Sunteți pe pagina 1din 141

Coordonatorul volumului: MICHELLE PERROT

ALAIN CORBIN,
profesor la Universitatea din Tours,
ROGER-HENRI GUERRAND,
profesor la Şcoala de arhitectură din Paris-Belleville,
CATHERINE HALL,
profesor la Universitatea North East London Polytechnic,
Londra,
LYNN HUNT,
profesor la Universitatea din California, Berkeley,
ANNE MARTIN-FUGIER,
istoric,
MICHELLE PERROT,
profesor la Universitatea din Paris-VII
Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe Direcţia Cărţii Şi Ambasada Franţei
în România

Philippe Ariâs şj Georges Duby


coordonatori
istoria vieţii private
DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Volumul VIII
Traducere de NARCIS ZĂRNESCU
EDITURA MERIDIA BUCUREŞTI, 1997

CARTE FINANŢATĂ DE GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN MINISTERUL CULTURII

SPAT" PRIVATE
de ROGER-HENRI GUERRAND

IMOBILUL CELOR SUS-PUŞI Departe de „barbari"


Dispreţul clasei dominante faţă de proletari defineşte o atitudine constantă în veacul al XlX-lea. Nici măcar nu pot fi
descrişi aceşti „barbari" - expresie frecvent folosită pe atunci cu privire la oamenii din popor —, atât de îngrozitoare
le este înfăţişarea! Un medic renunţă chiar la această intenţie: „Cea de-a treia şi ultimă clasă, aceea a proletariatului,
scrie dr. Taxil, în timpul domniei lui Ludovic-Filip, uriaşă ca întindere - păstrând proporţiile -posedă, cu câteva
onorabile excepţii, întreaga profundă ignoranţă, superstiţia, obiceiurile josnice, depravarea moravurilor la fel ca la
copiii pădurii. Trivialitatea sa, rusticitatea, neprevederea, prodigalitatea sa în mijlocul veseliei burleşti şi al orgiilor,
atât de aducătoare de prejudicii bunăstării sale, nu pot, şi o spun fără părtinire, să fie exprimate, căci zugrăvirea lor
ar fi mult prea hidoasă"1.
S-ar putea cu uşurinţă alcătui o antologie cu texte de soiul acesta. Pentru burghezul cuceritor, proletarul nu este
decât un sălbatic din cea mai primejdioasă specie, reprezentantul unui fel de rasă inferioară. „Mai mult sau mai
puţin conştient, scrie Adeline Daumart2, parizienii înstăriţi, dacă s-ar întâmpla să se intereseze de clasele inferioare,
ar ridica o barieră între burghezie şi popor şi, chiar dacă ar crede în necesitatea unei mobilităţi sociale, ar avea
conştiinţa liniştită, căci ei i-ar considera pe reprezentanţii mediilor populare ca inferiori atât pe plan moral, cât şi în
domeniul social."
In această nouă societate, în care avuţia exprimă de acum înainte valoarea supremă, există un hiatus absolut •"tre
proprietari şi salariaţii lor. Cantitativ, teza lui F.-P. Codaccioni a demonstrat acest lucru pentru Lille3. în 1891,
UI
patrimoniul mediu al unui industriaş din acest oraş se ridica la 1 396 823 de franci; al unui muncitor la 68 de franci,
aproximativ o diferenţă de la 1 la 20 541. In 1908-1910, industriaşul şi muncitorul şi-au sporit câştigurile împreună,
dar diferenţa dintre ei rămâne încă de 1 la 9 075. Putea oare să-şi imagineze cineva că aceste două specii sociale
situate la antipod ar reuşi vreodată să coabiteze în acelaşi edificiu?
Astfel că imobilele mixte, atât de frecvente înainte de Revoluţie, încep să dispară, unul câte unul, din toate oraşele
franceze. Dovada ne-o fac planşele reprezentând un imobil deschis în secţiune anatomică. Desenatorii din veacul al
XlX-lea vor relua frecvent această temă4, mergând pe urmele demonului Asmodeu, inventat de Lesage pentru

1
Diavolul şchiop. în primele gravuri, cu cât se urcă mai sus, cu atât „somptuozitatea şi confortabilitatea" descresc
pentru a ajunge până la mansarda de sub acoperiş. Deja, locatarii acestor clădiri de tip vechi se ignoră
mutualmente, fapt observat între alţii şi de Balzac .
Cei de la etajul nobil - adică, primul etaj - nu vor întârzia să se instalaze în cartierele amenajate numai pentru uzul
lor. La Paris, mişcarea începe o dată cu Restauraţia, prin înaintarea noilor străzi la vestul şi la nordul oraşului;
această mişcare se va încheia în epoca lui Haussmann, care va exila clasele primejdioase la periferie: de această dată,
degradarea - zgârieturi, fisuri -unei case de raport va dezvălui omogenitatea socială. Treptat, în fiecare oraş de
oarecare importanţă, se vor putea distinge cu uşurinţă sectoare întregi cu străzi „locuite de cei înstăriţi" şi un ghetou
proletar, în care membrii claselor superioare nu-şi vor da osteneala să intre niciodată.
Casa din cartierele privilegiate
începând cu a Doua Republică, completând lunga legislaţie a Vechiului Regim în legătură cu acest subiect, statul
fixează o înălţime maximă pentru faţadă în funcţie de lăţimea drumului public6:
- 11,70 m pentru căile de acces (străzi) cu o lăţime
mai mică de 7,80 m.
- 14,62 m pentru căile de acces (străzi etc.) de 7,80 m
pană la 9,75 m.
-17,55 m pentru căile de acces de 9,75 m şi mai mult.
Napoleon al III-lea va adaugă o nouă categorie, în cadrul

lucrărilor lui Haussmann: pe bulevardele de 20 m lăţime şi mai mult, înălţimea cornişei poate merge până la 20 m
cu condiţia ca imobilul să nu aibă decât 5 etaje, inclusiv mezanin. La toate clădirile, nu se va putea depăşi înălţimea
etajului, stabilită la 2,60 m7.
Haussmann proscrisese orice ieşind peste calea publică, iar constructorii nu vor avea încotro, până când vor reuşi
să-şi recucerească acea libertate atât de preţioasă pentru a aplica în continuare pe zidurile exterioare acele reliefuri
decorative, îndrăgite altădată. Un decret va reglementa aceste fantezii arhitecturale8: pe căile cu o lăţime între 7,80
şi 9,75 m, balcoanele pot depăşi faţada cu 50 cm, începând de la înălţimea de 5,75 m, deasupra trotuarului. Pe căile
cu o lăţime de 9,75 m şi mai mult, constructorii sunt autorizaţi pentru 50 cm, începând de la înălţimea de 4 m, şi
pentru 80 cm peste stradă, începând de la înălţimea de 5,75 m. La începuturile secolului al XX-lea, în vreme ce
casele nu pot depăşi 20 m - la şapte etaje, inclusiv mezanin -, reliefurile vor fi permise până la 1,20 m, în cazul
străzilor de J0 m şi mai mult9, ceea ce va permite dezvoltarea aşa-numitelor „bow-windows" -care apar către 1890 -,
adevărate colivii din sticlă, ataşate faţadelor, prin care lumina pătrunde în sufragerie.
Aşadar, în acest cadru, în cele din urmă destul de puţin coercitiv, arhitecţii îşi vor epuiza - în compoziţia
frontispiciilor - reţetele învăţate la Şcoala de bele-arte, în care ,,bric-â-brac"-ul arheologic a avut, vreme de un veac, o
importanţă capitală10. Această perioadă va fi marcată de lupta încrâncenată dintre susţinătorii neoclasicismului şi
cei ai neogoticului. Cultul ordinelor va duce la utilizarea tuturor varietăţilor de pilaştri şi coloane, adosate sau
angajate, cu concursul obligatoriu al frontoanelor, al frizelor cu rensouri şi al bosajelor după moda italiană. în
această nobilă misiune, vechii pensionari ai Villei Medicis, titularii marelui premiu al Romei, se vor dovedi a fi fără
rivali, căci ei şi-au petrecut timpul pe monumentele antice, cu creionul în mână. Duşmanii lor, care vor dispune de
un redutabil purtător de cuvânt, în persoana lui Vio-Uet-le-Duc, vor lucra în stil gotic, aşa cum Balzac îşi scrie
Povestirile bizare într-o pseudo-franceză veche. Când Jerome Paturot doreşte să-şi construiască o casă", se
adresează unui tânăr maestru pletos, care îi propune, la alegere, stilul romanic, gotic, cu arce înălţate, stelat,
flamboyant sau lombard.
Numeroşi artişti-mercenari, ţinând cu orice preţ să se facă remarcaţi, vor jefui tezaurul stilistic al Renaşterii: faţadele
de la anumite imobile ar ilustra de minune

capitolul de gramatica stilurilor rezervat veacului al XVI-lea. în preajma anului 1900, arborescentele Art-Nouveau-
lui vor aduce o notă insolită în acest peisaj, totodată antic şi medieval, dar construcţiile de acest tip nu vor fi
niciodată decât hapax în oraşele noastre, cu excepţia oraşului Nancy.
Să intrăm, aşadar, în aceste imobile cu o chirie descurajantă pentru cei care nu au o poziţie socială serioasă. Ele vor
avea aproape o valoare clasică în vremea lui Haussmann. Tratatul lui Cesar Daly, L'Architecture privee au XIXe
siecle (Arhitectura privată în veacul al XlX-lea, 1864) studiază în amănunt perfecţiunea lor diferenţială. După
întemeietorul, foarte ascultat, al Revue generale d'archi tec ture, se pot distinge trei clase de locuinţe cu chirie
pentru burghezia din vremea sa.
Mai întâi, cele de primă clasă destinate acelora cu averi mari. Apartamentul are o orientare dublă, pe latura dinspre
curte şi pe latura dinspre stradă. Zidit pe pivniţe şi subsol, imobilul nu comportă decât patru etaje, din care trei de o
înălţime impresionantă. Apartamentele de la primele trei etaje sunt deservite de o scară de piatră, racordată, în
extremitatea sa superioară, la cea de la etajul patru: construcţia din lemn a acestui etaj reflectă deja o anumită

2
degradare a statutului social. La acest ultim etaj locuiesc familii cu mai puţină dare de mână sau pot fi cazaţi
prietenii, sau chiar copiii din familiile care locuiesc la primele etaje. La extremitatea fiecărui apartament, sau uneori
chiar în apropierea scării principale, se găseşte scara de serviciu. în funcţie de configuraţia parcelei, ea este
accesibilă din curte sau printr-o intrare ascunsă, independentă de vestibul. Tot din lemn, ea uneşte etajele pe latura
bucătăriei şi deserveşte partea mansardată, unde se culcă personalul domestic.
în acest tip de imobil, încălzirea este asigurată de un calorifer instalat în pivniţă şi branşat la un sistem de guri de
căldură, dispuse în planşeu. Dar căldura nu urcă mai sus de etajul al doilea. A putea să te încălzeşti nu reprezintă
încă o „valoare" inseparabilă de intimitate, iar medicii recomandă camere reci şi bine aerisite.
Locuinţa cu chirie de clasa a doua priveşte averile mijlocii. Ridicată pe pivniţe şi subsol, ca în primul caz, ea
comportă un etaj în plus, adică cinci, dintre care primul şi al uoilea sunt de obicei folosite drept prăvălii. Scara
principală este din lemn, de jos până sus; pe fiecare palier sunt prevăzute două apartamente. Şi aici, se constată
totuşi prezenţa unei scări de serviciu. Pentru segmentele inferioare ale clasei dominante, locuinţa cu chirie de

