zuber, pe insula Napoleon, păreau cele mai recomandabile. Pavilioanele acestea erau alcătuite din pivniţă, parter cu două încăperi şi o bucătărie; un etaj în acoperiş cuprindea două camere şi un pod; latrine în grădină. Pentru prima oară, o „autoritate socială" recunoştea implicit că muncitorii puteau să se bucure de acelaşi confort ca şi stăpânii lor. încheind, dr. Penot îşi exprima speranţa că se vor găsi cetăţeni generoşi, care împreună să construiască locuinţemodel în genul acelora propuse de Zuber: „speculatori serioşi" ar putea după aceea să-i imite. Imediat, manufacturierul Jean Dollfus declară că este gata să facă această experienţă: cu titlu de încercare, el a construit patru case, concepute de arhitectul Muller. La 30 noiembrie 1853, dr. Penot anunţa că Societatea mulhousiană a ansamblurilor de locuinţe muncitoreşti fusese oficial constituită, la 10 iunie, cu un capital de 300 000 de franci - mai târziu 600 000, după dotaţia lui Napoleon al ffl-lea -, divizat în 60 de acţiuni a câte 5 000 fiecare106. Numai Jean Dollfus, singur, deţinea 35. Restul era împărţit între unsprezece manufacturieri. Primul articol al statutelor nu lăsa loc nici unui echivoc: „Societatea are drept scop construirea, la Mulhouse şi în domeniul ei, de case pentru muncitori. Fiecare casă va fi construită pentru o singură familie, fără posibilităţi de comunicare". Scopul ei fiind esenţialmente filantropic, fiecare acţiune nu putea genera decât o dobândă de 4%. La 27 iunie, Dollfus prezenta acţionarilor un plan de ansamblu: la 20 iulie, se deschide şantierul. Societatea dispunea de un teren de 8 ha, pe care s-au implantat pavilioane, grupate în trei feluri: adosate două câte două, în blocuri de patru în mijlocul unei grădini, între curte şi grădină. Erau case cu un etaj, dotate cu pivniţă şi cămară, cu bucătărie şi o mare încăpere la parter, cu trei camere la etaj şi un pod, şi closet. Toate trebuiau să se vândă cu preţuri variind între 1 850 şi 2 800 de franci, în funcţie de condiţiile speciale. După un avans în numerar de 300 până la 500 de franci - în funcţie de categoria aleasă -, urma o rată lunară ce varia între 20 şi 30 de franci, astfel încât cheltuielile implicite şi plata a jumătate din capital, dobânzi reciproce decontate la finele fiecărui an, să fie efectuate într-un răstimp de cinci ani şi chiar mai devreme, 49 dacă aceasta era posibil. în privinţa celeilalte jumătăţi a preţului de vânzare, cumpărătorul trebuia să asigure dobânda de 5% pentru Creditul funciar, până la expirarea perioadei de rambursare a acestei jumătăţi, aproximativ treizeci de ani. In mai puţin de zece ani, în 1862, erau recenzate 560 de case în cartier, din care 488 fuseseră vândute la data de 31 martie107. Aproape toate avantajele unui falanster fourierist se regăseau adunate în acest nou cartier din vechea republică a comerţului: clădiri de câte şaptesprezece încăperi, mobilate pentru muncitori celibatari, sală de azil, local pentru consultaţii şi îngrijiri gratuite ale bolnavilor, lavoar - dotat cu storcătoare centrifugă -, stabilimente pentru băi, brutărie, în care pâinea se vindea sub preţul taxei, restaurant unde se puteau servi la preţuri mici feluri de mâncare gătită, magazin cu vânzare de obiecte de primă necesitate, deosebit de ieftine. Experienţa de la Mulhouse, care a continuat să se desfăşoare în mod regulat - în 1867, cartierul cuprindea 800 de case, în care se adăposteau 6 000 de persoane108 -, a fost imitată şi în alte oraşe din regiunea Rinului Superior: la Guebwiller, încă din 1854, graţie eforturilor industriaşului Bourcart, preluate de o societate, din 1860; la Beaucourt, dqmeniu al familiei Japy, în 1864; la Colmar, în 1866. In aceste trei cazuri, societăţile care au fost create copiau exact

19

modelul mulhousian: constituirea unei societăţi pe acţiuni, a cărei administraţie depindea de un comitet restrâns de patru sau cinci membri, dominat de un acţionar majoritar, Dollfus la Mulhouse, Japy la Beaucourt. Spiritul care a prezidat aceste creaţii era orientat către conservatism şi paternalism social. ,,O operă de filantropie, scria dr. Penot, care are drept scop să-i înveţe pe muncitori cum să economisească, oferindu-le tentaţia stimulantă a proprietăţii." La Mulhouse, o personalitate locală, având încrederea manufacturierilor, conducea cartierul. Frecventarea restaurantului - realizare independentă, aparţinându-i lui Jean Dollfus - nu era deloc recomandabilă pentru muncitorii căsătoriţi. „Oala-de-su-pă, enunţa sentenţios dr. Penot, este în definitiv una dintre pietrele unghiulare ale familiei, şi ar fi supărător să vezi muncitori care renunţă la ea, numai ca să-şi permită distracţiile fără rost ale unei mese comune." Familiile trebuiau să trăiască închise, izolate de ceilalţi, şi să se consacre cu prioritate amenajării interiorului, vizitat în fiecare an de un juriu, ce decerna premii în bani celor care se distingeau prin „ordine, curăţenie şi în general priiţţr-o ţinută bună"109. In 1895, cartierul Mulhouse era terminat: el cuprindea 50 exact 1 240 de case - locuite încă şi astăzi -, în care se adăposteau aproximativ 10 000 de persoane, adică mai mult de 10% din populaţia oraşului. O anchetă, efectuată în 1874, dovedise că nu se transformase încă în ghetou muncitoresc, deoarece aici erau reprezentate 80 de profesiuni. Dar studiul lui S. Jonas a demonstrat că salariul şefilor de familie, care munceau în industrie, nu era suficient pentru a asigura rambursarea ratelor lunare: trebuia ca şi nevestele şi copiii lor să muncească. Ei au fost nevoiţi să consimtă la această condiţie, pentru a putea accede la proprietate. Capcana funcţionase, aşadar, cât se poate de bine. La periferia pariziană, la Clichy, strada Cailloux, ansamblul de locuinţe Jouffroy-Renault relua experienţa de la Mulhouse, la o altă scară: 40 de pavilioane de cinci modele diferite, cuprinzând de la două până la patru încăperi, plus pivniţă, pod, grădiniţă. Suma totală a anuităţii se ridica la 380 de franci. După cincisprezece ani, vărsământul anual se ridică la suma de 5 700 de franci - aproape dublu faţă de Mulhouse -, abia atunci pavilionul intra în proprietatea muncitorului. In acelaşi spirit, arhitectul familiei Dollfus propunea „muncitorilor cinstiţi, harnici şi aşezaţi" din capitală -era în perioada ultimilor ani ai celui de-al Doilea Imperiu-, locaţia-vânzare de pavilioane cu grădină, în foburgul SaintAntoine110. Locuinţe foarte spaţioase - suficiente pentru zece persoane, afirma promotorul lor -, cu atelier şi bucătărie la subsol, două încăperi la parter, trei la etaj, dulapuri în pereţi, closet. Locaţia era fixată la 1 franc pe zi; ca să devii proprietar mai trebuiau plătite încă 49 de centime pe zi, timp de cincisprezece ani. în total, pavilionul revenea la mai mult de 8 000 de franci. Nu ştim însă dacă acest proiect a apucat măcar să fie pus în execuţie. în orice caz, el pare că depăşeşte de departe posibilităţile financiare ale muncitorilor din acea epocă. Acţiunea parlamentară din timpul celei de a Treia Republici se deschide cu analiza unei anchete, prea puţin cunoscută, cu privire la situaţia claselor muncitoare din Franţa. Unul dintre raportorii implicaţi în această chestiune a fost Armând de Melun"1. Locuinţa fusese dintotdeauna în centrul preocupărilor lui Melun, inspiratorul legii din 1850 şi, ca atare, a declarat că, în definitiv, acest text adusese mari servicii. Melun a apeciat apoi eforturile care au fost depuse, sub al Doilea Imperiu, în sprijinul construirii de locuinţe pentru clasele muncitoare. După el, cartierelecazărmi nu dăduseră rezultate bune: ele erau antipatice pentru caracterul francez, care iubeşte independenţa. Mai mult, ele prezentau, sub raport moral Şi chiar politic, grave inconveniente, şi de aceea trebuiau 51 te . în lui I ă{ii d< ii din eă şi a viciuJui Părinţii vârs de termenul La acea jar— • cea "" cauze coborâtă căminul, 0 femeie 1 general,

20

vârstă să

materie orice preţ esă-şi stabileai SSBS

: H'-li| ■ I S',1 salubritatea publică şi securitatea socială sunt interesate ca fiecare familie muncitorească să locuiască într-o casă separată, sănătoasă şi comodă, pe care să o poată cumpăra". La Paris, doi ani mai târziu, cu prilejul celui de-al doilea Congres internaţional de igienă"8, limile Trelat, autorul unui raport intitulat „Cartiere muncitoreşti - case muncitoreşti", afirma: „Ameliorarea locuinţelor muncitoreşti prin cazarmament trebuia să eşueze. Pentru muncitor este un titlu de adevărată demnitate omenească faptul că a ştiut să dispreţuiască avantajele economice care îi erau oferite, păstrându~şi locul în cartier". Şi conchidea cu îndrăzneală: „Ceea ce se achiziţionează de acum înainte va fi inconvenientul absolut al cartieru-lui-cazarmă, oferit muncitorilor drept locuinţă". Fără a mai aştepta, bunii apostoli ai căsuţei individuale se vor lansa într-o operaţie pilot, niciodată încercată până atunci de vreun filantrop; nimic mai mult decât instalarea reprezentanţilor clasei muncitoare într-un arondisment parizian, în care burghezia este pe cale să investească, în folosul lor exclusiv. în 1880, senatorul Dietz-Monin -asociat al familiei Japy -, Paul Leroy-Beaulieu şi câteva alte personalităţi din mediile conservatoare fondează Societatea anonimă pentru locuinţele muncitoreşti din Passy-Auteuil"9, cu un capital de 200 000 de franci (2 000 de acţiuni a câte 100 de franci). Pe un teren cedat de Emile Cacheux - inginer specialist în locuinţe mici -, se prevede a se construi pavilioane de câte patru încăperi, cu apă curentă, gaz şi hazna. Cu un aconto de 500 de franci, cu o chirie anuală în jur de 600 de franci, locuinţa putea fi plătită într-o perioadă de douăzeci de ani. în 1893, şaizeci şi şapte de pavilioane fuseseră deja construite, în care se adăposteau mai mult de trei sute de persoane. Suma totală a anuităţii le rezerva numai pentru o pătură superioară a muncitorilor „harnici şi aşezaţi" - maiştri -şi mai ales pentru funcţionari, acest nou strat de mici birocraţi, de care industriaşii au de acum înainte o nevoie presantă. Ce onoare să fii admis pe teritoriul stăpânilor tăi! In partea de jos a arondismentului XVI, este adevărat, la marginea străzii Boileau, sector unde chiria medie se va stabili, la începutul veacului al XlX-lea, la un plafon aproximativ de 600 de franci. (Este nivelul cel mai scăzut al chiriei din arondismentul devenit atunci cel mai scump din Paris: cartierul Chaillot, 2 000 de franci; intrarea Dauphine, 1 900 de franci; la Muette, 1 100 de franci.) Oricât de serioşi ar fi fost totuşi candidaţii, marii proprietari de întreprinderi trebuiau întotdeauna să suspecteze clasa din care proveneau, muncitorimea; şi 54 Societatea va fi nevoită, prin urmare, să-şi ia toate precauţiile; dacă, de pildă, conduita unui „stagiar" la proprietate devenea „imorală" (?), de notorietate, el risca rezilierea contractului şi expulzarea. In acelaşi spirit de moralizare, orice subînchiriere era interzisă. Cartierul Passy-Auteuil a avut, şi el, ora sa de celebritate: a fost o vitrină a liberalismului, pe care un preşedinte al Republicii a venit să o inaugureze şi care a primit vizitatori străini. Promotorii acestei afaceri aşteptau de aici rezultatele cele mai edificatoare. Mărturie stă şi darea de seamă a primei adunări generale, redactată de inginerul Emile Cheysson - un mare nume al acţiunii sociale la conservatori -, şi apărută în L 'Economiste frangais, hebdomadarul lui Paul Leroy-Beaulieu: „Faptul că este proprietarul casei în care locuieşte operează asupra lui (a muncitorului) o transformare completă (...). Cu o căsuţă şi o grădină, se poate face dintr-un muncitor un şef de familie cu adevărat demn de acest nume, adică moral şi prevăzător, care îşi simte rădăcinile şi are autoritate asupra familiei sale (...). Nu va trece mult timp şi casa lui va fi cea care îl va «poseda»; ea îl moralizează, face din el un om aşezat şi îl transfoimă"120. Nu s-ar putea exprima mai bine fondul gândirii maeştrilor ideologi din clasa dominantă: precum Le Play, al cărui discipol şi prieten a fost Cheysson, inginer. închis în pavilionul său, muncitorul va fi deturnat astfel de la luptele colective şi de la sindicalism. Iar arhitecţii, aşa cum li s-a recomandat în mod expres, vor trebui să facă adevărate

21

fapte de curaj în elaborarea proiectelor pentru a nu facilita relaţiile de vecinătate în ansamblul de pavilioane pe care vor fi chemaţi să le construiască. Dacă locuitorii lor vor începe să comunice în mod efectiv, comunitatea se va îndrepta cu siguranţă către „imoralitatea sexuală" - obsesie majoră a burgheziei pe tot parcursul veacului al XlX-lea - şi către agitaţia politică, generatoare de vlideri" („meneurs") iresponsabili. In provincie, câteva iniţiative destinate să favorizeze accesul la mica proprietate pavilionară apar ici şi colo. Eugene Rostand - tatăl poetului şi bunicul naturalistului -le înmulţeşte în bunul său oraş Marsilia, unde Casa de economii a luat nişte decizii extraordinare: la acea epocă, aceste instituţii deja foarte populare se preocupă în general să construiască, dacă este cazul, cu banii celor umili, şi să se doteze cu un sediu social în stil neoclasic, aducând cu palatele particulare ale celor din clasele dominante. 55 Or, Casa de economii din Marsilia a lansat, în 1889, un program de case individuale, de apartamente cu trei camere şi de locuinţe pentru celibatari121. Societatea pentru cartiere muncitoreşti din Havre a construit în 1889 patruzeci de case individuale sau lipite două câte două122 şi la Beauvais, în 1891, industriaşul Rupp123 a construit douăzeci şi nouă de case. Arhitectul Roucheton a lucrat, la Lyon, pentru „Cottage, societate lyoneză pentru case salubre şi ieftine în scopul facilitării accesului la proprietate prin muncă şi economii". Ideea subadiacentă figurează întotdeauna «*> •—" JHwwauzate pe construcţii vor , ,» uc entuziasm cu prilejul deschiderii Expoziţiei internaţionale a locuinţei, industrii ale clădirii şi lucrărilor publice, la Grand Palais, între 30 iulie şi 15 noiembrie. în încheierea articolului său, un redactor de la Construction lyonnaise124 se bucura sincer şi naiv: „Nu-i aşa că filosofii, căutătorii de idealuri, artiştii, industriaşii, comercianţii, muncitorii, într-un cuvânt toţi fiii harnici din marea familie franceză, vor găsi la Grand Palais, dacă nu chiar în totalitate, cel puţin în parte, cum se pot împlini visele lor?". Discipolii lui Hennebique, apostolul betonului armat, vor profita de această ocazie pentru a ridica în slăvi materialul lor, „care ar trebui să-i intereseze pe constructorii de locuinţe ieftine, date fiind calităţile sale de siguranţă, igienă, durată şi preţ de cost rareori mai ridicat decât acela al materialelor locale"125. Casa individuală a fost promovată, în mod special, în această expoziţie, în conformitate cu punctul de vedere al autorităţilor sociale: sunt prezentate diverse modele, înzestrate cu mobilier curent, potrivit pentru fiecare încăpere; toate preţurile sunt calculate şi pot fi consultate. Sistemul de ventilare în clădire, între 1894 şi 1904, în Franţa, confirmă într-adevăr importanţa pavilionului, în operaţiunile imobiliare de o anume amploare, pe întregul teritoriu. La Dunkerque, cartierul G. Rosendael; la Roubaix, cele 96 de pavilioane din Stupul (Ruche) rubaisien; la Alencon, 45 pentru Casa de economii; la Bordeaux,74; la Montpellier, 14 pentru Căminul prin economii; la Be"ziers, 18 pentru Casa de economii locală, care, la Marsilia, a început 24. Periferia pariziană va deveni terenul preferat pentru promovarea imobiliară, care se laudă cu tot felul de programe cu pretenţii sociale: Cottage din Athis şi Acoperişul familial de la Argenteuil vor avea repede imitatori126. 56 Cu aprobarea Maestrului de la M&fan Acest tip de habitat beneficiază, chiar în aceste momente, de o cauţiune literară de marcă: nu Zola este acela care 1-a ales drept cadru pentru oraşul său utopic - Beauclair -, spaţiul uneia dintre ultimele sale lucrări, Munca, apărută în 1901? Nici pomeneală de cazărmi, tip Familister, în acea imensă grădină, sub frumuseţile căreia nimeni nu mai putea recunoaşte vechiul sat prăpădit. Nimic altceva decât pavilioane individuale, „dispersate în chip natural [nici un fel de obligaţie privind alinierea lor; aici Zola se exprimă în stilul său propriu] pentru a se ^bucura de mai multă pace şi sănătate fericită" (sic). în harababura paradisiacă din Beauclair, a evoca problemele haznalei şi viabilităţii mai ales că locuitorii se deplasează, aici, deja în maşini electrice cu două locuri - ar fi însemnat să tai aripile idealului. Zola vorbeşte mult de electricitatea care va aduce lumină în fiecare cămin; te întrebi dacă nu cumva a uitat că mai trebuie şi fire, prin care să o poţi aduce la domiciliu. Dar romancierul nostru „naturalist" nu este aici la prima contradicţie: după ce a imaginat „valul de case albe", care inundă vechiul Beauclair, descrie pavilioanele lipsite de puritatea 'albelor case", căci sunt din piatră acoperită cu decoraţii de ceramică, metodă deosebit de apreciată de arhitecţi, după triumful ei la Expoziţia din 1889: „Erau decorate cu gresie şi faianţă în culori vii, cu ţigle emailate, cu pinioane, ancadramente, panouri, frize, cornişe". Zola le-ar regăsi şi astăzi cu emoţie, căci acest material este intact - sau chiar restaurat - pe străzi întregi, din ^anumite comune de la periferia pariziană. In această punere în scenă, Zola a desfăşurat culorile idealului^de proprietar mic-burghez, rol pe care îl juca la Mddan. în vreme ce burghezia franceză, spre a rezista presiunii socialiste, îşi caută o clientelă în straturile superioare ale proletarilor alienaţi în proprietatea casei lor cumpărate pe credit, scriitorul, pe care ea îl detestă cel

22

mai mult, îi oferă concursul talentului său şi îşi aduce contribuţia la mitul pavilionar, ce începe să fascineze întreaga clasă de mijloc din Franţa. Numai ea poate accede cu adevărat la proprietatea acestor clădiri din piatră neşlefuită sau din piatră cioplită, versiuni populare ale vilei burgheze, care treptat se vor implanta în toată regiunea pariziană şi aiurea, sub forme tot mai pitoreşti. Căci un pavilion de cinci încăperi cu grădină, la periferia Parisului, costă în medie 12 000 de franci, prin anii 1910. Or, venitul anual mediu al familiilor 57 muncitoreşti în capitală se ridica atunci la 1 700 de franci, iar cel al micilor funcţionari la 2 200 de franci. Pentru mai multă preciziune, salariul zilnic al muncitorilor din construcţii, în regiunea pariziană, în 1911, nu depăşeşte 5,50 franci. în Franţa, media este de 4,86 franci. Este firesc deci, pentru cei proveniţi din clasele de jos, şi care aspiră să devină proprietari, să se mulţumească doar cu mini-realizări, lucru de care şi-au dat seama unii arhitecţi, sensibili la piaţă, care se vor grăbi să aibă un profit rapid. De exemplu, şiretul Petitpas - director al ziarului Ma petite maison, fondat în 1905, - reuşeşte să scadă preţul unui pavilion cu două încăperi, bucătărie şi w.c. în interior - fără cabinet de toaletă - până la 1 300 şi chiar 1 200 de franci127. Confratele lui, Bourniquel128, va fi prezentat de editorul Garnier în câteva rânduri, arătând cât se poate de limpede că lecţile lui Le Play şi ale emulilor săi au fost perfect asimilate: „Se poate spune că cel ce nu are propria sa casă trăieşte într-o stare de constantă nesiguranţă (...). Şeful de familie îi grupează pe ai săi în jurul unui adevărat cămin, îndepărtându-i de promiscuităţile tentaculare; demnitatea, valoarea morală, educaţia chiar a fiecărui membru al familiei nu au astfel decât de câştigat". Tonul a fost dat, iar Bourniquel poate ieşi pe piaţă cu un eşantion complet de clădiri, de la căsuţa pentru muncitorii mai înstăriţi trecând prin prăvălia comercianţilor şi casa industriaşului până la eleganta vilă burgheză. în acest caz, un acoperiş ascuţit, înţesat cu giruete, se acordă cu turnuleţul-cu-scară, ceea ce adaugă la peisaj o notă medievală de cel mai bun gust. Cele mai modeste din aceste realizări sunt împodobite aproape toate cu un peron, care se impune ca un adevărat topos pentru acest gen de construcţii. Franţa cu acele prescurtări: ,,Sam suffit"* („Mi-ajunge"), „Ceti pas tout c'qui m'faut" („Nu-i chiar tot ce-mi trebuie"), „Rien sans peine" („Nimic fără osteneală") şi multe alte „On s'y plaît" („Aşa ne place", „Ei şi!"), în care fiecare familie se închide ca să se apere de „barosani" şi de „meteci", capătă formă, în aşteptarea tristei epopei a împărţirii în loturi din perioada interbelică, care va frânge visul unei barăci insalubre. Dar ce importanţă mai au toate acestea într-o vreme în care proprietatea este „esenţială"? Un jurnal care apărea de mai bine de cincisprezece ani se va intitula pur şi simplu Not' cabane (Baraca noastră), mărturie lingvistică suplimentară pentru forţa hipocoristică, specifică în Franţa, a oricărui element legat de adjectivul „mic". *Corect: „ţa me suffit". 58 Totuşi, de ce un pavilion „cochet" ar trebui să aducă în mod obligatoriu fericirea? Cel puţin un scriitor a atacat stupiditatea acestui mit. în Vili a Oasis ou Ies Faux Bourgeois (Vila-oază sau falşii burghezi, 1932), Eugene Dabit unul din rarii noştri proletari-scriitori, inexplicabil uitat astăzi - povesteşte istoria cumpărării unei vile la periferia pariziană de un cuplu de „foşti mari mahări". Două etaje, în semn de reuşită socială, o grădină închisă cu ziduri, pentru, a evita relaţiile de vecinătate; un bazin decorativ, un garaj, căci... avem şi automobil. Totul pentru a fi fericit în acest model ideal, răspândit în milioane de exemplare. Dar soarta este uneori ingrată: pavilionul îşi va ucide proprietarii. NOILE LOCUINŢE ALE POPORULUI Iniţiativa privată prinde teren Marele vânt subversiv al socialismului şi al artei sociale129 sufla şi peste Şcoala de bele-arte, către sfârşitul veacului al XlX-lea: printre tinerii arhitecţi diplomaţi, unii păreau frământaţi de preocupări cu totul diferite de cele ale confraţilor mai în vârstă, preoţi consacraţi ai inaccesibilei Frumuseţi. Nu se întâlneau oare pe atunci lucrări publicate, care ar fi putut fi semnate de ingineri sau de medici130? într-adevăr, o nouă piaţă este pe cale să fie inaugurată, iar augurii profesiei iau cunoştinţă de ea, încă de la primele semne: „Din simplă operă filantropică, aşa cum era altădată, construirea de locuinţe ieftine va fi considerată de acum înainte un plasament de fonduri, dublat de un act de socialism luminat. Confraţilor noştri le revine misiunea de a studia chestiunea din punct de vedere tehnic". Astfel se exprimă un redactor într-unui din numerele revistei La Semaine des constructeurs, apărut în 1890. La Paris, câteva realizări de răsunet se fac remarcate după votarea legii din 1894. Societatea filantropică îşi continuă eforturile: 54 de locuinţe într-un imobil situat Pe strada Hautpoul, nr.19 (arondismentul XIX), în 1897; 38, în 1898, pe strada Clignancourt, nr.77 (arondismentul XVIII); în acest ultim ansamblu, spre disperarea lui Georges Picot, se

23

înregistrează mai puţin de un copil de familie: propaganda neomalthusiană îşi exercită oare, şi aici, influenţa distructivă? Dar locatarii, ca de altfel toţi cei care locuiesc în imobilele Societăţii, îşi plătesc regulat 59 im \ datoriile. în zorii secolului al XX-lea, Societatea filantropică a reuşit să smulgă 190 de familii muncitoreşti, cuprinzând 622 de persoane, din infernul cocioabelor pariziene... în 1902, Charles Guyon ridică pentru societatea civilă a Grupului de case muncitoreşti131 - în realitate, o fundaţie a producătorilor de zahăr Lebaudy -, trei corpuri de clădiri ( în strada Jeanne-d'Arc, nr.5, arondismentul XIII), împărţite în 71 de locuinţe şi prevăzute cu servicii comune: bibliotecă, adăpost pentru biciclete şi maşini de copii, spălătorie, uscătorie, băi cu duşuri, cazan. Pentru aceeaşi societate, Labussiere va concepe în 1905 un grup de 175 de locuinţe, construite în strada Ernest-LefSvre, nr.5-7 (arondismentul XX). La periferia din imediata apropiere a Parisului, la Saint-Denis, Societatea anonimă pentru locuinţe economice s-a distins în mod special: din 1902, are la activul său 342 de locuinţe - datorate toate lui Charles Guyon, deja amintit-, repartizate în 11 imobile colective, la care se adugă 21 de pavilioane. Nu a fost uitată nici femeia singură, obiect al solicitudinii lui Georges Picot: el nu a ezitat să scrie în La Reforme sociale - revista lui Le Play -, în 1900, „că nu există nici un loc într-un hotel mobilat pentru muncitoarea care vrea să trăiască la Paris din muncă". Un înalt funcţionar de la poliţie a declarat: „Am ajuns la convingerea că, dintr-o sută de fete care ajung la prostituţie, 95 dintre ele o fac din cauza lipsei de locuinţe"132. Diferite societăţi de caritate oferă aproximativ 1 000 de paturi în cămine. Or, la Paris trăiesc -recensământul datează din 1891 - 339 344 de muncitoare, din care 165 774 în vârstă de la douăzeci la treizeci şi nouă de ani. Societatea filantropică nu ignoră această problemă de înalte consecinţe morale. Graţie unei donaţii - 500 000 de franci din partea baroanei Hirsch-, ea va deschide, în 1902, un hotel mobilat pentru doamne şi domnişoare, în strada Grandes-Carrieres, nr. 37 (arondismentul XVIII): 20 de camere^cu 1 franc pe noapte; 36 de cămăruţe cu 0,60 de franci. încăperile sunt lipsite de lavabou, dar au o sală de baie (20 de centime) şi duşuri (10 centime). Portarul închide uşa clădirii la ora douăzeci şi două. Nici o întâlnire nu este autorizată în camere; invitaţii se pot primi numai în sala de reuniuni, între orele şaptesprezece şi optsprezece şi jumătate; iar vizita unui bărbat are loc numai în biroul directoarei. în curând, o administraţie mai mare va face 60 mult mai mult pentru personalul ei feminin. în 1906, Bliaut implantează în strada Lille, nr.41 (arondismentul VII), în plin cartier burghez, în spatele Casei depozitelor, Casa doamnelor funcţionare la Poştă, Telegraf şi Telefon. Un edificiu magnific - care există şi astăzi - influenţat de Art Nouveau, care oferă 111 încăperi împreună cu serviciile aferente comune. Să nu ascundem totuşi rezistenţele şi iritarea Amicilor Partenonului, bine instalaţi - în faţa Luvrului şi în apropierea Institutului - în templul consacrat exclusiv artelor Greciei şi Romei, după cum a declarat Ingres, în clipa când Napoleon al III-lea a vrut să reformeze Şcoala, în 1863. Lectura revistei L 'Archiţecte (1906-1935), organ oficial al Societăţii arhitecţilor diplomaţi de către guvern - fondată în 1877 -, stă mărturie în acest sens. SADG a fost o mare putere: ea îi aduna aproape pe toţi arhitecţii diplomaţi şi majoritatea celor ce au obţinut premiul Romei. Or, încă din primul an al apariţiei sale, în plin război, într-o perioadă când se face un important efort legislativ în favoarea locuinţelor ieftine (HBM), cu texte care îl completează pe cel din 1894, L 'Archiţecte nu le va rezerva decât opt articole şi va reproduce doar o singură realizare, un imobil colectiv, în 1913. HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect pentru premiul Romei într-o altă revistă importantă, L'Architecture, organ al Societăţii centrale a arhitecţilor, se lansează ideea. Redactorii săi nu ignoră chestiunea locuinţelor muncitoreşti, deoarece îi dedică numeroase articole, dar preferă să nu se implice, păstrând o anume distanţă. Făcând o trecere în revistă a saloanelor de artă, H. Saladin scrie: „Văd după aceea case muncitoreşti, HBM, locuinţe cu chirii modeste şi iarăşi HBM. N-aş vrea să trec drept un critic greu de satisfăcut, dar HBM sunt oare cu adevărat atât de importante din punct de vedere artistic, pentru ca să ni se trimită atâtea pânze cu acest subiect? Ele nu ar trebui să figureze în Salon, cu excepţia celor cu merite excepţionale. Sunt, fără îndoială, excelente lucrări de arhitectură, dar nu sunt opere de artă"133. Locuinţa muncitorescă, s-a înţeles, nu va putea niciodată să aibă acces la demnitatea supremă de subiect pentru candidaţii 'a premiul Romei. Aceşti tineri cumsecade ar prefera să-şi lege numele de reşedinţa unui ambasador sau de o bazilică te pelerinaj. Din fericire, câţiva franctirori, uneori chiar ra diplomă, vor şti să se debaraseze de formalism şi de 61

24

poncife pentru a inventa soluţiile viitorului, adaptate nevoilor familiale ale celor din clasa muncitoare. Vom descrie, în continuare, câteva din realizările lor. h'' Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII în iunie 1904, ministrul comerţului, Georges Trouillot, radical anticlerical de stirpe aleasă, inaugura la Paris, în strada Tretaigne, nr.7 (arondismentul XVIII), primul imobil construit de Societatea locuinţelor igienice şi ieftine, prezidată de Frantz Jourdain, unul dintre pionierii arhitecturii fierului şi adversar declarat al neoclasicilor. Henri Sauvage, tânărul autor - de exact treizeci de ani - al acestei clădiri exemplare de cinci etaje, cu schelet din beton, cu umplutură din cărămidă, cu faţada reflectând perfect planul, nu era un necunoscut. Fost elev al atelierului Pascal, la Şcoala de bele-arte, dar ieşit de acolo fără diplomă - ca şi Auguste Perret -, el era considerat deja a fi în primul rând al arhitecţilor promotori ai Art Nouveau, nu departe de Guimard, întâmplător şi prietenul lui, o dată cu realizarea unei faimoase vile pentru producătorul de mobilă Majorelle din Nancy, în 1898'34. In strada Tretaigne se pot regăsi toate dispozitivele comunitare cerute de utopişti şi igienişti pentru locuinţele muncitoreşti: sală de baie şi duşuri, magazin pentru o societate cooperatistă de consum - Proletara -, un restaurant igienic, o universitate populară şi, mai mult, chiar o grădină suspendată - dispărută astăzi - pentru cure de soare, considerate drept remediul suveran împotriva tuberculozei. Aici, Sauvage a renunţat la drăgălăşeniile ce le presupunea Art Nouveau neogotic sau vegetal; au mai rămas doar câteva urme, în detaliile minore. Ansamblul se impune ca o capodoperă de simplitate, la care Perret renunţase, preferând să-şi acopere imobilul din strada Franklin cu un placaj ceramic. Iată, aşadar, în ce constă distanţa dintre arondismentele XVI şi XVIII. Marile bănci intră în scenă Sauvage va construi şi alte locuinţe populare în acelaşi spirit, până la catedrala „locuinţelor ieftine" (HBM), materializată în imobilul din strada Amiralilor (arondismentul XVIII), în 1922. Cine va mai îndrăzni să vorbească acum de arhitectură cu preţ redus? Cu siguranţă nu aceşti „Domni Fraţi", atât de sensibili la Frumosul aflat în toate lucrurile... 62 în ianuarie 1905, Fundaţia Rothschild135 lansează un „concurs pentru construirea unui grup de case, destinate a fi folosite ca mici locuinţe salubre şi economice", situate pe un teren triunghiular de 5 629 m2, în arondismentul XII, nu departe de gara Lyon (străzile Praga, Charles Baudelaire, Theophile Roussel). In mod intenţionat, programul este imprecis în acest sens: case cu etaje, servicii comune, rentabilitate de la 3 la 4%. Concursul se va desfăşura în două faze şi fără a se asigura realizarea proiectului premiat. La 31 martie 1905, 127 de concurenţi anonimi - fiecare având o deviză pentru identificare - îşi aduc proiectele la Primărie, unde vor fi expuse în sala de festivităţi. Juriul cuprinde şase arhitecţi şi şase membri ai Fundaţiei, printre care Cheysson, Picot şi Siegfried. Sunt reţinute în prima fază 25 de proiecte, şi, apoi, numai 7. Marele învingător a fost un outsider, AdolpheAugustin Rey, „Totul pentru popor", primind un premiu de 10 000 de franci. Venea apoi Henry Provensal, „Utile dulci", un premiu de 9 000 de franci. Amândoi erau foşti elevi ai Şcolii şi DPLG; Provensal întreţinea strânse legături de prietenie cu Sau vage. Anatole de Baudot - constructorul ansamblului Saint-Jean din Montmartre fusese eliminat la primul tur; Tony Garnier, celebru de la proiectul pentru un Cartier industrial, trimis de la Roma, a mers până la al doilea tur: proiectul lui satisfăcea pe deplin aspiraţiile igieniştilor, prin faptul că aducea a sanatoriu. Suprimarea totală a curţilor şi spaţiilor libere, construcţii în zig-zag pentru a asigura o suprafaţă însorită maximă, vaste apartamente, toate prevăzute cu sală de baie, somptuoasă inovaţie, de care multe apartamente burgheze nu beneficiau încă. Concurenţii din faza a doua au sacrificat totul, în unanimitate, principiului curţii deschise. Rey se distingea prin caracterul total al proiectului lui: studii de ventilaţie, exprimate prin scări în formă de străzi verticale; bucătării de un rafinament nemaiîntâlnit: loc pentru aruncarea gunoaielor, cufăr pentru lenjerie, dulapuri, baie cu duş, cămară cu fereastră-oblon, având lame de lemn prevăzute cu vată pentru filtrarea aerului; servicii colective complete: băiduşuri, lavoar, uscătorie, garaj de biciclete, restaurant igienic, sală de reuniuni, camere pentru celibatari, terasă pentru cure de soare. Ceva mai mult decât Sauvage, din strada Tretaigne, dar într-o filiaţie identică, Rey alesese, şi el, betonul ca material de construcţii - în acea perioadă era total dispreţuit de către arhitecţii „serioşi" -, adăugând, 63 II11

25

la rândul lui, câteva fantezii pitoreşti în gustul zilei: acoperişuri debordante şi marchize. Nici un proiect nu ocolea problemele dezbătute de igienişti de aproape treizeci de ani: locuinţe, în sfârşit proporţionate în funcţie de mărimea familiei, încăperi independente, raţionalizarea nevoilor. în colectiv, concurenţii se simţeau evident mai puţin în largul lor; trebuia oare să li se ofere muncitorilor chiar toate serviciile necesare, cu riscul de a atenta la sacrosancta iniţiativă individuală? Se putea oare amenaja o sală de conferinţe sau o bibliotecă, susceptibile de a sluji propaganda socialistă? Oare creşa nu le va împinge pe mame în ispita de a-şi neglija copiii? Despre aceste chestiuni discutau reformatorii sociali încă de la începutul veacului al XlX-lea. Concursul Rothschild a suscitat interesul unanim al profesioniştilor, şi toată presa specializată i-a dedicat articole favorabile. Un punct totuşi a suscitat o ostilitate fermă: Fundaţia îşi anunţase intenţia de a crea o agenţie de arhitecţi salariaţi, iar pontifii din diverse grupări au văzut aici o atingere a statutului de exerciţiu liberal. Acestor „Domni Fraţi" nu le-a prea păsat de asemenea nemulţumiri: agenţia a funcţionat efectiv ca o echipă. Pe plăcile de marmură aplicate la intrarea în fiecare imobil al Fundaţiei figurează toate numele salariaţilor - până şi cel al controlorului implicaţi în construcţie. Primul imobil ieşit din pământ, în strada Marche-Popincourt, nr.l (arondismentul XI), cuprindea 76 de locuinţe; el a fost inaugurat în 1907. Ii urmară, în 1908, pe strada Belleville, nr.H7 (arondismentul XIX), 102 locuinţe; în 1909, pe strada Praga, la nr.10 (arondismentul XII), 321 de locuinţe; în 1912, în strada Bargue, nr.ll (arondismentul XV), 206 locuinţe; între 1913-1919, în strada Marcadet, nr.256 (arondismentul XVIII), 420 de locuinţe. în acest palmares impresionant al iniţiativei individuale, ansamblul din strada Praga - terenul pentru concurs - a ajuns repede la celebritate. A fost supranumit „Luvrul locuinţei populare", căci aici erau grupate, în dispunerile colective, acel nec plus u/tra imaginat - uneori, parţial realizat ca în Familisterul din Guise - de către utopiştii cei mai progresişti: lavoar cu robinete perfecţionate, inclusiv o uscâtorie cu aer cald, bai cu duşuri, dispensar conceput într-un anume stil profilactic, grădiniţă pentru copiii între trei şi şase ani, şcoală de supraveghere, unde copiii erau primiţi la ieşirea de la şcoală, iar joia, stăteau aici toată ziua; şcoală menajeră,

64 bucătărie unde se vindeau mâncăruri calde, de două ori pe zi, în scopul popularizării unei alimentaţii sănătoase şi raţionale. De data aceasta, iniţiativa unui grup de personalităţi care cunoştea perfect problema şi dispunând de puternice mijloace financiare şi-a îndeplinit până la capăt rolul, deşi eşecurile sale nu vor fi puţine. Cei doi laureaţi ai concursului îşi vor găsi, cu acest prilej, adevărata menire, mai ales primul. Augustin Rey, din arhitect de construcţii religioase - la origine -, se va converti în misionar al HBM, prezent la toate congresele şi publicând cărţi şi broşuri, în care va merge până acolo încât se va manifesta ca partizan al municipalizării terenurilor de construcţie. în 1907, el va intra în Consiliul superior al HBM, înlocuin-du-1 pe Trelat. Schneider, secretar general al Fundaţiei Rothschild, i se va alătura în 1912, ca şi Hatton, din partea Fundaţiei Lebaudy: aceşti doi bărbaţi reprezintă elita iniţiativelor private. Oraşul Paris lansează un concurs Primul concurs organizat de Oraşul Paris în vederea construirii de HBM-uri, în august 1912, se va inspira direct din acela care avusese loc în 1904136, şi va cunoaşte acelaşi succes de presă şi de public. Au fost prezentate 111 proiecte, 58 pentru terenul din bulevardul Emile-Zola (arondismentul XV); 53 pentru cel din strada Henri-Becque (arondismentul XIII). în primul caz, se cerea o construcţie cu mai multe etaje, care să cuprindă cinci tipuri de locuinţe: de la modelul patru-camere plus sufragerie-bucătărie, cu o suprafaţă de cel puţin 55 m2, până la modelul de locuinţă pentru celibatari, alcătuit dintr-o cameră şi o nişă-bucătărie, totul întins pe o suprafaţă care să nu depăşească 18 m2. Programul pentru strada Henri-Becque, mult inferior precedentului, atestă dispreţul faţă de săraci, fără nici un drept la spaţiu şi la confort, deşi organizatorii îşi luaseră deja precauţia de a preciza pentru candidaţi că ansamblul construcţiilor lor nu trebuie să evoce „ideea de cazarmă, de cartier muncitoresc sau de azil". Redus la un minimum, apartamentul ar fi trebuit să fie compus dintr-o încăpere comună şi o cameră, unde se putea instala o despărţitură de înălţimea unui stat de om; ansamblul nu depăşea 30 m2. Ne întrebăm ce „autoritate" a cerut totuşi să nu existe obligaţia din partea proiectantului de a prevedea un closet Şi măcar un robinet racordat la conducta principală, pentru 65

26

fiecare apartament. Acei „Domni Fraţi" se dovediseră mult mai respectuoşi faţă de proletarii parizieni... Payret-Dortail va cîştiga cel dintâi premiu de 15 000 de franci pentru un ansamblu de 143 de locuinţe - în bulevardul Emile-Zola -, asemănător imobilului Rothschild din strada Belleville: două curţi de serviciu accesibile vehiculelor, pe extremităţi, şi un scuar, în centru. Albenque şi Gonnot vor fi reţinuţi pentru strada Henri-Becque. A fost recompensată în vreun fel grija lor pentru economie de spaţiu? In contradicţie formală cu toate revendicările igieniştilor, ei nu prevedeau decât un closet pentru două sau chiar trei locuinţe. Pentru aceşti trei arhitecţi, aceasta va însemna începutul unei cariere închinate habitatului social: după primul război mondial, îi vom regăsi în echipa lui Henri Sellier, preşedinte al Oficiului public al HBM al Parisului şi Senei şi promotor al centurii roz, formată din bulevardele des Marechaux, pe amplasamentul vechilor fortificaţii ale lui Thiers. Câteva luni dună rw » !Wii;w «, [«îs PARIS-JARDfNS O'r 88 afu acest meritoriu efort al oraşului Paris, Henri Cheron, ministru al muncii şi al prevede¬rilor sociale, onora cu prezenţa sa încheierea unei realizări pavi-lionare de cel mai înalt interes pentru noua societate, inspirată de radicalism. în sprijinul familiilor numeroase -cu cel puţin şase copii -, societatea Locuinţa familială tocmai construise pe strada Daviel, nr.4 (arondismentul XIII), 40 de „cottages" împrejurul unei grădini centrale. Fiecare dispunea de trei încăperi, în suprafaţă de 20 m2, un confort spaţial încă neoferit până atunci proletarilor, mai ales că de data aceasta se punea la dispoziţie prin închiriere. în vârstă de treizeci de ani, arhitectul acestei construcţii vine dintr-o provincie îndepărtată şi rigoristă, ţinutul Montbeliard. Fiu al unui industriaş protestant, originar din Alsacia, Jean Walter - cunoscut mai târziu, pe plan mondial, sub numele de Walter de Zellidja - are deja o reputaţie bine stabilită în estul Franţei. El a practicat aici 66 preţuri declarate imposibile de către confraţii săi - o casă de trei încăperi, bucătărie, cu pivniţă şi pod costa, la Montbeliard, 2 400 de franci -, care nu cuprind propunerile sale asupra industrializării anumitor elemente ale construcţiei şi raţionalizării şantierelor. Către „maşina de locuit" într-adevăr, numai pe această cale trebuie mers, dacă se doreşte închirierea de pavilioane pentru acele familii a căror modicitate salarială le interzice orice vis de acces la proprietate. La această epocă, nu sunt puţini cercetătorii curajoşi în căutare de procedee tehnice ieftine, care să permită soluţii de masă. Astfel, se pot citi în L 'Immeuble et la Construction dans l'Est (Imobilul şi construcţia în est), din 1913137, următoarele rânduri: „Locuinţa familiilor numeroase ar trebui să facă obiectul unei industrii care să pregătească prin procedee noi materialele necesare lucrărilor: structură din lemn, din fier, din aglomerate, din beton, din panouri apareiate etc; grinzi, şarpante şi scări de aceleaşi dimensiuni, uşi şi ferestre de acelaşi tip şi aceleaşi dimensiuni; instalaţii sanitare, feronerie pentru uşi şi ferestre, diverse apareiaje. Identitatea materialelor şi a obiectelor, facilitatea de asamblare ar realiza o economie notabilă, permiţând totuşi o anume diversitate în aspectul exterior, diversitate care nu ar constitui pentru arhitecţii noştri decât un simplu joc". Un discurs atât de terestru şi meschin nu avea evident nici o şansă de a-i emoţiona pe marii preoţi ai Frumosului şi de a se reflecta în învăţămintele predate la Şcoala din strada Bonaparte, în care ochii rămâneau întotdeauna fixaţi pe liniile forumurilor imperiale... Totuşi statul se interesează îndeaproape de aceste probleme triviale, deoarece, chiar în acel an 1913, s-a anunţat în publicaţiile profesionale că Ministerul Muncii va împărţi - în 1915 - medalii societăţilor pentru locuinţele ieftine (HBM) care vor fi găsit cele mai bune metode de fabricare sau de folosire a materialelor şi produselor ce se pot adapta într-un mod economic la locuinţele destinate celor cu venituri mici. Dacă această edificatoare ceremonie s-ar fi derulat aşa cum se prevăzuse, să fim convinşi că un veteran - născut în 1853 - ar fi primit cel mai mare premiu. Georges Christie, vicepreşedinte al Societăţii naţionale a arhitecţilor din Franţa, în preajma războiului, redactor de 67 ■ lucrări de popularizare profesională, poate candida la un locşor în istoria conceptului de „maşină de locuit". înainte de Le Corbusier, care, în mod bizar, s-a slujit de aceeaşi denumire, fără să recunoască meritele inventatorului ei, a expus un proiect de „vilă domino"138, un pavilion individual fără etaj - de patru camere - care se înălţau în serii de câte patru, după un program precis. G.Christie scria, într-adevăr: „Soluţia problemei HBM nu poate fi găsită decât

27

în căutarea unor procedee de construcţie economică, cu ajutorul unor mijloace catalogate pentru adaptarea lor uniformă şi care să permită ceea ce eu numesc industrializarea casei". Noi vom adăuga de acum înainte acest citat la cele conţinute în antologiile Mişcării moderne, alăturând şi câteva fotografii ale ansamblului din strada Saida (arondismentul XV), care cuprinde 60 de locuinţe de patru camere pentru Grupul de case muncitoreşti: Labussiere şi-a încercat puterea - nu fără succes - utilizând betonul Hennebique. Chiar în preajma războiului, această construcţie de o mare simplitate anunţă, iată, cântecul de lebădă al fundaţiilor private. Căci o lege votată în 1912 va da, în sfârşit, câteva roade. în mai 1914: crearea Oficiului public al HBM pentru Paris şi Sena, însărcinat să studieze - pe un vast teritoriu - problemele locuinţei populare şi să administreze imobilele construite în baza unui împrumut de 200 de milioane. Publicul nu va dispreţui competenţa privatului: Schneider de la Fundaţia Rothschild - şi Labussiere - de la Fundaţia Lebaudy - intră în consiliul de administraţie al Oficiului, unde preconizează aceeaşi structură de agenţie ca la „Messieurs Freres" („Domnii Fraţi"). Provensal şi Besnard foşti laureaţi ai concursului din 1905 - sunt şi ei chemaţi, ca şi Maistrasse, viitorul arhitect al cartierului-grădină din Suresnes. Nu ar trebui totuşi să ne înşelăm. Revista Concours publics d'archi tec ture139 ar putea lăsa impresia unei anumite înfloriri de realizări sociale, dar profesioniştii ştiu că realitatea pieţei se prezintă altfel. De la începutul secolului al XX-lea, clădirea se orientează de preferinţă către construcţia de lux, fapt subliniat de toţi observatorii140. în acei ani premergători războiului, creşte costul vieţii, iar chiriile nu rămân nici ele pe loc, ceea ce va declanşa reacţii populare, pe care unii vor încerca să le orchestreze. Pe 6 ianuarie 1910, la Bursa muncii din Clichy - la iniţiativa lui Constant, consilier prudhommesc- , se 68 fondează Uniunea sindicală a locatarilor muncitori141. A trecut timpul violenţei anarhiste - acţiunea lui Bonnot şi a bandei sale s-a transformat în cele din urmă în delincventă -, iar secţiunile apărute rapid în aproape toate arondismentele pariziene şi în mai mult de douăzeci de comune periferice publică un program, pe care partidele politice de stânga ar trebui să-1 susţină: insesizabilitatea mobilierului aparţinând muncitorilor, suprimarea acelui „dinar al Domnului"142 şi acelor cadouri pentru portar; plata la termenul prevăzut, impozitare a chiriilor şi asanare a locuinţelor insalubre în sarcina proprietarilor. Georges Cochon şi „Polka" locatarilor La începutul anului 1911, Uniunea sindicală a încredinţat responsabilitatea secretariatului său general muncitorului parizian Georges Cochon, un militant în culori vii, cu un simţ al umorului şi al publicităţii unic, la acea vreme, în mişcarea muncitorească franceză. Se poate conta pe el, atunci când se simte nevoia unor lovituri spectaculare, pe care el va avea grijă să le înmulţească în 1913 - după expulzarea lui din Uniune şi fondarea unei Federaţii naţionale şi internaţionale a locatarilor - la Paris şi în provincie1". Vremurile bune ale Ligii împotriva proprietarilor, celebră prin acţiunile sale de mutare haiducească, la chemarea pădurii, de prin anii 1890, par a fi revenit: o nouă explozie de cântece populare îl ridică în slăvi pe Robin Hood din Paris, al cărui patronim* este evident un noroc rar pentru „textieri". Porceasca** şi Polka locatarilor vor fi fredonate în toate cartierele populare, iar martorii operaţiunilor lansate de Cochon vor relua în cor refrenul lui Montehus: Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută La chemarea, la chemarea ei. Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută La chemarea pădurii. Sau: E Musiu Poincare Preşedinte al Republicii * Hood = Bois = al Pădurilor, (n. tr.) ** „La Cochonnette" de la G.Cochon (cochon = porc) (n. tr.) 69 I E Musiu Cochon Preşedinte al Golanilor. Sau încă: E Cochon, e Cochon Al de-1 doare-n cot de proprietari E Cochon care-1 mută pe-un tovarăş E Cochon, prieten al proletarilor E Cochon, ăl de-1 doare-n cot de administraţie. în iulie 1913, Cochon va realiza una dintre cele mai frumoase „mutări" ale sale, de conivenţă cu contele Antoine de La Rochefoucauld: acesta va pune la dispoziţia lui Cochon hotelul său particular, pe care tocmai îl părăsise din

28

Bulevard Lannes, nr.17, şi al cărui contract de închiriere curge încă optsprezece luni. Cochon nu întârzie să instaleze de îndată opt familii, care număra treizeci şi cinci de copii. Pe zidurile acestui nou fort Chabrol se desfăşoară afişul Federaţiei lui Cochon, realizat de Steinlen. Gata să intre în această bătălie privind problemele locuinţei, iată că se aliniază şi azi protagonişti mai bine crescuţi şi mai puţin exigenţi, dar pe care puterile publice nu îi pot ignora: aceştia sunt apărătorii familiei franceze, în 1896, dr. J.Bertillon, deja citat anterior144, a întemeiat Alianţa naţională pentru creşterea populaţiei franceze, o asociaţie dintre cele mai selecte, din care va face parte -între alte personalităţi - şi Cheysson. Aici, grupul se va mulţumi să reclame numai reforma contribuţiei mobiliare. Familiile numeroase - din clasa de mijloc -, obligate să ocupe o locuinţă mai mare, erau taxate mult prea sever. O cotă mobiliară ridicată nu dovedea totuşi îndestularea. Nu ne vom aştepta vreodată ca Bertillon şi prietenii săi să atace frontal proprietatea; mai virulentă va fi Liga populară a taţilor şi mamelor de familie, numeroasă, creată în 1908, de către căpitanul Maire: membrii ei nu se vor da în lături de la participarea la manifestaţiile împotriva proprietarilor, organizate de grupurile de stânga145. Marea presă va da un larg ecou, în general favorabil, actelor de curaj susţinute de Cochon: scandalul celor-fă-rălocuinţe a sfârşit prin a impresiona pe ziarişti. în 1912, Le Matin, unul din cele patru cotidiane franceze - 600 000 de exemplare - sprijinit de Briand şi specializat pe cauze naţionale, a întemeiat un comitet pentru HBM: două mari premii de Roma, Nenot - arhitect-consilier al Fundaţiei 70 Rothschild - şi Bernier - autorul Operei Comice -, vor fi printre membrii fondatori. Dar nimic, sau aproape nimic nu se concretizează; lucrătorii din construcţii nu se mobilizează în sprijinirea idealului privind locuinţa maselor. Totuşi, acestea se vor pune în mişcare146, la 2 august 1914, sub drapelul Uniunii sfinte, ridicat foarte sus de către antimilitariştii din ajun, când nu prea aveau mare lucru de apărat... NOTE 1. Topographie physique et medicale de Brest et de sa banlieu, 1834. 2. La Bourgeoisie parisienne de 1815 ă 1848, Paris, SEVPN, 1963, 662 p. 3. De l'inegalite sociale dans une grande viile industrielle: le drame de Lille de 1850 a 1914, Lille, Ed. Universitaires, 1976, 444 p. 4. Articol de L.Roux în Le Cabinet de lecture, dec.1838; litografie de J.Quartley pentru Le Magasin pittoresque, dec. 1847. 5. La Cousine Bette, 1848. 6. Hotărâre din 15 iulie 1848. 7. 22 iulie 1882. 8. Decret din 23 iulie 1884. 9. Decret din 13 aug.1902. 10. Asupra ansamblului chestiunii, vezi Louis Hautecoeur, Histoire de l'architecture classique en France, Paris, Picard, t.VI şi VII, 1955 şi 1957. 11. Louis Reybaud, Jerome Paturot â la recherche d'une position sociale, 1864. 12. Balzac, Ferrague, 1833. 13. Les Mysteres de Paris, 1844-1845. 14. Jean-Louis Deaucourt, Le Concierge, mythe et realite, DEA, Paris-VII, dec. 1981. 15. Un concierge de la rue du Bac, 1868. 16. Pot-Bouille, 1882. 17. La Cousine Bette, op.cit. 18. Jean-Paul Aron, Le Mangeur du XIX' siecle, Paris, Laffont, 1973, 310 p. 19. Emile Cardon, L'Art au foyer domestique, 1884. 20. Maxime Du Câmp, Souvenirs litteraires 1882; Henri Rochefort, Les A ventures de ma vie, 1896-1898; Henry Bataille,

29

L'Enfance eternelle, 1922. 21. La Bourgeoisie parisienne de 1815 â 1848, op. cit. 22. Cazul unui igienist celebru, care se simţea mult mai bine în canalele pariziene decât în saloanele societăţii înalte, 71 a încredinţează elevului său, Edmond Duthoit. 41. Guy de Rothschild, Contre bonne fortune..., Paris, Balland, 1983, 372 p. 42. Paul Chabot, Jean et Yvonne domestiques en 1900, Paris, Tema-Editions, 1977, 255 p. 43. Louis Burnet, Villegiature et Tourisme sur Ies cotes de France, Paris, Hachette, 1963, 484 p. 44. La Viile d'hiver d'Arcachon, Paris, Institut francois d'architecture, 1983, 238 p. 45. Gabriel Ddsert, La Vie quotidienne sur les plages normandes du Second Empire aux annees folles, Paris, Hachette, 1983, 334 p. 46. Vezi Jean-Herve' Donnard, Les Realites economiques et sociales dans La Comedie humaine, Paris, A. Colin, 1961, 488 p, cap. VII, pp. 173-194. 47. Le Medecin de campagne, Le Cure de village, Les Paysans; Franţois le Champi, La Petite Fadette, La Mare au diable. 48. Cahiers de l'architec ture rurale, 1790-1791. 49. Trăite des constructions rurale. 50. Leon Perthuis de Laillevault, Trăite d'architecture rurale, 1810; Urbain Vitry, Le Proprietaire architecte, 1827; A. Roux, Recueil de constructions rurales et commerciales, 1843. 51. Trăite de constructions rurales et de leur disposition, 1858-1860, 2 voi. 52. Destinde sociale, 1834. 53. Recueil des principaux travaux des conseils de salubrite du departement de l'Aube, 1835. 54. Henri Bon, Recherches hygieniques sur Ies habitants de la campagne de la commune de Lacaune, 1837. 55. „Rapport d'un voyage fait dans Ies cinq departements de la Bretagne pendant les annees 1840 et 1841", Memoire de 1'Institut (Academia de ştiinţe morale şi politice), t. IV, 1844, pp. 635-794. 56. Voyage dans le Finistere ou Etat de ce departement en 1794 et 1795, 3 voi. 57. Memoire en faveur des travailleurs et des indigents de la classe agricole des communes rurales de France, 1844. 58. Seance du conseil general du 30 aout 1850, rapport sur la question des logements insalubres, Arhivele naţionale, F8 210. 59. Dr. Bertrand, MSmoire sur Ia topographie medicale du departement du Puy-de-Dome, 1849; J.-S. Edouard Noel, Quelques Considerations generales sur l'hygiene dans les campagnes des Vosges, 1851. 60. Tabîeau des populations rurales de la France en 1850, ian. 1851, pp. 9-27.

61. J. F. Eugene Deflandre, Essai sur I'hygiene des campagnes de la Picardie, teză la Paris, 1853; N. P. Abel-Poullain, Essai sur l'hygiene des habkants dans le canton d'Arc-en-Barrois (Haute-Marne), teză la Montpellier, 1855; J.B.M. Henri Demathieu, Essai sur l'hygiene dupaysan du haut

30

Limousin, teză Ia Paris, 1863; Paul Casteneau, Quelques Considerations sur I'hygiene d'une pârtie de la population de la Haute-Garonne, teză la Montpellier, 1864. 62. Topographie mâdico-hygienique du departement du Finistere ou Guide sanitaire de l'habitant, 1860. 63. Les Populations agricoles de la France, 1885-1893, 3 voi. 64. Hygiene et Maladies des paysans, ilude sur la vie materielle des campagnards en Europe, 1882, partea I, capiii, „Les habitations rurales; principales causes de leur insalubrite", pp.36-76. 65. Essai sur l'habitation rurale en Bretagne, 1898. 66. Voyages en France, 1931, 3 voi., t.I, Prefaţă. 67. Nouvelle Histoire de Paris, La Deuxieme Republique et le Second Empire, 1848-1870, Paris, Hachette, 1981, 470 p. 68. Louis Chevalier, Classes laborieuses et Classes dangereuses â Paris pendant la premiere rnoitie' du XIX" siecle, Paris, Pion, 1958, 567 p.; Adeline Daumard, Maisons de Paris et Proprietaires parisiens au XIXC siecle, 1809-1880, Paris, Ed. Cujas, 1965, 285 p.; Roger-Henri Guerrand, Les Origines du logement social en France, Paris, Editions ouvrieres, 1966, 360 p. 69. Rapport sur la marche et les effets du cholera-morbus dans Paris et les communes rurales du dâpartement de la Seine, 1854; Ange-Pierre Leca, Et le cholera s'abattit sur Paris, Paris, A. Michel, 1982, 290 p. 70. Jeanne Gaillard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris, Champion, 1976, 676 p. 71. Dr. Octave du Mesnil, L'Habitation du pauvre, 1890; conte d'Haussonville, Misere et Remădes, 1886. 72. Madeleine Fernandez, La Ceinture noire de Paris, teză pentru ciclul 3, Paris-VII, 1983. 73. Rapport găneral sur les Spidemies pendant l'annee 1882, 1884. 74. L 'Epidâmie cholirique de 1892 dans le departement de la Seine, Consiliul de igienă şi salubritate al departamentului Senei, 1893. 75. Essai de statistique comparee du surpeuplement des habitations a Paris et dans les grandes capitales europâennes, 1894. 76. Tableau de l'etat physique et moral des ouvriers employis dans les manufactures de coton, de laine et de soie, 1840, 2 voi. 74 77. 1849. 78. Des classes ouvneres en France pendant I'annee 1848, 1861, cap.IV, „Logements d'ouvriers", pp. 146-176.

79. Jean-Pierre Babelon, ,,Les cites ouvrieres de Paris", Monuments historiques, nr.3, 1977, pp. 50-54. 80. Jean-Baptiste Duroselle, Les Debuts du catholicisme social en France (1822-1870), Paris, PUF, 1951, 787 p. 81. La Construction moderne, 1 feb. 1890, pp. 200-202, 20 sept. 1890, pp.598-600; Bulletin de la Societe francaise des habitations a bon marche, nr.2, 1890, pp.l 19-152. 82. L 'Architecture et la Construction dans 1 'Ouest, sept.

31

1907, pp. 102-107. 83. Mangini publică, în 1891, o lucrare intitulată Les Petits logements dans les grandes villes et plus particulierement a Lyon, în care el îi acuză pe arhitecţi de faptul că sunt incapabili să construiască făcând şi economie. Cu privire la Mangini, vezi broşura lui E. Aynard, La Vie et les Oeuvres de F. Mangini, 1903. 84. Bulletin de la Societe francaise des habitations ă bon marche, nr. 3, 1890, pp. 204-224 şi nr. 3, 1891, pp. 316-346. Vezi, de asemenea, Bernard Marrey, Rhone-Alpes, Paris, Ed. del'Equerre, 1982, 440 p. 85. Numărul valorilor cotate la Bursa din Paris, în 1894, după L 'Annuaire statistique de la France, anul 1894, tabelul nr.505, se ridica la 938. în 1869 era de 402. 86. La Fausse Industrie, 1835-1836, 2 voi. 87. Catalog prin care se anunţă Le Nouveau Monde industriei et societaire, 1830. 88. Sumar al Trăite de l'association domestique-agricole, 1822. 89. Destinee sociale, 1834, 2 voi. 90. Soluţia străzii-galerie pare a-i fi interesat în mod deosebit pe contemporanii lui Fourier. Din 1830, Tissot, într-o lucrare intitulată Paris et Londres compares, propune un model asemănător, în mod evident inspirat de falanster, de la care împrumută, de asemenea, şi încălzirea colectivă. La acest nou confort, el adaugă şi ascensoarele: „Vom putea folosi, scrie el, ca să urcăm şi să coborâm nişte maşini puse în mişcare de aburi sau de mijloace mecanice". 91. Asupra lui Calland, vezi lucrarea nostră, Les Origines du logement social en France, op. cit., cap. IV, pp. 153-160. 92. Lucrarea esenţială este aceea scrisă de soţia sa, Mane Moret: Documents pour une biographie complete de J.-B. A.Godin, 3 voi., apărute între 1902 şi 1910. Vezi, de asemenea, cele mai recente studii: Henri Desroche, La Societe festive: du fourierisme ecrit aux fourierismes practiques, Paris, Ed. du Seuil, 1975, 413 p.; Annick Brauman, Le Familistere de Guise ou Ies Equivalents de la richesse, Bruxelles, Arhivele de arhitectură modernă, 1976,155 p.; Le Familistere Godin â Guise. 75 Habiter 1'Utopie, Paris, Ed. de la Villette, 1982, 205 p.; Guy Delabre şi J.-M. Gautier, Godin et le Familistere de Guise, Laon, Societate arheologică din Vervins şi din Thierarche, 1983, 330 P93. 1871, partea a IV-a, cap. XX, „Le palais social", pp. 435-625. Această carte, prezentată şi adnotată de J.-F. Rey şi J.-L. Pinot, a fost reeditată în 1979, Quimperle, La Digitale, 502 p. 94. După mărturia lui Oyon, care a descris cel dintâi, în 1865, Familisterul, acestea erau curăţate de trei ori pe zi. 95. Godin nu urmează această experienţă, locuitorii palatului preferând să se ocupe ei înşişi de pregătirea mesei. 96. Solutions sociales, op. cit., partea a IV-a, cap.XX, p. 461. 97. J.-B. Andre Godin et le Familistere de Guise, 1905. 98. Alfred Dominic Roberts, Zola and Fourier, teză la Universitatea din Pennsylvania,1959. 99. J. Figueroa, „La politique du logement de la Societe des houilleres de Blanzy de 1833 â 1900", Milieux, nr.2, iunie

32

1980, pp.34-39. 100. M. Bougaud, Communication a la Societe d'encouragement ă 1'industrie naţionale, le 26 marş 1886 ( F. Bapterosses murise în anul precedent). 101. Christian Devillers şi Bernard Huet, Le Creusot, naissance et developpement d'une viile industrielle, 1782-1914, Seyssel, Champ-Vallon, 1981, 287 p. 102. Roland Trempe, Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914, Paris, Editions ouvrieres, 1971, 2 voi., 1 013 p., t. I, cap. V, „L'evolution du genre de vie, le logement", pp. 258-286. 103. Expoziţia din 1889, Menier, type des maisons de Noisiel; Bulletin de la Societe francaise des habitations â bon marche, nr.4, 1892, pp. 450-455; Bernard Marrey, Un capitalisme ideal, Paris, Clancier-Guenaud, 1984, 175 p. 104. Societatea minelor din Dourges, Habitations ouvrieres, 1909. 105. Bulletin de la Societe industrielle de la Mulhouse, nr.l 17, august 1852, pp. 127-29. 106. „Rapport du Comite d'economie sociale sur la construction d'une cite ouvriere â Mulhouse", ibid., nr.124. aprilie 1854, pp. 299-316. 107. „Rapport sur les forces materielles et morales de l'industrie du Haut-Rhin pendant les dix dernieres annees (18511861)", ibid., oct. 1862, pp. 469-473. 108. „Les institutions privees du Haut-Rhin, notes remises au comite departemental de l'Exposition universelle de 1867", ibid, feb. 1867, pp. 81-91. 109. Asupra istoriei cartierului, vezi raportul de cercetare al lui Stephan Jonas, La Cite de Mulhouse (1853-1870): un 76 modele d'habitat economique et social du XIX' siecle, 1981, 2 voi., Paris, secretariatul Cercetării arhitecturale, 2, bulevardul parc-de-Passy, 75016 Paris. Punctul de vedere actual al membrilor Societăţii industriale a fost expus de J.-P.Hohly în buletinul care celebrează cea de a 150-a aniversare de la fondarea sa, nr.3, 1976, pp. 11-115. 110. Emile Muller, Cite ouvriere ă Paris, faubourg Saint-Antoine. Maisons isolees avec jardins, s.d. 111. Journal officiel din 14 aug. 1875, nr. 222, anexa 3 283 (şedinţa din 27 iulie), pp. 6788-6792. 112. Asupra lui Le Play, vezi J.-B. Duroselle, Les Debuts du catholicisme social en France, op.cit., partea a IH-a , „Les tendances paternalistes du catholicisme sociale sous Napoleon III", cap. IV, 2, „Le Play et son ecole", pp. 672-684. 113. -L 'Ecole de la paix sociale, son histoire, sa methode et sa doctrine, 1881, program guvernamental, art.2: „A facilita familiei posesiunea unui patrimoniu şi proprietatea asupra căminului ei". 114. 2 voi., 1864. 115. Cap.III, „La familie", pp. 170-181. 116. T.II, cap.Vl, „Les rapports prives", pp. 14-21. 117. Congres internaţional d'hygiene, de sauvetage et d'economie sociale tenu a Bruxelles du 27 septembre au 4 octobre 1876, 2 voi., t. II, pp. 487-550. 118. Congres internaţional d'hygiene tenu a Paris du Ier au 10 aout 1878, chestiunea a IV-a, „Des logements des classes necessiteuses", 1878, pp. 1-8. 119. Tabelul statutelor şi caietul de sarcini al acestei societăţi

33

au fost reproduse în BuHetin de Ia Societe frangaise des habiiations â bon marche, nr. 3, 1893, pp. 250-279. 120. Numărul din 27 august 1881. 121. Eugene Rostand, L'Action sociale par I'iniţiative privee, 1892. L'Habitation du peuple, pp. 147-348; Guy Dumont, La Question du logement social â Marseille de 1875 a 1939, teză pentru ciclul 3, Universitatea din Aix-Marseille, 1973. 122. BuHetin de Ia Societe frangaise des habitations a bon marche, nr.l, 1890, pp. 35-75. 123. La Construction moderne, 29 iulie 1898, pp. 210-212. 124. 1 februarie şi 1 martie 1903. 125. Le Beton arme, organ al concesionarilor şi agenţilor sistemului Hennebique, sept. 1903, pp. 49-51. 126. Majoritatea realizărilor, pe care le-am citat, au făcut obiectul unor articole - uneori ilustrate -, apărute mai ales în La Construction moderne şi în Bulletin de Ia Societe frangaise des habitations â bon marche. 127. Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913. 128. Pour construire sa maison, 1919, 281 de planşe. 129. Vezi lucrarea noastră, L'Art nouveau en Europe, Paris, 77 Pion, 1965, 237 p. 130. Charles Lucas, Etude sur Ies habitations a bon marche en France et a l'etranger, 1899; Henry Provensal, L'Habitation salubre et â bon marche, 1908; E. Schatzmann, Conditions hygieniques nâcessaires dans l'habitation des enfants, 1911, Emile Guillot, La Maison salubre, 1914. 131. Eugene Hatton, Fondation ,,Groupe des maisons ouvrieres", ses immeubles en 1907, leur exploitation, services generaux,l901. 132. Les Garnis d'ouvriers a Paris, 1 iunie 1900, pp.823851, şi L'Habitation de la jeune fille dans les grandes villes, 16 iulie 1901, pp.145-153. 133. L'Architecture aux salons de 1913, 14 iunie 1913. 134. Cu privire la Sauvage, vezi catalogul expoziţiei organizate la sediul Societăţii arhitecţilor premiaţi de guvern, la Paris, în 1976, Bruxelles, Arhivele arhitecturii moderne, 253 P135. Asupra Fundaţiei Rothschild, există până în prezent o singură lucrare, aceea a Mariei-Jeanne Dumont, La Fondation Rothschild et les Premieres Habitations a bon marche de Paris, 1900-1914, memoriu pentru ciclul 3, Unitatea pedagogică de arhitectură nr.l, 1980. • 136. Viile de Paris, Premier Concours pour la construction d'HBM, rapport du jury, f.d. 137. 12 oct. 1913, pp. 461-463. 138. Moniteur des beaux-arts et de la construction, aug.-sept.1913, p. 1854, 1855, şi ian. 1914, pp. 1909-1914. 139. Revistă lunară, 1895-1914. 140. A. Gaillardin în La Construction moderne, 2 feb. 1913. 141. O primă cercetare asupra mişcării locatarilor la Paris a fost efectuată de Susanna Magri, Le Mouvement des locataires â Paris et dans Ia banlieu parisienne, 1919-1925, Paris, Centrul de sociologie urbană, 1982, 136 p. 142. Sumă dată portarului de către un nou locatar, în

34

momentul în care se instalează în apartamentul repartizat. 143. Gesta lui Cochon a fost povestită în jurnalul L'Humanite: „Memoriile lui Cochon sau scandalul sfântului Policarp", din 17 nov.1935 la 17 ian. 1936. Acest foileton era semnat Casimir Lecomte, în realitate Andre Wurmser. 144. Cu privire la Bertillon „repopulatorul", vezi lucrarea noastră La Libre Maternite, 1896-1969, Paris, Casterman, 1971, 164 p. 145. Asupra mişcării familiale, vezi Robert Talmy, Histoire du mouvement familial en France, 1896-1939, Paris, Uniunea naţională a caselor de alocaţii familiale, 2 voi., 317 şi 382 p. 146. Cu excepţia anumitor anarhişti şi a câtorva neomalthusieni, printre care şi Eugene Humbert, care a trecut în Spania, Cochon va aştepta până în 1917 pentru a dezerta. Alain Corbin 4 CULISE 78

Declaraţia drepturilor omului marchează, după Loius Dumont, triumful individului, Dar acesta rămâne, în secolul al XlX-lea, o categorie abstractă, încă prost definită. Cetăţeanul cucereşte treptat plenitudinea puterilor sale. Definitiv stabilit în 1848, sufragiul universal este exclusiv masculin. Secretul votului nu este garantat decât în 1913, dată la care se prescrie folosirea cabinei de vot şi a buletinului fără plic. Persoana este lipsită de fundamente legale. Constituanţii ar fi dorit să meargă mai departe în determinarea prerogativelor sale. Dar au fost antrenaţi de „circumstanţe" sau, mai profund, de un iacobinism fundamental, rezistent la instaurarea unui adevărathabeas corpus care, chiar şi astăzi, rămâne încă de stabilit în dreptul francez. Această preocupare există, totuşi. Domiciliul este declarat in violabil (1792), iar percheziţiile nocturne - interzise (1795). Casa şi noaptea schiţează un spaţiu-timp al acelei privacy atât de necesare împrejurul corpului, ale cărui libertate şi demnitate (suprimare a majorităţilor pedepselor infamante) sunt admise. Homosexualitatea, de pildă, nu mai este delict, exceptând faptul când este însoţită de ultragiu public la pudoare. Progresele juridice ale veacului al XlX-lea ezită în faţa puterii publice sau familiale. Dreptul la secretul corespondenţei este recunoscut târziu. Trebuie să aşteptăm cea de a Treia Republică pentru ca autorităţile să renunţe la controlarea corespondenţei în birourile de poştă. Dar soţii au, în principiu, facultatea de a superviza corespondenţa soţiilor lor; în vreme ce în internate sau închisori sunt desigilate fără ruşine scrisorile pensionarilor sau ale deţinuţilor. 80 Dezvoltarea mijloacelor moderne de informare pune probleme noi. Armând Carrel se bate în duel împotriva lui Emile de Girardin, care îl „ameninţă" cu publicarea unei „biografii" în ziarul său, La Presse; moare, plătind astfel cu viaţa dreptul la secretul personal. Presa este însetată de „fapte diverse", care să dezvăluie scandalurile vieţii private. împotriva acestor atingeri, trebuie practicată o disimulare constantă, folosirea pseudonimelor şi a subterfugiilor: veacul al XlX-lea este un bal mascat. „Inconvenientul în ceea ce priveşte domnia opiniei care, de altfel, asigură libertatea, este că ea se amestecă în treburile ce practic nu ar trebui să o intereseze: viaţa privată", scrie Stendhal. „ Voinţa de a şti", la lucru în acest secol curios să vadă şi să audă, mai întotdeauna prin ,,gaura cheii", îşi înmulţeşte anchetele de orice fel asupra grupurilor şi indivizilor; ea va urgenta. în felul acesta, asigurarea protecţiei personale. Iată, la începutul veacului, la Charenton, o controversă semnificativă: aici, directorul stabilimentului se află în opoziţie cu medicul din partea locului, Royer-Collard; acesta consideră necesar să se stabilească un dosar complet asupra fiecărui pacient, în care să se reconstituie istoria lui medicală şi socială; directorul se va opune acestui plan, care i se pare ţinând mai degrabă de o inchiziţie de tip ecleziastic fcf. Jan Goldstein). Ambiguitate a unei modernităţi, în care puterea ştiinţei şi grija de sine au aceeaşi pondere. Cam pretutindeni, cu accente diferite, în funcţie de medii şi locuri, se operează un puternic avânt al individului, în idei şi moravuri. Dreptul rămâne în urmă comparativ cu faptele. In practică, tot mai mulţi oameni se vor revolta împotriva disciplinelor impuse de colectivităţi şi împotriva servitutilor familiale şi îşi vor afirma nevoia unui timp şi spaţiu personal. A dormi singur, a-ţi citi în linişte cartea sau ziarul, a te îmbrăca cum te taie capul, apleca şi a veni

35

după bunul tău plac, a consuma după voia ta, a frecventa şi a iubi pe cine vrei... exprimă aspiraţiile unui drept la fericire, care presupune alegerea unui destin propriu. Democraţia legitimează o asemenea alegere, piaţa o aţâţă, mi graţiile o favorizează. Oraşul, o nouă frontieră, dezleagă constrângerile familiale sau locale, stimulează ambiţiile, atenuează convingerile. Creator de libertate, generator de noi plăceri, oraşul, atât de frecvent în maşteră crudă pentru odraslele lui, fascinează, în ciuda diatribelor moraliştilor. Paradoxal, el zămisleşte totdeauna mulţimile şi indivizii solitari. El 81 este generatorul rupturii şi al evenimentului. Dandy-ul, artistul, intelectualul, vagabondul, originalul incarnează revolta împotriva conformismelor de masă. Dar, dincolo de aceste figuri ieşite din comun, în mod necesar minoritare, categorii mult mai numeroase îşi revendică în forţă dreptul la o existenţă proprie: adolescenţi, femei, proletari. Primii aduc în instanţă mai ales sistemul patriarhal; strigătele şi murmurele lor sunt, să sperăm, prezente în fiecare pagină a acestei cărţi. Ultimii critică înainte de toate ordinea burgheză. Dar forţa unei conştiinţe de clasă, a cărei reprezentare dobândeşte atunci o intensitate deosebită, nu exclude explozia dorinţelor şi varietatea proiectelor. „Suntem din carne şi oase ca şi voi", spun în 1890 muncitoarele din Vienne, adresându-se patronilor lor. Un sindicalism de inspiraţie libertară îşi însuşeşte propunerile neomalthusiene privind restricţia naşterilor. „Numeroase familii zămislesc mizeria şi sclavia. Să nu ai mulţi copii". „Femeie, învaţă să fii mamă, numai dacă asta ţi-e voia", spun „fluturaşii" răspândiţi de CGT. Niciodată curentele anarhiste individualiste nu au fost mai puternice decât acum, la această turnantă a secolului (M.-J. Dhavernas). Libertatea trupului, gustul naturii şi al sportului, amorul liber întemeiază tentativele ,, medii lor libere", ale căror îndrăzneli se poticnesc de comportamentele mai convenţionale. Nu este chiar atât de simplu să eliberezi dorinţa. Slab din punct de vedere juridic, individul devine mai profund şi se structurează. Omului general - o categorie gramaticală - şi senin din epoca Luminilor, romantismul îi opune singularitatea chipurilor, întunecimea nopţii şi visele, fluiditatea comunicărilor intime, şi reabilitează intuiţia ca mod de cunoaştere (cf. G. Gusdorf, Omul romantic/ Nu numai spaţiul interior devine obiectul autocontemplării sale (,,Eu sunt pentru mine spaţiul nemişcat, în care se rotesc soarele şi stelele mele", scrie Amiel), dar, în plus, el este centrul şi intermediarul lumii, „în tine însuţi trebuie să priveşti ceea ce este în afară" (Victor Hugo), Conştiinţa devine marginală în raport cu inconştientul care conduce oamenii şi oferă cheia comportamentelor lor. Societăţile înseşi sucombă în faţa puterii imaginilor. „Individulpur" (Marcel Gauchet) îşi găseşte temeiurile ştiinţifice la finale veacului al XlX-lea prin descoperirile neurobiologiei. Neopozitivistă şi materialistă, medicina franceză ezită în faţa organicismului germanic şi menţine 82 frontierele dintre „trup" şi „suflet", deşi acestea sunt pe cale să se şteargă treptat. Să vedem aici oare rădăcinile rezistenţei latine la psihanaliză? Sau, mai bine, să le căutăm în aversiunea de a face din sexualitatea familială fundamentul istoriei, al nevrozelor şi al oricărei istorii personale (Elisabeth Roudinesco)? Sau încă, să invocăm cea mai mare diversitate a structurilor familiale în Hexagon şi slăbirea figurii tatălui (H. Le Bras)? în Occidentul individului, iată, în orice caz, o specificitate franceză care are nevoie de comparaţii. în vremea când mişcările mulţimilor se amplifică, individul se afirmă ca o valoare politică, ştiinţifică şi mai ales existenţială. Tocmai la această prodigioasă descoperire a eului de către eu, generatoare de noi legături cu ceilalţi, ne invită Alain Corbin. Este timpul să pătrundem în culisele teatrului, unde se joacă intriga esenţială. M.P. SECRETUL INDIVIDULUI INDIVIDUL Şl URMELE SALE Originalitatea apelatei sau „un nume numai pentru sine" Sentimentul identităţii individuale se accentuează şi se difuzează lent de-a lungul veacului al XlX-lea. Istoria sistemului de apelatie ne furnizează, în acest sens, un prim indiciu. Procesul de dispersie al prenumelor, început în veacul al XVIII-lea, se continuă; acum, opunându-se mişcării de concentrare în mod deliberat încurajată de Biserica Reformei catolice, doritoare să valorizeze exemplaritatea celor mai mari sfinţi. în acest domeniu, Revoluţia nu constituie o adevărată ruptură; cel mult, ea a jucat doar rolul de accelerator. Pe fluxul deceniilor, cicluri tot mai scurte, ordonate de modă, ritmează mişcarea de dispersiune; această accelerare traduce în acelaşi timp voinţa accentuată de individuaţie, grija de a sublinia separarea generaţiilor şi dorinţa de a se conforma noii norme, sugerată de clasele dominante. Voga anumitor prenume se propagă într-adevăr pe verticală, de la aristocraţie către popor, de la oraş către sat. Precizia şi complicaţia crescânde ale ierarhiei sociale favorizează transmiterea unor asemenea moduri de capilaritate.

36

în acelaşi timp, regulile de transmitere familială a apelaţiei îşi pierd autoritatea. Alegerea prenumelui naşului sau al naşei, adică după tipic tradiţional, al aceluia purtat de unul dintre bunici, unchi sau mătuşă din partea tatălui, atribuirea prenumelui tatălui - fiului mai mare, sau al bunicului decedat - noului născut constituie, mai ales la ţară, tot atâtea imperative ai căror declin nu trebuie cu siguranţă exagerat; deşi, pe de altă parte, aceste imperative sunt contrazise de noile practici, aflate într-o extensiune continuă. Această destrămare a regulilor de transmitere familială o traduce pe cea a virtuţilor ereditare şi, totodată, 84 augurale ale prenumelui. Pierderea credinţei în existenţa unui patrimoniu de caracter transmis prin apelaţie se face în favoarea individualismului. Atunci când familia cu structură complexă persistă, iar sărăcirea repertoriului de prenume agravează riscurile de confuzie, se întâmplă ca sistemul de apelaţie să rămână foarte arhaic. Aceasta este situaţia în anumite zone rurale din centrul sau sudul Franţei, ca, de pildă, în Gevaudan. Aici, prenumele, repede uitat în uzanţa curentă, este înlocuit de poreclă. Patronimul rămâne strâns legat de oustal sau de maysou, iar acela care face o căsătorie „ca ginere" şi-1 pierde pe al său. Totuşi, chiar şi în aceste zone rurale, evoluţia este în favoarea folosirii, noi, a prenumelui de botez şi a fidelităţii faţă de patronimul înregistrat de starea civilă. Folosirea poreclei se retrage puţin câte puţin către grupurile marginale: lumea artiştilor şi a boemei, mediul prostituţiei şi al crimei, categorii care, ca şi companionajul, se referă deliberat la valori şi comportamente arhaice. Dorinţa de individualizare nu constituie, este adevărat, singurul element explicativ al procesului de diversificare în curs. Riscul de omonimie şi deci de confuzie, mărit prin urbanizare, incită la originalitatea apelaţiei. Progresele alfabetizării şi frecventarea şcolii formează o legătură nouă între individ, prenumele său şi patronimul său. Inelul de şervet sau paharul de metal, îmbrăcămintea caietului, matricola (,,la marquette") şi lenjeria brodată din trusoul tinerei pubere, iniţialele cusute pe veşmintele pensionarului şi multe alte practici accentuează prezenţa obsedantă a numelui şi a prenumelui. Creşterea efectivului partenerilor capabili să semneze actul de căsătorie înregistrează această nouă familiaritate. O dată cu Restauraţia, notează Jean-Claude Polton, la Fontainebleau se înrădăcinează obişnuinţa de a marca pietrele şi copacii în scopuri private. Această practică este caracteristică mai ales pentru cei umili; conştienţi că, spre deosebire de cei puternici, ei nu vor lăsa nici un fel de urme, contează pe perenitatea iniţialelor lor gravate în scoarţa pomilor sau în pjatră. In cea de a doua jumătate a veacului, circulaţia corespondenţei - mai ales către 1900, difuzarea anuală a opt milioane de cărţi poştale - contribuie la această acumulare de simboluri ale eului şi ale semnelor de posesie individuală; proliferare, ilustrată - şi aici nu sunt decât nişte simple exemple - şi de banalfzarea cărţii de vizită şi uzanţa agendei personale. Chiar şi animalele domestice sunt dotate puţin câte puţin cu prenume; în vremea monarhiei din Italia, deja, Eugenie de Guerin îşi răsfaţă câinii cu nume dintre cele mai rafinate. 85 Oglinda şi identitatea corporală Contemplarea propriei imagini încetează treptat să mai fie un privilegiu. în această privinţă, se cuvine să deplângem absenţa unui studiu de anvergură asupra difuzării şi modalităţilor de utilizare a oglinzii. Numeroase indicii susţin ca fiind esenţială istoria privirii asupra propriei persoane. în satele din veacul al XlX-lea, numai bărbierul posedă o oglindă adevărată, rezervată pentru uzul bărbaţilor. Colportorii pun în vânzare mici oglinzi, în care femeile şi fetele tinere pot să-şi contemple chipul; dar la ţară nu se cunoaşte oglinda de mari dimensiuni, în care te poţi vedea în întregime. La ţărani, identitatea corporală continuă să se citească în ochii altuia, sau să se dezvăluie prin ascultarea unei percepţii interioare. „Cum să trăieşti într-un corp pe care nu l-ai văzut" în cele mai mici detalii? se întreabă Veronique Nahoum; iată o întrebare care se poate pune istoricilor societăţii rurale. în felul acesta, se înţeleg mai bine interdicţiile care apasă - în acest mediu -asupra folosirii oglinzii: a pune un copil mic în faţa unei oglinzi ar însemna să-i frânezi creşterea; a lăsa o oglindă neacoperită, când în casă se află un mort, înseamnă să te expui nenorocirii. în clasele înstărite, codul bunelor maniere recomandă ca tinerele fete să evite a-şi privi goliciunea, chiar dacă nu e vorba decât de reflexele din cada de baie. Prafuri speciale sunt folosite în scopul de a tulbura apa din cadă tocmai spre a preveni sentimentul de ruşine, care ar putea să o cuprindă pe persoana în cauză. Stimularea erotică a imaginii trupului, exaltată de o asemenea interdicţie, obsedează această societate, care acumulează oglinzi în bordelurile sale, înainte de a ornamenta, destul de târziu, uşa dulapului nupţial. La sfârşitul veacului, răspândirea citadină a acestui mobilier ambiguu permite organizarea unei noi identităţi corporale. în oglinda indiscretă, frumuseţea îşi desenează o nouă siluetă. Oglinda tip „psiche" va autoriza apariţia unei noi estetici, aceea a trupului suplu, şi va ghida dietetica pe căi noi. Democratizarea portretului

37

Esenţială rămâne totuşi difuzarea socială a portretului, „funcţie directă, notează Gisele Freund, a efortului făcut de personalitate spre a se afirma şi a lua cunoştinţă de ea însăşi". A-ţi dobândi şi a-ţi afişa propria imagine dezamorsează angoasa; face demonstraţia existenţei tale, îi asigură supravieţuirea printr-o urmă. Bine pus în scenă, portretul atestă reuşita; el dezvăluie poziţia socială. Pentru burghezul, obsedat de rolul de erou fondator, nu mai este vorba, precum odinioară pentru aristocrat, să se înscrie în continuitatea generaţiilor, ci să creeze o descendenţă, al cărei prestigiu este de datoria sa să-] inaugureze prin reuşita sa personală. Acest secol al comemorării este şi secolul întemeierii genealogiilor - afişate cu mândrie - în rândul burgheziei negustoreşti. Bineînţeles, moda portretului face parte din acest proces de imitaţie prin capilaritate, surprins încă de la început de Gabriel Tarde; în felul acesta este satisfăcută dorinţa de egalitate. Să nu uităm, în sfârşit, nici rolul incitator al tehnicii, care multiplică dorinţa imaginii-de-sine, a propriei imago, devenită marfă şi, totodată, instrument de putere. i Rămas mult timp apanajul aristocraţiei şi al burgheziei ogate, portretul se răspândeşte şi se intimizează la sfârşitul Vechiului Regim; atunci triumfă miniatura; pandantivele, medalioanele, capacele de la cutiile pentru pudră sunt ornamentate cu chipuri însufleţite. Barbey d'Aurevilly subliniază cu câtă fervoare elitele Restauraţiei refac această modă a portretului-bijuterie. Pentru o doamnă din bulevardul Saint-Germain, a face din propriu-i trup o „galerie" a strămoşilor înseamnă a încerca să nege - la modul simbolic - episodul revoluţionar. între 1786 şi 1830, fizionotrasul lui Gilles-Louis Chretien susţine, cel puţin în capitală, voga portretului, într-o clipă, artistul reproduce cu aparatul contururile umbrei desenate de chipul modelului; este suficient pentru ca, imediat, profilul să fie transpus pe o placă metalică şi gravat, obţinându-se astfel o serie de imagini de o exactitate riguroasă şi un preţ moderat. La nevoie, el poate executa portrete pe lemn sau fildeş, sau realiza siluete în stil englez, agrementând desenul cu o coafură sau o vestimentaţie originală. Profilele obţinute, adesea de o mare asemănare cu modelul, rămân totuşi, din nefericire, încremenite şi fără expresie. Dagherotipul va suplini această insuficienţă şi va răspunde unei cereri sociale tot mai presante. în 1839, Daguerre brevetează procedeul, care îi permite să fixeze pe o placă de metal, după un sfert de oră de poză, un portret unic, vândut cu 50 până la 100 de franci. Artistul, ghidat mai degrabă de dorinţa de a exprima 87 psihologia modelului decât de grija de a întocmi o constatare a reuşitei sociale, construieşte clişeul în funcţie de chipul şi fizionomia de reprodus. Distinct, precis, dagherotipul nu permite, din nefericire, popularizarea imaginii obţinute. Abia fotografia va autoriza democratizarea portretului. Pentru prima dată, fixarea, posedarea şi comunicarea în serie a imaginii proprii devin posibile şi pentru omul din popor. Brevetat în 1841, acest nou procedeu beneficiază, în următorii zece ani, de o serie de îmbunătăţiri tehnice. Timpul de poză se reduce puţin câte puţin, până la descoperirea, în 1851, a înregistrării instantanee. In 1854, Disderi lansează portretul format carte de vizită (6 cm x 9 cm). De atunci, fotografia a lărgit într-un mod stupefiant piaţa stabilită de dagherotip. în 1862, Disderi vinde, numai el, două mii patru sute de portrete pe zi. Trebuie să spunem că doar câteva secunde sunt suficiente de acum înainte pentru a face un clişeu; în felul acesta, lotul de douăsprezece portrete nu costă decât 20 de franci. încep să apară fotografi până şi în cele mai mici oraşe; artişti ambulanţi îşi instalează barăcile în stradă şi vând clişeul cu un franc bucata. Accesul la reprezentarea şi posedarea propriei imagini înteţeşte sentimentul importanţei de sine, democratizează dorinţa confirmării sociale. Fotografii sunt conştienţi de acest fenomen. In interiorul studioului-teatru, plin de accesorii, coloane, perdele, gheridoane, ei vor pune în scenă de acum înainte chiar statura socială. De aceea, vor exagera emfaza, vor stimula împăunarea interioară a subiectului; unii merg până acolo încât vor încuraja, după 1861, moda portretului ecvestru. Aceasta teatralizare a atitudinilor, a gesturilor şi expresiilor feţei, pe scurt, poza, a cărei importanţă istorică a fost bine evidenţiată de Jean-Paul Sartre, învesteşte treptat viaţa cotidiană. Milioane de portrete fotografice difuzate şi inserate cu religiozitate în albume impun norme gestuale, care reînnoiesc scena privată; ele te învaţă să-ţi priveşti altfel corpul, şi mai ales mâinile. Portretul fotografic contribuie la această propedeutică a ţinutei, vizata de şcoală, deşi difuzează un nou cod perceptiv. Arta de a fi bunic, ca şi gestul reflexiv al gânditorului se supun de acum înainte unei banale puneri în scenă. Dorinţa de a idealiza aparenţele, refuzul urâţeniei, în concordanţă cu canoanele picturii oficiale, concurează de asemenea la perfecţionarea portretului-fotografie. Mulţimile de la Expoziţia din 1855 se lasă fascinate de tainele retuşului, dezvăluite de meşterii fotografi cu acest prilej. Această tehnică se răspândeşte după 1860; 88

38

trăsăturile chipului se îndulcesc; petele de roşeaţă, ridurile, coşurile jenante dispar de pe acele feţe netede, nimbate de o aură artistică. Până în cele mai îndepărtate sate, o nouă imagine a frumuseţii ameninţă normele impuse de cultura tradiţională. Albumul fotografiilor de familie precizează configuraţia parentelară şi întăreşte coeziunea grupului, ameninţat în acea vreme de evoluţia economică. Irupţia portretului, practic la nivelul tuturor straturilor societăţii, modifică viziunea asupra vârstelor vieţii şi, prin urmare, sentimentul timpului. Fotografiile, notează Susan Sontag, constituie tot atâtea memento mori. Datorită lor, îţi poţi închipui mult mai uşor propria-ţi dispariţie; fapt ce incită la schimbarea perspectivei asupra omului în vârstă şi la reconsiderarea destinului care îl aşteaptă. Suport al rememorării, fotografia reînnoieşte nostalgia. Pentru prima dată, devine posibil pentru majoritatea populaţiei să aibă reprezentarea strămoşilor dispăruţi şi a rudelor sau părinţilor necunoscuţi. Tinereţea ascendenţilor, de care te „izbeşti" zilnic, devine astfel perceptibilă. In acelaşi timp, se operează un transfer în reperele memoriei familiale. La modul general, posesia simbolică a celuilalt tinde să canalizeze fluxurile sentimentale, pune în valoare raportul vizual în detrimentul raportului organic, modifică - desigur -condiţiile psihologice ale absenţei. Fotografia defuncţilor atenuează angoasa pierderii lor şi contribuie la dezamorsarea remuşcării cauzate de dispariţia lor. Noul procedeu favorizează, în sfârşit, popularizarea şi contemplarea goliciunii, tinzând astfel să schimbe echilibrul modalităţilor de stimulare erotică, să difuzeze un nou ritm al dorinţei; prestigiul „nudului 1900" este o mărturie în acest sens. Legislatorul sesizează imediat fenomenul şi, ca atare, din 1850, o lege interzice vânzarea de fotografii obscene în spaţiul public. După 1880, fotografia de amator suprimă intermediarul profesionist, simplifică ritualul pozatului, dezvăluie viaţa privată în faţa obiectivului, de acum înainte avid de imaginea intimă. Perenitatea amintirii In interiorul cimitirului se manifestă aceeaşi voinţă de perpetuitate, de conservare a amintirii. Philippe Aries a relatat triumful mormântului individual şi apariţia noului cult al morţilor în zorii veacului al XlX-lea. Aici ne interesează doar epitaful personalizat, procedură complet nouă, şi ea, pentru majoritatea populaţiei; un nou apel la I 89 permanenţa amintirii. Istoria popularizării acestei discurs funerar începe, astfel, să se deseneze cu claritate. în timpul monarhiei cenzitare, epitafele care laudă meritele soţului, ale tatălui sau ale cetăţeanului se înmulţesc. Pe piatra de mormânt se înscrie înflorirea a ceea ce numim privacy. Ca urmare, complicarea cimitirelor construite, industrializarea mormântului tind să şteargă treptat orice discurs original şi sâ-1 înlocuiască prin stereotipuri, precizate din fericire de medalioanele-fotografii incrustate in piatră. Multe lucrări arată că această evoluţie s-a operat după jitmuri diferite şi că, de fapt, nu s-a realizat fără divergenţe, în cimitirul din Asnieres, un sat objşcur din Ain, primul text funerar nu apare decât în 1847. în 1856, văduva unui mic notabil, destul de prost văzut de către concetăţenii săi, pune balustrade în jurul monumentului ridicat în amintirea soţului ei. Gestul suscită o mişcare de ostilitate; chiar preotul se revoltă, constatând că marmura va păstra amintirea acestui prăpădit de creştin, în vreme ce este imposibil, să ştii cu exactitate unde odihneşte piosul său epitrop. în micile parohii de ţară, piatra de mormânt, epitaful vor continua mult timp să rănească sentimentul de egalitate. în 1840, Eugenie de Guerin se vede obligată să păstreze coloana albă care, în mijlocul cimitirului din Ancjillac, celebrează amintirea fratelui său, Maurice. în aceste minuscule parohii, apariţia discursului funerar este însoţită de creşterea onorabilităţii post mortem; aici, după ce a murit, chiar şi un prăvăliaş poate adopta o poză impunătoare. Şi invers, aceasta nouă permanenţă a amintirii, a „urmei-lăsate", favorizează menţinerea, ba chiar amplificarea, zvonului ce discreditează. Un fir conducător leagă, într-adevăr, toate aceste proceduri, care tind să întărească sentimentul eului: tentaţia eroizării, hipertrofia vanităţii sigure de ea însăşi. Această epocă nu este câtuşi de puţin săracă în semne de acest gen, în concordanţă cu ascensiunea meritocraţiei: importanţa acordată tabloului de onoare, ritualului distribuirii premiilor, diplomei, pe care fiecare o agaţă pe peretele salonului sau al sălii comune; sau prestigiul decoraţiei, tonul hagiografic al rubricii necrologice. Pentru mulţi din cei umili, a-şi citi numele în coloana unui ziar reprezenta o emoţie necunoscută. De acum înainte, oricine poate fi ispitit să adopte o poză de erou; chiar dacă numai in sfera familială, a cărei ambianţă este modificată de această nouă aspiraţie. Chiar gestul criminal traduce această aspiraţie. Incitat de lecturi fondatoare în maniera lui Plutarh, tânărul paricid din Aunay-sur-Odon scrie, cu mândrie, la începutul stupefiantului său memoriu: „Eu, Pierre Riviere, după ce am tăiat beregata mamei mele, surorii şi fratelui meu..." 90

39

Urnitele panoptismului Reperajul individului se impune cu atât mai mult autorităţilor cu cât, în spaţiul public, anonimatul se substituie treptat relaţiilor de intercunoaştere. Mulţimea din ce în ce mai densă şi tăcută care se îmbulzeşte pe stradă îşi pierde din teatralitate; ea se topeşte într-un agregat de persoane absorbite de gândul intereselor lor particulare. Se înţelege, astfel, de ce procedurile de identificare încep să se rafineze, iar controlul social îşi precizează obiectivele. Până la triumful Republicii (1876-1879), tehnicile de reperaj rămân totuşi nesigure; precaritatea lor fixează limitele acestui scop panoptic atribuit, fără îndoială cu oarecare exces, celor ce deţineau puterea. Starea civilă, secularizată în 1792, codificată la 28 anul III, recensământul populaţiei şi listele nominative, stabilite la fiecare cinci ani, listele electorale, cenzitare până în 1848, extinse la ansamblul populaţiei masculine în martie 1848, apoi în decembrie 1851, constituie referinţele esenţiale ale sistemului. Anumite categorii fac, în afară de aceasta, obiectul unor proceduri particulare: muncitorii, teoretic constrânşi din vremea Consulatului să aibă livret; prin legea din 22 iunie 1854, ei vor deveni posesorii unui livret, spre marea supărare a patronilor; militarii, servitorii, cărora li se cere prezentarea certificatelor eliberate de patronii precedenţi; fetele „pierdute", înregistrate la Prefectura de poliţie sau la administraţia municipală; copiii găsiţi şi abandonaţi, cărora li se atribuie o stare civilă şi un colier; călătorii şi, în mod special, itineranţii şi nomazii, care trebuie să-şi procure paşapoarte înainte de a-şi efectua deplasările. Studiul emigranţilor din Limousin, ca şi acela privindu-i pe călătorii care traversează departamentul Indre, arată limpede că extrema precizie a injoncţiunilor este însoţită, în acest domeniu, ca în multe altele, de un mare laxism, ca să nu spunem de cea mai mare anarhie. Recunoaşterea interpersonală şi memoria vizuală vor continua mult timp să ordoneze relaţiile dintre emigranţi şi autorităţi. Totuşi, combinată cu progresele alfabetizării, accentuarea tuturor acestor exigenţe administrative contribuie la dezvoltarea posesiunii, a folosirii şi descifrării „actelor". Nouă familiaritate care, susţinută de avântul practicii contractului în spaţiul societăţii rurale, face tot mai rară şi, în curând, neverosimilă, întâlnirea dintre indivizi care îşi ignoră vârsta; precum acel ţăran I 91 care se înşală cu şapte ani şi o face să spună pe Eugenie de Guerin: „Fericit cel care nu-şi cunoaşte viaţa!". De acum înainte, pentru fiecare computul existenţei este stabilit şi, totodată, viitorul devine calculabil, dacă nu previzibil. Construirea unui timp propriu autorizează elaborarea unei istorii individuale, condiţie de identificare şi de comunicare autonomă. Atunci când se impune o analiză mai amănunţită a personalităţii celuilalt, procedura cea mai uzuală rămâne ancheta de moralitate, sau cel mult recursul la certificatul de purtare şi moravuri bune. Practic, pentru orice decizie, fie că se impune să evaluezi un pretendent la alianţa matrimonială, candidatul la o funcţie sau, mai simplu, o candidată domestică, primarul şi preotul sunt cei dintâi solicitaţi; ei sunt nevoiţi să dea informaţii şi avize asupra celor aflaţi în administraţia sau parohia lor. Este curios că această practică pare destul de bine tolerată de comunitate, deşi instituţionalizează de fapt recursul la zvon şi incită la dezvăluirea vieţii private. Deşi tardivă, corespondenţa întreţinută de părinţii Marthei ne permite să discernem pe viu aceste proceduri de reperaj. Când a venit timpul să fie ales sau mai degrabă să i se aducă pe tavă unei fete tinere, care a călcat strâmb, un soţ, este pusă în mişcare o întreagă cohortă de indicatori: confesori şi preoţi, care se transformă în scutieri matrimoniali; rude din provincie, care se fac agenţi de informaţii; notari şi ajutori de notari, somaţi să-şi chestioneze confraţii; cadre din administraţie, interogate asupra calităţilor subordonaţilor lor; servitori însărcinaţi să înregistreze zvonurile. Doar medicii par a fi cruţaţi, ca şi cum secretul profesional ar fi impus mai multă reţinere. Un subtil dozaj de informaţii, de recomandări, de presiuni, chiar de şantaj, impregnează trama vieţii private a acestei familii strâmtorate, a cărei viermuiala defensivă ne este revelată cu o fascinantă impudoare. Privirea poliţistului Rămân de discutat procedurile de identificare, adică istoria semnalmentului sau, dacă se preferă, căutarea singularităţilor individuale. Instituţiile poliţieneşti au jucat, în acest mod, rol de laboratoare; aici s-au elaborat tehnicile chemate să administreze, în continuare, multe alte domenii. Poliţistului, ca şi cetăţeanului simplu, i se pune o dublă problemă: cum să facă proba identităţii sale? 92 Cum să o descopere pe a celuilalt, să fie el chiar redus la starea de cadavru? Până către 1880, individul şiret îşi poate schimba identitatea după bunul plac; pentru a-şi procura o nouă stare civilă, îi este suficient să cunoască data şi locul de naştere ale tovarăşului a cărui identitate a hotărât să o uzurpe; întâlnirea, destul de improbabilă, cu un martor ar putea, doar ea, să-i dejoace subterfugiul; chiar recunoaşterea,

40

întemeiată numai pe memoria vizuală, ar putea fi contestată cu uşurinţă. Devine mult mai limpede, astfel, de ce monstrul sau răzbunătorul, care se ascunde sub o falsă identitate, inspiră o asemenea teroare. Metamorfozele lui Jacques Colin, destinul lui Jean Valjean, strategia lui Edmond Dantes nu păreau câtuşi de puţin neverosimile cititorilor din epocă. Identificarea copilului găsit nu este chiar atât de simplă; de unde şi extrema importanţă a semnelor de recunoaştere: brăţară, colier, aluniţă sau papuc al Esmeraldei. Pentru acelaşi motiv, recidiva pune autorităţilor judiciare o problemă spinoasă; iar identificarea cu mare dificultate a prostituatelor care, mai mult decât orice altceva, condamnă la eşec sistemul de reglementări elaborat pe vremea Consulatului. Până la începutul celei de a Treia Republici, administraţia continuă să utilizeze metoda „semnalmentelor". Privirea poliţistului detaliază culoarea părului şi a ochilor, estimează talia şi, la nevoie, reperează infirmităţile. Lectura documentelor stabilite de consiliile de revizie şi de poliţia de moravuri, ca şi lectura registrelor cu arestaţi pun în lumină ineficacitatea unei asemenea metode, întemeiată pe descrieri neutre şi imprecise. De fapt, pentru a dejuca deghizarea, poliţia nu poate conta decât pe perspicacitatea privirii agenţilor ei, mai ales după ce legea din 31 august 1832 avea să ducă la abolirea pedepsei cu „arderea cu fierul înroşit". Totuşi, datorită acestei proceduri stângace se constituie, puţin câte puţin, în localurile prefecturii de poliţie, registrul prevăzut de codul de instrucţie criminală din 1808, apoi, începând cu 1850, cazierul judiciar, ţinut de grefa tribunalelor.

Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei La sfârşitul veacului, această dublă problemă îşi găseşte rezolvarea; noi tehnici permit să i se confere fiecărui individ o identitate invariabilă şi uşor demonstrabilă. Sistemul de recunoaştere face imposibilă, de acum înainte, substituirea de persoane, chiar când e vorba de gemeni; 93 el dejoacă falsificarea stării civile. Pe scurt, interzice metamorfoza. Chiar bigamia devine o faptă de vitejie, dat fiind faptul că legislatorul restabileşte divorţul. în schimb, s-a terminat cu chinurile „probei imposibile"; dificultăţile întâmpinate de colonelul Chabert aparţin de acum trecutului. în 1876, poliţia începe să utilizeze fotografia; la sfârşitul deceniului, Prefectura posedă deja şaizeci de mii de clişee. Acestea, efectuate din toate unghiurile, îngrămădite în dezordine, sunt, este adevărat, de prea puţin folos; oricum, ele nu permit descoperirea veritabilei identităţi a falsificatorului. Totul se schimbă începând cu 1882, o dată cu utilizarea semnalmentelor antropometrice, stabilite de Alphonse Bertillon. Aceasta dovedeşte - chiar în perioada când votarea legii din 27 mai 1885 asupra recidivei va face mai imperioasă necesitatea identificării criminalistice - că şase sau şapte măsurări osoase efectuate într-un mod riguros şi după o procedură fixă sunt suficiente pentru depistarea unui individ. „Bertillonajul", consecinţă a unei căutări îndelungate, jalonată de lucrările lui Barruel asupra sângelui şi a mirosului individual, precum şi de cercetările lui Ambroise Tardieu, ale lui Quetelet şi ale membrilor Societăţii de antropologie, va domni până la începuturile secolului al XX-lea, fără nici un fel de concurenţă din partea altor metode. Pe parcurs, „bertillonajul" a fost ameliorat de inventatorul lui, care decide să adauge şi semnele particulare la semnalmente, definite prin măsurări osoase, apoi de a anexa şi fotografia la buletinul antropometric. La drept vorbind, „bertillonajul" nu constituie decât o etapă. De la începutul secolului al XX-lea triumfă identificarea prin urma corporală şi, mai precis, prin amprentele digitale. Această veche descoperire chineză, utilizată în Bengal de administraţia engleză, este propovăduită de Galton, care va şti să-1 convingă pe Alphonse Bertillon de necesitatea integrării acestui nou dat în buletinul său antropometric. In preajma primului război mondial, procedurile rafinate în mod special pentru delincvenţi şi criminali depăşesc cadrul penitenciar. Astfel, legea din 16 iulie 1912 impune nomazilor şi itineranţilor, pe viitor, comercianţilor şi artizanilor ambulanţi, să posede un „carnet antropometric de identitate". Pe acesta figurează numele, prenumele, data şi locul naşterii, filiaţia, semnalmentele, amprentele şi fotografia individului; nu este greu să recunoaştem aici pe strămoşul buletinului nostru de identitate. Noua ameninţare, pe care asemenea proceduri o fac să apese asupra secretului vieţii private, începe să neliniştească. In vreme ce „afacerea" este în plină expansiune, antropometria suscită mânia dreyfusarzilor şi alimentează o vie dezbatere. Totuşi, afluxul de plângeri, care îşi are originea în aceeaşi anxietate, îl obligă pe prefectul Lepine să nu mai ceară de la patroanele caselor de toleranţă fotografia femeilor care frecventează stabilimentul. S-ar putea probabil discerne multe alte semne ale acestei noi susceptibilităţi; Philippe Boutry remarcă astfel, încă din 1860, în mai multe parohii din Ain, o. intoleranţă până atunci necunoscută în privinţa oricărei dezvăluiri a actelor personale de către predicatori. Pastorii, legaţi de

41

imaginea revolută a „acuzatorului elocvent al abuzurilor individuale", se văd treptat obligaţi să ţină cont de un nou spaţiu privat al vieţii morale, fondat pe autonomia persoanei. Se va fi remarcat fără îndoială că în toate domeniile evocate, către 1860 se desenează o turnantă, care se va preciza în preajma lui 1880. Pe scurt, în momentul în care triumfă republica are loc o basculare. Mişcarea de individuaţie, care însufleţeşte secolul, culminează, în vreme ce neokantianismul îi inspiră pe conducători, iar Pasteur impune existenţa microbului, perturbator al organismului; model biologic care, aplicat câmpului social, face din controlul individual condiţia esenţială pentru supravieţuirea grupului. în acelaşi timp, teama de violarea eului şi a secretului său generează dorinţa fantastică a descifrării personalităţii care se ascunde şi a intruziunii în intimitatea altuia; preocupare mută, care întemeiază snobismul incogni-to-ului, înteţeşte ispita scrisorii anonime, contribuie la prestigiul voyeurismului tip „sfârşit de secol", explică apariţia detectivului în căutarea urmelor. Mai mult decât Conan Doyle, Gaston Leroux aduce mărturie în favoarea unei noi sensibilităţi, el care face, nu din identificarea, ci chiar din identitatea vinovatului, şi din bruiajul ei, nodul unei acţiuni poliţiste. AMENINŢĂRILE CORPULUI Sufletul şi trupul Inutil să căutăm a înţelege sentimentul de intimitate, care ordonează viaţa privată din veacul al XlX-lea, fără o reflecţie prealabilă asupra acestei dicotomii permanente între suflet şi trup, centrii de coordonare, în concepţia 95 epocii, a tuturor atitudinilor. Modalităţile acestei uimitoare împărţiri fluctuează, evident, în funcţie de apartenenţa socială, nivelul cultural şi gradul de fervoare religioasă. Pe lângă aceasta, o sedimentare de credinţe în străfundurile fiecărui individ, ca şi o neîncetată circulaţie a modurilor de comportament între straturile populaţiei seamănă confuzie chiar şi în analizele cele mai laborioase. De aceea, este bine să nu pierdem din vedere intricaţia sistemelor de reprezentări, pe care, dintr-o nevoie de claritate, le vom diferenţia în mod artificial. Mai mulţi etnologi, printre care şi Francoise Loux, au pus în evidenţă coerenţa şi influenţa înţelepciunii corpului în cadrul societăţii tradiţionale. Destul de curios, aceasta pare să ignore dicotomia la care mă refeream mai sus. Proverbele adunate de folcloriştii de la finele veacului al XlX-lea reflectă o viziune laicizată a existenţei, care privilegiază organicul. Ele desenează o morală a moderaţiei, constată că refuzul exceselor, respectarea căii de mijloc asigură o sănătate mulţumitoare şi o bunăstare mai căutată, aici, decât plăcerea. Această etică provine dintr-o ţărănie laborioasă, preocupată de preţul efortului şi neîncrezătoare faţă de săraci, fermenţi ai violenţei şi dezordinii. Mentalitate ţesută din pesimism şi resemnare, care întreţine, astfel, o ascultare totală a mesajelor corpului, întemeiată pe convingerea că acestea sunt strâns legate de ordinea cosmică, vegetală şi animală, printr-o serie întreagă de corespondenţe simbolice. Atenţia cu care sunt urmărite fazele Lunii, balansierul ceresc al ciclului feminin, ascultarea anxioasă a discursului din curtea de păsări, când se profilează primejdia morţii; măsura creşterii copacului, plantat în ziua naşterii fiului, interdicţiile privind gestionarea deşeurilor din organism: placenta, resturile de unghii sau un dinte căzut atestă caracterul obsedant al acestor credinţe arhaice. Ele sunt însoţite de o normă igienică, care admite buna îndeplinire a funcţiunilor naturale, tolerează râgâitul, pârţul, strănutul, sudoarea şi semnele dorinţei, îşi asumă fără să se strâmbe stigmatele vlăguirii. Sistem de credinţe şi atitudini care desenează un front de rezistenţă în faţa difuzării igienei savante şi care se insinuează, prin perfide contraatacuri, până în interiorul burghez, graţie complicităţii doicilor sau servitoarelor. Nu trebuie să ne mirăm daca vom regăsi - parţial interiorizate de către elită - unele dintre aceste norme, ce urcă din adâncurile sociale, în acord uneori cu igienismul zilnic al medicilor bonomi, partizani, şi ei, ai căii de mijloc. 96 La celălalt pol al credinţelor vechi se înscrie permanenţa şi, în anumite sfere, accentuarea mesajului creştin, fondat pe antagonismul dintre suflet şi trup. Criticând limitele dogmatice ale dispreţului cărnii, pe care le schiţează misterul Incarnării, sacramentul euharistiei şi credinţa în înviere - o viziune pesimistă, rafinată de către Părinţii Bisericii, îndeosebi de Tertulian, şi continuată de Bossuet şi de jansenişti, reduce trupul muritor, viitoare hrană pentru viermi, la o închisoare provizorie. Corpul, pe care preotul din Ars nu îl numeşte niciodată altfel decât „cadavrul", compromite sufletul cu instinctele sale şi îl împiedică să se ridice către patria sa celestă. în felul acesta se justifică războiul perpetuu împotriva elanurilor, pulsiunilor organice; dacă sufletul nu conţine corpul, acesta, precum dragonul, se va ridica spre a-1 supune. Nu există nici un compromis posibil. Această dedublare, cvasischizofrenică, întemeiază comportamentele ascetice. întreţinute de creşterea efectivelor congregaţioniste, de înmulţirea pensionatelor şi proliferarea ordinelor terţiare, aceste practici, venind dintr-un trecut îndepărtat, nu îşi încetează evoluţia pe tot parcursul veacului al XlX-lea. Până în zorii celui de-al Doilea Imperiu supravieţuieşte un ascetism aspru, însoţind acel rigorism atât de persistent. Această violenţă corespunde imaginii romantice a Christului pe Golgota, din trupul căruia diverşi gravori pioşi fac să ţâşnească sângele în jeturi înfiorătoare, începând însă cu mijlocul veacului, marile mortificări se află în declin, în

42

primul rând datorită feminizării acestei practici. Biserica, mizând pe femeie pentru a-şi duce la bun sfârşit recucerirea iniţială, este nevoită să ţină cont de discursul medical care nu uită niciodată să evidenţieze fragilitatea fiicelor Măriei. Sângelui, durerii li se substituie o mie de mici mortificaţii, într-o mai bună concordanţă cu ritmul timpului feminin. Astfel, se interiorizează renunţarea la sine în cotidian şi se inaugurează contabilitatea sacrificiilor mărunte. Mai novatoare se dovedesc a fi discursurile savante. Decisivă, în acest sens, la finele veacului al XVIII-lea, a fost difuzarea în Franţa a scrierilor lui Georg Stahl, ca şi, de altfel, influenţa lor asupra gândirii medicale. Fie că se reclamă din vitalismul montpellieran, din animism sau organicism, majoritatea medicilor din epocă, în speţă cei care, precum Roussel, au elaborat discursul despre specificitatea sexului feminin, se raliază dogmei privind supremaţia sufletului asupra trupului. Sufletul rector, deţinător al vocaţiei trupului, este şi cel care duce la bun sfârşit îndeplinirea acestei vocaţii. Astfel, nici vorbă ca formele anatomice sau trăsăturile specifice ale fiziologiei feminine să determine caracterul femeii şi să-i justifice misiunea sa maternă; numai sufletul este acela care modifică, în acelaşi timp, trupul şi spiritul femeiesc; maternitatea este mai întâi vocaţie metafizică pentru aceea căreia îi revine sarcina să colaboreze la opera Naturii. Mesajele cenesteziei Deşi păstrează multe din elementele unei gândiri, ale cărei fundamentări metafizice le uită în mod deliberat, veacul al XlX-lea, cel al savanţilor, va rupe cu această prioritate a sufletului. Ideologii, în special Cabanis, renunţă la noţiunea de suflet rector şi de principiu vital. După cum scrie Jean Starobinski, ei încgarcă să „unifice câmpul medicinei şi al psihologiei". în acelaşi timp, încep să acorde o atenţie crescândă raportului dintre fizic şi moral, legăturii care se cristalizează treptat între viaţa organică, viaţa socială şi activitatea mentală. Astfel, în ochii lor, feminitatea nu mai depinde de o ontologie, ci de o psihologie şi de o sociologie. Cunoscând aceste elemente, putem înţelege ascensiunea unei vechi noţiuni, moştenită de la Aristotel, dacă nu chiar de la Aristip din Cirene, preluată de Descartes şi Stahl, denumită succesiv „tact" sau „tuşeu interior", apoi „cenestezie", la finele veacului al XVIII-lea. Toate aceste sintagme definesc o anume percepţie internă a corpului, sau mai degrabă ansamblul senzaţiilor organice, care, după Cabanis, transpuse în comportament, constituie instinctele. De-a lungul secolului, specialiştii rămân convinşi de extrema influenţă a inconştientului, perceput ca „freamăt obscur al funcţiilor viscerale, de unde ţâşnesc intermitent actele conştiinţei" (Jean Starobinski). Din acest inconştient iese, gata înarmată, personalitatea. Geniul lui Freud nu va consta deci în descoperirea faptului că zone întinse ale subiectului scapă conştiinţei şi contribuie la determinarea activităţii mentale, ci în iniţiativa de a ridica vieţii organice monopolul inconştientului pentru a-1 instala în chiar aparatul psihic. Importanţa acordată atunci cenesteziei pune în valoare un anume mod de ascultare a corpului, care nu mai este al nostru. Inspirat de persistenţa unui neohipocratism vulgarizat, care subliniază efectele aerului, ale apei şi temperaturii, individul pândeşte influenţa vremii şi a anotimpului asupra ritmului respiraţiei, asupra intensităţii reumatismului sau a stabilităţii umorii; în felul acesta, se 98 _ dezvoltă un soi de meteorologie internă a „sufletului". în acelaşi chip este întreţinută şi ascultarea atentă a desfăşurării funcţiunilor organice şi a repercusiunii lor asupra mentalului; veghe permanentă care privilegiază analiza fiziologiei digestive şi a ciclului menstrual, perturbate de frecvenţa dizenteriei şi a maladiilor ginecologice. Această vigilenţă se întemeiază, de asemenea, pe doctrina temperamentelor - bilios, limfatic, sanguin, nervos -, a căror persistenţă şi adaptare permanentă, dincolo de discreditul teoriei umorilor, sunt evidente, după cum arată pe bună dreptate Theodore Zeldin. Astfel se construieşte, în cotidian, un sistem frust de imagini ale sănătăţii fizice şi psihice, care permite coordonarea comportamentelor individuale, elaborarea strategiilor faţă de cei apropiaţi. Lectura documentelor intime arată, cât se poate de clar, că asemenea preocupări formează însăşi textura vieţii private. Este suficient pentru a ne convinge şi nu sunt decât exemple alese din fiecare sfert de secol - să citim jurnalul lui Mâine de Biran, al Eugeniei de Guerin, manuscrisele lui Charles-Ferdinand Gambon, recent publicate, sau corespondenţa familiei Boileau de Vigne şi a familiei Marthei. Firesc, confruntarea experienţelor cenestezice susţine conversaţiile, însoţeşte consideraţiile meteorologice. Acest tip de preocupări determină atitudinea faţă de apă şi soare, de care tot omul caută să se protejeze, sau de curenţii de aer^obiect al unei adevărate fobii. în secolul al XX-lea, această formă de vigilenţă privilegiază elanurile corpului; ea vizează în perspectivă să-i asigure acestuia compensaţiile impuse de viaţa citadină, condiţiile de lucru, poluare; să-i procure plăcerea fizică, dictată de accentuarea narcisismului. între timp, a avut loc o revoluţie, asupra căreia va trebui să revenim: identificarea progresivă a subiectului cu corpul său; ceea ce implica atenuarea dispreţului pentru organic, pentru animalitate.

43

Treptat, se instalează solitudinea poftelor, resimţite ca fiind chiar ale persoanei în cauză, şi în nici un caz ca expresie a exigenţelor unui Celălalt, ameninţător de fascinant totodată. Anacronismul psihologic îl pândeşte pe istoricul neatent la această mutaţie survenită în statutul dorinţei. Patul şi camera individuale/separate Veacul al XlX-lea a „văzut" întreaga desfăşurare a procesului de dez-îngrămădire a corpurilor, inaugurat la sfârşitul Vechiului Regim în spaţiile colective. Patul 99 individual, veche normă mănăstirească, a devenit o simplă precauţie sanitară, mai ales în spitale. De fapt, cum bine a arătat Olivier Faure, în legătură cu exemplul lyonez, privatizarea spaţiului rezervat bolnavului va triumfa cu mare greutate în aceste stabilimente, căci ea contravenea riturilor sociabilităţii populare, care se recrea spontan. Esenţial pentru discursul nostru rămâne însă transferul acestei preocupări către spaţiul privat; proces accelerat de epidemia de holeră, din 1832, care nu face decât să scoată în evidenţă - tardiv, din păcate - efectele negative ale înghesuielii şi ale promiscuităţii ce domnesc în locuinţele populare. Stimulaţi de descoperirile lui Lavoisier şi de noua înţelegere a mecanismului respiraţiei, convinşi de binefacerile unei rezerve de oxigen, medicii se luptă de-a lungul secolului împotriva patului colectiv şi a promiscuităţii. Puţin câte puţin, vor reuşi să se facă înţeleşi. Consecinţele triumfului lor, atât de greu obţinut, nu pot fi, în nici un caz, supraestimate. Noua solitudine a patului individual întăreşte sentimentul persoanei, îi favorizează autonomia; ea facilitează desfăşurarea monologului interior; modalităţile de a te ruga, formele de reverie, condiţiile somnului şi ale treziei, derularea visului, chiar a coşmarului, totul este răsturnat dintr-o dată. în timp ce căldura fratriei se atenuează, la copilul încă mic se dezvoltă nevoia de păpuşă sau de mână maternă, liniştitoare. Medicii deplâng fenomenul: plăcerea solitară este^ favorizată, prin chiar asigurarea noilor condiţii. în rândul micii burghezii, cel puţin, camera individuală câştigă tot mai mult teren, ea fiind obiectul solicitudinii igieniştilor, care dictează volumele şi propun eliminarea servitorilor şi a lenjeriei murdare. Camera adolescentei, devenită templu al vieţii sale private, se umple de simboluri; ea se confundă cu personalitatea ocupantei, a cărei autonomie o dovedeşte. Micul oratoriu de colţ, colivia, vasul cu flori, hârtia care imită pânza de Jouy, secretarul care închide albumul şi colecţia de scrisori intime, biblioteca, la nevoie, contribuie la completarea unei imagini, ce poate fi a Cesarinei Birotteau sau a Henriettei Gerard sau, mai degrabă, a Eugeniei de Guerin, care închină în jurul ei un interminabil imn plăcerii de a locui în propria-i „odăiţă", odăiţă pe care o celebrează şi Caroline Brame. Idilica mansardă a cusătoresei, a cărei virtute este atestată de ambianţa cuminte, modestă, constituie avatarul popular al modelului. Obligaţia de genul „fiecare cu 100 camera lui" se impune chiar în casele de toleranţă, supravegheate de poliţia de moravuri. La ţară, intimitatea unui spaţiu conjugal se precizează treptat prin folosirea perdelelor, a tapetelor, chiar prin ridicarea unor despărţituri sumare. Când stăpânul casei a hotărât să renunţe la proprietate, uzanţa îi dă posibilitatea să-şi rezerve o cameră pentru folosinţă proprie în contractul de donaţie; el îşi asigură astfel privatizarea spaţiului, unde va trebui să se desfăşoare restul existenţei sale. în paralel, intimitatea crescândă a locurilor pentru defecaţie favorizează derularea monologului interior. în imobilele populare, posesia cheii de la latrinele de palier inaugurează această familiarizare cu excrementul, care constituie un element deloc neglijabil al avântului luat de privacy. Când, către 1900, se răspândeşte closetul, apoi sala de baie, prevăzută cu un zăvor solid, trupul gol poate începe să-şi pună la încercare mobilitatea, la adăpost de orice intruziune. Acest spaţiu, desensibilizat la maximum, se preschimbă în templu clean and decent (curat şi decent) al inventarului şi contemplaţiei de sine. Toaleta intimă Progresele toaletei intime revoluţionează, într-adevăr, viaţa privată şi condiţiile relaţiilor interumane. Factori multipli contribuie, încă din zorii secolului, la accentuarea vechilor exigenţe de curăţenie, care au germinat în spaţiul mănăstiresc. Descoperirea mecanismelor perspiraţiei, ca mare succes al teoriei infecţioniste, are drept consecinţă punerea în evidenţă a pericolelor de obturare a porilor prin murdărie, purtătoare de miasme. Ceva mai târziu, ascensiunea conceptului de „depurare" impune o toaletă vigilentă a „zonelor de evacuare" ale organismului. Influenţa recunoscută a fizicului asupra moralului pune în valoare curăţenia şi ordinea. Noi exigenţe, sensibile, reînnoiesc civilitatea; delicateţea pune în evidenţă elitele, voinţa de a se îndepărta de deşeul organic, ce aminteşte animalitatea, păcatul, moartea, pe scurt, grija pentru purificare accelerează progresul. Acesta este stimulat, pe de altă parte, şi de voinţa de a se diferenţia de acel „popor" dezgustător. Toate acestea contribuie la promovarea unui nou statut al dorinţei sexuale şi al repulsiei, care, la rândul lui, susţine progresul practicilor igienice. Totuşi, ca reacţie faţă de acest fenomen, multiple credinţe incită la prudenţă. Apa, ale cărei efecte asupra fizicului, ca şi asupra moralului, sunt supraestimate,

44

101 reclamă o anume precauţie. Norme extrem de stricte modulează practica băii în funcţie de sex, vârstă, temperament şi profesie. Grija de a evita moliciunea, complezenţa, contemplarea propriului trup, chiar masturbarea, frânează extensia acestor practici. Relaţia, puternic stabilită, între apă şi sterilitate face dificil progresul igienei intime a femeii. Totuşi, progresul alunecă puţin câte puţin de la clasele superioare către mica burghezie. Domesticitatea contribuie, şi ea, la iniţierea unei mici fracţiuni din populaţie; nu este vorba însă decât de o toaletă fragmentată a corpului. în mod frecvent, se spală mâinile; în fiecare zi, obrajii şi dinţii; cel puţin dinţii din faţă; picioarele, o dată sau de două ori pe lună; capul niciodată. Ritmul menstrual continuă să ordoneze calendarul îmbăierii. Legat de acest lucru, majoritatea congregaţiilor feminine din veacul al XlX-lea se referă încă la norma impusă de edictul Sfântului Augustin. La sfârşitul veacului, apariţia fub-ului englez, apoi răspândirea - desigur, moderată - a duşului tind să modifice timpul toaletei. Duşul se bucură de o prejudecată favorabilă, acţiunea sa dinamizantă exorcizează moliciunea. Această virtute nu îl scuteşte întotdeauna de alibiul terapeutic. Regulamentul Şcolii normale din Sevres, elaborat în 1881, rezervă duşul pentru bolnavii însoţiţi de o infirmieră. în felul acesta, putem înţelege mai bine întârzierea înregistrată de igiena sexuală. Guy Thuillier constată că bideul şi şervetele periodice nu apar, în mediile bunei burghezii din Nivernais, decât în preajma secolului al XX-lea. Populaţiile rurale, obişnuite, este adevărat, cu baia juvenilă în râu, în perioadele de călduri mari, rămân departe de progres până la primul război mondial. Desigur, municipalităţile fac eforturi să „domesticească" apa; o reţea de fântâni, de „ţâşnitori" şi lavoare prinde un contur tot mai clar în epoca Restauraţiei, în Normandia de Jos, în epoca monarhiei din Iulie, în Nivernais; la începutul celei de a Treia Republici la Minot, în Châtillonnais. Este neîndoielnic că spitalul, închisoarea, apoi şcoala şi cazarma concură la propedeutica igienică inaugurată de aceşti neobosiţi medici de ţară, al căror simbol este dr. Benassis. Dar, după cum am văzut, codul de igienă savantă contrazice adesea înţelepciunea populară cu privire la corp: a spăla prea mult lenjeria nu face decât să o uzeze mai repede; un menaj meticulos nu este decât pierdere de timp; sub murdărie se formează tenul frumos. Injoncţiunea medicală deranjează; ea apare, de cele mai multe ori, ca o intolerabilă ingerinţă a domnilor de la oraş. în mediile muncitoreşti regăsim o adevărată 102 ambivalenţă: la finele secolului, curăţenia devine o nevoie; voinţa de a-şi schimba veşmintele după programul de lucru traduce o exigenţă de demnitate; ea constituie chiar miza mai multor greve în regiunea pariziană, în preajma primului război mondial. Totuşi, aplicarea legii asupra igienei, votată în 1902, se dovedeşte a fi dificilă. Inspecţia pare a fi un control insuportabil. In Nivernais, patroni şi muncitori cad de acord asupra hotărârii de a nu da curs noilor prescripţii. La drept vorbind, ceea ce elitele din epocă înţeleg prin igienă, când este vorba de poporul de jos, vizează înainte de toate numai aparenţa. A fi curat va însemna mai întâi a-ţi degresa hainele (la Lyon, boiangiul este numit degresor), a-ţi scoate veşmintele de lucru, a evita grosolănia manierelor, a-ţi pune ordine în pieptănătură, a-ţi spăla uneori mâinile, la nevoie chiar ,,a te bărbieri" şi, târziu, a te stropi cu apă de colonie. Pentru Ragotte a lui Jules Renard, igiena constă în a avea îndemânarea de a înghiţi supa fără să te murdăreşti; în vreme ce la vecina sa, Fifille Migneboeuf, i se porunceşte copilului să şteargă sângele răspândit pe dalele din sala comună. Şcoala republicană chiar, a cărei acţiune igienică a fost ridicată în slăvi, ca şi, de altfel, ritualul vizitelor pentru controlul curăţeniei, nu are nici un fel de ambiţie; ca să ne convingem, este suficient să recitim cu atenţie Le Tour de la France par deux enfants (Doi copii în turul Franţei). Bătălia decisivă se dă în jurul folosirii pieptănului şi al uceniciei în disciplinele defecaţiei. Băiatul trebuie să renunţe la a se mai pieptăna cu degetele, iar fetiţa se cuvine să înveţe cum să-şi ţină chiloţii curaţi. Către începutul secolului al XX-lea totuşi, se întrevede o schimbare: progresele, limitate, ale echipamentului şi mobilierului sanitar, influenţa duşului folosit la societăţile sportive, eforturile noii administraţii din igiena publică, frecventarea crescândă a hotelurilor de circuit turistic şi a bordelurilor de lux concură la răspândirea chiuvetei şi a oalei-cu-apă; dar va trebui să aşteptăm perioada interbelică şi răspândirea tablei emailate, apoi a anilor 1950 şi banalizarea duşului şi a camerei de baie pentru a vedea cum se operează în profunzime revoluţia igienică. I Ameninţarea dorinţei Numai în spaţiul privat individul se poate pregăti să înfrunte privirea celuilalt; aici se modelează modul de prezentare în lume, funcţie de imaginile sociale ale corpului. Şi în acest domeniu s-a realizat o revoluţie. In 103

45

veacul al XlX-lea se elaborează, apoi se impun o strategie a aparenţei, un sistem de convenienţe şi rituri precise care nu vizează decât sfera privată. De atunci însă începe treptata dispariţie a acestei specificităţi, fondată odinioară pe distincţia hipertrofiată dintre interior şi exterior. Astfel, de-a lungul deceniilor, cămaşa de noapte nu mai este tolerată în afara odăii. Ea a devenit simbolul unei intimităţi erotice, faţă de care şi cea mai mică aluzie, chiar implicită, ar fi de-acum deplasată, cu atât mai mult cu cât cămaşa conjugală tinde să se deosebească de simplitatea şi puritatea cămăşii de noapte juvenile. O întreagă gamă de lenjerie compune toaleta de dimineaţă, în care o femeie de condiţie nu poate permite să fie văzută de un străin, cu excepţia cazului când acesta este amantul ei; exigenţă de modestie, susţinută de rafinamentul progresiv al acestor toalete şi de vizibilitatea crescândă a desuurilor. Piesa lui Feydeau - (Mais n 'te promene donc pas toute nue - Da' nu te mai fâţâi atât' goală puşca) - nu trebuie luată chiar în serios. Cu aceeaşi naturaleţe, femeia umblă prin casă cu părul zburlit; în spaţiul public, o asemenea pieptănătură nu poartă decât gospodina... sau prostituata. Aceste norme intră în sistemul global de cenzurare, care contribuie, în acelaşi timp, la limitarea accesului femeii la scena publică şi la solemnizarea apariţiei sale. Distincţia dintre interior şi exterior nu cruţă nici populaţia masculină; ţinuta adoptată de parizian la el acasă nu îi permite să înfrunte strada. Un alt fapt istoric reînnoieşte, în epocă, aşa-numitele conduite private: avântul extraordinar al lenjeriei intime. Extrema sofisticare a veşmintelor invizibile pune în valoare nuditatea, a cărei profunzime este accentuată de modă. Niciodată, notează Philippe Perrot, corpul feminin nu a fost atât de ascuns ca între 1830 şi 1914. După cămaşă, pantalonul se propagă în mod irezistibil. Purtat, mai întâi de fetiţe, el câştigă rapid teren şi în faţa femeilor adulte, în clipa când triumfă crinolina, adică la începutul celui de-al Doilea Imperiu. în 1880, portul pantalonilor este deja un imperativ, mai ales în rândurile burgheziei. Totuşi, corsetul rezistă la violentele ofensive pornite împotriva lui de corpul medical. Lasajul lejer îi autonomizează folosinţa; această nouă modalitate de amplasare a şireturilor îi permite femeii să se aranjeze singură, ceea ce face să crească marja sa de manevră erotică. La sfârşitul secolului, bogăţia, necunoscută până atunci, a dantelei şi a broderiilor însoţeşte hipertrofia lenjeriei intime. Niciodată nu vor fi atât de evidente 104 efectele perverse ale pudoarei; pe măsură ce se înmulţesc opririle pentru scoaterea veşmintelor, degetele masculine nerăbdătoare trebuie să depăşească obstacolele unei game de noduri, agrafe şi nasturi, aflată într-o creştere neîncetată. Această acumulare erotică, subtilă, care contribuie la renaşterea mitologiei dezmăţate şi a cărei reprezentare grafică rămâne tabu, cu excepţia caricaturii, se răspândeşte cu o extremă rapiditate - mult mai repede decât igiena - în toate clasele sociale. în curând, tânărul seducător de la ţară va trebui, şi el, să înveţe cum să se descurce printre atâtea obstacole neaşteptate. Ar fi bine să reflectăm la ce poate însemna acceptarea unei asemenea complicaţii rafinate, în concordanţă cu hipertrofia zăpăcitoare a imaginarului erotic, care, împreună, traduc, în rândurile burgheziei, obsesia acoperirii, fascinaţia husei, a tocului şi a capitonului. Dorinţa de conservare, grija de a proteja semnele trecerii, frica de castrare, rapelul permanent al ameninţării, exercitată de dorinţă, operează aici o nevrotică întâlnire. Astfel, nici nu te mai poţi mira de avântul pe care îl cunoaşte acest fetişism, descris şi codificat de Binet şi KrafftEbing, către sfârşitul veacului, dar ale cărui simptome fuseseră deja minuţios analizate de Zola, Huysmans şi Maupassant. Mistica taliei şi a cambrurii, fixarea dorinţei pe rotunjimile mătăsoase ale pieptului, valoarea erotică a piciorului şi a pieii botinelor, dorinţa de a tunde în aşa fel părul feminin încât acesta să respire în voie - au devenit fapte istorice, la fel ca fetişismul şorţului, simbol al intimităţii, ce pare a autoriza orice privatitate. Lenjeria intimă, pe care se pot înscrie urmele sexualităţii, ale bolii, ba chiar ale crimei, susţine un discurs compromiţător; pe el se sprijină zvonul lansat de servitoare şi repede amplificat, la spălătorie, de către spălătorese. Spălătoreasă de la castel are cele mai multe informaţii; în sat, ea se bucură de prestigiul femeii care ştie secretele ce se ascund în lenjeria aleasă. Strategiile aparenţei In spaţiul privat se desfăşoară, de asemenea, toaleta care pregăteşte apariţia pe scena publică. Ritualul acestui efort inutil, mult timp cantonat numai în sfera elitei, se răspândeşte brutal între 1880 şi 1910. Câteva trăsături majore îl caracterizează: în primul rând, un foarte net dimorfism sexual, al cărui efect face să se accentueze specificarea rolurilor. Pentru femeie, monopolul parfumului, al fardului, al culorii, al materialelor mătăsoase, al dantelăriei şi, mai ales, al unei body scu/pfuretorturante, care o plasează de la început deasupra oricărei bănuieli „înjositoare" privind posibilitatea de a fi angrenată în munca fizică. Ea nu are decât funcţia de a fi „firma" bărbatului, condamnat la activitate, adică la îmbrăcămintea neagră sau cenuşie, în formă de tub, care îl face pe Baudelaire să exclame că acest sex pare să fie tot timpul în doliu. Chiar şi ce poartă pe dedesubt este lipsit de rafinament, în cazul bărbatului. Căci bărbatul veacului al XlX-lea nu este mândru de trupul lui, cu excepţia poate doar a părţilor păroase ale capului. In vreme ce valurile unduitoare ale pletelor feminine fascinează celebrul

46

„modern style", iar „onduleul Marcel" face furori, fiind răspândit de frizerii de damă, ce încep să-şi facă apariţia; frizerii de bărbaţi propun nu mai puţin de cincisprezece până la douăzeci de modele de mustăţi, bărbi şi favoriţi. Miza tuturor acestor mode nu are nimic derizoriu; istoria lor inaugurează, de fapt, istoria difuzării unui nou stil de viaţă privată. în legătură cu acest lucru, se impune din nou importanţa mutaţiei care se efectuează între 1860 şi 1880. Până atunci, zonele rurale se dovedesc a fi neîncrezătoare faţă de ceea ce vine de la oraş; chiar pe străzile citadine, ţinuta ţărănească poate fi văzută, în continuare, afişată cu mândrie în zilele de târg şi de piaţă. Trebuie să spunem că între 1840 şi 1860, favorizat de prosperitatea rurală, costumul vernacular a cunoscut o adevărată epocă de aur. După aceea va fi inaugurat mimetismul, care va duce la deposedarea simbolică, la eliminarea progresivă a costumelor regionale, adunate cu pioşenie de folclorişti. Pe măsură ce bonetele şi bluzele scurte de pânză dispar, gravurile ce înfăţişează moda se răspândesc până în satele cele mai puţin accesibile. Cumpărarea prin poştă, înmulţirea sucursalelor Primăverii, apariţia modistelor şi mai ales proliferarea extraordinară a croitoreselor „fin de siecle" grăbesc evoluţia. Existenţa fetelor pubere, constrânse la o nouă ucenicie, va suferi, din aceste cauze, o transformare remarcabilă. Yvonne Verdier a surprins foarte bine aceste schimbări în legătură cu Minot, fără a sublinia prea mult, este adevărat, că este vorba de un fenomen istoric, clar limitat în timp. Nici mediile muncitoreşti din Paris nu sunt cruţate de această modă. Mult timp, a fost obligatoriu ca specificarea profesiunii să fie reflectată de fizionomia costumului; până 106 pe la jumătatea celui de-al Doilea Imperiu, nu era greu de făcut diferenţa, pe stradă, între bluza muncitorului, veşmântul negru al magistratului, gulerul funcţionarului. Or, iată că, după 1860, începe să germineze ispita îmbrăcăminţii de sărbătoare. Muncitorul preferă să se îmbrace, în zilele de sărbătoare, precum burghezii, şi să se amestece în mulţimea citadină. Repaosul duminical dobândeşte de acum înainte o nouă dimensiune. A te îmbrăca de duminică înseamnă a te arăta accesibil la morala curăţeniei. Pentru tânăra muncitoare, aceasta înseamnă a-şi asuma noile rafinamente ale seducţiei feminine, a accepta jocul botinei, al batistei parfumate şi al sânului mulat, a adopta o nouă postură; mai înseamnă, totodată, şi imperativul obsedantei ucenicii cu privire la ştiinţa de a cumpăra; în sfârşit, înseamnă recunoaşterea unui nou timp, al uzurii. Numeroase povestiri de Maupassant, numeroase cântece din anii 1900 înregistrează această mutaţie, care simbolizează şi apariţia „trotinei", îndepărtată succesoare a grizetei. Pudoarea şi ruşinea în veacul al XlX-lea, pudoarea şi „ruşinea" pretind a determina comportamentele. în spatele acestor termeni se ascunde un dublu sentiment: pe de o parte, teama de a-1 vedea pe Celălalt - trupul - exprimându-se obsesia ca nu cumva animalul să-şi facă simţită prezenţa, pe de altă parte, teama ca secretul intim să nu fie violat de o indiscreţie, cu dorinţa aţâţată de toate precauţiile destinate a masca această comoară. De primul sentiment ţine contenţiunea, adică grija de a evita orice manifestare organică susceptibilă să amintească faptul că trupul există. Richard Sennett evocă în legătură cu acest fenomen „maladia verde", constipaţie provocată la femei de teama de a trage vânturi în public. Medicii întocmesc tabloul clinic al „ereuthofobiei", pudoare de gradul al doilea, teamă morbidă de a nu putea împiedica roşeaţa să urce spre frunte. Din celălalt sentiment provine, de pildă, refuzul speculum-ului, a cărei folosinţă rămâne mult timp asimilată cu „violul medical"; la sfârşitul veacului, aboliţioniştii continuă să utilizeze argumentul în lupta lor împotriva prostituţiei reglementate. Din acelaşi tip de anxietate mai rezultă, pentru femeie, răul alb sau refuzul de a ieşi din casă, de frica de a nu fi pândită de necunoscuţi. Această dublă îngrijorare creşte exigenţa faţă de „modestia" ţinutei; ea inspiră, în special, pedagogia congregaţiilor feminine. Aceasta vizează, în primul rând, reducerea vivacităţii copiilor. Nevoia de a sparge ritmul elanurilor sufleteşti este dublată aici de voinţa de a seca izvoarele emoţiei şi a restrânge aportul senzualităţii. Dat fiind că simţurile sunt tot atâtea porţi prin care demonul poate intra, trebuie recomandată prudenţa, tânărul trebuie învăţat cu ce să-şi ocupe mâinile în permanenţă, să se teamă de propria-i privire, să ştie a vorbi încet şi, chiar mai bine, a se pătrunde de virtuţile tăcerii. Odile Arnold discerne, în acest sens, în mănăstiri, către mijlocul veacului, o clară înăsprire pedagogică, ca urmare a unei libertăţi destul de mari, ba chiar a unei reale spontaneităţi a atitudinilor. încercarea de decorporeizare este exacerbată de exaltarea modelului angelic; pentru multe tinere are loc atunci o adevărată identificare. Acest miraj, a cărui geneză este atribuită în parte, de Jean Delumeau, vechii influenţe a neoplatonismului, dobândeşte rapid o ascendenţă morală tot mai mare; deosebit de evident în posturile de rugăciune, acest miraj însoţeşte exaltarea crescândă a virginităţii şi ascensiunea lirismului castităţii. Revelatoare, în acest sens, este răspândirea rapidă a cultului Filomenei, începând cu 1834. Modelul acestei sfinte, care nu a existat niciodată, dar căreia i se consacră totuşi nenumărate biografii, face posibilă răspândirea rugăciunilor, emblemelor şi chiar a centurilor, destinate acelor tinere doritoare a se păstra neatinse. Să nu uităm că în acest secol, în care se afirmă primatul discursului masculin, predicaţia feminină operează prin retorica trupului, elevaţia privirii şi fervoarea gestului.

47

Rămâne să studiem acum problema difuzării conduitelor. Suzanne Voilquin, fată din popor, relatează adevăratul noviciat la care este supusă, între 1805 şi 1809, de către măicuţele învăţătoare de la mănăstirea Saint-Merry, apoi de către tristele domnişoare normande, la care îşi face ucenicia de la vârsta de nouă ani. Totuşi, antropologia angelică reactivată în epoca romantică nu cunoaşte o largă răspândire decât o dată cu desfăşurarea contraofensivei catolice, adică după 1850. Tehnicile de contenţiune rafinate în mănăstiri pătrund atunci în mediile populare. Recent, MarieJose Garniche-Merritt, care a adunat cu minuţiozitate mărturiile memoriei populare, trasează un tablou mişcător al supravegherii amănunţite, exercitată încă de călugăriţe asupra fetelor dintr-o comună, Bue-en-Sancerrois, între 1900 şi 1914. O reţea de congregaţii juvenile se constituie, mai ales, în parohiile 108

rurale. Nenumărate asociaţii de Copii şi Slujitori ai Măriei sau chiar de fecioare virtuoase care, după Martine Segalen, ar fi ajuns la o mie, întăresc lecţia de morală şi atitudine, susţinută de şcoala republicană, ea însăşi moştenitoarea civilităţii lasalliene, predată odinioară de învăţătorii monarhiei cenzitare. In Touraine, primarul şi preotul cooperează pentru a desemna şi sărbători fecioara virtuoasă a satului. Aceasta, în chiar dimineaţa celebrării succesului ei, trebuie să facă, în faţa medicului, proba fecioriei sale. La Nanterre, decreştinarea nu va împiedica păstrarea acestui model al virtuţilor domestice şi private. în nucleul locuinţei populare, o contenţiune corporală nouă însoţeşte intruziunea preocupării pentru diferenţiere. Celine, într-un roman parţial autobiografic, relatează tortura pe care părinţii i-o administrează tânărului erou din Mort â credit (Moarte pe credit), tatăl - mic funcţionar, iar mama - lucrătoare într-o prăvălie, plasată undeva în centrul Parisului. Ne-ar lua prea mult timp ca să enumerăm toate acele discipline ce conduc la transformarea în gesturi intime a practicilor care odinioară aveau loc în văzul tuturor. Gestul de a te dezbrăca în comun, înainte de a de vârî în patul fratern; a face în faţa celuilalt gesturile toaletei; a face dragoste în camera familială constituie tot atâtea conduite devenite „ruşinoase". Să ne oprim o clipă asupra cazului acelei „fete mari" pubere care focalizează în epocă atenţia moraliştilor. Manuale serioase de fiziologie şi igienă îi sunt consacrate în mod special. Ele schiţează imaginea, bineînţeles, fantasmatică, a unei copile înspăimântate sau surprinse de radicala metamorfoză ce are loc în ea şi care este sancţionată de apariţia regulilor. Fată bizară, cu gusturi greu de înţeles, cu atât mai primejdioasă cu cât nu a învăţat încă acea condiţie feminină specifică, ea rămânând mult prea aproape de forţele naturale care încep să se manifeste în ea însăşi. Apatia, suspinele, lacrimile involuntare traduc această bizarerie şi impun solicitudinea anturajului. Existenţa fetei este împănată cu tot felul de interdicţii stupide, este adevărat, de multe ori doar teoretice. Medicii recomandă a se evita stimularea curiozităţii sale faţă de sex. în felul acesta, grăbită de urbanizare, care îi privează pe tineri de spectacolul copulaţiei animale, şi favorizată de cantonarea sexualităţii conjugale în camera părintească, se operează înmulţirea „gâştelor albe"*. Astfel, se va acredita credinţa că bebeluşii se nasc din varză. Rămâne, 1 „Oies blanches" - în sensul de persoană credulă ( n. tr.). 109 desigur, să măsurăm cu exactitate partea de prefăcătorie, să discernem distorsiunea care se instaurează între atitudine şi discursul interior; proiect, din păcate, irealizabil. Claudine şi colegele sale mai mari de clasă, care se dedau la concursuri de sâni, ne propun într-adevăr o cu totul altă imagine a fetei tinere. Plăcerea solitară Spaima produsă de practicile sexuale solitare constituie un preţios indiciu privind amploarea ipocriziei. Istoricii, de la Jean-Louis Flandrin la Jean-Paul Aron, au subliniat hipertrofia discursului medical cu privire la acest flagel, de multă vreme denunţat de cler. Publicarea, în 1760, a celebrei lucrări Onania de dr. Tissot, reeditată neîncetat până în 1905, constituie în acest sens o dată hotărâtoare. Specialiştii au dezbătut fenomenul creşterii acestor practici, dar, de fapt, istoria serială se dovedeşte aici neputincioasă în a conferi certitudini. Ridicarea plafonului de vârstă pentru căsătorie, constituirea unor adevărate ghetouri pentru celibatari în chiar centrul oraşelor, destrămarea formelor tradiţionale de sexualitate de aşteptare în mediul rural, proliferarea internatului masculin, progresele camerei şi patului individual, accentuarea terorii inspirate de riscul bolilor venerice sugerează o extindere a practicilor solitare, dacă nu cumva s-ar putea presupune o ascensiune paralelă a procesului de sublimare. Voi adăuga că tot ceea ce tinde să exalte individul, să-i hrănească dialogul lui interior a venit în sprijinul acestei forme de plăcere. Să nu uităm, pe lângă aceasta, fascinaţia transgresiunii, deliciile înfrângerii şi ale greşelii, ca şi - la femeia căsătorită nesatisfăcută -dorinţa de compensaţie sau de revanşă, combinată cu riscul „plictiselii", ceea ce ar implica alegerea unui amant. Totul ne duce la concluzia că, fără avântul acestor practici, campania moraliştilor nu ar fi cunoscut o asemenea intensitate.