categoria a treia numără cinci etaje pătrate, deservite de o singură scară din lemn. Aici, nu întâlnim nici curţi, nici
luminatoare, doar uneori un fel de puţuri.
Caracteristica evidentă a acestor imobile este prezenţa portarului, altădată rezervată numai pentru hoteluri: Brodat
la toate cusăturile, leneş, portarul se bucură de rente în foburgul Saint-Germain; portarul are anumite înlesniri în
Chaussee-d'Antin, el citeşte ziarele în cartierul Bursei, el are un anume statut în foburgul Montmartre. în cartierul
prostituţiei, portarul este o fostă prostituată; în Marais, are ifose, e acră, are toane"12.
Eugene Sue este cel care îl va boteza pe acest nou actor al comediei umane, cunoscut de acum înainte sub numele de
„Musiu Pipelet"13: importanţa sa socială se dovedeşte a fi considerabilă în marile oraşe. Toate jurnalele satirice, de
la Charivari - caricaturi de Daumier - până la L'Assiette au beurre - număr special în 1900-, vor face din el unul din
subiectele lor predilecte. Şi cum proprietarul nu locuieşte în propria casă, portarul îl reprezintă pentru a încasa
chiriile, se ocupă de închirierea apartamentelor vacante, cu întreţinerea părţilor comune ale imobilului şi asigură o
anume poliţie internă. El se plasează undeva la frontiera dintre public şi privat; este un filtru între stradă şi
apartamente. Gurile rele îi atribuie şi rolul de „turnător": redactorii de la L'Assiette au beurre îl consideră la fel de
dăunător ca şi „susţinătorii" Bisericii şi ai armatei14. Câţiva observatori au denunţat, la acea epocă, un anume
caracter inconfortabil al lojilor, dar se pare că existau şi excepţii. Portarul Droguin, într-un roman de Paul de Kock,
pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, se răsfaţă într-un apartament la fel de cochet ca acela al unui tânăr menaj din
clasa mijlocie15.
Dacă ai scăpat de cerber, casa scării dintr-un imobil burghez, cu volum amplu, se desfăşoară sub privirea statuii
unei napolitane, care poartă pe cap o amforă, de unde ies trei becuri de gaz, decorate cu globuri mate. Aşa vorbeşte
Zola16, dar el ar fi putut să aleagă la fel de bine un pedestraş german sau o maură, deseori având aceeaşi sarcină de
port-ecleraj, folosit câteodată şi astăzi. Peretele are aspectul de marmură falsă - o specialitate a anumitor
întreprinderi; balustrada este din fontă; un covor roşu sau cu desene orientale, fixat cu vergele din aramă, acoperă
treptele şi înăbuşă paşii. Ascensorul, inventat în 1867 de inginerul Leon Edoux, care a creat şi cuvântul, nu va intra
in uzul curent decât după 1900.

Cu cât înaintăm în secol, cu atât apartamentul burghez, in ceea ce priveşte mobilarea lui, seamănă mai mult cu un
magazin de antichităţi, în care acumularea apare ca unic principiu director al compoziţiei interioare a spaţiului.
Epocile şi civilizaţiile cele mai diverse interferează cu sufrageria tip Renaştere, din apropierea dormitorului stil
Ludovic XVI, în vreme ce o sală de biliard tip maur dă către o verandă decorată cu japonezării. Totul, copleşit 11
Un spaţiu raţional
Interiorul fiecărui apartament oferă o raţionalitate asupra căreia nu se va reveni prea curând. El cuprinde în mod
obligatoriu un spaţiu public de reprezentare, un spaţiu privat pentru intimitatea familială şi spaţii de respingere, de
refuz. De la intrare, anticamera, destinată repartizării, distribuţiei, se impune ca o sită, prin care nu poţi să treci dacă
nu eşti invitat. Aceasta este „placa turnantă" a locuinţei burgheze. La începutul veacului al XlX-lea, acest spaţiu,
dacă este suficient de vast, poate totuşi deveni şi sufragerie. Balzac depune mărturie în acest sens: „Baroana îşi
instala fiica în sufragerie, care fu de îndată transformată în dormitor (...), iar anticamera deveni, ca în multe case,
sufragerie"17.
Această sufragerie, atunci când îşi îndeplineşte funcţiile sale reale, se dovedeşte a fi un loc de primă importanţă.
Familia se dă aici în spectacol în faţa musafirilor, îşi etalează argintăria şi afişează cu osebire o piesă anume,
fabricată de un orfevru în vogă. Dar şi servitul mesei este un moment privilegiat în relaţiile sociale:„La masă se
tratează şi afacerile, se declară şi ambiţiile, se pun la cale căsătorii. Şi, dintr-odată, orizontul gastronomiei se
lărgeşte: semn de prestigiu şi de excelenţă, ea îmbracă aspecte de cucerire, instrument de putere, gaj al reuşitei şi al
fericirii"18. Numeroase tablouri au reprodus diverse secvenţe de la aceste mese minuţios pregătite, atât în ceea ce

3
priveşte aranjamentul mesei, cât şi întocmirea meniului, pe care unii amfitrioni nu ezitau să-J testeze o dată, înainte
de a-1 supune musafirilor.
Spaţiu al sociabilităţii, sufrageria este, de asemenea, locul de întâlnire zilnică a membrilor familiei. Se pare totuşi că
în cursul veacului al XlX-lea, el şi-a pierdut caracterul de intimitate. Cel puţin un autor a observat acest fenomen19:
„Masa o dată încheiată, faţa de masă împăturită, lampa aşezată pe un picior, femeia îşi lua în mână o broderie, soţul
o carte sau un ziar, copiii - o jucărie, şi de-acum se putea vorbi liber". Dacă îl credem pe Cardon, sufrageria era
camera în care mama de familie petrecea mare parte din timp, căci eden*'""1 -bun. Cardon s« «râ"-4-
cas<= de îfchina, ST^ Şi din ^is^l" hote]u" an" 1860-1880 i maJ°ntaîea caseW teansfonnate în ^fragerieiJS^V.aJes Ja
Paris ^^""e între
10

Burghezii nu dispun chiar toţi de nn dar ei sunt pregătiţi pentru sacrifici? n" a?e?enea salonaş, să poată avea unul,
mare" N[C " * de mari' ™™i către un membru al claselor avme ^artament îo™ de existenţa fără acest spaţiu
teatral SeS/03* COncePe de cea veche într-o comunitate de^?t 8* noua socie&te pictorii vieţii mondene de la
sfârS„V ' ^P*13 la zi *"" un Beraud sau un Tiec-T srar?ltul veaci.li,; oi viv
JU^ apiuauc ia ramiiie S3i„„ r —» — •-««..
cu mobilele sale acoperite caZeleT^ CVa^£
specialişti in amenajări interioare voTj ^ Anumiîi
împotriva existenţei acesteUaVZ ? P"n a PTot^
declara inutilă. Din nefericire"^ neI°cu»e §i o vor
importanţa simbolică marca ana\ subestimau grav
un salon însemna i J*"* de clasă: a aVel
caracteristici burgheze. §1 S0CIabilitate, două
Văllll ornc o,-,, *

de o supraabundenţă de ţesături, tapiserii, mătăsuri, care acoperă cea mai mică suprafaţă liberă. Este domnia
tapisierului, care va ajunge până acolo încât să mascheze „picioarele" pianului. Pasmanteria cunoaşte acum epoca
sa de aur, iar ciucurii se află pe primul plan: decoraţia franceză va pierde mult timp până când va reuşi să scape de
aceste „fructe".
A. Daumard explică însă această singulară atitudine21. De-a lungul veacului al XlX-lea, burghezii, mai ales cei din
Paris, căci ei sunt, de fapt, cei care dau „tonul", sunt îngroziţi de revoltele populare. De aceea, caută în propria lor
locuinţă acea svveef home, care să le dea siguranţă: „Spaţiul se repartizează simbolic în interior-familie-si-
guranţă/exterior-străin-primejdie". A nu lăsa pereţii goi, nici planşeul, nici pardoseala, ca la cei săraci, devine o
obsesie. Un redactor de la Illustration - cel mai important magazin al burgheziei - descrie acest nou spaţiu, în
numărul din 15 februarie 1851: „Lumea se adună în micul salon, bine închis cu uşi zdravene, burleţi (şireturi) din
mătase şi draperii duble închid ermetic ferestrele (...). Un covor frumos lucrat este sub picioare (...). O profuziune de
stofe împodobeşte ferestrele, acoperă şemineul, ascunde lambriurile. Lemnul gol, marmura rece sunt disimulate sub
catifele sau tapiserii".
în 1885, Maupassant, în Bel-Ami, prezintă apartamentul jurnalistului Forestier, exact în aceiaşi termeni: „Pereţii
erau acoperiţi cu o stofă veche de un violet decolorat, străpunsă de nişte floricele, cam de mărimea unei muşte.
Draperii din postav bleu-gri, postav militar, pe care erau brodate câteva garoafe din mătase roşie, cădeau,
acoperind uşile; iar scaunele de toate formele, de toate mărimile, răspândite la întîmplare în apartament, şezlonguri,
fotolii enorme, tabureţi, erau tapiţate cu mătase Ludovic XVI sau catifele de Utrecht, fond crem, cu motive grena".
Locuri urât mirositoare
Receptacol al vieţii mondene şi al vieţii familiale, apartamentul burghez trebuie, de asemenea, să asigure funcţiile
de transformare şi excreţie. Aici se prepară alimentele şi, ca atare, trebuie să fie aruncate apele uzate şi dejecţiile
hipogastrice. Or, în aceste două domenii, în care raţionalizarea ar fi putut să-şi găsească un rol important, se
constată o bizară soluţie de continuitate.
12

Aici, vitalul este în cauză, raportul direct cu corpul: înţelegem că sensibilitatea noii clase conducătoare a scăzut în
mod considerabil pragul de receptare a tot ceea ce are atingere cu „murdăria"22. Nimic uimitor deci în faptul că, în
veacul al XlX-lea, arhitecţii, reprezentativi şi dependenţi totodată de clasa lor de origine, au exclus bucătăria din
câmpul lor de activitate23. Ei o plasează la extremitatea apartamentului: acest loc plin de fum, de mirosuri acre,
ocupat de un cuptor, a cărui căldură afectează tenul, nu este, hotărât lucru, de frecventat. Va trebui să aşteptăm

4
sfârşitul veacului pentru a vedea cum igieniştii pastorieni îl denunţă ca „bârlog" pentru muşte şi loc prăfuit, în care
se ascunde bacilul lui Koch.
Aceeaşi indiferenţă şi faţă de cabinetul de toaletă, încărcat cu stacane şi lighene. La Paris, apa nu va ajunge în părţile
superioare ale imobilelor de pe malul drept al Senei decât în 1865; iar în cele de pe malul stâng, abia zece ani mai
târziu. Nu are prea mare importanţă dacă baia - atunci când există - este plasată mai departe de celelalte camere,
deoarece materialul ei nu este de folosinţă cotidiană. Apa nu va dobândi valoare decât după descoperirile lui
Pasteur: abia atunci spălatul mâinilor va deveni o obligaţie socială.
Dar dispreţul burghezului pentru necesităţile corporale se manifestă cel mai mult în privinţa locului de uşurare.
Câteva modele de w.c.-uri igienice - cu jet de apă -apăruseră în veacul al XVIII-lea; celebra antologie a lui Mariette
stă mărturie24. Or, asemenea „instalaţii" nu se răspândesc câtuşi de puţin în prima jumătate a veacului următor.
Credinţa în valoarea îngrăşământului omenesc persistă mult timp, iar vidanjorii parizieni continuă să transporte în
fiecare noapte materiile fecale la Montfaucon. Emanaţiile gazoase care rezultă din ele infectează aerul capitalei.
Dacă haznaua englezilor nu este total ignorată - legislaţie completă în Marea Britanie din 1855 -, în Franţa ea apare
ca un îngrozitor teren desfundat: abuziv consum de apă şi pierderi considerabile pentru agricultură.
La Paris, obligaţia de a avea un şanţ este aproape respectată de la decretul imperial din 1809, dar practicile
medievale se menţin încă în provincie. La Lyon, scurgerea materiilor fecale în Ron nu miră pe nimeni; la Marsilia,
din 32 653 case recenzate în 1886, 14 000 nu posedă nici un dispozitiv de evacuare a materiilor fecale: la fiecare etaj,
dejecţiile sunt adunate într-un fel de ulcior, care este golit la rigolă; la Bordeaux, 12 000 de şanţuri prost săpate
otrăvesc pânza freatică.
13