48

Dar să ne întoarcem la terifiantul discurs al savanţilor, al cărui efect disuasiv, în schimb, nu trebuie minimalizat. Interminabila diatribă, care se integrează intenţiei de sexualizare a copilăriei, detectată de Michel Foucault, se întemeiază, în primul rând, pe fantasma pierderii, pe necesitatea de a administra orice cheltuială şi^ deci de a eşafoda o sănătoasă economie spermatică. în această perspectivă, plăcerea solitară masculină conduce, s-a tot repetat, la o rapidă vlăguire. Consumpţiunea, senilitatea 110 precoce, apoi moartea jalonează itinerarul parcurs de aceşti indivizi slăbiţi, palizi şi aproape amnezici, care frecventează cabinetele medicale. Dramatizarea tabloului clinic traduce teama ca nu cumva cheltuiala de energie să dăuneze dinamismului necesar efortului şi să aibă consecinţe negative asupra puterii de muncă; ea ascunde, mai ales, refuzul de a învăţa plăcerea, negarea funcţiilor hedonice. Juisarea femeii fără prezenţa masculină pare, în mod special, intolerabilă. „Manuelizarea" constituie esenţa însăşi a viciului. Pentru bărbat, ea semnifică secretul absolut, indefinit mai misterios decât tulburările produse de coit. Nici gând de a privilegia aici riscurile de epuizare, deoarece capacitatea veneriană a femeii apare ca fiind infinită; dar alte sancţini, la fel de teribile, se întrevăd la orizontul greşelii. Nu există tablou clinic, biografie de nimfomană, de isterică sau de prostituată, care să nu se deschidă cu imaginea micii vicioase. Regăsim aici ostilitatea bine cunoscută de care dau dovadă medicii din secolul al XlX-lea faţă de clitoris, simplu instrument de plăcere, inutil pentru procreaţie. Supravegherea onanistului Lupta împotriva flagelului este susţinută de părinţi, de preot şi, mai ales, de medic. Cărţile savante incită la supravegherea domestică. în ochii educatorilor clericali, somnul trebuie să fie ca şi echivalentul morţii; patul -imagine a mormântului, iar trezirea - imagine a învierii. In dormitorul comun din internate, o soră stă de veghe pentru a asigura „modestia" sculării şi culcării copiilor. Pe timpul zilei, e bine ca un copil să nu fie lăsat prea mult timp în singurătate. Regulamentul caselor conduse de ursuline prescrie fetelor să rămână tot timpul în preajma colegilor, astfel încât să nu fie pierdute nici o clipă din vedere de cât mai mulţi camarazi. Medicii, în ceea ce-i priveşte, recomandă evitarea căldurii şi jilăvelii patului; ei proscriu plapuma şi numărul mare de cuverturi, şi dictează postura de somn. Practica feminină a călăritului le suscită neîncrederea, la fel ca şi maşina de cusut, aspru criticată de Academia de medicină în 1866. Structura echipamentelor şi, la nevoie, ortopedia concură la prevenire. în 1878, specialiştii recomandă adoptarea latrinelor ale căror uşi comportă în partea de sus şi în cea de jos o „răscroiala", care autorizează controlul poziţiilor. Anumiţi medici predică, pentru băieţi, 111 ■

purtarea unor cămeşoaie până la călcâie, cu sfori. Contra onanismului rebel, specialiştii propun, până în 1914, bandaje pe măsură; unii fabrică pentru fete „centuri contensive". In aziluri, cătuşe, chingi, aparate aplicate între pulpe pentru a le împiedica să se lipească sunt obligatorii pentru alienatele nimfomane. Dacă răuJ persistă, intervine chirurgia. Cauterizarea uretrei pare a fi destul de frecvent practicată. Theodore Zeldin citează martiriul unui angajat la o prăvălie, în vârstă de optsprezece ani, de şapte ori victimă a unei asemenea terapeutici, destinată, în principiu, să trateze pierderile seminale involuntare. Dar, mult mai revelatoare sunt chinurile lui Amiel, minuţios relatate chiar de către victimă. Nenorocitul „sucombă" în mod regulat, fiind victima „pierderilor seminale". „Fiecare poluţie este ca o lovitură de pumnal pentru ochii dumitale", i-a declarat un specialist tânărului de nouăsprezece ani. Acesta, înspăimântat, notează de atunci, cu grijă, fiecare din poluţiile sale nocturne; îşi consemnează remuşcările, înscrie hotărârile; seara, face băi reci, mănâncă bucăţi de gheaţă, îşi spală părţile ruşinoase cu oţet. Nimic nu are efect; pe 12 iunie 1841, decide să nu mai doarmă decât patru sau cinci ore pe noapte, aşezat într-un fotoliu. Cauterizarea clitorisului şi a orificiului vulvar rămân, în schimb, proceduri destul de rare, ca şi clitoridectomia, practicată de dr. Robert începând cu 1837, apoi, la finele secolului, de dr. Demetrius Zambaco. Este bine, întradevăr, să dăm dovadă de prudenţă şi, fără să negăm influenţa semnificativă a acestor terifiante practici, să nu le supraestimăm totuşi frecvenţa. Se va fi înţeles cât de obsedant devine atunci trupul în chiar miezul vieţii private. Ascultarea semnelor obscure ale cenesteziei, pândirea vigilentă a ispitei, permanenta ameninţare la care se crede supusă pudoarea, fascinaţia exercitată de transgresia mereu posibilă concurează la punerea sa în valoare. Se ajunge până acolo încât se evită spectacolul coitului animal. Simpla aluzie declanşează o sumedenie de picanterii masculine; astăzi ne explicăm cu

49

greu cum de puteau asemenea glume să stârnească măcar zâmbetul. Diverse societăţi muzicale şi cercuri se întrunesc numai pentru a auzi cum se râde şi se vorbeşte despre sex. Nudul, profund ascuns, îi face pe bărbaţi să fantasmeze. Invitaţii contesei Sabine, una din eroinele romanului Nana, îi cântăresc îndelung forma pulpelor. Prin comparaţie, prea faimoasa noastră supunere la pulsiunile şi elanurile trupului apare, astfel, extrem de neatentă şi oarecum dezinvoltă. 112 DESCIFRARE Şl CONTROL DE SINE Banalizarea examenului în vreme ce se realizează înflorirea literară a persoanei intime, dorinţa de descifrare a eului se aprofundează, iar practica introspecţiei se banalizează. Procese favorizate de rafinarea şi difuzarea socială a exerciţiilor spirituale, rezultate din efortul disciplinar post-tridentin. Procedura examenului de conştiinţă se extinde în mod paradoxal în momentul în care efectivul practicanţilor începe să se reducă. O nouă comprehensiune a imperativelor teologiei morale autorizează accesul masei catolicilor la o disciplină mentală mult timp rămasă elitistă. în vremea Restauraţiei se înmulţesc locurile retrase şi misiunile; şi unele, şi altele evoluează în contextul unei confesiuni generale; devin prilejul unei îndelungi explorări de sine. Claude Langlois a arătat, astfel, înrădăcinarea populară a practicării retragerii în dioceza din Vannes. La 24 martie 1821, raportează Gerard Cholvy, şase mii de bărbaţi participă, cu o lumânare în mână, la ceremonia de iertare a greşelilor, ce constituie timpul tare al marilor misiuni din Montpellier. Aproape o jumătate de veac mai târziu, în 1866, cu ocazia venirii unor predicatori la Chasserades, o umilă comună din inaccesibilul Gdvaudan, se operează întoarcerea la sine şi se dezleagă limba ţăranilor aspri din oustaux. Menţinerea, vreme de decenii, a dublei confesiuni şi a absoluţiei amânate, practica confesiunii generale pe etape, întretăiată de lungi perioade de examinare interioară, aşa cum era predicată de preotul din Ars, devenit misionar imobil în vremea monarhiei din Iulie, incită la o minuţioasă scormonire a memoriei, în căutare de păcate. Proliferarea „regulamentelor de viaţă", preciziunea crescută a „hotărârilor" însoţesc aprofundarea examenului interior. Predicatori şi învăţători congregaţionişti invită sufletele pioase la această nouă stăpânire de sine. în felul acesta se pun la punct conduitele, în chiar miezul vieţii private. La sfatul educatoarelor, părinţii impun un strict regulament fetelor tinere, după venirea de la pensionat, cu intenţia de a le îndepărta de la ispita unei vieţi ce pare închinată inactivităţii. Emoţionantul Caiet de hotărâri al tinerei Leopoldine Hugo este o dovadă a acestei influenţe. Sunt unele suflete pioase, care le îndeamnă pe tinerele fete să ţină un jurnal, ca simplu corolar al sacramentului penitenţei. La Marsilia, Isabelle Fraissinet, în vârstă de 113 rezece ani, se vede constrânsă să-şi îndeplinească în e zi canonul. Hârtia poate, de asemenea, înregistra esul vieţii spirituale a adulţilor, uşura scrupulele ite din neînsemnate greşeli zilnice. După 1850, al jurnalului feminin de conversiune, şi un exemplu icela al Doamnei Swetchine, editat de Falloux, :ază modelul, traduce aceeaşi voinţă de a adapta ia crescândă de a scrie despre sine în scopuri itive şi edificatoare. senţialul însă rămâne, în continuare, laicizarea ar procese de descifrare a persoanei, elaborate în :a confesionalului. Contabilizarea existenţei, etica orelor şi a zilelor, care îl copleşesc pe omul îlui al XlX-lea, nu ies la iveală decât sub obsesia Iii; ele decurg, de asemenea, din chiar acea fantasmă rderii, care determină ţinerea domestică a registrelor coteli, cu o extremă minuţie; care generează angoasa rdiţiunii spermatice sau pur şi simplu angoasa arii zilnice a duratei de viaţă. Această voinţă de a ui pierderea se revarsă în jurnalul intim. tarea autorului anonim de jurnale lordinarul Essai sur l'emploi du temps ou Metodhe pour objet de bien regler l'emploi du temps, premier sn d'etre heureux (Eseu asupra folosirii timpului sau ~>da, care are drept obiect o bună reglare a folosirii ului, primul mijloc de a fi fericit), redactat în 1810 ullien, militar în retragere, manifestă clar această ie. Autorul, care se reclamă din Locke şi Franklin, şi rui lucrare va fi premiată de Fourcroy, recomandă irţirea zilei în trei tranşe de câte opt ore. El propune rima tranşă să fie consacrată somnului; a doua -iului şi „îndatoririlor slujbei"; a treia - meselor, nei şi exerciţiilor corporale. El recomandă, în mod ial, ţinerea a trei jurnale sau „conturi deschise", unde fi înregistrate fluctuaţiile sănătăţii, vicisitudinile aiului şi pulsul vieţii intelectuale. Un „memorial itic" şi un triplu tablou al situaţiei, redactate la fiecare luni sau şase luni, vor face posibilă întocmirea unor nţuri succesive, care, ar fi de dorit, să fie supuse iţiei unui prieten voluntar, pentru ca el să judece luţia noastră. Aici, dorinţa de lămurire interioară, ibinată cu obsesia deperdiţiunii spermatice, suscită o :tică profană, nesusţinută de nici un dialog cu 114 Creatorul. Astfel că exemplul interior permanent, obsedant se structurează doar în funcţie de privirea de sine asupra sinelui, şi de privirea celorlalţi şi a lumii. Lungul monolog interior permite, de asemenea, să fie controlate aparenţele sinelui şi, totodată, ca şinele să devină indescifrabil de către Celălalt; necesarul secret al persoanei contribuie la impunerea introspecţiei.

50

Marii „jurnalişti" din prima jumătate a veacului au făcut eforturi uriaşe de a duce la bun sfârşit această sarcină de clarificare, fără umbra nici unei ambiţii literare. Operele lor, care adesea înregistrează, simultan, tot ce se poate înregistra, truda, banii, timpul liber şi activitatea erotică, joacă rolul de contoare ale declinului. Jurnalul intim încearcă să exorcizeze această angoasă a morţii, pe care o înteţeşte, totodată, prin aceeaşi unică mişcare a scriiturii. A detecta risipirea de sine înseamnă a descoperi mijloacele unei strategii de cruţare şi economisire. „Păstrând istoria a ceea ce mi se întâmplă, scrie Delacroix la 7 aprilie 1824, trăiesc de două ori; trecutul va reveni la mine. Viitorul este mereu aici". Astfel, se constituie o memorie care autorizează, în acelaşi timp, anamneză şi comemorarea. A ţine un jurnal este şi o disciplină de interioritate; pe hârtie se depune mărturia discretă. Scriitura permite analiza culpabilităţii intime, înregistrează eşecurile sexualităţii, ca şi înăbuşitorul sentiment al incapacităţii de a acţiona; ea susţine hotărârile secrete. Multipli factori contribuie încă la explicarea ascensiunii acestei fascinante practici. La un Mâine de Biran, ea răspunde ambiţiei de a fonda ştiinţa omului pe observaţie şi de a înţelege, astfel, raporturile care se formează între fizic şi moral. Căutarea de sine mai este stimulată prin toate faptele istorice care duc la aprofundarea sentimentului de identitate. Mai ales, accelerarea mobilităţii sociale generează un sentiment de insecuritate. Ea incită „jurnalistul" la a-şi pune întrebări asupra poziţiei sale, a cântări judecata altuia. Prezenţa mută a societăţii obsedează viaţa privată şi solitară a autorului unui jurnal. Noul mod al relaţiilor interpersonale, dictat de urbanizare, multiplică rănile narcisiace, generează o frustrare, ce invită la replierea asupra refugiului interior. Mâine de Biran a prezis, în 1816, această căutare a unei revanşe psihologice; el presimte timpul când „oamenii obosiţi să mai simtă, se vor descoperi mai dispuşi să revină în ei înşi;i, şi să caute acolo odihna şi acel soi de tihnă, şi acele consolări pe care nu le poţi găsi decât în intimitatea conştiinţei". 115 Ascensiunea sentimentului de proprietate nu este străină de această nouă căutare; Mâine de Biran are, încă o dată, intuiţia lui; el se felicită de faptul că prietenul lui, abatele Morellet, a fondat - în memoriul consacrat subiectului în speţă - dreptul de proprietate pe proprietatea pe care „fiecare om o are asupra lui însuşi, asupra tuturor facultăţilor sale,[asupra] eului său". Practica scriiturii de sine Mai rămâne să definim efectivul cu privire la scriitura de sine. Dacă ne rezumăm la marii „jurnalişti", recunoscuţi de istoria literară, întreprinderea este simplă. Nenumărate sunt femeile cărora codul convenienţelor le interzice să publice şi care îşi satisfac - graţie acestui jurnal intim -nevoia lor, atunci când nu este vorba chiar de furia de a scrie. Eugenie de Guerin mărturiseşte că astfel reuşeşte să calmeze o dorinţă irepresibilă; şi totul ne face să credem că în cazul Doamnei de Lamartine, mama poetului, avem de-a face cu ceva similar. Deseori, prost inserat în societatea unde este chemat totuşi să trăiască, „jurnalistul" suferă de a nu putea comunica, dialoga^cu celălalt. Pe lângă aceasta, îi este greu să ia decizii. în mai 1848, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, Amiel aşterne, în jurnalul său, sub forma unei interminabile ecuaţii, datele unei eventuale căsătorii, „îmi creez fantome şi încurcături din nimic", mărturiseşte Mâine de Biran, strivit de ceea ce numeşte el „precocupare" - noi am spune anxietate -, pe care o atribuie „neîncrederii în sine". Totuşi, marele „jurnalist" nu este departe de a apărea atunci ca un mare bolnav; cu siguranţă, ca un timid, ba chiar ca un impotent, copleşit de tendinţe homosexuale pe care nu va reuşi să le satisfacă. Micro-familia burgheză provincială constituie locul de ecloziune privilegiat al jurnalului intim. Această structură favorizează ataşamentul faţă de mamă şi faţă de copilărie; Beatrice Didier afirmă că „jurnalistul" suferă de regresiune şi ca scriitura lui traduce căutarea refugiului matricial. Nu am putea nega că acest canon cotidian prelungeşte imperativele pedagogiei juvenile: ţine, în acelaşi timp, de carnetul şcolar şi de tema făcută acasă. într-adevăr, jurnalul este, mai întâi, şi poate, mai ales, o practică. El impune o muncă istovitoare; să ne gândim la cele şaptesprezece mii de pagini redactate de Amiel! 116 Pentru cei care se complac în monologul interior, jurnalul poate fi o plăcere rafinată. „Când mă aflu singur, declară Mâine de Biran, mi-e prea destul dacă urmăresc mişcarea ideilor mele sau a impresiilor mele, dacă mă cobor în mine, dacă îmi supraveghez dispoziţiile şi variaţiunile modalităţilor mele de a fi, dacă profit de mine însumi şi înregistrez ideile care îmi vin din întâmplare sau cele sugerate de lecturile mele". în acest sens, jurnalul intim încoronează bucuriile acelei privacy: „Aspir să devin eu însumi, reîntorcându-mă la viaţa privată şi de familie, mărturiseşte acelaşi «jurnalist», până atunci voi fi sub posibilităţile mele, nu voi fi nimic". Totuşi, probabil că acest lucru a fost deja intuit, jurnalul este duşmanul conjugalităţii! Mai ales femeilor li se impune să scrie pe ascuns. Eugenie de Guerin îi ascunde chiar şi tatălui ei adorat caietul, pe care noaptea îl umple cu scrisul ei aărunt, în „odăiţa" sa, contemplând stelele. A ţine un jurnal îmbracă fără îndoială şi aspectul masturbator relevat de Beatrice Didier.

51

Istoricii nu au măsurat încă difuziunea socială a unei practici, a cărei analiză rămâne monopolul specialiştilor în literatură. Pe lângă aceasta, marea fragilitate a acestor documente conduce, desigur, la o subestimare din punct de vedere cantitativ. Nenumărate indicii ne fac într-adevăr să credem că jurnalul intim se înscrie în contrapunct la multe vieţi private. Mica burghezie nu ignoră acest fapt, după cum o dovedeşte şi textul lui P. H. Azai's, modest autodidact parizian; jurnalul se prezintă aici ca îndepărtatul moştenitor al cărţii de judecată şi ca însoţitorul registrului de socoteli. Se poate bănui că fetele tinere care au găsit în el un mijloc de manifestare a sentimentelor sunt o legiune. Caroline Brame, ale cărei hârtii au fost găsite la târgul de vechituri, şi Mărie Bashkirtseff nu constituie, desigur, exemple izolate; şi tiu mai puţin Isabelle Fraissinet. în legătură cu aceasta, merită să subliniem voga imensă a albumului. în vremea monarhiei din Iulie, scrie Pierre Georgel, orice fată tânără de familie bună îşi are jurnalul ei, pe care îl prezintă prietenilor casei. Lamartine, de pildă, deschide jurnalul Leopoldinei Hugo. Până la vârsta de treisprezece ani, Didine îşi notează jocurile, visele de copil, lecturile; mai apoi, pot fi suprinse suspinele şi mărturisirile primilor admiratori, la care tânăra începe să devină tot mai atentă. De atunci, se preocupă de toaletele sale, notează balurile, spectacolele la care se duce şi nu uită să-şi treacă impresiile de călătorie. Albumul este un 117 fel de debara; îşi lipeşte aici buletinele de note; îşi pune la păstrare gravuri pitoreşti; după căsătorie, îşi va lua caietele în noul muzeu al arhivelor familiale. Echivalente simbolice ale albumului, dacă nu chiar ale jurnalului, funcţionează şi în mediile populare. Trusoul brodat de fiica mai mare nu poate oare fi considerat drept o scriitură atentă despre sine şi despre visele de viitor? In orice caz, funcţiunea lui depăşeşte cu mult simpla dorinţă de a dispune de o rezervă de lenjerie a doua zi după nuntă. Agnes Fine arată cu câtă grijă pubera din Pirinei toarce, brodează, înseamnă cu fir roşu această comoară, care, după aceea, nu îi va servi la nimic. Fiica desemnată să fie moştenitoare se supune şi acestui rit, de a cărui necesitate practică nu este convinsă totuşi. Astfel se explică extremul ataşament al femeii la această acumulare simbolică. în Icarie (Icaria), Cabet va fi acuzat de intenţia de a confisca trusourile. Valorizând la maximum în naraţiunea sa lada de zestre, pe care Gilliat o moşteneşte de la mama ei, autorul Travailleurs de la mer (Lucrătorii mării) înţelege să desemneze astfel un element major al sensibilităţii populare. înţelepciunea ambiţiilor Căutarea retrospectivă a eului, căreia i se consacră „jurnalistul", stimulează regretele, aţâţă nostalgia, dar, prin aceeaşi mişcare, pune în valoare aspiraţia şi suscită imaginarul construcţiei de sine. Ea îndeamnă, vai! la o istorie a ambiţiei. Cu toate acestea există o evidenţă: o mare moderaţie ordonează reprezentările viitorului; această prudenţă vine să contrazică imaginea prea grăbită a unui veac în care poftele s-ar fi dezlănţuit. într-adevăr, e bine să nu uităm atracţia reproducerii şi forţa mecanismelor care o susţin. Amploarea patronajului, sistemul „recomandării", pe scurt, importanţa relaţiilor şi intricaţia strategiilor familiale frânează mult timp ascensiunea unei meritocracţii care, chiar după triumful republicii, va rămâne precară. Aşa după cum subliniază şi Theodore Zeldin, teama de surmenaj, de exces, încurajată de corpul medical, contribuie la moderaţia ambiţiilor. Ar trebui să mai adăugăm influenţa acelei culturi clasice a umaniştilor, în ciuda dispreţului condescendent care caută să-i minimalizeze importanţa. Câţi bărbaţi maturi, cititori ai lui Horaţiu, nu au căutat oare înainte de orice nepreţuitul otium, şi nu au practicat cu voluptate acel cârpe diem, după modelul prefecţilor poeţi, descrişi de Vincent Wright sau de preşedintele de 118 Neuville, magistratul pus în scenă de Duranty în Le Malheur d' Henri et te Ger ard (Nefericirea Henriettei Gerard). Căutarea stimei publice, confirmată, între altele, de obsesia decoraţiei, trece pe locul întâi, lăsând în urmă deseori goana după bogăţie; iar dificila poziţie a parvenitului arată limpede că mobilitatea socială nu este doar o simplă problemă de avere. Din această perspectivă, anumite rezultate ale istoriei cantitative dobândesc o altă dimensiune; şi, în primul rând, atracţia permanentă exercitată de profesiunile liberale şi funcţiunea publică. O anchetă, cerută de Duruy în 1864, printre elevii seriilor clasice din liceele de provincie, arată că dreptul, medicina şi Saint-Cyr focalizează, în acest mediu, ambiţiile juvenile. Oricum, burghezia preferă serviciul la stat, şi nu lumea afacerilor. Christophe Charle a evaluat cu atenţie soliditatea mecanismelor de reproducere şi, totodată, permanenţa atracţiei exercitate de funcţiile publice înalte. Politehnica şi celelalte şcoli de renume fascinează, deşi practica „pantuflajului" nu s-a dezvoltat încă şi, ca atare, acest tip de carieră este departe de a putea asigura dobândirea unei mari averi. în mediile muncitoreşti, mândria de a şti-să-faci, prestigiul putinţei de a da o mână de ajutor limitează dorinţa de evaziune socială; şi contribuie la explicarea amplorii pe care a cunoscut-o endogamia tehnică şi, în acelaşi timp, a slabei promovări. Multiplicitatea transferurilor profesionale, care se operează de la o generaţie la alta, nu trebuie să mascheze aici stabilitatea dominantă a statutelor sociale.

52

Jacques Ranciere a pus totuşi în evidenţă importanţa profundă a experienţei trăite, între 1830 şi 1850, de către un efectiv minoritar de muncitori asupra cărora s-a abătut o nouă stare de rău existenţial („mal-etre"). Sensibili la durerea timpului furat prin muncă, aceşti indivizi se simt chemaţi pentru cu totul altceva decât pentru exploatarea la care sunt supuşi, într-o oarecare măsură din pricina unei supraabundenţe de a fi ; ei încearcă, de altfel, să se elibereze de această supraabundenţă abandonându-se unor adevărate „deliruri în cameră". Nopţile acestor proletari, populate cu vise de viitor, sunt obsedate de paradisul identităţii. Tensiune minoritară, simţită de cei de jos, care trăiesc ca muncitori, dar fac eforturi să vorbească şi să scrie ca burghezii; şi aceasta cu preţul unui imens travaliu, făcut din lecturi dificile, din şedinţe de recopiere şi din lecţii învăţate pe dinafară. Numărul de muncitori parizieni, net superior faţă de perioada monarhiei din Iulie, care îşi impun să urmeze cursuri serale, confirmă propagarea acestei ambiţii proletare. Istoria singularităţilor vine să 119 tempereze, aici, datele mute ale cuantificării şi să ne informeze cu privire la geneza dorinţei. Populaţia de la sate se deschide, şi ea, treptat, către visul de viitor individual; bâlbâială ale cărei urme trebuie să le căutăm mai degrabă în gest decât în discurs. Astfel, crima atroce a lui Pierre Riviere a putut fi interpretată ca semn al conştientizării unui „mal-Stre" colectiv. Formularea ambiţiilor individuale dezagregă lent şi foarte inegal, în funcţie de regimul social, structurile familiale; ea deranjează strategiile patrimoniale şi vine - tocmai la timp - să rezolve problema pusă de mezinii familiei-matcă. După Gregor Dallas, care studiază ţărănimea din Orleans, progresul indiyiduaţiei destinde legătura care o uneşte pe mamă de copiii ei, intensifică sentimentul de nesiguranţă şi duce la explozia unei „economii ţărăneşti", care ar fi putut rezista totuşi răsturnărilor economice. Aici, departe de a se replia asupra copilului-rege, familia se dislocă prin slăbirea relaţiei afective. Ar fi uşor să detectăm multe alte cazuri cu referire la această dezinvoltură crescândă faţă de propria familie, la dispariţia sentimentului. Un exemplu printre altele: o dată cu Restauraţia, migrantul din Creux refuză să-i mai trimită tatălui economiile făcute; în curând, vor trebui să treacă ani îndelungaţi până când se va întâmpla să se întoarcă acasă pentru a-şi îmbrăţişa mama şi surorile. Trei forme de ambiţie îi ţin ca într-un cleşte pe tinerii din zonele rurale, forme modulate după subtile ierarhii intrafamiliale, şi, mai ales, după rangul ocupat în cadrul fratriei: 1. voinţa de a dobândi statutul de proprietar, proiect tradiţional, mai uşor de realizat acum decât în trecut, fapt confirmat de valoarea pământului care creşte în permanenţă, de fărâmiţarea patrimoniilor şi reluarea marilor mişcări de defrişare; 2. dorinţa de a se ridica până la una dintre acele profesiuni-releu, cea de morar şi, mai ales, cea de cârciumar, care constituie - după cum a arătat Ronald Hubscher, în legătură cu ţinuturile din zona Pas-de-Calais - trambuline indispensabile pentru o reuşită socială; 3. migraţia definitivă către oraş; experienţă exilară, ale cărei riscuri sunt temperate de reţelele de solidaritate, de găzduire, de plasare şi înrudire, aproape întotdeauna pe temei regional; asemenea reţele s-au cristalizat, de-a lungul deceniilor, în majoritatea oraşelor cu flux continuu de emigranţi. Aici se elaborează noi filiere, noi itinerarii, care vor permite generaţiei următoare să înceapă o adevărată ascensiune. In această privinţă, exemplar este cazul migranţilor din Auvergne, de care s-a ocupat Francoise Raison. 120 Figurile vocaţiei Nu putem trece cu vederea vocaţia, un punct culminant pe scara ambiţiilor, şi al cărei caracter irepresibil se întîmplă deseori să perturbe - sau să exalte - viaţa privată a familiilor din veacul al XlX-lea. Modelul vocaţiei religioase devine tot mai influent, fapt confirmat o dată în plus de creşterea efectivelor ecleziastice până în zorii celei de a Treia Republici. Aria socială a recrutării variază atât de mult în funcţie de dioceză încât pare zadarnic să încerci chiar şi o scurtă sinteză. Cel mult, se poate sublinia în mod global „ruralizarea" progresivă a clerului. Deseori, primul apel se face auzit în ajunul comuniunii solemne, cu prilejul acelei crize de misticism, atât de bine relatată totuşi de George Sand, şi trăită cu atâta intensitate de nefericita Caroline Brame. După 1850, exaltarea figurii îngerului, avântul cultului marial, promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune, valul devoţional, care duce la exaltarea personalităţii a nenumăraţi sfinţi, neglijaţi până atunci, ca şi declinul antimisticismului anterior concură la exacerbarea unei sentimentalităţi juvenile, stăpânită în pulsiunile sale prin negarea ambiantă a trupului. Marea gestă a mariofaniei, care se desfăşoară de la La Salette (1846) la Pontmain (1871), atestă prezenţa celestă şi face să crească frecvenţa chemărilor. Ar merita, de asemenea, să reflectăm la desfăşurarea contemporană a unei figuri laicizate a vocaţiei. Anumiţi politicieni burghezi, apostoli populişti, aduc mărturie prin viaţa lor cu privire la realitatea acestui transfer. CharlesFerdinand Gambon, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, extrem de bogat, pierde cincisprezece ani din viaţă la ocnă, rezistă la toate rugăminţile familiei şi ale logodnicei sale, îndură subtilele maltratări ale temnicerilor lui pentru a nu fi nevoit să solicite îndurarea imperială; eliberat, în sfârşit, el îşi închină restul vieţii cauzei republicane. Numeroşi militanţi din rândul muncitorilor, care trăiesc într-o rătăcire cvasiapostolică, mai multe feministe, care hotărăsc să

53

rămână fecioare sau cel puţin celibatare, numeroase învăţătoare ascetice îşi adaptează, mai mult sau mai puţin conştient, conduita după modelul vechi. Şi s-a scurs deja mult timp de când Francoise Mayeur a scos în evidenţă latura mănăstirească a Şcolii normale din Sevres. Ar fi fără îndoială rodnic să reexaminăm în această perspectivă, legată de consacrarea persoanei private şi a disoluţiei sale în visul colectiv, nenumăratele notiţe din Dictionnaire du mouvement 121 ouvrier (Dicţionarul mişcării muncitoreşti), publicat de neobositul Jean Maitron. Până atunci, o certitudine se impune, care pecetluieşte, de altfel, această schijă de istorie a ambiţiei: frecvenţa şi amploarea decepţiei. In 1864, elevii din seriile clasice se visează generali, mari patroni sau maeştri ai baroului şi sfârşesc prin a deveni profesori la ţară, funcţionari la registru, secretari. Decepţia candidatului la bacalaureat este simetrică decepţiei resimţite de fetele de aceeaşi vârstă, fie ele burgheze sau ţărănci; orice fată visează un Făt Frumos sau un partener fermecător, dar nu ignoră că strategia matrimonială, ale cărei imperative le-a interiorizat, o va arunca în braţele unui celibatar vlăguit sau ale unui trist nătâng. CĂLĂTORIA Şl RĂTĂCIRILE SUFLETULUI Noua experienţa a spaţiului De-a lungul primei jumătăţi a veacului, în modul de a călători se operează o adevărată revoluţie. O nouă experienţă se elaborează, chemată să ocupe un Joc important în visele vieţii private. Modelul clasic al itinerarului calm şi senin, jalonat de sejururi citadine, care îl îndemna pe turist să se înfrupte din operele de artă şi din vizitarea monumentelor cedează treptat în faţa unei practici elaborate la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi al cărei model a fost desenat de excursiile lui Saussure în Alpi, de plimbările lui Ramond de Carbonnieres în Pirinei sau de cele ale lui Cambry în Finistere. A face eul să vibreze, a-1 îmbogăţi cu o experienţă nouă a spaţiului şi a celorlalţi, trăită în afara spaţiului obişnuit, constituie, de atunci, ţintele esenţiale. Călătorului îi place să se confrunte cu scena grandioasă, cu peisajele haotice. Dominând faleza, aşezat în apropierea prăpăstiilor, el preferă să se cuibărească pe versanţii munţilor, la jumătate de drum între culmile însorite şi valea liniştitoare. Lecturile sale îl invită să se confrunte cu bunii sălbatici care populează aceste locuri retrase. Imaginea acelui highlander din WaverJey, a indianului din Preeria sau a malurilor râului Messachebe dau naştere unei etnologii fruste şi ţesute din fantasme. Savanţii de la Academia celtică şi, ceva mai târziu, arheologii din societăţile savante îi dezvăluie călătorului urmele unui trecut încrustat în pământ şi îi 122 sugerează misterioase corespondenţe între mineraJ, vegetal şi omenesc. Turiştii înghesuiţi în oraşele cu ape tămăduitoare organizează, în grupuri, ascensiunea primelor pante ale munţilor din apropiere. Din 1816, Mâine de Biran îşi asumă riscul să urce pantele Pirineilor, cu „Ramond" în mână. Ghidurile turistice publicate în vremea monarhiei cenzitare indică „punctele de vedere", apoi „panoramele"; ele propun, ca şi o parte a presei, de altfel, o nouă propedeutică a privirii, întărită fără întârziere de descoperirea instantaneului fotografic. O dată cu aceasta se modifică şi itinerarele; după Alpi şi Auvergne, Normandia, iar, mai târziu, Bretania încep să atragă tot mai mulţi turişti, în ciuda precarităţii reţelei de hanuri. în perioada monarhiei din Iulie şi a celui de-al Doilea Imperiu, noile conduite se popularizează, cu un decalaj cronologic uşor de înţeles. în vreme ce bunii burghezi din Rouen întreprind^ călătorii în Elveţia, Perrichon îşi riscă viaţa pe Marea îngheţată. Chiar şi simpla plimbare se transformă. Dorinţa unui refugiu, în care să cauţi emoţia vibraţiilor intime şi consolarea spectacolului unei naturi senine, pe scurt, experienţa lui Rousseau pe insula Saint-Pierre îşi păstrează prestigiul, dar dobândeşte noi valenţe. Grota, câmpia răscolită de vânt, malurile lovite de valuri, promontoriul pe care se înalţă farul vor deveni cu repeziciune scenele privilegiate ale contemplării. Lectura lui Renee sau Dominique incită la adoptarea unor conduite noi. Jean-Pierre Chaline constată că, în ciuda proximităţii plajei, marşurile îndelungate şi reveriile solitare prin păduri şi peste câmpuri constituie cele mai frumoase vacanţe ale burghezilor din Rouen. începând cu monarhia din Iulie, se elaborează o nouă experienţă, confirmată perfect de plimbările bretone ale lui Flaubert şi Du Câmp. Nu mai regăsim aceeaşi aşteptare a revelaţiei pământului, aceeaşi căutare metafizică ji etnologică, aceeaşi preocupare pentru corespondenţe. In schimb, disponibilitatea este mai mare faţă de senzaţie şi de mesajele cenesteziei; corpul se află mai angajat în această nouă călătorie. Practica unei „partide de iarbă verde", cum se întâmplă în cazul femeilor care dorm ale lui Courbet sau al canotorilor lui Maupassant, voga plajei, unde lumea vine să caute aer curat şi prospeţime, nu încă Şi soare, îndrăzneala de a face baie în mare, la temperatura de treisprezece grade (Didine, în albumul ei, ne relatează senzaţiile puternice pe care le-a încercat într-o asemenea I 123

54

situaţie), totul constituie o mărturie despre această primă staţiune şi acest prim timp, când dezbrăcarea corpurilor este posibilă. La aceasta se cuvine, desigur, să adăugăm rolul iniţiatic pe care îl dobândeşte, pentru tânărul cultivat, marea călătorie către „Orient", adică spre Spania, Grecia, Egipt sau Bosfor; ca şi răspândirea, apoi degradarea socială a călătoriei de nuntă; timp al unei duble iniţieri, sinteză a practicilor străvechi, care le împing pe tinerele cupluri către Veneţia şi Tunis sau, la fel de bine, către malurile Bretaniei sau fiordurile Norvegiei. Călătoria rămâne o peripeţie; ea impune o colecţie de amintiri a căror importanţă ne-o putem închipui cu greu astăzi. Indispensabilul album doldora de impresii fragmentare şi de crochiuri inspirate de voga Călătoriei pitoreşti, numeroase carnete şi povestiri publicate de cei cu adevărat mari, de la Stendhal la Flaubert, de la Gautier la Nerval, stau mărturie pentru intensitatea experienţei. Va trebui totuşi să aşteptăm introducerea trenurilor de plăcere şi mai ales fluxul marilor pelerinaje, ofensivă dusă între 1871 şi 1879 de către membrii unei congregaţii religioase creată în 1845, pentru ca masele rurale să poată, la rândul lor, încerca aceleaşi emoţii care, de aproape un secol, îmbogăţesc sufleteşte elita. In oraş, apariţia „hoinarului" ca personaj, detectată de Hugo şi bine analizată de Baudelaire, traduce, totodată, mutaţia spaţiului public şi avântul privatului (privacy). Nou călător în peisajul de piatră al oraşului, hoinarul inaugurează strategiile de privatizare, care se vor dezvolta în cadrul spaţiului public; în acest sens, el apare ca o figură de tranziţie. în explorarea sa citadină, el apreciază, într-adevăr, spaţiul care îi va permite să reconstituie condiţiile vieţii private; strada însăşi tinde să reproducă pentru el imaginea apartamentului. Pasajele care multiplică urbanismul monarhiei cenzitare şi cafenelele care se cuibăresc aici fără probleme facilitează elaborarea acestor noi conduite; ele propun hoinarului interioare amăgitoare. O dată cu vremea haussmannizării, gara şi, mai ales, marele magazin, nou labirint al mărfii, vor asigura un ultim refugiu personajului. Devenit insolit, hoinarul părăseşte treptat trotuarul în favoarea trecătorului. Pietonul grăbit, preocupat să-şi asigure siguranţa proprie, cu mintea absorbită de diverse probleme personale, nu mai poate de acum înainte să acorde atenţie spectacolului străzii; pentru el, nici nu mai poate fi vorba să facă din stradă o prelungire a locuinţei sale. 124 Cărările reveriei Se ştie cu câtă îndrăzneală au reînnoit romanticii imaginarul, au multiplicat pistele reveriei, au îmbogăţit modalităţile monologului interior şi şi-au invitat cititorii la meditaţie, la contemplaţie, ba chiar la extazul mistic. Nu putem aici decât să schiţăm etapele acestei prodigioase reînnoiri. In vremea Restauraţiei triumfa această reverie sensibilă în sânul naturii, propusă de Jean-Jacques, îmbogăţită de Lamartine, care permite conştiinţei să se abandoneze mişcărilor vieţii interioare. Gândul morţii, tema scurgerii timpului în faţa vestigiilor trecutului, contemplarea oceanului sau a nopţii înstelate, ascultarea privighetorii ordonează atunci punerile în scenă ale meditaţiei. După 1830, drumurile imaginarului se fac tot mai largi; reveria sensibilă pierde din prestigiu în favoarea reveriei fabulatorii şi depeizante, care dă frâu liber imaginaţiei, avidă să se proiecteze către ţinuturi exotice sau către trecutul foarte îndepărtat. Ne mai rămâne să aflăm în ce măsură aceste teme literare au putut să alimenteze practicile. Evident, multiplicarea barierelor care păzesc secretele vieţii private, răspândirea disciplinelor somatice noi, ca şi precizia crescândă a gestionării timpului nu au făcut decât să incite la rătăciri pe cărările imaginarului. Fetele tinere, în special vizate de această contenţiune, sunt ispitite atunci de visele de dragoste eterată; cel puţin romanul epistolar nu va înceta de-a lungul secolului să reia în permanenţă această imagine, de la Balzac la Edmond de Goncourt şi Marcel Prevost. Inaccesibilitatea fecioarei, izolarea pensionatului, în ciuda faptului că favorizează practicile degradării sexuale, îl incită totodată pe tânăr să viseze la diafana silfidă imaginară. Silueta gracilă abia întrevăzută la biserică, ovalul perfect al unui chip în lumina unui vitraliu erau de ajuns atunci ca să hrănească fantasmele. Se regăsesc nenumărate urme ale acestei înclinaţii în arhivele vieţii private juvenile. Plimbările la cimitir ale Eugeniei de Guerin par inspirate, chiar şi în alegerea posturii, de iconografia tinerei şi a morţii. „Caietul de stil", redactat de Leopoldine Hugo la vârsta de şaispreceze Şi şaptesprezece ani, arată că ea excela în „disertaţiile meditative" şi dezvăluie la acest copil o uimitoare maturitate în practica meditaţiei. Unul din aceste texte, mtitulat Seara, nu este decât o lungă analiză a acestei stări de reverie. George Sand relatează cum, în vremea 125 adolescenţei sale, îşi lăsa imaginaţia să creeze un parc Versailles, pe care ea nu îl văzuse niciodată. Mai târziu, tânăra Aurore obişnuieşte să se lase pradă iluziilor unei clipe, să se abandoneze ideilor celor mai nebuneşti; la ea, reveria depeizantă tinde să devină o manie. Ea va acredita astfel faimoasa bizarerie virginală, subliniată şi de discursul medical. Aici transpare chiar şi ispita flaubertiană a vieţii visate şi nu a vieţii trăite, a cărei extensie socială este, din nefericire, imposibil de măsurat.

55

Diversificarea imaginilor onirice Ascensiunea cererii onirice, detectată de Jean Bousquet, explică extrema atenţie cu care secolul se ocupă de procedurile visului, perceput ca punctul central cel mai secret al personalităţii, protejat de multiplele straturi ale vieţii diurne. Spre a evita orice anacronism, e bine să reamintim cu acest prilej câteva evidenţe pe care influenţa teoriilor freudiene le-a aruncat într-un con de umbră. In primele decenii ale veacului al XlX-lea, filosofii se întreabă înainte de toate asupra statutului nocturn al sufletului; Mâine de Biran consideră că şi sufletul adoarme; Jouffroy consideră, dimpotrivă, că acesta veghează; Lelut, că se odihneşte; după romantici, visul echivalează cu o adevărată înviere a sufletului. Visul nu este altceva decât o luare de cuvânt de către fiinţa profundă. Importanţa acordată de ideologi cenesteziei şi influenţa fizicului asupra moralului ghidează mult timp explicaţiile ştiinţifice ale mecanismelor onirice. Ea duce la privilegierea rolului jucat de mesajele organice, viscerale sau cerebrale şi, totodată, la punerea în valoare a influenţei exercitate de preocupările din ajun, ca şi de reziduurile senzaţiei diurne. De aici şi distincţiile operate de Mâine de Biran şi, mai târziu, de Moreau de Tours, Alfred Maury sau Macario între visele senzoriale, afective şi intelectuale. între 1845 şi 1860, o pleiadă de savanţi francezi aduc un suflu nou în modelarea perspectivelor; visul nu este pentru ei decât unul din multiplele mecanisme de regresiune şi de disoluţie a formelor superioare ale psihismului; de aceea, va fi expulzat în patologie, alături de delir şi nebunie. Cercetătorii se vor apleca, din aceste motive, cu mare atenţie asupra somnambulismului, ca şi asupra procesului hipnagogic, adică asupra acelor senzaţii imprecise care se impun pe pragul visului, când gândul 126 ,cepe să-şi piardă coerenţa. Lucrarea lui Moreau de 'ours, De 1 'identite de 1 'etat de reve et de la folie (Despre identitatea stării de vis şi de nebunie, 1855), ca şi fascinaţia xercitată de Aurelia de Nerval, traduc această isihiatrizare a analizelor. Atunci se elaborează o ştiinţă a visului care, cel puţin în Franţa, va domni singură până la introducerea psihanalizei. Mai delicată se revelează a fi problema istoricităţii fenomenologiei onirice şi a repartiţiei sociale a practicilor onirice. Jean Bousquet deschide aici dezbaterea într-un mod peremptoriu. După el, „oamenii nu visează decât începând cu 1780 acele scene stranii, acele bizare jocuri fără semnificaţie", care constituie trama onirismului contemporan. Dacă ar fi să-i dăm crezare, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, nu numai forma şi conţinutul, ci şi funcţia visului ar fi cunoscut o profundă mutaţie. Oricum ar fi însă, toţi specialiştii sunt de acord să remarce declinul visului premonitoriu. Viitorul încetează să mai polarizeze activitatea onirică. După George Steiner, răspândirea cosmologiei newtoniene şi, ca urmare, aceea a evoluţionismului darwinian nu mai permit căutarea semnelor viitorului în obscuritatea nopţii individuale. Acestea fiind zise, succesul de care continuă să se bucure, de-a lungul veacului, Cles des songes (Cheile de vise), difuzate de colportori în rândurile publicului popular stau mărturie, în această privinţă, pentru decalajul existent între comportamente şi păstrarea credinţelor arhaice. O altă evidenţă: replierea visului către trecutul individual. Romanticii, de fapt, incită la această opţiune; ei consideră visul drept o întoarcere la însăşi rădăcinile fiinţei, a cărei amprentă este păstrată în amintirile de la cea mai fragedă vârstă. Această evoluţie se acordă cu reevaluarea copilăriei, pe cale de a avea loc în spaţiul celulei familiale. Mult mai imprecise şi nesigure sunt tendinţele onirismului erotic, aşa cum par ele că se schiţează în această perioadă. Dacă ne limităm doar la visul literar, această clară manifestare a dorinţei, frecventă în veacul al XVIII-lea, regresează mai apoi până către 1840-1850, în favoarea imaginilor inspirate de iubirea platonică. Activitatea onirică însoţeşte astfel meandrele reveriei nocturne. Apoi, se operează o evidentă revenire la erotism, înfloreşte visul necuviincios, obscen, bordelian, aşa cum îl relatează, de pildă, Flaubert. După Chantal Briend, acest val se desfăşoară între 1850 şi 1870; prestigiile venalităţii sexuale şi licenţa sărbătorii imperiale obsedează în aceeaşi

127 măsură somnul. Alfred Maury vede în această întoarcere la erotism manifestarea unei nevoi de „derulare" (sic), suscitată de tentativa de decorporeizare, aflată în curs. De fapt, între această autoritate onirică a sexului şi înflorirea angelismului se stabileşte un total sincronism. Cele mai atinse de această ispită a erotismului oniric ar fi femeile isterice şi tinerii virgini - regăsim aici drama pierderilor seminale involuntare - ca şi „persoanele care se dedică activităţii intelectuale şi meditaţiei" (Macario). Anumite vise nocturne relatate de Edmond de Goncourt şi, mai mult încă, scenele onirice de incest raportate de Jules Renard în jurnalul său atestă conştiinţa ascuţită a relaţiei care se ţese între vis şi dorinţa sexuală, într-o vreme cînd psihanaliza începe să germineze.

56

Să mai notăm şi frecvenţa temei onirice a călătoriei, a diligentei, a trenului şi a evocării peisajului; ceea ce tinde să confirme pregnanţa noii experienţe a spaţiului. Alfred Maury chiar visează asemenea situri maiestuoase, tablouri contemplate aşa cum ar face un turist; nu mai puţin de şase oraşe obsedează visele relatate de el; în legătură cu o formă particulară de senzaţie hipnagogică, el mărturiseşte: „Mai ales în timpul călătoriei, devin subiectul acestor halucinaţii pitoreşti". Ar fi interesant să întocmim repertoriul temelor politice ale visului: notez, în ceea ce mă priveşte, că gesta revoluţionară revine, în acest caz, ca un laitmotiv în scrierile specialiştilor; să fie o mărturie inconştientă a profunzimilor anxietăţii? Visul ghilotinei, trăit de către Maury şi reluat de Bergson, a devenit celebru, la fel ca visul despre vătrai, inspirat aceluiaşi Maury de episodul zilelor din iunie; dar poate că nu trebuie să vedem aici decât două din acele vise sadice, despre a căror proliferare la finele secolului trecut vorbeşte Chantal Briend... Aceste câteva consideraţii par dezlânate în comparaţie cu maiestuoasa construcţie eşafodată de Jacqes Bousquet, susţinută de analiza mai multor sute de vise literare. După acest autor, de la sfârşitul Vechiului Regim stocul imaginilor onirice s-a diversificat progresiv, iniţial fiind strict limitat la evocările paradisului şi infernului. In descendenţa edenului se înscriu visele despre grădină, apoi viziunile de peisaje naturale; de infern se leagă viziunile subteranei şi ale oraşului, ca şi toate visele angoasante, care îşi au originea în delirurile studiate de psihiatrie; Aei ar trebui să-i atribuim reînnoirea formelor de coşmar. în felul acesta s-ar fi propagat, în chiar miezul visului, scenele de inhibiţie, actele involuntare şi episoadele de dedublare 128 a personalităţii. După 1850, cele două serii se întrepătrund treptat şi se tulbură, în vreme ce laicizarea visului se apropie de sfârşit. Din această epocă, onirismul contemporan al absurdului şi bizarului poate înflori în voie. Acest fascinant parcurs, ca şi cele câteva observaţii care îl preced, tinde să acrediteze ipoteza, antifreudiană, privind istoricitatea visului. Este imposibil, într-adevăr, să nu fii frapat de numeroasele concordanţe care se stabilesc între istoria imaginarului şi evoluţia conţinu turilor onirice. MEDJATOR/J COLOCVIULUI SINGULAR Rugăciunea solitară şi meditaţia Studiul cantitativ al difuzării cărţii pioase, realizat de Claude Savart, impune o anume prudenţă: în plină înflorire a celui de-al Doilea Imperiu, reeditarea lucrărilor vechi continuă să se bucure de o reală apreciere. Continuitatea ar apărea fără îndoială şi mai mare dacă analiza s-ar referi la literatura de colportaj, destinată publicului popular. Ceea ce ne face să credem că sentimentul religios şi formele rugăciunii individuale nu au evoluat prea repede. Tehnicile exerciţiului spiritual se inspiră încă, îndeaproape, din maeştrii trecutului. L'Imitation (Imitaţia), care datorită lui Lamennais va cunoaşte o nouă traducere, rămâne mult timp ghidul cel mai răspândit al creştinului zelos. „Bunul preot" din Ars oferă modelul eclectismului spiritual, atemporal, care operează fuziunea mai multor modele de sanctificare, şi pioasa Eugenie de Guerin îi citeşte copleşită de veneraţie pe Sf. Augustin, Sf.Francois de Sales, Bossuet şi Fenelon. Misionarii Restauraţiei, evocatori neobosiţi ai torturilor din infern, se inspiră din tonul dramatic al predicatorilor de altădată. Romanticul, fascinat de moarte, este pregătit să vibreze la accentele teribile ale lui Tertulian sau ale Sf. Bernard; cât se poate de firesc, meditaţia asupra scopurilor ultime intră de la sine în puneri în scenă ale melancoliei. Cu aceste rezerve, originalitatea pietăţii veacului al XlX-lea în nici un caz nu se poate nega; deşi cucernicia este un subiect oarecum neglijat de sociologia religioasă, total absorbită de sarcina de a măsura decreştinarea. Analiza intenţiilor rugăciunii şi a mărturiilor recunoştinţei implică scoaterea în evidenţă a specificaţiei crescânde şi 129 a familiarizării cu preocupările care suscită recursul la asemenea acte cucernice. Rugăciunile pentru convertirea şi salvarea soţului sau a fratelui, pentru prosperitatea afacerilor sau reuşita la examene se adaugă stocului considerabil de cereri de vindecare individuală, de reuşită a călătoriei pe mare sau de salvare a soldatului; în această privinţă, mărturia însoţitorilor preotului din Ars corespunde rezultatelor obţinute de Bernard Cousin. Niciodată ex-voto-ul nu va fi fost atât de răspândit ca în veacul al XlX-lea; în Provence, declinul lui nu începe decât o dată cu deceniul 1870-1880; acest semn material al recunoştinţei poartă însemnul preocupărilor micii burghezii, pentru care el a devenit o formă privilegiată de exprimare. Atenţia crescândă faţă de persoana beneficiarului corespunde, totodată, şi ascensiunii individualismului, pe care l-am întâlnit la fiecare pas. Despre familiarizarea recursului mărturiseşte şi înflorirea rugăciunii pentru sufletele din purgatoriu; atunci devine populară cu adevărat această devoţiune. Pentru a uşura suferinţele morţilor din familie, ale căror chemări el crede că le aude, fiul cucernic plăteşte liturghii, se împărtăşeşte, înmulţeşte^ cuvântările, se străduieşte să dobândească indulgenţe. în 1884, un preot de ţară, abatele Buguet, care se va numi „comis-voiajorul sufletelor din purgatoriu", fondează la La Chapelle-Montligeon „Opera ispăşitoare", care va cunoaşte un succes fulgerător; în 1892, ea număra deja trei milioane de asociaţi. Acest flux puternic revelează nevoia de a simţi prezenţa defuncţilor alături, în lumea

57

celor vii; sentiment tradus şi de voga spiritismului, care se rostogoleşte peste mediile cultivate în zorii celui de-al Doilea Imperiu. Dorinţa de a-i evoca pe cei dispăruţi înregistrează o creştere importantă, mai ales după codificarea cultului familial al morţilor. Devine evident, astfel, că accentul nu se mai pune pe flăcările purgatoriului şi că teatrul supliciului provizoriu se transformă, treptat, într-un fel de „vorbitor" (Philippe Aries) liniştitor. Se impun noi episoade ale vieţii spirituale, noi rituri de trecere ale sufletului, în vreme ce agnosticismul se amplifică, iar libera cugetare se află în plină dezvoltare. Pierderea credinţei este o experienţă trăită de tot mai mulţi oameni. Şi în acest domeniu se adânceşte dimorfismul sexual. Tânărul, mai ales, trebuie să treacă prin proba marilor îndoieli între şaisprezece şi douăzeci şi cinci de ani, cu prilejul intrării în sociabilitatea adulţilor. Consecinţă durabilă a trecutului revoluţionar, o imagine 130 tragică persistă în umbra conştiinţelor, ceea ce face să crească adâncimea răsturnărilor de valori: imaginea preotului renegat, care batjocoreşte sacerdoţiul; un asemenea caz îi inspiră lui Barbey d'Aurevilly cel mai surprinzător dintre romanele sale. In acest context, prinde contur tot mai pregnant figura convertitului. Noua categorie de creştini sârguincioşi, care se află în fruntea încercărilor de recucerire, găsesc un sprijin de nădejde în evocarea acestei experienţe individuale, capabilă să reorienteze toată viaţa unui om. De la Doamna Swetchine (1815) la Eve Lavalliere, „cantarida mov" (1917), de la Huysmans la Claudel, îngenuncheat lângă coloana din Notre-Dame, o cohortă de pocăiţi celebri, fulgeraţi de credinţă, vor concura la liniştirea spaimelor îndoielii şi a chinurilor derelicţiunii. Exaltarea durerii Dincolo de generalităţi, e bine, o dată în plus, să decupăm secolul în două părţi distincte. Prima poartă marca unei sensibilităţi baroce, care culminează în vremea Restauraţiei şi care domină exaltarea durerii, după cum stau mărturie iconografia şi literatura ce slujesc drept suport al rugăciunii. Realismul cu care sunt descrise suferinţele lui Christos este exacerbat până aproape de sadism. Publicarea, în 1815, a lucrăriiL'Interieur de Jesus et Mărie (Interiorul lui Iisus şi al Măriei) de Grou şi traducerea, în 1835, a lucrării Visions d'Anne-Catherine Emmerich sur la vie de Jesus etsursa douloureuse Passion (Viziunile Annei-Catherine Emmerich asupra vieţii lui Iisus şi a dureroasei sale Patimi) delimitează această perioadă,. Agonia în Grădina Ghetsimani suscită pagini teribile. în această literatură, din care se inspiră şcoala neolamartiniană, sângele curge, ţâşneşte şi acoperă trupul Crucificatului. Uzanţa cere ca inima cununii de spini să fie acoperită. Se răspândesc pretutindeni imagini ale lui Christ cu degetul arătând către pieptul său deschis. Romanticii fac chiar din Copilul Iisus o figură copleşită de suferinţă; în această epocă se elaborează iconografia Copilului de la Sacre-Coeur, cu cununa lui însângerată. Devoţiunea faţă de Măria vorbeşte despre aceeaşi fascinaţie; Notre Dame des Sept-Douleurs, figura din Stabat mater focalizează pietatea marială. In 1846, Fecioara de la La Salette mai poartă încă însemnele Patimii. Practica reflectă această sensibilitate tragică, întărită de credinţa în circulaţia sângelui lui Christ în istorie. Nu I 131 puţine sunt femeile, şi chiar fetele tinere, afiliate sau nu ordinelor terţiare, care, după pilda clericilor celebri, poartă o hairă, un ciliciu, chiar înspăimântătoare centuri metalice. Preotul din Ars îşi flagelează „cadavrul", în vreme ce Lacordaire se lasă călcat în picioare şi scuipat în obraz. Nu este de ajuns doar imitarea lui Christ; noile rugăciuni exaltă tema pătrunderii către refugiul ideal. Ele împlinesc dorinţa de a locui în Inima lui Iisus, de a ajunge până acolo prin contemplarea stigmatelor. Din aceeaşi sensibilitate se impune şi o altă practică, aceea a drumului crucii; totuşi, aceasta nu va cunoaşte o largă răspândire decât în a doua jumătate a veacului, aşa după cum arajă studiile realizate în diocezele din Arras şi Orleans. In legătură cu această problemă, Yves-Marie Hilaire face observaţia că niciodată nu s-au ridicat atâtea calvaruri ca în acest secol. Către o cucernicie serafică Cucernicia se destinde imediat după fraterna revoluţie din februarie 1848. Cu zece ani mai înainte, trapistul-medic Pierre Debreyne critica deja violenţa ascetica, acuzată de a favoriza isteria, în aceeaşi măsură ca şi ftizia. O religie mai afectivă repune în discuţie domnia spaimei şi a antimisticisrnului. Temele iconografiei evoluează către o mare placiditate. Noua mariofanie şi evoluţia dogmei impun o pietate serafică; radioasa doamnă albă de la Lourdes se îndepărtează de acea Mater dolorosa de la La Salette; imaginea suavă a Imaculatei Concepţiuni din Sees concordă cu figura liniştitoare a îngerului păzitor, care, în curând, va triumfa în litografii. Chiar Fecioara de la Sacre-Coeur din Issoudun nu mai are nimic tragic.

58

Se impune o nouă scenă, care simbolizează destinderea: rugăciunea infantilă şi maternă. Manualele de educaţie exaltă „tulburătorul tablou". Mamei îi revine misiunea de a-şi lua odrasla pe genunchi, de a-i împreuna mâinile şi de a o ajuta să rostească gângăvit primele cuvinte. Astfel, prind rădăcini în inimile copiilor imaginile Fecioarei şi ale „Micului Iisus" asociate cu cea a mamei. Această suavă ucenicie vine să reînnoiască religia domestică încă prea puţin cunoscută de către istorici. Ea va pregăti decretul Quam singulari, care, în 1910, va autoriza împărtăşania privată. Cultul „prea sfântului sacrament" şi progresele împărtăşaniei frecvenţe concură la destindere. Adorarea perpetuă care este instituită, cu titlu de exemplu, în 1852, în dioceza Orleans şi reabilitată în anul următor în aceea din Arras, face să ţâşnească un nou izvor de emoţie individuală. Această ocrotire egalitară dăruită de 132 Dumnezeu, această întâlnire faţă-către-faţă, solitară şi prodigioasă, îi impjesionează până şi pe cei mai primitivi dintre credincioşi. In anturajul „bunului preot" se evocă, nu fără o anume bucurie, figura acelui ţăran incult care vine să petreacă ore întregi în mica biserică numai pentru a-1 vedea pe Bunul Dumnezeu; celui care îl întreabă asupra formelor sale de meditaţie, el răspunde: „Eu îi aduc la cunoştinţă şi el mi-aduce la cunoştinţă". Acest sublim grad zero al rugăciunii ne invită să nu uităm importanţa cu care este învestită recitarea mătăniilor şi meditaţia asupra misterelor Rozariului. Aceste practici tind să se amplifice şi, în acelaşi timp, să se popularizeze între 1850 şi 1880, datorită renaşterii sau apariţiei de noi confrerii. Dugă 1850, devoţiunile particulare se înmulţesc. Aceasta dispersare a invocaţiei, această multiplicare a interlocutorilor în spaţiul rugăciunii, pentru care stau mărturie mulţimea statuilor de la Saint-Sulpice, constituie o cotitură bine gândită pentru a intra în luptă împotriva cultului popular al „bunilor sfinţi" şi al „bunelor fântâni"; persistenţa unor asemenea simboluri în Charente, ca şi în Limousin, în Loir-et-Cher ca şi în Morbihan a fost demonstrată argumentat de mai mulţi istorici. Din aceeaşi strategie ar putea să decurgă parţial şi renaşterea sau iniţierea a numeroase pelerinaje diocezane, chiar cantonale, înainte ca - imediat după înfrângere şi după Comună să se impună voga manifestaţiilor naţionale, orchestrate de membrii congregaţiei create în 1845. La începutul anilor 1860 se desenează noua imagine a unei religii serioase, moralizante şi, mai ales, mercantilă, nepreocupându-se de gratuităţi şi spontaneitate; discursul pietăţii foloseşte de acum înainte limbajul capitalismului: aceasta este concluzia majoră a cercetării efectuate de Claude Savart. Această nouă concepţie utilitară a rugăciunii, care concordă cu, voga ex-voto-urilor, duce la reînnoirea ascetismului. In vreme ce scăunelul de rugăciune burghez se face mai confortabil, violenţa fizică lasă treptat focul înregistrării aproape contabile a meritelor. Disciplina cotidiană a elanurilor, ofranda de pe urma oboselii cauzate de muncă, abstinenţele moderate incită la un neîncetat calcul al sufletului, care integrează rugăciunea în cotidianul vieţii private. Păpuşa şi monologul interior Monologul interior are nevoie de interlocutori muţi, care să întreţină vibraţia sufletului. Trei dintre ei joacă un rol deloc neglijabil în veacul al XlX-lea; şi, în primul rând, păpuşa, a cărei complexă meditaţie nu a fost încă suficient analizată. 133 în prima jumătate a secolului al XlX-lea, notează Robert Capia, „păpuşa franceză nu are niciodată înfăţişarea unei fetiţe, ci aceea a unei femei în miniatură, a cărei vestimentaţie, foarte îngrijită, urmează îndeaproape evoluţia modei". Talia arcuită, şoldurile largi corespund canoanelor frumuseţii feminine din epocă. Corpul păpuşii este din sifon sau din piele de miel, umplută cu rumeguş. Capul şi colereta sunt din hârtie carton, dinţii din pai sau din metal. Păpuşa o însoţeşte la plimbare pe fetiţă. Gama de modele, bogăţia trusourilor, dimensiunile casei reproduc ierarhia poziţiilor. Ca urmare, jucăria facilitează conştientizarea identităţii sociale. Cu atât mai uşor, păpuşa va accede la rolul de confidentă. Literatura care o însufleţeşte şi îi împrumută un limbaj, ca şi progresul tehnic stimulează această funcţie psihologică. Din 1824, încep să se fabrice jucării vorbitoare; în 1826 apar primele păpuşi, care „ştiu" să meargă. Către mijlocul veacului (1855), are loc o revoluţie; în vreme ce gutaperca se impune, păpuşa tinde să devină o adevărată fetiţă, numită impropriu „bebeluş". De-a lungul anilor, noul model va cuceri piaţa. Această întinerire a personajului facilitează identificarea; stimulează reflecţia asupra relaţiei mamă/fiică, relaţie ce se reproduce în profunzime şi solicită anticiparea imaginară. Totuşi, coexistenţa, pe durata celui de-al Doilea Imperiu, a jucăriilor cu formă de adulţi şi de „bebeluşi" autorizează o relaţie ambiguă, dar de o bogăţie excepţională. A broda trusoul păpuşii, a organiza un bal în onoarea sa, a închipui căsătoria ei, toate aceste acte desenează un destin viitor; toată această activitate mai întreţine şi o sociabilitate infantilă, care permite învăţarea rolurilor feminine şi a uzanţelor mondene. întinerirea constantă a formelor păpuşii schimbă treptat datele acestui colocviu singular, al cărui conţinut psihologic este tot mai sărăcit. Când, în 1879, apare „bebeluşul-biberon", când vestimentaţia se reduce la cârpe şi

59

scutece, când casa păpuşii se restrânge la dimensiunile unui leagăn, nu mai există identificare şi nici confidenţe posibile. Noua jucărie îl invită pe copil numai la învăţarea rolului matern; reînnoirea intenţiilor, care traduc o nouă gestică puerilă, reprezintă preludiul pentru şcoala menajeră. în 1909 evoluţia se încheie. în acest an apare „bebeluşul-caracter" care are capul unui băiat nou-născut. Succesul noului model este imediat; el pregăteşte succesul „bebeluşului îmbăiat", din celuloid, care apare în 1920. 134 Dar deja a început domnia animalului din pluş. El vine să reproducă - şi să stimuleze - o relaţie care nu a încetat să se amplifice de-a lungul secolului. Animalul alintat Istoria animalului alintat dezvăluie, şi ea, importanţa rupturii care se întrezăreşte către mijlocul celui de al Doilea Imperiu. Până atunci se prelungesc şi funcţionează conduitele elitiste elaborate sub Vechiul Regim. Curtea lui Ludovic al XVI-lea rupsese deja cu tradiţia creştină de indiferenţă - dacă nu chiar de neîncredere - faţă de animalul fără suflet; ea rupsese şi cu animalul-maşină al cartezienilor. Trecuseră acele timpuri când Malebranche dădea lovituri de picior în burta pisicii sale gestante, surd la strigăte, pe care le atribuia „spiritelor animale". Afecţiunea pe care Rousseau o purta faţă de câinele său făcuse o adevărată şcoală în saloane; aici, lumea încetase să mai considere animalul o păpuşă vie, pentru a vedea în el un individ, demn de sentiment. în zorii veacului al XlX-lea, dacă ar fi să-1 credem pe Valetin Pelosse, relaţia afectivă este admisă; ea este chiar desemnată ca o practică bine stabilită, dar sub două forme privilegiate. înainte de toate, este ridicată în slăvi legătura care se formează între femeie şi căţel. Zâmbetele blânde, privirile afectuoase, „mângâierile nevinovate", „jocurile zglobii" atestă această înclinaţie către tandreţe, această deschidere la milă, pe care discursul medical o recunoaşte ca fiind specifică femeii. Aceste gesturi feminine de compasiune sunt tot atâtea mesaje destinate bărbatului. Animalul îşi vede astfel atribuită o nouă funcţie în spaţiul domestic: el mediatizează propedeutica sentimentului. Legătura afectuoasă care se ţese între bătrânul şi auxiliarul decreptitudinii sale constituie a doua figură privilegiată. Câteva texte majore jalonează această exaltare a fidelităţii canine: predica lui Lacordaire asupra ultimului prieten al bătrânului, figura câinelui alb al preotului din Jocelyn şi, mai târziu, silueta neobositului lup Homo, pus în scenă de Victor Hugo în L 'homme qui rit (Omul care râde). Tandreţea celor bogaţi, care se manifestă în spaţiul privat, este mai bine scoasă în evidenţă, a contrario, prin imaginile oribile ale violenţei animale şi ale cruzimii populare, ce se desfăşoară liber în spaţiul public. Aici se 135

operează o regretabilă ucenicie a sângelui, pe care o necesară profilaxie socială îşi impune să o înfrâneze. Administraţia monarhiei din Iulie începe să ascundă schingiuirea şi uciderea animalului, cel puţin la Paris. Adunarea legislativă votează legea Grammont (1850), care interzice proprietarului violenţa publică faţă de animalul domestic; măsură fără prea mari consecinţe, care are drept efect, în primul rând, scoaterea în evidenţă a solidităţii barierelor care protejează viaţa privata. Epoca romantică oferă numeroase exemple de comportamente tandre faţă de animalul de companie. Eugenie de Gue"rin îşi iubeşte căţeluşii; îi mângâie, îi îngrijeşte, se roagă pentru ei; plânge la pierderea unuia dintre ei şi se hotărăşte să-1 înmormânteze cu demnitate. Acest capitol din viaţa sa afectivă ocupă un loc important în jurnalul ei. Afecţiunea sa se îndreaptă şi către păsărele, în special către privighetoare; solicitudinea sa merge până la musculiţele care aleargă pe pagina cărţii. Deja, animalul este chemat să îndulcească chinurile singurătăţii. Izolat, în 1841, la Civitavecchia, şi trist că nu avea nici o fiinţă lângă el, pe care s-o iubească, Stendhal îi răsfaţă pe cei doi câini ai săi. îmbătrânind, Me'riine'e trăieşte singur cu o pisică şi o broască ţestoasă. Victor Hugo se arată foarte ataşat de câinele care îl însoţeşte în exil. Şi mai revelatoare pentru această sensibilitate sunt carnetele lui Gambon. Bărbatul de patruzeci şi opt de ani se lasă cuprins de emoţie de privirea unui bou, de vivacitatea unui cal, de fragilitatea unei oi. în închisoarea sa, aşa cum făcea şi Silvio Pellico, el hrăneşte un păianjen, iar un melc îi ţine companie. La Doullens, la Mazas, apoi la Belle-île, el creşte şi îngrijeşte pitulici, care devin cele mai dragi prietene ale sale. Va învăţa de la unul din tovarăşii săi de nenorocire, un sărman ţăran din Limousin, cântul sticletelui; se apucă şi de dicteuri muzicale. O asemenea scenă constituie un bun indiciu al ataşamentului pe care oamenii din popor îl au faţă de animal. E bine, într-adevăr, să nu ne lăsăm obnubilaţi de discursul dominant asupra brutalităţii căruţaşului şi a practicilor sângeroase ale organizatorilor de lupte între cocoşi sau între câini. Către 1820, ţăranii din Aunay-sur-Odon sunt uimiţi de cruzimea de care dă dovadă Pierre Riviere faţă de broaşte şi păsări; ei sunt cuprinşi de indignare, văzând

60

cum individul maltratează caii. Din corespondenţa familiei Odoard de Mercuroi aflăm că ţăranii din Drame obişnuiesc să nu ucidă animalele care i-au slujit bine; este cunoscută, de 136 asemenea, pasiunea muncitorilor din nordul Franţei pentru porumbei. în 1839, J.B. Rochas Seon îşi publică Histoire d'un chevalde troupe (Istoria unui cal de trupă). Povestirea este edificatoare: un tânăr agricultor nu se teme să intre în armată, numai pentru a nu fi departe de calul său, care fusese rechiziţionat. El moare de ftizie, iar animalul refuză să-i supravieţuiască. Inifierea la nevroză După 1860, comportamentele tandre se răspândesc şi se accentuează totodată; se operează atunci iniţierea într-o adevărată nevroză colectivă. în 1845, Societatea de protecţie a animalelor s-a instalat la Paris. Această fundaţie suferă, fără îndoială, de anglomanie; dar ea reflectă şi eforturile depuse de câţiva francezi zoofili, în fruntea cărora se află dr. Pariset. în perioada celui de-al Doilea Imperiu, câinele de apartament devine un fapt de societate; canişul, în special, este la modă. Din acea epocă voga expoziţiilor canine ia tot mai multă amploare, în vreme ce obsesia pedigree-ului şi a blănii bine întreţinute se adânceşte, iar fotografia animalului se află alături de cea a copiilor în albumul de familie. Devine un fapt din ce în ce mai obişnuit ca animalul să fie înmormântat în grădina proprie; construirea de cimitire publice inaugurează un nou cult. Câinele pune probleme chiar şi companiilor feroviare, care îi rezervă un vagon. Totuşi, o dată cu monarhia din Iulie, colivia instalată în odăiţa tinerei burgheze, ca şi în mansarda cusătoresei, dezvăluie sensibilitatea proprietarului şi constituie un indiciu al virtuţii sale. în 1856, cartea pe care Michelet o consacră păsării va duce la adâncirea acestui ataşament. în ultimul sfert de veac, statutul animalului tinde să se modifice. Influenţa crescândă a liber-cugetătorilor favorizează înflorirea unei noi fraternităţi între om şi animal. A-i garanta drepturile, a-i asigura fericirea înseamnă a încerca să rupi noua solitudine a genului uman. Problema nu se pune în termeni ecologici; este vorba de a exalta, în acelaşi timp, sentimentul de umanitate şi de utilitate socială. Şcoala primară se ocupă de acest lucru, acordând o atenţie sporită animalului. Popularizarea doctrinelor evoluţioniste, dezvoltarea medicinei veterinare, succesele zootehniei vin în sprijinul acestei noi fraternităţi şi-susţin tentaţia antropomorfismului. Acesta atinge, în epocă, culmi nebănuite; apar lucrări care indică tocmai această sete de dialog, precum Zoologie passionnelle (Zoologie pasională) de Alphonse Toussenel. 137

Totuşi, în acest domeniu, descoperirile lui Pasteur invită la o modificare a conduitelor. Desigur, se pare că preocuparea pentru asepsie, care nu îi permitea omului să-şi mângâie animalul decât cu mănuşa, nu a supravieţuit mult timp după voga iniţială a noilor teorii; teama de microb va veni însă în sprijinul pisicii de apartament, mai puţin rău mirositoare şi - fapt bine cunoscut - incomparabil mai grijulie cu sine decât concurentul ei. Felina, cantonată până atunci numai în societatea bună şi în mediul artistic, se răspândeşte şi în rândul populaţiei de rând. Siamezele familiei imperiale, companionii lui Gautier şi Baudelaire încep să fie apreciaţi de portari, nu numai pentru funcţiunea lor raticidâ. în zorii secolului al XX-lea, între om şi animal se inaugurează o răsturnare a raporturilor afective de dependenţă; cel de-al doilea se pregăteşte deja să devină suveranul stăpân al spaţiului domestic.

I Pianul, haşişul femeilor Edmond de Goncourt exagerează prea puţin atunci când botează pianul „haşişul femeilor"; atât de evident pare a fi instrumentul imaginarului. Daniele Pistone a relevat în literatura romanescă a timpului două mii de scene în care pianul este prezent. Jumătate din scene implică fete tinere; un sfert, femei măritate. Marea modă a instrumentului debutează în 1815; pudibonderia vine în sprijinul ei, de când harpav violoncelul şi vioara încep să apară ca indecente. în epoca monarhiei din Iulie, pianul se răspândeşte în rândurile micii burghezii; mai apoi, se democratizează. într-o oarecare măsură chiar devine vulgar, cam de prin 1870; atunci se înregistrează declinul său relativ. Primatul funcţiei sociale a instrumentului se impune ca rezultatul cel mai evident al lucrării Danielei Pistone. A cânta bine la pian îţi asigură o reputaţie juvenilă, demonstrează public buna educaţie. Virtuozitatea intră în strategia matrimonială, alături de „dota estetică". în schimb, pianul nu este decât rareori locul de schimb, al

61

dialogului erotic; acest rol este cuvenit de drept cântului, în special romanţei. Cu aceste rezerve, patru sunt figurile privilegiate care desenează - de preferinţă în liniştea serii - imaginea unui prieten, a unui confident, a unui refugiu care permite efuziunea solitară. De notat că aceste figuri vor păli treptat de-a lungul deceniilor, iar pianul va înceta puţin câte puţin să mai fie prietenul de suflet pentru a deveni o mobilă fără personalitate. Sub degetele inocente ale tinerei fete ignorante, 138 clavirul traduce pulsiunile, pe care limbajul nu ar putea să le exprime. Pentru acest motiv, Balzac o sfătuieşte pe sora lui, Laure Surville, să cumpere un pian. Acesta apare ca antidotul privilegiat al timidităţii; ceea ce autorizează frecvenţa scenei literare, în care o tânără ce se crede singură îi dezvăluie indiscretului avânturile sale intime, cu atât mai greu de bănuit cu cât instrumentul are şi privilegiul de a înalţă sufletul către ideal. Mai rar, el se face ecoul nostalgiei iubirii contrariate, mesagerul solitar al amantului absent. El ştie să traducă şi lamentaţiile sufletului rănit de despărţire. După Edmond About, trimiterea unui pian amantei părăsite face parte din lista cadourilor rituale. Această practică se acordă cu stereotipul literar al femeii bune, nu foarte frumoasă, înţelegătoare şi sensibilă, care, cu sufletul mâhnit, improvizează arii sfâşietoare; pe scurt, femeia despre care Jules Laforgue va scrie că numai ea îşi poate „face autopsia cu muzică de Chopin". A treia scenă literară rămâne şi cea mai frecventă; pianul joacă aici rolul exutoriului solitar al forţei irepresibile a pasiunilor; doar el mai poate linişti simţurile în delir ale ducesei de Langeais. în aceste ocazii, el devine substitutul cavalcadei sau al plimbării pe furtună; de notat, în legătură cu acest fapt, proximitatea a trei câmpuri semantice. Edmond de Goncourt, înaintea psihanaliştilor, îl asociază, pentru acest motiv, cu practica masturbării. Cânţatul la pian participă, în sfârşit, la inutilitatea timpului feminin; el îi acordă şansa de a ucide orele în aşteptarea bărbatului; după Hippolyte Taine, el o ajută pe cea care cântă să se resemneze în faţa „nulităţii condiţiei feminine". In fond, toate aceste scene, care atestă importanţa instrumentului în viaţa intimă, ne dau informaţii în primul rând asupra imaginarului masculin pe care îl dezvoltă femeia din faţa pianului. Cu părul desfăcut, cu chipul luminat de lumânările de la pupitru, cu ochii pierduţi în gol, femeia pare deja o pradă, o victimă visătoare oferită dorinţei mult aşteptatului bărbat. ÎNDELETNICIRI SOLITARE Şl COMORI SECRETE Accesul la carte In prima jumătate a veacului al XlX-lea cartea costă scump. în epoca Restauraţiei, cumpărarea unui roman de ultimă oră ar absorbi a treia parte din salariul lunar al

139 unui muncitor agricol. Astfel se explică slaba densitate a reţelelor de librării, nu numai la periferia, dar şi în inima celui de-al Doilea Imperiu. Drept urmare, se impune locaţia. Cunoaştem de acum, îndeajuns de bine, graţie Francoisei Parent-Lardeur, rolul considerabil al cabinetului de lectură în Parisul Restauraţiei. Aceste prăvălii pentru citit împrumută cu volumul sau pe bază de abonament; cititorul care pleacă la ţară poate împrumuta chiar între douăzeci şi o sută de cărţi odată. Patruzeci de mii de parizieni frecventează aceste cabinete; majoritatea aparţin, se pare, noii burghezii, şi mai ales micii burghezii, care este mulţumită cu acest sistem de locaţie. Dar, pe lângă rentier şi student, poţi întâlni în aceste prăvălii numeroşi indivizi care trăiesc în contact cu clasele dominante: cameriste, portari, domnişoa-re-vânzătoare în magazin. Servitorii din bulevardul Saint-Germain^ citesc la oficiu lucrările împrumutate pentru stăpâni. In cartierul Temple, croitoresele, grizetele, artizanii formează grosul clientelei din aceste cabinete, pe care muncitorii nu le frecventează niciodată. Cabinetul de lectură există şi în provincie; el cunoaşte totuşi, aici, o dezvoltare mai târzie decât în capitală. în mai multe capitale de canton din Limousin, în epoca monarhiei din Iulie şi a celui de-al Doilea Imperiu, doar câteva negustorese de mărunţişuri, adesea văduve, împrumută romane din colecţii ieftine. Locuitorul din zonele rurale îndepărtate trebuie să recurgă la expedierea prin poştă. Cartea constituie un produs preţios; poate fi dăruită, iar primirea unui asemenea cadou neaşteptat provoacă multă bucurie; dovadă, emoţia locuitorilor din ţinuturile sărace ale Caylei la primirea operelor lui Walter Scott sau Victor Hugo. In asemenea regiuni operează acei colportori de mare librărie, cel mai adesea din Pirinei, a căror activitate culminează în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Ei îi înlătură pe umilii comercianţi itineranţi, care distribuiseră de-a lungul deceniilor precedente sute şi sute de exemplare din Telemaque, Simon de Nantua, Genevieve de Brabant sau Robinson Crusoe.