în acest timp, în Marea Britanie, sistemele de captare apei cunosc un puternic avânt. Vârsta de aur a plumbăriei 2
anunţă, şi întreaga Europă va urma şcoala engleză, .ucrarea capitală a lui Stevens Hellyer25 va fi tradusă de oupard,
antreprenor parizian, care îşi va trimite fiul să-şi îcă stagiul pe lângă un meşter în domeniu. Puşi în temă, ;oreticienii
arhitecturii franceze îşi iau sarcina în serios, apt care se desprinde şi din declaraţia explicită a lui Emile 'reiat -
întemeietorul Şcolii speciale de arhitectură - în iţa „Societăţii de medicină publică", în 1882: „Citadinul •ebuie strict
izolat de excreţiile sale; de îndată ce acestea unt produse, un sistem ermetic trebuie să deschidă istantaneu o gură de
scurgere, prin care resturile trebuie ă fie violent împinse de un puternic jet de apă până incolo de locuinţă".
Acest reviriment în atitudine, abandonarea ngrăşământului uman, se datorează progreselor gronomiei: guano
peruvian - între 1850 şi 1880 -, nitraţii in Chile şi, în sfârşit, toată panoplia de îngrăşăminte himice puse la punct,
începând cu această epocă, au ucerit interesul lumii ţărăneşti. Pe lângă aceasta, escoperirile lui Pasteur seamănă
frica de microbi în pinia publică: „Experienţele sale duc la respingerea anţului pentru materiile fecale ca uriaş
rezervor, în aer iber, a celor mai înspăimântătoare virusuri, de care specia imenească ar trebui să se teamă".
Semnatarul acestor ânduri, inginerul Wazon26, condamnă fără drept de apel ;ropile permanente pentru a face
elogiul haznalelor, care ac posibilă - cel puţin la Paris - extraordinara reţea de analizare, pusă la punct la Belgrand,
în timpul celui de-al )oilea Imperiu: 140 km în 1852; 560 în 1869.
Obligativitatea acestui nou mod de evacuare nu se va ace fără proteste: legea din 1894 privind asanarea 'arisului şi a
Senei va fi primită cu cea mai vie ostilitate lin partea proprietarilor, uniţi pentru prima oară în faţa icestui ucaz
liberticid şi colectivist27. Mult timp după iceea, arhitecţii vor continua să implanteze toalete oriunde :ra posibil,
chiar în anexa bucătăriei, deoarece nu este lecent să te îngrijeşti de „asemenea lucruri".
Dine urcă la etajul şase?
vlai rămâne un ultim spaţiu de alungare în imobilul >urghez, este vorba de etajul al şaselea, la care sunt epartizaţi
servitorii. Vechiul Regim ignoră această
14

segregaţie, căci oamenii de casă fac parte - până la Revoluţie - din familie. Cu societatea ierarhizată, care se impune
încă din primii ani ai veacului al XlX-lea, servitorii nu mai pot dormi în spaţiul stăpânilor lor, în scopul de a evita
orice fel de „promiscuitate". Situaţi în partea inferioară a piramidei sociale, ei nu au dreptul decât la un minimum
care să le permită doar să-şi refacă forţa de muncă necesară pentru lungile zile de muncă sisifică.
Vor trebui deci să se mulţumească doar cu nişte cămăruţe, amenajate la etajul şase sau şapte al imobilelor înstărite.
Din 1828, există un asemenea imobil pe bulevardul Saint-Denis, la Paris, unde, la ultimul nivel, se înşiruie
„camerele pentru bone", în care lumina pătrunde prin lucarne. O suprafaţă de patru metri pătraţi, fără încălzire,
mobilier învechit, o gură de apă şi w.c.-uri turceşti pe palier, cam acesta este aspectul obişnuit al celulelor locuite de
servitorimea pariziană.
Autorităţile cele mai ascultate nu au întârziat însă să denunţe acest scandal. Jules Simon, unul dintre cei dintâi,
semnalează în L'Ouvriere aceste noi puşcării, la fel de îngrozitoare ca şi cele din Veneţia. Preotul Brouardel, de la
Academia de medicină, evocă spectrul tuberculozei, care coboară de la etajul şase asupra celor mai bine protejate

5
leagăne. Juillerat - inventatorul cazierului sanitar al caselor din Paris - publică o broşură în care se precizează
condiţiile ce trebuie întrunite de o cameră-de-bone pentru a fi considerată salubră. La expoziţia Tuberculozei din
1906 au fost expuse, alăturat, reproducerea fidelă a unei camere de servitori din cartierul Champs-Elysee
-arondismentul VIII, cel mai şic şi mai bogat din capitală încă de pe vremea lui Ludovic-Filip - şi reproducerea unei
celule din închisoarea de la Fresnes. Aceasta din urmă era locuibilă şi salubră, cealaltă nu28. Nimic nu se va
schimba în această privinţă până după cel de-al doilea război mondial: stăpânii se angajează în ascensiuni pe toţi
munţii din lume, dar nu se gândesc nici o clipă să întreprindă şi o ascensiune până la ultimul etaj din propriul lor
imobil.
Deoarece faţada sa dă către căi de acces tot mai frecventate - îngrămădeala clădirilor din Paris şi din marile oraşe
creşte în permanenţă de-a lungul veacului al XIX-lea - şi este blocat de curţi strâmte, depozite infectate de
emanaţiile venite din bucătării şi din locurile de uşurare a nevoilor fireşte, imobilul burghez, în ciuda celor trei sute
de metri pătraţi pe apartament - suprafaţă care se va reduce treptat -, nu este decât o mască socială
15

fals raţională, un „trompe-l'oeil" monden. Sarcina de a casa această imagine a unei clase, care nu a reuşit niciodată
să se exprime într-un proiect constructiv remarcabil, va reveni mişcării internaţionale a arhitecturii moderne, în
perioada interbelică, fără să uităm însă curajoasele luări de poziţie ale unui Francis Jourdain, încă din 1910.
ANUARUL CASTELELOR Nici curte, nici grădină
în Vechiul Regim, elevaţia socială sfârşeşte întotdeauna prin a poseda un palat particular. Numeroşi nobili locuiesc
în apartament, dar principalele familii din regat îşi construiesc locuinţe, proiectate de către cei mai renumiţi
arhitecţi, iar parveniţii se grăbesc să-i imite. în felul acesta, se constituie, încă din Evul Mediu, un patrimoniu
construit - în fiecare secol reprezentativ - într-un stil anume, care traduce nevoile şi aspiraţiile contemporane ale
clasei dominante.
în această privinţă, veacul al XlX-lea va oferi o situaţie complet diferită: proprietarii, proaspăt îmbogăţiţi, nu dispun
de nici o tradiţie artistică. în schimb, ei nutresc o însufleţită dorinţă de a-şi etala averea. Ca atare, vor ceda în faţa
tuturor extravaganţelor şi nu vor putea să reziste la presiunea arhitecţilor lor, victime ale modelor, pe care Şcoala de
bele-arte din Paris le va impune elevilor săi, proveniţi din întâmplare, în majoritatea lor, din clasa dominantă29.
La întoarcerea lor din străinătate, câţiva emigranţi îşi redobândesc palatele, în vreme ce burghezia se grăbeşte să-şi
comande, şi ea, unele pe măsură. Se constată apariţia unui nou tip de palat, încă din epoca Restauraţiei. Corpul
clădirii afectat locuirii se situează în fundul curţii; în timp ce un alt imobil, la stradă, adăposteşte birourile şi
prăvăliile: o excelentă operaţie financiară. în cartierul Noii-Atene, în nordul Parisului, arhitectul Constantin -care
lucrează mult cu Dosne, agent de schimb şi viitor socru al lui Thiers - va construi cuburi neo-antice în mijlocul unei
curţi-grădină. Felix Duban va prefera, pentru contele de Pourtales, să pastişeze Renaşterea italiană cu o intrare la
stradă, în spatele bisericii Sf. Magdalena.
16

Extravaganţe burgheze
Extravaganţele se manifestă atunci când, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea, se demontează bucată cu
bucată o casă din vremea lui Francisc I, situată la Moret: ea este reconstruită în marginea aşa-numitului Cours-la-
Reine. Nu departe^ de aici, pe strada Montaigne, prinţul Napoleon, văr al împăratului, se hotărăşte plin de
entuziasm să reconstituie o casă din Pompei, care va fi realizată de Normand. Acest îndrăgostit de Antichitate
trebuie să împace exigenţele arheologiei - din care nu ignoră nimic - cu cerinţele unui anume confort modern şi ale
climatului parizian.
„Frumoasele cartiere" din Paris vor cunoaşte o înflorire de reşedinţe luxoase, în care noii domni - cu care „foştii" nu
se simt jigniţi să încheie alianţe pentru a-şi repolei blazonul - pot să primească invitaţi cu mare fast. Iată, de pildă,
palatul construit pentru Emile Gaillard, bancher al contelui de Chambord, ridicat în piaţa Malesherbes: o
capodoperă stil Ludovic XII, din cărămidă şi piatră; cel al fabricantului de ciocolată Menier, stil neobaroc, cu faţada
către parcul Monceau: familia Pereire obţinuse 10 din cele 19 hectare ale parcului ce aparţinuse familiei Orleans,
confiscat în 1848, pe care le-a împărţit în loturi de lux. Iată, de asemenea, „Palatul roz" al lui Boni de Castellane,
descendent al uneia dintre cele mai vechi familii din Franţa, care nu va ezita să ia de soţie o miliardară americană.
La dorinţa proprietarului, arhitectul a adaptat modelul Marelui Trianon şi a imitat scara de onoare de la Versailles.
Nici provincia nu se lasă mai prejos, după cum dovedeşte exemplul oraşului Lille30: palatele sunt mai impunătoare
decât la Paris. Faţadele se pot întinde până la 20-25 m lungime la un edificiu de 15 m înălţime, uneori 300 m pătraţi
suprafaţă, cu patru nivele, subsol (bucătărie, spaţii comune), mezanin (două saloane, sufragerie, birou), etaj
(camere), pod. Fără a mai număra dependinţele: sală de biliard, bibliotecă, grajduri, camere pentru personal.
Manufacturierii se consideră mari seniori flamanzi şi, de altfel, nici nu ascund această ambiţie. Chiar înainte de
război, la Lille, fraţii Devallee, fiii unui industriaş din Roubaix, vor face ei înşişi pe arhitecţii, deoarece practicienii

6
dăduseră înapoi în faţa exigenţelor lor. Cu acele coloane de marmură creaţia lor afectează un aer de Renaştere,
singularizat din cauza unor enorme garguie. Fiecare cameră are un stil diferit; nu lipseşte inevitabilul stil maur.
Precum un prinţ inspirat de astrologul său, unul
17

dintre cei doi fraţi voia ca somnul lui să se regleze după poziţiile lunii: ca atare, îşi montează patul pe un ax,
acţionat de un mecanism elveţian.
Laurii incongruenţei exotice - la Roubaix! - îi revin totuşi industriaşului Vaissier, inventatorul „săpunului din
Congo". în 1890, îi cere lui Dupire să-i proiecteze un castel aşezat pe patru elefanţi. Arhitectul refuză, dar face
proiectul, cu toate acestea, pentru un palat oriental, surmontat de un dom, decorat cu vitralii: „Este visul rajahului
indian; este capriciul, fantezia, bogăţia coloristică, strălucirea ornamentaţiei realizate în ţinutul nostru, acoperit de
ceţuri, din Flandra".
Era greu de mers mai departe în acest „wagnerisrn
arhitectural". Alţi industriaşi din aceeaşi provincie,
preocupaţi de anume rădăcini istorice, vor prefera palatele
neogotice în stilul flamand, împodobite cu faţade diferite,
.înde se va afirma faimosul pinion dinţat, caracteristic
>entru arhitectura ţărilor din nord. Acelaşi fenomen se va
>roduce în Bretania, ca şi la Rennes, unde, în edificii
onstruite în stil eclectic, vor apărea referinţe regionale31.
La sfârşitul veacului, se va impune un nou tip de
eşedinţă „mare-burgheză", care ar putea fi numită
palatul-vilă", din cauza aspectului ei în mod deliberat
itoresc, împrumutat din arhitectura specifică pe atunci
aţiunilor balneare. Departe de centrul oraşelor, acolo
tide încă se mai pot achiziţiona vaste terenuri libere,
floresc, în mijlocul unei grădini engleze, construcţii a
iror descriere pune mai multe probleme decât descrierea
iui palat clasic. în primul rând, pentru că supraabundenţa
namentală domină, asigurată de triumful cărămizii
ilicrome şi al lemnului strunjit. Fenomenul se poate
serva la Lille, dar şi la Rouen". Este vorba de rezalituri,
croşaje, bovindouri, acoperişuri alambicate, ferme
bordante, balcoane din lemn. în aceste flori veninoase,
"e ies din orice canoane neoclasice, se pot observa şi
eva urme de Art Nouveau, în tratarea unei curbe şi în
estecul materialelor, metalul devenind tot mai frecvent.
iimetria între mase, în care deschiderile par gratuite,
va regăsi mai târziu în casele micii burghezii din
urbii; aici, la periferia marilor oraşe, îşi va desfăşura
pavilioanele.
Ia biliard la seră
use aceleiaşi raţionalizări ca şi imobilele, palatele iculare din veacul al XlX-lea realizează, la rândul lor,
18

separarea dintre public şi privat. La aceasta se adaugă elementele care atestă o viaţă mondenă permanentă şi luxul
permis de posibilităţile financiare importante. Prima din aceste noutăţi este sala de biliard - mesele destinate acestui
joc apăruseră în Europa la sfârşitul Evului Mediu-, căci fanaticii mingilor de fildeş se înmulţesc în veacul al XlX-lea:
Daumier le-a dedicat mai multe litografii. între altele şi aceea intitulată O zi de ploaie, cu următoarea legendă:
„Invitatul este condamnat la şase ore de biliard forţat". Nici un palat - nici un castel de oarecare importanţă - care să
nu fie înzestrat cu acest joc indispensabil, unde -ca şi la Versailles, pe timpul lui Ludovic al XlV-lea -strălucesc nume
celebre33.
Dar anexa care înnobilează o casă de mare clasă este sera sau grădina de vară. Zola nu uită să doteze palatul
speculantului Saccard34 cu o asemenea anexă: ea este fixată de zidul edificiului şi comunică direct cu salonul, în
acest caz, este vorba de dispunerea clasică. Apărute în prima jumătate a veacului al XlX-lea, aceste construcţii

7
uşoare se vor înmulţi în timpul celui de-al Doilea Imperiu35. Modelul cel mai cunoscut a fost grădina de iarnă a
prinţesei Mathilde, nepoată a lui Napoleon I, reprodus nu o dată de diverşi pictori. în această vastă cameră, cu
lumină zenitală, sprijinită pe coloane ionice, iedera, palmierii, plantele ornamentale făceau să pătrundă natura în
inima universului parizian.
Dejunul în seră de Louise Abbema figurează un spaţiu -fără îndoială curent în epocă - ţinând cont de decorul său
kitsch format din mese Ludovic XIII, cu picioare răsucite, arme africane, platouri în stil maur, totul înecat în
draperii şi vegetaţie exotică, un cadru ideal pentru Sarah Bernard, prietena artistei. Grădina de iarnă aruncă o notă
de „distincţie" în epoca saloanelor proustiene, căci limitează la clasa oamenilor bogaţi dreptul de a sporovăi sub
palmieri, în timp ce afară ninge. Spre deosebire de verandele cafenelelor şi ale restaurantelor, orientate către stradă,
grădina de iarnă dă către un spaţiu privat: curtea sau grădina. Imitată la modul meschin de către saloanele
imobilelor burgheze, reducându-se deseori la o loggia cu vitralii pictate, ea va prelungi spaţiul salonului printr-un
ieşind deasupra trotuarului.
Castele neogotice
Dacă marele burghez preferă reşedinţa de la oraş, locul unde se derulează operaţiunile financiare serioase, nobilii
19

HUŞII
meşteri, îiunea sa omiere d gitimist -h
• Poate ajun'gep 'f^elecopiiJor a, carp r-^.^f._^ u.»cara de .»rv,v;„ .
20

modifica gentilomierele, renunţând la ferma alăturată -ceea ce va permite adăugarea unor turnuleţe - şi dărâmând
pereţii despărţitori spre a da amplitudine salonului şi sufrageriei.
Ceva mai târziu, într-o provincie vecină, Vendee, încă mai mult legată de cauza regalistă, puteai să crezi că te afli
deja în vremea lui Henric al V-lea, conte de Chambord. Astfel, au fost reperate aici două sute de castele, construite
în veacul al XIX-lea38. Goticul domină, dar Renaşterea se manifestă, totodată, în ultimul deceniu al veacului, cu
apariţia genului „normand", abuziv calificat în felul acesta din cauza paiantei, frecvent folosită, adevărată sau falsă.
Nici în această regiune nu se simte nevoia de a recurge la arhitecţii parizieni. Joseph Libaudiere, un nantez, fost elev
al lui Pascal - adjunct al lui Charles Garnier la construirea Operei -, va ocupa timp de aproape cincizeci de ani
postul de arhitect departamental din Vendee: el va construi paisprezece biserici neogotice, între 1880 şi 1906, şi
numeroase castele în acelaşi stil. în nordul Franţei, la Bondues, în apropiere de Lille, Louis Cordonnier este cuprins
de spiritul „Neuschwanstein", atunci când se apucă să construiască pentru contele d'Hespel: o duzină de frontoane,
coşuri fantastice inserate în acoperişurile în pantă, un donjon crenelat, ziduri din cărămidă, cu tiranţi din piatră
albă...
La antipozii acestui gotic sentimental, creştin şi monarhist, concepţia lui Viollet-le-Duc, adversar hotărât al
anticomaniei, se defineşte ca soluţia unei probleme de structură funcţională. Evul său Mediu nu este acela al
seniorilor, ci acela al comunelor care au inventat primele instituţii democratice. Pe lângă restaurarea de la
Pierrefonds, începută în 1858 - ea nu va fi terminată la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu -, Viollet-Je-Duc a
construit cinci castele3" în câteva regiuni ale Franţei. Toate neogotice, cel mai desăvârşit este, fără îndoială, cel din
Roquetaillade (Gironde), restaurat şi amenajat după voinţa proprietarilor, care nu s-au zgârcit ca să-şi vadă împlinit
visul medieval40. Şi, ca atare, au ajuns să aibă un număr respectabil de arcade tri sau cvadrilobate, şeminee
monumentale şi mobile de stil „haute epoque" într-un decor interior foarte colorat.
Ha!!-ul familiei Rothschi/d
Gustul neogoticului a suscitat cele mai înspăimântătoare puneri în scenă: se pot vedea, de pildă, construcţii din
21

veacul al XVIII-lea, flancate de donjoane, surmontate de acoperişuri cu lucarne. Totuşi, anumiţi miliardari nu au
cedat la această nevroză, care nu aparţinea tradiţiilor lor culturale. în 1829, James de Rothschild cumpără castelul de
la Ferrieres, de la moştenitorii lui Fouche. Acest mic edificiu, situat pe malul unui heleşteu, este demolat. Bancherul
îl angajează pentru proiect pe Joseph Paxton, arhitectul lui „Crystal Palace". Prima piatră va fi pusă în 1855, iar
lucrările se vor încheia trei ani mai târziu. în această clădire pătrată, flancată de patru turnuri de aceeaşi formă,
compoziţia se ordonează în jurul unei imense camere centrale acoperite cu vitraliu. Este marele „hali", un tip de
construcţie, unde Paxton şi-a dezvăluit marele său talent la Londra, cu prilejul Expoziţiei din 1851. La primul nivel,
hall-ul este înconjurat de camerele de recepţie, saloane, sufragerie, sală de biliard, săli de jocuri; la etajul al doilea se
află camerele propriu-zise41.
Dacă arhitectura din Ferrieres nu datorează nimic modelelor predate la Şcoala de bele-arte din Paris, amenajările
sale interioare cedează eclectismului ambiant: hall-ul seamănă cu un magazin de antichităţi; poţi descoperi, de

8
exemplu, un salon alb Ludovic XVI şi un salon tapetat cu piele, mai degrabă stil Renaştere. Grija pentru confort este
evidentă în camerele pentru prieteni, care adoptă structura unor veritabile suite, înzestrate cu o intrare care precedă
camera, cu săli de baie şi w.c.-uri. Bucătăriile fuseseră instalate în subteran, la aproximativ o sută de metri de castel;
legătura între ele şi oficii se realiza printr-o galerie, care imita modelul unui trenuleţ.
Familia Rothschild sosea la Ferrieres la începutul lui octombrie, unde rămânea până în ianuarie, când se întorcea la
Paris: principala lor îndeletnicire, la ţară, era vânătoarea, în cea mai bună tradiţie a echipajelor franceze. Nu altfel
proceda familia d'Harcourt, care, începând cu iulie, îşi părăsea palatul din piaţa Invalizilor ca să vină la castelul din
Sainte-Eusoge, în Gâtinais42. în cazul lor, este vorba de o adevărată expediţie, o mutare în toată regula, care implică
argintărie, porţelanuri, sticlărie, dar şi jucării pentru copii, cărţi de şcoală, un pian cu coadă etc. Clădirea, care este
extinsă treptat, are aceeaşi structură ca oriunde în altă parte: salon, sufragerie, sală de biliard, bibliotecă la parter;
vreo zece camere pentru stăpâni şi invitaţii lor, la primul etaj; la al doilea - copiii; servitorii, sub acoperiş. Până la
Crăciun, castelul nu se goleşte, toate celebrităţile la modă îşi fac timp să treacă pe aici.
22

Epifania „vilei normande"


Reprezentanţii vechilor familii sau „parveniţii" pot fi întâlniţi, pe la mijlocul veacului al XlX-lea, în staţiunile
balneare, care se înmulţesc pe toate coastele franceze43. Unele dintre ele, precum Arcachon, sunt lansate de
promotori experimentaţi, în speţă fraţii Pereire44. Ei nu vor fi responsabili de arhitectură, iar aceasta nu va păstra
prea mult timp gustul pentru vilele coloniale cu verandă. Practicienii vor trebui să personalizeze imaginea caselor,
ceea ce va duce la un mozaic de construcţii neogotice, maure sau elveţiene disimulate sub ornamente de lemn.
Acest model de „chalet", provenit din cantoanele helvetice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi voga peisajelor de
munte, va invada mai întâi toate parcurile în stil englez de pe continent. Apoi, va deveni o adevărată casă, care îi
seduce îndeosebi pe arhitecţii din staţiunile la modă. Se va impune îndrăgostiţilor din Deauville, unde - ca şi la
Arcachon - se poate găsi totul, dar şi contrariul său45. Vila prinţesei de Sagan seamănă cu un palat persan, cea a
marchizei de Montebello maimuţăreşte un castel Ludovic XIII. Puţin câte puţin, în sensul pitorescului de la sfârşitul
veacului, lumea se va orienta către construcţia din paiantă, „vila normandă", pe care miliardarul american
Vanderbilt o va alege drept „colibă" şi care, încă şi astăzi, se întâlneşte pe întreg teritoriul Franţei.
CEALALTĂ LATURĂ: COLIBELE Rusticul este la modă
Chestiunile agricole au constituit un viu interes pentru opinia luminată din vremea Restauraţiei şi a monarhiei din
Iulie, după cum atestă numeroase lucrări şi articole de presă46, dar şi succesul romanelor lui Balzac şi George
Sand47. Fabulaţiile lor n-ar fi putut de altfel decât să rătăcească spiritele, dat fiind că operele lor nu făceau decât să
vehiculeze nişte prejudecăţi sistematice. Pentru Balzac, într-adevăr, ţăranul, acest neobosit „rozător", care împarte şi
îmbucătăţeşte solul încă din vremea Revoluţiei, este o fiinţă inferioară şi amorală, care va fi groparul burgheziei.
Sacrificând adevărul în favoarea mitului aşa-zisului Sălbatic, autorul Medicului de ţară vede ţăranii francezi prin
ochii lui Fenimore Cooper, care - la rândul lui - scruta de foarte departe Pieile Roşii; ca şi prin ochii Doamnei
23