62

începând cu anii 1860, se organizează un sistem de difuzare mai eficace. Desigur, bibliotecile publice continuă să somnoleze; fondurile lor de lucrări clasice şi ştiinţifice, moştenite în parte de la fostele mănăstiri, nu mai interesează decât o clientelă de specialişti, a căror muncă este îngreunată de orarul parcimonios. Liniştea care domneşte în aceste stabilimente, ţinuta impusă 140 cititorilor contravin extrem de mult obiceiurilor populare, pentru ca aceste depozite să poată exercita vreun rol important. în schimb, citadinii dispun de acum înainte de o reţea destul de bună de librării, care vin să completeze bibliotecile din gări. Totuşi, avântul marii prese, la preţuri mici, expulzează în rândul arhaismelor „ziarul" („le canard") din prima parte a veacului al XlX-lea, dacă nu chiar şi almanahurile, a căror utilitate continuă să se impună ţăranilor. Evoluţia modurilor de a citi Există, la un moment dat, o triplă reţea de biblioteci: parohiale, populare şi şcolare; primele, instalate de pe vremea monarhiei din Iulie, ajung până în cele mai mici oraşe şi fac cunoscute „cărţile bune'"; bibliotecile populare, constituite în timpul celei de a Treia Republici, difuzează lucrări cunoscute a fi facile, dar de bonton; cele şcolare, create din 1865, sunt frecventate mai ales de tineri, care au dobândit la şcoală gustul pentru lectură. Biblioteca şcolară joacă acelaşi rol ca şi colecţia de cărţi-de-la-premii, care se adună pe una dintre etajerele dulapului ţărănesc. Aceste slabe resurse acoperă cu greu, pentru anumiţi rurali însetaţi de lectură, hiatusul care se cască între decăderea colportajului şi apariţia presei regionale de mare tiraj. Evoluţia conduitelor însoţeşte mutaţia reţelelor de distribuire. Lectura orală, în sfera domesticităţii, continuă să fie în declin, ca şi practica scriiturii dictate. în epoca monarhiei din Iulie, burghezii din Rouen continuă să citească seara, în salon, la gura sobei; mai târziu însă cântul, muzica şi pictura concurează victorios o activitate considerată paseistă, pe care de acum înainte doar infirmitatea bătrânului o impune. Lectura cu voce tare devine, astfel, monopolul fiicei devotate sau al doamnei de companie. La fel de învechită este lectura informativă pentru servitorii analfabeţi, aşa cum o practică, de mai multe ori pe zi, Domnişoara d'Ars, castelana preotului. în schimb, până la primul război mondial, lectura cu voce tare este considerată tradiţională pe timpul şezătorilor ţărăneşti. în asemenea prilejuri, se cuvine ca lectura să fie scurtă; scopul ei este să dea un imbold conversaţiei, să procure un subiect de comentarii membrilor reuniunii; prin aceasta, ea se distinge de lectura monotonă din vechiul salon burghez, care poartă în sine ispita somnului. La sfârşitul veacului, lectura de atelier, practicată cu titlu 141 I de exemplu de către porţelanierii din Limoges, constituie o formă târzie a acestei lecturi orale care, apărută în refectoriile mănăstireşti, întotdeauna obligatorie în colegiile congregaţioniste, cedează acum în faţa lecturii mute. Aceasta nu înseamnă neapărat, este adevărat, lectură solitară; ea se practică la bibliotecă, în anumite cercuri, la cafenea, în salonul cabinetului de lectură. Dar ea implică o anume reculegere, o abstragere de la ceea ce se întâmplă în jur, pe scurt, un ansamblu de atitudini private, de la care poporul se va simţi mult timp exclus. în schimb, a citi în singurătate înseamnă, uneori, a opta conştient pentru un anumit grup de cititori, a te întreţine deja cu nişte interlocutori imaginari. Alegătorul din epoca monarhiei cenzitare, care îşi citeşte ziarul în salon, participă la viaţa publică; şi chiar astfel va fi percepută activitatea sa. A te abona la La Quotidienne din Nancy, pe vremea lui Lucien Leuwen, însemna a te introduce în cercul îngust al legitimiştilor. In rândurile burgheziei din Rouen, în ciuda lui Flaubert, se citeşte mult; comentariul noutăţilor este prezent în conversaţiile mondene; el impune lectura mută prealabilă. Aceasta se practică în salon, în cameră, pe banca din grădină sau în mijlocul naturii. Acest divertisment elitist se răspândeşte treptat o dată cu progresele alfabetizării. Parent-Duchâtelet descoperă, nu fără uimire, că anumite prostituate petrec ore întregi citind romane de dragoste. Am văzut deja ce puternică atracţie reprezintă lectura nocturnă pentru o restrânsă elită muncitorească, imediat după revoluţia din 1830. Deja, în 1826 şi 1827, Agricol Perdiguier, cu prilejul turului Franţei, se hrăneşte cu lecturi disparate, dezordonate. Practica literaturii de colportaj, admiraţia sa pentru cântecul de petrecere sunt dublate de o nouă pasiune pentru cei mai fazi autori din veacul al XVIII-lea, ale căror opere complete începuseră să se publice. Obişnuinţele de lectură diferă profund în funcţie de vârstă şi sex. Mai mult ca niciodată se afirmă voinţa de a-i cantona pe cei mici în lectura, odinioară populară, a povestirilor şi legendelor. La multiplele reeditări ale lui Perrault sau ale Doamnei d'Aulnoy se adaugă nenumărate lucrări, ai căror autori, de la contesa de Segur la Jean Mace, fac eforturi să regăsească specificitatea imaginarului pueril. Mai nou este avântul considerabil al unei literaturi consacrate copilăriei burgheze şi al cărei scop este să întemeieze supremaţia socială pe o superioritate morală. Condusă de Doamna Necker de

63

142

Ii Conţinutul lecturilor Dar ce se citeşte, de preferinţă, atunci când individul a atins vârsta de a-şi alege liber lecturile? In legătură cu aceasta, e bine să nu ne lăsăm orbiţi de prestigiile istoriei literare. Claude Savart a arătat care era, fii 1861, amploarea difuziunii literaturii cucernice, iar analiza inventarelor după deces revelă importanţa cărţii profesionale. Lucrările de drept umplu biblioteca magistraţilor din Poitiers, iar practicienii de ţară şi-o înzestrează pe-a lor cu cărţi de medicină. Totuşi, autorii clasici continuă să se îngrămădească pe rafturi. Adeline Daumard relevă, în acest sens, dispreţul de care dau dovadă burghezii din Paris faţă de cartea contemporană," Eugene Boileau, închis, începând cu 1872, în castelul său din Vigne, adnotează operele lui Seneca şi Benjamin Franklin, doi autori din care se inspiră în rostuirea proprie-i existenţe. Pe de alta parte, totul dovedeşte amploarea consumului poetic în veacul al XlX-lea. Practica stranei, îndelunga ascultare a textelor liturgice, gustul unui public cultivat, deseori bilingv, pentru poeţii latini, succesul poemului citit la sfârşitul mesei, recopiat în album, puzderia de societăţi de poezie şi, mai mult încă, voga cântecului şi înmulţirea poeţilor muncitori asigură omniprezenţa socială a textului poetic. Două indicii printre altele: în aproape toate familiile de mineri din Valenciennois, în „Frumoasa Epocă", tinerele fete îşi fac un caiet cu cântece, iar Marie-Dominique Amapuche-Antoine notează aceeaşi practică la pălărierii din valea de la Aude. în rest, contemporanii scot în evidenţă progresul constant al romanului în detrimentul autorilor clasici şi al cărţii de istorie. O dată cu monarhia din Iulie, acest gust se traduce, chiar în rândul populaţiei de la baza piramidei sociale, prin succesul extraordinar al romanu-lui-foileton. Scăderea preţurilor determină ulterior o largă difuzare a acestor colecţii romaneşti, al căror model a fost schiţat de editorul Charpentier. în acelaşi timp, influenţa scientismului şi patriotismului, predate la şcoală, asigură succesul lui Jules Verne şi al lui Erckmann-Cha-trian. în mici cătune îndepărtate din Creuse încep să se formeze biblioteci modeste, către sfârşitul veacului. Operele lui Victor şi Paul Margueritte stau alături de cele ale triadei sus-menţionate. 144 interior Constituirea muzeu/ui i Atracţia .. »jcme de ~ «MU (îsO-l840) conjunctura rămâne iavorat)j)ă pentru cumpărători. După modelul vărului Pons, scotocitori de ,,bric-â-brac"-uri, adesea indivizi marginali, fără prea mare avere, reuşesc, destul de repede, să-şi adune colecţii uimitoare. Către 1840-1845 se înregistrează un brusc efect de modă. Burghezii dau năvală la brocantori. Noua conduită se codifică. Vizitarea unei prăvălii de antichităţi, răbdătoarea căutare, întemeiată pe o nouă ştiinţă a cumpărării, se instituie în ritual. Monarhia din Iulie constituie vârsta de aur a cabină"'--„arheologie", a mi»»"1" Popinot prefigurează deja influenţa apropiată a venalităţii. în conduite se operează deja o mutaţie. O pleiadă de colecţionari deosebit de bogaţi dau tonul. Faptul merită subliniat: toţi marii oameni de afaceri au simţit dorinţa să acumuleze obiecte preţioase. La unii, este pregnantă această dorinţă, care depăşeşte, de fapt, orice altă pasiune. Magnaţii băncii, în speţă fraţii Pereire în palatul lor din foburgul Saint-Honore, şi familia Rothschild la Ferrieres au fost devastaţi de dorinţa de a acumula. Numeroşi industriaşi, de asemenea. Eugene Schneider colecţionează pictură olandeză şi desene. El îşi închide comorile, pe care nimeni nu le poate vedea, într-un cabinet anume, a cărui cheie o poartă asupra lui, în permanenţă. Directorii de mari magazine - cel mai adesea, parveniţi - sunt cuprinşi, şi ei, de această nouă frenezie: Boucicaut colecţionează bijuterii, iar Ernest Cognacq şi Louis Jay -fondatorii Samaritencii obiecte din veacul al XVIII-lea. Cu toţii sunt, în acelaşi timp, mecenaţi; ei exercită o mare influenţă asupra modelor. Impresionismul, ca şi Art Nouveau, datorează mult acestor burghezi ambiţioşi. După 1870, marele colecţionar se refuză dispersiei postume a obiectelor acumulate cu o mare preocupare de eclectism. El cere ca, de acum înainte, să fie celebrat de generaţiile viitoare. Ca să supravieţuiască în memoria naţională, el îşi donează comorile Muzeelor naţionale, unde una dintre săli îi va purta numele. Plăcerile solitare ale „cabinetului"

64

Apetitul colecţionarului pare a fi susţinut de un dublu demers. Pentru cine ambiţionează să întemeieze o nouă ascendenţă, a acumula astfel semiofore răspunde dorinţei de a legitima o poziţie recent dobândită. Colecţia conferă un evident prestigiu cultural; legată de mecenat, ea îi va permite, la nevoie, să orienteze gusturile şi producţia artistică. în felul acesta, are loc un bruiaj al originilor aristocratice şi burgheze, suficient de savant pentru ca un Arno Mayer să se înşele într-atât încât să confunde, cel puţin cu privire la Franţa, Vechiul Regim cu eclectismul burghez. Dar dorinţa de a colecţiona revelează, mai ales, o structură psihologică secretă; ea decurge, esenţialmente, din istoria vieţii private. Constituirea muzeului interior rezultă, după caz, din multiple dorinţe. Colecţia poate fi doar o simplă acumulare de amintiri individuale. Sipetul 146 secret, în care Nerval păstrează meşele de păr şi scrisorile trimise de Jenny Colon; colecţia de obiecte senzuale şi mirositoare, care îi aminteşte lui Flaubert, aflat la Croisset, beţia nopţilor petrecute cu Louise Colet şi îl împinge către o delectare solitară, nostalgică şi temătoare totodată. Grija de a controla, de a-şi ascunde propriul libidou poate suscita acest tip de practică, care pare a se dezvolta, de preferinţă, după patruzeci de ani. Posesie în stare pură, fără scop funcţional, colecţia satisface pasiunea individuală a proprietăţii private; dar ea poate deveni şi fugă pasionată, refugiu în mijlocul obiectelor, care sunt tot atâtea echivalente narcisiace ale eului. Dincolo de alibiurile snobismului şi plăcerii estetice, intuieşte că o asemenea colecţie compensează un eşec, real sau fantasmatic. Cu cariera distrusă de administraţia imperială, micul magistrat Henri Odoard se retrage la Chantemerle; aici organizează cu pioşenie arhivele familiale şi colecţionează cochilii şi medalii. Replierea către universul domestic confirmă eşecul relaţiei, despre care vorbesc clarobscurul, mobilele capitonate şi abundentele tapiserii din interiorul burghez al anilor 1880. Trebuie oare să vedem în această repliere semnul unei spaime inconştiente de mase sau remuşcarea cauzată de spoliere, pe care o atestă, simbolic, bogăţia obiectelor îngrămădite? Nevroza lui Des Esseintes ne face să întrevedem şi o asemenea posibilitate. Fără îndoială, jocul seriei în intimitate se supune aceluiaşi proces de regresiune, ca şi ţinerea unui jurnal, în acelaşi timp, plăceri solitare şi forme de autodistrugere, cele două divertismente se opun morţii. în orice caz, omniprezenţa colecţiei constituie, desigur, una dintre manifestările cele mai profunde ale istoriei claselor dominante din veacul al XlX-lea. A o ignora ar însemna să ne condamnăm la o incomprehensiune totală a mobilelor care îi ghidează pe liderii vieţii economice. Difuziunea socială a unei practici Esenţialul rămâne însă difuziunea acestor practici, considerate mult timp elitiste. în vreme ce filatelia se află în plin avânt, nenumărate colecţii de cărţi poştale, de cochilii, de medalii, apoi de păpuşi se constituie între 1890 Şi 1914. Mica burghezie, în special cea din provincie, se lasă repede câştigată de dorinţa de a-şi întemeia arhive familiale, apoi colecţii de obiecte-amintiri. Chantal 147 wstm Martinet studiază coborârea acestei conduite până în rândul maselor populare. La puţin timp după ce Henri Odoard va fi regrupat cu pioşenie corespondenţele familiale, în toate mediile încep să fie păstrate fotografiile, rochiile de logodnă, buchetele şi coroniţele de mireasă. Odoarele „făcute de mână" sunt aşezate alături de actele juridice într-o acumulare de amintiri pioase, pe care moartea le va face zadarnice. Voinţă de imitaţie, democratizare a unei conduite? Fără îndoială. Dar, totodată, şi difuziune socială a sentimentului de ameninţare, care se face simţit, asupra valorilor trecutului şi refuz de a accepta ruptura dintre generaţii. A nu fi ştiut cum să asiguri transmiterea generează, în aceste medii, o nouă culpabilitate; datorită ei, individul este tentat să adune, colecţia putând cel puţin să păstreze urmele trecerii sale. în afară de aceasta, regăsim aici voinţa de personalizare a inscripţiei funerare. „Joseph Brunet este un adevărat bărbat, eu v-o spun, credeţi-mă!", scrie în 1864 un obscur proprietar pe pagina de gardă a unei cărţi din colecţia sa. Există alte fenomene care ţin de procesul de imitaţie, începând cu 1880, în vreme ce decoraţia interiorului burghez este exacerbată, cumpărătorii populari încep să se arate avizi de simili; un comerţ cu false antichităţi se dezvoltă; se constituie colecţii de obiecte false. Camera „Ludovic XV", bufetul „He/iri II" introduc noi relaţii între masă, mobilier şi interior. întregul ritual al vieţii private va fi afectat de acest fenomen. Recluziunea subiectului în mijlocul colecţiei sale, trăită de Pierre Louys în locuinţa sa din cătunul Boulainvilliers, marchează ultimul punct al acestei replieri asupra sinelui, pe care sentimentul persoanei, aflat în ascensiune, îl pecetluieşte. O asemenea conduită ne permite sa aflăm în ce măsură dorinţa de comunicare putea să devină opresivă. Studiul plăcerilor şi a loazirului solitare implică studiul modalităţilor de căutare a relaţiei intime, povestire despre sine pentru celălalt şi legătură trupească, de inimă sau de spirit, care se ţese între două fiinţe.

65

RELAŢIA INTIMĂ SAU PLĂCERILE SCHIMBULUI MĂRTURISIREA GREŞELII Şl DRUMURILE CONFESIUNII Sentimentul de vulnerabilitate, care însoţeşte progresul ndividuaţiei, eşecul relaţiei care - în rândurile claselor ( ominante - invită la replierea înfrigurată asupra plăcerilor olitare, interiorizarea imperativelor unei morale sexuale ot mai exigente, care exagerează culpabilitatea intimă, ac să crească valoarea întâlnirii. Atunci se taie şi (rumurile confidenţei şi se rafinează, totodată, plăcerile i chinurile mărturisirii. Veacul confesiunii Specialiştii consideră veacul al XlX-lea drept epoca de aur a sacramentului de penitenţă. Tribunalul lui Dumnezeu, scrie Philippe Boutry, se situează în miezul „religiei introspective, investigatoare şi uneori culpabilizante", care este marca specifică a catolicismului din acele vremuri. Examenul interior şi mărturisirea apar acum ca fiind cele două prime condiţii ale mântuirii. In afară de aceasta, sacramentul intră în strategia de salvare a moralei familiale: el îi scoate pe tineri din abis, previne adulterele şi, mai târziu, va ajuta la evitarea divorţurilor. Concură, în fine, la apărarea ordinii sociale. „Iată bariera în faţa socialismului, iată salvarea Franţei", scrie, în 1853, obscurul abate Debeney. Se poate aranja ca preotul să vină acasă pentru a primi mărturisirea în interiorul sferei private. La drept vorbind, procedura se revelează a fi extrem de rară; este rezervată *nai ales bolnavilor şi unei restrânse elite sociale, care dispune de un oratoriu, sau chiar de o capelă domestică, 149 şi care beneficiază uneori de prezenţa unui capelan. în mod frecvent însă sacramentul se desfăşoară la biserică sau la sacristie. Confesionalul se generalizează încă de la începutul veacului, apoi evoluează devenind tot mai complicat. El poate fi numai un fotoliu rustic, încadrat de două scânduri, după modelul celui utilizat de preotul din Ars, ca să-i asculte pe bărbaţi; dar poate fi şi unul din acele somptuoase dulapuri din stejar cerat, a căror intimitate umbroasă va suscita fulgerele lui Michelet. Mult prea superficial, s-a considerat că se poate face o paralelă între confesional şi divanul psihanalistului. Este, desigur, uşor de relevat anumite similitudini: preotului -ca şi medicului - i se cer reculegere, atenţie, discernământ şi discreţie; ascuns în spatele grilei, el nu trebuie să-şi arate nici chipul, nici privirea. Secretul confesiunii va fi foarte bine păstrat de-a lungul secolului: numai cu acest preţ se putea păstra onoarea sacerdotală. Dar cât de diferit de comportamentul unui pacient este comportamentul unui penitent! Atitudinea, gestul şi veşmântul, totul în el vorbeşte despre voinţa de umilinţă. în genunchi, cu mâinile împreunate, fără pălărie, cu voaleta coborâtă, dacă este vorba de o femeie, el se supune dinainte judecăţii preotului. Mezza voce, credinciosul enumera lista păcatelor sale; în felul acesta, el exersează cum se poate stăpâni limbajul confesiunii intime; grea ucenicie pentru populaţia rurală, obişnuită să se exprime cu voce tare. Pentru catolic, mărturisirea trebuie să fie însoţită de căinţă. Doar atunci absoluţiunea poate şterge greşeala şi garanta mântuirea. De aici şi uriaşa importanţă a refuzului absoluţiunii, curent aplicată din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Această măsură rigoristă îl exclude în mod public pe credincios din comuniunea pascală; ea îi inculcă ideea de damnaţie posibilă. „Prietene, eşti pierdut", „Fiule, eşti damnat", declară fără să clipească JeanMarie Vianney la doi dintre penitenţii săi. Ar fi eronat să punem într-o prea strictă opoziţie confesiunea şi direcţia de conştiinţă. Majoritatea ecleziaştilor, câteva tinere şi câteva femei zeloase, aristocrate sau burgheze, în mare parte, ca şi unele domnişoare bătrâne instalate în vecinătatea parohiei beneficiază de o direcţiune de conştiinţă permanentă, personalizată. Aceşti privilegiaţi sunt însă o minoritate. Confesiunea rămâne totuşi la fel de solicitată, mai ales că ea implică întotdeauna supunerea la magisteriul spiritual; cele câteva cuvinte care preced enunţul penitenţei aplicate păcătosului, apelul la bunele hotărâri constituie o formă, 150 fără îndoială frustă, de direcţie de conştiinţă. Teoretic, credinciosul trebuie să se confeseze preotului din parohia sa. Până către 1830, clerul rural va invidia această prerogativă a clerului urban; drept urmare, se va instaura o anume libejtate, credinciosul având dreptul de alegere a preotului. în mediile fervente, alegerea unui confesor constituie un adevărat rit de trecere; pentru tânăra care se întoarce de la pension şi se află pe cale de a-şi face intrarea în lume, decizia este deosebit de importantă. Citind corespondenţa tinerei Fanny Odoard, înţelegi cât de decisivă se poate revela influenţa directorului ei de conştiinţă, abatele Sibour, viitor arhiepiscop al Parisului. Calităţile respective ale confesorilor alimentează, la rigoare, conversaţia doamnelor. In parohiile citadine, anumiţi preoţi s-au specializat: unii îi ascultă, de preferinţă, pe copii şi pe tineri, alţii - pe servitori. Unii lintre aceşti pastori se bucură de o mare reputaţie; când ipare un caz greu de conştiinţă, ei constituie un recurs ;xtraordinar. Preotul din Ars rămâne modelul suprem al icestor apostoli ai mărturisirii. Vreme de aproape treizeci

66

le ani, el rămâne şaptesprezece ore pe zi prizonierul şirului ie credincioşi, care se înghesuie dinaintea confesionalului ău, supravegheaţi de un adevărat serviciu de ordine. 'aptul că persoana „bunului părinte" a suscitat pelerinajul :el mai important din ţară atestă limpede importanţa acramentului. Dar Jean-Marie Vianney nu este singurul, -'ărintele P.A. Mercier, retras la Fourviere la vârsta de aptezeci de ani, va asculta douăzeci de mii de penitenţi n mai puţin de patru ani. Nesatisfăcut de rutina mărturisirilor ordinare, credinciosul poate întreprinde o confesiune generală a greşelilor sale. în felul acesta procedează convertiţii; precum acel profesor fascinat de preotul din Ars şi care nu se mărturisise unui preot de patruzeci şi patru de ani. Confesiunea generală poate încorona o retragere, o misiune, un pelerinaj; ea se impune celor aflaţi în agonie, dar care nu şi-au pierdut luciditatea. Practica sacramentului Ciaude Langlois notează că, în dioceza Vannes, între 1800 §i 1830, frecvenţa sacramentului de penitenţă este diferenţiată în funcţie de individ. Confesiunea lunară este, încă din această perioadă, obligatorie în stabilimentele secundare. Deja, unele suflete pioase, în general familii 151 I întregi, primesc împărtăşania şi se confesează în mod frecvent, astfel încât episcopul se declară chiar neliniştit de oboseala suplimentară pe care aceşti credincioşi mult prea zeloşi o impun clerului. Ar fi totuşi imprudent să supraestimam această nouă cerinţă populară. De-a lungul secolului, ţăranii din dioceza Belley vor rămâne ostili faţă de confesiunea frecventă. în dioceza Arras, permanenţa unui anume rigorism îi face pe pastori neîncrezători faţă de această practică. în Bretania de Sus, o asemenea practică nu se va dezvolta înainte de secolul al XX-lea. Până atunci, masa credincioşilor se mulţumeşte sa meargă de trei-patru ori pe an la confesional. Sacramentul de penitenţă nu scapă, nici el, dimorfismului sexual, care caracterizează practica religioasă din veacul al XlX-lea. Statisticile făcute în dioceza Orleans la cererea monseniorului Dupanloup. analiza cantitativă a penitenţelor din parohia preotului din Ars, doleanţele exprimate de pastori cu prilejul vizitelor lor pastorale, pe scurt, toate sursele converg către aceeaşi concluzie: feminizarea sacramentului. Această tendinţă va fi accentuată de „confesiunea în dependenţă" (Ph.Boutry): preotul primeşte, totodată, misiunea de a veghea asupra purităţii tinerei fete, asupra fidelităţii soţiei şi cinstei servitoarei. De-a lungul primei jumătăţi 'a veacului, confesiunea copiilor nu intră în sfera de interes a clerului francez. în Bretania, notează Michel Lagree, ea nu se practică înainte de prima împărtăşanie, adică înaintea vârstei de doisprezece ani. în 1855, Roma începe să critice această limitare. Clerul francez se va plia puţin câte puţin la noile injoncţiuni; în 1861, sinodul episcopilor bretoni cere ca preoţii să accepte şi ascultarea mărturisirii - nu numai formale - a celor mici. Foarte repede, ritmul confesiunii infantile se accelerează; la finele veacului al XlX-lea, el va fi calchiat pe ritmul practicat de adulţi. în 1910, o dată cu răspândirea decretului Quam singulari, împărtăşania individuală este instituită în toate diocezele. Totuşi, în dioceza Saint-Brieuc, şi nu este decât un exemplu printre altele, credincioşii dau dovadă de multă reticenţă în privinţa noii practici. Băieţii, în marea lor majoritate, încetează să mai frecventeze confesionalul, după primirea primei împărtăşanii. Detaşarea bărbaţilor faţă de acest act variază totuşi după regiuni; în câmpia Lys-ului, la sfârşitul secolului, 60% dintre ei primesc împărtăşania în perioada pascală; în zona meridională a regiunii Artois, doar câţiva 152 kilometri mai departe, nu mai rămân decât 20%. Pentru unii tineri muncitori, în special, experienţa confesiunii este profund decepţionantă. Norbert Truquin povesteşte cu umor cum, cu prilejul unicei sale tentative, 1-a abandonat pe bunul preot, care voia neapărat să ştie dacă „se întâlnea cu femei". Pentru a-i readuce pe bărbaţi la o practică pe care marea majoritate a bărbaţilor o părăsiseră, clerul nu-şi precupeţeşte eforturile, infructuoase de cele mai multe ori; el ştie chiar, la nevoie, să dea dovadă de un anume laxism. In 1877, statutele sinodale din Montpellier îi sfătuiesc pe confesori de a-i nu lăsa pe domni să aştepte prea mult, de a evita o interogare prea amănunţită asupra luxuriei şi de a uza de cea mai mare îngăduinţă în ceea ce-i priveşte. Evoluţia teologiei morale Aceste sfaturi amintesc că teologia morală şi atitudinea confesorilor nu au încetat să evolueze de-a lungul secolului. îndată după Concordat, şi aceasta până către 1830, triumfă un soi de rigorism care se înscrie în tradiţia gallicanismului, mai degrabă decât în cea a jansenismului. Pastorii sunt obsedaţi de ideea damnării şi de teama unei confesiuni-sacrilegiu. Atitudinea rigoristă se acordă cu tonul predicilor asupra sfârşitului lumii. Refuzurile şi

67

amânările absoluţiunii sunt, în epocă, practici frecvente. Acestea lovesc, în special, în păcătoşii recunoscuţi public, înrăiţi şi, în nici un caz, în aceia pe care teologii îi consideră drept „ocazionali" sau „recidivi". De ce să ne mai mirăm atunci când descoperim în aziluri un mare număr din acele femei atinse de monomanie religioasă, care se torturează prin inepuizabile autopedepsiri şi eşuează în anorexie, pentru ca Dumnezeu să cruţe restul omenirii de pedeapsa meritată de păcatele lor? Acest rigorism al tribunalului conştiinţelor se întemeiază pe condamnarea a tot ce decurge din această sociabilitate festivă sau ludică ce scapă clerului. Balul, ,,adunările",„iertările" bretone, cârciuma, şezătoarea ţărănească, masa de nuntă, riturile relaţiilor juvenile şi chiar simpla cochetărie care dezvăluie orgoliul corpului cheamă fulgerele acestor preoţi întunecaţi. Vechea temă a „decolteului"* indecent este, cu acest prilej, reînviorată prin evocarea ghilotinei, răzbunătoare teribilă a viciilor * Joc de cuvinte: decolletage = decoltat - decapitat (n.tr.) 153

din Vechiul Regim. în vreme ce Jean-Marie Vianney îi critică violent pe tineri şi pe părinţi, preotul din Veretz îi împiedică pe ţărani să danseze. Chiar şi în timpul celui de-al Doilea Imperiu, preotul din Massac, în regiunea Tarn, umblă cu paşi mari - înainte de liturghie - prin traveele bisericii ca să inspecteze ţinuta femeilor; uneia dintre ele chiar nu se dă înapoi să-i taie o meşă de păr, pe care o consideră prea exuberantă. Totuşi, începând cu 1830, se operează o anume destindere. în următorii douăzeci de ani, datorită eforturilor depuse de pastori hotărâţi, al căror model este monseniorul Devie, episcop de Belley, doctrinele lui Alphonse de Liguori, traduse de Thomas Gousset, se impun treptat în seminariile şi reuniunile clericale. Această nouă teologie morală invită confesorul la prudenţă şi indulgenţă; ea îndeamnă la evitarea acelor atitudini care să-1 arunce în deznădejde pe păcătos. A aduce pacea în suflete pare, de acum înainte, mai util pentru mântuire decât a le înspăimânta. Influenţa iezuiţilor, aceea a lui Lamennais, apoi, la un mod mai general, progresele pietăţii ultramontaniste vin în sprijinul umanizării sacramentului de penitenţă. Masa credincioşilor începe să asimileze cele mai simple injoncţiuni ale teologiei morale; prin chiar acest fapt, cuvântul clerical nu mai este atât de neîndurător; şi iată că teribilul preot din Ars, de acum îmblânzit, nu va înceta să-şi amestece lacrimile cu acelea ale penitenţilor. O întoarcere parţială la rigorism are loc în perioada celui de-al Doilea Imperiu; sexualitatea în cadrul căsătoriei concentrează de data aceasta fulgerele clericale. în vreme ce dr. Bergeret hărţuieşte, din cabinetul său, „fraudele conjugale", clerul se hotărăşte să declare război „onanismului soţilor". De la 1815 la 1850, remarcă Jean-Louis Flandrin, Biserica a dat dovadă de o anume pasivitate în acest domeniu. Acum se operează „difuziunea discretă" a contracepţiei. Controlul naşterilor se răspândeşte în parohia din Ars, ca şi în dioceza din Mans, după cum recunoaşte episcopul ei, monseniorul Bouvier. Totuşi, teologii romani continuă să considere că o soţie poate accepta raporturile sexuale, deşi ştie, din experienţă, că soţul ei practică aşa-numitul coit întrerupt-Biserica vede în acest laxism un mijloc prin care să se evite ca femeia să devină victima maltratărilor, iar bărbatul să se refugieze în fornicaţie, începând cu 1851, atitudinea Romei devine mai severă; rivalitatea care se instaurează între om şi 154 Dumnezeu în vederea stăpânirii izvoarelor vieţii inspiră nelinişte. Pe viitor, teologii Sfântului Scaun vor condamna cu fermitate orice formă de cooperare, chiar pasivă, din pârlea femeii dacă soţul ei practică onanismul. Biserica Franţei urmează această evoluţie mai repede, se pare, decât s-ar fi gândit odinioară Jean-Louis Flandrin. încă de la începuturile celui de-al Doilea Imperiu, monseniorul Parisis cheamă clerul din dioceza Arras-ului la o fermitate sporită. Din 1860, noul episcop de Belley adoptă aceeaşi atitudine. înfrângerea şi Comuna accentuează acest nou rigorism. Confesorii, până atunci foarte discreţi la capitolul cărnii, vor împinge interogatoriul mult mai departe, de acum înainte; a trecut vremea când asupra unui asemenea subiect regula era de a se aştepta întrebările penitentului. Puterea insidioasă a confesorului Aprofundarea investigaţiei se produce în timpul în care se desfăşoară ofensiva anticlericală. Cartea lui Michelet Dupretre, de la femme, de la familie (Despre preot, despre femeie, despre familie), inaugurase, în 1845, o mare dezbatere. Se cunoaşte în ce fel romancierii au pus stăpânire pe această temă. Zola (La Conquete de Plassans Cucerirea lui Plassans), Edmond de Goncourt (Madame Gervaisais - Doamna Gervaisais), George Sand (Mademoiselle de la Quintinie - Domnişoara de la Quintinie), SârPeladan (Le Vice supreme - Viciul suprem) consideră confesiunea drept una din problemele majore ale timpului. Campania dobândeşte noi accente la publicişti. în 1885, Leo Taxil şi Karl Milo lansează Les Debauches d'un confesseur (Destrăbălările unui confesor). Literatura militantă şi presa anticlericală dezbat subiectul; Jean Faury a dovedit-o din plin în legătură cu Tarn. Ostilitatea faţă de confesor suscită chiar câteva reacţii populare: deja, în 1839, ţăranii din Dompierre-en-Dombes

68

înaintaseră o cerere împotriva preotului lor, ale cărui întrebări „scoteau la iveală prea multe". Nici în obscuritatea confesionalului său, preotul nu poate fugi de gura satului. Pe de altă parte, a trecut multă vreme de când, în mediile muncitoreşti, spionajul susţinut de preot era resimţit ca o problemă cotidiană. Ofensiva anticlericală se ordonează în jurul a patru teme majore. Puterea insidioasă de care dispune confesorul jenează libera înflorire a individului; nevoia permanentă de recurs se opune autonomiei persoanei, pe care 155 neokantienii întemeiază viaţa morală. Indiscreta voinţă de a şti, care traduce încă ancheta laterală în rândul familiarilor şi al vecinilor, conduce la un control absolut al ritmurilor celor mai intime ale subiectului; ea riscă să ducă la o adevărată estompare a fiinţei, la ceea ce Michelet califică drept „transumanizare". Punerea în cauză a sexualităţii clericale se operează în multiple feluri, uneori contradictorii. Posesor al unei înalte ştiinţe a păcatului carnal, confesorul, prin întrebările sale excesive^trezeşte sufletul nevinovat la primele emoţii ale viciului. înspăimântată şi dezgustată de cuvintele directorului său de conştiinţă, Suzanne Voilquin decide, la vârsta de paisprezece ani, să renunţe la a mai recurge la sacramentul penitenţei. Obsedat de femeie, a cărei rochie - purtată şi de el - şi sensibilitate, manifestată şi de el, atestă că îi este apropiat, deşi frustrat, prin jurământul de castitate, preotul riscă în orice clipă să fie tulburat, chiar îmbătat, de impudoarea mărturisirii feminine. Această temă alimentează imaginea preotului seducător, prezentă de-a lungul atâtor pagini din literatura franceză. Confesorul, prin întrebările sale, cere imperativ să devină confidentul zbenguielilor conjugale; el pătrunde secretele cele mai intime şi, prin injoncţiunile sale, pretinde să fie un ghid pentru ceea ce se desfăşoară în pat. El riscă deci să jeneze înflorirea hedonică a cuplului. Supravegherea prea strânsă pe care o exercită asupra purităţii tinerei fete vine, uneori, să contracareze proiectele matrimoniale; cuvântul confesorului poate chiar să trimită la mănăstire pe fiica unui liber cugetător. Pentru soţul gelos pe autoritatea sa, preotul a devenit un concurent. Nu libertatea femeii o apără anticlericalii, şi ei însetaţi de virtute feminină. Ingerinţa preotului şochează sentimentul lor de proprietate. Această gelozie faţă de intrusul care vrea să domine viaţa privată, care abuzează, la nevoie, de vizitele la domiciliu, care stă la pândă, aşteptând să-i cadă în mână sufletul fragil al soţiei, ia forma unui adevărat „machism anticlerical" (Jean Faury). Ameninţarea pe care clerul o exercită asupra averilor constituie ultima din marile axe ale acestei lupte. Articolul 999 din Codul civil prevede, într-adevăr, că un confesor nu-şi poate moşteni penitentul. Orice legat pios va fi considerat, de acum înainte, de către anticlericali drept o spoliere. însufleţirea cu care se desfăşurau aceste certuri ne lasă să ghicim importanţa mizei. Confesiunea, în ochii 156 adversarilor săi, ameninţă, totodată, secretul sporit al vieţii private, imperativele noii etici individualiste şi înflorirea acelui cuplu fratern, visat de Michelet. Dacă un cercetător ar poseda toate sursele acestui dialog al transgresiunii şi al culpabilizării, el ar reuşi să pătrundă în profunzimile istoriei necunoscute a vieţii private. Se întâmplă ca descoperirea unei corespondenţe să ne ajute să ridicăm voalul şi să ne dezvăluie realitatea dramelor din spaţiul confesiunii. în 1872 şi 1873, Eugene Boileau, tânăr şi bogat anticlerical, care colecţionează tăieturi din presă cu privire la preoţi scandaloşi, îi explică logodnicei sale, într-o serie de scrisori emoţionante, cum concepe el viitoarea lor legătură. Indignat să afle că tânăra este terorizată de un confesor cu atitudine ambiguă, care încearcă să o spolieze şi să o seducă totodată, el îi cere să rupă cu acest trist personaj. Copiii care se vor naşte din acest cuplu nu vor fi botezaţi. Mărturisirea sexuală şi secretul medical Este bine să măsurăm cu atenţie cât de grea se dovedeşte a fi mărturisirea tarei sau a maladiei sexuale. Ca dovadă, teama de cuvinte. în societatea bună, chestiunile legate de sex nu sunt abordate cu adevăratul lor nume. Când romancierii vorbesc despre impotenţă, ei se mulţumesc să sugereze eşecul. Sifilisul impune un subterfugiu lingvistic: bolnavul „o frecventează pe sfânta Veronica"; începând cu 1902, el devine un „avariat". Expresia, destul de blândă, împrumutată din teatrul lui Brieux, permite în sfârşit abordarea acestui subiect torturant în conversaţiile de salon. în cele unsprezece mii patru sute de scrisori ale familiei Boileau nu este niciodată vorba de tară sau greşeală sexuală; nu se găseşte nici o aluzie la bolile de piept, asupra cărora apasă acelaşi tabu. Literatura medicală confirmă această dificultate a mărturisirii. Preotul Alfred Fournier, autor al lucrării La Syphilis des innocents (Sifilisul nevinovaţilor), citează cazul unei tinere fecioare contaminate printr-un sărut şi care, cu corpul acoperit cu leziuni, a păstrat pentru sine, până la sfârşit, teribilul secret. Cutare ofiţer îşi zboară creierii, la ieşirea din cabinetul medicului, ca să nu fie obligat să-i scrie castei sale logodnice că suferă de sifilis. Un tânăr nu-i poate mărturisi mamei sale că este contaminat; îi este greu să-i spună chiar şi tatălui său. >,Nu te teme să-mi mărturiseşti", îi scrie în legătură cu asemenea probleme Marie-Laurent Odoard fiului său, Henri, student la Paris.

69

In acest domeniu, confidentul privilegiat, adesea unicul, este medicul. Or, chiar în umbra cabinetului, mărturisirea este dificilă. Practicienii se plâng care mai de care de neputinţa de a obţine mărturisirea tânărului onanist. Bergeret trebuie sa dea dovadă de multă răbdare înainte ca propriii săi clienţi să-şi recunoască „fraudele conjugale". Femeile, am văzut deja, ezită înainte de a apela la speculum. începând cu 1880, maladia genitală devine mai obsedantă. Dogma în ascensiune a moştenirii sifilisului întreţine ideea imposibilităţii însănătoşirii; ea impune în spiritul bolnavului imaginea unei descendenţe de avortoni, sortiţi unei morţi precoce. Occidentul suferă de ispita eugeniei. Secretul medical se clatină. La drept vorbind, puţini indivizi pot beneficia de el. Consiliul de revizuire constituie o bună ocazie pentru examinare publică. La spital, cu prilejul vizitei, ftizicii sunt prezentaţi grupului de carabinieri; Charcot expune la vedere istericile de la Salpetriere pentru luarea aminte a societăţii bune. Venerienii parizieni, îngrămădiţi la Lourcine sau la Saint-Lazare, sifiliticii regrupaţi în săli speciale din spitale sau din închisori de provincie nu au nici o posibilitate să-şi ascundă starea în care se află. Proxeneţii avertizaţi îşi racolează „marfa" chiar de la marginea patului; cunoştinţele din cartier ştiu la ce trebuie să se aştepte. La ţară, zvonul îl desemnează pe cel care are „sângele putred". Trebuie să aşteptăm sfârşitul de secol şi consultaţiile dermatologice de la spitalul Saint-Louis pentru ca, în cele din urmă, să aibă loc „bruiajul", iar poporului să i se ofere noul privilegiu al unui relativ secret. în mediul burghez, de unde se recrutează clientela privată a specialiştilor, treburile merg altfel. Aici, tara genetică riscă să jeneze strategia matrimonială. Vindecarea este insuficientă; ea nu redă toate şansele de restabilire unui tânăr, cunoscut ca bolnav de piept. Teama de o recidivă sau de o descendenţă compromisă continuă să-1 plaseze în rândul infirmilor; de unde şi importanţa secretului. Familia Marthei se teme ca nu cumva presupusa isterie a tinerei normande să jeneze căsătoria verilor din Bourgogne. Din fericire, articolul 378 din Codul penal îi impune medicului tăcerea. De la 1862 la 1902, ereditarismul dominant îi face totuşi pe unii patroni să repună în discuţie dogma. După părerea lor, ar trebui înainte de toate oprită procrearea de fiinţe degenerate. Preoţii Brouardel, Lacassagne şi Gil158 bert-Ballet propun, pe de altă parte, a se apela la subterfugii. Ei sugerează părinţilor tinerei să-1 roage pe logodnic în sensul de a contracta o asigurare de viaţă; ceea ce îl va obliga să se supună unei severe vizite medicale. Brouardel propune, de asemenea, aranjarea unei întrevederi între cei doi medici de familie; fiecare îşi va da avizul cu privire la clientul lui fără a trăda secretul profesional. Duclaux propune ca logodnicul să fie obligat să-şi dea cuvântul de onoare... O mică minoritate de medici, condusă de Louis-Adolphe Bertillon, predică „cazierul medical" sau „dosarul sanitar" individual, în care s-ar putea reconstitui istoria patologică a subiectului şi aceea a ascendenţilor săi. Unii discipoli ai lui Galton înclină pentru examinare şi certificat, care să ateste că respectivul celibatar este „bun pentru căsătorie". Ei nu vor reuşi să impună această măsură înainte de primul război mondial. în 1903, o anchetă dusă de Cronica medicală arată că practicienii sunt ostili „legii matrimoniale". Marile ore ale terorii ereditariste au trecut; discipolii lui Pasteur nu mai sunt apăsaţi - după cum vom vedea - de aceleaşi angoase ca şi discipolii lui Benedict Morel sau Prosper Lucas. Acest eşec mai arată, în plus, cu câtă vigilenţă înţelegeau clasele dominante de atunci să protejeze secretul vieţii lor private. Confidenţa juvenilă Izolarea impusă băieţilor şi fetelor din mediul burghez, cu grijă deconectaţi de sociabilitatea populară şi cantonaţi în relaţiile mondene, codificate la maximum, incită la prietenia particulară şi pasionată; dificultatea mărturisirii înteţeşte dorinţa de a povesti unui tovarăş ales. Confidenţa juvenilă, respectuoasă a clivajului sexual joacă aici un rol primordial în elaborarea personalităţii. Alegerea unei prietene de inimă constituie un episod important în viaţa adolescentei. Mamele încurajează asemenea legături durabile între fete serioase şi profund sincere. Ele speră că temeinicia unui astfel de ataşament, antiteză a frivolităţii de care suferă prieteniile mondene, va fi unul din acele puncte fixe ce vor permite fiicei lor să se orienteze în viaţă. în vreme ce riturile sociabilităţii juvenile încep să se destrame, vom vedea în curând cum aceeaşi grijă a prieteniei privilegiate începe să ia proporţii Şi în zona rurală. în familiile catolice, cel mai adesea tovarăşa de comuniune este fiinţa care cristalizează această 159 \ nevoie de ataşament inalterabil. întrebate în 1976, bătrânele din Bue-en-Sancerrois ridicau în slăvi - într-un singur glas - rolul binefăcător al acelei companii. Smulgerea din căldura ambianţei familiale, plonjarea brutală în atmosfera crudă a pensionatului impun urgenţa unei prietene de suflet. Regulamentul încurajează chiar o asemenea înclinaţie; încă de pe vremea Doamnei de Maintenon, fetele mai mari erau încurajate să ia sub protecţia lor pe câte una din tinerele lor colege nou-venite. George Sand a relatat cu lux de amănunte frumuseţea şi drăgălăşeniile acestor prietenii privilegiate. In această lume

70

închisă, segregarea sexelor întreţine gestica ambiguă a inseparabilelor. Aici, între fete se fac schimburi de portrete şi jurăminte. Adesea, prieteniile se dovedesc a fi durabile. Ieşite din pensioane şi încremenite în aşteptarea căsătoriei, „fetele mari" poartă o abundentă corespondenţă; ele îşi fac vizite reciproce. Există o mulţime de exemple privind temeinicia unor astfel de ataşamente. Eugenie de Gu6rin este ea însăşi uimită pentru faptul de a fi reuşit să ţeasă o adevărată reţea de fete cuminţi, tandre şi precoce maturizate prin experienţa morţii familiale. Bineînţeles, veriş^oarele joacă adesea rolul de interlocutoare privilegiate. In familia Boileau, ele folosesc liirjba engleză pentru a dejuca astfel curiozitatea părinţilor. Intre Nîmes şi Mercurol, Fanny şi Sabine Odoard îşi încredinţează una alteia mii de mici secrete. Şi de această dată frapează seriozitatea corespondenţei; în acest schimb de scrisori nu este vorba de vreun Făt-Fru-mos, ci de scrupule de conştiinţă, de ordonare a vieţii. Când se anunţă epidemia de holeră, tânăra Fanny îşi ia toate precauţiile, îşi pune în siguranţă hârtiile intime şi se pregăteşte pentru a trece dincolo de această lume. Obişnuită să joace în familie rolul de infirmieră şi de înger binefăcător pe lângă oamenii săraci din vecinătate, tânăra - chiar dacă face parte dintr-un mediu ales - este familiarizată cu durerea. Asemenea corespondenţe ar putea să pună sub semnul îndoielii validitatea topos-ului, esenţialmente masculin, după care tinerele fete sunt nerăbdătoare să afle povestirea voalată a întâmplărilor din noaptea nunţii, relatate de cea mai bună prietenă a lor. Se ştie cum a fost folosită tema în cauză între publicarea celebrelor Memorii ale celor două tinere căsătorite (1842) şi aceea a romanului Cherie de Edmond de Goncourt (1889). Mult diferită, dar la fel de intensă, apare amicalitatea masculină, care se înfiripă în pensioane, colegii sau pe băncile facultăţii. Aceşti tineri au experienţa dragostei, deseori sub o formă degradantă. Le este imposibil să mărturisească această experienţă părinţilor; nu mai fac deloc apel la un confesor, iar partenerii lor sexuali nu ar putea înţelege asemenea confidenţe; oricum, aceştia îl reprezintă pe Celălalt, prada, faţă de care este preferabil să nu te dezvălui. Aceşti tineri burghezi, deşi - în străfundul inimii lor - se ştiu chemaţi să devină asesori sau funcţionari notariali, nutresc visul superb al unor ambiţii nemăsurate; ei detestă platitudinea; se cred destinaţi să urce culmile măreţiei. Cultura lor e plină de orgoliu. Toate acestea fac din amicali-tatea masculină unul din versanţii educaţiei sen¬timentale şi sexuale, şi anume, cel referitor la experienţa trăită. Ceea ce ?|3 k duce, de asemenea, la * supralicitarea deriziunii, la exaltarea virtuţilor râsului şi ale glumei. Astfel funcţionează, în jurul tânărului Flaubcrt, „francmasoneria băieţi¬lor" de la colegiul din Rouen ( J.-P. Sartre). Practicile acestor prietenii privilegiate nu sunt acelea ale cercului sau ale cenaclului, frecventate de tineri. Povestirile se înfiripă doar în cursul vizitelor private, al reuniunilor vesperale sau nocturne, la gura sobei. Flaubert va păstra mult timp nos¬talgia serilor de la Croisset, petrecute - în fum de ţigară - împreună cu unul dintre prietenii săi: Alfred Le Poittevin, Ernest Chevalier sau Maxime Du Câmp. Plimbările şi conversaţiile printre copaci, ba chiar mai mult, partidele în doi la bordel, pecetluiesc aceste prietenii profunde. „Fetele, notează, în acest sens, Jean-Paul Sartre, sunt o proprietate colectivă, care este împărţită; fiecare povesteşte, cât mai grosolan cu putinţă, despre partidele de picioare în aer"; astfel se manifestă „voinţa de a jertfi celălalt sex în numele camaraderiei virile şi, pe icipe colo, homosexuale, ca orice virilitate afişată". O abundentă corespondenţă, ţesută, de astă dată, din confidenţe sexuale, întreţine aceste prietenii, pe care doar I aBBiH 161 moartea le desface. Etalarea scorurilor bordeliere, invective grosolane la adresa burghezilor, povestirea glumelor de altădată au, aici, drept funcţie atenuarea rănilor provocate la descoperirea realităţii adulte. O dată cu recrutarea (1872), această conivenţă juvenilă va desena modelul popular al camaradului de regiment. Până atunci însă, mobilitatea impusă tinerilor proletari din marile oraşe de către hazardul angajării şi de precaritatea locuinţei împiedică oarecum dezvoltarea acestor solide prietenii, ce par rezervate doar ţăranilor, uniţi prin vecinătatea durabilă, şi burghezilor, care beneficiază de experienţa mult jinduitei privacy. Cei câţiva muncitori care şi-au redactat Memoriile vorbesc despre camaraderie întâmplătoare, despre simpatie de ocazie, care te leagă pentru câteva luni de un tovarăş de cameră sau de atelier; fluiditatea şi dispersarea amicalităţii se regăsesc până şi în adăposturile imigranţilor temporari. Este adevărat însă că acesta este un subiect obscur care ar merita un studiu atent. Conivenţa fratelui şi a surorii

71

Să revenim la burghezie. Există aici o excepţie de la bariera care separă sexele: relaţia privilegiată, care poate uni fratele şi sora, şi a cărei importanţă mi se pare mult prea rar scoasă în evidenţă. Legătura ce se ţese între mamă şi fiică, pe care stricta diferenţiere a rolurilor sexuale nu face decât să o strângă şi mai mult, a contribuit fără îndoială la ocultarea formelor juvenile de ataşament. Fratele este singurul băiat cu care o fată tânără putea - pe atunci - să se arate familiară; sora reprezintă singura fată cuminte pe care un băiat o cunoaşte în intimitate. Severitatea moralei şi rigoarea codului de frecventare determină, în acelaşi timp, exaltarea fraternităţii - ca importanţă socială - şi reducerea expansiunii sale sentimentale. Fantasmele reciproce întreţin o anume confidenţă - în mod minor - în care se topesc dorinţa şi teama de a se dărui. Flaubert renunţă la libertatea tonului, evită cruditatea povestirilor atunci când i se adresează micuţei Caroline, de care se simte legat printr-un sentiment profund, după cum singur mărturiseşte. Sora, cel mai adesea subjugată de cultură şi de experienţa lumii virile, are faţă de fratele ei o admiraţie, dublată de o atentă afecţiune, cvasimaternă. Ea se teme pentru sănătatea lui, pentru ca nu cumva să-şi piardă credinţa, să nu aibă vreun eşec. Părinţii contează, de altfel, pe ea pentru a-şi moraliza fiul. Devotamentul Eugeniei 162 de Guerin faţă de Maurice constituie un caz extrem; descoperim însă, deşi mai puţin pregnant, un sentiment de aceeaşi natură la Sabine Odoard, legată, se pare, mai mult de fratele ei, Henri, studenţia Paris, decât de searbădul său soţ, ales de familie. în ambele cazuri se regăsesc aceeaşi disimetrie sentimentală, aceleaşi plângeri neîncetate cu privire la raritatea curierului şi a confidenţei. Sora reprezintă ceara moale şi ductilă care autorizează pygmalionismul fratelui, fasonarea liniştită a dublului. In această relaţie, „băiatul" îşi face dinţii, se experimentează; îi este oferită de timpuriu ocazia de a o modela pe acea tânără din visele sale şi a se pregăti, astfel, de o conjugalitate, pe care imperativele poziţiei sale îl obligă să o amâne. Există o lipsă nesfârşită de modele de cupluri, care de la legătura tulbure dintre Rene şi Lucile, obsedează sfera domestică. Balzac şi Laure, Stendhal şi Pauline, Mărie de Flavigny şi Maurice constituie, împreună cu fraţii Guerin, exemplele cele mai evidente ale unui astfel de ataşament. Se pare că exaltarea acestei relaţii, care ţine de miracolul a două fiinţe făcute una pentru cealaltă şi de mitul androginului, a fost mai puternică atâta vreme cât romantismul şi-a exercitat influenţa. La sfârşitul secolului, această proximitate se atenuează; sora sa mai mare, blândă şi bună, îl agasează pe Jules Renard. 1I Circulaţia secretelor familiale Corespondenţa familială, după cum s-a văzut, atinge acum o densitate excepţională. Membrii dispersaţi ai parantelei nu pierd contactul dintre ei. Reţelele, care ni se dezvăluie printr-o pură întâmplare de conservare a arhivelor, sunt la fel de strânse în cazul familiei Odoard de Mercurol şi Dalzon de Chandolas, ca şi în cel al familiei Boileau de Vigne. Acest ritual imperios pregăteşte vizitele; el însoţeşte schimburile de daruri şi servicii, întemeiate pe complementaritatea geografică sau funcţională. Prin scrisori se transmit informaţii despre persoane, recomandări, ştiri bursiere, sfaturi. Din jocul schimbului se desenează o ierarhie familială. Aceasta rezultă din rangul de naştere sau se întemeiază pe succesul personal. Aime Dalzon, inginer la Saint-Etienne, a reuşit să facă o carieră destul de strălucită. Frate admirabil, el este copleşit de o puternică nevoie de afecţiune pentru Arsene, rămasă acasă. îşi ajută familia, de departe; îşi ia asupră-şi nenumărate formalităţi administrative; îi descrie fratelui său noul material de sericicultură; îi indică oscilaţiile posibile ale cursurilor la mătase; îl face să profite de relaţiile de care dispune socrul lui. El va fi cel care va alege internatele pentru nepoţii şi nepoatele sale. Aceste corespondenţe ale maturităţii sunt avare în confidenţe, în mărturisiri individuale. Aici, de pildă, nimeni nuşi povesteşte viaţa sexuală. Cititorul găseşte, în această corespondenţă, mai multe reţineri şi mai puţine iluzii. Fără îndoială, „prostiile" s-au făcut mai rare în aceste existenţe aşezate. In schimb, cu excepţia cazului Boileau, o familie extrem de avară în confidenţe, ale cărei scrisori sunt citite cu voce tare în cercul intimilor, secretele familiale circulă neîncetat în această corespondenţă a maturităţii. Dulapul, unde sunt încuiate tarele, îi obsedează, cel puţin, pe responsabilii sferei domestice. La familia Odoard, este vorba de maladia mentală a primului născut, Auguste, şi de faptele reprobabile ale unchiului cleric, care - nu se va şti niciodată de ce - s-a văzut obligat să-şi caute refugiul la Trappe. în corespondenţa de familie a Marthei, „dinamica" secretelor dezvăluie o latură caricaturală. „Greşeala" fiicei, amanta unui birjar, este expusă cât se poate de limpede, de la început, în 1892; în schimb dezvăluirea variolei de care suferise tatăl decedat se face mai lent şi cu mai multe precauţii. Aluziile transparente la „nenorocirea" mamei, isteria fiicei generează bănuiala, înainte ca ginerele să înghită de-a binelea momeala. Ne explicăm, astfel, motivaţia temerilor cauzate de căsătoria dintre veri; descoperim soarta tristă a surorii, Eleonore, condamnată la

72

celibat şi despre care gurile rele vor spune, după moartea ei, că era uşor hidrocefală. Legat de acest episod tragic, imaginea matuşii Dide din familia Rougon-Macquart pare oarecum edulcorată. în faţa greşelii şi a tarei, familia face corp comun. Ea manifestă o totală solidaritate a secretului. Vorbăria despre nenorocirile ce survin în cadrul parantelei susţine şi compensează, totodată, refuzul fugii; dezamorsează ispita mărturisirii publice. Se regăsesc - fapt destul de curios -în rândul acestei burghezii comportamente detectate de etnologi chiar în sânul ţărănimii. Pentru aceste familii de notabili, ca şi pentru acei oustaux din Gevaudan, secretul vieţii private condiţionează capitalul onoarei şi, prin aceasta, reuşita strategiilor. în ambele cazuri, se^ impune ca secretele celuilalt să fie desluşite de la început. în vreme ce lozerienii* îşi trimit „puştimea" la cafenea să tragă cu urechea la zvonuri, astfel încât ei să-şi poată adapta tacticile, familiile burgheze, în situaţia când sunt nevoite să depisteze tarele unui candidat la căsătorie, desfăşoară Locuitori din Lozere, regiune din nord-vestul Franţei. 164 o redutabilă reţea de informaţii, a cărei complexitate o cunoaştem. EDUCAŢIA SENTIMENTALĂ Şl FRECVENTAŢIA TRADIŢIONALĂ Iubirea romantică Configuraţia sentimentului erotic, conduitele generate de el revelează, totodată, visele de tip erotic şi tensiunile care traversează societatea. Chiar şi în acest domeniu, modelele imaginare şi practicile sociale se află într-o permanentă evoluţie. Istoria contemporană a neglijat totuşi acest aspect al mentalităţilor. Avidă după serii, ea a preferat studiul cantitativ al gravidităţii prenupţiale în locul^ celui axat pe corespondenţa intimă. „închisorile" pe durată îndelungată se dovedesc, aici, deosebit de trainice; de aceea este preferabil să nu pierdem din vedere vechile coduri care - subteran - continuă să ordoneze sentimentele. Dragostea curtenescă şi procedurile sale de deliberare, neoplatonismul renascentist şi antropologia sa angelică, discursul clasic asupra uraganului de sentimente, condamnarea „iubirii nebune" (,,le fol amour") de către clericii Reformei catolice influenţează comportamentele amanţilor din veacul al XlX-lea, fie că aceştia sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă sau nu. în fond, mult mai coercitive încă se dovedesc a fi sistemele moştenite de la secolul Luminilor. Reflecţia metafizicienilor asupra esenţei sufletului, aceea a medicilor şi psihiatrilor privind statutul pasiunii, existenţa celor două naturi sexuale şi primejdiile exceselor fiziologice, reflecţia teologilor asupra gravităţii relative la păcatul sexual modulează conduitele amoroase. Esenţialul rămâne însă elaborarea, apoi declinul iubirii romantice. Teoriile multiforme şi nesigure, care definesc moralităţile relaţionale dintre suflet şi trup, formează fundalul acestei noi organizări a sentimentului erotic; nu vom mai reveni asupra acestei problematici. Preferăm să ne ocupăm mai cu luare aminte de bipolaritatea naturii feminine, la fel de indispensabilă pentru înţelegerea profundă a mentalităţilor din epocă. însemnată cu pecetea anticei alianţe cu demonul, fiica Evei riscă în orice clipă să se prăbuşească în prăpastia păcatului; prin însăşi natura ei, fiica Evei face necesar exorcismul. Femeia, mai 165 apropaiată de lumea organică, se bucură de o cunoaştere intimă a mecanismelor vieţii şi ale morţii. Femeia, care tinde să se identifice cu natura, trăieşte în permanenţă sub ameninţarea forţelor telurice, a căror existenţă devine manifestă în excesele nimfomanei şi ale istericei. Când aceste lave clocotinde ajung să se reverse fără nici o reţinere, sexul slab se dezlănţuie, insaţiabil în iubirile sale, fanatic în credinţele sale, înspăimântător ca şi nebunul cuprins de spasme. Inspiraţi de acest sistem de reprezentări, reorganizat la sfârşitul Vechiului Regim, artiştii din a doua jumătate a veacului al_XIX-lea vor pune accentul pe enigma feminităţii. în acelaşi timp marmoreană şi bestială, femeia-sfinx, încinsă cu şarpele, cu ochii strălucind de o lumină sălbatecă, răspunde codului hieratic al modern style-uM, aşa cum extraordinar a fost analizat de Claude Quiguer. Romancierii, în special Zola, vor face ca acest neliniştitor model, al femeii devoratoare, să apară până şi în rândul locuitorilor din foburguri. Pentru bărbaţii din acele vremuri, obsedaţi de spaima de femeie, cel mai important lucru era domolirea sexualităţii partenerei lor şi supunerea ei la ordinea masculină. Intervine atunci codul religios. Descendenta Evei este, totodată, fiica spirituală a Măriei. în felul acesta, începe să se deseneze şi polul alb al feminităţii. Deja, metodismul o exaltase pe femeia izbăvitoare. Veacul al XlX-lea va căuta în ea pe îngerul cel bun al bărbatului. Miloasă, născută pentru caritate, femeia are datoria să fie o mesageră a idealului. Martinismul* îşi manifestă aici influenţa. Existenţa, incontestabilă, a fiinţelor imateriale - îngerii - o implică şi pe aceea a creaturilor intermediare, fără de care scara divină ar fi discontinuă. Femeia are vocaţia de a se înălţa pentru a ocupa acest loc de mediatoare, de a se înclina apoi către bărbat şi de a i se revela în apariţii celeste. înainte chiar de promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune (1854) şi de avântul luat de mariofanie (18461871), literatura pioasă şi pictura mistică exprimă această fugă, departe de apăsările trupului, acel elan de angelism

73

diafan. Concepută în spaţiul iluminismului lyonez, pictura lui Louis Janmot, mai ales frumoasa Virginitas, traduce această aspiraţie. Tânăra femeie îşi ridică ochii către cer, asigurând astfel comunicarea între partenerul ei şi lumea invizibilă. Din această perspectivă, *Sectâ mistică creată în 1785 de Martinez Pasqualis şi discipolul său Saint-Martin. 166 iubirea va fi cel de al doilea cer, afinitate trăită într-o comună aventură spirituală. O legătură strânsă se ţese între procedurile confesiunii şi dialectica erotică, ca şi cum - notează Lucienne FrappierMazur - refulatul ar urma, prin întoarcerea sa, căile asociative utilizate în timpul refulării. Experienţa romantică a dragostei împrumută de la sacrament limbajul religios al mărturisirii, funcţia izbăvitoare a suferinţei, aşteptarea recompensei. Acum, femeia este cea care deţine magisteriul spiritual; ea este cea care justifică alegerea. Dar iubirea romantică îşi are originea într-o complexitate mai mare; limbajul religios se combină cu noul statut al pasiunii. Tulburările sufletului, cataclismul fiinţei, rătăcirea, pe scurt, codul elaborat cel puţin în veacul al XVII-lea şi împrospătat între 1720 şi 1760 se găseşte dintr-o dată într-un plan de fundal. între 1820 şi 1860, în special în Franţa, are loc o adevărată reinventare a sentimentului. Pasiunea nu mai este de acum înainte decât energie; ea provoacă acel şoc electric al fiinţei care premerge iubirii. Aceasta, legătură între doi indivizi şi, totodată, pătrundere împreună în spaţiul unei sfere magice, asigură trecerea de la ordinea naturală la ordinea poetică. Acest sentiment implică o asemenea afinitate spirituală încât fiecare din cei doi parteneri dobândeşte certitudinea că acordul subtil muzical dintre ei va fi veşnic. „Iubirea în plenitudinea sa, scrie Paul Hoffmann, scapă realului şi trăieşte la frontierele vieţii, unde prezenţa şi absenţa, chipul celui iubit şi imaginile amintirii şi ale visului se confundă." Femeia este cea care va provoca trezirea bărbatului, acea „turbulenţă a sufletului", şi va întreţine nestinsa nostalgie după o lume ideală. Rousseau a propus secolului romantic această perfectă completudine. El a redesenat mitul unui androgin spritual; de aceea, a vedea în Sophie doar imaginea machistă a unei partenere supuse ar fi cel puţin o interpretare reducţionistă. Această reactualizare a anticei nostalgii privind indiviziunea primitivă, totalitatea originară şi mitică generează indecizia sexuală a partenerilor, atât de perceptibilă în pictura unui Janmot. Tocmai acest bruiaj autorizează elanul fratern către ideal. In felul acesta, cercul se închide şi, în mod neaşteptat, este redescoperit polul negru al feminităţii. Fecioara eterată, diafană, neagă cu atâta tărie sexualitatea partenerului ei încât devine neliniştitoare, în mod insidios castratoare. Bărbatul se trezeşte, astfel, victima aceleia pe care a înălţat-o pe scara îngerilor în speranţa că va reuşi să exorcizeze mai bine animalitatea din el. 167 Şocul întâlnirii Literatura cea mai larg difuzată propune acum modele de conduită, desenează itinerare spirituale, ilustrează noul sistem al iubirii. Sunt clişee care proliferează; şocul întâlnirii, „apariţia" femeii, irupţia siluetei fugitive. Totodată, scena amoroasă este regenerată: boschetul este înlocuit cu aleea din grădină, sau cărarea, pe care îndrăgostiţii se plimbă în mijlocul naturii. Cuvântul este aici mediatizat; primează mesajul la distanţă. Cea dintâi privire a ochilor care se încrucişează şi se cufundă pentru o clipă în străfundurile sufletului, muzica îndepărtată a vocii, dulceaţa parfumului natural care scapă din toaleta lejeră salvează pudoarea feminină şi făuresc lanţuri indestructibile. Dragostea romantică modifică statutul mărturisirii, exacerbează reacţiile ruşinii, instituie noi proceduri de deliberare. Manifestarea dorinţei masculine contravine total codului angelic; de aici se naşte erotismul rafinat al sistemului. In locul cuvântului, care ar putea fi prea scandalos, domneşte mult timp privirea, surâsul, in extremis chiar atingerea uşoară; tulburarea, roşeaţa, tăcerea întemeiată reprezintă tot atâtea răspunsuri. Tot acest conglomerat intră în procesul educaţiei sentimentale, topos al acestei literaturi. Această experienţă manifestă, şi ea, dificultăţile de creştere. Femeia reuşeşte, astfel, să compenseze pierderea iubirii materne contrariate. Reconfortul pe care îl aduce, totala încredere pe care o suscită autorizează miracolul unei a doua naşteri, întoarcerea în paradis, bine meritată prin suferinţa iniţiatică ce a precedat întâlnirea. Doamna de Warens, Doamna de Renal, Doamna de Couaen, Doamna de Mortsauf şi multe altele formează o cohortă de mame secunde, care trebuie să delibereze asupra dorinţei de iniţiere erotică. Imposibila plăcere maternă, redutabila imagine castratoare, ce se ascunde în spatele personaju-lui-cheie al acestei educaţii sentimentale, grevează de un greu tribut înflorirea sexualităţii romantice. După 1850, în timp ce bunele dicţionare, precum acela al lui Pierre Larousse, manifestă o îndelungă fidelitate primatului idealist, modelul iubirii romantice se dezagregă. CâmpuJ semantic al acestui sentiment se compune din aceleaşi elemente, dar se dezorganizează. Eşecul generaţiei de la 1848 este ţinta ironiei flaubertiene. care în acest domeniu trage clopotele pentru credinţele angelice. Drumurile educaţiei sentimentale se înfundă. 168

74

Pierderea credinţei în iubirea romantică însoţeşte, în permanenţă, răspândirea ei, am spune chiar democra¬tizarea ei; iubirea a devenit obiect de consum, aproape o marfă. In reveria Emmei Bovary şi a lui Rodolphe, amantul ei, când aventura se încheie, elementele constitutive ale sentimentului zac risipite şi par că alunecă duse de apă, care curge nu departe de ei. La fel se va întâmpla de-a lungul următoarei jumătăţi de veac. In vreme ce sfinxul ia locul îngerului, un asamblaj indecis şi instabil de senzaţii, de reverii, de amintiri şi spaime se substituie irezistibilului elan către ideal. I

Realitatea conduitelor Studiul experienţelor trăite se impune drept sarcina cea mai urgentă pentru istorici, acum bine informaţi cu privire la drumurile imaginarului. Primele lucrări, mult prea rare, sunt totuşi suficiente ca să evidenţieze autoritatea modelelor şi decalajul care se deschide între elaborarea lor şi transpunerea lor în conduite. Nicole Castan notează că spre finele veacului al XVIII-lea, chiar în rândul păturilor de jos, limbajul iubiriipasiune este tot mai des întrebuinţat; deja se face apel la forţa sentimentelor şi la elanurile inimii. O nouă retorică se impune; ea este atribuită în speţă dezmoşteniţilor soartei. Chiar şi ultimii analfabeţi vorbesc despre „jurămintele cele mai tandre" şi despre „lacrimi abundente"; se poate deja percepe şi în aceste medii ecoul Noii Eloize. i Analiza unui corpus cuprinzând corespondenţe intime din prima parte a veacului al XlX-lea îi dezvăluie lui JeanMarie Gautier violenţa limbajului pasional, chiar imediat după Revoluţie. „Iubirea pătimaşă" plânge cu sughiţuri; gelozia ia formele demenţei; puterea sentimentului generează tentaţia morţii. Pe scurt, în vreme ce se operează privatizarea lacrimilor, codul clasic al rătăcirii este exacerbat în comportamente. Dar, totodată, proliferează limbajul angelismului; metafora religioasă invadează discursul: amantul este o creatură celestă; cultul care i se dedică - o adoraţie. O jumătate de secol mai târziu (1850-1853), regăsim acelaşi limbaj în rândurile micii burghezii. Tânărul Jules Odoard se trezeşte îndrăgostit nebuneşte de o învăţătoare de ţară, fată de ţărani. Pasiunea este furtunoasă. Corespondenţa, foarte abundentă, reflectă din plin efectul 169 ei devastator. îndrăgostitul îi trimite amantei sale „lungi sărutări de foc". Inima sângerândă a celor doi tineri se vrea a fi copia fidelă a inimii Christului romantic: „Doamne...facă-se voia la", scrie Jules, privai de „balsamul divin" care îl reprezintă pentru el trupul metresei sale. Nu este aici locul să încercăm o recenzare a comportamentelor. Analiza sistematică ar fi totuşi posibilă. Plimbările prin grădină, privirile, mărturisirile, strângerile de mână jalonează începutul pasiunii dintre Victor Hugo şi Adele; gesturile pasiunii lui Stendhal pentru Metilde urmează aceeaşi cale. Austerul Guizot trăieşte în tinereţe o educaţie sentimentală calchiată după modelul romantic. Hippolyte Pouthas a reconstituit pasiunea tânărului protestant pentru o prietenă a mamei sale; puţin a lipsit ca viitorul ministru să nu se sinucidă de ciudă. „A face dragoste" la ţară A evoca sentimentul dragostei în societatea tradiţională înseamnă, la prima vedere, să pătrunzi într-o cu totul altă lume. în cazul ţăranilor din veacul al XlX-lea, emoţiile nu transpar din scris. Cele câteva scrisori trimise soţiilor de către migranţii temporari din Limousin nu vorbesc limbajul inimii; nu este abordată decât strategia de exploatare. Acestea fiind zise, se impune o mare prudenţă: martorii aruncă asupra acestor medii o privire etnologică, întunecată de prejudecăţi. Inspiraţi de antropologia Luminilor, ei văd în ţăran un sălbatic, pe care necesităţile de adaptare la „climat" îl împiedică să înainteze pe drumurile civilizaţiei. Observatorii, discipoli confuzi ai lui Condillac şi ai ideologilor, sunt convinşi de asemenea că între organe se exercită o concurenţă; forţa, chiar violenţa, impuse de munca manuală, proastele condiţii de igienă în care se desfăşoară existenţa jenează delicateţea simţurilor şi deci şi pe aceea a sentimentelor. Fibra, mai puţin sensibilă, împiedică rafinarea sufletului. Totodată, aceşti martori decretează că ţăranul nu poate dovedi că are acces la pasiune decât sub o formă monstruoasă. El le apare de aceea

75

total închis la acea iubire romantică care presupune delicateţea mesajelor. Pentru vitalişti, aparenţa noduroasă a anvelopei corporale^ este suficientă ca să dovedească sărăcia sufletului. în rândul poporului, 170 dragostea se reduce la asprimea instinctului şi la orbirea abnegaţiei. A trecut ceva timp de când etnologii, ca şi istoricii, de altfel, au dejucat acest sistem de reprezentări. Ei au şliut să detecteze că iubirea era recunoscută ca atare în societatea rurală; „se vorbeşte despre dragoste şi se face", scrie în acest sens Martine Segalen. Dar ea funcţionează după un alt tip de cod; şi tocmai aceasta i-a indus în eroare pe martori. în plus, manifestările erotice cunosc mari diferenţe în funcţie de regiuni. Sentimentul se exprimă prea puţin prin limbaj; el se produce, mai ales, prin gest. Cu prilejul unei sărbători, al unui târg sau închirieri, al unei şezători sau ieşiri de la liturghie, tinerii şi tinerele se remarcă unii pe alţii, se plac. îndrăgostitul este avar în cuvinte; el nu ştie să-şi mărturisească înclinaţia decât prin antifrază: ca atare, îşi exprimă sentimentele prin injurii surâzătoare sau prin glume grosolane.^ O serie de gesturi tipice balizează itinerarul amoros. îşi strâng mâna până trosneşte, îşi frâng încheieturile mâinilor, îşi freacă obrajii sau pulpele; câte o palmă grea pe umăr, bruftuluieli, ba chiar aruncări cu pietre unul către celălalt sunt manifestări clare ale înclinaţiei reciproce. Fiecare cunoaşte semnificaţia unor asemenea comportamente şi chiar gradaţia răspunsurilor. Dacă tinerii sunt agreaţi de familii, ei vor putea „face dragoste", adică li se va permite să-şi facă unul altuia curte. Din clipa aceea, „frecventaţia", vizitele reciproce, strict ritualizate, devin obiectul supravegherii de către grupul social. Această curte se desfăşoară adesea în tăcere. Ea foloseşte, la rigoare, tehnicile sexualităţii de aşteptare, şi ele codificate şi supravegheate de către grupul juvenil, de această dată. „Tachinatul", „pipăitul" şi „alintul" din Vendeea constituie, după cum vom vedea, cele mai cunoscute modele. Fără a merge până la acea masturbare reciprocă, fata se poate lăsa „pipăită"; îşi poate abandona „partea de sus" - ceea ce înseamnă mângâierea sânilor -în mâinile băiatului. I Dificultăţile de interpretare Un asemenea comportament este de-acum bine cunoscut; cu toate acestea, el continuă să pună la fel de multe probleme. Ar fi necesar, în primul rând, să facem o distincţie clară între frecventaţia grupului sexual, care poate duce la „răsfăţarea" neutră a unei partenere 171 întâmplătoare, şi la frecventaţia personală, care traduce o înclinare şi care se desfăşoară după un alt tempou. Se impune, de asemenea, ca nu cumva să confundăm punerea în scenă publica a declaraţiei, adeseori foarte ritualizată, şi seducţia anterioară, care se poate face mai discret decât ne lasă etnologii să înţelegem. Păzirea sau „păscutul" vacilor, drumul către piaţă sau către biserică, toată această ţesătură de întâlniri zilnice autorizează o conivenţă anterioară teatrului social. Esenţialul sentimentului se exprimă fără îndoială în aceste interstiţii ale controlului. Edward Shorter a înţeles problema. După el, începând cu veacul al XVIII-lea, a avut loc o primă revoluţie sexuală. Treptat, tinerii au simţit nevoia să se emancipeze atât de ritualuri, cât şi de controalele exersate de grupurile de vârstă şi de strategiile familiale. Favorizate de exodul rural şi de destructurarea sistemelor săteşti, progresul spontaneităţii în relaţiile de trandreţe, ca şi evoluţia empatiei între parteneri au conturat un nou model popular, mai individualist, al comportamentului amoros. Răspândirea acestei romantic Iove este mult prea în concordanţă cu tot ceea ce am văzut pentru a mai putea fi criticată. Să ne ferim însă a crede că acceptarea codului impus de societatea tradiţională atestă absenţa sentimentului individual. Strategiile familiale nu contrariază întotdeauna empatia. După cum remarcă Pierre Bourdieu în legătură cu regiunea Bearn, chiar strategiile familiale fac posibil un anumit joc, graţie căruia i se îngăduie înclinaţiei individuale să se afirme. Nu trebuie să considerăm drept injoncţiuni nişte simple recomandări sugerate de reuşita sau eşecul anterioare procedurilor tradiţionale. Aceste norme familiale erau, în plus, interiorizate de către parteneri încă din copilărie; ele ordonau, totodată, vulnerabilitatea sentimentală. Şi a fost bine pentru tinerii rurali din veacul al XlX-lea, căci, după cum ştim, departe de a se atenua, strategiile matrimoniale, înteţite de prosperitate, au devenit mai imperative, cel puţin pentru moştenitori. Prăpastia care îi separă pe membrii fratriei se adânceşte în permanenţă; eliberarea ultimului descendent compensează cea mai înaltă rigoare a ambiţiilor impuse primului descendent. In acelaşi fel, fiicele ziJerilor au chiar mai mult decât vmoştenitoarele" din clasele înstărite libertate de acţiune. In câmpiile din împrejurimile localităţii Pas-de-Calais, notează Ronald Hubscher, prin iubirea pe care o inspiră bărbaţilor, unele fete din zonă reuşesc să aibă o frumoasă ascensiune. Este bine, de asemenea, să nu minimalizăm tardiva

76

accentuare a segregaţiei sexelor, rezultat al ofensivei clericale, care culminează între 1870 şi 1880. Severitatea controlului care, în anumite regiuni rurale, se exercită în epocă asupra grupului juvenil arată limpede că procesul de emancipare nu a fost linear. Niciodată nu a existat, desigur, o mai strictă supravegherea a virtuţii ca acum când ea se exercită asupra tinerelor fete din Bue-en-San-cerrois, în preajma primului război mondial. Invers, conduita amoroasă copiază întotdeauna conturul unui model prestabilit; ea trebuie să ţină cont de imperativele socio-economice. Mult prea faimoasa dorinţă de a fi liber echivalează, cel mai adesea, cu adoptarea unui comportament prefabricat. Edward Shorter are în mod sigur dreptate să creadă că „dragostea romanescă" este mai individualistă decât iubirile ţărăneşti tradiţionale; dar numai pentru atât nu ar trebui să-i supraestimăm spontaneitatea. Să ne ferim, de asemenea, să exagerăm libertatea ţăranului instalat la oraş. Avem de-a face aici cu un vechi stereotip, elaborat de burgheziii înspăimântaţi să vadă cum se dezvoltă clasele primejdioase şi vicioase. Poncif acreditat de ignoranţa în care se găseau istoricii cu privire la reţşaua de primire şi vecinătate ce-1 înglobau pe imigrant. In cartierele urbane, în coloniile regionale funcţionează, de asemenea, proceduri de control, circulă zvonuri, care se referă la libertatea conduitelor. Esenţială ar fi analiza procesului de coborâre a iubirii romantice către partea inferioară a piramidei sociale. Biserica sugerează celor ce se împărtăşesc vise angelice. Influenţa romanţei şi a povestioarelor amoroase, despre care un observator ne spune că încep să se impună în zonele rurale din Limousin, încă din vremea monarhiei din Iulie; succesul melodramei, în care Margot varsă valuri de lacrimi: romanele împrumutate, care sunt citite la birou, apoi foiletoanele constituie tot atâtea canale prin care circulă noul imaginar sentimental. Marie-Dominique AmaoucheAntoine arată că după 1870 repertoriul de cafe-concert şi al cântăreţilor ambulanţi contribuie la modelarea sensibilităţii locuitorilor din zona superioară a râului Aude. Celor îndrăgostiţi, aflaţi în căutarea unui model, cartea poştală le va propune, după 1890, un sistem prefabricat de atitudini, o punere în scenă a sentimentului, şi embleme ale Sf. Valentin. Prin ea, declaraţia de dragoste se va democratiza. Concubinajul disimetric care, în aşteptarea căsătoriei, o leagă pe croitoreasă de student modelează sexualitatea adultă. Dar aceste combinaţii dizarmonice au grăbit, totodată, răspândirea figurilor romantice ale iubirii şi voluptăţii. Tânărul burghez, uneori chiar fără să-şi dea seama, lansează diverse mimici şi atitudini, care reînnoiesc 173 teatrul amoros al grizetelor. Aceleaşi însemne ale dezinvolturii, conversaţia pe sofa, seara petrecută într-un „cabinet" particular şi plimbarea în mijlocul naturii sunt câteva din modalităţile de învăţare a codului romantic. IUBIRILE CARNALE ÎN EPOCA ROMANTICĂ Cu riscul de a schematiza oarecum, ar fi profitabil să încercăm un decupaj cronologic în acest domeniu dificil, continent negru protejat de o grea cortină de tăcere, umbrit, în plus, şi de o^ tenace prejudecată, conform căreia sexul scapă istoriei. încă o dată, o turnantă prinde contur de-a lungul anilor 1860. Să începem, aşadar, cu această primă parte a veacului, care se întinde de la Consulat până la cele mai frumoase ore ale serbării imperiale.