Hanska, primind omagiul ipocrit al mujicilor. în ceea ce o priveşte pe George Sand, ea şi-a conceput eroii dintr-o
minunată pastă de Sevres. „Lucrătorii săi delicaţi", „tinerele sale păstoriţe", la fel de delicate şi îmbrăcate cu gust,
locuiesc în „colibe care rezumă toată poezia cătunului". Nici pâinea bună, nici găina din oală, stropită cu un delicios
vin de prin partea locului, nu lipsesc niciodată de la masa lor.
Inutil deci a căuta la aceşti doi autori descrieri exacte ale condiţiilor reale privind habitatul rural; mitul şi poezia ar
fi grav afectate în cazul acesta. Or, mai mulţi arhitecţi, încă de pe vremea Revoluţiei, au teoretizat asupra locuinţei
ţăranilor în lucrări care ar fi putut să contribuie în bună măsură la ameliorarea sa. Printre aceştia, misteriosul
Francois Cointeraux, creator în 1790, la Paris, al unei şcoli de arhitectură rurală, transferată apoi la Lyon. într-un
mare număr de lucrări şi broşuri, el şi-a dezvoltat ideile relativ la construcţii din chirpici şi cu acoperişuri din
materiale ignifuge48. Va fi urmat, pe acest drum, de Lasteyrie du Saillant: în 1802, acesta nu ezită să traducă o carte
publicată de Biroul de agricultură din Londra, însoţită şi de un atlas cu planşe49. Multe alte volume, tratând acelaşi
subiect, vor mai apărea încă50 înaintea marii sinteze a lui Louis Bouchard-Huzard, în timpul celui de-al Doilea
Imperiu51.Autorii lor se preocupă mai ales de marea exploatare care separă de acum înainte clădirile de locuit de
„barăcile comune", din motive nu atât de prestigiu, cât de comoditate şi igienă.
Sinistre bordeie
Dar ce se întâmplă cu micile ferme care dominau pe atunci ansamblul teritoriului francez? în forma vie, pe care o
foloseşte de obicei, Victor Consideram, inginer şi discipol al lui Charles Fourier, a exprimat o viziune sinistră a
călătoriilor sale prin zonele rurale52: „Trebuie să vezi Champagne, Picardia, Bressa şi Nivernais, Sologne, Limousin,
Bretania etc, şi mai ales să le vezi de aproape. Aici, există camere care sunt în acelaşi timp bucătărie, sufragerie,
cameră de culcare, pentru toată lumea: tată, mamă şi copii... Acele camere sunt, totodată, şi pivniţă şi pod; grajd şi

9
curte de păsări, câteodată. Lumina pătrunde prin nişte deschideri joase şi strâmte; vântul suflă pe sub uşi şi prin
cercevelele dezgărdinate; suflă prin geamurile
24

înnegrite şi sparte, dacă se întâmplă să existe aşa ceva... căci sunt provincii întregi unde folosirea sticlei este aproape
necunoscută. O lampă îmbâcsită şi fumegândă aruncă o lumină chioară, în situaţii speciale, pentru că de obicei
focul luminează în bordeie. Apoi, podeaua este din pământ vălurit şi umed. Ici şi colo pământul bălteşte. Ţi se
înfundă piciorul. Copii de vârstă fragedă se târăsc pe jos. Eu, care vă vorbesc, am văzut cum raţele căutau de
mâncare prin bordei!".
Strigătul de indignare al lui Consideram este confirmat şi de observaţiile cu caracter obiectiv. Cea mai veche, de
care avem noi cunoştinţă - de la începutul monarhiei din Iulie -, este conţinută într-un raport al consiliului
departamental de salubritate şi se referă la un sat din împrejurimile localităţii Troyes53. Autorul declară că în acest
cătun de patru sute doi locuitori sunt încălcate toate legile igienei. Fiecare casă, construită din pământ, acoperită cu
paie şi lipsită de podele, şi de ferestre, nu se compune decât dintr-o cameră, folosită pentru locuit, în care pot trăi
până la zece persoane: „Aici se pregătesc alimentele, aici se lasă veşmintele deseori impregnate de sudoare sau
umiditate; aici se usucă şi fermentează brânzeturile; aici sunt îngrămădite şi spânzurate cărnurile sărate ce servesc
drept hrană".
O teză de medicină din epocă, consacrată unui sat din Tarn54, descrie locuinţele sătenilor în termeni aproape
identici: „în acelaşi colţişor se pregătesc alimentele, sunt îngrămădite reziduurile ce servesc ca hrană pentru animale
şi micile ustensile pentru lucrarea pământului; într-un colţ se află jgheabul pentru scursori şi alături aşternuturile;
de o parte sunt agăţate veşmintele şi de cealaltă cărnurile sărate; aici fermentează laptele şi pâinea; uneori, chiar
animalele domestice împart această strâmtă locuinţă, vin să mănânce şi să-şi satisfacă nevoile fizice: într-un
asemenea adăpost mizerabil, în care o sobă, cu hornul prea larg şi prea scurt, lasă să intre o coloană de aer glacial
umplând casa de fum, trăieşte cultivatorul şi familia sa".
O singură dată, dr.Villerme a ieşit din spaţiul oraşelor, terenul său obişnuit de observaţie, ca să se apropie de ţărani.
Nici el nu a spus altceva decât cei care l-au precedat55: „Trebuie să fi intrat în locuinţa unui sărman ţăran breton, în
coliba sa dărăpănată, cu acoperişul căzut până la pământ, cu interiorul înnegrit de fum neîncetat, care-1 fac
buruienile şi măceşii uscaţi, singurul aliment din căminul lui. în această mizerabilă cocioabă, în care lumina nu intră
decât prin spărtura uşii şi se stinge de

25

cum ai închis uşa, locuieşte el şi familia lui, pe jumătate despuiată, având drept mobilă doar o masă şchioapă, o
bancă, un ceaun şi câteva ustensile de menaj din lemn sau din argilă; un fel de cutie îi slujeşte drept pat, în care se
culcă fără aşternuturi, pe o saltea, unde pleava de ovăz a înlocuit lâna, în timp ce în celălalt colţ al acestui trist
adăpost rumegă pe o grămăjoară de balegă o vacă slabă şi pipernicită (fericit dacă o are şi pe aceea), care-i hrăneşte
cu laptele ei copiii şi pe el însuşi". Villerme evaluează la patru sute de mii - după informaţiile prefecţilor - numărul
caselor ţărăneşti din Bretania, care nu au decât una, două sau trei deschideri cel mult. Deja Cambry, autorul celebrei
Voyage dans le Finistere (Călătorii în Finisteref6, făcuse o descriere asemănătoare cu cincizeci de ani mai devreme,
vorbind de „bordeie" pline de fum, în care pământul nu era niciodată pardosit, nici podeluit, ci plin de găuri prin
care se împiedicau copiii.
Tot către sfârşitul monarhiei din Iulie, un gentilom de la ţară, din Nivernais, A. de Bourgoing57, publică o mică
lucrare, în care reia tonul lui Consideram: „Locuinţa ţăranului este mică, umedă, prost luminată; adeseori, lipsită de
ferestre; lumina şi aerul pătrund înăuntru printr-o singură uşă, care nu se închide bine şi lasă să intre frigul aspru al
iernii, ca şi - indiferent de anotimp - mirosurile pestilenţiale ale bălegarului şi ale murdăriilor ce putrezesc în
băltoacele fetide din faţa casei lui".
într-o regiune învecinată, la Haute-Vienne, situaţia era identică; un observator o expune cu prilejul unei şedinţe a
consiliului general58: „în satele noastre nu există nici zece locuinţe care să aibă condiţii convenabile de igienă,
salubritate şi mai ales moralitate (...). Majoritatea caselor de fermieri se compun numai dintr-un parter, cu cel mult
două camere, în suprafaţă de 25 m pătraţi. în plus, solul este umed, sau cel mult din pietre prost îmbinate. Elevaţia
este până la cel mult 2,33 m; o uşă şi o fereastră cu obloane, la înălţimea de 50 cm de la podea, fără geamuri. în
bucătărie, câteva piese de mobilă de calitate inferioară, ustensile de menaj şi pentru lucrările pământului; în cameră
sunt jjuse paturile, fără nici o deosebire de vârstă sau de sex. In pod, poţi găsi curent patru, cinci şi chiar şase
paturi".

10
Există multe alte mărturii în acelaşi ton, dar este inutil să le reproducem, căci monotonia lor te duce la disperare59.
Proletarul ogorului, închis împreună cu animalele sale într-o unică odaie, trăieşte într-o insalubritate pe care nu o
poate compensa „aerul curat", el necunoscându-i de
26

altfel virtuţile. în definitiv, conservatorul Adolphe Blanqui se întâlnea pe aceeaşi baricadă cu utopistul Considerant,
atunci când scria, în Journal des economistes, următoarele rânduri60: „Este greu să crezi, dacă n-ai văzut, aşa cum
am făcut-o noi înşine, din ce elemente sărăcăcioase sunt alcătuite veşmântul, mobila şi hrana locuitorilor din satele
noastre. Există cantoane întregi unde anumite veşminte se transmit încă din tată în fiu, unde ustensilele de menaj se
reduc la câteva mizerabile linguri de lemn, iar mobilierul la o banchetă sau la o masă şchioapă. Oameni care nu au
cunoscut niciodată ce înseamnă un aşternut de pat încă se numără cu sutele de mii; sunt alţii care nu au purtat
vreodată pantofi; sunt milioane care nu beau decât apă, care nu mănâncă niciodată sau aproape niciodată carne, şi
nici chiar pâine albă".
Dar dacă ţăranul era atât de sărac, aceasta nu se datora oare individualismului său? La 16 noiembrie 1836, Emile de
Girardin, în La Presse, cita cazul unei comune de la periferia pariziană, unde 1 540 ha erau astăzi „sfâşiate în 38 826
de fâşii". Cine putea să se intereseze de soarta unor asemenea sălbatici?
Focare de infecţie
Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, satele se află în aceeaşi situaţie ca în timpul Vechiului Regim. Analizând
patru teze în medicină, care cercetează regiuni diferite6', se observă că toate înregistrează coabitarea cu animalele,
absenţa aeraţiei, sobele fără tiraj, îngrămădirea întregii familii într-o singură odaie. Consecinţa acestei stări de
lucruri, aşa după cum nota şi dr. Louis Caradec62, este formarea unui mediu ideal pentru apariţia anumitor
maladii: „Aceste locuinţe joase, umede, prost luminate, prost orientate, în care se îngrămădesc animalele şi oamenii,
contribuie intens la dezvoltarea scrofulozei şi tuberculozei şi imprimă tuturor afecţiunilor tendinţa de a ajunge la
supuraţie. Ele generează (...) abcese, carii, maladii articulare. Din cauza viciilor de construcţie a locuinţelor, a
murdăriei, mai curând decât din cauza regimului şi a eredităţii, se perpetuează scrofuloza la sate". La începutul
celei de a Treia Republici, muncitorul şi ţăranul ajung să încremenească în nişte tipare mitice, destinate să devină
instrumentele partidelor politice. în numele stângii, fostul comunard Arthur Ranc interzice scriitorilor să vorbească
despre muncitor, în vreme ce omul

setată de doK? CI se m«It Marea c,J04L°"'i^Să P^i


prdene, n IJ Şi fiamb

• ZoJa

acesta ar;