Figurile voluptăţii Limbajul sexualităţii desenează visele, ordonează conduitele. A nu ţine cont de aceasta înseamnă, desigur, a aluneca în anacronism. După Bronislaw Baczko, cuvântul „sexualitate" nu apare decât în 1859, poate chiar în 1845. Pe atunci nu desemna însă decât caracterul/ caracterele a ceea ce este sexuat. înainte de elaborarea acelei scientia sexualis, se vorbeşte de „iubire" şi de „pasiuni amoroase", despre „dorinţe" şi „instinct genezic", de „acte carnale" şi de „acte veneriene"; medicii vorbesc despre copulaţie şi coit. A evoca gesturile iubirii fizice rămâne cvasimonopolul bărbatului. Deşi, chiar discursul masculin trebuie, în acest caz, să facă un oarecare „ocoliş". Numai medicul poate vorbi deschis despre sex; conceptul de „instinct genezic" îi îngăduie această atitudine. Disociată de pasiune, sexualitatea, asimilată astfel unei forţe necesare reproducerii speciei, dobândeşte un statut inferior, care autorizează o atitudine dezinvoltă faţă de toate formele degradante ale relaţiei amoroase. Medicii fac eforturi pentru a codifica zbenguielile conjugale, ceea ce le furnizează şi alibiul pentru a mai întârzia cu oarecare complezenţă asupra figurilor* orgasmului. Deja, fulgerele lor încep să cadă asupra conduitelor deviante, percepute ca „aberaţii" ale *în sensul dat de C.G.Jung, de figura. 174 instinctului genezic. Deocamdată, această voinţă de a extinde câmpul patologiei se exercită în principal pe seama onanistului.

77

Iubirea fizică obsedează romanul şi poezia. Obscenitatea, omniprezentă şi ascunsă, totodată, în subterfugiile textului, impune cititorului un permanent decodaj, care înteţeşte plăcerea transgresiunii. Elipsa, litota, perifrază sau metafora pun imaginaţia la lucru. Astfel funcţionează evocările paroxismului erotic, al juisării. în această literatură, bărbatul „ia femeia" care „se dă"; atunci, „fericirea" - când coitul, când orgasmul -este făcută din „indicibile juisări", din „delicii nemaiauzite", dintr-o „plăcere nebună, aproape convulsivă". Romanul abordează sau, cel puţin, atinge tangenţial aspecte secrete din viaţa sexuală, abandonată de discursul libertin; el sugerează frigiditatea, impotenţa; se complace în scandalurile inversiunilor. Râsul propune un alt suberfugiu. „Sincera", „sănătoasa" veselie serveşte drept pretext pentru cântecelul deocheat sau pentru gluma decoltată. O viguroasă literatură şansonieră, care se inspiră din secolul galant, înfloreşte în rândul micii burghezii şi în mediile populare; ea pretinde să dezamorseze melancolia spiritelor întunecate şi triste. Rebusul face cuvântarea mai „gazoasă"; astfel funcţionează aşa-numita „contre-pe-terie", care, şi ea, pune în valoare aluzia obscenă prin travaliul impus imaginaţiei. Acest discurs satisface amorul narcisiac de sex masculin. „Şansonetisul, scrie Mărie-Vd-ronique Gautier, visează o femeie perpetuu înfometată de sex, cu ochii fixaţi de instrumentul plăcerii sale." Aici proliferează metafora erotico-războinică. Fata nu mai pridideşte să „predea armele"; plăcerea masculină se reduce la „tirul la ţintă". Bipolaritatea feminină modelează figurile voluptăţii, care obsedează imaginarul. Ea impune un neîncetat du-te-vino de la idealizare la degradare; ritm cardiac al acestei sexualităţi care, notează Jean Borie, de la postulaţiile serafice şi pasionate te coboară inexorabil la vitejiile de bordel. Codul amorului romantic dictează femeii un anume angelism al patului, care astăzi ne face să zâmbim. Tabuul care apasă pe manifestarea dorinţei feminine o obligă pe amantă să simuleze cum că ar fi prada care nu ar putea să „se dea" dacă măcar vigoarea asaltului nu ar justifica „înfrângerea". Un trup prea vorbăreţ în voluptate impune, după „extaz", posturile izbăvitoare ale purităţii. Louise Colet nu este mironosiţă; pentru că ea va fi aceea care îl ia cu asalt pe tânărul Flaubert, într-o trăsură. Totuşi, după ce se încheie prima lor scenă de amor, într-un hotel oarecare, ea rămâne întinsă pe pat, „cu părul revărsat pe pernă, cu ochii ridicaţi către cer, cu mâinile împreunate, spunându-i cuvinte nebuneşti". ,,în 1846, notează Jean-Paul Sartre, care comentează scena, o femeie din societatea burgheză, când a făcut-o pe fiara sălbatică, deîndată trebuie s-o facă pe îngerul." Sentimentul inferiorităţii sexuale masculine suscită atunci la bărbat o anxietatea crescândă. Povestirea voluptăţilor trăite de un personaj imaginat de Musset se distanţează fără dubiu, în mod hotărât, de triumfalismul unui Restif. Textul accentuează de-acum înainte atitudinile paroxistice: medicii, care, ca şi romancierii, subliniază elanul total al fiinţei, extazul sau, mai degrabă, aneantizarea, chiar - sau mai ales - în degradare. Juisarea o devastează pe Namouna, după cum arată acel „uşor tremur, paloarea extremă,/ convulsia gâtului, un blestem,/ câteva cuvinte fără şir întretăiat şoptite (...)". Această figură romantică a voluptăţii, care este un derivat îndepărtat al „conceptului" de plăcere - din care a ieşit imaginat de marchizul de Sade, de altfel, este însoţită totuşi de o obsedantă aritmetică coitală, sugerată de spaima de epuizare şi de vlăguire. Burghezul din acea vreme avea nevoie de vitejii sexuale care să-1 liniştească, să-i redea încrederea în el sau, cel puţin, de dovada matematică a unei regularităţi constante. Faptul că Vigny, Hugo îşi numără orgasmele, că Flaubert îşi calculează isprăvile, că Michelet face bilanţul anual al activităţii sale genitale ne face să conchidem că această contabilizare a amorului era, probabil, un lucru firesc în mediile lor. Acest teatru al voluptăţii, în care se amestecă extazul şi degradarea, se desfăşoară într-un spaţiu „neoficial" şi limitrof. Numai la bordel, cu prilejul unor întâlniri întâmplătoare pe stradă, în mijlocul fastului desfăşurat de arta curtoaziei, cu ocazia plăcerilor adulterine se perfecţionează modalităţile de juisare; vom încerca să urmăm acest itinerar, lăsându-ne conduşi de multiplele configuraţii ale cuplului. Cererea preconjugală Este preferabil, în prealabil, să amintim câteva fapte istorice care condiţionează întâlnirea. în veacul al XIX-lea: intervalul care separă pubertatea de căsătorie rămâne totuşi 176 exagerat de mare; şi aceasta, cu atât mai mult cu cât vârsta primului ciclu coboară în medie cu aproape doi ani. Prelungirea speranţei de viaţă impune o aşteptare mai îndelungată a moştenirii care să permită dobândirea independenţei. De aici şi amploarea celibatului, ca şi -mai ales - constituirea ghetourilor urbane, care suscită o intensă cerere sexuală preconjugală. Migranţii temporari, instalaţi în dormitoarele din centrul capitalei, militarii aflaţi în garnizoană, studenţii, funcţionarii şi comisionarii de prăvălie cu venituri prea mici pentru a se gândi să-şi întemeieze o familie de tip mic-burghez întreţin o presiune constantă asupra virtuţii feminine; fără a-i uita însă pe migranţii definitivi, care se îngrămădesc în oraşele monarhiei din Iulie; în anumite cartiere, prezenţa lor antrenează un profund dezechilibru între sexe (Jeanne Gaillard). La ţară, când domneşte familia-matrice, unii dintre ultimii descendenţi (de remarcat că, spre deosebire de trecut, acum, mult mai mulţi reuşesc să atingă vârsta adultă) se ştiu

78

condamnaţi la celibat, dată fiind imposibilitatea de a-şi găsi o soţie. Proletariatul din cadrul servitorimii, care se constituie în anumite regiuni de mare cultură, precum la Champagne din Berrichon, cunoaşte, şi el, chinurile unei reale mizerii sexuale. „Instinctul genezic", a cărui violenţă este recunoscută de medici, care îi definesc, de altfel, şi frecvenţa, ne impune convingerea că există două etici diferite în funcţie de sex. Realismul moral, moştenit de la Părinţii Bisericii, în special de la Sf. Augustin, este înclinat să minimalizeze gravitatea actului venerian în bestialitatea sa şi să tolereze un complex sistem de satisfacţie sexuală masculină; adevărat infern, ce se încearcă a fi circumscris şi care constituie locul simetric al cerului amoros, către care aspiră angelicii amanţi ai unui Louis Janmot. O sexualitate degradată funcţionează din plin, fapt care compensează idealizarea elanurilor. Primele cercuri de plăcere ilegitimă Masturbarea constituie primul cerc al acestui arhipelag al plăcerii ilegitime; nu mai revenim asupra acestui subiect. Dar există alte forme de sexualitate de aşteptare. Aici intervine demografia istorică. De la 1750 la 1860 creşte nu numai numărul naşterilor ilegitime, ci şi acela al concepţiilor prenupţiale. Faptele îşi au importanţa lor; din nefericire, istoria serială nu are posibilitatea să le 177 interpreteze. Pentru unii, acest dublu fenomen dovedeşte ascensiunea opţiunii sexuale, progresele individualismului amoros şi, totodată, dezagregarea mecanismelor tradiţionale ale alianţei. Creşterea acestor doi indicatori poate să rezulte, de asemenea, din slăbirea ritualurilor codificate ale frecventaţiei; elaborate în veacul al XVII-lea şi la începutul celui de al XVIII-lea, acestea se întemeiau pe self-control-ul partenerilor. Biserica nu a încetat, se cuvine să o amintim, sa combată această sociabilitate juvenilă, în care nu vedea decât manifestarea precoce a viciului. Or, dezorganizarea supravegherii exercitate de grup o lasă pe tânăra fată dezarmată în faţa asalturilor unui seducător versat. Creşterea numărului de concepţii prenupţiale ar putea, se spune, să se traducă prin faptul că tânărul consideră că este dator, într-un mod mai imperativ decât în trecut, să o ia în căsătorie pe aceea pe care a cucerit-o; pe de altă parte, creşterea - în paralel »•-* naşterilor ilegitime invalidează această explicaţie. In schimb, nimic nu ne împiedică să credem că o asemenea creştere a ilegitimităţii traduce nu atât diminuarea, cât accentuarea strategiilor familiale; iubirile contrariate, fără vreo speranţă de împlinire legală, neavând altă soluţie decât fânul din pod saujpajiştea dinspre câmp. In veacul al XlX-lea funcţionează, în anumite regiuni rurale, forme elaborate de sexualitate de aşteptare, care depăşesc simpla manifestare a sentimentului erotic. Uneori, codul de frecventaţie permite coabitarea nocturnă; ceea ce nu implică întotdeauna coitul complet. în Corsica, tinerii practică concubinajul prenupţial; în Ţara bascilor se obişnuieşte căsătoria de încercare. Doicile din Morvan trebuie, înainte de a fi „angajate", să facă proba fecundităţii lor remuneratoare. 40% din miresele înregistrate în dioceza din Arras sunt însărcinate; şi aici, notează Yves-Marie Hilaire, logodnica trebuie să dovedească practic că ştie să facă prunci. între 1838 şi 1880, tinerii - începând de la cincisprezece la şaptesprezece ani - se „zbenguie" în cupluri, duminica, în anumite „odăi", „tribune" sau „locuri secrete". Instituţia sucombă însă, mai târziu, sub loviturile date de cler. Dar există şi forme de unire mai puţin ritualizate: băieţii tineri din acele oustaux din Gevaudan se culcă, în grajd, cu servitoarele; pentru ei este un prilej nimerit să observe şi să „se deştepte", tăvăliţi prin fân cum sunt, cu riscul permanent de a cădea în promiscuitate. După ce scapă din braţele servitorului adult, servitoarea 178 dezgheţată de-acum îl învaţă pe tânărul avid de ucenicie sexuală primele rudimente ale jocului. In această societate lozeriană, moravurile sunt aspre. Ultimilor născuţi, care au pierdut orice şansă de a-şi mai găsi o soţie, li se permite să le violeze pe micile ciobănite aflate prin preajmă; când excesul de brutalitate din partea bărbaţilor creează, evident, drama, în sat limbile înţepenesc şi poliţia rămâne, astfel, în imposibilitatea de a descoperi făptaşul. Sexualitatea celibatară impune, aici, supunerea implicită a proletariatului feminin. Oustal-milt veghează, întra¬devăr, cu mare grijă asupra virginităţii „moştenitoarelor", în acest mediu fervent, privirile stau la pândă, gata să o surprindă pe fata însărcinată. Pentru a dejuca, în timp, bârfele, aceasta îşi strânge veşmintele cât mai mult cu putinţă în jurul zonelor sensibile; renunţă să mai întârzie „la spovedanie", se împărtăşeşte în mod făţiş şi face eforturi ca să-şi ascundă starea printr-o poftă de muncă ieşită din comun. Multiplele modele de concubinaj O teză mai veche, sugerată odinioară de Louis Chevalier, reactualizată de Edward Shorter, tinde să facă din concubinajul muncitoresc, aşa cum se practică în oraşele din prima jumătate a veacului al XlX-lea, un nou model de sexualitate ilegitimă. Sătui de raporturile manipulate, tinerii imigranţi care tocmai au scăpat de tutela comunităţii săteşti, puţin sensibili la controlul social devenit mai distant, înţeleg să înnoade „combinaţii" sălbatice ce

79

autorizează înflorirea raporturilor expresive. Aceşti tineri ar schiţa, astfel, o figură profund populară a unirii extraconjugale, în vreme ce în rândul claselor mijlocii se întăreşte structura celulei familiale restrânse. Din nefericire, faptele nu se acordă întru totul cu această exaltare a ilegitimităţii populare. Michel Frey a analizat structura a 8 588 de cupluri iregulare în Parisul monarhiei din Iulie. Muncitorii nu alcătuiesc decât două treimi din efectivul masculin, deosebit de larg, în vreme ce muncitoarele furnizează nouă zecimi din categoria concubinelor. Pe lângă aceasta, grupul calificat aici drept muncitoresc se compune în mare parte din artizani, din mici prăvăliaşi, ca şi dintr-o măruntă plebe de servitori, ziarişti şi colportori; muncitorii din manufacturi nu formează decât 10,4% din total. Concubinele, în schimb, aparţin aproape în totalitate unui proletariat de servitoare Şi muncitoare din fabrici. Această disimetrie dezvăluie

marea complexitate a practicii concubinare. Michel Frey arată că la Paris, în 1847, nu există nici o corelaţie între densitatea muncitorească şi amploarea concubinajului; mai mult, se pare că la această dată, deja, categoriile productive fac dovada unei excepţionale propensiuni către căsătorie. Oricât de^ limitate ar fi aceste cercetări, ele îndeamnă la prudenţă. în fond, în spatele termenului de concubinaj se ascunde o practică multiformă. Nici nu poate fi vorba de a nega amploarea ilegitimităţii populare, adesea calchiată după modelul conjugal a cărui reglementare este amânată din cauza cheltuielilor impuse de căsătorie. Pierre Pierrard notează că Ia Lille cumpărarea toaletei, completarea trusoului, onorariile pentru liturghie, cheltuiala obligatorie pentru anunţuri şi masa de nuntă îi fac pe mulţi candidaţi să renunţe la o unire legitimă. Documentele solicitate de administraţie sunt dificil de adunat; pentru nişte indivizi dezrădăcinaţi, acestea presupun o corespondenţă neobişnuită şi multe demersuri costisitoare; înainte de 1850, nevoiaşii nu beneficiază de gratuitatea actelor. 20% din muncitorii lyonezi din industria mătăsii, care s-au căsătorit în 1844, trăiau deja în concubinaj, iar marea lor majoritate (80%) ajungeau astfel să legitimeze copiii născuţi în perioada de relaţii prenupţiale. „Este limpede, notează Laura Strumingher, că, după modelul cultural adoptat de aceşti artizani, uniunea sexuală şi faptul de a avea o progenitură nu constituiau argumente suficiente pentru a întemeia o căsnicie." Populaţia citadină se arată mai tolerantă în comparaţie cu comunitatea rurală; la oraş, controlul familial se exercită cu mai puţină forţă. De aceea, mult mai uşor se admite ca o fată să „profite de tinereţea ei", ca atât concubinajul, cât şi căsătoria să aibă aproape acelaşi conţinut şi ca nici un patrimoniu să nu se pună în joc. Fata care dispune de un salariu poate, în plus, să-şi formuleze exigenţele cu autoritate. Anchetatorii sociali repetă, care mai de care, cât de greu îi este femeii sa supravieţuiască fără bărbat în clocotul marelui oraş. Concubina se găseşte, din această cauză, în poziţie de inferioritate raportată la partenerul ei. Fapt care o pune într-o situaţie delicată, ea neputând să impună reglementarea uniunii lor; fără a mai pune la socoteală că bârfa dezaprobatoare, care apasă în acest caz asupra tânărului, nu mai este atât de imperioasă ca în sânul comunităţii ţărăneşti. Natura acestui concubinaj variază în funcţie de durata 180 coabitării. La Paris, în 1847, 43% dintre „pseudomenaje" sunt constituite de mai puţin de trei ani; nu este greşit, aşadar, a le considera drept căsătorii de încercare. în schimb, 34% dintre cupluri coabitează de mai mult de şase ani; această longevitate revelează la parteneri un dispreţ de netăgăduit al normelor. La ilegitimitatea, pe care Michel Frey o califică drept tipic muncitorească, şi care se dovedeşte a fi disimetrică în detrimentul femeii, se adaugă un concubinaj în dependenţă, care uneşte o treime bună din rândul burghezilor, mari şi mici, cu mulţimea croitoreselor, a călcătoarelor sau a domnişoarelor de prăvălie. în anumite cazuri, aceste uniri ţin de sexualitatea de aşteptare, ca, de pildă, menajul temporar al studentului şi al grizetei. Romanul a schiţat modelul tinerei uşuratice, ingenue, spirituale, dornică de giumbuşlucuri erotice, care poartă în ea dinamismul, prospeţimea şi sinceritatea foburgurilor; această simplitate şi această uşurătate pronunţată au, fără îndoială, funcţia de a dezamorsa cinismul rupturii, care sancţionează terminarea studiilor. După Jean Estebe, care analizează comportamentul juvenil al viitorilor miniştri din perioada celei de a Treia Republici, toţi elevii marilor şcoli fac apel la devotamentul spontan al acelei „studente", cum o numeau ei. Orice politehnician îşi are grizeta lui, care îl însoţeşte la reuniunile promoţiei; cu timpul, pe măsură ce anii trec, tânărul dă o tentă mai conjugală obişnuinţelor sale. Dacă are suficiente mijloace, el o părăseşte pe fată şi îşi poate oferi luxul unei legături elegante sau, pur şi simplu, recurge la farmecele unei fete de stradă; figură mult mai neliniştitoare, angajată în ciclul venalităţii, şi al cărei avânt va compensa în curând declinul grizetei. Regulamentul draconic, schimbările de garnizoană, obligaţia dotei reprezintă tot atâtea obstacole în calea unui ofiţer care vrea să se căsătorească. Acesta, de multe ori, aşteaptă pensionarea ca să poată, în sfârşit, să-şi întemeieze o familie. Dacă îşi propune să renunţe la frecventarea asiduă a bordelurilor, îi este mai la îndemână să trăiască în

80

concubinaj, cu condiţia ca legătura să rămână discretă şi ca partenera lui să facă dovada unei anume distincţii. După William Serman, numeroşi ofiţeri din timpul celui de-al Doilea Imperiu se resemnează cu această soluţie temporară. Iubirea dintre artist şi modelul său constituie un poncif romanesc; nici un studiu nu ne permite totuşi să-i luăm în considerare validitatea. Unele din aceste uniri-în-dependenţă se dovedesc a fi mai durabile. Pentru celibatarul aşezat, a-şi înjgheba un 181 menaj reprezintă o necesitate al cărei caracter imperativ este important să-1 evaluăm. Este greu şi profund ridicol pentru un bărbat singur să îndeplinească diverse sarcini menajere, care reclamă mult timp şi o prezenţă continuă. A aprinde şi întreţine focul, a aduce apă proaspătă, a arunca apa folosită, a găti, a întreţine lenjeria constituie un ansamblu de sarcini care îi cam sperie pe funcţionarii celibatari, obişnuiţi cu restaurantele cu preţuri mici. La ţară, gura-lumii înghite cu greu o asemenea inversare de roluri. în acest caz, ispita concubinajului ancilar sau a cuplării cu o femeie bună, placidă şi confortabilă - al cărei devotament nu este diferit de afecţiunea unei neveste, dar nici de supuşenia unei servitoare - apare ca unică soluţie, în ţinuturile din Gevaudan, cuplul format din stăpân şi servitoare ocoleşte problema dotei; în aşteptarea unei situaţii financiare mai bune, el constituie singura formă de unire posibilă. Nu trebuie însă confundate aceste menaje confortabile cu amorul ancilar al soţului lacom de carne juvenilă. Numeroase cazuri de infanticid aduc în scenă un „stăpân" care, cu acordul soţiei, ba chiar al soacrei, nu ezită să-şi gonească servitoarea rămasă gravidă graţie talentelor lui. La Nantes, către sfârşitul veacului al XVIII-lea, deja acest tip de unire-în-dependenţă, ţesută din venalitate, pare totuşi a fi înlocuit treptat de o nouă relaţie cu o tentă mai accentuată de respectabilitate, condimentată cu sentiment. Soţul preferă de acum înainte să-şi întreţină amanta în afara domiciliului conjugal şi să o instaleze la „casa ei". Dar şi aici, prudenţa este necesară: un alt corpus de documente dezvăluie, dimpotrivă, înflorirea legăturilor ancilare, chiar în aceeaşi perioadă, după cum demonstrează Marie-Claude Phan. în orice caz - cu toate că injoncţiunile Codului civil nu vor fi poate străine de această evoluţie - femeia întreţinută devine repede o figură familiară a marelui oraş din epoca monarhiei cenzitare. Balzac îşi dedică unul dintre romane - O dublă familie - disecării plăcerilor şi chinurilor specifice acestei relaţii delicate. Avântul pe care îl cunoaşte spaţiul privat, privacy, afectează, desigur, şi aceste conduite venale; burghezului îi place să regăsească şi la metresa lui confortul propriului interior, cu ceva erotism în plus. Modelul fetei întreţinute cumsecade, credincioasă amantului ei, începe treptat să prindă contur, fiind raportat în permanenţă la modelul soţiei liniştitoare şi gingaşe. Şi una, şi cealaltă trăiesc încremenite în aşteptarea nerăbdătoare a bărbatului. 182 Arhipelagul plăcerii venale în acest sens, există o mare diferenţă între femeia întreţinută, pe de o parte, şi târfele sau curtezanele, pe de altă parte. Autorităţile imperiului şi ale monarhiei cenzitare au înfăptuit visul bordelului reglementarist; tot ele au schiţat faimosul French system, care avea să se impună ca model în întreaga Europă. Casa de toleranţă de cartier cunoaşte atunci epoca sa de aur. Ea îndeplineşte o triplă funcţiune: ea operează - în mod oficios, căci regulamentele interzic astfel de practici - iniţierea minorilor, mai ales a colegienilor; satisface „instinctul genezic" al celibatarilor închişi în ghetourile sexuale, ceea ce îi asigură o clientelă în mare majoritate populară; dar îi domoleşte, totodată, pe soţii frustraţi. Rezerva fostelor „gâşte albe", condamnate adesea la căsătorii nepotrivite; influenţa negativă a confesorului, imaginea castratoare a mamei, frecventa întrerupere a raporturilor, cauzată de menstruaţie, de graviditate sau alăptare; întreruperea relaţiilor sexuale la menopauză; amploarea maladiilor ginecologice, imperativele contracepţiei constituie tot atâtea îndemnuri şi argumente pentru ca un bărbat să o apuce pe drumul bordelului. Fără a mai pune la socoteală că aici înfloreşte nu de puţine ori o prietenie, că domneşte o neglijenţă necunoscută de şeful de familie încremenit în poza sa obişnuită. Fascinaţia exercitată de „animalitatea" populară şi limbajul colorat exacerbează pofta de „salon", unde se expun tot soiul de goliciuni ce se oferă în parfumuri puternice. O dată cu primele decizii ale cancelarului Pasquier, reglementariştii visează un exutoriu* sănătos şi discret, în care să se poată deversa dorinţele irepresibile. Obsedaţi de grija de a exclude rafinamentele erotice, ei predică un coit fără complezenţă, prea rapid pentru a autoriza efuziunea sentimentală. Casa de toleranţă, antiteză a odăiţei clandestine, se vrea un templu al sexualităţii utilitare. Fetele supuse, examinate de medicii de moravuri, obiect al unui constant dresaj somatic, supravegheate îndeaproape de patroana casei, au sarcina de a-1 reda pe partener satisfăcut, dar „intact" din punct de vedere fiziologic - familiei şi societăţii. De fapt, sistemul, care atinge apogeul prin anii 1830, * Neologism derivat din verbul latin exuere ( a se debarasa), folosit aici figurat cu sensul de mijloc de a se elibera de o coerciţie împovărătoare (n.tr.).

81

183 când prefectul Mangin reuşeşte să închidă pentru câteva săptămâni prostituatele pariziene în casele de toleranţă, nu va funcţiona niciodată perfect. Plasă cu ochiurile prea largi, faimosul French system nu poate împiedica dezvoltarea unei prostituţii clandestine. Subtilul realism al unui Parent-Duchâtelet nu va reuşi, nici el, să-i aducă îmbunătăţiri: diverse case sordide, imposibil de controlat, continuă să funcţioneze nestingherite; lamentabile „pietroase" se dau pentru câţiva bănuţi prin şantiere sau prin şanţurile de la bariere; fete tinere care preferă răcanii dau târcoale în jurul garnizoanelor, urmărite de spaima de autorităţi. O circulaţie neîncetată se operează între lumina casei tolerate de administraţie şi opacitatea suspectă a bordelului clandestin. Totuşi, încep să prindă rădăcini şi să se codifice o serie de imagini sexuale ale femeii din popor, asociată cu duhoarea gunoiului, cu deşeul organic, cu boala, cu cadavrul; imagini de care istoria universitară nu s-a eliberat încă, în întregime. Ar fi nimerit să ne aplecăm, de asemenea, asupra funcţiunilor dionisiace ale acestei reţele de plăceri vulgare, pe care autorităţile înţeleg să le transforme într-un infern. Descoperim, desigur, destule fete întreţinute, copleşite de umilinţă, dar care au ştiut să se emancipeze şi să-şi folosească farmecele cu îndemânare, reuşind, după cum se ştie, să urmeze cariere uimitoare. De asemenea, obscure negustorese de îmbrăcăminte, care, devenite proxenete, ştiu cum să-şi administreze şi să pună în scenă întâlnirile protejatelor lor. în umbra monarhiei cenzitare se elaborează triumful „cocotelor" şi al marilor „orizontale" ale generaţiei următoare; dar, din păcate, nu ştim decât prea puţine lucruri despre această preistorie a serbării imperiale. Gestiunea patului conjugal Rămâne să analizăm sexualitatea conjugală, realizare a viselor şi spaimelor oricărei fete mari, în acest veac al virginităţii, punct final al unei vieţi de flăcău, pentru cel care a ştiut să efectueze parcursul iniţiatic, de atâtea ori repetat în imaginaţie. Fie că sunt surprinşi, atunci când trec pragul acestui sanctuar, fie că „scenariul" care se derulează aici li se pare prea lipsit de sare şi piper, contemporanii vorbesc puţin despre patul conjugal. Demografia istorică se ocupă de calcularea ritmurilor 184 fecundităţii, ceea ce nu ne aduce nici o informaţie în legătură cu practicile hedonice. Ax mai fi totuşi de luat în considerare diatribele clerului, deosebit de imprecise în epocă, şi discursul normativ al medicilor, ceva mai indiscreţi. O lectură atentă a ansamblului acestor surse sugerează câteva fapte majore. Mai întâi, importanţa iniţierii feminine, prilejuite de noaptea nunţii; şi aceasta are valoare pentru tot secolul. în acea seară specială se impune o punere în scenă colectivă a pudoarei, a spaimei şi ignoranţei, pe care toţi medicii se grăbesc să o descrie. Tocmai graţie preocupării de a îndepărta din anturajul familial acest episod mult prea jenant se va institui, în parte, voga călătoriei de nuntă. Iniţierea poate fi brutală, cel puţin aşa susţin martorii; faptul că soţii au fost nevoiţi să aştepte această noapte pentru a se descoperi unul pe celălalt ar putea fi o explicaţie. în 1905, dr. Forel notează că bunele moravuri - practicate în mediile clientelei sale - le interzic logodnicilor să discute despre nevoile lor sexuale. Din acest moment, soţul are sarcina să regleze plăcerea partenerei sale. Ca orice femeie, chiar dacă ea încă nu ştie acest lucru, aceasta ar putea deveni o teribilă juisoare; numai o sexualitate bine temperată va reuşi să o salveze de chinurile nimfomaniei sau, mai simplu spus, de tulburările „enervaţiei". Din fericire, se credea pe atunci, dorinţa feminină trebuie să fie provocată. Soţul se vede astfel însărcinat de către corpul medical cu o grea responsabilitate. în acest caz, este mai lesne de înţeles neliniştea unui tânăr care descoperă dintr-odată o soţie atoateştiutoare. Cunoaştem câteva din dramele primei nopţi. Pentru tânăra Doamnă Lafarge, căsătorită în 1839, episodul, incomplet, se desfăşoară violent, într-un banal hotel de provincie. O jumătate de veac mai târziu, Zelie Guerin, mama sfintei Therese, suferă un adevărat şoc cu ocazia acestei iniţieri. Medicii abordează frecvent pericolele epuizării masculine. Ei sunt pentru o severă gesiune spermatică în acord cu mentalitatea clasei dominante. Chiar şi coitul conjugal poate duce la şubrezirea sănătăţii. De aici o serie de sfaturi prudente, modulate în funcţie de vârsta soţilor. Această literatură, care se inspiră abundent din vechile cărţi ale lui Lignac şi Nicolas Venette, dictează frecvenţa raporturilor, fără a se şti însă în ce măsură injoncţiunile sale au fost respectate. Corpul medical se arată ostil copulaţiei senile: pentru femeia aflată la menopauză - ca şi pentru femeia sterilă -, coitul a devenit inutil. Bărbatul nu trebuie să 3

82

misi

pîie ^Î111 pJăcerii §V SCColuiui' drePtu]> care motivuI că ^ Fapt c ce anacr„nis

« reprezinte 186

complezenţă asupra lipsei de intimitate şi asupra promiscuităţii familiale a acuplării. Aici, încăperea şi locul unde se face dragoste sunt profund disociate. Şura, hambarul, tufişurile/ac posibilă, în orice clipă, satisfacerea discretă a dorinţei. în acest mediu, deocamdată, nu există desuuri, nici igienă intimă; împreunarea nu cunoaşte rafinamentul piedicilor şi al dezgusturilor burgheze. Acestea fiind zise, este bine - după cum cere Martine Segalen - să se evite, în asemenea cazuri, subestimarea tandreţei dintre soţi. Munca deosebit de grea efectuată în comun, solidaritatea repartizării sarcinilor, educarea copiilor pare a ţese între parteneri legături strânse şi durabile. James Lehning notează că printre ţăranii din Marlhes, o comună mică din zona Loarei, contractele de căsătorie în regim de comunitate de bunuri achiziţionate, ca şi donaţiile între soţi, sunt deosebit de frecvente. INSTAURAREA SEXUALITĂŢII Către 1860 este inaugurată istoria contemporană a sexualităţii. Vuiete surde clatină cultura tradiţională; imaginarul erotic se transformă. închis în sfera privată, burghezul începe să sufere din cauza moralei sale. Mirajul unei sexualităţi populare, bestiale şi libere înteţeşte ispita fugii din societate; colţul de umbră al prostituţiei se împodobeşte cu noi farmece, care de care mai atrăgătoare. Zola se face interpretul acestei suferinţe; sfâşietorul monolog al patronului Hennebeau, spectator avid al zbaterilor erotice ale minerilor, dezvăluie profunzimea acestei dureroase dorinţe. „Cu dragă inimă ar fi crăpat de foame ca şi ei, numai să-şi poată lua viaţa de la capăt alături de o femeie care să i se dăruie, trântită pe pământ, pe pietre, cu carnea şi sufletul arzând de dorinţă." Mutata imaginarului erotic Codul romantic al iubirii se destramă. O dată cu el, emoţiile transgresiunii încep să se şteargă din sensibilitatea feminină; seducţia se banalizează. Mitul lui Don Juan se degradează; personajul se colorează cu o pasivitate bizarăBel-Ami nu mai are nevoie să-şi frâneze elanurile. Pasiunea cedează, deseori, în faţa spaimei de „încurcături". Totuşi, teama, pe care femeia,continuă să i-o provoace bărbatului, este în creştere. îndată după 188 înfrângere şi după Comună, obsedaţi de sentimentul că barierele ridicate împotriva sexualităţii feminine sunt pe cale de a se prăbuşi, notabilii încearcă să construiască o nouă ordine morală, care se dovedeşte a fi inoperantă. Groaza de a vedea cum poporul şi animalitatea sa pătrund, contaminează burghezia, întreţine anxietatea sexuală. Tema prostituţională invadează literatura. Maxime Du Câmp denunţă noua circulaţie socială a viciului, pe care Zola încearcă să o ilustreze, redactând Nana. O nouă punere în scenă a seducţiei feminine se constituie treptat, fapt ce sfârşeşte prin a nelinişti conştiinţele. Abandonând strălucirea şi elevaţia privirii, toaletele diafane, lacrimile, suspinele şi mărturisirea timidă a tulburărilor pasionale, femeia înţelege să provoace - deschis - dorinţa; din nou, ea se împodobeşte cu grele miresme de mosc. Lumea „demi-mondenelor" propune un model fascinant; în curând, seducătoarea, înconjurată de liane şi plante exotice, va încerca să se transforme într-o hieratică prinţesă de fildeş. In paralel, se constituie o complexă scientia sexualis care reînnoieşte tacticile contenţiunii. De la Moli la Hirschfeld, de la Fere la Binet, de la Krafft-Ebing la Forel, un prim val de sexologi fragmentează câmpul erotic, codifică perversiunile, aruncă anatema patologiei asupra conduitelor care, până atunci, erau condamnate doar de morală. în

83

felul acesta, se pregăteşte domnia sexului. Sfera domestică, învestită la rândul ei cu erotism, devine epicentrul şi, totodată, miza seismului care se apropie ameninţător. Rafinamentele flirtului juvenil în sânul familiilor burgheze de la sfârşitul veacului, flirtul tinerilor modifică procedurile sexualităţii de aşteptare, pregăteşte viitoarele răsturnări. Acest ansamblu de conduite, care va contura timp de un secol iubirile juvenile ale Occidentului, nu a făcut obiectul nici unei cercetări. Decât să supralicităm imaginea literară a lui Maud de Rouvre, „semi-fecioara" lui Marcel Prevost, mai bine să-i lăsăm unui specialist, Auguste Forel, grija de a descrie această nouă practică. Flirtul împrumută de la codul iubirilor romantice imperativul distanţei iniţiale. Sexologul nostru subliniază marele rol al privirii, care precedă întâlnirea. Mângâierea din priviri inaugurează un itinerar savant balizat. „Atingerile insensibile" ale veşmintelor, apoi ale pieii, strângerile de mână schiţează preliminariile. Genunchii şi gambele se apropie, se strâng, 189 la masă, în cupeu sau în vagonul de tren. Atunci încep „jocurile de dragoste": sărutări, mângâieri, atingeri. După Forel, această savantă gestiune a dorinţei duce adesea la „orgasmul fără coit". Numeroşi tineri „se păzesc ca nu cumva să se trădeze prin cuvânt"; flirtul desfăşoară o uimitoare „conversaţie mută a apetitului sexual". Noul joc erotic posedă deja locurile sale privilegiate: oraşele cu ape termale, staţiunile balneare, cazinourile, hotelurile de „mare clasă", anumite sanatorii. Flirtul conciliază virginitatea, pudoarea şi imperativele dorinţei. Chiar şi nevestele sunt gata să-şi piardă capul în asemenea cazuri. Femeia nu face altceva decât că lasă să i se ghicească senzualitatea; ea evită, astfel, să se compromită definitiv şi total. în plus, noul erotism impune o anume delicateţe; el autorizează toate rafinamentele, toate complicaţiile simţurilor. Graţios şi fermecător, flirtul permite punerea în valoare a calităţilor intelectuale şi artistice. De acum înainte, doar el va dicta ritualul de logodnă. El îşi are deja „smintiţii" lui, bărbaţi sau femei, pentru care, notează Florei, ţine loc şi de iubire, şi de copulaţie. Flirtul apare astăzi ca o conduită de tranziţie: la jumătatea drumului între „gâscă albă" şi tânăra eliberată, „flirteza" îşi putea satisface dorinţa şi simţi o plăcere, pe care cu greu ar fi reuşit s-o mărturisească deschis. Dezbaterile asupra statutului flirtului în cadrul sistemelor de sexualitate de aşteptare vor continua mult timp. O teză clasică, exprimată de Jean-Louis Flandrin, contestată de Edward Shorter - convins că este vorba aici de un comportament complet nou - consideră, de pildă, că „mareşinajul" din Vendee, interminabilă mângâiere mută, masturbare reciprocă a celor doi tineri trântiţi într-un şanţ, la adăpostul unei uriaşe umbrele, nu este decât relicva demodată a vechilor ritualuri de frecventaţie juvenilă. Fără îndoială că acesta este adevărul. Să notăm totuşi că „mareşinajul", prezentat ca tradiţional de dr. Baudoin, prin anii 1900, ca şi de un preot vendeean încă din 1880, ar fi putut să primească şi influenţa comportamentelor specifice claselor superioare. J.-L.Flandrin se grăbeşte să afirme chiar că nimic similar nu ar fi existat atunci în mediile burgheze. E bine însă să nu subestimăm împrumuturile reciproce şi circulaţia modelelor culturale. în 1905, Forel notează că procedurile flirtului burghez s-m revărsat ca o maree peste păturile de jos. După el, ar fi /orba aici de imitaţie greoaie şi stângace a „delicateselor" >racticate de elită. Nimic nu ne împiedică deci să credem :ă „mareşinajul" se găseşte dintr-o dată revitalizat şi )ătruns de o subtilitate nouă, inspirată de modelul lominant. 190 Erotizarea cuplului conjugal Tehnica flirtului aruncă o lumină nouă asupra sexualităţii conjugale. Este de la sine înţeles că „semi-virginele" nu pot aborda patul nupţial în aceleaşi condiţii ca, de pildă, „gâştele albe" din vremea monarhiei cenzitare. Acum mărturisirea plăcerii feminine nu mai este cenzurată. Pe parcursul ultimului sfert de veac se impune revendicarea unui nou cuplu, mai fratern şi mai unit, fără bariere ridicate de învăţătură; un cuplu ce nu mai este jenat de injoncţiunile confesorului. Un cuplu nou după modelul societăţii republicane, schiţată de profeţii noului regim; de către aceia care, împreună cu Camille See, deschid tinerelor accesul la învăţământul secundar. Treptat, între soţi apare obiceiul de a-şi spune unul altuia „dragă", iar femeia tânără nu mai ezită să se delecteze cu erotismul voalat al romanelor la modă. între o fată informată şi un băiat mai preocupat de plăcerea partenerei sale se poate întemeia o înţelegere nouă; astfel, o juisare comună succede asaltului egoist. Unii moralişti şi educatori chiar îndeamnă tineretul către o asemenea atitudine. în 1903, escaladarea pericolului venerian îl determină pe dr. Burlureaux să redacteze o broşură de educaţie sexuală pentru fetele tinere. Societatea de profilaxie sanitară şi morală va relua ideea, sprijinită de educatoare, bune mame de familie. Sunt exercitate presiuni de către Louis Liard, rector al Parisului; totuşi, el nu îndrăzneşte să introducă oficial educaţia sexuală în învăţământul public feminin, de teamă ca astfel să nu pună la îndemâna adversarilor săi o armă redutabilă.

84

Deja în 1878, dr. Dratigues publicase De l'amour experimental ou des causes de Vadultere chez la femme au XIXe siecle (Despre amorul experimental sau despre cauzele adulterului la femeia din secolul al XlX-lea); cartea conţine o pledoarie în favoarea orgasmului feminin. Autorul vede aici cel mai bun zid de apărare împotriva propagării adulterului. Totuşi, dr. Montalban şi mai mulţi din confraţii săi îi recomandă soţului ceva mai multă tandreţe şi răbdare în mângâieri; şi ei acordă o atenţie deosebită plăcerii feminine. Desigur, este vorba probabil, in acest caz, de conduite minoritare; dar ele sunt în concordanţă cu progresele contracepţiei, care dovedesc fără urmă de îndoială avântul sexualităţii erotice, orientată către voluptate, în detrimentul unei sexualităţi genitale, în întregime devotată procreaţiei. ifli 191 Tehnicile plăcerii fără risc Către sfârşitul anilor 1850, medicii încep să denunţe cu vigoare „onanismul conjugal". Dr. Bergeret întocmeşte, în 1857, lista procedurilor utilizate de clientela sa din Arbois. Coitul întrerupt constituie cea mai răspândită dintre tehnici. Self-control-ul, pe care îl implică, se acordă cu autonomia morală, în curând exaltată de neokantieni, inspiratori ai şcolii republicane. Dar Bergeret denunţă, de asemenea, masturbarea reciprocă, pe care o califică drept un „serviciu josnic"; felaţia sau „coitul bucal" şi chiar „coitul anal", mai frecvent decât precedentul, după spusele dr. Fiaux. Cei mai bogaţi folosesc prezervativul, în vreme ce muncitorii continuă să creadă că a face dragoste în picioare este un mod de a diminua riscul gravidităţii. La sfârşitul veacului, propaganda neomalthusiană cunoaşte un avânt evident. Impulsionată de Paul Robin şi de Eugene Humbert, Liga regenerării umane (1896), apoi grupul care publică Gemration conştiente (1908) predică greva pântecelor. Efortul neomalthusienilor se extinde chiar şi în rândul clasei muncitoare. Propaganda pătrunde până la muncitorii din nordul Franţei; Gerard Jacquemet notează că ea se desfăşoară şi în arondismentul XX din Paris; mai mulţi prefecţi constată că muncitorii sunt acum inundaţi de informaţii privind tehnicile contraceptive. Tracturi şi broşuri sunt pline de metodele mecanice, mai puţin coercitive şi mai sigure decât coitul întrerupt. Clientele doctorului Forel le cunosc bine. Unele folosesc chiar injecţii cu apă călduţă, acidulată cu oţet; altele utilizează bureţi îmbibaţi cu un dezinfectant şi plasat în fundul vaginului. Ceva mai elaboraţi sunt „pesarii ocluzivi", din membrană de cauciuc, închişi cu un inel de os. Acest procedeu va fi folosit de Marthe, la sfatul medicului ei curant. Capota englezească din cauciuc subţire este tot mai răspândită; fiind, de altfel, şi mai puţin costisitoare decât condomul din băşică - intestin de animai -, care necesită, în plus, o minuţioasă întreţinere. Pe scurt, contracepţia cunoaşte o mare dezvoltare; la fel ca igiena intimă. „Canula englezească" se va afla, de acum înainte, lângă bideu. începând cu 1882, antisepsia face posibilă înmulţirea ovariectomiilor. La spitalul Saint-Louis, Pe"an practică 777, numai între luna ianuarie 1888 şi luna iulie 1891-Clientele pe care le operează provin din rândul claselor de jos. în 1897, dr. Etienne Cam, scandalizat, estimează 192 că au fost astfel „castrate", numai la Paris, între 30 000 şi 40 000 de femei. Zola denunţă în Fâcondite (Fecunditate) ceea ce consideră el a fi „marea fraudă" conjugală. Dar mai există o chirurgie, mult mai teribilă, ale cărei ravagii sunt imposibil de evaluat. Sunt femei care acceptă să se supună aşa-numitei operaţii Baldwin Mari, care constă în crearea unui vagin artificial. în acest sfârşit de veac, a practica în mod hotărât contracepţia, a te consacra „adoraţiei perpetue", cum o numeşte, în 1902, Guy de Teramond, implică totuşi riscul real de a contraveni injoncţiunilor proferate de către confesori, ca şi de medici. Majoritatea membrilor din corpul medical rămân convinşi, într-adevăr, că „frauda conjugală" întreţine o patologie feminină polimorfă: „hemoragii înspăimântătoare" (Bergeret), gastralgii, consumpţie, „enervaţie", dereglare a simţurilor - pericole care o pândesc pe femeia lipsită şi de licoarea seminală şi de sarcinile succesive. Aceste convingeri sunt împărtăşite de largi fracţiuni din rândul clientelei. Familia Marthei este cuprinsă de nelinişte văzând cum soţul ei o aduce în pragul surmenajului din cauza supralicitării erotice; când îşi dă seama că nu se întrevede nici o sarcină, care ar putea satisface temperamentul feminin, mama ei începe să se teamă pentru sănătatea mintală şi pentru longevitatea fiicei sale. Pe de altă parte, apropiaţii soţului consideră că tânăra femeie este pe cale să-şi aducă soţul la epuizare. Un punct rămâne însă obscur: modalităţile de răspândire a practicilor contraceptive; într-adevăr, propaganda neomalthusiană nu pătrunde chiar până în toate mediile; or, „frauda conjugală" se întinde masiv, după cum dovedeşte o anchetă iniţiată în 1911 de dr. Jacques Bertillon. Se remarcă cu acest prilej că frecventarea prostituatelor, utilizatoare tradiţionale de injecţii, a grăbit fără îndoială procesul de învăţare a conduitelor strict erotice.

85

In vreme ce „retragerea" era de mult timp o practică obişnuită pentru ţăranul mic proprietar, mândria virilă a muncitorului continuă să fie asociată cu fecunditatea soţiei. Acest sentiment, legat de dezinvoltura masculină, frânează avântul contracepţiei. începând cu 1880, în timp ce riscurile de infecţie se diminuează, se dezvoltă totuşi m acest mediu ceea ce Angus MacLaren numeşte un >>feminism domestic". Devine tot mai evidentă solidaritatea feminină, care se extinde şi o leagă pe mamă de fiică, pe matroană de clientă, şi permite reglarea 193 componenţei familiale, a numărului de descendenţi. Mai puţin abile decât burghezele în manipularea mijloacelor mecanice de contracepţie, mai puţin pregătite pentru a-i impune soţului un „coit pe uscat", muncitoarele încep să recurgă masiv la avort. Când exerciţiile violente, ceaiurile, injecţiile nu mai au nici un efect, ele solicită serviciile uneia din acele „făcătoare de îngeri", care mişună prin toate oraşele. Numeroase sunt şi femeile care practică singure, asupra lor înşile, menţionata intervenţie înainte de a se lăsa transportate la spital. în opinia publică, îşi face drum o permisivitate nouă; ea explică de ce în preajma războiului numărul de avorturi creşte foarte mult; în funcţie de modul de calcul, experţii estimează ca, în fiecare an, sunt întrerupte, astfel, între 100 000 şi 400 000 de sarcini. La începutul veacului, fata care recurgea la un asemenea procedeu era, cel mai adesea, o celibatară sedusă sau o văduvă pândită de dezonoare. Acum însă femeile căsătorite sunt acelea care compun grosul clientelei. O practică din disperare, impusă de urgenţă, tinde să se banalizeze, în timp ce puterea de stăpânire a femeii asupra propriului corp se află în progres vizibil. Ispita ancilară Căminul burghez, ispitit de un timid hedonism, pare, în acest moment, că este supus şi atacurilor insidioase ale iubirii ancilare. Bona devine un criteriu social; orice mică burgheză trebuie să aibă o bonă. Astfel, în apartamentele, deseori, penibil de înghesuite se instaurează o nouă promiscuitate. Tânăra ţărancă introduce în spaţiul privat, liniştit până atunci, ispita permanentă a cărnii juvenile şi populare. Iar când „haussmannizarea", celebra sistematizare a Parisului după ideile lui Haussmann, ce se prelungeşte lent şi în vremea celei de a Treia Republici, va exila domesticitatea în micile încăperi de la etajul al şaselea, nimic nu va fi mai uşor pentru bărbaţii din casă decât o scurtă escapadă pe scara de serviciu. Pentru bonă, să-1 consoleze pe Conaşu', să-1 audă cum îşi descarcă sufletul la sânul ei poate fi o plăcută revanşă asupra unei stăpâne prea autoritare. Burghezii din noua generaţie, crescuţi de o doică din „partea locului", educaţi de o bonă, sunt obişnuiţi să recurgă la femeile din popor pentru tot ce ţine de cultura somatică; ajunşi la vârsta iniţierii, apoi a maturităţii sexuale, se înţelege de la sine că prima 194 tentaţie este să i se adreseze micuţei bone. Aceasta se înscrie în lanţul trupurilor abdicate, în serviciul libidoului burghez. Psihanaliştii ar avea probabil multe de spus cu privire la fetişismul şorţului. Acest veşmânt accesibil simbolizează atât intimitatea sferei private, cât şi disponibilitatea corpului feminin. La nevoie, stăpâna casei se poate face complice la un menaj în trei; bolnavă, frigidă sau părăsită, ea controlează astfel „zbenguielile" soţului, ba chiar pe acelea ale fiului. Cuplarea cu bona evită delapidarea averii, ca şi compromiterea sănătăţii; un asemenea „amor" dejoacă orice „încurcături". Literatura romanescă se complace în detalierea acestor trăsnăi ancilare. Zola, Maupassant, Mirbeau se întrec în celebrarea lor. Elocinţa scriitorilor reflectă mult prea vizibil fantasma bărbaţilor fascinaţi de trupul din popor, accesibil, şi „domesticat", devenit adică un articol domestic, ca să nu ne impună o anume prudenţă. La această revenire - probabilă - a sexualităţii în dependenţă ar trebui să adăugăm conduita a numeroşi patroni şi, mai ales, maiştri care îşi utilizează autoritatea pentru a le seduce pe tinerele muncitoare. Militanţii, anarhosindicaliştii, în primul rând, nu au încetat să-şi manifeste indignarea împotriva acestui nou „drept de cuisaj"*. Această utilizare abuzivă a cărnii populare contribuie, după ei, la subminarea moralităţii muncitorilor. Ştim, întradevăr, că nu este vorba doar de o simplă fantasmă. La Limoges, în 1905, asemenea intrigi declanşează veritabile vânători de satiri care, în acel an, au însângerat cartierul porţelanului. Magistraţii şi infidelitatea Erotizarea soţiei face să crească teama de adulter. în lumina legii, situaţia celor doi parteneri apare, în acest sens, extrem de diferită. Adulterul soţului nu poate fi adus în faţa tribunalului corecţional decât dacă soţul infidel întreţine o concubină la domiciliul conjugal; conduita lui poate fi interpretată atunci drept bigamie; ea pune în pericol familia. Doar în acest caz, soţia are posibilitatea să facă plângere, iar soţul ei riscă atunci să plătească o * Cuisaj - derivat din cuisse (coxa. Mat. - coapsă). Provenit probabil din feudalul „drept al primei nopţi", „dreptul la cuisaj" este un drept tacit, neoficial, al burghezului care îşi permite să angajeze o servitoare tânără Şi să profite de ea (n.tr.). 195

86

amendă substanţială. Pe lângă aceasta, femeia mai poate intenta un proces în separarea corpurilor, mai ales dacă adulterul este însoţit de excese, maltratări sau injurii grave, începând cu 1884, îi va fi îngăduit să intenteze chiar divorţ. Oriunde ar avea loc, adulterul femeii, în schimb, constituie întotdeauna un delict. Soţia infidelă riscă până la doi ani de închisoare. După ce a obţinut condamnarea soţiei saJe, soţul este liber să oprească executarea pedepsei şi să-i permită vinovatei să se reintegreze în domiciliul conjugal. Soţul dispune astfel de un adevărat drept de graţiere. Complicele femeii adultere riscă, şi el, să fie condamnat; ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că legislatorul nu a intenţionat, în orice situaţie, să favorizeze sistematic sexul masculin, ci că el înţelege înainte de toate să protejeze familia. Totuşi, aceste dispoziţii constituie, aşa cum va spune Naquet, „o semiîncurajare a adulterului masculin". Similar, chiar şi în cazul separării corpurilor, datoria de fidelitate continuă să-i revină soţiei, în vreme ce soţul este liber să facă orice ştrengărie, deoarece nu mai există domiciliu conjugal. Pentru a justifica o asemenea disimetrie, juriştii utilizează două argumente majore: femeia, inferioară, nu poate avea dreptul de control asupra conduitei bărbatului, pe care ea trebuie să-1 considere fidel; în plus, numai în cazul adulterului feminin există riscul ca bunurile patrimoniale să cadă pe mâna unor copii străini. De fapt, jurisprudenţa temperează mult această disimetrie. Astfel, femeii i se acordă succesiv posibilitatea de a-şi urmări în justiţie soţul, atunci când adulterul este însoţit de publicitate sau conduită injurioasă (1828); atunci când există şi abandon de familie (1843), refuz de a coabita (1848) şi chiar refuz de raporturi sexuale (1869). Anne-Marie Sohn notează că între 1890 şi 1914 adulterul feminin nu este pedepsit mai sever decât infidelitatea masculină; din acest punct de vedere, ^inferioritatea juridică a femeii a devenit doar teoretică. în plus, magistraţii nu acordă mare importanţă la ceea ce vor considera de acum înainte drept un delict minor. Să observăm că, între 1816 şi 1844, înşelarea nu constituie decât o cauză secundară în chestiunile de separare de corpuri ( de facto); această procedură oferă mai ales femeii posibilitatea de a trăi la adăpost de lovituri care, de-a lungul deceniilor, sunt tot mai greu de suportat. După 1884, comportarea brutală a bărbatului, lipsa de bani trec pe primul loc în lista motivelor care justifică majoritatea cererilor feminine de divorţ. Numeroşi factori concură la înmulţirea adulterelor, î" 196 special în rândul micii burghezii. Diminuarea, tardivă, a supravegherii, centrată în speţă pe „fata mare"; avântul, moderat, al igienei intime, practica băii, a tenisului, apoi a bicicletei, obiceiul de a te lăsa mângâiat eliberează treptat de interdicţiile, care blochează contemplarea, expunerea şi învăţarea erotică a corpului. Noile voluptăţi conjugale, răspândirea practicilor contraceptive, chiar revendicarea dreptului la plăcere al femeii, aşa cum este prezentată de o anume Madeleine Pelletier, degradează modelul soţiei virtuoase. Banalizarea conduitelor masculine de seducţie, indulgenţa magistraţilor, teama inspirată de pericolul venerian, cea mai mare discreţie cu privire la ruptura previzibilă incită la transferul dorinţei virile către femeia măritată, mai bine pusă în temă şi mai accesibilă decât în trecut. Dorinţa femeii măritate Urbanismul haussmannian permite unei doamne decente să iasă şi să pună stăpânire pe centrul marelui oraş; începând cu anii 1880, are deja posibilitatea să se expună pe terasele cafenelelor, copleşite de luminile de gaz, apoi de cele electrice. Pretextele pentru întâlniri, locurile de rendez-vous se înmulţesc. Marele magazin autorizează discrete eclipse; chiar filantropia poate face servicii utile, în 1897, mai mulţi soţi, uimiţi şi încântaţi, îşi vor vedea reapărând soţiile, pe care le credeau carbonizate în incendiul din Bazarul Carităţii. Indiferent dacă faptul este real sau nu, semnificativ rămâne că totuşi gura-lumii îl colportează. Trăsurile şi o întreagă reţea de cabinete particulare sau de case de rendez-vous fac posibile fugitive îmbrăţişări. Timpurile de ruptură a vieţii conjugale se prelungesc şi se diversifică: călătoriile pe calea ferată, vacanţa femeii singure, pelerinajele de masă, sejururile în oraşele cu ape, „băile de mare", chiar trenurile de plăcere, cu ziua, înlesnesc aventurile. . Adulterul alimentează conversaţiile de după-amiază. In mediile politice înalte, notează Jean Estebe, este firesc să ai o metresă; „o legătură mondenă poate chiar suscita unele ecouri favorabile". Romanul, vodevilul incită la înşelare. Alexandre Dumas-fiul, Feydeau, Becque şi Bataille supralicitează amorurile adulterine. Menajul în trei funcţionează aici cu o eficacitatea burgheză. El duce 'a calmarea simţurilor, permiţându-i totodată bărbatului să se bucure confortabil de o voluptate pe care secretul vuie să o condimenteze. Se evită, astfel, compromiterea sănătăţii şi a reputaţiei. Să observăm totuşi că scena de vodevil nu este o simplă sugestie; ea are şi funcţia de a dezamorsa prin deriziune vaga anxietate care creşte o dată cu bruiajul modelelor. A veni să râzi la Feydeau, la braţul soţiei, exorcizează ameninţarea viciului confortabil, al cărui efect dizolvant ameninţă familia. Anumite medii, mai restrânse, se bucură chiar de critica echilibrată a instituţiei matrimoniale. Unii militanţi încep să predice convieţuirea liberă; în 1907, Leon Blum se declară în favoarea experienţei prenupţiale; cincisprezece ani mai târziu, Georges Anquetil consacră metresei şi amantului, legitimi, câteva tomuri serioase, foarte convingătoare.

87

Este preferabil totuşi să nu supraestimăm amploarea conduitelor adulterine. Mari segmente din rândul populaţiei stau departe de noutăţi. Imaginea femeii virtuoase rămâne în general dominantă în mediul burghez. La ordinea zilei este datoria maternităţii, stimulată şi de ameninţarea germană, care dezvăluie, desigur, noi nelinişti; cu toate acestea, contribuie din plin la întărirea moralei. O răbdătoare cercetare asupra femeilor din patronatul din Nord o face pe Bonnie Smith să exalte virtutea acelor soţii înţelepte care se comportă ca adevărate doamne de caritate. între 1890 şi 1914, ligile de moralitate, ridicate în slăvi de senatorul Beranger şi de către liderii Bisericilor protestante, declanşează nişte campanii sălbatice împotriva scrierilor obscene, licenţei de stradă şi demoralizării militarilor. Eficacitatea lor este în creştere imediat după război, când valul naţionalist mătură totul în cale. Anumite medii admit cu greutate dezinvoltura conjugală. O soţie uşuratică constituie un handicap pentru cariera unui magistrat sau a unui subprefect. în plus, pe aceşti funcţionari, despre care se aude că dau dovadă de o anume reţinere, îi pândeşte nu numai bârfa, ci şi denunţul anonim. Metresa cu chip dublu în „La Belle Epoque" întreţinerea unei legături se deosebeşte profund de amorurile ilegitime ale unei femei libere şi emancipate; aceasta este concluzia provizorie a lucrărilor publicate de Anne-Marie Sohn. Cel de-al doilea tip de combinaţie reproduce vechiul model al concubinajului disimetric: în mai mult de jumătate din cazuri, un amant burghez, cel mai adesea văduv sau celibatar, îşi ia ca metresă o descendentă a grizetelor de altădată. Subprefectul de Forcalquier are ca amantă o tânără croitoreasă. în schimb, femeia adulteră îşi înşală soţul cu un bărbat din mediul ei. Frecvent, ea îşi acordă favorurile unui domn de vârsta sa. Analiza arhivelor judiciare ne duce la concluzia că femeia, care îşi înşală soţul cu un amant unic, nu are nici un fel de remuşcări. Legătura ei i se pare a fi consecinţa firească a proastei funcţionări a cuplului conjugal. La nevoie, ea poate să-şi considere fapta drept o replică la aventurile sau sifilisul soţului său. Pe scurt, se pare că în străfundul sufletelor se operează o critică implicită a uniunii legitime. Dezbaterea, care se declanşează cu privire la daunele regimului dotai, traduce, şi ea, această repunere în discuţie a mercantilismului matrimonial. Oricum, literatura romanescă sugerează că în asemenea ocazii mama, iar nu soţia, va fi cuprinsă de remuşcări. Descoperirea adulterului feminin este trăită diferit în funcţie de mediile sociale. în rândul burgheziei, cazul cel mai frecvent este al corespondenţei indiscrete, care face posibilă descoperirea secretului. Aici, bărbatul trăieşte această dureroasă aventură în legalitate şi şicană. Pentru a-şi proteja vanitatea şi a justifica o anume conduită a soţiei sale, el face apel, la nevoie, la patologia mentală. Oamenii din popor, în schimb, depăşesc cu greu ridicolul situaţiei. Ei cedează deseori la ispita violenţei, mai ales în Sud. în acest mediu, de obicei, soţii înşelaţi ajung până la crimă sau la tentativa de asasinat. La Belleville, numeroase procese corecţionale au drept origine injuriile sau aluziile care pun sub semnul întrebării moralitatea femeilor. Seara, când vine vremea beţiei, insultele izbucnesc. Partenerii se interpelează de la o casă la alta, peste străzile înguste. Pugilatele sancţionează strigătele de „curvă" sau de „boarfă". Aici, toată vecinătatea este implicată. în cazul femeii măritate, indiferent de mediu, descoperirea înşelăciunii este, în schimb, trăită la modul sentimental. La fel se întâmplă şi când se impune divorţul. Această experienţă este mult mai uşor depăşită de femei decât de bărbaţi. Aceştia suportă greu faptul că nevasta lor îşi poate regăsi libertatea sexuală; şi atunci apare comportamentul brutal. Doar fetele libere şi emancipate mai reacţionează câteodată prin violenţă, când vine ziua rupturii. Femeia care a trăit mult timp în concubinaj cu un văduv sau un celibatar suportă greu abandonul, care o lasă singură în faţa unei opinii publice dezaprobatoare. Pasiunea constituie justificarea acestor metrese care nu ezită să sfideze bârfa. Ruptura pune, aici, probleme 199 amantului, deoarece reacţia partenerei riscă să fie deosebit de violentă. Unele femei părăsite fac scandal public; altele scriu scrisori de răzbunare; sunt şi unele care ajung până acolo încât nu se sfiesc să arunce cu vitriol în faţa fostului partener. Acesta poate încerca să se debaraseze de o metresă incomodă, f2cându-i un cadou de despărţire. Severul Jules Ferry îşi trimite fratele, Charles, să pună la punct lucrurile cu o drăguţă croitoreasă blondă din strada Saint-Georges. în caz contrar, domnul, excedat, consideră că vechea relaţie nu mai face două parale; ca atare, o denunţă la autorităţi. Se întâmplă chiar ca bărbatul să ajungă la concluzia că trebuie să o ucidă. El are de partea sa complicitatea opiniei publice, care nu vede prea bine încrâncenarea acestor femei. Este limpede că, odată căsătorit, fostul amant al acestor fete emancipate va prefera să practice adulterul bine temperat. Iluzia adulterului venal Mutaţia operată în formele dorinţei, pe care le dezvăluie încă timid noua sexualitate conjugală, redesenează conduitele venalităţii. Setea de rafinamente dezagregă treptat reglementarismul. Canalul seminal produce silă. Numeroşi clienţi găsesc umilitoare, dezgustătoare chiar, etalarea vulgară a cărnii nude şi docilitatea animalică a

88

fetelor de stradă. Casa din cartier se află în criză, cu excepţia câtorva regiuni din provincia îndepărtată, unde evoluţia este întârziată ca urmare a rigidităţii specifice mentalităţilor tradiţionale. Prostituţia reglementată este supusă, în plus, unei violente campanii din partea aboliţioniştilor, sprijiniţi de stânga radicală. Ca să supravieţuiască, bordelul regulamentar trebuie să facă faţă noilor exigenţe ale clientelei. In 1872, bătrânele pensionare de la Château-Gontier constată cu indignare că fetele acceptă acum felaţia, odinioară interzisă sub acoperişul acestor case. Marile bordeluri pariziene de la sfârşitul veacului reflectă această evoluţie. Savante puneri în scenă olfactive, decoruri somptuoase, reflexe de oglinzi, profuziunea covoarelor,^dezmăţul de electricitate reînnoiesc tacticile voluptăţii. în interiorul grotelor nimfei Calipso sau al mănăstirilor sadiene, nimfele sau „călugăriţele" experte îşi rafinează mângâierile. Tablourile vivante fac bucuria voyeur-ilor. Aceştia dispun acum de cabinete discrete, îndepărtaţi strămoşi ai cabinetelor lîfe-show. Anumite case se specializează chiar în asemenea „afaceri". Decupajul 200 operat de sexologie, aflată încă la începuturi, ordonează noile configuraţii ale venalităţii. Fiecare „perversiune" are de acum înainte propriii săi specialişti şi propriile sale refugii privilegiate. In paralel, se desfăşoară diversitatea formelor de prostituţie, mai adaptate la noile dorinţe. Deja, pe vremea monarhiei cenzitare, dansatoarele de la Operă îşi acordau ritual favorurile domnilor respectabili care acceptau să le întreţină. Infinit mai provocatoare, marile „cocote" ale serbării imperiale reuşiseră să impună prestigiul galanteriei. Drept urmare, aceste conduite se democratizează. Micul burghez visează să se desfrâneze ca un aristocrat. „Caf conc' "-urile, „beuglant"-ii, chiar şi acele „bouis-bouis" nu fac decât să-i întreţină această iluzie. Noile stabilimente de acest tip întreţin un proletariat de artiste sărace, obligate să se vândă domnului cu chef, în intimitatea molcuţă a cabinetelor particulare. Uitatele „verseuses" din braseriile cu femei din cartierul Latin le propun studenţilor iluzia iubirii şi suplinesc timid declinul grizetei. Totuşi, casa de rendez-vous, clandestină sau cel puţin discretă, răspunde cel mai bine mutaţiei operate în formele dorinţei; până acolo încât prefectul Lepine hotărăşte să o tolereze, în ideea de a putea să o supravegheze mai bine. Ţinută de o damă cu alură respectabilă, casa de rendez-vous ocupă etajul nobil dintr-un imobil cu faţadă agreabilă. Ea nu funcţionează în timpul zilei. Prezentările se fac în interiorul salonului, decorat cu mobile familiare. Femeia, care se apropie, poartă pălărie şi este îmbrăcată ca o bonă burgheză. Ea acceptă, fără nici un fel de vulgaritate, să se zbenguie îndelung într-o încăpere cu ambianţă conjugală. Bineînţeles, cadoul trebuie să fie corespunzător. Domnii cuviincioşi care frecventează casa caută adulterul venal; ei poftesc la soţia altuia, căreia -fără îndoială - nu ar fi capabili să-i stârnească nici o emoţie. Casa de rendez-vous le oferă iluzia seducţiei mondene. Patroana pretinde, de multe ori pe nedrept, că acele femei care frecventează salonul sunt de fapt soţii respectabile, „leoaice" sărace sau senzuale frustrate. Cu prilejul unei călătorii în marele oraş, poate fi ispititor pentru rentierul de provincie să joace un anume rol în acest teatru de umbre. Oricum, fuga după înfăptuirea greşelii - această teribilă fugă, care îi obsedează pe Huysmans şi Maupassant - va fi mai puţin umilitoare decât sub luminile bordelului. Nevoia de a-şi asigura cel puţin un simulacru de sentiment şi de a-şi înlesni posibilitatea unei înţelegeri vplupţuoase este prezentă - în piramida socială - de sus Pană jos. începând cu 1880, liberalizarea vânzărilor de 201 I băuturi face posibil avântul unei venalităţi de cabaret mai puţin umilitoare pentru client - şi pentru „fată" - decât goliciunile de la bordel. în aceeaşi perioadă, prostituţia aşa-zis clandestină începe să prolifereze. Femeia de stradă se banalizează, ea se pierde în mulţimea de pe bulevarde; de acum înainte, şi ea va folosi din plin simularea, mai ales atunci când dă peste un bărbat nătâng, gata să creadă în această falsă îndrăzneală a unei cuceriri fictive. Importanţa acestei jumătăţi de veac, ce se întinde din perioada celor mai frumoşi ani ai celui de-al Doilea Imperiu până la primul război mondial, se impune în mod evident. O glisare latentă se operează în profunzime, ceea ce duce la remodelarea fizionomiei cuplului şi pregăteşte explozia noii etici sexuale. Trebuie deci să evităm a ne lăsa obnubilaţi de imaginea unei morale victoriene, intransigentă şi monolitică. Această jumătate de veac, pe care Edward Shorter o consideră drept o simplă fază tranzitorie între două revoluţii sexuale, îmi apare, în definitiv, mai novatoare decât lunga perioadă ce se întinde de la Consulat la mijlocul celui de-al Doilea Imperiu. Seismele care încep, cu această dată, să zgudie sau, cel puţin, să redeseneze imaginea vieţii private dotorează mult procesului de imitaţie. Coborârea socială a comportamentelor elaborate în rândul aristocraţiei, apoi al burgheziei, are o pondere mult mai mare decât influenţa exercitată de conduitele populare. Desigur, sexul popular fascinează; fără îndoială, o anume libertate erotică a înflorit treptat la adăpostul claselor productive, în special pe vremea monarhiei cenzitare, înainte de avântul familiei muncitoreşti. Dar nu aceste conduite au făcut şcoală. în Franţa, formele actuale ale liberalizării moravurilor, pe scurt, ceea ce Edward Shorter consideră a fi drept a doua revoluţie

89

sexuală, au fost elaborate în rândul claselor dominante. Autorii de vodeviluri, politicienii stângii radicale, anumite burgheze feministe, propagandiştii neomalthusieni, militanţii care au teoretizat convieţuirea liberă şi, mai ales, savanţii care au instituit sexologia ca ştiinţă au contribuit mai mult la schiţarea sensibilităţilor moderne decât au făcut-o confuzele uniuni eratice ale imigranţilor din Parisul lui Ludovic-Filip. După cum remarcă Bronislaw Baczko, concubinajul popular al monarhiei cenzitare se situa dincoace de căsătorie; concubinajul contemporan înţelege, în mod frecvent, să se plaseze deliberat dincolo de menţionata instituţie. STRIGĂTE Şl ŞUŞOTELI SIMPTOME ALE SUFERINŢEI INDIVIDUALE Noi surse de anxietate Progresele individuaţiei generează noi suferinţe intime şi, totodată, impun modelarea unor imagini de sine, surse de insatisfacţie. în vreme ce naşterea încetează puţin câte puţin să mai constituie un criteriu limpede şi decisiv de apartenenţă, fiecare este nevoit să-şi definească şi să-şi semnifice poziţia. Or, creşterea mobilităţii sociale ale cărei ritm, imperfecţiuni, indecizii, precaritate a ierarhiilor este mai bine, desigur, să nu le supraestimăm, ca şi, pe de altă parte, complicaţia semnelor, care indică rangul, nu fac decât să bruieze ambiţiile; ele nu fac decât să provoace şovăiala, neorânduiala, neliniştea. Efortul fiecăruia de a-şi construi propria sa personalitate, presiunea privirii celuilalt incită la nemulţumire sau chiar la denigrarea de sine; ele întăresc sentimentul de insuficienţă. Am văzut cât de mult suferă „jurnaliştii" de această torturantă depreciere intimă. Amestecul social, mai anarhic decât pe vremea Vechiului Regim, face să crească teama de înfrângere. Caracterul competitiv al existenţei duce la surmenaj, amplifică grija profesională. La individul modelat încă din copilărie de obsesia examenelor frica de înfrângere este cu mult mai puternică; necesitatea unei perpetue adaptări, angoasa abandonului pot duce la apariţia unei spaime de a trăi. Asemenea sentimente determină paralizia voinţei şi, într-o perspectivă mai generală, „le mal du siecle", descris de Musset. La declinul certitudinilor vine să se adauge noua conştiinţă a datoriei de a fi fericit, care modifică raportul dintre dorinţă şi suferinţă. Vidul sufletesc, atunci când se manifestă, este resimţit de acum înainte ca o mare nenorocire. Plictiseala care apasă asupra celor mai rafinate 203 spirite ale timpului, spleen-ul baudelairian traduc această nouă culpabilitate faţă de sine însuşi. Aceste surse confluente de „mal-etre", dezvăluite din plin de lectura documentelor intime, dobândesc o importanţă sporită prin supralicitarea datorată ascensiunii clinicii psihiatrice. In acest domeniu, nosologia incipientă, prolixitatea expozeului privind cazurile medicale stimulează anxietatea. „Mania raţionantă" („manie raisonnante"), „nebunia lucidă" le dau posibilitatea anumitor specialişti să descopere alienarea chiar şi în calmul şi secretul unei liniştite vieţi private. într-un mod mai general, triumful medicinei clinice tinde să modifice privirea pe care fiecare o îndreaptă către propriul său corp; câţi recruţi care se credeau normali descoperă cu spaimă propria lor stare patologică doar cu prilejul vizitei medicale? Evoluţia figurată a monstrului Dar ceea ce ni se pare a fi încă mai angoasant este apariţia în sânul claselor dominante - a două imagini ale sălbaticului, care provoacă panică. în prima jumătate a veacului, Louis Chevalier a fost primul care a detectat fenomenul, aceste imagini fac să crească repulsia, teama şi fascinaţia -, suscitate de clasele productive ce proliferează în inima marilor oraşe. Romanul supralicitează ameninţarea; ancheta socială, stimulată de acest proiect, înţelege să o analizeze; filantropia încearcă să o exorcizeze. în acest sens, optimismul iniţial al Restauraţiei se transformă într-un pesimism negru în epoca monarhiei din Iulie. în acelaşi timp, elitele purced la descoperirea Franţei profunde şi au surpriza să întâlnească în ea sălbatici. Păstori imbecili rătăcind prin munţi, asprii pescari de pe malurile Leon-ului, primitivii ascunşi în colibele de prin mlaştinile din Poitevin, întunecaţii locuitori de pe terenurile mocirloase de pe Dombe sau Brenne le apar înrudiţi prin legături misterioase cu asprimea şi trecutul solului, cu consistenţa mineralelor şi natura vegetaţiei; toţi par a nu se fi desprins încă de

90

animalitate. Anxietatea vagă, născută din proximitatea acestor multiple triburi, este exacerbată în clipa când se constată prezenţa unor asemenea monştri, reali, chiar în interiorul societăţii. Se înregistrează înspăimântătoare „afaceri criminale", care atestă proximitatea omului de bestie; 204 paricidul Pierre Riviere; căpcăuna din Selestat, care, în 1817, devoră coapsa propriei fiice, pusă la fiert cu varză albă, având grijă totodată să lase deoparte şi o bucată pentru bărbatul ei; podgoreanul Antoine Leger, acuzat în 1823 de a se fi hrănit cu inima fiicei sale, spintecată fără milă. Ziarele de scandal sunt pline de asemenea istorii crude, ce aruncă o lumină tragică asupra chinurilor ascunse din viaţa privată. De la înfăptuirea regicidului, la 21 ianuarie 1793, monstrul nu conteneşte să dea târcoale; căpcăunii scapă din „liniştitul muzeu al poveştilor", scrie Jean-Pierre Peter; în 1831, figura lui Quasimodo vine să pecetluiască această proximitate teratologică a omului din popor de animal. După traumatismul Comunei, în vreme ce violenţa proletară se destramă treptat, prezenţa sălbaticului devine tot mai obsedantă: adevărata primejdie pândeşte de acum înainte din străfundurile individului. Monstrul se ascunde în adâncul organismului; el poate ţâşni în plin delir al imaginaţiei. Cea mai înspăimântătoare ameninţare o reprezintă acum întoarcerea strămoşului, percepută ca un eveniment morbid. Familia patologică Noţiunea de familie patologică marchează în asemenea măsură epoca încât merită să ne oprim asupra ei. Aici, în această celulă iniţială, se ţese firul subtil care îl leagă pe savant de ideolog şi artist. Vechea noţiune de ereditate dispunea, desigur, de un mare credit în veacul al XVIII-lea; medicii vremii repetă că descendenţii bătrânilor se dovedesc a fi bolnăvicioşi, că odraslele din dragoste sunt de o mare frumuseţe şi că beţivul riscă să dea naştere la monştri. Un neohipocratism rezonabil, aminteşte Jacques Leonard, predică în epocă încrucişarea temperamentelor, neutralizarea idiosincraziilor extreme. Drept urmare, studiul patologiei industriale şi citadine, spaima suscitată de „isteriile insurecţionale", spectacolul nevropatiei artiştilor stimulează pesimismul; toate acestea sugerează că între civilizaţie şi degenerescentă există o legătură profundă. Vechiul mit teratologic, lansat de Facere, propunea imaginea unui tip perfect de umanitate supus, prin păcatul originar, riscului unei degradări progresive. în 1857, Benedict Morel, inspirat de Buchez, reactivează această credinţă. Omul se îndepărtează de natura sa iniţială; el I 205 l f$ J ^e Cx .Jîia. JuJ&w , iT Ar *î-iinf-a -tt^"-"*"■* «.^J Lecţiile de marţi, ţinute de Charcot, constituie un eveniment monden; rare sunt celebrităţile care să nu vină măcar o dată ca să-1 asculte pe prestigiosul savant ale cărui pretenţii şi al cărui succes impun şi mai mult moda neurologiei. Această lecţie din 15 noiembrie 1887 ne aminteşte că "pericolul venerian", graţie profesorului Alfred Fournier, se află în centrul neliniştilor. (Paris, Bibi. Charcot) degenerează. Această derivă tinde să-1 îndepărteze de primatul legii morale şi să-1 aservească dominaţiei exercitate de dorinţele fizice; pe scurt, să-1 coboare brutal la rangul de dobitoc. Vreme de aproape treizeci de ani (1857-1890), teoria eredităţii morbide se impune spiritelor cultivate, sub o formă laicizată. Nu se cunosc încă legile lui Mendel şi savanţii mai cred în transmiterea caracterelor dobândite", nimic nu împiedică aşadar imaginarea unei decăderi progresive a speciei. Etiologia ştiinţifică a monstruozităţilor duce în scurt timp la elaborarea unei teratologii sociale, la constituirea unui fabulos muzeu de taraţi, avortoni, degeneraţi. Ereditatea se reduce, 206 într-adevăr, la un proces morbid. „Pecetea", „sigiliul" imprimate pe facies sau în morfologie fac să dispară individul, îl introduc într-o familie teratologică. Noţiunea de „predispoziţie ereditară nefericită" (Moreau de Tours), dublată de credinţa ascendentă în toate formele de latenţe posibile, fac zadarnică speranţa mântuirii. „Fiecare familie, scrie Jean Borie, trăieşte retrasă într-un donjon feudal, dar în străfundurile temniţei stă la pândă, ghemuită, o gloată înspăimântătoare."

91

Teoriile darwiniene, care se răspândesc în mediul medical cam de prin anii 1870, impun - scrie Jacques Leonard - o „relectură evoluţionistă a dosarului eredităţii". Savanţii se apleacă asupra tarelor care generează procesul morbid; culpabilitatea populară li se va impune, în acest caz, imediat, de la sine. Mizeria, insalubritatea condiţiilor de viaţă, lipsa de igienă, imoralitatea, intoxicaţia declanşează, dezvăluie sau accelerează procesul ereditar. Ameninţarea, care riscă să devasteze patrimoniul genetic al elitelor, mocneşte şi poate ţâşni, după opinia acestor medici, din stradă, din uzină, de la mansardă. Frica de a fi infectat de gloata mizeră, îngrămădindu-se claie peste grămadă, s-a preschimbat în teamă de degenerescentă, care, ţinând cont de primatul neurologiei, îmbracă formele patologiei nervoase. Naturalizarea păcatului, a greşelii, chiar a simplei neglijenţe, conferă fiecăruia noi responsabilităţi. Mitul eredosifilisului transformă dorinţa în „maşină infernală" (Jean Borie). Figura simbolică a sifilisului devine obsedantă în roman, invadează iconografia. Visele eroilor lui Huysmans, figurile hidoase ale lui Felicien Rops exprimă q angoasă colectivă ce vine să susţină tragedia marilor sifilitici. Desfrâul comportă riscuri mai mari; imposibila redempţiune biologică înlocuieşte sau dublează spaima de păcat şi de infern; credinţa în ereditatea morbidă invită la căutarea mântuirii dincolo de animalitate. Este bine totuşi să nu exagerăm amploarea acestei noi spaime. în primul rând, pentru că rezistenţe liniştitoare nu au întârziat să se manifeste. Savanţii, fideli tradiţiei catolice, ideologii republicani, cărora nu le lipsea optimismul, bătrânii medici, inspiraţi de neohipocratism combinat cu vitalism şi, mai ales, contagioniştii pastorieni*, rebeli faţă de darwinism, coijsideră că ereditatea morbidă nu are nimic ineluctabil. în timp ce Weismann subminează credinţa în ereditatea caracterelor dobândite, „asumpţiunea etiologiilor microbiene, remarcă * Pastorienii sau pasteurienii, adepţii teoriei lui Pasteur cu privire la contagiune (n. tr.). 207 I acelaşi Jacques Leonard, zdrobeşte explicaţiile ereditare". Pentru a transforma mediul, numeroşi savanţi acordă încredere reformelor sanitare sau sociale şi binefacerilor solidarităţii; unii dintre ei proslăvesc chiar o viitoare generaţie conştientă, inspirată de ştiinţă. Asemenea concepţii întreţin critica dotei şi a căsătoriei din interes; ele incită la educaţia sexuală şi la exaltarea self-control-ului; ele încurajează ascensiunea acestui nou cuplu mai bine informat, mai unit şi mai echilibrat, a cărui apariţie am notat-o deja. Impotenţă şi neurastenie Evocarea rapidă a cauzelor suferinţei ne ajută să percepem importanţa istorică pe care o are în epocă orice simptom de disconfort individual. Adoptarea unei atitudini comprehensive impune, în mod necesar, înţelegerea implicită a „dolorismului" specific epocii, aflat mereu la pândă, suspectând manifestările morbide, obsedat de imprecizia frontierei care separă normalul de patologic. Or, tocmai în interiorul sferei domestice, în chiar inima vieţii private se întinde simptomul generator de nefericire, care este consecinţa ^anxietăţii biologice sau sociale, a decepţiei, a eşecului. în acest domeniu, figurile suferinţei diferă în funcţie de sex. Dicotomia distribuirii rolurilor şi atitudinilor, foarte strictă pe atunci, disimetria modalităţilor de uzură la locul de muncă sugerează necesitatea unei modelări parţiale a fenomenului - este vorba de nefericire - în funcţie de acest simplu clivaj. Se impune să începem cu sexul masculin, deoarece este evident că el conduce acest joc dureros, că el provoacă, apoi schiţează acest disconfort (mal»etre) al femeilor. Totuşi, în acest secol al contenţiunii, manifestarea suferinţei masculine rămâne discretă, cel puţin pe scena publică. După Moreau de Tours, leziunea ereditară este întotdeauna o gesticulaţie, iar pentru spectator, un teatru. Acest aforism invită la discreţie. Bărbatul îi încredinţează femeii punerea în scenă a unei dureri, pe care el însuşi face eforturi s-o ascundă, să-i oculteze semnele. Dintre multiplele simptome ale disconfortului masculin, voi alege numai câteva şi, în primul rând, acest raport defectuos cu dorinţa, care trădează teama de femeie-Imaginea Evei ispititoare, frica permanentă de polul negru al feminităţii, de sexualitatea debordantă şi devoratoare, apoi figura enigmatică a sfinxului „fin de siecle împiedică, după cum am văzut, înflorirea hedonica a cuplului. Anatemele medicale, care subliniază riscurile 208 masturbaţiei şi ale desfrâului, stimulează sentimentul culpabilităţii şi favorizează, prin acest fapt, manifestările de impotenţă. De-a lungul secolului, teama de fiasco rămâne ascunsă în străfundurile imaginilor masculine ale sexualităţii. Eşecurile temporare ale lui Stendhal în faţa prostituatei Alexandrine, ale lui Flaubert cu Louise Colet sunt celebre. Edmond de Goncourt face din teama de a nu avea la momentul potrivit erecţia membrului viril noua preocupare a seducătorului monden. Dr. Roubaud consacră un tom voluminos acestui flagel şi detectează existenţa unei impotente ideopatice, cauzată de ruşine. In capitolul consacrat fenomenului de fiasco, Stendhal relatează o

92

conversaţie cu cinci tineri, foarte frumoşi, cu vârste cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. „S-a întâmplat, scrie el, că - excepţie făcând un infatuat, care probabil că minţea - pentru toţi prima întâlnire cu metresele noastre cele mai celebre a fost un fiasco." Impotenţa suscită cu atât mai multă anxietate cu cât mecanismul erecţiei este insuficient cunoscut. O terapeutică multiformă permite şarlatanilor să se îmbogăţească. In presa de mare tiraj de la finele veacului, mai ales o dată cu venirea primăverii, îşi face apariţia publicitatea privind flagelările mecanice, duşurile, masajele, tratamentele electrice, urticarea penisului, acupunctura sau pasele magnetice. Ne-ar lua prea mult timp ca să descriem ascensiunea tuturor tulburărilor de individualitate care însoţesc dificultatea crescândă de a fi, contemporană cu prelungirea duratei medii de viaţă. Aceste tulburări multiforme solicită privirea clinică a alienistului şi stimulează rafinamentul unei psihiatrii fidele, până către 1860, primatului etiologiei morale, în cazul nebuniei. Pe parcursul primelor decenii ale veacului se propagă ipohondria: ea îi marchează în principal pe bărbaţi şi, în special, pe membrii profesiilor liberale. La sfârşitul veacului se răspândesc neurastenia şi psihastenia. Durerile de cap, cauzate de accentuarea caracterului competitiv al existenţei, prin proliferarea „tracasărilor", încep să facă ravagii. Este perioada când literatura franceză propune primele deliruri masculine trăite, descrise din interior. în 1887, patruzeci de ani după visele unui opioman, transcrise de Theophile Gautier, şi redactarea Aureliei, Le Horla a lui Maupassant prezintă cititorului înspăimântătoarea imagine a fracturii interne, a dedublării individualităţii. Atunci se naşte vertijul unei angoase noi, care obsedează şi secolul al XX-lea. Monstrul nu face altceva decât să se dezvăluie Prin bestialitatea dorinţei; el a încetat să mai fie Celălalt; el bruiază prin prezenţa sa chiar sentimentul identităţii. 209 Chloroza fetelor tinere Mult diferite apar, în veacul al XlX-lea, simptomele specifice suferinţei feminine. Fiziologia fascinantă a femeii, fragilitatea ei, convingerea că sexul ei determină toate relele care o asaltează explică şi amploarea tulburărilor, regrupate pe atunci, confortabil, în sintagma „maladii femeieşti". Această morbiditate polimorfă constituie tracasarea cotidiană a familiilor; ea devoră timpul medicilor, în cazul păturii burgheze. Cea mai precoce dintre boli, chloroza, îşi întinde pe zi ce trece imperiul. Cohorte de tinere de o albeaţă verzuie invadează iconografia, populează romanele şi colecţiile de cazuri medicale. Tentaţia angelismului, exaltarea virginităţii, teama de soare, întreţin în rândul elitelor - până când îşi va face apariţia cultul simboliştilor pentru albeaţa ca de zăpadă - imaginea tinerei fete ca un crin, al cărui chip, prin coloritul tenului, pare că vorbeşte în acelaşi timp de delicateţea şi de vlăguirea fiinţei. Prolixitatea discursului medical, multiplicitatea teoriilor ştiinţifice dezvăluie neliniştea pe care acest rău bizar o răspândeşte. Până către 1860, explicaţiile se suprapun parţial. Pentru unii, credincioşi anticelor convingeri hipocratice, chloroza rezultă din disfuncţia ciclului menstrual şi din manifestarea involuntară a dorinţei erotice pe cale să se trezească. De aceea se impune, după opinia lor, practicarea unei terapeutici de apărare, bazată pe interdicţia a tot ce favorizează pasiunea; în aşteptarea, evident, a adevăratului remediu, căsătoria. Pentru alţi practicieni, mai făţarnici, chloroza rezultă dintr-o proastă funcţionare a stomacului, echivalent simbolic al matricei. Mai este încă o categorie de medici, pentru care boala traduce insuficienţa vitală; nu este atât vorba, după aceştia, de plethoră sau de retenţie, cât de „eşecul de a deveni femeie" (Jean Starobinski), legat cel mai adesea de ereditate. Teorie care tinde să valorizeze pubertatea feminină, care, precum bine ştim, îi fascinează atât de mult pe medici şi pe romancieri. Dificultatea pe care o au eroinele zoliene în depăşirea acestui greu obstacol constituie o mărturie limpede în acest sens. Legată şi de apariţia ciclului, chloroza, care atacă pe sistem nervos, pare aici mai aproape de isterie; ea se înrudeşte cu „nebunia pubertară". De-a lungul ultimului sfert de veac totuşi se impune un nou adevăr; se consideră, acum, că răul, boala rezultă dintro carenţă. Cea mai bună cunoaştere a anemiei, practica numărării globulelor justifică antica medicaţie pe bază de fier. 210 Aceste peripeţii ale ştiinţei i-au incitat pe adulţi să vegheze cu mai multă atenţie la trezirea dorinţei feminine şi Ia punerea în practică a unei igiene morale care s-o cenzureze şi s-o întârzie; de asemenea, ele au dus la creşterea numărului de căsătorii, fetele având, de-a lungul deceniilor, un ciclu tot mai precoce. Fantasmele inspirate de sângele femeilor au contribuit, într-o mare măsură, la definirea condiţiei lor. Matricea şi creierul femeii isterice O anume figură se impune totuşi cu mai multă pregnanţă: aceea a femeii isterice; ea obsedează imaginarul domestic, determină relaţiile sexuale, ordonează în surdină raporturile cotidiene. Omniprezenţa isteriei exercită o presiune din ce în ce mai puternică asupra vieţii private, mai ales de când a început să se degradeze imaginea publică a vrăjitoarei cu înfăţişare înspăimântătoare. într-a¬devăr, pe tot parcursul veacului, răul apare ca specific sexului feminin. Medicii care îndrăznesc să pretindă contrariul nici nu sunt luaţi în seamă. Abia în ultimele decenii ale secolului, imaginea isteriei masculine începe să câştige teren. în iconografia de la Salpetriere, prima fotografie a

93

bărbatului atins de această boală ciudată datează din 1888. Isteria se manifestă fără să lase urme organice; fapt care, încă de pe vremea lui Hipocrate, produce confuzie în rândul medicilor. Cei din Antichitate considerau că boala este cauzată de manifestările independente ale uterului, care ar acţiona la fel ca un animal tupilat în „desişul" organismului. Independenţa dorinţei - a cărei putere copleşeşte voinţa şi exterioritatea corpului în raport cu persoana - apare, în acest caz, ca fiind bine pusă în evidenţă. Pe durata crizei, femeia este bântuită de forţe obscure, care o copleşesc prin amploarea lor, dar, în acelaşi timp, o şi dezvinovăţesc. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, isteria face obiectul unor noi întrebări. Savanţii se izolează într-un discurs circular, tautologic, care explică răul prin natura feminină. In practica zilnică, medicii din secolul trecut rămân pentru multă vreme credincioşi acelor concepţii care pun în valoare rolul matricei şi manifestările dorinţei veneriene. 3' o sfătuiesc pe isterică să se orienteze către serviciile 3e ginecologie. Urmând aceleaşi scheme mentale, cu mult ■nainte ca Michelet să-şi mărturisească fascinaţia faţă de Mecanismul ovulaţiei, un mare număr de soţi trec cu 211 vederea peste tulburările organice ale nevestelor, tulburări care preced apropierea menstruaţiei. Unii dintre ei chiar veghează cu solicitudine asupra bunei funcţionări a ciclului. Totuşi, medicii discutau de multă vreme despre zona respectivă din sistemul genital şi sistemul nervos în etiologia maladiei. Pe la jumătatea veacului al XlX-lea, se înregistrează în medicină o tendinţă de a pune în valoare acţiunea creierului. în 1859, Briquet face din isterie o nevroză a encefalului. O asemenea răsturnare de interpretare este, întradevăr, deosebit de importantă. De data aceasta, maladia este pusă pe seama calităţilor specifice, esenţiale care definesc femeia; ea este pândită de isterie tocmai datorită sensibilităţii sale accentuate, accesibilităţii sale la emoţii şi sentimente nobile. Femeia este dependentă de acest rău specific prin întreaga sa fiinţă; ea trebuie să plătească un tribut greu bolii datorită tocmai calităţilor sale, care o fac să fie o bună soţie şi mamă. De acum înainte, maladia scrie Gerard Wajeman - pare că iese direct din patologie. Să reţinem că tomul lui Briquet apare la cinci ani după promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune, imediat după primele revelaţii de la Lourdes, în vreme ce antropologia angelică dobândeşte un prestigiu crescând în pensioanele de fete. Intre 1863 şi 1893, Charcot rămâne fidel primatului nevrozei, datorată eredităţii morbide, trezită de „şocul nervos", agent provocator care declanşează manifestările specifice delirului. Iar faptul că răul nu lasă urme organice se explică prin aceea că numai scoarţa cerebrală este afectată. Isteria - concepută când ca tulburare a matricei, când ca tulburare a creierului - continuă sa fie considerată drept o manifestare a unui corp exterior subiectului. Răul, notează Gladys Swain, este întotdeauna „resimţit de individul în care se cuibăreşte ca fiind altceva decât el însuşi". El traduce o forţă anonimă, ale cărei efecte femeia este obligată uneori să le îndure, aşa cum nevoită este să îndure violenţa dorinţei masculine. Aceeaşi soţie, întotdeauna castă, chiar indiferentă şi rece, riscă, precum odinioară posedata, să fie cuprinsă de forţe naturale ce o pot transforma întro nimfomană. Toate aceste convingeri vor duce la apariţia unui curent de opinie, care susţine imperativul satisfacerii rezonabile a dorinţei şi a nevoii de tandreţe, specifice sensibilităţii feminine. Obsesia acestui rău irezistibil impune o igiena sexuală moderată, ce devine astfel un adevărat imn al vieţii 212 conjugale domolite. O asemenea viaţă îi oferă femeii prilejul de a-şi manifesta, fără riscuri, calităţile de soţie devotată şi de mamă plină de duioşie. Soţului îi revine sarcina de a întreţine sensibilitatea femeii, în aşa fel încât să nu o arunce, printr-o senzualitate excesivă, mereu ameninţătoare, pe căile isteriei. Dar, de-a lungul deceniilor, o nouă discuţie, greu de trecut cu vederea, se impune atenţiei publice, fapt care complică datele problemei. Animiştii din veacul al XVIII-lea vedeau în isterie nu atât rezultatul unei tensiuni, al unei distorsiuni între subiect şi propriul său corp, ci, în primul rând, consecinţa unei dezordini sufleteşti. Pentru Stahl, maladia confirmă irupţia pasiunii; ea este semnul unui conflict trăit de sufletul împărţit. Sufletul, scrie Paul Hoffmann, „îşi interzice să pună deschis în practică acele conduite specifice de satisfacţie, fiind neputincios totuşi să mărturisească măcar dorinţa". Se vede deja cât de mult o asemenea teorie anticipează acea subiectivizare a corpului, a cărei lentă desăvârşire teoretică se desfăşoară între 1880 şi 1914, după cum observă Gladys Swain, când va fi preluată şi confirmată de analiza psihologică a lui Janet, iar apoi de psihanaliză. Isteria traduce, începând din această perioadă, divizarea conştiinţei, disocierea eului; ea este fractura internă a subiectului. Pentru prima oară în istorie, atitudinea convulsionară, care traducea vechiul sentiment de exterioritate a corpului, începe să dispară; destinul feminin, în acelaşi timp, înceta să-şi mai caute simbolul în teatrul isteriei. Pentru cine studiază viaţa privată, esenţa ei este încă definită de omniprezenţa acestei maladii pe scena domestică. Femeia acelor vremuri, atunci când nu este constrânsă să apeleze la delir sau la ţipete pentru a se face auzită, nu se dă înapoi să folosească tot soiul de indispoziţii şi tulburări, care ar putea să atragă atenţia anturajului asupra

94

suferinţei sale intime. Faptul a fost remarcat de istorici, care încep să privească mai cu luare-a-minte această mutaţie în accesul la cuvânt. Căutare a identităţii feminine Unele din aceste manifestări isterice îmbracă o formă spectaculară; deseori colective, ele se desfăşoară în spaţiul Privat şi, totodată, în spaţiul public. Sunt unele care se înrudesc, mai degrabă, cu posesiunea arhaică, în vreme 213 I ce altele se situează în prelungirea riturilor convulsionare. Intre 1783 şi 1792, două feţe bisericeşti, fraţii Bonjour, instalaţi în comuna Fareins, la trei kilometri de Ars, reuşesc să exercite o influenţă totală asupra unui grup de tinere din parohia lor. Acestea încetează să se mai supună autorităţii paterne, abandonându-se flagelărilor ordonate de preotul lor, dedându-se la tot soiul de excese; una dintre ele se lasă chiar crucificată în mica biserică din partea locului; cea mai exaltată dintre ele, devenită mai târziu metresa lui Francois Bonjour, dă naştere unui nou Mesia. Astfel, treptat, prinde rădăcini o bizară erezie sătească încă activă pe vremea celei de a Treia Republici. „Lătrătoarele" din Josselin (1855), ca şi „posedatele" din Pledran (1881) confirmă persistenţa acestor deliruri colective, care tulbură ordinea vieţii private. Astăzi, mai bine cunoscut decât altădată, este cazul istericelor din Morzine. In acest mic sat izolat din creierul munţilor alpini, femeile celibatare sunt foarte numeroase; ca atare, s-a elaborat o sociabilitate feminină specifică. Clerul, care exercită o puternica influenţă, blochează manifestarea oricărei activităţi festive sau ludice. Această contenţiune, adăugată la neorânduiala născută din irumperea unei modernităţi considerate a fi ameninţătoare, se află la originea manifestărilor isterice, la care se dedau timp de şaisprezece ani (1857-1873) femeile din sat. Ele ne propun astfel o serie de simptome, care ne ajută să clarificăm problema disconfortului feminin din secolul al XlXlea. în primăvara lui 1857, două fete tinere, care se pregătesc pentru comuniune, inaugurează tulburările. Urmate curând de tot grupul adolescentelor, ele urlă, se contorsionează, blestemă, aduc injurii adulţilor care încearcă să le liniştească. Femeile, garante ale valorilor unei comunităţi ce nu reuşeşte să integreze aportul exterior şi care doreşte să trăiască în continuare închisă în ea însăşi, se dezlănţuie la rândul lor. Isteria traduce de asemenea - şi poate, în primul rând - disconfortul individual al fetelor tinere aflate în căutarea propriei identităţi, care nu pot dansa, pe care teama de celibat le obsedează şi care găsesc, în sfârşit, o plăcere in prilejul de a se imita unele pe altele pe scena delirului colectiv. Tinerii îşi proclamă indiferenţa faţă de părinţi'' mamele, faţa de copii. Fetele aduc injurii taţilor lor, Pe care refuză sâ-i asculte. Nevestele încep să-şi bată soţii; practica religioasă este luată în derâdere de către aceste femei care vor cu tot dinadinsul să inverseze riturile. La 214 30 aprilie 1864, istericele dezlănţuite încearcă să se răzbune peA episcop, care interzice preoţilor să le exorcizeze. încă mai revelator este refuzul de a munci al femeilor, care se apucă să joace cărţi, să bea lichioruri, rezervate până atunci doar bărbaţilor, dispreţuiesc cartofii şi nu mai vor să mănânce decât pâine albă. Ca persoană particulară, preotul, în pofida recomandărilor exprese ale superiorilor săi, încearcă, fără succes însă, să recurgă la exorcism. Autorităţile franceze, implicate din 1860, întreprind o adevărată cruciadă civilizatoare în speranţa de a linişti femeile: fac drumuri, instalează o garnizoană, organizează baluri. Alienistul Constans, mai ales, dotat cu o mare putere, face mari eforturi să cantoneze delirul în sfera privatului; el aplică, în special, separarea, izolarea, individualizarea cazurilor, în cele din urmă, metodele sale se vor bucura de succes; era începutul unei noi epoci - cea de a Treia Republică. Trebuie să ştim însă că există şi alte indicii, neglijate, ale acestei suferinţe şi acestei revolte specifice femeilor din epocă. Iată doar câteva exemple. în 1848, o epidemie de acelaşi tip se declanşează la Paris, într-un atelier unde lucrează patru sute de muncitoare. în 1860, se dezlănţuie fetele de la Şcoala normală din Strasbourg; în 1861, comuniantele din parohia Montmartre; în 1880, internele de la şcoala din Bordeaux. Manifestări isterice izbucnesc în 1883 într-una din aceste uzine-internat din Ardeche, unde fetele tinere, bine zăvorâte, se ocupă cu prelucrarea mătăsii. Impactul isteriei asupra spiritelor are drept consecinţă o fascinantă teatralizare a răului, care se va desfăşura la Salpetriere între 1863 şi 1893. Teatru nemaiîntâlnit până atunci, consternant, pe scena căruia femeia isterică scoate ţipete de spaimă pură, care ne vorbesc mai mult decât orice altceva despre suferinţa intimă a acelui veac. Teatrul de la Salpâtriere Acest teatru a fost dorit, dictat de Charcot, care a descris tablourile, a codificat fazele marelui atac isteric. Profesorul le pune să joace aici numai pe femeile

95

'scultătoare^ doritoare să-i capteze atenţia, atât lui, cât şi anturajului. în ciuda faptului că păstrează o anume distanţă Mitre dorinţa lor şi injoncţiunea maestruluui, ele par că se '"cură, în fond, de punerea în scenă a propriei lor dureri arcisiace. Charcot îşi aduce pacientele în faţa unui public 215 de artişti, scriitori, publicişti, oameni politici; la unele din lecţiile sale de marţi, pot fi întâlniţi Lavigerie, Maupassant sau Lepine. Punerea în scenă a isteriei, fixată pe peliculă de către fotografii Regnard şi Londe, accentuează semnul, subliniază faciesul, incită la imitaţie, revelează erotismul atitudinilor. In felul acesta, este difuzată în rândul opiniei publice o anume fascinaţie faţă de maladiile nervoase. Se impune o gestică specifică, pe care teatrele pariziene o vor transpune de îndată pe scenă. Sarah Bernhardt mimează atitudinile bolnavelor, devenite actriţe, ale marelui patron. Eroinele de operă - trăind intens remuşcările sfâşietoare ale faimoasei Kundry wagneriene (1882) sau interminabilul strigăt vindicativ al Electrei (1905) lui Richard Strauss - par să rivalizeze cu vedetele de la Salpetriere, de-acum cunoscute în tot Occidentul. între literatură şi psihiatrie se cristalizează treptat raporturi subtile; într-o trilogie bine documentată, Edmond de Goncourt face portretul isteriei misandrine (La fille nomme - Elise - Fata numită Elisâ), a isteriei religioase (Madame Gervaise - Doamna Gervaisais) şi a nevrozei adolescentine (Cherie). Tulburările Marthei Mouret, descrise de Zola în Cucerirea din Plassans (1874), cele ale lui Hyacinthe Chantelouve din Acolo de Huysmans consolidează imaginea delirului codificat la Salpetriere. Totuşi, sideraţi de Charcot, luaţi de modă, chiar şi scriitorii arborează mimici şi atitudini isterice sau îşi mărturisesc amănunţit suferinţa. în cotidian se montează, astfel, o scenă, pe care femeia, simulatoare, crede că este chemată să dea reprezentaţii. „Clipitul din ochi", surâsul echivoc al istericii propun o imagine patologică a seducţiei feminine. De acum înainte, va fi greu pentru bărbaţi să reziste ispitei de a confunda intenţionat manifestările patologice şi delirurile orgasmului sau provocările femeilor de stradă. Orice femeie care face avansuri unui bărbat, fie că o ştie sau nu, aminteşte deîndată de Augustine, tânăra şi simpatica vedetă de la Salpetriere. Charcot şi discipolii săi nu se mai satură de ochiadele ei, de „atitudinile ei pasionale", de „extazele" ei; mai tot timpul, cuprinşi de un patos ştiinţific, ei o obligă să mimeze violul, să repete nenorocirea care a lovit-o, până într-o zi când Augustine se hotărăşte să le facă mizerii. De ce acest teatru? De ce această insaţiabilă delectare a medicilor, care se complac - se pare -, stăpâniţi de plăceri nemărturisite, să participe la transferurile obscene ale pacientelor? De ce acest magisteriu surprinzător al marelu1 216 patron, care este considerat - şi, uneori, se pare, chiar el însuşi se ia în serios - când Bonaparte, când Iisus? Intenţia terapeutică, incontestabilă, necesitatea de a rafina explorarea clinică nu sunt argumente suficiente pentru a explica această complezenţă menită să suscite exprimarea unui erotism feminin combinat cu suferinţă; să justifice acest joc de eschivă, ce constă din participarea la o plăcere mimată. Teatrul isteriei este poate simplă tactică a unei subtile economii a dorinţei masculine; el este mai ales simptomul şi, poate, inconştienta terapeutică a suferinţei trăite de bărbat, obligat să suporte spectacolul isteriei şi extazul dureros al femeii. Pe scena de la Salpetriere, în acest joc complex între exhibiţionism şi voyeurism se poate observa, şi de o parte, şi de cealaltă, raportul defectuos cu dorinţa care încearcă să-şi facă de cap. Clientela privată a lui Charcot este imensă, formată în parte din străini. în fiecare an, maestrul primeşte cinci mii de persoane în serviciul lui de consultanţă externă. Nu mai este deloc surprinzător, în acest caz, faptul că viaţa privată este invadată de isterice sau ca o fată simplă şi plină de pofte, cum este Marthe, să fie considerată drept o bolnavă incurabilă de către membrii familiei sale! Toată această activitate febrilă este punctată de terapii - în fond, inutile - şi deosebit de crude. Nu este vorba aici de teatru ca atare, care permite actriţelor să se bucure de un statut privilegiat în infernul de la Salpetriere, ci de înmulţirea, în ciuda dispoziţiilor lui Charcot, a isterectomiilor, de cauterizarea colului uterin - executată chiar de Charcot însuşi -, de isteria experimentală prin hipnoză şi, ca să încheiem, de tentaţia drogului, pentru aceste femei torturate care sfârşesc prin a deveni alcoolice, eteromane, morfinomane. Noua permanenţă a dorinţei alcoolice A te îmbăta poate constitui o plăcere; acest gest dezvăluie insă deseori dificultatea de a trăi. Este semnificativ faptul că veacul al XlX-lea a văzut născându-se alcoolismul şi •mpunându-se figura beţivului solitar. O dublă diatribă atacă acest nou flagel. Un discurs stufos ţinut de membrii claselor dominante şi confirmat de medicină pune în legătură înclinaţia pentru alcool cu imoralitatea niuncitorească. Pentru a eradica această nouă ciumă care dezorganizează familia, contravine imperativului economisirii, favorizează depopularea, accelerează 217

96

J !;!!i degenerescenta rasei, aţâţă discordia socială, atentează la măreţia patriei, se impune - înainte de toate - educarea morală a proletariatului. în acest scop se va organiza o campanie antialcoolică; începând din 1873, se constituie tot felul de ligi, care se bazează pe şcoală, cazarmă, cartierul-grădină, ocuparea timpului liber al muncitorilor şi, mai ales, pe acţiunea moralizatoare a femeii. în subtext, această campanie vizează, de fapt, alcoolismul monden. Absintul, în special, nelinişteşte. Nociv pentru celulele cerebrale, factor de epilepsie, absintul riscă să pustiască -la fel ca aliatul său, sifilisul - patrimoniul genetic al claselor dominante. Omul cumsecade ce se „alcoolizează" la lumina becurilor cu gaz din cafenea propune în plus şi un spectacol obscen, care nu face decât să-i accentueze caracterul insolit. Mişcarea muncitorească va prelua, începând cu 1890, campania orchestrată de notabilităţi; dar ea va opera o analiză diferită a răului, pe care îl consideră a fi o consecinţă a mizeriei proletariatului. Cu toate acestea, ardoarea antialcoolicâ nu îşi pierde din virulenţă. în aceste medii, drogul biruitor este acuzat că frânează organizarea muncitorilor; este considerat un nou narcotic pentru popor, în momentul în care influenţa religiei începe să se estompeze, alcoolul îşi face apariţia, tulburând conştiinţele, împiedicând desfăşurarea luptei de clasă. Şi aici, femeii i se atribuie un rol moralizator. Muncitoarei îi revine sarcina de a-şi converti soţul la cumpătare, la fel cum burgheza salvatoare are misiunea de a-1 readuce pe soţul necredincios pe drumul ortodoxiei. Oricât de diferite ar fi cauzele adânci ale acestei duble diatribe, ale cărei apriorisme riscă să-1 inducă în eroare pe istoric, toţi martorii sunt de acord asupra faptului că a avut loc o evidentă mutaţie în imaginea băutorului. „Beţivului cu nasul roşu, băiat bun, guraliv, expansiv şi vesel îi succedă - notează Chantal Plonevez - alcoolicul livid, morocănos, uneori violent, agresiv şi chiar criminal." Această substituire corespunde unei evoluţii în modul de a bea, pe care exemplul din vestul normand şi breton ne va permite să o sesizăm mai bine. în prima jumătate a secolului, aici triumfă încă „ebrietatea sălbatică", „beţia gălăgioasă şi dezordonată" (Thierry Fillaut). Atunci când se produce o ruptură în ritmul vieţii cotidiene, ţăranul se îmbată. Indulgenţele şi sărbătorile patronale, târguK ceremoniile familiale reprezintă prilejuri nimerite pentru astfel de excese ce au loc într-o atmosferă festivă Ş1 sfârşesc printr-o beţie ostentativă, greşit înţeleasa de 218 observatorii burghezi. Parizienii care vizitează Bretania, năuciţi pentru faptul că în asemenea zile se întâlnesc la tot pasul cu diverşi indivizi beţi-morţi, căzuţi prin şanţuri, sunt tentaţi să supraestimeze semnele unui dezmăţ care întăreşte şi confirmă viziunea lor cu privire la animalitatea ţărănească. începând cu anii 1870, alcoolismul raţional, dar cronic, înăbuşă manifestările beţiei provocatoare. Definit şi denunţat în 1849 de suedezul Magnus Huss, alcoolismul ocupă de acum înainte un loc privilegiat în etiologia degenerescentelor. Aproximativ de la 1850 la 1870 se desfăşoară o fază intermediară pe durata căreia, după cum notează Thierry Fillaut, „ebrietatea şi consumul zilnic fac casă bună". Atunci se operează glisarea de la scena publică spre cea privată. împărţire recunoscută de putere; legea din 1873 îl prigoneşte pe beţivul public; ea ignoră însă alcoolismul ascuns. Prost aplicată, fără prea mare influenţă în epocă, ea nu va lovi decât în marginali, deseori fără domiciliu, incapabili să-şi privatizeze practica alcoolică. Alcoolul şi uzura trupului Totul ne face să credem că procesul evidenţiat în majoritatea provinciilor din vestul Franţei poate fi considerat drept exemplar şi pentru restul ţării; este de la sine înţeles însă că episoadele acestei istorii diferă în funcţie de mediile sociale. Alcoolizarea secretă, ascunsă, care se operează în sfera privatului pare a fi de origine burgheză, deşi fenomenul nu a constituit încă obiectul unor studii specifice. Practica aperitivului, cafeaua cu coniac, chiar absintul îşi vor păstra mult timp originea lor elitistă, fără a reuşi să se democratizeze cu adevărat. Degustarea pe îndelete a „zânei verzi" este însoţită de un ritual elaborat, care atestă rafinamentul şi îl face pe observator să presupună un anume consimţământ la autodistrugere. în rândurile populaţiei de la oraşe, alcoolismul înfloreşte de timpuriu. Zidarii care migrează din Limousin consumă o cantitate mai mare de alcool decât ţăranii rămaşi în ţinuturile natale; acesta fiind un fenomen înregistrat o dată cu monarhia din Iulie. Această alcoolizare, se va spune, nu ne priveşte câtuşi de puţin, întrucât este evident că este determinată de sociabilitate Şi că se manifestă pe scena publică. Un asemenea punct de vedere nu se susţine însă dacă se consideră cârciuma 219

97

populară şi depozitul negustorului de vinuri ca locuri în care frontierele se suprapun, iar conduitele publice şi private se amestecă. Cârciumarul, perceput ca prieten, ia parte la conversaţii. El joacă rolul de confident, de cămătar; la nevoie, el poate deveni şi agent de plasare sau codoş. Aici, alcoolul nu este doar o nevoie fiziologică, ci mai ales un pretext pentru o relaţie privată. Am putea chiar, fără a forţa prea mult comparaţia, să-1 plasăm printre adjuvanţii tradiţionali ai procedurilor folosite de obicei în cazul mărturisirii. Dar, în acelaşi timp, alcoolul legalizează sociabilitatea muncii. Muncitorul care nu bea riscă să fie exclus din colectiv. El face figură de aristo „care se crede mai cu moţ decât ceilalţi" (C. Plonevez). Consumul de alcool, recunoscut ca semn al virilităţii, contribuie la imaginea individului, dându-i un plus de culoare. Lectura lucrării Le Sublime a lui Denis Poulot ne dă posibilitatea să măsurăm discreditul de care este pândită în aceste medii sobrietatea. Cine are de sărbătorit un eveniment fericit trebuie musai să „dea un rând": fie că este vorba de o aniversare, de întâlnirea cu un prieten, de venirea acasă a unei cătane, o nouă angajare şi, mai ales, ziua de salariu. în afară de aceasta, pregnanţa modelului împrumutat din termodinamică incită la asemuirea corpului cu o locomotivă, apoi cu un motor care trebuie alimentat cu carburant; ea întăreşte credinţa în virtuţile alcoolului. Ritmul foarte precis al consumului specific zidarului parizian, hamalului din Rouen sau puddler-ului din Valencienne este reglat de iluzia „biciuirii". „Consolatoarea" înghiţită dintr-o dată, la ora cinci dis-de-dimineaţă, îl face pe muncitor să uite pentru o clipă oboseala, riscul de accident şi chinurile condiţiei sale. Alcoolul intră ca o componentă majoră în economia de uzură a trupului muncitoresc; aceasta contribuie la explicarea disimetriei sexuale proiectată pe volumul consumului. într-adevăr, muncitoarea foloseşte tactici specifice, interzise bărbatului, care îi permit să reziste mai bine la această degradare prematură. Istoricii au propus multe alte explicaţii cu privire la creşterea consumului alcoolic solitar, fără însă ca validitatea tezelor în cauză să poată fi cu uşurinţă demonstrată. Declinul anticelor organizări festive, deposedarea de „savoirfaire" care întreţinuse mândria muncitorului, monotonia ascendentă a muncii, creşterea salariilor şi a „loisir"-ului stimulent al nevoii de evaziune, deşi pe de altă parte complică sarcina de „a 220 omorî timpul" - au dus la exacerbarea unui inconfort psihologic, pe care muncitorul se străduieşte să îl înece în alcool. Cei mai ispitiţi de plăcerile cârciumei sunt într-a¬devăr muncitorii care descoperă o anume îndestulare, fără să fi beneficiat în prealabil de o iniţiere în ceea ce înseamnă timpul liber, „loisir"-ul. Fabricarea industrială, scăderea preţului la diverse tipuri de alcool, ca şi liberalizarea vânzărilor, inaugurată de legea din 1880, au favorizat în mod evident creşterea consumului urban. O anchetă realizată la Paris permite o mai bună apreciere a gusturilor populare. Muncitorul preferă vinul, bitter-urile, chinina şi absintul, chiar dacă se străduieşte să ascundă acest lucru; de asemenea, îi place mai mult rachiul decât romul. în schimb, cidrul şi berea nu par deloc să-1 tenteze. Femeile, atunci când beau, manifestă o anume înclinaţie pentru aperitive, lichioruri şi fructe macerate. Drogul satelor Gerard Jacquemet constată omniprezenţa alcoolului în viaţa privată a populaţiei din Belleville. Beţia înteţeşte certurile domestice, exacerbează gelozia soţului înşelat, stimulează violenţa declanşată de cea mai vagă bănuială, suscită brutalităţile soţului, mai ales când nevasta îi face reproşuri pentru starea de ebrietate în care se află. Aici, certurile cu bătăi, cauzate de băutură, sunt lucruri obişnuite, ca şi delirium tremens, figură tragică ce demonstrează că pericolul degenerescentei este real. Cucerirea zonelor rurale de alcool este ceva mai târzie. Mult timp, ţăranii se mulţumesc doar cu apă, lapte, cu „pişcătură"* sau cu un lichid abia fermentat, pe care cei din ţinuturile de centru-vest o numesc „băutura". Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, marea majoritate a ruralilor din Limousin, după ce termină masa, se duc să bea apă numită „de la couade" („bună-pentru-gâtlej"). Cronologia invaziei alcoolice diferă în funcţie de regiuni. In vest, ofensiva se declanşează între 1870 şi 1880, iar invazia se operează pe parcursul anilor următori. Triumful alcoolului la sate este contemporan cu marea criză agricolă, cu victoria republicii şi cu şcoala laică, deşi aceasta din urmă încearcă să-i limiteze efectele. In anumite sectoare din Normandia de Jos, procesul de cucerire a zonei începe pe la mijlocului veacului; este mult mai tardiv * Băutură obţinută prin fermentarea resturilor de struguri, prune Mc.(n.tr.) 221 \ însă în ţinuturile periferice, în Vendee, de pildă, sau în Finistere; în aceste regiuni îndepărtate, vechile moduri de a bea rezistă mult timp. Este bine, în acest sens, de a nu subestima alcoolizarea în ţinuturile cu viţă-de-vie. O propagandă eficace, savant orchestrată, a întreţinut mult timp imaginea eronată a sobrietăţii excepţionale a viticultorului.

98

In afară de scăderea preţului la diversele tipuri de alcool şi de creşterea nivelului de viaţă, progresul mijloacelor de comunicare, dezvoltarea influenţei urbane la ţară şi recrutarea, stabilită în 1872, au stimulat creşterea consumului rural. La aceasta s-a adăugat, după cum sugerează şi Herve Le Bras, neorânduiala generată de dispariţia vechilor structuri antropologice şi de prăbuşirea credinţelor religioase. Izolarea individului sau a menajului devine tot mai profundă o dată cu exodul rural. In sânul familiei-matcă, celibatul îmbracă o fizionomie mai dramatică atunci când „casa" se află în declin. In satele din zona Creuse, şi nu este decât un exemplu, grupul domestic îmbătrâneşte, locuinţa este copleşită de tristeţe; bicicleta însă facilitează dezertarea celor tineri, atraşi de cafenelele burgului. Numai analizele antropologice, susţinute la nevoie de anchete de etnopsihiatrie, vor permite detectarea rădăcinilor acestei „stări proaste" („mal-etre"), de dată recentă, care însoţeşte in epocă progresele alcoolului în regiunile rurale. Asemenea analize ar contribui la explicarea caracterului privat al unei practici qe afectează, aproape în egală măsură, bărbaţii şi femeile. In Normandia de Jos, la adăpostul casei, departe de ochii lumii, „picătura" nu este de natură să suscite vreo rezistenţă feminină. Ecoul campaniilor moralizatoare pătrunde cu greu în cătunele îndepărtate; de multe ori, o partidă de băutură se face în doi. Rachiul nu întreţine aceeaşi violenţă privată, dar el impregnează, mult mai în^ profunzime decât la oraş, totalitatea vieţii domestice. în această regiune, consumul zilnic al cidrului, al „picăturii" şi, mai ales, al cafelei stropite cu calvados minează lent sănătatea ţăranilor. Cultivatorii din Mortanais, care obişnuiesc să bea o jumătate de litru de rachiu în fiecare zi, au încetat să mai constituie excepţii. Majoritatea „răposaţilor" consumă între 50 şi 75 de litri de alcool pe an. De-a lungul deceniilor, gama băuturilor domestice se diversifică la ţară. în ţinutul Porzay, vermutul apare prin 1879, romul în 1880, kirschul şi curaşao în 1889, absintul în 1901. Dar pentru că rachiul are aici un prestigiu bine consolidat, acest rafinament rămâne pe planul doi. O istorie recentă luptă ca să desprindă homosexualitatea de patologie, zona în care veacul s\ XlX-lea a cantonat-o. Ea arată cât de grea era existenţa 222 „pederastului" în societatea timpului, peremptoriu şi crud. Aceeaşi perspectivă ne impune să abordăm aici istoria comportamentului în cauză, calificat pe atunci „antifizic". In acest domeniu, analiza reprezentărilor şi discursurilor dobândeşte o importanţă particulară. Studiul imaginarului permite într-adevăr înţelegerea mentalităţilor heterosexuale, a represiunii care îi ameninţă pe homosexuali şi, totodată, a conduitelor pe care aceştia sunt constrânşi să le adopte pentru a scăpa de privirea iscoditoare. Apariţia unei specii noi Simplă conduită, ghidată uneori de hazardul întâlnirilor, adesea însoţită de o practică heterosexuală concurentă: astfel apare încă homosexualitatea spre sfârşitul veacului al XVIII-lea. Or, iată că, sub privirea clinică, se naşte o nouă specie. Din lumea confuză a desfrâului se detaşează un tip uman, produs bizar al unei determinaţii biologice. Astfel se inaugurează ,,dispersiunea sexualităţilor" reperate de Michel Foucault. Credinţa în raporturile strânse care se leagă între fizic şi moral incită la schiţarea unei imagini feminine a noii specii. Pasiunea pentru bijuterii, farduri şi parfumuri, balansarea şoldurilor, frizura părului îl înrudesc pe „pederast" cu femeia. De la ea împrumută defectele: flecăreala, indiscreţia, vanitateaa, inconstanţa, duplicitatea. Medicina legală, care înţelege să demaşte personajul, schiţează un portret halucinat, atârnând de el toate însemnele infamiei reprezentative pentru secolul al XlX-lea. Pentru dr. Ambroise Tardieu, care scrie în 1857, „pederastul" contravine Jgienei, curăţeniei; el ignoră lustraţia care purifică. însăşi morfologia lui îl face recognoscibil. Starea feselor, slăbirea sfincterului, anusul în formă de pâlnie sau forma şi dimensiunea penisului dovedesc apartenenţa la o specie nouă; ca şi „gura strâmbă", „dinţii foarte mici, buzele groase, răsucite, deformate", care atestă practica felaţiunii. Monstru în noua galerie de monştri, pederastul este foarte aproape de animal; în timpul coifurilor sale, el evocă, spre exemplu, acuplarea canină. Prin natura sa, este asociat cu excrementul; el caută mai ales duhoarea latrinelor. Pentru poliţişti, homosexualul este un individ care dispreţuieşte barierele sociale. Practica „antifizicului" a încetat să mai fie apanajul aristocraţiei. Marea burghezie §1 lumea artiştilor s-au lăsat, şi ele, contaminate; statisticile represiunii revelează prezenţa în acest mediu a unei serioase proporţii de proletari. „Pederastul", mai mult uecât amatorul de femei de stradă, este fascinat de „fuga" 223 ■ socială; el nu ezită, la nevoie, să încalce frontierele de clasă şi de rasă. Tot atâtea conduite abominabile în ochii burghezului preocupat să protejeze trupul de orice contaminare, legat de puritatea sexului, precum aristocratul de nobleţea sângelui.

99

Pe durata ultimului sfert de secol, imaginea compozită a „invertitului" traduce accentuarea anxietăţii biologice. Protosexologia, care începe să înflorească, serializează ameninţarea; ea solidifică oarecum conduitele, schiţează multiplele figuri ale perversiunii. „Invertitul" nu mai este de acum înainte decât un tip printre mulţi alţii, alături de fetişiştii de toate culorile, de exhibiţionist şi zoofil. Toţi sunt însemnaţi cu pecetea patologiei, fiind, succesiv, victime ale „nebuniei morale", ale „nevrozei genitale", apoi ale implacabilei degenerescente. Magnan şi Charcot îi acordă „invertitului" un loc special în tabloul victimelor făcute de ereditatea morbidă. De acum înainte, homosexualul - cuvântul apăruse în 1809 - nu mai este doar o siluetă, o morfologie, un temperament; el este şi o istorie individuală, un mod de a fi şi de a simţi. Evenimentele din copilăria sa, ba chiar din viaţa intra-uterină contribuie la justificarea destinului său. I se oferă, în sfârşit, plăcerea de a fi interpretat, încetând a mai fi numai un simplu păcătos, homosexualul a devenit un bolnav, dacă nu chiar un tarat. Se impune, aşadar, să fie îngrijit. Ca atare, începe să se elaboreze o terapeutică, multiformă, bazată, după caz, pe hipnoză, gimnastică, viaţa în aer liber, castitate sau recurgerea la prostituate. Stigmatizarea socială S-a discutat mult cu privire la intensitatea represiunii care îi lovea pe „sodomiţi" în veacul al XVIII-lea. Pare totuşi limpede că, tolerată la clasele privilegiate, această crimă - pe atunci foarte dificil de decelat în practica zilnică -continuă să fie prigonită în rândurile vulgului. De multe ori, oamenii se mulţumesc să o sancţioneze doar dacă se întâmplă să însoţească o altă greşeală. Istoricii ezită să se pronunţe cu privire la amploarea liberalizării care se operează, în acest domeniu, în epoca revoluţionarăj Oricum, în continuare, represiunea începe să prindă contur, apoi se intensifică. Discursul poliţienesc şi discursul medical îşi dau mâna pentru a putea să justifice hăituiala; medicul Tardieu îl susţine pe poliţistul Carlier. Codul penal din 1810 ignoră specificitatea delictului de pederastie; abia legea din 28 22* aprilie 1832 instituie crima de pedofilie, comisă împotriva minorului sub unsprezece ani; ea sancţionează, de asemenea, tentativa de seducere şi chiar simpla mângâiere. La 13 martie 1863, limita de vârstă a minorului va fi ridicată la treisprezece ani. De fapt, jurisprudenţa şi practica poliţienească se dovedesc a fi mai teribile decât textul de lege, în definitiv anodin. Din 1834, poliţia recurge la razii; cea din 20 iulie 1845, desfăşurată în grădina de la Tuileries, rămâne celebră. în acea zi, „pederaştii" vor fi chiar ciomăgiţi de mulţime. între 1850 şi 1880, represiunea homosexualilor copiază modelul represiunii femeilor de stradă; ea se dovedeşte uneori chiar mai severă: în 1852, judecătorii hotărăsc să interzică şederea în departamentul Senei a acelor pederaşti profesionişti care nu au domiciliu fix şi nici profesiune declarată legal. în 1872, Alfred zis La Saqui, care racolează prea pe faţă bărbaţii, primeşte doi ani de închisoare; arestarea va face jurisprudenţa. Viaţa privată a homosexualului este dintr-o dată scoasă la lumină de represiune. Este obligat, ca atare, să se ascundă. în inima marelui oraş, se elaborează treptat forme de sociabilitate specifice, singura salvare pentru aceşti indivizi marginalizaţi care încep să semene tot mai mult cu portretul diform făcut de autorităţi. Pe timpul celui deal Doilea Imperiu se constituie o antropologie homosexuală masculină, care dublează discursul medical şi acţiunea poliţienească. Necesara semnalizare a dorinţei, pe care represiunea o obligă să fie cât mai subtilă, impune specificitatea locurilor de întâlnire ferite, alese pentru siguranţa şi liniştea lor. Teama de turnători duce la apariţia unui vocabular argotic de excludere; această spaimă permanentă impune complicarea semnelor de recunoaştere. Stigmatizarea socială, notează Philippe Aries, incită uneori victima îndurerată la confesiuni patetice şi înduioşătoare; unii învinşi nu reuşesc să treacă peste atitudinea acuzatoare a anturajului. Villemain, ministrul instrucţiunii publice pe vremea lui Ludovic-Filip, a murit nebun pentru că nu a reuşit până la urmă să-şi asume dorinţa de a face dragoste cu bărbaţi. Este bine totuşi să nu înnegrim mai mult decât trebuie tabloul acestui tip uman. In prima jumătate a secolului cel puţin, unii homosexuali, precum Cambaceres şi Junot, au avut cariere strălucite. Opinia publică se arată chiar tolerantă faţă de amanţii de acelaşi sex, cu condiţia ca manifestările exterioare ale inclinaţiei lor să nu depăşească sfera 225

privatului. Societatea bună de la Paris admite menajul lui Destutt de Tracy şi al unui alt ideolog; ea tolerează cuplul format de marchizul de Custine şi englezul Saint-Barbe. Josephe Fievee trăieşte cu Theodore Leclercq, autor de proverbe dramatice; cei doi amanţi vor fi îngropaţi în acelaşi mormânt, la cimitirul Pere-Lachaise. Cu toate acestea, „pederaştii" din veacul al XlX-lea au desenat modelul unei sexualităţi strict hedonice, ruptă de procreaţie. Imagine prevestitoare. Atunci când, abandonându-şi clandestinitatea, vor ajunge să-şi proclame normalitatea, homosexualii vor propune tineretului, după Philippe Aries, o nouă imagine eroică a virilităţii.

100

Lesbiana, simptom al bărbatului Deocamdată, este imgosibil de scris istoria homosexualităţii feminine. In afară de practica mondenă, care ţine de la „anandrinele" sfârşitului de veac optsprezece până la bogatele americane instalate în Parisul din La Belle Epoque, nu cunoaştem nimic altceva decât interminabilele discursuri ale medicilor şi magistraţilor cu privire la proliferarea tribadelor în bordeluri şi puşcării. Ceea ce ştim bine, în schimb, este fascinaţia pe care lesbiana o exercita asupra imaginaţiei masculine din epocă, alt simptom al acestui raport defectuos cu dorinţa ce îi subminează pe bărbaţii din secolul al XlX-lea. Discursul asupra practicilor saphice nu se structurează după aceleaşi coordonate ca discursul care constituie imaginea pederastului. Fantasmele masculine determină o medicalizare a celui de-al doilea şi o poetizare a celui dintâi. Secolul al XlX-lea a inventat „lesbiana", o tulburătoare figură, plină de delicateţe şi curăţenie; chiar cuvântul în sine - „lesbiană"-, remarcă Jean-Pierre Jacques, este ca o mângâiere pentru limbă. Desigur, medicii sunt cuprinşi de nelinişte în faţa acestei plăceri feminine pe care nici un bărbat nu este în stare să o echilibreze, să o regleze; ei afirmă peremptoriu că, în toate cazurile, una dintre cele două partenere adopta atitudinile masculine şi joacă rolul viril; această credinţă suscită idei delirante privind dimensiunea monstruoasă a clitorisului şi deformările vulvare ale tribadelor. Prefectura de poliţie înţelege să le supravegheze pe femeile doritoare să se îmbrace bărbăteşte; mai mult, le obligă să solicite o autorizaţie în acest sens; injoncţiune în faţa căreia se înclină pictoriţa Roşa Bonheur. Totuşi, această imagine 226 masculină nu este întotdeauna convingătoare. Deja, înainte de 1836, Parent-Duchâtelet dovedise că nici un semn clinic nu distinge o tribadă de o heterosexuală. Imaginea lui Sapho, elaborată de bărbaţii din epocă, rămâne ambiguă; ea traduce acel du-te-vino, de la fascinaţia exercitată de profuziunea feminină la teama pe care o inspiră plăcerea femeii, atunci când se manifestă în absenţa bărbatului. Saphismul constituie deja un subiect privilegiat al conversaţiilor masculine, obsedate de imaginea haremului. Convinşi de inferioritatea lor sexuală, bărbaţii visează complice şi complezent la bulimia erotică a femeilor lăsate libere să-şi satisfacă singure poftele. în felul acesta, treptat, se răspândeşte imaginea plăcerilor excesive. în desfătările ei neînfrânate, lesbiana, convulsivă, insaţiabilă, foloseşte toate corzile lirei. Tocmai această fantasmă, foarte perceptibilă în La Fille aux yeux d'or ( Fata cu ochii de aur), îl împinge pe Fourier, ca şi mai târziu pe „voyeur"-ii din bordelurile de la sfârşitul veacului, să caute plăcerea în privirea tablourilor însufleţite pe care femeile le desenează între ele. Punerea în scenă a trupurilor feminine joacă aici, ca şi în teatrul isteriei, rolul de terapeutică masculină. în mod paradoxal, această bulimie saphică îi dă bărbatului un sentiment de siguranţă; ea dezvăluie insatisfacţia, atestă lipsa născută din absenţa masculină. Să ne ierte Maupassant, dar amantul nu pare să se simtă cu adevărat înşelat atunci când partenera sa i se dăruie unei alte femei; ducele de Morny, bătrân juisor, considera - ne spun fraţii Goncourt - că saphismul rafinează femeia; o iniţiază, fără riscuri, într-un erotism de puştoaică mare al cărei beneficiar va fi, în cele din urmă, tot bărbatul. Astfel se explică relativa indulgenţă, pe care timpul - după modelul soţului faimoasei Claudine - o manifestă faţă de o practică a cărei exactă răspândire nu va putea fi probabil niciodată evaluată. Să notăm totuşi că atât cât ştim despre cuplurile de homosexuali, cum ar fi cel format, de pildă, de Renee Vivien şi Nathalie Clifford-Barney, confirmă imaginea calmă a unei relaţii tandre şi pline de afecţiune. Profunzimea sentimentului sugerează primele scrieri datorate amantelor. Salonul Nathaliei le încurajează pe tesbiene sa renunţe la clandestinitate; el devine „creuzetul le pasiune şi(de) libertate" (Marie-Jo Bonnet). Pe scurt, lmaginea homosexualei se emancipează, eliberându-se de privirea masculină; o nouă posibilitate de fericire prinde contur, dar - într-un capitol consacrat manifestărilor stării e rau individual - o asemenea evocare nu-şi are rostul. 227 A Creşterea numărului de sinucideri Excesul de suferinţă individuală, masculină sau feminină, se poate rezolva prin decizia de autodistrugere; gestul privat, care este, şi el, toUin strigăt, apel disperat împotriva eşecului comunicării. în întreaga Europă, sinuciderea atinge cote înalte în cursul veacului al XlX-lea; acelaşi lucru se întâmplă în Franţa, până în 1894. Se poate întâmpla totuşi ca această creştere să rezulte, total sau parţial, dintr-o rafinare a procedurilor de înregistrare practicate începând cu 1826. Oricum ar fi însă, sinuciderea fascinează: de la Guerry şi Quetelet la Durkheim, trecând prin Falret şi Brierre de Boismont, medici alienişti şi sociologi de prim-plan fac eforturi să disece fenomenul. Vizita la morgă, suscitată de dorinţa de a se umple de spectacolul trupurilor răcindu-se pe mesele de marmură, intră în ritualul duminical al familiilor pariziene.

101

Declinul voinţei de a trăi însoţeşte creşterea sentimentului de insecuritate. Individul, care se percepe pe sine ca nefiind un scop autosuficient, este profund dezamăgit; aceasta poate duce la „suicidul egoist", definit de Durkheim în 1897. Dezlănţuirea dorinţelor, angajamentul prea hotărât într-o lume pestriţă multiplică riscurile decepţiei; când se dovedeşte a fi mult prea intensă, această probă îl împinge pe individul incapabil să o depăşească la ceea ce Durkheim numeşte „suicidul anomic". Analiza statisticilor confirmă importanţa izolării individuale şi, totodată, a tuturor proceselor de natură antropologică favorizante. Foarte limpede apare astfel, în secolul al XlX-lea, şuprasuiciditatea celibatarilor, văduvelor şi divorţaţilor. în schimb, căsătoria sau cel puţin prezenţa copiilor se constituie ca o protecţie în faţa ispitei irezistibile a autodistrugerii. Deci nu poate fi vorba de a tranşa aici interminabila dezbatere care - de un veac şi jumătate - îi opune pe susţinătorii primatului factorilor sociali celor care cred că suicidul este determinat înainte de toate de factorii individuali, de ordin psihiatric şi genetic. Cauzele invocate de victimele înseşi şi de către martori nu sunt câtuşi de puţin convingătoare. Familiile sau autorităţile încearcă să edulcoreze faptele, manipulează mărturiile, falsifică sursele. Să notăm, cu titlu de indicaţie vagă, că - după maladia mentală - cauzele grupate sub rubricile „amor, gelozie, purtare imorală" preced mizeria şi necazurile de familie în ierarhia motivelor cărora li sŞ atribuie moartea indivizilor ce s-au sinucis între 1860 ş1 1865. 228 Ei se spânzură, ele se îneacă Datorită preciziei specifice anchetelor oficiale, ştim astăzi cine se omora în Franţa veacului al XlX-lea. Suprasuiciditatea masculină este evidentă; pe măsură ce timpul trece, bărbaţii sunt de trei sau patru ori mai numeroşi decât femeile în ceea ce priveşte proporţia sinuciderilor. Vulnerabilitatea la autodistrugere creşte -fapt remarcat deja de Quetelet - o dată cu vârsta. Repartiţia în funcţie de categoriile socioprofesionale provoacă noi controverse. Schematic vorbind, la cele două extremităţi ale piramidei sociale se desenează doi poli de hipersuiciditate. Rentierii, intelectualii şi, în general, membrii profesiunilor liberale, ca şi cadre din armată, în speţă cei din armata colonială, cedează mai repede decât media indivizilor la ispita autodistrugerii. Ceea ce ne îndeamnă să considerăm că pulsiunea de moarte se intensifică atunci când nivelul de cultură şi gradul de conştiinţă individuală sunt mai ridicate. La fel de limpede şi distinctă apare însă suprasu¬iciditatea servitoarelor, mai ales către sfârşitul secolului, când conştientizarea servitutilor specifice condiţiei lor se agravează. De asemenea, indivizii fără profesie sau de profesie necunoscută au o extremă propensiune către suicid, ca şi deţinuţii încarceraţi în închisorile centrale. In Parisul monarhiei din Iulie, „mizerabilii" se sinucid în grupuri, ca şi cum ar fi incapabili să facă faţă noilor condiţii de viaţă impuse de marele oraş. în schimb, spre deosebire de ceea ce se constată astăzi, procentul de mortalitate prin suicid se situează la un nivel extrem de jos la agricultorii din secolul al XlX-lea. Mai mult de jumătate din sinucigaşii masculini s-au spânzurat, un sfert au preferat înecul, între 15 până la 20% au ales să-şi tragă un glonte în cap sau în piept; soluţie nobilă preferată mai ales de elite. Jumătate din femeile care au reuşit să se omoare au optat pentru înec; între 20 pană la 30%, în funcţie de epocă, pentru spânzurătoare. In rândul populaţiei feminine disperate se accentuează cu timpul nevoia de a recurge la asfixiere şi otravă. Sinuciderile au loc, în secolul al XlX-lea, îndeosebi dimineaţa sau după-amiază, uneori seara, rareori noaptea; numărul lor descreşte de vineri până sâmbătă; creşte din ianuarie până în iunie, apoi scade din iulie până în «cembrie. Pe scurt, se pare că lungimea zilei, prezenţa )afelui, spectacolul activităţii, frumuseţea naturii incită ai mult la sinucidere decât intimitatea vesperală, "Murile nopţii sau frigul iernii. 229 MODIFICĂRI ÎN RELAŢIA MEDIC-PACIENT Femeile şi medicul încă de la începutul secolului, prezenţa medicală devine tot mai evidentă în rândul aristocraţiei şi burgheziei. Medicul de familie este aici un semen, chiar un intim. Pacienţii lui şi anturajul lor îi ascultă cu atenţie diagnosticul, îi înţeleg sfaturile; ştiu să-i urmeze reţetele; au mijloacele de a respecta igiena pe care acesta o prescrie. „Voinţa lor de a trăi, scrie Jacques Leonard, îi plasează la acelaşi nivel cu raţionalitatea medicală." Relaţiile care se formează autorizează frecvenţa vizitelor, a căror intenţionalitate nu se mai ştie uneori dacă ţine de prietenie, ie politeţe sau de activitatea profesională. Medicul vine >ă servească ceaiul sau să-şi petreacă seara la clientele ;ale; funcţiunea sa îl îndeamnă să aibă relaţii apropiate :u magistraţii; bun călăreţ, el se descurcă de minune cu prilejul vânătorilor organizate de castelan. „Bunul doctor" -lerbeau al lui Jules Sandeau, doctorul Sansfin, descris le Stendhal, şi cinicul Torty din romanul Bonheur dans e crime (Fericirea prin crimă) de Barbey d'Aurevilly lustrează această proximitate.