"' JNapoJ le Ja care >Jânse ]a


. iale„pro: Paseism tipic elică, fn '
» casa dir
faptul
Mădea;

este mult marn""Lenfa ^ Avizii c^^emna^


«ngură carnet bjŞnuiîi

28

^TREac/UNI URBANE

vechile

vremea
M
'a construcţiile ' ?tie acum ră a fost s

11
de
ea

de

întotdeauna, i

e,

ni

iln scând grămezi 1 unei


semn/f/cat/v

30

locuinţelor din capitală. Această statistică a fost întreprinsă cu prilejul recensământului din 1891, cu ajutorul unui
chestionar special. Rezultatele referitoare la periferie nu au putut fi utilizate: foarte puţine persoane au acceptat să
răspundă, sau au răspuns inexact, de teamă ca nu cumva ancheta să aibă drept scop pregătirea de noi impozite.
La Paris, dimpotrivă, numai 2% nu au răspuns: aceste refuzuri au venit mai ales din partea unor indivizi care trăiau
singuri, în locuinţe fără prea mare importanţă. în definitiv, ancheta a fost făcută asupra a 884 345 de familii. Dr.
Bertillon, după ce a deplâns faptul că ancheta nu a determinat, până în prezent, în ce condiţii exacte trăieşte
populaţia din Franţa, defineşte înţelesul pe care îl dă noţiunii de îngrămădeală: „Admitem că este vorba de
îngrămădeală sau suprapopulare atunci când numărul de membri ai menajului depăşeşte dublul numărului de
camere, spre exemplu, când o locuinţă de 3 camere este ocupată de 7 persoane sau când o locuinţă de 4 camere
este^ ocupată de 9 persoane".
în capitală, cu cât familiile sunt mai numeroase, cu atât au condiţii mai proaste de locuit: 35% dintre familiile de 2
persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 27% dintre familiile de 3 persoane dispun de mai mult de o
cameră de persoană; 20% dintre familiile de 4 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 18% dintre
familiile de 5 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană; 13% dintre familiile de 6 persoane dispun de
mai mult de o cameră de persoană. După Bertillon, aproximativ 331 976 de parizieni, adică 14% dintre ei, trăiau
într-o stare de îmbulzeală excesivă, pe care el o şi analizase, de altfel. în sfârşit, suprapunea două hărţi, aceea a
suprapopulării şi aceea a deceselor. Acolo unde se înregistra cel mai mic număr de locuitori pe cameră, anume în
arondismentele VIII şi IX, erau şi cele mai puţine decese. Acolo unde indivizii erau îngrămădiţi într-o odaie, în
arondismentele XIII, XIX şi XX, curba deceselor se ridica.
Or, preţurile la locuinţele mici - până la 500 de franci pe an - au crescut în permanenţă pe parcursul veacului al XlX-
lea. La fel, au crescut şi salariile - cu 48% între 1853 şi 1891 -, dar nesiguranţa rămâne în continuare „apanajul"
claselor suferinde: scăderile de salarii în perioadele de depresiune economică, reducerea programelor, concedieri,
când se diminuează comenzile, situaţie pe care economiştii epocii o numesc şomaj „normal". în asemenea condiţii,
cum se poate stabili un buget? Dr. Du Mesnil a demonstrat-o în mai multe rânduri: un lucrător care munceşte
regulat într-un atelier nu-şi poate stabili
32

veniturile şi cheltuielile decât într-un mod aproximativ, căci el este nevoit să prevadă şomajul şi boala. „In privinţa
zilerilor, muncitori şi muncitoare cu cazare, care trăiesc de pe o zi pe alta şi niciodată nu pot fi siguri că vor avea de
lucru, să nu spunem pentru o lună sau o săptămână, ci numai pentru a doua zi, pentru aceştia stabilirea unui buget
este,, imposibilă."
în provincie, situaţia nu a fost niciodată mai bună decât la Paris; celebra anchetă a lui Villerme confirma această
situaţie cu mult timp în urmă, încă din vremea monarhiei din Iulie76. Bunul doctor era totuşi departe de a se
considera un filantrop, nu mai mult decât Adolphe Blanqui, care va cere o legislaţie specială cu privire la locuinţe

12
„a căror îngrozitoare insalubritate este cauza primă a acestei mortalităţi fără sfârşit şi a acestei imoralităţi fără nume,
care decimează şi abrutizează populaţia câtorva din marile noastre oraşe" .Topografiile medicale şi dările de seamă
ale consiliilor de salubritate, care funcţionează pe întreg teritoriul Franţei, mişună de amănuntele cele mai
semnificative asupra unui habitat pe care nici o singură voce autorizată nu îndrăzneşte să-1 declare convenabil.
Aceste texte au o răspândire limitată, dar sunt altele, cu aceeaşi tematică, la îndemâna tuturor. Lucrătoarea lui Jules
Simon - model ideologic pentru opozanţii celui de al Doilea Imperiu - a fost unul dintre cele mai mari succese de
librărie din a doua jumătate a veacului al XIX-lea78. Se pot regăsi aici descrieri complete ale cocioabelor urbane.
„Toate oraşele industriale oferă acelaşi spectacol", conchide autorul.
Cartierul Napoleon
încă din primii ani ai veacului, spirite clarvăzătoare înţeleseseră că o bună locuinţă este una dintre cheile păcii
sociale şi cel mai bun mijloc de a lupta împotriva utopi¬ilor, iar - după 1848 - împotriva socialismului. La începutul
lui 1849, s-a format la Paris o societate care îşi propunea să construiască, în cele douăsprezece arondismente ale
capitalei, cartiere cu locuinţe sănătoase, bine aerisite, închiriate la preţuri sub cele plătite pentru locuinţele
insalubre, şi alcătuite dintr-o bucătărie şi una sau două camere. Prinţul-preşedinte a subscris cu generozitate
împreună cu alţi câţiva prieteni ai Ordinului. S-a înălţat mai întâi ansamblul din strada Rochechouart,
(arondismentul IX), care există încă şi astăzi, un adevărat incunabul al locuinţei sociale.
Inaugurat la 18 noiembrie 1851, el va purta de acum
33

înainte numele - imperial - de „Cartierul Napoleon". Complet locuit în 1853, el adăpostea 600 de persoane,
repartizate în 200 de locuinţe, cele mai mari fiind alcătuite dintr-o cameră cu sobă, o cameră mare şi luminoasă, o
mică bucătărie, slujind ca intrare. O toaletă şi o chiuvetă - comune pe fiecare etaj. O fântână-bornă, instalată în curte,
asigura apa necesară. Anumite comodităţi erau deosebit de apreciate de către locuitorii cartierului: întreţinerea
scărilor, prin grija unui portar angajat; lavoar şi clădiri pentru băi; „sală de azil" pentru copiii mici, medic, care în
fiecare dimineaţă oferea consultaţii gratuite şi efectua, de asemenea, vizite la domiciliu79.
Armând de Melun şi legea din 1850
în timp ce se construia Cartierul Napoleon, la Camera Deputaţilor se desfăşurau o serie de dezbateri, în care
locuinţa populară ocupa un loc important. Iniţiativa era a vicontelui Armând de Melun, primul militant al
catolicismului social care a reuşit să introducă intenţiile sale caritabile în legislaţie80.
Fondator, în 1847, al Societăţii de economie caritabilă şi ales pentru Adunarea legislativă din 1849, el depune
imediat un proiect de lege relativ la asanarea şi interzicerea închirierii locuinţelor insalubre.
Acest text, declara el, nu era o concesie făcută socialiştilor, dat fiind că nu aducea nici o atingere dreptului de
proprietate: „Ceea ce se atacă aici nu este un principiu, ci un fapt nemilos, fără suflet, care ar vrea să se sustragă
legilor divine şi umane, anume de a avea dreptul să uzezi şi să abuzezi de totA fără altă limita decât o
înspăimân¬tătoare cupiditate". In consecinţă, măsurile propuse erau prudente şi creştine, în acelaşi timp progresiste
şi conservatoare. I se acorda fiecărui consiliu municipal puterea de a numi o comisie de specialişti apţi să
supravegheze şi să interzică închirierea locuinţelor insalubre. Această lipsă de răspundere, într-o epocă în care
proprietarii şi notabilii domină adunările comunale, lovea de nulitate legea din 13 aprilie 1850, un text aproape
niciodată aplicat, cu excepţia Parisului, unde Haussmann a ştiut să-1 folosească pentru scopurile sale. Dar era totuşi
o piatră de încercare...
Sub cel de-al Doilea Imperiu, proprietarii nu se sinchisiră câtuşi de puţin să imite exemplul din strada
Rochechouart. J.- P.- Babelon a regăsit totuşi, la Paris, Cartierul „des Gobelins", construit în 1854 de „sieur"
Levesque: „un grup de locuinţe potrivite cu nevoile clasei
34

muncitoare ( ..), evitând inconvenientul cartierelor propriu-zise". In acest fel vorbea promotorul, dornic, fără
îndoială, să se delimiteze de orice aparenţă de fourierism.
HU \. UHU
XCIMMJQIK
M&ERIE DE DIJOW.
L'ASSAINISSEMENT
BES UNBEMYÎS GTDEffiDtKES
Toţi specialiştii în opere de caritate din capitală au semnalat în numeroase rânduri că veniturile cele mai ridicate
oferite pro¬prietarilor proveneau din arondismentele sărace, paradox foarte bine explicat de Adeline Daumard:
„Renta era mai ridicată în cartierele populare în raport cu valoarea reală a caselor; nu numai renta brută, ci chiar şi
renta netă, căci cheltuielile de întreţi¬nere erau reduse la minimum; în timp ce, în cartierele bogate sau comerciale,
grija de a găsi locatari, uneori exigenţi, îi obliga pe mulţi proprietari să facă reparaţii sau amenajări costisitoare".

13
O dată cu pericolul socialist, apărut din nou pe măsură ce exilaţii Comunei se întorc din Noua Caledonie, se
fondează partidul muncitoresc al lui Guesde şi Lafargue şi se agită companionii anarhişti, pentru care „omul cinstit
nu mai este acela care îşi plăteşte chiria"; „iniţiativa individuală" îşi dobândeşte importanţa sa şi în rândul
conservatorilor.
Primele soluţii filantropice
Societatea filantropică - prezentă de mai mult de un secol pe frontul binefacerii şi care adună „nume" foarte mari -a
fost însărcinată, în 1888, cu punerea în execuţie a unei moşteniri destinate unei opere cu totul noi, Fundaţia Heine.
în 1889, prima sa realizare, un imobil de treizeci şi cinci de locuinţe, datorat arhitectului Chabrol şi situat pe strada
Jeanne d'Arc, nr.45 (arondismentul XIII), este în întregime ocupat. Chiria se ridică în medie la 227 de franci pe un an
pentru un „apartament" de două camere, a căror suprafaţă totală nu depăşeşte 29 m2. Ceea ce nu-i va împiedica pe
anumiţi „filantropi" să se arate miraţi de faptul că nu se
35

întăreşte cu

mm
■BfiiS

- ••■«v-uuarivâ
SSsmm
nu au acceptat ris *, ^"elor, „ici pi a muJt # bine

care se 36

Şi să folosite muncitoreşti di

ii , dar

un

feJ
CARTIERELE
38

51 aceasta
locuinţei popu]are .
n« a fncef- §
iei.

in

de i un i îani

spitale"86 Şi hi dez

i ca

Wi«, ca m căzu] to Podurile S-POt fi văzuîi


' -aglomerări de ,

mtr-un

iul

14
1 ai gândirii
SsSSgţ
ac-tafixea2f^siOSe
1 locuinţe: în'
l1 la îndemână za aici

"ipei steru Jbila ude ap


Ventilată vara - ?,ecare etaj - t

Datorită comunitar vitrată, > va fi

edificiului societar, fiind ca o lungă centură, care adună toate părţile componente într-un tot, care stabileşte
contactul dintre centru şi extremităţi, este canalul prin care circulă viaţa în marele corp falansterian, este artera care
duce sângele de la inimă către toate venele"9'.
Funcţional, edificiul falansterian nu va fi decât o „maşină de locuit": „Acolo va trebui să armonizezi apa, focul,
lumina, granitul şi metalele; arta va avea în marile sale mâini toate elementele, pe care să le combine; va fi o
adevărată creaţie!". „Un asemenea ideal este prea frumos pentru a nu fi posibil!", exclamă Consideram la sfârşitul
lucrării sale. „Dacă voi, ceilalţi, aveţi o locuinţă, nu toată lumea se află în această situaţie. Sunt oameni cărora le este
prea frig iarna şi prea cald vara, oare ştiţi acest lucru? Sunt oameni, a căror grămadă de paie, unde îşi fac culcuşul,
musteşte de apă, când plouă, iar aşa-zisa podea se preschimbă în noroi! Omul nu este făcut totuşi să trăiască în
vizuine. El nu este un animal, care să se ascundă sub pământ: lui, omului, trebuie să i se dea o locuinţă!"
Nu există nici o problemă absurdă, pe care omenirea să nu fi încercat s-o rezolve; şi iată că sunt oameni ce se revoltă
împotriva ideii de stabilire a legilor unei arhitecturi care să fie în armonie cu organismul omenesc. Politehnician şi
ofiţer, Consideram ştie că se cheltuiesc miliarde în fiecare an, în Europa, pentru a construi, întreţine sau demola
multe fortificaţii, de toate felurile. Oare nu se poate aloca o parte din aceste sume pentru investiţii mai productive şi
chiar mai simple decât construirea unui vapor: „Să fie mai uşor să cazezi 1 800 de oameni în mijlocul Oceanului, la 1
800 de leghe de orice coastă, decât să cazezi, într-o construcţie unitară, 1 800 de ţărani în plină Champagne sau în
ţinuturile din Beauce?".
Deputat în Adunarea constituantă, în vremea celei de a Doua Republici, Consideram a depus, la 14 aprilie 1849, o
propunere de lege, prin care se încerca finanţarea de către stat a experienţei unei comune societare. Era vorba de
instalarea a cinci sute de persoane pe un teren situat în proximitatea Parisului. Statul ar fi construit pe cheltuiala sa
clădirile de locuit şi de exploatare, a căror proprietate i-ar fi revenit de drept la sfârşitul concesiunii. Adunarea nici
măcar nu a discutat acest proiect. Dar epigonii lui Fourier nu renunţau atât de uşor la piesa principală a ideologiei
fourieriste. îl vor înlocui pe Consideram, ducând mai departe misiunea lui, sub diverse forme.
în primele rânduri ale acestor militanţi se situează
40

romancierul Eugene Sue, a cărui audienţă în mediile populare a fost considerabilă, fapt bine cunoscut. El a fost, fără
nici o îndoială, scriitorul care a contribuit cel mai mult la răspândirea ideilor lui Fourier. în Le Juiferrant (Jidovul
rătăcitor), roman apărut în 1844, eroul său, industriaşul Francois Hardy, practică fourierismul fără să o ştie. în
sprijinul muncitorilor săi, el a construit, în apropierea Parisului, o „casă comună" în conformitate cu canoanele
maestrului, o încăpere şi un cabinet de toaletă pentru celibatari, trei încăperi pentru familişti.
Calland şi „palatul său familiar
Totuşi, nici un falanster nu apăruse încă în peisajul social, când un arhitect. Victor Calland91, recuperează prin anii
1850 proiectul lui Fourier, rebotezându-1 „palat familial". Inspiraţia sa se situa în linia teoretică a maestrului:
„Palatul de familie este un plan de unitate socială, întemeiat pe libertatea individuală, aplicat nevoilor vieţii
domestice şi manifestat printr-o nouă formă de arhitectură, realizabilă în orice loc. A aduna într-un punct dat cel
puţin o sută de familii; a le grupa într-un vast monument armonios dispus, astfel încât fiecare să se poată bucura de
întreaga sa libertate de existenţă; a-i convinge să-şi unească în mod inteligent forţele, cheltuielile şi chiar plăcerile de
societate şi, prin aceasta, să-şi multiplice cu cinci, în mod necesar, suma iniţială de participare; în sfârşit, a-i face să
treacă de la starea de izolare şi antagonism la aceea de apropiere, de solidaritate şi de asociere: iată scopul
fundamental al acestei concepţii".
în ciuda sprijinului acordat de Melun - Calland se număra printre fourieriştii catolici - acestei opere de reconciliere
socială, arhitectul comunicând planul unui ansamblu de 84 de apartamente, care ar fi adunat 60 de familii

15
muncitoreşti şi 24 mai înstărite, capitaliştii nu s-au interesat câtuşi de puţin de proiect. Totuşi, „palatul familial"
avea să se înscrie, în curând, în istoria locuinţei populare. Aceasta i se datorează singurului discipol al lui Fourier,
care a făcut o operă durabilă şi fecundă: industriaşul Jean-Baptiste Andre Godin.
Studiile consacrate fondatorului Familisterului şi diverselor sale experienţe de asociere a capitalului şi a muncii nu
lipsesc. Dimpotrivă92. Ne vom limita însă aici să punem în evidenţă Familisterul din Guise, ca veritabilă experienţă
falansteriană prin filiaţie şi spirit.
41

Visul fui Fourier, realizat de Godin


După Mărie Moret, Godin a fost cucerit de idealul lui Fourier, în urma lecturii unui articol apărut, în 1842, în Le
Guetteur de Saint-Quentin, un jurnal local. De fapt, în anul următor, el va intra în legătură cu falansterienii din
Paris şi se va comporta de îndată ca un militant convins. Se documentează, subscrie când este nevoie, participă la
redactarea organului sectei, Democraţie pacifique, devine propagandist zelos al şcolii în toate oraşele, pe care le
vizitează pentru a-şi plasa produsele. Instalat la Guise (Aisne), în 1846, fabrica lui de cuptoare pentru bucătărie şi de
sobe prosperă. Dar averea pe care o strânge nu reprezintă pentru el decât un instrument în slujba omenirii.
La începutul celui de-al Doilea Imperiu, va apărea în corespondenţa lui Godin ideea unei construcţii destinate
muncitorilor săi. El scrie, într-adevăr, la 16 mai 1853, falansterianului Cantagrel, următoarele rânduri: „M-am
întrebat de multe ori dacă poziţia mea nu mi-ar permite să realizez, alături de întreprinderea mea, un cartier
muncitoresc, în care muncitorii mei să se bucure de un adevărat confort, dată fiind starea în care ei trăiesc".
în 1857, numărul din noiembrie al Bulletin du mouvement societaire en Europe et en Amerique atrage atenţia lui
Godin asupra unei broşuri intitulate Suprimarea chiriilor prin transformarea tuturor chiriaşilor în proprietari, din
care se dădeau extrase mari. Era vorba de o broşură de Calland, iar Godin - după ce a citit-o - îi scrie deîndată
autorului. El îi mărturiseşte acestuia proiectul lui de a construi locuinţe muncitoreşti şi regretul că nimeni nu s-a
interesat încă de arhitectura societară: până la acea dată, arhitecţii s-au îngrijit numai de modul de a izola familiile
unele de altele. în concluzie, îl întreabă pe Calland în ce condiţii ar accepta să-i conceapă planul pentru un
ansamblu de locuinţe muncitoreşti.
Arhitectul Lenoir, un prieten al lui Calland, pleacă la Guise şi aduce proiectul aşteptat de Godin, dar lucrurile se
opresc aici. Industriaşul cumpără în 1858 un teren de 18 ha şi, singur, face planurile pentru clădirea sa: primele
fundaţii au fost puse în aprilie 1859. Godin face o descriere completă a Familisterului - cu planuri şi gravuri - în
Solutions sociales (Soluţii sociale), principala sa lucrare93.
Pentru prima oară de când Fourier îşi lansase ideea, cineva oferea familiilor muncitoreşti o construcţie modernă
spre a fi folosită ca locuinţă. Convins de justeţea teoriei lui Consideram privind administrarea aerului, a
42

apei şi luminii în falanster, Godin îşi consacră energia pentru punerea ei în practică:
1. Aerul: sistem de canale de ventilaţie în fiecare
apartament; şeminee în perete cu orificii astfel dispuse,
anterior, pentru a putea primi hornurile maşinilor de gătit
şi ale sobelor; curţi vitrate, care să poată fi bine aerisite.
2. Apa: cişmele la fiecare etaj; spălătoria plasată într-o
clădire specială, prevăzută cu o maşină de stors şi o
uscătorie; camere de baie şi piscină acoperită - 50 m2 - cu
planşeu mobil pentru uzul copiilor.
3. Lumina: fiecare locuinţă are vederea către faţadă şi
către curtea interioară; noaptea, toate încăperile comune
sunt iluminate cu gaz.
în afară de aceasta, invenţia personală a lui Godin, unică în epocă; fiecare etaj era prevăzut cu un fel de debara
pentru gunoaie, altfel spus un loc pentru aruncarea resturilor menajere, suficient de încăpător şi pentru evacuarea
cenuşii.
Dornic să înlocuiască prin „instituţii comune serviciile pe care bogatul şi le asigură graţie domesticităţii ", Godin
crease un serviciu de curăţenie generală pentru Familister: maturatul şi curăţatul curţilor, scărilor, galeriilor,
cişmelelor, closetelor94 etc. erau asigurate cu ajutorul femeilor de serviciu angajate şi plătite.
Ca şi dl. Hardy, manufacturierul din Jidovul rătăcitor, Godin a instituit un serviciu medical bazat pe principiul
societăţilor de ajutor mutual. în schimbul unei cotizaţii de 1 până la 2,50 franci pe lună, fiecare locuitor al
Familisterului putea primi îngrijirile unei echipe medicale, alcătuită din doi medici şi o moaşă, prezenţi în fiecare zi.
Medicamentele erau acordate gratuit, iar muncitorilor ţintuiţi la pat li se asigura o alocaţie zilnică. Bolnavii se
puteau izola de familiile lor şi instala în încăperi pregătite în acest scop.

16
Acestea au fost principalele dispoziţii ale Familisterului, în sprijinul locuitorilor săi; completate de un „atelier
culinar", unde se pregăteau feluri de mâncare gătite95, şi o cooperativă de consum, unde se vindeau un mare
număr de mărfuri şi obiecte manufacturate, la cele mai mici preţuri. Şi, în cazul acesta, Godin vedea limpede:
„Comercianţii, scrie el, cumpără angro, pentru nevoile publicului, şi revând după aceea cu amănuntul, la un preţ
mai mare, în care intră şi profiturile, plătite de către consumatori. Acest fapt diminuează la cei din urmă cantitatea
de mărfuri şi obiecte consumabile, deoarece fiecare trebuie să-şi lase o parte din resursele sale celor care nu produc;
dar datorită dispersării populaţiilor şi a
43

lipsei de solidaritate între interesele lor, publicul nu vede în mulţimea intermediarilor decât un mijloc mai facil de a
avea la îndemână lucrurile de primă necesitate, în toate cartierele, când dimpotrivă aici există impozitul cel mai
oneros suportat de consumator"96.
Astfel, Godin este acela care a realizat utopia şcolii societare: „Neputând face un palat din coliba sau din
mansardele fiecărei familii muncitoreşti, noi am dorit să punem locuinţa muncitorului într-un palat; Familisterul,
într-adevăr, nu este altceva: este palatul social al viitorului". Săracului îi erau, în sfârşit, acordate „echivalentele
bogăţiei" prin următoarele mijloace." „Plasarea familiei săracului într-o locuinţă comodă; asigurarea locuinţei cu
toate resursele şi avantajele, cu care este înzestrată locuinţa bogatului; transformarea locuinţei într-un loc de tihnă,
distracţie şi odihnă; înlocuirea serviciilor, pe care bogatul le primeşte din partea domesticităţii, cu instituţii
comune".
Palatul social al lui Godin, aşa cum prevăzuse şi Fourier pentru falansterul lui, a devenit celebru încă din 1865, dată
când clădirea centrală se ocupă efectiv. Numeroşi ziarişti, veniţi din mai multe ţări, nu întârzie să apară la faţa
locului; prima lucrare, care i-a fost consacrată, semnată de A. Oyon, îl va prezenta în lumina cea mai favorabilă.
Dar liberalii tradiţionali nu puteau rămâne indiferenţi în faţa unei asemenea experienţe, căreia îi şi opuseră
deîndată o baterie de argumente clasice. Jules Moureau, în 1866, este indignat de „punerea sub tutelă" a locuitorului
Familisterului: i se asigură o locuinţă, i se procură îmbrăcăminte şi mărfuri, fără a fi obligat să dezbată condiţiile în
care se fac cumpărăturile pentru el. Cât despre creşă, aceasta este o instituţie pernicioasă, care o deturnează peA
nevasta muncitorului de la îndatoririle sale de mamă. „încă un pas, exclamă Moureau, şi fiecare ar putea simţi cum
calota de plumb a comunismului devine tot mai apăsătoare şi îi strânge ţeasta." în consecinţă, o asemenea fundaţie
nu se poate generaliza. „Este doar o curiozitate, care nu aduce nimic nou la soluţionarea problemei urmărite".
Aproape o jumătate de secol mai târziu, găsim aceeaşi apreciere într-o teză de doctorat în drept, elaborata de
Fernand Duval97. Familisterul este o cazarmă, „care lipseşte individul de o mare parte din libertatea lui şi îl
constrânge într-o mulţime de regulamente ce îi paralizează iniţiativa".