102

La sfârşitul secolului, medicul de ţară nu ezită să nnoade relaţii deschise cu învăţătorul sau cu secretarul le primărie. O categorie proliferantă de proaspăt mbogăţiţi şi de mici notabili, negustori de lemne sau de ite, cârciumari, morari, jugănari caută de acum înainte ă stabilească relaţii apropiate cu aceşti practicieni iplomaţi; ei sunt mediatorii care pregătesc coborârea racticilor savante până în rândul maselor rurale. Averea acestor clienţi le permite să-şi plătească îedicul, deseori în baza unui abonament, după cum stau îărturie registrele familiilor burgheze. în plus, în acest îediu se manifestă o gratitudine deosebită faţă de aceşti ameni competenţi, respectabili, al căror devotament pare epreţuit. Medicina privată, zisă de familie, se defineşte mai întâi rin ritmul relaţiei. Practicianul dispune de timpul său. 1 poate rămâne, dacă e necesar, ore întregi la dispoziţia ienţilor săi, compensând astfel neputinţa terapeutică prin ibdarea cu care ascultă şi prin rafinamentul atent al jliteţii sale. Medicul cunoaşte familia şi secretele ei. frj iz de nevoie, el poate fi un aliat de nădejde: dă o mâna : ajutor pentru ca familia să-şi ascundă vreo tară ereditar a 230 sau pentru a se debarasa de vreunul din membrii săi, aflat pe punctul de a o compromite; el favorizează căsătoriile dificile. în lupta sa, el se bucură de alianţa cu femeile. Orice medic trebuie în mod obligatoriu să fie pe placul acestor doamne; doar ele sunt cele care fac şi desfac reputaţiile; tot ele sunt cele care, în sânul familiei, administrează chestiunile ce ţin de sănătate. Locul tot mai mare pe care îl ocupă „bolile de femei" în patologie justifică această atenţie privilegiată. îngrijirea unor astfel de paciente emotive şi de o pudoare susceptibilă impune tact şi abilitate. Devenit, la adăpostul alibiului terapeutic, confidentul elanurilor şi al dorinţelor trupeşti, medicul trebuie să înţeleagă totul din aluzii, să arate calea ce se cuvine a fi urmată, fără a o înspăimânta pe femeia sensibilă a secolului sau a o brutaliza. De-a lungul deceniilor, numai aceea a cărei imagine se modelează după aceea a tatălui şi a soţului reuşeşte treptat să-şi mărească autoritatea. Puţin câte puţin, medicul face din femeie mesagera lui; „mergem împreună, scrie Jean-Pierre Peter, să-i înzdrăvenim, să-i salvăm, să-i căsătorim, să-i purificăm pe toţi cei care au nevoie". Nu de puţine ori s-au făcut auzite voci care deplângeau că această nouă autoritate s-a impus pe seama gesturilor feminine tradiţionale. Supunerea în faţa injoncţiunilor medicale ar fi antrenat, se spunea, o adevărată deposedare de îndemânarea transmisă de la mamă la fiică. Multe indicii atestă într-adevăr ascensiunea concepţiei puericulturale a medicului. Acesta îşi impune tot mai mult părerile cu privire la alegerea doicii „din partea locului"; el luptă victorios împotriva scutecului, militează în favoarea alimentaţiei progresive, nu recomandă înţărcatul brutal. Mamele recurg la el pentru a afla cum trebuie să le explice odraslelor de sex feminin semnele pubertăţii. Este bine totuşi să nu supraestimăm rapiditatea ritmului cu care se operează această medicalizare a copilăriei, care, de fapt, a evoluat deosebit de lent. Medicul acasă la cei săraci Cu totul altfel este apariţia medicului - care deseori poate & aceeaşi persoană - în viaţa privată a familiilor sărmane. Prăpastia culturală care îl separă pe practician de clientul sŞu generează incomprehensiunea: această ruptură impune simplitatea explicaţiilor şi a prescripţiilor. Nici nu poate fi vorba de a cădea cumva în medicina sufletului. 231 11 I Intervenţia medicală este aici punctuală, discontinuă: ea se înscrie într-o perspectivă a urgenţei, indiferent dacă este vorba de o boală endemică sau dacă gravitatea acesteia impune autoritatea terapeutică indiscutabilă. O asemenea medicină se desfăşoară într-o ambianţă caritativă. Practicianul este uneori trimis de biroul de binefacere; vizitele sale sunt în acest caz aproape gratuite. Se întâmplă însă de multe ori ca medicul să-şi crediteze clienţii. Toate acestea autorizează un ton şi nişte raporturi paternaliste. Studiul proverbelor ne ajută să elucidăm atitudinea clientelei rurale. în acest mediu, credinţele se îndepărtează radical de raţionalitatea şi optimismul Luminilor. Boala pare a fi ineluctabilă şi, deseori, incurabilă. Ţăranul nu caută nici un fel de explicaţie fiziologică pentru boala de care suferă; după cum am văzut deja, el crede în medicina semnăturilor, a simbolurilor, întemeiată pe analogia care domneşte între ordinea cosmică, vegetală şi animală. în concepţia rurală, bolnavul joacă un rol determinant. Perturbarea venită din interiorul corpului său este urmarea unei neglijenţe, a unei greşeli sau a unei predispoziţii. Pentru a o învinge, trebuie să i se descrie răul de care este cuprins şi să se înceapă lupta cu o discreţie stoică. Se pare, prin urmare, că intervenţia medicinei savante este inutilă în cazul îngrijirii unui copil, incapabil să-şi descrie durerea. Cel care suferă merită întreaga compasiune, dar aceasta nu corespunde deloc unei concepţii terapeutice, în acest mediu, apelul la medic nu constituie decât un recurs printre altele. De la el fiecare se aşteaptă la o atitudine hotărâtă şi la multă energie. El trebuie să pună la loc fracturile, să sondeze rănile, cât mai adânc, fără nici o ezitare. Medicul acţionează aici într-un mediu ostil sau, cel

103

puţin, plin de neîncredere. I se reproşează imediat tinereţea, cochetăria, cupiditatea; nu i se iartă nici o întârziere. Al batjocori înseamnă pentru ţărani a-şi lua revanşa asupra ştiinţei, apanaj al claselor dominante. Mai puţin cunoscută este însă atitudinea populaţiilor muncitoreşti în privinţa bolii, mai ales înainte de triumful doctrinelor pastoriene. Se pot detecta totuşi în acest mediu tehnici destul de frustre de prevenire. Proceduri spontane de rezistenţă la uzura trupurilor sunt elaborate uneori, ceea ce duce la modificarea ritmurilor de lucru. Astfel, atunci când ftizia îl ameninţă, muncitorul încearcă să-şi economisească forţele, infuzând puţină odihnă întrun orar destul de elastic; o asemenea informaţie abia luminează un sistem de comportamente care rămâne încă să fie studiat. 232

Simularea tradiţiei După etnologii care s-au aplecat cu atenţie asupra comportamentelor tradiţionale faţă de boală, în secolul al XlX-lea funcţionează o medicină populară extrem de activă, compusă din reţete magice şi practici ancestrale. Această medicină care rezistă în timp ştie să împrumute câte ceva din farmacopeea modernă fără ca totuşi să-i pună sub semnul întrebării coerenţa. Ştim, într-adevăr, că recurgerea la vrăjitori şi la ghicitori („persigneux") ca şi pelerinajele pe la sfinţi („bons saints") şi „fântâni de leac" au fost prezente pe tot parcursul veacului. Uriaşă a fost şi clientela celor care posedau anumite îndemânări, precum „cârpacii" („rhabilleurs"), magii şi felcerii („rebouteux") de toate felurile. Cu toţii posedau arta de a revigora trupurile, deseori prin practici de o mare cruzime, care puteau provoca drame. Totuşi, asemenea practici nu se îndepărtau prea mult, cum s-ar putea crede, de terapeutica savantă. Deşi împrumutul se integrează unui alt sistem de reprezentări privind sănătatea şi boala, medicina populară ia adesea forma unei practici decalate, care reflectă un stadiu anterior al ştiinţei. O circulaţie permanentă se operează între diversele niveluri ale culturii. Medicul nu se dă înapoi, la nevoie, să împrumute câte ceva şi din alte învăţături; uneori, încurajează chiar pelerinajele; şarlatanismul cu diplomă va prospera astfel până la sfârşitul secolului. O complexă reţea de medicină paralelă funcţionează în mediul claselor dominante. Preotul şi bona sa, calugăriţeleinstitutoare distribuie diverse remedii, împart sfaturi în dreapta şi în stânga. Din nici un castel nu lipseşte farmacia, evident foarte modestă, folosită de femeile din rândul aristocraţiei. De fapt, ele îi îngrijesc pe săracii ce ocuiesc în cătune. Mamele de familie nu ezită - în cazul bolilor mai puţin grave - să recurgă la vechile leacuri de Pe timpul bunicii. La familia Boileau, în Vigne-en-Sau-■fturois, rareori este chemat practicianul diplomat. In această familie de notabili este apreciată numai medicina domestică. In schimb, colportorii şi cei care fac reclamă prin târguri vând produse ale farmacopeei oficiale; ei îmbie •ulţimea de gură-cască să cumpere proteze ortopedice. njprumuturile lor din inventarul medicinei oficiale sunt lt de importante încât ar putea fi consideraţi drept llonieri ai medicalizării. Discursurile lor prolixe au 233 II J contribuit din plin la subminarea fatalismului specific zonelor rurale. Chiar şi „felcerii" („rebouteux"), din ce în ce mai încorsetaţi de reprimarea exercitării ilegale a medicinei, se inspiră mai mult sau mai puţin confuz din progresele chirurgiei şi ortopediei. Igiena familiilor şi contagiunea Influenţa autorităţii medicale asupra vieţii private variază în funcţie de natura raportului care se stabileşte între practician şi clienţii săi; variază însă şi în funcţie de epoci. In familiile burgheze, până către 1880, prestigiul medicului îi precedă eficacitatea. Purgaţii, lipitori, ventuze şi câteva alte practici foarte simple constituie esenţialul remediilor, pricare ar fi teoria din care se inspiră practicianul. în schimb, un proiect igienic precis, rafinat, începe să se dezvolte în lacunele terapeuticii. Niciodată nu se va insista suficient asupra incidenţelor acestei „igiene a familiilor". Modulată în funcţie de sex, vârstă, poziţie, profesiune, temperament şi climatul locului, ea acoperă toate aspectele vieţii unui grup de oameni; igienă corporală, desigur, care încurajează cu prudenţă întreţinerea curăţeniei; igienă alimentară, de asemenea, care impune o complexă dietetică; şi, în plus, ansamblu de prescripţii care urmăresc să ordoneze conduita de viaţă. Igienistul - şi orice medic este în epocă mai mult sau mai puţin aşa ceva tinde să reglementeze exerciţiile corporale, practica la modă a călăriei, frecventarea balurilor, lectura romanelor, ca

104

şi raporturile conjugale. Ştiinţa medicală îşi extinde injoncţiunile până la discursul pasiunilor, la divagaţiile sufletului şi, într-un mod deosebit de meticulos, la mecanica simţurilor. Conţinutul viselor nu îi este deloc indiferent. în general, este bine să fie încurajată moderaţia, calea de mijloc, înfrânarea exceselor, renunţarea la exaltare. în paralel, câştigă teren o medicină naturală sprijinită de un proiect ecologic încă prea puţin explicitat. Dezvoltarea patologiei urbane, creşterea anarhică a industriei ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva condiţiile pentru un trai normal nu sunt radical compromise. Această întrebare obsedează clasele dominante. Medicul recomandă „curele de aer' > încurajează revenirea, în forţă, a termalismului, apoi. începând cu monarhia din Iulie, turismul marin. Treptat, se elaborează o artă de a te odihni, care ar putea fi calificat2 drept burgheză, sub presiunea ftiziei. Totuşi, tehnicile de 234 izolare devin din ce în ce mai rafinate, fiind de acum înainte folosite mai puţin pentru evitarea unei contagiuni, în care nu mai crede nimeni, cât - în special - pentru a-1 ascunde pe bolnavul de plămâni sau pe alienat, care compromite capitalul genetic al familiei. Triumful teoriei contagierii şi al teoriilor pastoriene în cursul anilor 1880 transformă imaginile, modifică atitudinile, răstoarnă obişnuinţele; se schimbă însăşi natura relaţiilor dintre practician şi clientela sa. Medicina înţelege de-acum înainte să-şi afirme capacitatea de a îngriji eficace trupurile; nu mai este vorba acum de a susţine în primul rând moralul bolnavului şi a-1 ajuta să evite consecinţele nefaste ale exceselor sale, ci de a-1 vindeca. Lupta a devenit mai simplă, drumul terapeuticii - trasat mai precis. în materie de igienă, lupta împotriva microbului constituie pe viitor lucrul esenţial. Apa, săpunul, antisepticul transferă în rândul arhaismelor complexele prescripţii de altădată. Medicul care îşi spală cu grijă mâinile în clipa când ajunge la căpătâiul bolnavului întăreşte norma prin puterea exemplului. Prezenţa sa nu mai este la fel de obstinantă ca în trecut. El se vrea mai expeditiv. în schimb, greşelile şi înfrângerile i se vor ierta mai greu de acum înainte. Noile teorii subliniază riscul contagiunii în sfera domestică. De unde şi ezitarea marilor patroni în a recunoaşte caracterul molipsitor al ftiziei. Demonstrat încă din 1865 de Villemin, acest adevăr ştiinţific nu se poate impune la Academia de medicină nici în 1867; totuşi, riscul ar fi real, declară Pidoux, şi ar fi preferabil să fie trecut sub tăcere pentru ca familiile să nu fie tentate să se descotorosească de bolnavii lor. în 1882, Koch izolează bacilul; de atunci, adevărul nu mai poate fi trecut sub tăcere. Necesarul reperaj al microbului La oraş, până către 1880, medicul săracilor face eforturi Şă dezamorseze pericolul de infecţie ca efect al jngrămădirii locuinţelor populare; esenţialul constă aici m evitarea epidemiilor. La ţară, practicianul îşi asumă rolul de mentor care purifică locuinţa ţărănească şi împrejurimile sale; mesajul nu trece dincolo de aceste frontiere. După 1880, intervenţia medicului - chiar şi în bonele menţionate - devine mai metodică. O nouă terapeutică pătrunde la sate simultan cu antisepsia; spre exemplu, răspândirea medicamentelor se operează la Nivernais între 1870 şi 1890. 235 I Desigur, pastorienii continuă să analizeze ameninţarea patogenă în termeni de mediu înconjurător şi nu de raporturi sociale; noile teorii au, în ciuda acestui fapt, consecinţe importante. Ele provoacă o acţiune sanitară şi socială care implică noi tactici de supraveghere a familiilor. Luc Boltanski a arătat prin ce proceduri deturnate şi cu ce ezitări progresează noua puericultura în mediile populare. Necesitatea prevenirii şi a depistării, obligaţia de a scoate contagiosul din mijlocul familiei, de a supraghea aplicarea măsurilor profilactice implică o intervenţie specială care tinde să tulbure frontierele dintre public şi privat; cu atât mai mult cu cât microbul, imperceptibil pentru simţuri, impune proceduri de reperaj mai largi şi mai sistematice decât cele care erau folosite odinioară pentru detectarea focarelor de infecţie. în acelaşi timp, încep să apară, încă foarte timide, personajele infirmierei şi asistentei sociale. Tradiţionala vizită a doamnei patroane acasă la omul sărac cedează treptat locul unei practici mai metodice. Fetele tinere din marea burghezie, nerăbdătoare să se emancipeze, doritoare să scape de căsătorie, îşi vor afirma personalitatea în exercitarea noilor responsabilităţi. Lupta împotriva tuberculozei favorizează din plin această ecloziune. Dr. Calmette, cel dintâi, are ideea să trimită „monitori de igienă" la menajele din Lille; în scurt timp, acestora le urmează „vizitatoarele de igienă socială". Şcolile au misiunea să formeze acest nou personal; cea mai celebră se deschide în 1903 la Paris, pe strada Amyot.

105

Apariţia acestor noi roluri confirmă legătura care s-a stabilit între puterea medicală şi victoria contagionismului pastorian; aceasta din urmă a făcut posibilă „lovitura de stat sanitară", ale cărei peripeţii au fost reconstituite de Jacques Leonard. Alienistul şi viaţa privată Ar fi o greşeală dacă am crede că atenţia faţă de fenomenele psihice a depăşit cotele oricărei aşteptări între 1800 şi 1914; este vorba mai degrabă de o evoluţie a modalităţilor privind solicitudinea. în prima jumătate a secolului, cel puţin, ineficacitatea terapeutică, sincretismul de care dau dovadă diverşi medici dezorientaţi, influenţaţi de tot felul de teorii, prolixitatea discursului savant asupra chlorozei, isteria, ipohondria şi primejdia pasiunilor; convingerea că există o strânsă legătură între fizicul Şi moralul omului stimulează medicina sufletului. 236 în rândul clientelei burgheze, cel puţin, se dezvoltă o psihoterapie frustă, empirică, pusă în operă de practicieni cumsecade şi demni de încredere. Medicul de ţară, departe de rafinamentul teoretic al marilor alienişti, se fereşte să neglijeze ameţelile, coşmarurile, spaimele, paroxismul pasiunilor. Când se accentuează tulburarea mentală, părinţii şi practicienii se confruntă cu o problemă de o cu totul alta dimensiune. Teribilul secret compromite onoarea familiei, ameninţă strategiile matrimoniale cele mai bine elaborate. Când alienatul este un copil, pare firesc să fie acceptat în familie. Auguste Odoard, copleşit de responsabilităţile de frate mai mare, dă semne de maladie mentală. Este închis în camera sa, apoi într-o încăpere din apropierea biroului patern, înainte de a fi exilat lângă hulubărie, într-un fel de colibă. Surorile sale mai tinere, Sabine şi Julienne, îi dau să mănânce, îl tund etc. Se întâmplă ca medicul de familie, care are sarcina dificilă să îngrijească asemenea bolnavi, să facă apel la un alienist, care joacă rolul de consultant; în felul acesta se schiţează o practică psihiatrică încă puţin cunoscută. în 1866, sunt îngrijiţi astfel în cadrul familiei 58 687 de bolnavi mintal, în vreme ce 323 972 sunt trataţi în aziluri. Prezenţa nebunului ajuns la maturitate devine intolerabilă; deseori, anturajul hotărăşte să se despartă de el, mai ales dacă este vorba de o femeie celibatară, mai puţin utilă decât un bărbat pentru întreţinerea grupului. Până la aplicarea legii din 1838, care defineşte statutul alienatului, în acest sector domneşte anarhia. La iniţiativa familiei, bolnavul poate fi instalat în stabilimente anume pe baza certificatului emis de primar, de preot, de o călugăriţă sau de o notabilitate oarecare din partea locului. Nu de puţine ori, internarea urmează unei decizii juridice e interdicţie. In Maine-et-Loire, începând cu 1835, expertul care eliberează documentul este întotdeauna un ţnedic. Legea din 1838, care se străduieşte să pună ordine m procedurile de plasare psihiatrică, impune obligativitatea apelului la practicianul diplomat. Când va fi reuşit să se elibereze de această greutate, familia îl va »ta repede pe alienat. După Yanick Ripa, 29% din femeile 'Mernate în capitală între 1844 şi 1858 au reuşit, vindecate sau.nu> să scape din promiscuitatea azilară. Dar, în aceeaşi Perioadă, doar 3% din pariziencele plasate în stabilimente e Erovincie au reuşit să obţină punerea în libertate. In azilurile publice, pensionarelor - repartizate pe mai ulte clase sociale - le sunt rezervate uneori sectoare 237 speciale. Spre exemplu, un asemenea sistem se aplică la Charenton, la Limoges, la Mareville, în apropiere de Nancy, la Yon în Sena-Inferioară. Alienaţii din familiile înstărite se bucură aici de un regim personalizat; şi dispun de o încăpere mai spaţioasă în comparaţie cu ceilalţi bolnavi; îşi pot alege meniul; uneori, îşi pot păstra câte un servitor, a cărui prezenţă atestă relativa privatizare a statutului lor. Când va veni timpul ergoterapiei, ei vor putea să se sustragă obligaţiei de a munci. în 1874, din 40 804 de bolnavi închişi în stabilimente speciale, doar 5067 scapă astfel de regimul comun. în plus, se formează treptat o complexă reţea de case de sănătate, obscur embrion al sectorului privat. Aceste stabilimente sunt rezervate privilegiaţilor, mai rafinaţi decât masa celor internaţi. în 1874, sunt repartizaţi în felul acesta 1 632 de bolnavi în 25 de asemenea case. Cea din cartierul Esquirol, situată în apropiere de Jardin des Plantes, apoi la Ivry, castelul Saint-James de la Neuilly, unde lucrează Casimir Pinel, şi clinica de la Passy constituie cele mai celebre exemple cu privire la aceste stabilimente private. în 1853, Gerard de Nerval, de două ori spitalizat în casa Dubois, azil municipal, intră la dr. Blanche; îşi instalează aici mobilierul, îşi aduce colecţiile; va reveni anul următor în casa aceasta, care îl va primi şi pe Guy de Maupassant. în provincie funcţionează clinici mai obscure, organizate după modelul clinicii dr. Guerin, deschisă în 1829 la Grand-Launay, în Maine-et-Loire; alienaţi bogaţi sunt trataţi în saloane particulare. în sfârşit, numeroase stabilimente private îi primesc pe cei bogaţi care suferă de uşoare tulburări nevrotice. In toate aceste case, notează Robert Castel, se instaurează o relaţie duală între medic şi clientul său, care beneficiază de o intervenţie personalizată; raport foarte diferit de acela impus de promiscuitatea marilor stabilimente psihiatrice. în

106

acest arhipelag al caselor private se pune la cale pe îndelete practica medicală cu marcat caracter de clasă care va fi psihanaliza. Noua cerere „psy" într-adevăr, în ultimul sfert de secol, viaţa privată este revelată şi afectată totodată de avântul unei cereri psihologice care încetează să se mai refere în mod direct la alienare. Atunci se inaugurează recursul contemporan la psiholog; amploarea clientelei private a lui Charco reprezenta deja un simptom în acest sens. Nu vom m® 238 reveni asupra cauzelor acelei stări de rău existenţial care ia cu asalt spiritele acelui timp. Intensificarea spaimei, între 1857 şi 1890, provocată de ereditatea morbidă, prestigiul, pe atunci considerabil, al neurologiei, credinţa ascendentă în eficacitatea sprijinului psihologic determină creşterea noii cereri. Fără a trece cu vederea atitudinea generaliştilor pastorieni - o altă cauză a cererii „psy" -, care, presaţi de victoriile de început asupra bolilor contagioase, nu mai sunt dispuşi să suporte interminabilele povestiri despre indispoziţiile clienţilor lor. Ascultarea devine o altă specialitate. Această mutaţie coincide cu progresele cunoaşterii ştiinţifice. Stimulată de prestigiul lui Hyppolite Taine, se constituie o psihologie experimentală, aservită cultului dedicat inteligenţei. Foarte curând dominată de personalitatea lui Pierre Janet, ilustrată de lucrările lui Alfred Binet şi Theodule Ribot, susţinută de procedurile introspecţiei bergsoniene, această nouă ştiinţă se desfăşoară în două direcţii principale. Analiza psihologică, definită de Pierre Janet încă din 1889, constituie inovaţia majoră. Această metodă, întemeiată pe examinarea între patru ochi, pe notarea precisă a cuvintelor pronunţate şi pe detectarea antecedentelor, se prezintă înainte de toate ca o căutare a urmelor. Credinţa într-un subconştient nedespărţit în întregime de conştiinţă - subconştientul nefiind de fapt decât un fragment de conştiinţă - susţine această procedură de investigaţie. Măsura inteligenţei constituie celălalt aport decisiv. Ea se bazează pe convingerea că - de la idiot la geniu -există un continuum genetic şi existenţial. Scara metrică a inteligenţei, definită între 1903 şi 1905 de Binet şi Simon, şi testul care permite situarea fiecărui individ pe această scară vor intra în noul credo al psihologiei franceze. Aceste descoperiri sunt bogate în implicaţii. Analiza Psihologică impune un nou ideal terapeutic; ea incită la ibandonarea procedurilor autoritare şi la refuzul hipnozei. Metoda lui Pierre Janet foloseşte ascultarea, pe care o substituie privirii; tăcerea vătuită din cabinetul privat dobândeşte un ascendent evident asupra teatralităţii spitalului psihiatric. Un nou spaţiu psihic se desenează, mainţe chiar de introducerea psihanalizei. Să observăm, în acest sens, că pansexualismul freudian i respinge deocamdată pe susţinătorii inconştientului după pedelul francez. Aceştia vor opune până la război un baraj icace în faţa teoriilor vieneze. Eforturile de popularizare, BPuse încă din 1903 de Theodore Flournoy şi cu mai 239 multă obstinaţie încă de un obscur profesor din Poitieres, Moricheau-Beauchant, nu sunt încununate de succes. Oricum, analiza psihologică şi câteva alte cuceriri ale ştiinţei experimentale, cum ar fi definirea fetişismului de către Alfred Binet sau studiul patologiei emoţiilor de către Charles Fere, au pregătit, în profunzime, imperialismul „psy" al secolului al XX-lea. Corelate cu instaurarea, încă foarte recentă, a şcolarizării obligatorii, procedurile de măsurare a inteligenţei vor interveni în viaţa personală a nenumăraţi copii; graţie descoperirii lui Binet, şcoala, „un fel de mare tribunal democratic" (Robert Castel şi Jean-Francois Le Cerf), va face posibilă reperarea unei anormalităţi imposibil de detectat cu vreme în urmă. Până atunci, idioţii şi imbecilii puteau fi depistaţi cu uşurinţă, de acum înainte vor fi descoperite şi victimele deficienţelor mintale. Noile figuri ale psihopatologiei - arieratul, instabilul, debilul -se ridică dintr-o masă juvenilă nediferenţiată până atunci. Legea din 1909, care prevede crearea claselor de perfecţionare, sancţionează acest nou decupaj de copilărie anormală. Ea va rămâne totuşi nemodificată până în 1950. Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului Imaginile şi modul de întrebuinţare al corpului, strâns subordonate nevoilor socio-economice, depinzând de raporturile de dominaţie, ordonează pedagogia; aceasta din urmă încearcă să modeleze - la rândul ei -comportamentele şi să impună gesturile şi atitudinile; dar o mişcare surdă de eliberare îi urmează în contrapunct acestei teorii a dresajelor; mişcarea menţionată însoţeşte ascensiunea acestei subiectivizări a corpului reperat de istoricii psihologiei. Astfel, secolul al XlX-lea vede elaborându-se sau accentuându-se, în acelaşi timp, o întreagă gamă de discipline somatice şi de proceduri de rezistenţă al căror repertoriu exhaustiv este încă departe de a fi încheiat de către istorici. La această oră, în acest domeniu ca şi în multe altele, ei se găsesc de-abia în faza de studiu al discursurilor. Codul gestual al bunelor maniere, moştenitor al civilităţii lassalliene, atitudinile impuse şcolarului, pensionarului, soldatului, prizonierului, gesturile muncii industriale, atitudinile pentru odihna sau pentru simpla

107

destindere, voinţa de a elibera mişcarea, aşa cum se manifestă ea în „La Belle Epoque", desenează un vast câmp de studiu aproape neexplorat. Viaţa privata 240 ă contralovitura acestei istorii a dresajelor şi ncipărri corpurilor. Dar o dată în plus se impune să distincţiile necesare în funcţie de mediul social. \n acest domeniu, rigidităţile sunt în mod special mai evidenţe în zonele rurale. Atitudinile şi gesturile ţăranilor Miile1 par - dar poate că nu este decât rezultatul 1 oranţei noastre - a fi prelungirea unui trecut îndepărtat. , Thuillier, singurul dintre istorici care a ridicat această 'oblemă, a reconstituit inventarul acestor vechi gesturi Lntru zona Nivernais; istoria lor pare - până către mijlocul ■ecolului - cu desăvârşire imobilă. Etnologii echipei de la Muzeul Artelor şi Tradiţiilor populare care se consacră acestui dificil subiect estimează - cu titlul de ipoteză de lucru - că gesturile determinate de folosirea instrumentelor culinare nu au evoluat deloc între secolul al XlV-lea şi 1850. De la această dată până înspre 1920, evoluţia tehnicilor şi materialelor ar fi modificat - se pare - prea puţin tradiţiile. Drept urmare, are loc cea mai profundă răsturnare care va duce la reînnoirea totală a acestor gesturi cotidiene, impregnate de viaţa privată. Ar fi important dacă s-ar putea preciza această cronologie. Pe bună dreptate, Philippe Joutard observă că repertoriul gesturilor traduce o evidentă coerenţă; a şti cum apucă ţăranul un snop de paie, te ajută să prezici gesturile în cazul unei îmbrăţişări erotice. în mediul rural, tehnicile corective bazate pe credinţa într-un corp modelabil supravieţuiesc discret. Matroanele din secolul al XlX-lea continuă să modeleze craniul pruncului la naştere; folosirea scutecului, cel puţin sub o formă simplificată care lasă braţele libere, se prelungeşte în anumite sate până către zorii celei de a Treia Republici. Istoria protezei savante traduce această păstrare a credinţei în modelajul corpurilor; mamele din mediul burghez îşi obligă fiicele cu anumite diformităţi să suporte aparate ngrozitoare; prin purtarea crucii de fier, care menţine patele rigid, se încearcă sporirea „zestrei estetice" a fetelor de măritat. A redresa posturile şi a hărţui indolenţa Par toate acestea nu sunt decât obiceiuri arhaice; datorită 1 special lucrărilor lui Georges Vigarello, astăzi este •osibil să discernem etapele redresării. în prima jumătate secolului, mecanica, apoi, după 1851, modelul energetic Topus de termodinamică fac să evolueze imaginile corpului. Acesta apare ca o reţea de forţe, apoi ca un motor; esenţial nu mai este a-1 modela, ci a-1 antrena Noţiunea de exerciţiu părăseşte sfera militară; 0 gimnastică al cărei scop este, evident, să confere corpului o putere maximală pătrunde puţin câte puţin în toate disciplinele colective. Această artă reînnoită predfcă rectitudinea posturală Bărbatul este obligat să-şi strângă centura, să-şi umfle pieptul, să-şi tragă pântecele. O intenţie similară, care nu face decât să evidenţieze erotismul formelor, dă o nouă semnificaţie corsetului feminin. Astfel se justifică lordoza colectivă a femeilor din timpul celei de a Treia Republici. în sfera privată obsesia lui „Stai drept!" şi a lui „Trage-ţi burta!" face ravagii. Teama de ftizie se adaugă acestor imagini, rezultatul fiind nevoia de exerciţii respiratorii, al căror scop este utilizarea la maximum, eventual chiar mărirea capacităţii pulmonare. în paralel, ortopedia se modernizează; apare tendinţa de a înlocui aparatele rigide destinate să remodeleze corpul cu maşini care canalizează exerciţiul şi facilitează antrenamentul. Atunci se naşte gimnastica educativă şi corectivă, bazată pe o gamă largă de mişcări fragmentate. Pedagogia şcolară şi familială se inspiră din aceste modele noi. învăţători şi părinţi fac eforturi pentru a hărţui indolenţa, pentru a proscrie postura moleşită care dezvăluie inactivitatea. A sosit clipa vivacităţii dinamice. La uzină, ca şi la şcoală, timpul elastic şi diversitatea posturală dispar treptat sub efectul unei savante regularizări a disciplinelor somatice. Accentul se pune pe consecinţele benefice ale „oboselii revigorante" (Georges Vigarello). Tot atâtea intenţii care vin să adâncească, începând cu anii 1860, spaima de degenerescentă. La sfârşitul secolului, cum bine au arătat Eugen Weber şi Marcel Spivak, pregătirea necesară a revanşei vine să încoroneze această istorie a corpului redresat. Gimnastica devine o îndatorire naţională; batalioanele şcolare, înmulţirea plimbărilor pedestre traduc - pentru o perioadă - acest nou imperativ. Atunci se produce confluenţa dintre această gimnastică ambiţioasă Ş' activităţile ludice, mai dezinvolte, de origine aristocraţi^' acestea - după modelul acelor games englezeşti -conturează ceea ce deja se numeşte „sport". Echităţi* exerciţiile de vânătoare, apoi jocurile cu mingea a conturat un model de activităţi care, ca multe altei . coboară de la vârful piramidei sociale către bază. Stimula 242 i el de teoriile darwiniste şi ameninţarea germanică, sportul acţionează asupra comportamentelor: el favorizează şi atestă în acelaşi timp acel self-government j judividului; în sport, individul este obsedat de urmărirea scorului, fapt care duce la exaltarea campionului.

108

Către o înflorire a corpului în libertate Un al treilea curent, neexplorat, vine să mărească atenţia cu care sfârşitul de secol urmăreşte dezvoltarea corpului. Medicina naturală evocată anterior a predicat plimbarea la ţară, excursia la munte, apoi baia de mare şi bicicleta. Or, de-a lungul anilor, toate aceste practici se emancipează; ele părăsesc treptat sfera medicală. De această dată, intenţia nu mai este de a redresa, de a exersa, nici chiar de a îngriji trupul, cât, mai ales, de a trăi din plin bunăstarea, înflorirea unui corp în libertate. Pe scena pariziană, Isadora Duncan, în ciuda referinţei antice, simbolizează această căutare a unei game de gesturi şi atitudini care să permită o mai bună stăpânire a corpului, perceput din ce în ce mai puţin ca exterior sieşi. Este revelator, în acest sens, să constatăm că această căutare este contemporană cu noua cerere psihologică şi cu erotizarea cuplului. Cenestezia nu mai este dominată de ascultarea disfuncţiilor; ea devine atentă la percepţia stării de bine şi a voluptăţilor. în curând, însuşi severul Paul Valery va analiza plăcerile corpului gol în fluiditatea unei băi de mare. Această revoluţie - nu trebuie să ne temem de cuvinte -pe care Marcel Proust, fascinat de zbenguielile tinerelor cicliste pe plajă, o scoate în evidenţă cu atât mai mult cu cât îi este imposibil să o trăiască, va remodela cu lesăvârşire comportamentele specifice sferei private. CONCLUZIE de MICHELLE PERROT între public şi privat, echilibrul este precar şi fără încetare reformulat de teoria politică. Rousseau visa la o transparenţă absolută: „Dacă ar fi trebuit să-mi aleg locul de naştere, aş fi ales un stat unde toţi indivizii, cunoscându-se între ei, nici o manevră obscură a viciului sau modestia virtuţii nu s-ar fi putut ascunde din faţa privirii şi a judecăţii publice". Tocqueville, dimpotrivă, sublinia avantajele individualismului, „expresie recentă", scrie el în 1850, pe care îl defineşte mai curând ca pe un echivalent al sociabilităţilor: „Individualismul este un sentiment paşnic care îl îndeamnă pe cetăţean să se izoleze de masa semenilor săi şi să se retragă deoparte împreună cu familia sa şi cu prietenii săi; astfel încât, după ce şi-a format o mica societate pe placul lui, el preferă să lase marea societate să-şi joace mai departe singură rolul". La începutul secolului al XX-lea, Leon Bourgeois vede în „solidarism" mijlocul de a concilia drepturile individului cuceritor şi obligaţiile sale - „îndatorirea" sa - faţă de o societate care îi este anterioară şi din care face parte în mod organic. Această legătură întemeiază un „drept social" care exclude soluţiile totalitare în aceeaşi măsura ca şi libertatea (le laisser-faire) liberală şi justifică astfel intervenţia crescândă a statului. Secolul al XlX-lea făcuse un efort disperat pentru stabilizarea acestei frontiere, legând-o de familie, suverana în casa paternă. Dar de-abia s-a fixat, aparent, frontiera, că începe să se clatine şi să se deplaseze sub efecw multiplelor influenţe şi imperceptibile uzuri. ( în zorii secolului al XX-lea se schiţează, din ace unghi, o altă modernitate. Expansiunea pieţei, avan roducţiei, explozia tehnicilor impulsionează cu o ntensitate crescândă consumul şi schimburile. Afişele ^licitare excită dorinţa. Comunicaţiile aţâţă mobilitatea. Trenul, bicicleta, automobilul stimulează circulaţia persoanelor şi a lucrurilor. Cărţile poştale şi telefonul personalizează informaţia. Capilaritatea modelor diversifică aparenţele. Fotografia multiplică imaginea omului. Foc de artificii de semne care, uneori, maschează imobilitatea decorului. Ceva mai eliberaţi de constrângerile timpului şi ale spaţiului, indivizii aspiră la libera alegere a destinului lor pe drumul în mod iluzoriu deschis tuturor ambiţiilor. Grija pentru sine, de a avea un corp mai îngrijit şi mai bine cunoscut în complexitatea sa nervoasă, grija pentru un psihism ale cărui abisuri abia acum încep să fie întrevăzute, grija pentru o sexualitate eliberată de procreaţie, chiar de căsătorie şi de credo-ul heterosexual, se află în centrul noii estetici ca adevărate interogaţii filosofice. Acest flux al individualismului atinge, mai mult sau mai puţin, toate straturile societăţii, mai ales ale celei urbane. Lumea muncitorească, de pildă, în momentul când disciplina muncii din fabrică devine mai severă, îşi valorifică munca suplimentară şi revendică un spaţiu propriu. Iar afirmaţia conştiinţei de clasă nu este contradictorie prin raportarea la dorinţa individului nemulţumit de a ieşi din această clasă. Chiar şi ruralii, multă vreme legaţi de fatalitatea ancestrală, contaminaţi de migranţi - care funcţionează ca mediatori culturali -nu mai acceptă ca un imperativ obligatoriu vechile moduri de a trăi, a iubi şi a muri. Dar trei categorii, mai ales, scutură vechiul jug: tinerii, femeile, avangarda intelectuală şi artistică. „A vrea, a realiza, a trăi" sunt aspiraţiile pe care Martin du Gard, la douăzeci şi şapte de ani, le împrumută dublului său din romanul Devenir (Devenirea), 1908. Având acces la noile 'rofesiuni şi libertăţi, femeile revendică mai hotărâte ca "ădată dreptul de a munci, de a călători, de a iubi. expresie colectivă a unor aspiraţii mult mai difuze, teniinismul intermitent din secolul al XlX-lea, adesea

109

nnltrat în breşele puterii, devine atunci o mişcare ^stanţă; prin ziare (precum La Fronde), prin grupuri şi ^On.grese, feminismul cere egalitate în drepturile civile şi ■oce, sprijinindu-se pe o dublă argumentare: aceea a t u'u^ social şi matern al femeilor, pe de o parte, dar şi I aceea a logicii drepturilor naturale, pe de altă parte; 245 ■I dacă femeile sunt indivizi, de ce să fie tratate atunci ca nişte minore? „Femeia nouă", celebrată într-un mod uneori ambiguu de nenumăraţi bărbaţi doritori să trăiască şi altfel relaţia cuplului, este o figură profund europeană Dar aceste schimbări, mai degrabă începute decât realizate ca atare, întâlnesc pretutindeni rezistenţe formidabile religioase, morale şi politice - sprijinindu-se pe ruinele unui Vechi Regim, care nu mai reuşeşte să moară (Arno Mayer), dar mereu actualizate, reînnoite în justificările şi strategiile lor. Mişcările de tineret (cercetaşii) încearcă să disciplineze o adolescenţă dornică să se emancipeze. Un antifeminism virulent, manifestare a unei crize de identitate masculine sfidând subversiunea rolurilor milenare, le desemnează pe femei ca fiind singurele responsabile pentru decadenţa moravurilor, care constituie doar un preludiu la declinul naţiunilor. Ligile morale de toate genurile îşi iau sarcina să moralizeze strada - cupluri înlănţuite şi sărutări interzise - şi să critice aspru lecturile de proastă calitate, cheie a unui imaginar în care triumfă infernul lui Eros. Simptomatică este, în acest sens, mutaţia operată în gândirea unui Barres. Odinioară, el celebra cultul eului; de acum înainte, cultul eului va fi cuprins în cultul pământului şi al morţilor. In întreaga Europă, statele, considerabil întărite către sfârşitul secolului, pretind că acţionează asupra şi prin psihologia mulţimilor; rechiziţionează opinia publică în numele apărării naţiunilor şi afirmă superioritatea valorilor colective. Manifestul futurist din 1909 proclamă: „Noi vrem să demolăm muzeele, bibliotecile, să combatem moralismul şi feminismul (...). Noi vrem să glorificăm războiul -singura igienă a lumii". Intr-adevăr, războiul! „Declararea" sa reaminteşte tuturora şi fiecăruia în parte prioritatea publicului, limitele vieţii private, caracterul său subordonat şi relativ. El suna sfârşitul recreaţiei. Cu sprijinul unui stat întărit, cu ajutorul tehnicilor eficace, el mobilizează energiile unui tineret chemat la datorie, repune fiecare sex la locul ce i se cuvine, fiecare individ la rangul său de cetăţean. Chiar dacă,^ de fapt, nimic nu întrerupe vreo clipă viaţa privată ale care posibilităţi de manifestare sunt în anumite privinţe seve diminuate, ea trebuie totuşi să se ascundă, să se disimule j să devină încă mai secretă, mai ales dacă nu se însene p* linia dreaptă a datoriei naţionale. .£at> Ceea ce războiul a blocat, a interzis, a deviat, a susci 246 numai istoria o va spune. Să nu uităm totuşi noul sistem de relaţii care începuseră să se contureze înainte de război La ce se gândesc aceşti tineri (il.394), în aparenţă veseli, care se îmbarca pregătindu-se să intre într-un război despre care toata lumea vorbeşte că va fi de scurtă durată? Aceşti copii prinşi m nişte jocuri a căror cruzime nici măcar nu o bănuiesc încă? Aceste femei tinere saS ml puţin tinere care .şi flutură batistele, cu toţii cuprinşi dî expresia necesara a unui patriotism care îi depăşeşte'' Câte legaturi, cate iubiri întrerupte? Ce speranţe sfărâmate sau deşteptate? Ce trecut? Şi ce viitor? Vieţi Sînte asemănătoare şi diferite, pentru moment întâlnindu se si topindu-se intr-un singur trup prins definitiv în mişcarea istorici. O gară, un tren: figuri moderne ale destinului. BIBLIOGRAFIE întrucât manuscrisul prezentului volum a fost depus la editură în martie 1986, actualizarea bibliografiei se opreşte la acea dată. I. LUCRĂRI GENERALE Aries Ph., Histoire des populations frangaises et de leurs atti-tudes devant la vie depuis la XVIII" siecle, Paris, Seif, 1948. L' Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime, Paris, Pion, 1960; ed. nouă, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L' univers historique", 1973, col „Points Histoire", 1975.

110

L'Homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L'univers historique", 1977. Images de l'homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, 1983. Certeau M. de, L'Invention du quotidien, 1.1, Arts de faire, Paris, UGE, „coll.10/18", 1980. Dumont L., Essai sur l'individualisme. Une perspective anthropologique sur 1'ideologie moderne, Paris, Ed. du Seuil, col. „Esprit", 1983. Elias N., Uber den Progress der Zivilisation, Bale, 1939; trad. fr. La Civilisation des moeurs şi La Dynamique del'Occident, Paris, Calmann-Levy, 1973 şi 1975. Elshtain J. B., Public Man, Private Woman. Women in Social and Political thought, Princeton University Press, 1981-Foucault M, Histoire de la sexualite, t.I, La Volonte de savoir, t.II, L'Usage des plaisirs, t. III, Le Souci de soi, Pa"Sl Gallimard, 1976 şi 1984 (şi întreaga sa operă). Goffman E., La Mise en scene de la vie quotidienne, 1.1. Presentation de soi, t. II, Les Relations en public, Paris, t»de Minuit, 1973. Habermas J-, L'Espace public. Archeologie de la publicite corn/ne dimension constitutive de la sociâte bourgeoise (1962), Paris, Payot, 1978. Hirschman A., Bonheur prive, Action publique, Paris, Fayard, 1983 vjayer A., La persistance de l'Ancien Regime. L'Europe de 1848 a la Grande Guerre, trad. fr. Paris, Flammarion, 1983. jvloore B., Privacy, Princeton University Press, 1984. Sennett R-, Les Tyrannies de 1'intimi te, Paris, Ed. du Seuil, col. „Sociologie", 1979 (trad. fr.; titlul original: The Fall of Public Man, 1974, 1976). . La Familie contre la viile. Les classes moyennes de Chicago â Vere industrielle (1872-1890), postfaţă de Ph. Aries, Paris, Encres, 1980 (Cambridge, Mass., Harvard Univer-sity Press, 1970). n. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ Memorii: LaRevelliere-Lepeaux, Paris, Pion, 1895, 3 voi.; Mme Roland, Paris, Baudouin, 1820, 2 voi. Baczko B., „Le calendrier republicain. Decreter l'eternite", Les Lieux de memoire ( sub dir. P. Nora), t. I, La Republique, Paris, Gallimard, 1984. Cobb R„ Death in Paris, Oxford University Press, 1978; trad. fr., La mort est dans Paris, Paris, Chemin vert, 1985. Dessertine D., Divorcer â Lyon sous la Revolution et l'Empire, Lyon, PUL, 1981. Garaud M., şi Szramkiewicz R., La Revolution franţaise et la Familie, Paris, PUF, 1978. Ozouf M., La Fete revolutionnaire (1789-1799), Paris, Gallimard, 1976. Roderick Ph., Family Breakdown in Late Eighteenth Century France: Divorce in Rouen, 1792-1803, Oxford, Clarendon Press, 1980. Staum M.C., Cabanis: Enlightenment and Medical Philosophy in the French Revolution, Princeton University Press, 1980. Despre Sad: Blanchot M., Lautreamont et Sade, Paris, Ed. de Minuit, 1949. Barthes R., Sade, Fourier, Loyola, Paris, Ed. du Seuil, col. „Tel Quel", 1971, col „Points", 1980. L>nch L.W., The Marquis de Sade, Boston, Twayne Publishers, 1984. ^ DESPRE VIAŢA PRIVATĂ ÎN ANGLIA sen Fr., ^es Pemmes victoriennes. Roman et societe, W37-1867, Paris, Payot, 1979. 249 Blunden K., Le Travailetia Vertu. Femmes au foyer: une my ,fication de la revolution industrielle, Paris, Payot, 1982 Davidoff L., The Best Circles. Society. Etiquettes and the S son. Londra, 1973. Davidoff L. şi Hali C, The Firm of Wife, Children and FriendsMen and Women in the English Provincial Middle Class 1780-1850, Londra (în curs de apariţie). Fraser D. şi Sutcliffe A. ed., The Pursuit of Urban Historv Londra, 1983. * Gilbert A.D., Religion and Society in Industrial EnglandChurch, Chapel and Social Change, Londra, 1976. Girouard M-, Life in the English Country House Harmondsworth, 1980. Hobsbawm EJ. şi Ranger T. ed., The Jnvention of Tradition, Cambridge University Press, 1983. Mitchell J. şi Oakley A. ed., The Rights and Wrongs of Women,

111

Harmondsworth, 1976. Navaille J.-P., La Familie ouvriere dans l'Angletene victorienne. Des regards aux memalites, Seyssel, Champ Vallon, 1983 (excelentă bibliografie). Pinchbeck I„ Women Workers and the Industrial Revolution, 1750-1850, Londra, Frank Cass, 1969, ed. a Ii-a. Quinlan M„ Victorian Prelude. A History of English Manners, 1700-1830, Londra, 1965. Steedman C, Urwin C. şi Walkerdine V. ed., Language, Gender and Childhood, Londra, 1985. Taylor B., Eve and the New Jerusalem. Socialism and Femi¬nism in the Nineteenth Century, Londra, 1983. Vicinus M., Independent Women. Work and Community for Single Women, Women, 1850-1920, Londra, 1985. Vincent D., Bread, Knowledge and Freedom. A Study ofNineteenth Century Working Class Autobiographies, Londra şi New York, Methuen, 1981. IV. VIAŢA PRIVATĂ ÎN FRANŢA (bibliografie esenţială) Izvoare Aici nu sunt menţionate izvoarele pur literare. 1. CORESPONDENŢĂ în afară de corespondenţa privată a artiştilor, scriitorilor oamenilor politici (Baudelaire, Flaubert, George Sand - » cărei şaisprezece volume recent publicate de Georges Lu ' 250 constituie o mină inepuizabilă -, Nerval, Stendhal, Mme gwetchine, Tocqueville - în special cele trei volume de co¬respondenţă cu Gustave de Beaumont, t. VIII din Oeuvres completes, Gallimard, şi cu Mme Swetchine, t. XV -, Van Gogh către fratele său Theo etc), a fost folosită şi o impor¬tantă corespondenţă familială: Les Filles de Karl Marx. Lettres inedites, prezentate de M. Perrot, Paris, Albin Michel, 1979. Marthe (1892-1902) şi Emilie (1802-1872), prezentate de Bernard de Freminville, Paris, Ed. du Seuil, col. „Libres â elles", 1982 (col. „Points Actuels", 1983) şi 1985. Chotard-Lioret C, La Socialite familiale en province: une correspondance privâe entre 1868 et 1920, teză pentru ciclul alIII-lea, Paris-V, 1983. Ecrire, Publier, Lire. Les correspondances (problematique et economie d'un „genre litteraire"), acte al colocviului inter-naţional „Les correspondances", Nantes (octombrie 1982), universitatea din Nantes, publicaţie offset, 1982. Frere C. şi Ripert C, La Carte poştale. Son histoire, sa fonction sociale, Lyon, PUL, şi Paris, CNRS, 1983. Georges R., Chronique intime d'une familie de notables au XIX* siecle. Les Odoard de Mercurol, Lyon, PUL, 1981. Isambert-Jamati V. şi Sirota R., „La barriere, oui, mais le niveau?" (despre corespondenţa familială a familiei Goblot), Cahiers internationaux de sociologie, t. LXX, 1981, pp. 5-33. 2. JURNALE INTIME a) Texte Amiel R.F., Journal intime, Lausanne, L'Age d'homme, 1976, 1978, 1979. Bashkirtseff M., Journal (1887), Paris, Mazarine, 1985. Baude M., R H. Azai, temoin de son temps, d'apres sonjournal inedit (1811-1844), teză, Lille-III, 1980. >rame C, Journal intime. Enquete de M. Perrot et G. Ribeil, Paris. Montalba, 1985. ;feton G., Journal, Paris, Ramsay, 1985. «stant B., Journaux intimes (1803-1816), Paris, Gallimard, col- „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres completes, 1957. "e'acroix E., Journal, 1822-1863, Paris, Pion, 1980. *nn E. de, Journal et Fragments, Paris, V. Lecoffre, 1884. ne de Biran, Journal, Paris, Vrin, 1954, 3 voi. enard J., Journal, 1887-1910, Paris, Gallimard, col. „Biblio-'neque de la Pldiade, 1960. 251 Stendhal, Journal. 1801-1823, Paris, Gailimard, col. „Bibliotheque de la Pleiade" 1955. Swetchine Mme, Lettres de Mme Swetchine. Journal, contele Falloux ed., Paris, Didier, 1862. b) Manuscrise Journal de Gabrielle Laguin, 1890-1891, Journal de Renee Berruel, 1905-1916. Recueil Victor Hugo, adnotat de Claire P. de Chateaufort, 1893-1919 etc. c) Despre jurnalul intim Didier B., Le Journal intime, Paris, OUF, 1976. Georgel P., Leopoldine Hugo, unejeune fille romantique, Paris, catalog al muzeului Victor Hugo, 1967. Girard A., Le Journal intime, Paris, PUF, 1963. Leleu M, Les Journaux intimes, Paris, PUF, 1952.

112

3. AUTOBIOGRAFII, MEMORII a) Texte Bouvier J., Mes Memoires ou Cinquante-Neuf Annees d'activite industrielle, sociale et intellectuelle d'une ouvriere (18761935) (1936), ed. nouă de D. Armogathe şi M. Albistur, Paris, Maspero, 1983. Canetti E., La Langue sauvee. Histoire d'une jeunesse (19051921) (1977), Albin Michel, 1980. Chateaubriand F.R. de, Rene, Paris, 1802. - Memoires d'outre-tombe, Paris, 18481850. Daudet Mme A., L'Enfance d'une Parisienne. Enfants etmeres, Paris, 1892. Dumay J.-B.. Memoires d'un militant ouvrier du Creusot (18411926), P.Ponsot ed., Paris, Maspero, 1976. Feuillet Mme O., Quelques annees de ma vie, Paris, 1894. Foucault M., et al., Moi, Pietre Riviere, ayant egorge ma mere, ma soeur et mon frere..., Paris, Gailimard, 1973. Gambon C. F., Dans les bagnes de Napoleon III, Memoires, 1975-252 prezentate de J.-Y. Mollier, Paris, PUF, 1983. Gauny G., Le Philosophe plebeien, J. Ranciere ed., ParlSl Maspero, 1983. Grafteaux S., Meme Santerre. Une vie, Paris, Marabout, M-, Memoires de Mane Capelle veuve Lafarge ecrits par ellememe. i A. de, Le Manuscrit de ma mere, Paris, Hachette, 1924. Lejeune X.E., Calicot. Enquete de Michel et Philippe Lejeune, Paris, Montalba, 1984. Martin du Gard R., Souvenirs autobiographiques et litteraires, Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres completes, t. I, 1955. Nadaud M., Memoires de Leonard, ancien gargon magon (1895), prezentate de M. Agulhon, Paris, Hachette, 1976. Ozouf J. şi M., La Classe ininterrompue. Cahiers de la familie Sandre enseignants, 1780-1860, Paris, Hachette, 1979. Pange contesa de, Commentj'ai vu 1900, 1.1, A l'ombre de la tom Eiffel, t. II, Confidences d'une jeune fille, t. III, Derniers bals avânt l'orage, Paris, 1962, 1965 şi 1968. Perdiguier A., Memoires d'un compagnon, introd. de A. Faure, Paris, Maspero, 1977. Proudhon P. J., Memoires de ma vie, B. Voyenne ed., Paris, Maspero, 1983. Sand G., Histoire de ma vie (prima ediţie 1854-1855), Georges Lubin ed., Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de Ia Pleiade", 1970-1971, 2 voi. Sartre J.-P., Les Mots, Paris, Gallimard, 1964. Simonin A., Confessions d'un enfant de La Chapelle. Le faubourg, Paris, Gallimard, 1977. Stendhal, Oeuvres intimes, Henri Martineau ed., în special Vie de Henry Brulard, Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de la Pleiade", 1955. Truquin N., M6moires et Aventures d'un proJetaire â travers la Revolution (1888), Paris, Maspero, 1977. Valles J., L'Enfant (1881), Le Bachelier (1881), L'Insurge (1882) in Oeuvres completes, L. Scheler şi M.-C. Bancquart ed., Paris, Livre-Club Diderot, 1969-1970, 4 voi. "anderwielen L., Lise du plat pays ( roman autobiografic), postfaţă de F. Cribier, Lille, Presses universitaires, 1983. oilquin S., Souvenirs d'une fille du peuple, P#ris, Maspero, 1978. '«ss L„ Memoires d'une Europeenne, 1.1, 1893-1919, Paris, 1968. b) Studii Ocviul de la Cerisy (1979), Individualisme et Autobiographie e« Occident, C. Delhez-Sarlet şi M. Catani ed., Bruxelles, , .td- universitaires, 1983. îune Ph., L 'Autobiographie en France, Paris, A. Colin, 1971. 253 Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. du Seuil, col „Poetique"1975. Je est un autre, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique",1980. Moi aussi, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique", 1986. Actorii vieţii private 1.TEORII ŞI POLITICI ALE PRIVATULUI ŞI FAMILIEI Armogathe D. şi Albistur M., Historie du feminisme franca/se. Du Moyen Age â nosjours, Paris, Ed, des Femmes, 1977 Arnault Fr., Histoire de Frederic Le Play. De la metallurgie ah science sociale, doctorat de stat, universitatea din Nantes (sociologie), 1986. Devance L., La Pensee socialiste et la Familie de Fourier â

113

Proudhon, teză pentru ciclul al III-lea, Dijon, 1976 (funda¬mentală). Deniei R., Une image de la familie et de la societe sous la Restauration (1815-1830), Etude de la presse catholique, Paris, Ed. ouvrieres, 1965. Donzelot J., La Police des familles, Paris, Ed. de Minuit, 1977. Edelman B., La Maison de Kant, Paris, Payot, 1984. Ewald F., L'Etat-providence, Paris, Grasset, 1986. Meyer Ph., L'Enfant et la Raison d'Etat, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points Politique", 1977. Picq Fr., Sur la theorie du droit maternei. Discours anthwpologiques et discours socialistes, doctorat de stat, Paris-IX, 1979. Prigent R. (sub direcţia lui), Renouveau des idees sur la familie, caiet al INED, nr.18, 1954. Rosanvallon P., Le Moment Guizot, Paris, Gallimard, 1985. 2. STUDII GENERALE Goody J., The Development of the Family and Marriage in Eu¬rope, Cambridge University Press, 1983; trad. fr. L'Bvo-lution de la familie et du mariage en Europe, Paris, A. Colin, 1985. Guillaume P., Individus, Familles, Nations. Essai d'histoiK demographiques, XIX'-XX' siecle, Paris, SEDES, 1985. Le Bras H. şi Todd E., L'lnvention de la France, Paris, Plune1' 1981. , Lequin Y., Histoire des Franţais, 1.1, Un peuple et son pays- • II, La Societe, t. III, Les Citoyens et la Democraţie, Pa" ' A. Colin, 1983-1985. Segalen M., Sociologie de la familie, Paris, A. Colin, 25* Shorter E., Naissance de la familie moderne, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1981 (trad. fr. din The Making of the Modern Family, 1975) 3. DREPT /Vrnaud-Duc N., Droit, Mentalites et Changement social en Provence occidentale. Une 6tude sur le strategies et la pratique notariale en matiere de regime matrimoniale, de 1785 a 1855, Aix-en-Provence. Edisud, 1985. Bordeaux M., „Droit et femmes seules. Les pieges de la discrimination", in Farge A. şi Klapisch Ch., Madame ou Mademoiselle?, Paris, Montalba, 1984. Dhavernas O., Droit des femmes, Pouvoir des hommes. Paris, Ed. du Seuil, col. „Libre â elles", 1978. Ourliac P. şi Gazzaniga L., Histoire du droit civil francais de Van mii au Code civil, Paris, Albin Michel, 1985. 4. FUNCŢIILE FAMILIEI Borie J., Mythologies de l'heredite, Paris, Calilee, 1981. Capdevielle J., Le Fetichisme du patrimoine. Essai sur un fondement de la classe moyenne, Paris, Fondation naţionale des sciences politiques,1986. Metral M.-O., Mariage: les hesitations de l'Occident, Paris, Aubier, 1977. Zeldin Th., Histoire des passions francaises, 1848-1945, t.I, Ambition et Amour, t.II, Orgueil et Melligence, t. HI, Gout et Corruption, t. IV, Colere et Politique, t. V, Anxiete et Hypocrisie, Paris, Encres, 1978-1979 (trad.fr. din Ambi¬tion, Love and Politics, 1973, şi Intellect, Taste and Anxi-ety, 1977, Oxford University Press). 5 FAMILIE ŞI MEDII SOCIALE a) Lumea rurală pi. lverie E. şi Lamaison P., L'Impossible Mariage. Violence et Parente en Gevaudan, XVII', XVIII' et XIX' siecle, Paris, Hachette, 1982. Khe-Meritt M.-J., Vivre ă Bue-en-Sancerrois, teză pentru «ciul al HI-lea, Paris-VII, 1982. e^y D-, Visites aux paysans du Centre (1907-1934) (1934), Paris, 1978 255 Hubscher R., L'Aghculture et la Soci6t6 rurale dans 1 Pas-de-Calais du milieu du XIX" siecle a 1914, Arras 197/ 2 voi. Lehning J., Peasants of Marlhes, Economic Developmem and Family Organization in 19th Century France, Univesitv Of North Carolina Press, 1980. Segalen M., Mari et Femme dans la societe paysanne, Paris Flammarion, 1980. - Nuptialite et Alliance. Le choix du conjoint dans une cornmune de l'Eure, Paris, Maisonneuve et Larose, 1972. Weber E., Peasants into Frenchmen. The Modemization of Rural France, 1870-1914, Stanford University Press; 1976, trad.

114

fr., La Fin des terroirs. La modemisation de la France rurale 1870-1914, Paris, Fayard, 1983. b) Burghezia Actes de la recherche en Sciences sociales, „Le patronat" 1978 (21-22). Chaline J. -P., Les Bourgeois de Rouen. Une elite urbaine du XIX" siecle, Paris, Fondation naţionale des sciences politiques, 1982. Charle Ch., Les Hauts Fonctionnaires en France au XIX' siecle, Paris /Julliard, „Archives", 1980. Daurnard A., La Bourgeoisie parisienne de 1815 a 1848, Paris, SEVPEN, 1963. - (sub dir. lui) Les Fortunes frangaises au XIX' siecle, Paris, Mouton, 1973. Estebe J„ Les Ministres de la Republique, 1871-1914, Paris, Fondation naţionale des sciences sociales, 1982. Miller M.B., The Bon Marche; Bourgeois Culture and the De¬partment Store, 1869-1920, Princeton University Press, 1981. Perrot M., Le Mode de vie des familles bourgeoises, 18731953, Paris, A. Colin, 1961. Royer J.-P., Martinage R., Lecoq P., Juges et Notables au XIX' siecle, Paris, PUF, 1982. Serman W., Les Officiers frangais dans la nation, 1848-191*< Paris, Aubier, 1982. c) Lumea muncitorească, mediile populare BIBLIOGRAFIE: 1. izvoare: Perrot M. Enquetes sur la con& tion ouvriere en France au XIX" siecle, Paris, Microeditio Hachette, 1972 ( în primul rând monografiile de fam 256 redactate de Le Play şi şcoala sa); 2. lucrări: Noiriel G., Les Ouvriers dans la societe frangaise, XIX'-XX' siecle, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1986. Accampo E., Industrialization and the Working Class Family: Saint-Chamond, 1815-1880, University Microfilms Inter¬national, Ann Arbor, Michigan, 1984. Burdy J-- P-> ^e Soleil noir. Formation sociale et memoire ouvriere dans un quartier de Saint-Etienne (1840-1940), teză, - Lyon II, 1986. Chevalier L., Classes laborieuses et Classes dangereuses â Paris pendant la premiere moitie du XIX' siecle, Paris, Pion, 1958. Frey M., ,,Du mariage et du concubinage dans les classes populairesâ Paris en 1846-1847", AnnalesESC, 1978 (iulieaugust). Gribaudi M., Proces de mobilite et d'integration. Le monde ouvrier turinois dans le premier demi-siecle, teză, EHESS, 1985. Jacquemet G., Belleville au XIX' siecle, Paris, EHESS, 1984. Lequin Y., Les Ouvriers de la region lyonnaise, 18481914, Lyon, PUL, 1977, 2 voi. Noiriel G., Lonwy. Immigres et proletaires (1880-1980), Paris, PUF, 1984. Pierrard P., La Vie ouvriere â Lille sous le Second Empire, Paris, Bloud et Gay, 1965. Ranciere J., „En allant â l'expo: l'ouvrier, sa femme el les machines", Les Revoltes logiques, 1975 (1). - La Nuit des proletaries. Archives du reve ouvrier, Paris, Fayard, 1981. Reddy W., „Family and Factory: French Linen Weavers in the Belle Epoque ", Journal of Social History, 1975 (102-112). ■ The Rise of Market Culture. The Textile Trade and French Society, 1750-1900, Cambridge University Press şi Paris, Maison des sciences de rhomme, 1984. <>• FIGURI ŞI ROLURI SEXUALE J.-p. (prezentat de), Miserable et Glorieuse: la Femme du XIX' siecle, Paris, Fayard, 1981. Lolloque Jules Ferry ( prezentat de F. Furet), Paris, EHESS, 1985. "illemin H., L'Engloutie. Adele, fille de Victor Hugc 0830-1915), Paris, Ed. du Seuil, 1985. ■"biehler Y. şi Fouquet C, Histoire des meres du Moyen Agt anosjours, Paris, Montalba, 1977. ac Millan, Housewife orHarlot: the Place ofWomen in French Society, 1981. 257 Martin-Fugier A., La Bourgeoise. Femme au temps de Pa Bourget, Paris, Grasset, 1983. u/

115

Perrot M., (sub dir. lui) Une histoire des femmes est-elle pos I We?Marsilia, Rivages, 1984 (în special A. Fine, „Le trous' seau"). Sarrazin H., £tis6e Redus ou la Passion du monde, Paris La Decouverte, 1985. ' Smith B.,Ladies ofthe Leisure Class. The Bourgeoises ofNorthem France in the Nineteenth Century, Princeton Universitv Press, 1981. y Sohn A. M., „Les roles fe"minins dans la vie privee: approche methodologique et bilan de recherches", Revue d'histoire moderne et contemporaine, 1981 (octombrie-decembrie) Tilly L.A.şi Scott J.W., Women, Work and Family, New York, Hoit, Rinehart and Winston, 1978. Verdier Y., Fagons de dire, Fagons de faire. La laveuse, la couturiere, la cuisiniere, Paris, Gallimard, 1979. 7. COPILĂRIE, ADOLESCENŢĂ, EDUCAŢIE Annales de demographie historique, 1973: „Enfance et societe" (bibliografie importantă). Berlanstein L. R., „Growing up as Workers in Nineteenth Cen¬tury Paris: the Case of the Orphans of the Prince Imperial", French Historical Studies, t.XI, nr. 4, 1980. Boltanski L., Prime âducation et Morale de classe, Paris-La Haye, 1969. Bouille' M., Les PSdagogies du corps. Lieux et corps pedagpgiques du XVIII' au XIX' siecle, doctorat de stat, Paris-VIII, 1984. Compere M.-M., Du college au lycee (1500-1850). Genealogie de 1 'enseignement secondaire francais, Paris, Gallimard/Julliard, „Archivese", 1985. Cottereau A., „Travail, ecole, familie. Aspects de la vie des enfants d'ouvriers â Paris au XIXe siecle", Autrement, IX, 1977. Crubellier M., L 'Enfance et la Jeunesse dans la societe franţaise (1800-1950), Paris, A. Colin, 1970. Faye-Sallois F., Les Nourrices a Paris au XIX' siecle, Pans. Payot, 1980. Gelis J., Laget M. şi Morel M.-F., Entrerdansla vie. Naissances et enfances dans la France traditionnelle, Paris, Gallimar Julliard, „Archives", 1981. Gillis J. R., Youth and History. Tradition and Change in Eut pean Age Relations, 1770- Present, New York/Londra, Ac demic Press, 1974. 258 (,iehler Y., Bernos M., Ravoux-Rallo E., Richard E., De la elte â la minette. Les jeunes fîlles de Vage classique â pu posjours, Paris, Temps actuels, 1983. j^ge D., Paris et ses sans-famtile au XIX* siecle, teză pentru ciclul al IlI-lea, Paris-VII, 1981. livy M.-F-, De meres en fîlles. L'education des Francaises, 1850-1880, Paris, Calmann-Levy, 1984. uayeur E, L 'Enseignement secondaire des jeunes filles sous la Troisieme Republique, Paris, Fondation naţionale des sciences politiques, 1977. Mayer F. şi Gadille J.(colocviu sub dir. lui), Education et Images de la femme chretienne en France au debut du XX' siecle, Lyon, L'Hermes, 1980. Perrot M., „Sur la segregation de l'enfance au XIX" siecle", La Psychiatrie de l'enfant, 1982/1 t. XXV, pp. 179-207. - „Quand la societe prend peur de sa jeunesse au XIXe siecle", colocviul Les Jeunes etles Autres, prezentat de A. Percheron şi M. Perrot, Paris, Centrul din Vaucresson, 1986, 2 voi. Pouthas H., La Jeunesse de Guizot, Paris, Alean, 1936. Sartre J.-P., L'Idiot de la familie: Gustave Flaubert de 1821 a 1857, Paris, Gallimard, 1971-1972, 3 voi. Schnapper B., „La correction paternelle et le mouvement des idees au XIX" siecle", Revue historique, aprilie-iunie 1980. 8. VECINI ŞI SERVITORI Ethnologie francaise, 1980 (aprilie-iunie), „Provinciaux et province â Paris". Fraisse G., Femmes toutes mains. Essai sur le service domestique, Paris, Ed. du Seuil,1979. N., Les Travailleurs immigrâs juifs â la Belle Epoque. Le „Pletzl " de Paris, Paris, Fayard,1985.

116

c Bride Th., The Domestic Revolution, The Modernization >f Household in England and France (1820-1920 ), Londra, 1976. «in-FUgjer A., La Place des bonnes. La domesticite feminine â Paris en 1900 PariS( Grasset, 1979. son-Jourde F., La Colonie auvergnate de Paris au XIX' siecle, pans, Bibi. historique de la Viile de Paris, 1976. DE FAMILIE ŞI RITURI PRIVATE . Contribution â l'etude historique des congâs et des Vl>cances scolaires, Paris, 1971. Bonnet S. şi Cottin A., La Communion solennelle, Paris 19<:Q Burbabd R., La Vie quotidienne en France, 1870-1900 pa Hachette, 1947. ' s' La Vie quotidienne en 1830, Paris, Hachette, 1957. Daumard A. (prezentat de), Oisivete et Loisirs dans Ies societă occidentales au XIX" siecle, Colocviu pluridisciplinar, Am'* ens (noiembrie 1982), Abbeville, Paillart, 1983. Gerbod P., La Condition universitaire en France au XIX" siecle Paris, 1965. Guillaume P., La Population de Bordeaux au XIX' siecle Paris 1972. ' ' Thuillier G., Pour une historie du quotidien en Nivernais au XIX' siecle, Paris, Mouton, 1977. - L 'Imaginaire quotidien au XlX'siecle, prefaţă de Yves Pelicier Paris, Economica, 1985. Tulard J., La Vie quotidienne des Franţais sous Napoleon, Paris Hachette, 1978. 10. DRAME ŞI CONFLICTE Adler L., L 'Amour a I 'arsenic. Histoire de Mărie Lafarge, Paris, Denoel, 1985. Charuty G., Le Couvent des fous. L 'intemement et ses usages en Languedoc aux XIX" et XX' siecle, Paris, Flammarion, 1985. Guillais J., La Chair de l'autre. La crime passionnel au XIX' siecle, Paris, Oii vier Orban, 1986. Levy F.-P., L 'Amour nomade. La măre et 1 'enfant hors mariage (XVI'-XX" siecle), Paris, Ed. du Seuil, col. „Libre â elles", 1981. Ripa Y., La Ronde des folles. Femme, folie et enfermement au XIX' siecle, Paris, Aubier, 1986. Rouy H., Mămoires d'une alienee, Paris, P.Ollendorff, 1883. Schnapper B„ „La separation de corps de 1837 â 1914. Essai de sociologie juridique", Rcvue historique, aprilie-iunie 1978. Tricaud F., L'Accusation. Recherche sur ies figures de l'agression âthique, Paris, Dalloz, 1977. 11. CELIBATARI ŞI SOLITARI XIX' Arnold O., Le Corps et l'Ame. La vie des religieuses au & siecle, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique , j Beaune J.-C, Le Vagabond et la Machine. Essai 0 l'automatisme ambulatoire. Medecine, technique et societă, 1880-1910, Seyssel, Champ Vallon, 1983. o ne J-> Le Celibataire francais, Paris, Sagittaire, 1976. nelbourg-Delphis M., Masculin singulier. Le dandysme et son histoire, Paris, Hachette, 1985. Frage A.şiKlapischCh., Madame ou Mademoiselle ? Itineraires de Ia solitude feminine au XIX' siecle, Paris, Montalba, 1984. Goffman E., Asiles. Etudes surla condition sociale des malades mentaux et autres redus. Paris, Ed. de Minuit, 1972 (trad. fr. după Asylums, New York, Anchor Books, 1961). Kempf R-> Dandies. Baudelaire et Cie, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points", 1984. 0' Brien P., The Promise of Punishment. Prisons in Nineteenth Century France, Princeton University Press, 1982. Seigel J., Bohemian Paris. Culture, Politics and the Boundaries ofBourgeois Life, 1830-1930, New York, Elizabeth Sifton Books, Viking, 1986. Spaţii private (lucrări nemenţionate în note) 1. STUDII GENERALE Bertillon Dr. J., Essai de statistique comparee du surpeuplement des habitations â Paris et dans Ies grandes capitales europeennes, 1894. Burnet L., Villegiature et Tourisme sur Ies cdtes de France,

117

Paris, Hachette, 1963. Daumard A., Maisons de Paris et Proprietaires parisiens au XIX' siecle, 1809-1880, Paris, Ed. Cujas, 1965. Devillers Ch. şi Huet B., Le Creusot, naissance et developpement d'une viile industrielle, 1872-1914, Seyssel, Champ Vallon, 1981. -leb-Vidal M. şi Debarre-Blanchard A., Architecture domestique et Mentalites. Les traites et Ies pratique, XVI 'XIX'siecle, in extenso, numerele 2 (1984) şi 5 (1984-1985). ■ La Maison. Espaces et intimi tes, nr. 9 (1986), Ecole d'architecture, Paris-Villemin. srnandez M, La Ceinture noire de Paris, histoire de la Zone, . teză pentru ciclul al Hl-lea, Paris-VII, 1983. ullard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris, Champion, 1976. eirand R.-H., Les Lieux, histoire des commodites, Paris, La °ecouverte, 1985. ' parisien chez lui au XIX' siecle, 1814-1914, Archives nationales, noiembrie 1976-februarie 1977. 261 m I Le Siecle de l'eclectisme, Lille 1830-1930, Bruxelles, Archiv d'architecture moderne, 1979, t. I. es Thornton P., Authentic Decor. The Domestic Interior ison 1920, Londra, Weidenfeld, 1984. °" Veillard J.-Y., Rennes au XIX" siecle, architectes, urbanism et architecture, Rennes, Ed. du Thabor, 1978. 2. REŞEDINŢE BURGHEZE Aron J.-P., Le Mangeur du XIX" siecle, Paris, Laffont, 1973 Bedon M., Le Chiteau au XIX'siecle en Vendee, Fontenay-le-Comte, Lussaud, 1971. Cardon E., L'Art au foyer domestique, 1884. Chabot P., Jean et Yvonne, domestique en 1900, Paris, Tema-Editions, 1977. Derouet Ch., Grandes Demeures angevines au XIXC siecle. L'oeuvre de Ren6 Hode entre 1840 et 1870, Paris, Caisse naţionale des monuments historiques, 1976. Marrey B. şi Monnet J.-P., La Grande Histoire des serres et des jardins d'hiver, 1780-1900, Paris, Graphite, 1984. Petitpas M., Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913. La Viile d'hiver d'Arcachon, Paris, Institutul francez de arhitectură, 1983. 3. LOCUINŢA MUNCITOREASCĂ Bourniquel M, Pour construire sa maison, 1919. Flamand J.-P., (sub dir. lui), La Question du logement et le Mouvement ouvrier francais, Paris, Ed. de la ViUette, 1981. Godin J.-B.A., Solutions sociales (1871), Quimperld, La Digitale, 1979. Guerrand R.-H., Les Origines du logement social en France, Paris, Ed. ouvrieres, 1966. Guillot E., La Maison salubre, 1914. Jean-Baptiste Godin et le Familistere de Guise, Bruxelles, Archives d'architecture moderne, 1976. Jonas S., La Cite de Mulhouse ( 1853-1870): un modele d'habitation economique et sociale au XIX" siecle, Pan»1 ministere de l'Urbanisme et du Logement, secretariat de Recherche architecturale, 1981, 2 voi. , Lucas Ch., Etude sur les habitations a bon marche en France â l'etranger, 1899. js Marrey B., Un capitalisme ideal (Menier a Noisiel), pan ' Clancier-Guenaud, 1984. Mesnil Dr. O. du, L'Habitation du pauvre, 1890. . ft Taricat J. şi Villars M., Le Logement a bon marche. Chrom 262 Paris, 1850-1930, Paris, Ed. Apogee, 1982. mp R-> Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914, Paris, Ed. ouvrieres, 1971, 2 voi. 4. LOCUINŢA RURALĂ

118

jjaudrillart H., Les Populations agricoles de Ia France, 18851893, 3 voi. gouchard-Huzard L., Trăite des constructions rurales et de leurs dispositions, 1858-1860, 2 voi. poville A. de, Les Maisons types, 1894 (51 de monografii despre casele rurale). Layet A., Hygiene et Maladies des paysans. âtude sur la vie matârielie des campagnards en Europe, 1882. Perthuis de Laillevaut, Trăite d'architecture rurale, 1810. Roux A., Recueil de constructions rurales et comtnunales, 1843. Vitry U., La Proprietaire architecte, 1827. Indivizi şi intimităţi 1. IDENTITATE Bernard D., Itinerants et Ambulants dans l'Indre au XIX' siecle, teză pentru ciclul al IlI-lea, EHESS, 1982. Besanţon A., Histoire et Experience du moi, Paris, Flammarion, 1971. Freund G., Photographie et Socifte, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1974. Ginzburg C, „Signes, traces, pistes. Recines d'un paradigme de l'indice", Le Debat, noiembrie 1980. L'Homme, 1980/4, număr special despre denominaţie; articole semnate de A. Burguiere, M. Segalen, F. Zonabend efc. Identites, catalog al expoziţiei organizate de Centrul naţional al fotografiei, palatul din Tokyo, 1986. Kaluszynski M., Alphonse Bertillon, savant et policier. L'anthropometrie ou le dâbut du fichage, masterat, ParisVII, 1981. ^ahoum V., „La belle femme ou la stade du miroir en histoire", Communications, nr. 31, 1979. tfouas L., Tricard J., Barriere B., Boutier J., Peyronnet J.-C, Ltonard, Mărie, Jean... âtude de l'evoîution des prenoms R depuis un millenaire, Paris, CNRS, 1984. JI'le A., L'Empire de la photographie, 1839-1980, Paris, So 1982" nta8 S., La Photographie, Paris, Ed. du Seuil, col. „Fiction et Cie", 1979. 263 2. CORPUL §o

I Corbin A., Le Miasme et la Jonquille. L'odorat et l'i social XVIII '-XX' siecle, Paris, Aubier-Montaigne, Delumeau J., Le Peche et la Peur, Paris, Fayard, 1983.' Desaive J.P., „Le nu hurluberlu", Ethnologie franţaise, 1975 3-4. Gerbod P., „Les metiers de la coiffure dans la premiere moiti' du XXC siecle", Ethnologie francaise, ianuarie-martie 1983 Goubert J.-P., La Conquete de l'eau, L'avenement de la sânte â 1'âge industriei, introd. de Emmanuel Le Roy Ladurie, Paris Laffont, 1986. Guermont M.-R, La „Grande fille". L'hygiene de lajeune filie d'apres les ouvrages medicaux (fin XlX'debut XX' siecle), masterat, universitatea din Tours, 1981. Heller G., Propre en ordre, habitation et vie domestique, 1850-1930: 1'exemple vaudois, Lausanne, fid. d'En bas 1979. Joutard Ph., „L'homme et son corps", L'Histoire, nr. 22. Loux Fr., Le Jeune Enfant et son corps dans la medecine traditionnelle, Paris, Flammarion, 1978. Loux Fr. şi Richard Ph., Sagesse du corps: la sânte et la maladie dans les proverbes francais. Paris, Maisonneuve et Larose, 1978. Murard L. şi Zylbermann P., Sanitas sanitatum et omnia sanitas, CERFI, 1980. Perrot Ph., Les Dessus et les Dessous de la bourgeoisie. Une histoire du vetement au XIX" siecle. Paris, Fayard, 1981. Le Travail des apparences ou les Transforwations du corps feminin (XVIII '-XIX' siecle), Paris, Ed. du Seuil, 1984. Shorter E., A History of Women's Bodies, New York, Basic Books, 1982; trad. fr„ Le Corps des femmes, Paris, Ed. du Seuil, 1984. Spivak M., „L'education physique et le sport francais,

119

1852-1914", Revue d'histoire modeme et contemporaine, ianuarie-martie, 1977. Starobinski J., „Breve histoire de la conscience du corps", Re¬vue francaise de psychanalyse, 1981, 2. Vigarello G., Le Corps redresse. Histoire d'un pouvoir pedagogique, Paris, Delarge, 1978. Le Propre et le Sale. L 'hygidne du corps depuis le Moyen Age, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique", 1"» Weber E., „Gymnastic and Sports in Fin de Siecle France. Opium of the classes", American Historical Review, 19 voi 76 (70-98). 264 , ouFLETUL: VISUL, RUGĂCIUNEA ŞI 3# MĂRTURISIREA t) Visul Beguin A., L 'Ame mmantique et le RSve, Paris, Jos6 Corti, 1937. nenjamin W., Charles Baudelaire. Un poete lyrique a l'apogăe du capitalisme, Paris, Payot, 1982. Benjamin W. şi Paris, colocviu internaţional despre „Passagen-Werk", 1983, prezentat de Wismann H., Paris, Cerf, 1986. Bousquet J., Les Themes du reve dans la littSrature romantique, Paris, Didier, 1964. Gusdorf G., L'Homme romantique. Paris, Payot, 1984. Jeanneret M., „La folie est un reve: Nerval et le Dr. Moreau de Tours", Romantisme, nr.27, 1980. Raymond M., Romantisme et Reverie, Paris, Jose Corti, 1978. Steiner G., „Les reves participent-ils de l'histoire? Deux questions adressees â Freud", Le Debat (25), mai 1983. b) Pietate şi confesiune Bernos M., „De l'influence salutaire ou pernicieuse de la femme dans la familie et la societe", Revue d'histoire moderne et contemporaine, iulie-septembrie 1982. Boutry Ph., Les Veneres Pasteurs du diocese de Belley. Cheminement des mentalites et des opinions religieuses dans lesparoisses du diocese del'Ain de 1815â 1880, teză pentru cliclul al IH-lea, Paris-I, 1983. ■„Reflexions sur la confession au XIXC siecle", Pratiques de la confession des Peres du desert â Vatican II, Paris, Cerf, 1983. " "L'anticlerical, la femme et le confessionnal", L'Histoire, nr.16. -abanis J„ Michelet, le Pretre et la Femme, Paris, Gallimard, 1978. olvy G., Religion et Societe. Le diocese de Montpellier au XIX' siecle, teză, Paris, 1972. uŞ'n B., Le Miracle et le Quotidien. Les ex-voto provengaux, itnages d'une societe, Aix universite, 1983. mre Y.-M., Une chretiente au XIX" siecle. La vie religieuse fes populations du diocese d'Arras, 1840-1914, Lille, ^ presses Universitaires, 1977. Sree M., „Confession et penitence dans les visites pastorales 265 et Ies statuts synodaux bretons, XIXc-XXe siecle", Pratique de la confession (...), op. cit. Langlois C, Le Diocese de Vannes au XIX' siecle (1800-1830) Paris. Marcilhacy Ch., Le Diocese d'Orlâans sous 1'Episcopat de Mgr Dupanloup, Paris, Pion, 1962. & Michaud S., Muse et Madone. Visages de la femme de la R6volution francaise aux apparitions deLourdes, Paris Ed du Seuil, 1985. ' ' Pelckmans P., „Le pretre, la femme et la familie: notes sur Tanticlericalisme de Michelet", Romantisme, nr.28, 19go Pieirard P., L 'Eglise et Ies Ouvriers en France (1840-1940) Paris, Hachette, 1984. Sa vait C, Le Livre catholique temoin de la conscience religieuse en France au XIXe sitele, teză, Paris-Sorbonne, 1981. 4. LOISIR-URI SOLITARE ŞI PLĂCERI SECRETE a) Lectură şi muzică Amaouche-Antoine M.-D., „Espe'raza, 1870-1940: une viile ouvriere chante", Ethnologie francaise, 1986. Bailbe J.-M., Le Roman et la Musique en France sous la

120

monarchie de Jullet, Paris, Minard, 1969. Borreil J.(prezentat de), Les Sauvages dans la citi. Autoâmancipation du peuple et instmetion des prol6taires au XIX' siecle, Seyssel, Champ Vallon, 1985. Fabre 0., „Le livre et sa magie. Les liseurs dans les societe pyrene"ennes aux XIX" et XXesiecles", Pratiques de la lecture ( R. Chartier ed.), Marsilia, Rivages, 1985. Lamarre A., L'Enfer de la III ' Rdpublique. Entrepreneurs moraux et pomographes, teză, Paris-VII, 1986. Lenoir R., „Note pour une histoire sociale du piano", Actes de la recherche en sciences sociales, nr.28, iunie 1979. Ozouf J. şi Furet F., Lire et tâcrire. L'alphabe'tisation des Frangais de Calvin â Jules Ferry, Paris, Ed. de Minuit, 1977. Parent-Lardeur R, Lire a Paris au temps de Baltac. Les cabinets de lecture â Paris, 1815-1830, Paris, EHESS, 1981. Pich E., „Pour une d6finition de la po6sie comme phenomine social au XIX" siecle", Romantisme, nr.39, 1983. Pistone D., Le Piano dans la littârature franţaise des origi!>eS jusque vers 1900, Paris, Champion, 1975. Thiesse A.-M., Le Roman du quotidien. Lecteurs et lectuft populaires â la Belle âpoque, Paris, Chemin vert, ' . ' Vezi Histoire de 1 'edition francaise, t. III, Le Temps des ăditet» 266 Du romantisme â la Belle Epoque, Martin H. J. şi Chartier R. ed., Paris, Promodis, 1985. b) Obiecte şi colec{ii gaudrillard J., Le Systeme des objets, Paris, PUF, 1968. giasi J.-M. de, „Systeme et deviance de la collection de l'dpoque romantique", Romantisme, nr. 27, 1980. Boime A., „Les hommes d'affaires et Ies arts en France au XIX' siecie", Actes de la recherche en sciences sociales, nr.28, iunie 1979. Martinet Ch., „Objets de familie, objets de musee, ethnologie ou museologie", Ethnologie francaise, 1980,1. Martin-Fugier A., „La douceur du nid. Les arts de la femme â la Belle Epoque", Urbi, V. Pomian K., „Entre l'invisible et le visible: la collection", Libre, 1978, nr.2-3. c) Animale şi păpuşi Agulhon M., „Le sang des betes. Le probleme de la protection des animaux en France au XIX" siecle", Romantisme, „Sangs" nr.31, 1981. Capia R., Les Poup6es franţaises, Paris, 1979. - „L'âge d'orde la poupee au XIX' siecle", Histoire delapoup6e, Expozi{ia din Courbevoie, 1973-1974. Manşon M., „La poupee, objet de recherches pluridisciplinaires", Histoire de l'education, aprilie 1983, nr.18. Pelosse V., „Imaginaire social et protection de 1'animal. Des amis des betes de 1 'an X au Idgislateur de 1850", L 'Homme, XXI şi XXII, octombrie-decembrie 1981 şi ianuarie-martie 1982. E., Histoire de la protection des animaux en France au XIX'siecle, DEA, Paris-VII, 1982. 5- DRAGOSTE ŞI SEXUALITATE Aitneren France (1760-1860), acte ale colocviului internafional de la Clermont-Ferrand, adunate şi prezentate de P. Viallaneix şi J. Ehrard, Clermont-Ferrant, 1980, 2 voi. otnmunications, nr.35, „Sexualites occidentales", articole de Ph. Aries, A. Bejin, M. Pollak (în special asupra homosexua-, , '«aţii) etc. Histoire, ianuarie 1984, „Amour et Sexualitd". 267 i , „r.4 l97fi j*'* ă** "X«-ALA Bercherie R, „i Carroy-TWraTd Th.; St^obinSkij Le t;, ^'toamna

121

«-enom ane, 1986. i a 268 s. de la fin du XIX* siecle", Recherches, nr.29, decembrie 1977 L 'HaJeine des faubourgs. Lalouette J., „Le discours bourgeois sur Ies de'bits de boisson aux alentours de 1900", ibid. Liedekerke A., de, La Belle Iipoque de 1'opium, Paris La Difference-Le Sphinx, 1984. Marrus M.-R., „L'alcoolisme social â la Belle fipoque" Recherches, nr.29, op.cit. PloneVez Ci „L'Alcoolisme dans Ies milieux ouvriers â Paris 1880-1914, masterat, Paris-VII, 1975. c) Sinucideri Baechler }., Les Suicides, Paris, Calman-Levy, 1975. Chesnais J.-C, Les Morts violentes en France depuis 1826 Paris, PUF, 1976. -Histoire de la violence, Paris, Hachette, col. „Pluriel", 1982. Durkheim E., Le Suicide, Paris, PUF, 1930, ed. noua. d) Asistenta medicală: medicina şi viaţa privată Cottereau A. (sub dir. lui), „L'usure au travail", Le Mouvement social, iulie-septembrie 1983, nr.124. „La tuberculose: maladie urbaine ou maladie de l'usure du travail? Critique d'une Epidemiologie officielle: le cas de Paris", Sociologie du travail, nr.78. Guillaume P., Du desespoir au salut: les tuberculeux aux XIX" et XX' siecles. Paris, Aubier, 1986. Kniebiehler Y. şi Fouquet C, La Femme et les savoirs, Paris, Hachette, 1983. Lăonard J., La Medecine entre lespouvoirs etles savoirs, Paris, Aubier, 1979. La France mSdicale. Medecins et malades au XIX" siecle, Paris, Gallimard, 1978. La Vie quotidienne du mădecin de province au XIX" siecle, Paris, Hachette, 1977. Peter J.-P., „Les medecins et les femmes", Miserable et Glorieuse: la Femme du XIX" siecle, lucrare prezentată de J.P. Aron, Paris, Fayard, 1981. e) Alienistul, psihologul şi viata privată 270 Baumfelder-Bloch E., Medecine et Societe face â l'e anormale de 1800 a 1940, teză pentru ciclul al IH-lea EHESS.1983. CastelR.,L-OrdrepSychiatrique t I L' 0 Paris, Ed. de Minuit, 1976 & T & 1altinism FoucaultM., Naissance de la clini™, u gard medical, Paris, PUF ^3 "****«« dki reGauchet M. şi Swain G La P f L'Institution asilaire et la revo'nTn 5- rCSprit humai"Gallimard, 1981. revolution democratique, Paris, de octombrie-decembrie 1980 Pinell P. şi Zafiropoulos M scolaire. De Iadi'' Roudmesco E Seuil, 1986. f- ». 1925-1985, Paris,

122

^^ LISTA ILUSTRAŢIILOR 214. în cartierul Buttes-Chaumont, la Paris, un imobil destinat micii burghezii. El este împodobit cu graţiile la modă ale faimoasei Art Nouveau: efecte de apareiaj foarte îngrijite, feronerie ornamentată cu o ramură de iederă - temă la modă -, ici şi colo, motive sculptate. Lipsa unei intrări monumentale şi a etajului nobil, ca şi voinţa de a nu destina, ca până atunci, ultimul nivel servitorilor atestă o mutaţie în spirit la arhitecţii influenţaţi de mişcarea socială de la începutul secolului al XX-lea. 215. Arhitectul Theo Petit se numără printre cei care au popularizat formulele lansate de Art Nouveau la începutul secolului al XX-lea; el a construit la Paris mai multe ansambluri de dimensiuni remarcabile. Deseori, a recurs la serviciile sculptorului HBouchard, artist legat de simbolism şi chiar de populism. (Paris, Bibi. Naţ.) 216. E. Renaud a făcut parte din grupul arhitecţilor care, începând cu Monarhia din Iulie, au readus Renaşterea la modă: dovadă acest celebru imobil din piaţa Saint-Georges (arondismentul al iX-lea)Ornamentaţia sfidează utilitarismul burghez, dar simetria faţadei este perfectă... (Paris, Bibi. Naţ.) ^ 217. în aceste două imobile „haussmanniene" care se p întâlni în mii de exemplare pe străzile cartiere! rezidenţiale din Paris şi din provincie, sing" originalitate rezidă în „bow- window"- bovin ^ metalic, recent pus la punct: aceasta este grădina ^ iarnă a burgheziei mijlocii. (în stânga: st^j Vaugirard, nr.95. în dreapta: strada Mozart, nr. ■ 218. în capitala fascinantei Art Nouveau, fierul înfl° 272 221. 222. 223. 224. 273 liber pe faţadele clădirilor. Pentru magazinul unui negustor de seminţe, proprietar al imobilului în care este şi sediul societăţii sale comerciale, familia Gutton - unchiul şi nepotul-, fără să inoveze în ordonanţa generală a construcţiei, polarizează atenţia asupra ORIEL: aici fierul este dominant, tratat cu motive abstracte sau cât mai aproape de imitaţia naturii. (Nancy, strada Benit, nr.2) De-a lungul secolului al XlX-lea, şcolile de bele-arte au preferat modelele concepute de Antichitate şi Rena¬ştere. Fiecare faţadă - o operă de mare îndrăzneală -este o antologie, iar cea din imagine oferă un exemplu de lux, deoarece în acest caz s-a recurs la talentul unui sculptor. Totul, în această dezordine, evocă amintiri mitologice şi nu poate fi apreciat, în mod firesc, decât de cei care au urmat studii „clasice". (C. Daly, La Architecture privee au XIX' siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) în imobilele rezervate clasei dominante, scara se impune de la început. Nu este un simplu spaţiu de distribuţie, ci un loc de reprezentare. Aşa se explică balustrada lucrată cu grijă, lampadarele, statuile din diverse materiale. (C. Daly, L 'Architecture privee au XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) Observator incisiv, Daumier, în bogata sa galerie de tipuri sociale contemporane lui, nu a putut să-1 uite tocmai pe portar. De asemenea, a consacrat numeroase litografii raporturilor dintre proprietari şi locatari. (Paris, Bibi. Naţ.)

123

încă de pe timpul domniei lui Ludovic-Filip, albumele destinate instruirii fabricanţilor de mobilă devenau tot mai numeroase, clienţilor bogaţi propunându-li-se extravaganţe de cel mai desăvârşit prost gust. Spre exemplificare, iată o sufragerie, în care deasupra unui bufet extraordinar iese în evidenţă o farfurie tip Bernard Palissy; se mai pot observa vase chinezeşti şi urne funerare. (Felix Lenoir, proiect pentru o sufragerie, 1874. Paris, Muzeul Artelor Decorative) Salonul este gol, deoarce mobilele au fost evacuate pentru serata dansantă, rit obligatoriu al universului burghez. Alături de Jean Beraud, Tissot - redescoperit de curând - a fost unul dintre cei mai buni pictori ai vieţii mondene de la sfârşitul veacului al XlX-lea. (James Tissot, Prea devreme, 1873, Londra, Guildhall Art Library) Patul cu baldachin îşi continuă lunga sa carieră, în vreme ce noul dulap cu oglindă, combinaţie între 225. 226. 227. 228. 229. 230. oglinda tip „psiche" şi vechiul dulap cu două uşi v putea fi descoperit, în curând, peste tot. (Leger, pro'je a pentru decorarea unei camere, 1844, Paris, Muzeul Artelor decorative) Epoca de aur a pânzei imprimate se situează în prjma jumătate a secolului al XlX-lea, dar, chiar şi atunci pastişa triumfă. Pentru a ornamenta mobilele neogotice sunt folosite toate motivele arhitecturale ale catedralelor, rafinate cu ajutorul unor adaosuri fanteziste de cel mai bun efect...(Paris, Muzeul Artelor decorative) Interiorul acestei bucătării de castel sau de locuinţă particulară cuprinde un inventar complet - inclusiv rezervor de apă - înainte de apariţia maşinii de gătit (Paris, Bibi. Artelor decorative) Decoraţia florală cu şablon ţine de influenţa exercitată de Art Nouveau, dar o asemenea îngrămădire de articole sanitare, la începutul secolului al XX-lea, nu se putea întâlni în nici un cabinet de toaletă. Este vorba de o vitrină publicitară, în care se prezintă întreaga gamă fabricată de casa Jacob Delafon. Se poate remarca aici un bideu, accesoriu încă departe de a se bucura de unanimitate. (Paris, Bibi. Artelor decorative) Dacă un loc merită cu prisosinţă calificarea de spaţiu de depozitare, atunci acesta este bucătăria din imagine, adevărat capernaum. Va trece mult timp până când raţionalitatea burgheză să domnească în această încăpere, în care stăpânii nu intră niciodată. (Atget, Bucătăria unui negustor, Paris, Bibl.Naţ.) Mult timp, la Lille, vidanjarea şanţurilor cu dejecţii a fost făcută de micii meseriaşi care, dis-de-dimineaţă, parcurgeau oraşul într-o căruţă, trasă de un cal, pe care se aflau butoaiele. In ele se încărcau excrementele, pe care „căcănarii" le cumpărau de la gospodine şi de la servitoare, revânzându-le după aceea cultivatorilor. Această practică medievală nu a încetat decât în 1889. (publicaţia Le Lillois, 7 iu'ie 1889) Acest frumos closet cu piedestal, plasat într-un spaţ'u carelat, frumos dimensionat, nu va intra în 'ocU'll^/ cu pretenţii decât după 1900. Căci, abia prin anii 1883. autorităţile sanitare şi pontifii arhitecturii vor convinşi de necesitatea c/o5ef-ului (rezervor cu ap. curentă), utilitate dusă până la perfecţiune de enŞ'ţj' (Hellyer, Trăite de la salubri te des maisons, l» Paris, Bibi. Naţ.) 231232. 233. 234. 235. 236. 237. 275 Prinţul Jerome Napoleon - spre deosebire de vărul său, împăratul - nu ţinea neapărat să fie „modern". Amant al actriţei Rachel, a vrut cu tot dinadinsul să-i construiască un cadru de tragedie antică: aşa s-a născut casa pompeiană de pe strada Montaigne, operă a arhitectului Alfred Normand. în imagine, se observă peristilul ionic tetrastil care precedă casa; atrium-ul, copiat după modelul roman, a servit ca decor pentru multe încăperi inspirate din Antichitate. (Godefroy, Paris, Bibi. de istorie) Grădina de iarnă, exterioară clădirii propriu-zise, se întâlneşte frecvent în epocă, atât la Paris, cât şi în provincie. (Acuarelă de Vandenbergh, 1890-1891, Lille, Arhivele departamentale ale Nordului) Moda neogotică va persista până la sfârşitul secolului al XlX-lea: acest castel urban este o exemplificare tipică a stilului în cauză, care foloseşte la întâmplare frontoanele şi pinaclurile, relansate de Viollet-le-Duc în câteva edificii exemplare. (Paris, Bibi. Naţ.) în secolul al XlX-lea, nu mai există castel sau reşedinţă burgheză care să nu dispună şi de o sală de biliard. Arhitecţii,

124

în lipsa referinţelor, îşi permit orice îndrăzneală. în spaţiul tip „Renaissance", reprezentat aici, atârnă de plafon diverse ornamente arhitecturale total inutile, în vreme ce lustra în stil olandez, modificată ca să asigure un maxim de iluminare, coboară deasupra unei mese de biliard decorate în stilul încăperii. (C. Daly, L'Architecture privee au XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) în casa pe care i-o oferise vărul său, Napoleon al IH-lea, în 1857, prinţesa Mathilde primea scriitori şi artişti. Cine ar fi putut rezista farmecului special al sufrageriei? Lumina vine dinspre zenit printrun uriaş acoperiş de sticlă şi învăluie încăperea, ornamentată cu arbuşti şi plante. Alături, pe verandă, un amestec irezistibil de flori şi o „harababură" de bibelouri. (C. Giraud, Veranda prinţesei Mathilde, de pe strada Courcelles, Paris, Muzeul Artelor decorative) Castelul ideal, visat de Viollet-le-Duc, a găsit un inter¬pret fidel în persoana arhitectului angevin Rene Hode: el şi-a pus talentul în slujba aristocraţiei locale, care îşi va câştiga cu uşurinţă, încă din vremea Restauraţiei, poziţiile politice şi sociale de dinainte de 1789. (Rene Hode, desen reprezentând castelul de la Baronniere, Muzeul din Angers.) Această mare vilă de pe coasta bască nu poartă încă amprenta stilului local, care va face în curând furori ■m 238. 239. 240. 241. 242. 243. în regiune. Prin rafinamentele de volumetrie şi D • disimetria faţadei, unde se remarcă un vitraT neaşteptat, acest tip de construcţie nu este departe ijU îndrăznelile promovate de Art Nouveau. (Paris B'h^ Naţ.) Acoperişul în pantă atestă vechimea acestei locuint rurale cu scară exterioară - o soluţie pentru înlesnire accesului aşa cum se pot întâlni în numeroase regiu^ ale Franţei. Indiferenţa ţăranilor la cadrul în care trăiesc este aici manifestă: lipsa burlanelor, iedera parazitară ce atârnă pe pereţi, curtea neîngrijită. Cu aceste case acoperite cu paie, lipite unele de altele se atinge gradul zero al locuinţei ţărăneşti. Acest decor „pitoresc" a supravieţuit mult după cel de-al doilea război mondial în diverse zone de pe teritoriul francez (Famin, Paris, Bibi. Naţ.) în această încăpere unică dintr-un interior rural, care îmbină bucătăria, camera comună şi dormitorul, în care paturile cu perdele au rămas mult timp tradiţionale, prezenţa unei maşini de gătit din fontă este un semn de modernitate. Această stradă din centrul Parisului - cartierul Halelor - este un vestigiu din Parisul medieval (secolul al XHI-lea), care se va păstra intact până în 1936, în ciuda includerii sale pe lista zonelor insalubre înainte de 1914. „Cartierele" de acest tip, îngrămădire de barăci pe care o vom regăsi ceva mai târziu în zonele lotizate de la periferie, sunt numeroase la Paris până târziu după primul război mondial. Ele au fost descrise de observatori sociali dintre cei mai calificaţi, iar specialiştii cazierului sanitar al caselor din Paris nu ignorau această situaţie. O perioadă prea lungă „oraşul lumină" a fost pentru mulţi oameni un oraş sordid. (Atget, Cite Trebert, porte d'Asnieres, 1913, Paris, Bibi. Naţ.) Zona, această centură neagră de metereze, devenite inutile după războiul din 1870, a obsedat imaginaţia parizienilor „respectabili" până la distrugerea ei <n 1925. Aici era, într-adevăr, teritoriul golanilor, a vagabonzilor. Locuite de fapt de către o populaţ'e formată din „culegători" de zdrenţe şi proletari, W majoritate încadraţi în muncă, aceste locuri cu curat serveau încă drept promenadă, de „cen verde" pentru un oraş incapabil să proiecteze gra _'; publice de la instaurarea celei de a Treia R' Holera a fost epidemia majoră a secolului al 276 246. 247. 248. 249. 250. 251. 252. 277 şi puţine au fost aglomerările urbane importante care au reuşit să scape de acest flagel. Ultima sa manifestare a avut loc în 1892: în departamentul Senei au murit 1 797 de persoane, dintre care 906 numai la Paris. (Desen de Steinlen pentru Dans la rue, chansons et wonologues de Aristide Bruand, Paris, Bibi. de istorie)

125

Primul proiect de cartier muncitoresc, strada Roche-chouart (arondismentul al IX-Iea); se poate observa curtea centrală cu vitralii, de care Godin îşi va aminti poate când îşi va concepe Familisterul. (Paris, Bibi. Naţ.) Acest proiect de aerodom prezentat în 1865 de inginerul Jules Borie într-o broşură de 46 de pagini este puternic impregnat de spirit fourierist: caracter unitar al ansamblului şi preocupare de a separa căile pietonale de cele destinate vehiculelor. (Paris, Bibi. Forney) Fourieristul catolic Victor Calland, arhitect diplomat Ia Şcoala de Bele-Arte din Paris, a vrut să realizeze visul maestrului său concepând acest palat destinat coproprietarilor provenind din toate clasele sociale. Godin va intra în contact cu el, dar nu se ştie de ce Calland nu a fost însărcinat cu construirea Familiste-rului. (Calland-Lenoir, Institution des palais de familie, 1858, Paris, Bibi. Naţ.) Godin şi prima echipă care a condus uzina şi Fami¬listerul. Soţia sa este şi ea prezentă şi nu doar formal... (Arhivele Rabaux) Această vedere de ansamblu a Familisterului reproduce planul dat de Fourier în tomul al II-lea din Trăite de î'association domestique-agricole (1822). (Jean-Baptiste Andre Godin, Solutions sociales, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) Fiecare curte interioară a Familisterului are un acoperiş de sticlă mobil. Acest dispozitiv, combinat cu sistemul de paliere care înconjurau etajele, permitea desfăşurarea a numeroase ceremonii şi serbări ce ritmau viaţa personalului lui Godin. (Arhivele Rabaux) Godin nu a fost primul industriaş care s-a gândit să construiască, în apropierea locuinţelor, şi un magazin ce putea să ofere o mare diversitate de mărfuri la preţ redus. Cu o diferenţă însă: aici, raioanele erau la fel de bine aprovizionate ca şi cele din reţeaua comercială a oraşului Guise. (Arhivele Rabaux) Şcolile Familisterului fuseseră stabilite urmând preceptele lui Fourier. Mai târziu ele vor fi integr în Educaţia naţională. (Arhivele Rabaux) 253. Creşa permitea muncitoarele din Familister să lucrez fără a se îngriji de noii lor născuţi de care se ocur>e un personal specializat. (Arhivele Rabaux) 254. Celebra culegere a lui Muller şi Cacheux este mărturia cea mai completă pe care o avem cu privire la locuinţa muncitorească din secolul al XlX-lea. Această planşa demonstrează calitatea deosebită a pavilioanelor din Noisiel, care nu dispuneau totuşi nici de apă curentă, nici de hazna (Paris, Bibi. Naţ.) 255. La Noisiel, Menier va prefera soluţia pavilioanelor pentru două familii. Ele vor forma adevărate străzi care există şi astăzi. 256. în 1909, Societatea minelor din Dourges construise deja cinci sute de pavilioane de acest tip pentru personalul ei. începe astfel epoca de aur a casei normande din paiantă care va invada Franţa, la concurenţă cu tipul basc. (Gaston Le Fol, Petites Constructions a loyer economique, 1913, Paris, Bibi Naţ.) 257. Acest cartier nu ţine cont de ierarhizarea spaţiului: arhitectul s-a mulţumit să alinieze mai multe serii de case. Acest model însă va fi preponderent: începând cu 1920, idealul pavilionar nu mai este luat în discuţie decât de reprezentanţii Mişcării moderne în arhitectură, precum Le Corbusier. (M. Bourniquel, Pour construire sa maison, 1919, Paris, Bibi. de istorie) 258. Stilul neogotic va invada arhitectura franceză din secolul al XlX-lea. Construcţiile hibride se înmulţesc: acoperişuri în pantă prevăzute cu mari pinioane şi cu belvedere rarisim, ca în imaginea de faţă. (L. Isabey, Villas, Maisons de viile et de compagne composee sur Ies motifs de habitations de Paris moderne, 1864, Paris, Bibi. de istorie) 259. Societatea anonimă a locuinţelor muncitoreşti din Passy-Auteuil a fost o întreprindere îndrăzneaţă de

126

„reconciliere socială". Ea a grupat aproximativ o suta de pavilioane în faţa cărora era plasată o grădiniţa înconjurată cu gard. Ele există şi astăzi. (E. Cacheu L'Economiste pratique, Paris, Bibi. Naţ.) 260. Suntem insuficient informaţi cu privire la această tu daţie pentru locuinţe de tranziţie, gradul cel mai jos pe scara accesului la proprietate. (i ^ 261. Interior al unei familii de muncitori „înstărită : o bufete, unul fiind împodobit cu vase de nuntă, Per 278 265. 266. 267. 268. 279 duble la fereastră, diverse fotografii înrămate. Concursurile de mobilier ieftin se înmulţesc la începutul secolului al XX-lea, majoritatea realizărilor fiind opera decoratorilor care se revendică din Art Nouveau. Din păcate, aceste piese de mobilier nu au cunoscut răspândirea aşteptată de promotorii lor, căci marile magazine controlau deja cu fermitate piaţa mobilierului popular: sufrageria tip Henri II era încăperea cea mai importantă. (Concurs din anul 1905, Paris, Bibi. Artelor decorative) Privind această faţadă, la care lintourile s-au bucurat de o atenţie specială, nimeni nu ar putea să recunoască o casă „economică". Edificiul a fost totuşi conceput pentru familii muncitoreşti; de remarcat că la subsol fuseseră prevăzute ateliere. (Gaston Le Fol, Grandes constructions â loyer economique, Paris, Bibi. de istorie) Tot pentru Grupul caselor muncitoreşti, A. Labussiere a construit în 1908 marele ansamblu de pe bulevardul Daumesnil (arondismentul al XH-lea). în jumătate dintre apartamente, bucătăria - care era dată complet echipată era semicomandată, comunicând cu sufrageria, ceea ce părea mai potrivit - credeau conducătorii Fundaţiei - cu aspiraţiile micilor funcţionari legate de gospodărie. (Gaston Le Fol, Grandes constructions a loyer economique, Paris, Bibi. de istorie) Biblioteca de imobil a figurat în programul majorităţii constructorilor de locuinţe sociale.'.. (Imobil aparţinând Fundaţiei Grupului de case muncitoreşti, strada Ernest-Lefevre, nr.5-7, 1907) Neobositul Labussiere - aici împreună cu confratele său Longerey - a fost în 1911 autorul unui hotel popular pentru bărbaţi, care număra 743 de camere. Pentru prima oară în istoria construcţiilor pariziene, un muncitor celibatar se putea bucura de o cameră decentă, cu tot confortul şi serviciile oferite de un hotel bun. (Arhivele Bernard Marrey) Această clădire din 1909, construită pe Boulevard de l'Hopital (arondismentul al XlII-lea), opera lui Sauvage şi Sarazin, oferă un model sobru care îşi devansează cu mult epoca: construcţie din beton, acoperiş în terasă pentru plajă, ornamentaţie redusă la un placaj ceramic. (Gaston Le Fol, Grandes Constructions a loyer economique, Paris, Bibi. de istorie) Imobilul din strada Praga, nr. 10, a fost construit în 1909 de arhitectul H. Provensal şi echipa sa. fsjj ■ nu îl deosebeşte de casele burgheze din perioadă: materiale de calitate, intrare monument i-balcon din piatră, sculpturi care preaslăvesc singura notă insolită... (Gaston Le Fol, and. constructions ă loyer economique. Paris, Bibi T istorie) 269. în ansamblul din strada Praga figura în mod firesc s' o infirmerie model care răspundea tuturor exigenţelor noii igiene: ferestre mari şi placaj de ceramică albă ca la metrou. Scaunele din lemn curbat erau furnizate de celebra fabrică austriacă a fraţilor Thonet. (Gaston Le Fol, Grandes constructions ă loyer economique Paris, Bibi. de istorie) 270. Complexul din strada Sa'i'da era destinat familiilor al căror venit nu depăşea 6 franci pe zi. Alături se înălţa construcţia unui stabiliment de băi-duşuri deschis în fiecare zi şi un pavilion rezervat bătrânilor, cupluri sau văduvi. 271-272. Cu Georges Cochon se încheie epopeea anarhistă a „antiproprietarilor", cărora nu le-a lipsit niciodată umorul. Se va trece mai târziu la forme de acţiune mai „serioase": eficacitatea lor rămâne încă de dovedit... (Jucărie din lemn traforat şi carton pictat, 1900, Laduz, Muzeul rural al Artelor populare)

127

273. Brevannes, Porticul renaşterii. (Col. R. Debuisson) 274. Etienne Azambre, Vara. (Salonul din 1902) 275. Reducând costurile de realizare a fotografiei produse în serie, Disderi a făcut posibilă popularizarea portretului. Datorită lui cartea de vizită devine mai pertinentă; ea pare că solicită chiar să figureze în albumul familiei. Poza fotografică, aici foarte elaborată, face parte din procedurile de rafinare a modului de prezentare în faţa celuilalt. (Disderi, Cartes de visite groupees, Paris, Bibi. Naţ.) 276. Combinaţia carte poştală-portret fotografic autorizează distribuirea fără pudoare de serii întregi de imagini personale. Medalionul aristocratic de la începutul veacului îşi încheie astfel, aici, sub forma de simulacru declinul social. 277. Pe neaşteptate, la sfârşitul secolului, cartea poştala se răspândeşte în milioane de exemplare în tot Occidentul. Ea facilitează astfel lărgirea reţelei de corespondenţă, contribuie la strângerea legătunlo ta care întăresc parentela sau cercul de prieten , * stimulează colecţionarea şi plăcerea de a avea u album de amintiri. Formulele stereotipe pe care 280 foloseşte duc la economisirea efortului; cartea poştală îi ajută astfel pe acei indivizi care până atunci ignorau scrisul epistolar să-şi exprime sentimentele la distanţă. Artistul de la sfârşitul secolului, fascinat şi tulburat, ca şi spectatorii cărora li se adresează, de intimitatea femeii singure, se delectează cu aceste buze oferite de două ori. în vreme ce identificarea subiectului cu trupul său se operează treptat, răspândirea oglinzii tip „psiche", în care te poţi vedea de sus până jos, stimulează ascensiunea narcisismului. (în fa/a oglinzii, 1890, Paris, Bibi. Artelor decorative) 279. Fotografia înregistrează creşterea ponderii sentimentelor în sânul celulei familiale restrânse şi importanţa decisivă a bebeluşului, devenit, începând cu anii 1860, centrul atenţiei şi eroul unei prolixe literaturi normative. Clienţi şi fotografi sunt preocupaţi în plus să evidenţieze dicotomia atitudinilor în funcţie de sex. ( Col. Sirot-Angel) 280. Disderi şi discipolii lui ştiu să glorifice şi funcţiunea maternă. Spaţierea regulată a copiilor îi permite artis¬ tului să deseneze o piramidă. Aceasta reproduce şi măreşte volumul crinolinei sau al turnurii, a căror funcţie este de a disimula şi a sugera în acelaşi timp şoldurile puternice ale mamei. (col. Sirot-Angel) 281. Fotografia inserată în albumul familial nu uită să anco¬ reze în amintire solidaritatea fratriei. Când viaţa îi va fi împrăştiat pe fraţi, clişeul îngălbenit va sluji ca suport pentru sentiment. (Col. Sirot-Angel) 282. în vreme ce în cimitirele construite, formulele stereotipe tind să înlocuiască epitafele personalizate de odinioară, fotografia în medalion asigură amintirea înfăţişării. Această practică efemeră constituie una dintre cele mai semnificative manifestări ale dorinţei de a asigura perenitatea amintirii. 283. Fotografia a cărei utilitate apare ca evidentă nu va reuşi să rezolve problema ce revine poliţiei privind identificarea indivizilor şi detectarea recidivei. Codul de clasare, care ar fi făcut posibilă recunoaşterea vinovatului, va fi încă mult timp deficitar. (Serviciul

128

fotografiei la depozitul prefecturii de poliţie. Revista L'Ulmtration, 1889) 2^4. Considerat drept cel mai puţin dotat dintr-o familie de medici prestigioşi, Adolphe Bertillon îşi va lua revanşa şi va cunoaşte notorietatea în birourile prefecturii de poliţie. Ca şi pentru mulţi alţi antropologi de la sfârşitul secolului - Cesare Lombroso sau Pauline Tarnovskaia, de pildă -, mediul 281 criminalilor a fost şi pentru Bertillon laboratorul în care a lucrat. (Paris, Muzeul Poliţiei) 285. înainte de a se fi introdus practica înregistrării amprentelor digitale, precizia măsurărilor osoase indicate de Bertillon a făcut posibilă identificarea judiciară. Importanţa descoperirii va depăşi treptat mediile crimei şi ale delincventei: în ansamblul corpului social, metamorfoza va deveni în curând imposibilă. 286. în septembrie 1894, Franţa este terorizată de atentatele teroriste. De această dată, căutarea indivizilor nu se mai face doar cu ajutorul semnalmentelor. Fotografia suspecţilor, difuzată la frontiere, împiedică uzurparea identităţii.(Album fotografic al indivizilor care trebuie să fie obiectul unei supravegheri speciale la frontiere, Paris, Muzeul Poliţiei) 287. Dacă bărbaţii şi mai ales femeile din veacul al XlX-lea sunt mereu înclinaţi să asculte mesajele transmise de propriile viscere, aceasta se întâmplă datorită faptului că fiziologiştii îi incită la această anxioasă atenţie. Savanţii măsoară şi tind să supraestimeze efectele apei, soarelui, altitudinii sau temperaturii asupra corpului omenesc. în felul acesta prinde rădăcini o medicină naturală care recomandă iniţial practica vilegiaturii. (Doctorul Lortet observând în 1869 efectul alpinismului asupra temperaturii corpului omenesc. Revista L'Illustration, 1878) 288. în camera sa încărcată cu obiecte, simboluri ale plăce¬ rilor sale, această burgheză se delectează, chiar dacă pare înfrigurată, cu propria-i singurătate. La această dată, modul de amplasare a locurilor dedicate intimităţii constituie pentru mulţi o noutate agreabilă. (Paris, Bibi. Artelor decorative) 289. Chiar la Salpetriere, în acest infern al femeilor, triumfă ideea patului individual şi se schiţează privatizarea spaţiului intim. (Albert Morand, Muncitoare, Paris, Muzeul Asistenţei publice) 290. Toaleta este aici un pretext pentru glorificarea trupului feminin; de remarcat că epilarea perfectă nu este decât o convenţie. Istoricul american Peter Gay subliniază pe bună dreptate rolul contemplaţiei operelor de arta în educarea simţurilor, în cazul tineretului burghez(Benjamin-Eugene Fichel, Femeie la toaletă, loylParis, Bibi. Naţ.) 291. Utilizarea căzii din tablă, fixă, a precedat instalarea băilor moderne, cu mobilier fixat prin sudură. Trep < se creează un nou spaţiu intim în care - departe 282 292. 293.

129

-295 296. 297. orice intruziune ameninţătoare pentru pudoarea ei -femeia se poate întinde comod, poate citi şi visa. Portul unei cămăşi uşoare, postura şi plictiseala pe care aceasta o sugerează evocă aici mai degrabă arhaicul alibi terapeutic al băii decât senzualitatea. Singura notă de erotism: gâtul lebedei îndrăgite de Leda, ale cărei mlădieri sunt reproduse de robinet. (Alfred Stevens, Cada de baie, Muzeul din Compiegne) Revelând atitudini ale intimităţii feminine, evocatoare până atunci ale venalităţii sexuale, Degas - fascinat nu de puţine ori de lumea bordelurilor - înregistrează şi exaltă totodată nuditatea absolută a toaletei, căreia îi conferă o nouă respectabilitate. în 1886, britanicul tub este la modă; răspândirea lui a precedat apariţia căzii şi a camerei de baie. (Edgar Degas, La baie, 1886, Paris, Musee d'Orsay/Jeu de paume) Corsetul are misiunea de a sublinia formele feminine. La o fată tânără cu siluetă încă gracilă, el accentuează şoldul şi sânul. El contribuie, astfel, fără prea multă indiscreţie la punerea în evidenţă a zestrei estetice, în cazul de faţă totuşi lasajul nu prea strâns pune în valoarea graţia mişcării şi evită adevărata tortură pe care această tânără riscă să o cunoască odată venit timpul căsătoriei şi al maternităţilor.(Eugene Vincent Vidai, Fată tânără cu corset roz, Paris, Muzeul Luxemburg) în vreme ce la acest sfârşit de secol, timpul loazir-ului creşte în ansamblul corpului social, se răspândeşte tot mai mult o istovitoare „prelucrare a aparenţelor" (Ph. Perrot) la care mica burgheză, ajutată de bonă, înţelege să se supună înainte de a înfrunta scena publică. înmulţirea ţinutelor în cursul zilei obligă la un permanent efort de a pune ordine în îmbrăcămintea din şifonier; altfel, harababura ar transforma în mod izbitor spaţiul intim în culisele unui teatru social. (Col. Sirot-Angel) Plimbarea burgheză în secolul al XlX-lea nu este numai o plăcere, predicată de apostolii medicinei naturale, ci şi un ritual codificat, care respectă anumite clivaje cu stricteţe. Ea autorizează emoţia prezentă¬rilor şi întâlnirilor, dar şi expresia ostentativă a dispreţului. Pe alee, fiecare poate veni să-şi verifice poziţia. (Raffaelo Sorbi, Plimbare pe drumul către Fiesole, 1878, Paris, col. part.) Pasiunea obiectului şi dorinţa de a avea o colecţie se propagă în vremea celei de a Treia Republici. Chiar 283 şi opera de artă devine o marfă. (Jules Voirin n vânzare la licitaţie, 1880, Nancy, Muzeul de istori ) 298. în vreme ce mişcarea muncitorească îşi asumă injon ţiunea clericală în repaosul duminical, ritualul prome nadei, considerat mult timp un avantaj al burgheziei se propagă dintr-o dată la sfârşitul veacului. Acum ritualul plimbării este stimulat de creşterea timpului liber şi de dorinţa de a participa Ia parada vestimentară, ceea ce modifică statutele sociale şi autorizează visul la contactul efemer. (Henri Evenepoel, Plimbarea de duminică, 1899, Liege Musee des Beaux-Arts) 299. Imaginea pietăţii, omniprezentă în viaţa tinerei creştine, implică obligaţia abţinerii. Aici, eroina conştientă de ardoarea subterană a dorinţei sale - se simte incapabilă să reziste fără ajutorul Fecioarei Măria la ispitele balului. Este preamărită figura îngerului păzitor, interlocutor permanent cu care după cum visează sufletele bune - o fată pioasă, nerăbdătoare să-şi ia zborul, ar trebui să se identifice. (Paris, Bibi. Naţ.) 300. Atunci când supravegherea părinţilor şi educatorilor devine insuficientă, numai corsetul sau aparatul ortopedic mai pot pune stavilă irepresibilei nevoi de juisare solitară a adolescentului, salvându-1 astfel de la senilitate precoce, ba chiar de la moarte, prin pierderea excesivă a preţioasei seminţe. (Paris, Bibi. vechii Facultăţi de medicină)

130

301. Alfabetizarea aproape generalizată la instaurarea şcolii republicane a permis pentru prima oară tineretului accesul la diferite forme de scriitură despre sine. Pedeapsă sau plăcere, scrisoarea ca şi redactarea se află de acum înainte pe lista obligaţiilor. (Philippe Jolyet, Scrisoarea, Salonul din 1908) 302. O femeie din rândul aristocraţiei sau al burgheziei ÎŞ' consacră mai multe ore pe zi pentru corespondenţă. Caroline Chotard-Lioret a putut astfel să analizeze mii de scrisori din ultimul sfert de veac, scrise de cuplul Boileau, persoane oarecum însemnate din Saumurois. Scrisoarea, care face posibilă verificarea şi păstrarea coeziunii grupurilor, joacă un rol crescan în relaţia erotică. In această frumoasă epoca adulterului, ea este aceea datorită căreia soţul reu5e^Je de obicei să descopere marele secret. (Vicontesa Cistello, Răspunsul, Salonul din 1909) . .. 303. Eroismul, măreţia virilă, creaţia literară şi artist;CA talentul oratoric ordonează visele despre construi 284 304. 305. 306. 307. 308-309. 310. 311-312. sinelui. Asigurarea elitelor în secolul al XlX-lea trece prin facultăţile de drept sau medicină, dar, mai ales, prin marile şcoli, a căror uniformă continuă să focalizeze ambiţiile. Frecvenţa eşecurilor întreţine amărăciunea absolvenţilor, obligaţi să se mulţumească din păcate cu slujbe subalterne, între semnarea Concordatului (1801) şi sfârşitul celui de al Doilea Imperiu, vocaţiile feminine se multiplică. După Claude Langlois, ele implică 0,8% din populaţia feminină. în societate ca şi în familie, Biserica Franţei se sprijină în special pe femeie spre a-şi duce la bun sfârşit acţiunea de cucerire a sufletelor. (Jules James Rougeron, O intrare în noviciat la Cârmei, Muzeul din Dijon) Pe vremea faimoasei „La Belle Epoque", cucerirea muntelui se făcea în familie, după cum demonstrează aceşti vajnici urmaşi ai Domnului Perrichon. Avântul practicilor sportive reînnoieşte moda, deja învechită, a excursiei în „Gheţăriile" Alpilor sale ale Pirineilor. Amintirea eroizată a excursiei contribuie şi ea la consolidarea cercului familial sau a reţelei de prieteni, în vreme ce în rândul muncitorilor dispare treptat practica migraţiilor temporare, călătoria turistică propune pentru mari fracţiuni din populaţie o gamă de emoţii rafinate. Elitele pariziene şi străinii bogaţi au pierdut monopolul descoperirii teritoriului. (Paris, Bibi. Naţ.) Laborde, Călătorie în Orient, 1837. (Paris, Bibi. Naţ.) Creaturile de coşmar îşi au şi ele istoria lor. între in¬ventarea ghilotinei şi nevrozele de sfârşit de veac, simplificarea panopliei privind supliciul trupurilor, reînnoirea figurilor referitoare la angoasă şi suferinţă suscită mutaţii în modurile reveriei. (Gustave Dore, Strada de la Vielle-Lanteme, 1855, Paris, Bibi. Naţ. Louis Boulanger, litografie ilustrând „Ochiul fără pupile", extras din Contes bruns, din Paris, Bibi. Naţ.) în secolul al XlX-lea, ex voto-urile se înmulţesc. Aceasta ilustrează pe deplin evoluţia structurii lor. Spaţiul acordat intercesorilor celeşti tinde să se restrângă, în timp ce episoadele vieţii private, ce implică de obicei recunoştinţa, cuceresc spaţii tot mai largi. (Notre-Dame-de-Laghet) Calvarul Mântuitorului a fost ilustrat din abundenţă mai ales de-a lungul secolului al XlX-lea. Asemenea scene se puteau întâlni prin satele franceze ca o mărturie grăitoare a dimensiunii tragice specifice sensibilităţii religioase a timpului. Rochiile albe ale tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează " schimb caracterul serafic al unei pietăţi profu marcate de mariofania de la mijlocul secolului m 311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni' Salonul din 1913. II. 312: Jules Breton, Ridicarea unui calvar, Muzeul din Lille) 313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi figur; ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea

131

schimbului de sentimente. 314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte. 315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează identificarea şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte învăţarea funcţiunii materne. (Henri Laurent-Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904. Bibi. Artelor decorative) 318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris, Bibi. Naţ.) 319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine. (Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912) 320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat. (Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisici, Paris, Bibi. Artelor decorative) 321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art Institute, col. Martin A. Ryerson) 322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1. şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete> de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti(Dejonghe, Tânără la pian, 1880) 323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desigu • rămâne până la primul război mondial principa 286

327. 328. lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau la şezători. în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează. (Paris, Bibi. Naţ.) în interiorul casei de familie, contemplarea în comun a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei. Copiilor burgheziei proliferante, cartea le propune o alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei zgomotoase a grădinii. Cartea modelează treptat figura copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze) Titlul tabloului expus la Salonul din 1902 sugerează faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare. Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti, ambigue dar decente care - în singurătatea lecturii mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri, astfel încât nu va mai rămâne aceeaşi ascultătoare gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică povestire, Salonul din 1902) Istoricii literaturii din secolul al XlX-lea au reperat de multă vreme importanţa ferestrei în reprezentările sensibilităţii şi activităţii feminine. Pentru tânăra femeie nemişcată, care îşi aşteaptă acasă bărbatul, fereastra constituie o scenă privilegiată. Afluxul luminii îi uşurează lectura; mişcarea din spaţiul public, al cărei zgomot este atenuat de geamurile închise, propune la nevoie o alternativă pentru reverie. (Louis Tesson, Meditaţie) Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului decât cu prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita să reflectăm la propagarea efemeră a acestei practici de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că obişnuita companie,

132

înlocuită cu o gamă diversă de noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune să mai constituie un articol de consum.(Emile Adan, Lectura) Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă, fenomen analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul din spate. Rămâne de văzut dacă nu cumva artistul nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă masculină evocând complicitatea tulbure şi secretă a 287 tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează I schimb caracterul serafic al unei pietăţi profn marcate de mariofania de la mijlocul secolului <\\ 311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni' Salonul din 1913. II. 312: Jules Breton, Ridicarea unu' calvar, Muzeul din Lille) 313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi fîgurj ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea schimbului de sentimente. 314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte. 315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează identificarea şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte învăţarea funcţiunii materne. (Henri Laurent-Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904. Bibi. Artelor decorative) 318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris, Bibi. Naţ.) 319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine. (Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912) 320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat. (Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisica, Paris, Bibi. Artelor decorative) 321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art Institute, col. Martin A. Ryerson) 322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1. şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete| de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti(Dejonghe, Tânără la pian, 1880) 323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desig"\, rămâne până la primul război mondial principa 286 326. 327. 328.

133

lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau la şezători. în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează. (Paris, Bibi. Naţ.) în interiorul casei de familie, contemplarea în comun a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei. Copiilor burgheziei proliferante, cartea le propune o alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei zgomotoase a grădinii. Cartea modelează treptat figura copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze) Titlul tabloului expus la Salonul din 1902 sugerează faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare. Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti, ambigue dar decente care - în singurătatea lecturii mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri, astfel încât nu va mai rămâne aceeaşi ascultătoare gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică povestire, Salonul din 1902) Istoricii literaturii din secolul al XlX-lea au reperat de multă vreme importanţa ferestrei în reprezentările sensibilităţii şi activităţii feminine. Pentru tânăra femeie nemişcată, care îşi aşteaptă acasă bărbatul, fereastra constituie o scenă privilegiată. Afluxul luminii îi uşurează lectura; mişcarea din spaţiul public, al cărei zgomot este atenuat de geamurile închise, propune la nevoie o alternativă pentru reverie. (Louis Tesson, Meditaţie) Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului decât cu prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita să reflectăm la propagarea efemeră a acestei practici de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că obişnuita companie, înlocuită cu o gamă diversă de noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune să mai constituie un articol de consum.(Emile Adan, Lectura) Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă, fenomen analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul din spate. Rămâne de văzut dacă nu cumva artistul nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă masculină evocând complicitatea tulbure şi secretă a 287 ? 5" 5. 2. 329. 330. 331. 332. 333. 334. fetelor aparent nevinovate. {Fructul oprit, după tablou de Auguste Toulmouche, Salonul din I Paris, Bibi. Artelor decorative) Ca un prizonier în mijlocul obiectelor apare disparate care se îngrămădesc în marea parte"' spaţiului disponibil, colecţionarul pare că vrea ■" verifice încuietorile cabinetului. Ca şi în cazul insult ocrotit de interiorul camerei, voluptatea colecţiona' rului de a poseda se dublează, ştiindu-se la adăpost de orice intruziune ameninţătoare. (Arthur Henrv Roberts, Cabinetul Domnului Sauvageot, Paris Luvru) în zorii celei de a Treia Republici, aceste fotoorafii de la Ferrieres ale familiei Rothschild constituie un prilej de reflecţie pentru aceia care - după modelul lui Gabriel Tarde - analizează nevoia de legitimare a noilor liniaje, dorinţa de celebrare a amintirii individuale şi deriva dinastiilor bugheze înspre loazirul cultivat. (Paris, Bibi. Naţ.) Charles Cres, Marivodaj. (Salonul din 1906) în penumbra unuia dintre miile de „dulapuri de stejar" (confesionale), ce vor fi în curând denunţate de Michelet, preotul din vremea Restauraţiei - ispitit mai mereu de rigorism, dar încă reţinut în ceea ce priveşte asprimea întrebărilor - ascultă cu răbdarea greşelile şi cântăreşte remuşcarea femeii. O dată cu misiunile, avântul pe care îl va cunoaşte sacramentul penitenţei, născut dintr-o cerere ce pare în mare parte spontană, intră atunci în strategia de recucerire a sufletelor. (Paris, Bibi. Artelor de-corative) înainte ca valul mariofaniei de pe la mijlocul veacului să ia amploare, mulţimile pioase se îndreaptă către un anume tip de om, în carne şi oase. „Bunul preot", misionar imobil, este mai întâi confesor. Zile şi nopţi de-a rândul nu face decât să răspundă întrebărilor, să consoleze sufletele rănite, să-i fulgere pe păcătoşii impenitenţi, să-şi amestece lacrimile cu ale acelora care se pocăiesc. Acest umil preot de ţară, moştenitor, prin atâtea trăsături de caracter, al sensibilităţii religioase din veacul precedent, este şi un model de efuziune romantică. Deja de pe vremea monarhiei cenzitare, bunul preo din Ars trezea emoţia în sufletele auditoriului cu prilejul şedinţelor de catehism. La sfârşitul veacului, clerul francez va acorda o atenţie sporită copulor. evoluţie care va sancţiona nu peste mult timp instaurarea comuniunii private. (Jules Alexis Muem . Catehismul, 1891) 288

134

începând cu cel de-al Doilea Imperiu, păcatul cărnii tinde să focalizeze atenţia confesorilor şi să cristalizeze dezbaterea cu anticlericalii. Cu greu ne¬am putea închipui că artistul ar fi vrut să sugereze aici altceva prin desenul complezent al remuşcării pe care o încearcă această tânără şi frumoasă păcătoasă. (Luis Jimefiez y Aranda, Penitentă, 1902) Pe vremea Restauraţiei, codul iubirii romantice cuce¬reşte piaţa erotică. Injoncţiunea de autenticitate, moda firescului, simplitatea frustra a costumaţiei feminine, energia virilă conţinută în sfârşitul gestei imperiale, succesul poeţilor pregătesc acordul sufletelor şi îndeamnă la efuziunea castă a amanţilor. (Confidenţele amanţilor, către 1820, Paris, Bibi. Artelor decorative) Felix Valloton, Femeie pieptănându-se, 1900. (Dijon, Musee des Beaux-Arts) Burghezia constituie clientela privată a medicilor. Pre¬zenţa mai multor consultanţi nu va constitui un obstacol în păstrarea secretului care ar fi imposibil în promiscuitatea spitalului. Aerul grav al oamenilor de artă, departe de poza peremptorie a lecţiei, se face garantul acestei discreţii. (Lucien-Hector Jonas, Medicii, Salonul din 1911) Istoricii din secolul al XlX-lea au neglijat prea mult importanţa prieteniei şi a plăcerilor confidenţei. O asemenea atitudine riscă să atragă după sine o înţelegere eronată a istoriei subtile a acelui timp sensibil - la toate nivelurile sale - faţă de înflorirea afinităţilor elective. (Suzanne Hurel, Salonul din 1911) Simbolismul de la sfârşitul secolului a marcat în profunzime imaginea femeii. Accentuând dicotomia figurilor feminităţii, eterată şi veninoasă în acelaşi timp, simbolismul a tradus în felul său frica pe care compania femeii o trezeşte în sufletul bărbatului din acea vreme. (Paul Albert Steck, Melodia, Paris, Muzeul Luxemburg) Nimeni nu a evocat mai bine ca pictorul Louis Janmot înţelegerea ambiguă a amanţilor romantici, diafani, eteraţi. Felina crudă tupilată la picioarele tinerei fecioare aminteşte de ameninţarea castratoare care pândeşte acest cuplu luminos, riscând oricând să-i cadă victimă, - cuplu care tinde să reconstituie unitatea primordială a androginului. (Louis Janmot, Virginitas, Lvon, Musee des Beaux-Arts) 342. Tulburătoare evocare a degradării sociale a codul ■ romantic al sentimentului. Amanţii aşezaţi la m U' în această căsuţă din pădure seamănă mai mult88* Frederic şi Rosanette din Educaţia sentimentală de ^ cu eroii din Voluptate sau din Crinul din val (Edouard Gelhay, Proiecte de viitor. Salonul din I897) 343. Alfred-Philippe Roii, îndrăgostita. (Salonul din 1895! 344. în această scenă de seducţie care se desfăşoară în lux şi rafinament, postura tinerei femei prevesteşte şi mimează abandonul. în micul salon, ca şi în cabinetul particular, canapeaua, devenită mai comodă prin acumularea de perne, îndreptăţeşte femeia să i se dăruiască bărbatului ca şi cum ar fi fost surprinsă de asalturile lui. Spre deosebire de pat, canapeaua face posibilă buna-conştiinţă a vertijului şi a apărării Pictorul ştie aici foarte bine să se joace cu contrastul dintre intimitatea subreptice a colţului protejat de perdele grele şi spaţiul de primire în care se rotesc cuplurile de dansatori. (Hubert-Denis Etcheverry, Ameţeala, Salonul din 1903) 345-346. Pictor timid al figurilor voluptăţii în zorii monarhiei din Iulie, Deveria păstrează aici o rezervă care evocă mai degrabă conjugalitatea, şi anume noaptea nunţii, decât excesul desfrâului. Femeia, precum o pradă învinsă dar care consimte, îşi abandonează trupul în îmbrăţişarea vesperală a bărbatului ce se pregăteşte să o aşeze în pat. Dimineaţa, mulţumirea ce se citeşte pe chip, în ciuda falsei pudori, atestă alinarea satisfăcută a trupului revărsat care sugerează spectatorului numai prin nuditatea sânilor ardoarea îmbrăţişărilor nocturne. (Achille Deveria, Dimineaţa şi seara, Paris, Bibi. Naţ.) 347. Scena de bordel, inspirată lui Edmond de Goncourt de casele pentru soldaţi din vecinătatea Şcolii militare, contrastează - prin animalitatea ipostazelor şi tăcutul dezgust al prostituatelor - cu tulburarea vizibilă ce însoţeşte abandonul pudic al femeii desenate de Deveria. (Edmond de Goncourt, Prostituata Elisa, 1877, Paris, Bibi. Naţ.) 348. Fericirea studentului, a tânărului funcţionar sau a

135

ţesătorului în mansarda sa luminată de prezenţa grizetei trezeşte o bucurie apusă în sufletul burghezului din epocă. Această fericire efemeră B aminteşte de perioada cea mai liberă din educaţia sa sentimentală. (Eugene Edmond Thierry, într-un poo) 349. în general, bărbatul este cel care ia iniţiativa rupţuni în ajunul căsătoriei. Este nevoit atunci să se 290 debaraseze de o metresă incomodă, ba chiar de o fetişcană întreţinută, încercând să evite lacrimile şi ,;încurcăturile". Pentru domnul din „La Belle Epoque", concubinajul, „falsul menaj", prezintă în cele din urmă mai multe riscuri decât seducerea femeii adultere. (Pierre Jules Tranchant, Ruptura, Salonul din 1808) La începutul secolului al XX-lea, practica avortului a depăşit sferele venalităţii sexuale şi ale devianţei. Burgheze respectabile, muncitoare cu familii grele nu se mai tem să recurgă, la rândul lor, la mamoşi şi „moaşe". Este preferabil însă să nu supraestimăm înflorirea unei practici a cărei amploare este când denunţată, când supraevaluată, în funcţie de interesele lor, de populaţionişti şi de neomalthusieni. (Farfuria cu unt, 13 aprilie 1907, Paris, Bibi. Mar-guerite-Durand) Sistemul prostituţiei regulamentare nu poate funcţiona decât dacă fetele în cauză sunt împiedicate să „dispară", iar cele clandestine să racoleze bărbaţii. Sistemul implică, aşadar, ca agenţii de la moravuri să opereze razii periodice. Aceste metode arbitrare provoacă furia aboliţioniştilor. Aceştia, întemeindu-se pe arestarea câtorva femei cinstite, denunţă ilegalitatea comportamentului poliţienesc.(Theophile Alexandre Steinlen, Razia, Paris, Bibi. Naţ.) în faţa spectatorilor de la Salonul din 1906, artistul celebrează deschis erotizarea cuplului conjugal. Nici o sofa, nici un lux voluptos, nici un bibelou ambiguu nu dă savoare aici sărutului pătimaş. Acesta este salonul cuplului, decent, puţin sever chiar, care protejează tandreţea preludiului amoros. (Edouard Gelhay, întoarcerea, Salonul din 1906) Totul ne face aici să bănuim începutul unei discordii conjugale; în orice caz, acest tablou traduce interesul crescând faţă de analiza psihologică a vieţii sentimen¬tale. Fenomenul concordă cu romanul caracterizat prin erotism discret, lansat de Paul Bourget şi citit cu înfri¬gurare de femeile experimentate. (Frederic Louis Leve, Un nor, Salonul din 1907) Felicien Rops, Masajul, 1870-1880. (Paris, Ordinul naţional al farmaciştilor, col. Bouvet) '-356. Ansamblul operei lui Felicien Rops stă mărturie - în felul său - cu privire la instaurarea sexului. Nuditatea otrăvitoare a femeilor, tragica lor impudoare solicită fantasmele bărbaţilor obsedaţi de ameninţarea ascunsă în dezlănţuirea sexualităţii feminine. 11.355: Felicien 357. 358. 359. 360. 361. 362. Rops, Omagiu lui Pan, Muzeul regal din Mariem II. 356: Felicien Rops, Frunza de viţă, Namur Mu °nt' Felicien Rops. , Zeul Vom observa concentrarea geografică a industriii referitoare la sex. Aceşti fabricanţi de prezervative °-alte aparate contraceptive sunt instalaţi pe una d^' străzile fierbinţi ale capitalei. La începutul secolul^ negustorii de prezervative operau în galeriile Palatuln' Regal. (Paris, Muzeul de Istorie a medicinei) în spaţiul privat al locuinţei, prezenţa permanentă a bonei cu trup accesibil, obişnuit cu atingeri furtive sau insistente, contribuie la erotizarea spaţiului Iubirile ancilare fac nefericirea soţiilor a căror rezervă şi sofisticare contrastează cu libertatea de comportament a unei nedemne concurente, uneori avidă de revanşă. (Trădarea din oglindă, litografie după Duboulez, 1863) Adulterul, după ce a invadat scenele de bulevard, iată-1 ajuns şi în salon. Dar, de data aceasta, pictorul aminteşte cu emfază că se poate transforma oricând în tragedie. In vreme ce cuplul conjugal se erotizează, fascinaţia provocată de carnea care se află în posesia altuia devine mai pregnantă ca niciodată. (Emile Tabary, Adulterul, Salonul din 1909) Acest tablou este expus la un an după restabilirea divorţului; este vorba despre un subiect la modă, pe care şi Maupassant îl abordează în al său Bel-Ami. O dată mai mult, tragedia aparentă serveşte de pretext pentru reprezentarea senzuală a nudităţii feminine. Cu părul despletit, vinovata ruşinată îşi expune cu prea multă complezenţă trupul gol în faţa bărbatului în negru, reprobator, a cărui datorie este să violeze intimitatea ilicită. (Constatarea adulterului, 1885, Paris, Bibi. Naţ.)

136

Adulterul care atrage după sine separarea sau crima se poate finaliza şi cu iertarea. Or, femeia din secolul al XlXlea, bogată sau săracă, este obişnuită sa implore mila. Exaltarea sentimentului de milă, la toate palierele corpului social, are rolul de contrapondere pentru excesul de putere virilă. (Oswaldo Tofam, desen, 1896) Distracţia cu „marile orizontale" ale celei de a Treia Republici nu implică şi obligaţia de a părăsi decoru respectabilităţii burgheze. Acest tablou, expus J Salon, întreţine savant ambiguitatea atestată de mutaţia formelor specifice dorinţei masculine. î>oţ sau curtezane? Spectatorul nu ştie prea multe 292 această privinţă. Opera, care nu are nimic ofuscant în sine, evocă totuşi desfrâul bărbaţilor copţi, trăit confortabil într-un cadru privat. (Leon-Laurent Galand, Distracţia, Salonul din 1909) Micul burghez, fascinat de prestigioasa senzualitate a artiştilor, poate spera să găsească la cafenea o cântăreaţă venală care îi va da iluzia seducţiei. Datorită cercetărilor efectuate de Concetta Condemi, ştim într-adevăr că majoritatea acestor dame erau şi prostituate. începând cu anii 1860, o conduită de origine aristocratică - galanteria - începe să se propage în piramida complicată şi neîncetat dilatată, pe care o conturează clasele de mijloc. Există aici mai mult lux decât în casele de pe strada Londra; vom observa totuşi profuziunea covoarelor, perdelelor şi tapetelor, care conferă spaţiului vătuit respectabilitatea unui salon. Nimic, nici măcar bibelourile de pe şemineu, nu evocă aici voluptatea desfrânată. Etalarea jignitoare a goliciunii a dispărut cu totul. Numai aglomerarea femeilor care se oferă alegerii clientului, presupus a fi prezent în spatele obiectivului, şi înţelegerea evidentă a celor pe care lumea le denunţa pe atunci ca fiind „tribade" atestă faptul că în acest caz nu este vorba de o recepţie burgheză. (Paris, Muzeul Carnavalet) Suferinţa solitară a omului în vârstă nu a atras încă atenţia istoricilor din secolul al XlX-lea, poate şi pentru faptul că au fost mai degrabă ocupaţi să studieze locul ascendent al tineretului în sânul societăţii. (Jean Franţois Raffaelli, Bătrânii convalescenţi,\%92, Paris, Luvru) Oamenii de pe vremea monarhiei cenzitare sunt avizi de monstruozitatea morală. în timp ce supliciul trupu¬rilor tinde să dispară din procedurile judiciare, amintirea Teroarei şi a regicidului creează o angoasă surdă. Fapt care contribuie la explicarea acestei fascinaţii exercitate de trilogia „fratricid, paricid, infanticid". Facilitatea deja menţionată a metamorfozei şi dificultăţile identificării aţâţă noul gust pentru anchetele poliţieneşti. (Paris, Bibi. Naţ. şi Muzeul Artelor şi Tradiţiilor Populare) O durere evidentă şi de neînţeles: una din fazele marii isterii, care va fi descrisă de Charcot. (Paris, Bibi. Charcot) Această tânără fată burgheză trezeşte nelinişti. Este o fiinţă fragilă care între pubertate şi căsătorie, salutară de altfel, suferă o bizară, primedjdioasă şi 383. 395 373. 374. 369. 370. 294 77. ,376. Degas şi Touiouse-Lautrec subliniază cu pregnanţă trăsăturile specifice ale alcoolismului descrise de Magnus Huss către mijlocul secolului. Cei doi artişti nu pictează beţia, ci absorbţia solitară şi mahmură a licorii de la care băutorul aşteaptă vindecarea stării sale de rău existenţial. Cei doi pictori înregistrează în plus prezenţa femeilor în cafenelele pariziene - un fenomen neobişnuit până atunci -, în zorii celei de a Treia Republici. (Edgar Degas, Absintul 1876-1877. Henri de Touiouse-Lautrec, Băutoarea sau gâtlej de lemn, 1899. Albi, Muzeul TouiouseLautrec) De acum înainte doar în taina spaţiului privat ţăranul şi nevasta sa se mai pot alcooliza până la buimăceală completă. în timp ce la oraş, prăvăliile cu băuturi se bucură de o nouă libertate, răspândirea discretă a drogului însoţeşte triumful Republicii şi prestigiosul succes al şcolii sale. Felicien Rops, Violul şi Prostituţia dominând lumea. (Paris, Bibi. Naţ.) 379. 380. în 1872, când se sting ultimele ecouri ale serbării imperiale şi când, nu peste mult timp, se va instaura guvernul Ordinii morale, poliţia nici nu se gândeşte să slăbească supravegherea pe care o exercită asupra „pederaştilor". Acest tânăr travestit a fost arestat de şase ori. (Paris, Arhivele Poliţiei) De-a lungul secolului, homosexualitatea

137

feminină beneficiază de complicitatea implicită a bărbatului, ale cărui fantasme erotice cer şi un asemenea mod de satisfacere. Pictorii găsesc aici un pretext de a evoca senzualitatea trupului feminin. în 1909, tabloul lui Coraboeuf, în ciuda titlului său, nu i-a şocat pe organizatorii Salonului. Evocarea zbenguielilor masculine nu s-ar fi bucurat, desigur, de aceeaşi indulgentă. (Jean-Alexandre Coraboeuf, Abandon, Salonul din 1909) '81-382. Pentru ţăran, ca şi pentru omul din popor, ştreangul rămâne singura modalitate virilă de a-ţi pune capăt zilelor. Pentru femei, în schimb, soluţia cea mai potrivită este înecul, urmat de otravă. Şi în acest domeniu se afirmă dicotomia sexuală a comportamentelor. (II. 382: Honore' Daumier, Sinuciderea, Paris, Muzeul Carnavalet. 11.381: Octave Tassaert, Sinuciderea, 1852, Montpellier, Muzeul Fabre) Mult timp, pudoarea feminină va rămâne sfioasă în faţa auscultaţiei medicale. Să recunoaştem totuşi că în 1903 gestul ipocrit al tinerei frumuseţi care încearcă

384. ■iii

385. 386. moartea bolnavul vindecării. 296 394. de a se întoarce acasă şi a se reintegra în familie decât nefericitele exilate în azilurile de provincie, în ciuda noutăţii sale, acest tratament al ataxiei se potriveşte îndeajuns de bine cu schemele inspirate de ortopedia din secolul al XlXlea. Aceasta se străduieşte să redreseze corpurile cu ajutorul maşinilor şi aparatelor, nu de puţine ori extrem de traumatizante. Numeroase fete tinere de familie bună, având o cocoaşă mai mult sau mai puţin pronunţată, doritoare să-şi păstreze totuşi şansele pe piaţa matrimonială, s-au văzut nevoite să poarte asemenea teribile corsete sau cruci de fier rigide. (Revista L'Illustration, 1889) După cum arată şi Claude Quetel, hidroterapia rămâne marele tratament al alienării în secolul al XlX-lea. Farmacopeea se dovedeşte a fi pentru multă vreme extrem de sumară. (Revista L'Illustration, 1868) -392. Două manifestări ilustrând noua grijă faţă de corp. Băile de mare - a căror modă cucereşte tot mai multă lume în Franţa începând cu Restauraţia - îşi pierd valoarea terapeutică în anii faimoasei „La Belle Epoque". Baia de mare nu mai este o experienţă salutară, o terapie, ci, mai ales, o plăcere trăită din plin în veselia juvenilă şi promiscuitatea sexelor. (Jules Scalbert, Haidem, plini de veselie. Paris, Bibi. Naţ. Revista L'Illustration, 1892) în acest sfârşit de secol, atunci când conjugalitatea constituie o garanţie, bicicleta feminină nu este lipsită de respectabilitate. (Col. Sirot-Angel) Plecarea clasei nr. 16, în data de 12 aprilie 1915, din gara Montpamasse, Paris. (Paris, Bibi. Naţ.) CUPRINS SPAŢII PRIVATE de Roger-Henri Guerrand Imobilul celor sus-puşi 5 Departe de „barbari". 5 Casa din cartierele privilegiate 6 Un spaţiu raţiona]. 10 încărcat şi molcuţ. 11 Locuri urât mirositoare 12 Cine urcă la etajul şase?.14 Anuarul castelelor 16 Nici curte, nici grădină. 16 Extravaganţe burgheze 17 De la biliard la seră. 18 Castele neogotice 19 Hall-ul familiei Rothschild. 21 5

138

Epifania „vilei normande". 23 Cealaltă latură: colibele 23 Rusticul este la modă. 23 Sinistre bordeie 24 Focare de infecţie. 2/ Putreziciuni urbane 2" Vârsta de aur a magherniţei ™ O anchetă semnificativă. ^ Cartierul Napoleon ■" Armând de Melun şi legea din 1850. Primele soluţii Filantropice i: încă o lege „facultativă". 298

*Z

j la falanster la cartierele patronale 38 Inginerul Considerant prezintă falansterul. 38 Calland şi „palatul său familial".41 Visul lui Fourier, realizat de Godin 42 Domnului Zola nu îi place casa de sticlă. 45 Realizări patronale 45 La Noisiel, datorită ciocolatei 46 |chiderea pavilionară 48 A fi „în ascensiune" la Mulhouse!. 48 Adevărata soluţie pentru răul social 52 Pentru fiecare câte un pavilion 53 Cu aprobarea Maestrului de la Medan 57 Noile locuinţe ale poporului 59 i Iniţiativa privată prinde teren 59 [ HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect l pentru premiul Romei 61 Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII. 62 [ Marile bănci intră în scenă. 62 [ Oraşul Paris lansează un concurs 65 [ Către „maşina de locuit". 67 E Georges Cochon şi „Polka" locatarilor. 69 4. CULISE de Alain Corbin 79 SECRETUL INDIVIDULUI 84 Individul şi urmele sale 84 Originalitatea apelaţiei sau „un nume numai pentru sine".... 84 Oglinda şi identitatea corporală. 86 Democratizarea portretului 86 Perenitatea amintirii. 89 Limitele panoptismului 91 Privirea poliţistului. 92 Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei 93 Ameninţările corpului 95 Sufletul şi trupul 95 Mesajele cenesteziei 98 Patul şi camera individuale/separate 99 Toaleta intimă. 101 Ameninţarea dorinţei 103 Strategiile aparenţei 105 Pudoarea şi ruşinea 107 Plăcerea solitară 110 Supravegherea onanistului 1' 1 299

139

Descifrare şi control de sine j., Banalizarea examenului ]., Căutarea autorului anonim de jurnale j j^ Practica scriiturii de sine 1 Ig înţelepciunea ambiţiilor. j jg Figurile vocaţiei. 12] Călătoria şi rătăcirile sufletului J22 Noua experienţă a spaţiului 122 Cărările reveriei 125 Diversificarea imaginilor oniriceJ26 Mediatorii-colocviului singular 129 Rugăciunea solitară şi meditaţia 129 Exaltarea durerii 131 Către o cucernicie serafică. 132 Păpuşa şi monologul interior. 133 Animalul alintat. 135 Iniţierea la nevroză 137 Pianul, haşişul femeilor. 138 îndeletniciri solitare şi comori secrete 139 Accesul la carte 139 Evoluţia modurilor de a citi. 141 Conţinutul lecturilor. 144 Constituirea muzeului interior. 145 Plăcerile solitare ale „cabinetului". 146 Difuziunea socială a unei practici 147 RELAŢIA INTIMĂ SAU PLĂCERILE SCHIMBULUI 149 Mărturisirea greşelii şi drumurile confesiunii 149 Veacul confesiunii 149 Practica sacramentului 151 Evoluţia teologiei morale 153 Puterea insidioasă a confesorului 155 Mărturisirea sexuală şi secretul medical. 157 Confidenţa juvenilă. 159 Conivenţa fratelui şi a surorii 162 Circulaţia secretelor familiale 163 Educaţia sentimentală şi frecventaţia tradiţională Iubirea romantică. 1°5 Şocul întâlnirii l68 Realitatea conduitelor. 169 300 „A face dragoste" la ţară170 Dificultăţile de interpretare 171 birile carnale în epoca romantică174 Figurile voluptăţii 174 Cererea preconjugală 176 Primele cercuri de plăcere ilegitimă Multiplele modele de concubinaj Arhipelagul plăcerii venale 183 Gestiunea patului conjugal 184 Primejdia anacronismului 187 Btaurarea sexualităţii % 188 Mutaţia imaginarului erotic 188 Rafinamentele flirtului juvenil. 189 Erotizarea cuplului conjugal 191 Tehnicile plăcerii fără risc 192

1"

177 179

140

/spiţa ancilară 194 Magistraţii şi infidelitatea 195 Dorinţa femeii măritate 197 Metresa cu chip dublu 198 Iluzia adulterului venal 200 UGĂTE ŞI ŞUŞOTELI 203 |mptome ale suferinţei individuale Noi surse de anxietate 203 Evoluţia figurală a monstrului 204 Familia patologică 205 Impotenţă şi neurastenie 208 Chloroza fetelor tinere 210 Matricea şi creierul femeii isterice Căutare a identităţii feminine 213 Teatrul de la Salpetriere 215 Noua permanenţă a dorinţei alcoolice Alcoolul şi uzura trupului 219 Drogul satelor. 221 Apariţia unei specii noi 223 Stigmatizarea socială 224 Lesbiana, simptom al bărbatului226 Creşterea numărului de sinucideri Ei se spânzură, ele se îneacă. 229 4odificări în relaţia medic-pacient Femeile şi medicul 230 Medicul acasă la cei săraci 231

203

211 217

228 230

Simularea tradiţiei 2^ Igiena familiilor şi contagiunea 234 Necesarul reperaj al microbului 235 Alienistul şi viaţa privată 23« Noua cerere „psy". 23» Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului A redresa postările şi a hărţui indolenţa 241 Către o înflorire a corpului în libertate 243 CONCLUZIE de Michelle Perrot 244 BIBLIOGRAFIE 248 LISTA ILUSTRAŢIILOR 272

240

Redactor. GHEORGHEBALA Tehnoredactor. KLARA GAUUC Bun de tipar, mai 1997 Coli de tipar. 12,66; planşe: 72 _ Apărut: 1997 'iparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial" ■

141

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->