Domnului Zola nu îi pface casa de sticlă


Zola, care fusese entuziasmat de lectura câtorva lucrări de popularizare cu privire la fourierism 98, a vizitat şi
Familisterul. El nu îşi ascunde sentimentul de dezamăgire în notele sale referitoare la compoziţia romanului Travail
(Munca, 1901), unde o comună se metamorfozează, prin asociere, exact după ideile lui Fourier. Zola deviază numai
când este vorba de locuinţă. El nu se va inspira din palatul lui Godin: „Casă de sticlă. Neîncredere în vecin.
Singurătatea, inexistentă. Nici un fel de libertate(...). Ordine, regulament, confort, dar unde este dorinţa de
aventură, de risc, de viaţă liberă şi aventuroasă? A nu turna toate vieţile în aceeaşi formă".
Ce putea însemna „viaţa liberă şi aventuroasă" pentru un muncitor din veacul al XlX-lea, când el ştia sigur că
oriunde s-ar duce va găsi aceleaşi cocioabe pe întreg teritoriul francez? îţi vine să crezi că citeşti un text referitor la
existenţa pionierilor din Far West. Zola împărtăşea, după cum se vede, toate iluziile claselor conducătoare din
epoca sa asupra puterii magice a iniţiativei individuale, în organizatorul unei noi forme de viaţă comunitară - ea nu
era lipsită de constrângeri, deoarece fiecare falansterian trebuia să aibă în buzunar o cărticică subţire, cu coperţi
roşii, conţinând vreo sută de articole cu privire la regulamentul de ordine interioară al palatului -, marii proprietari
îl întrezăriseră pe trădător, pe acela care falsifica jocul moralei liberalismului.
Realizări patronale
Nu acelaşi lucru se putea spune despre industriaşii „respectabili", care înţeleseseră bine toate avantajele ce se
puteau obţine din stabilitatea muncitorilor lor, o dată ce erau încadraţi într-un sistem paternalist, eficace până pe la
jumătatea secolului al XX-lea. Acesta este cazul familiei Chagot, fondatoarea Societăţii minelor de huilă din Blanzy,
Ia Montceau-les-Mines99. Ei nu şi-au ascuns niciodată obiectivul urmărit: „Locuinţa confortabilă şi ieftină face parte
dintr-o serie de instituţii, care iau copilul de la cea mai fragedă vârstă, îi asigură instrucţia şi ajutoarele de orice fel,
îl însoţesc de-a lungul vieţii sale laborioase şi îi asigură, după treizeci de ani de serviciu, o pensie de 300 de franci,
împreună cu locuinţă şi căldură. Adică, aceste instituţii îl pun la adăpost de nevoi şi îi

17
44

45

păstrează până la sfârşitul zilelor sale demnitatea profesiei şi justa remunerare a muncii sale". Locuinţele despre
care era vorba aici au fost, printre primele, transformate în pavilioane unifamiliale.
La Briare, un alt industriaş de mască, F. Bapteroşses, inventator autodidact, şi-a găsit drumul în ceramică. îi va bate
pe englezi la fabricarea în serie a nasturilor din porţelan şi a perlelor, pe care exploratorii noştri le vor răspândi apoi
în Africa neagră. In 1865, întreprinderea sa, răscumpărată cu douăzeci de ani în urmă de la un concurent, numără
deja mii de muncitori, bărbaţi, femei şi copii. Şi el practică angajarea totală, de la creşă la azilul de bătrâni: „Pe
muncitori, îi cunoaşte, îi iubeşte, sunt ca şi copiii lui. Le ştie pasiunile, defectele, pericolele, îi mânuieşte cu abilitate
şi îi conduce cu fermitate; trebuie să facă aşa, dar cu câtă bunătate! Pentru ca ei să aibă locuinţe salubre la un preţ
cât mai bun, el construieşte mari ansambluri de locuinţe muncitoreşti şi vrea ca religia sa vină solemn spre a-i
binecuvânta"100. Bapterosses prefera barăcile în locul pavilioanelor: ansamblul său număra până la şase, lungi de
108 m, adopostind fiecare de la 36 la 50 de familii, fiind simbolic incluse între clădirile manufacturii şi azil.
în aceeaşi epocă, familia Schneider, care abandonase tipul cazarmă cu mult înainte de cel de-al Doilea Imperiu,
adoptă pavilionul, mai conform cu discursul moralizator al teoreticienilor paternalismului social, ei numărându-se
printre practicienii cei mai activi ai acestei forme de protecţie. La Creusot'01, adeziunea populaţiei faţă de iniţiativa
lor a fost unanimă, în timp ce la Carmaux, o tentativă asemănătoare, începută în 1865, se va solda cu un eşec.
Aproape treizeci de ani mai târziu, în 1892, Compania minelor nu va mai asigura locuinţe decât unui număr de
două sute unu din salariaţii săi, adică pentru 6,9% din efectiv102.
La Noisiel, datorită ciocolatei
Exemplul desăvârşit al cartierului patronal, unul dintre farurile cele mai strălucitoare ale iniţiativei, individuale,
rămâne fără îndoială satul întemeiat de Emile Justin Menier pentru a asigura locuinţe celor o mie şapte sute de
muncitori ai săi. Dacă Godin a popularizat sobele şi maşinile de gătit, Menier a făcut posibil consumul de ciocolată
pentru clasele populare: datorită lui, de la 350
46

tone în 1849, producţia de ciocolată franceză - pe care a organizat-o în America de Sud - a trecut la 15 000 de tone în
1889.
Ca şi Godin, pasionat de chestiuni economice şi sociale, Menier a publicat numeroase lucrări şi broşuri, în care
exaltă liberul schimb - într-o epocă în care toţi industriaşii francezi sunt protecţionişti - şi propune o reformă a
impozitării. Deputat de Meaux în 1876, el se plasează la stânga şi va vota amnistia comunarzilor deportaţi.
După ce a construit o uzină, care este una din primele clădiri din lume cu osatură metalică, Menier completează
această uimitoare inovaţie prin crearea, în 1874, a satului Noisiel, un ansamblu de pavilioane întins pe 20 ha. Sunt
case duble, din cărămidă, ridicate pe pivniţă. La parter, o încăpere cu două ferestre, o bucătărie prevăzută cu un
cuptor şi o chiuvetă. La etaj, o cameră pentru părinţi, una pentru copii; podul imediat sub acoperiş. Fiecare încăpere
dispune de un şemineu, un dulap, persiene. In grădină, o şură acoperită, closet cu şanţ mobil: unse în prealabil cu
cacao, tinetele produc printr-un proces de fermentaţie un excelent îngrăşământ, folosit de toate familiile.
Aprovizionarea cu apă este asigurată de nenumărate fântâne-bornă. Aceste pavilioane, al căror preţ de revenire nu
se ridică decât până la 10 000 de franci - 5 000 de locuinţă -, sunt închiriate cu 150 de franci pe an, adică 12,50 franci
pe lună. Graţie jocului primelor, care compensează chiria, unii muncitori ajung chiar să fie scutiţi de această
modestă contribuţie.
După exemplul lui Godin, Menier îşi înmulţeşte instituţiile comunitare: magazin de alimente, băuturi, ţesături,
îmbrăcăminte, încălţăminte, combustibili, la preţuri mici, sufragerii pentru masa pesonalului, care locuieşte în satele
vecine, din apropierea Noisiel-ului; două hoteluri-restaurant pentru celibatari; grup şcolar de şase clase, azil cu
pază, farmacie gratuită (muncitorii bolnavi primesc 2 franci pe zi, iar muncitoarele, 1 franc)103.
Aşa cum falansterul lui Fourier a fost ridicat în slăvi de Eugene Sue, acest nou eden va fi celebrat de unul dintre
scriitorii cei mai populari la finele veacului al XlX-lea, Hector Malot. Acest prieten al lui Valles - unul dintre puţinii
care l-au ajutat după Comună - înclina către socialismul utopic fără a-i împărtăşi însă toate îndrăznelile. In romanul
său, intitulat En familie (în familie,1893), filatorul Paindavoine, influenţat de nepoata sa Perrine, pune să se
construiască un spital şi o creşă - „pruncăria"
47

18
{le „pouponnat"), cu referire expresă la Fourier - pentru muncitorii săi şi familiile lor. Celibatarii, bărbaţi şi femei,
vor putea fi găzduiţi fn două hoteluri, la parterul cărora se află un restaurant, unde se poate servi o masă pe
săturate pentru 0,75 franci." supă, tocană sau friptură, pâine şi cidru. Fiecare familie se va bucura de propria sa casă,
înconjurată de o grădină şi închiriată numai cu 100 de franci pe an. Noul model mărturisit este Noisiel! Perrine a
trimis pe cineva să studieze îndeaproape această realizare. Casele lui Menier îi plăcuseră, aşadar, lui Malot - el
însuşi posesor al unui asemenea pavilion -, căci ele corespundeau individualismului său funciar.
Cu igienismul, care face eforturi să combată preventiv tuberculoza, ale cărei ravagii se fac simţite mai ales în
mediile populare, cartierele patronale vor dobândi tot mai mult aspectul unor cartiere-grădini, în care pavilioanele
vor fi împresurate de verdeaţă. La Dourges, în Pas-de-Calais, Societatea minelor îşi abandonează vechile sale sate
miniere pentru a crea un „adevărat mic sanatoriu", mai mult de cinci sute de pavilioane pitoreşti, fiecare cu
pridvorul său la intrare, un vestibul şi patru încăperi104. Liberalismul părea să fi găsit, în sfârşit, în „cottage" tipul
de locuinţă ideală pentru clasele populare...
ÎNCHIDEREA PAVILIONARĂ A fi „în ascensiune" la Mulhouse!
-r începe debutul
Abia sub cel de-al Doilea Imperiu, autorităţile ale salvării sociale şi chiar morale prin curăţenie ^ să acţioneze în
mod serios. Aşadar, îsi vnr f. printr-o lovitură A* —■»
ca

în aceeaşi casă a unui mare număr de familii, străine unele faţă de altele, rareori se bucură de o netulburată armonie
interioară şi, ca atare, poate da naştere unor grave dezordini".
Dintre toate planurile de pavilioane comunicate de diverse surse, acelea ale muncitorilor de la papetăria Zuber, pe
insula Napoleon, păreau cele mai recomandabile. Pavilioanele acestea erau alcătuite din pivniţă, parter cu două
încăperi şi o bucătărie; un etaj în acoperiş cuprindea două camere şi un pod; latrine în grădină. Pentru prima oară, o
„autoritate socială" recunoştea implicit că muncitorii puteau să se bucure de acelaşi confort ca şi stăpânii lor.
încheind, dr. Penot îşi exprima speranţa că se vor găsi cetăţeni generoşi, care împreună să construiască locuinţe-
model în genul acelora propuse de Zuber: „speculatori serioşi" ar putea după aceea să-i imite.
Imediat, manufacturierul Jean Dollfus declară că este gata să facă această experienţă: cu titlu de încercare, el a
construit patru case, concepute de arhitectul Muller. La 30 noiembrie 1853, dr. Penot anunţa că Societatea
mulhousiană a ansamblurilor de locuinţe muncitoreşti fusese oficial constituită, la 10 iunie, cu un capital de 300 000
de franci - mai târziu 600 000, după dotaţia lui Napoleon al ffl-lea -, divizat în 60 de acţiuni a câte 5 000 fiecare106.
Numai Jean Dollfus, singur, deţinea 35. Restul era împărţit între unsprezece manufacturieri. Primul articol al
statutelor nu lăsa loc nici unui echivoc: „Societatea are drept scop construirea, la Mulhouse şi în domeniul ei, de
case pentru muncitori. Fiecare casă va fi construită pentru o singură familie, fără posibilităţi de comunicare". Scopul
ei fiind esenţialmente filantropic, fiecare acţiune nu putea genera decât o dobândă de 4%.
La 27 iunie, Dollfus prezenta acţionarilor un plan de ansamblu: la 20 iulie, se deschide şantierul. Societatea
dispunea de un teren de 8 ha, pe care s-au implantat pavilioane, grupate în trei feluri: adosate două câte două, în
blocuri de patru în mijlocul unei grădini, între curte şi grădină.
Erau case cu un etaj, dotate cu pivniţă şi cămară, cu bucătărie şi o mare încăpere la parter, cu trei camere la etaj şi un
pod, şi closet. Toate trebuiau să se vândă cu preţuri variind între 1 850 şi 2 800 de franci, în funcţie de condiţiile
speciale. După un avans în numerar de 300 până la 500 de franci - în funcţie de categoria aleasă -, urma o rată
lunară ce varia între 20 şi 30 de franci, astfel încât cheltuielile implicite şi plata a jumătate din capital, dobânzi
reciproce decontate la finele fiecărui an, să fie efectuate într-un răstimp de cinci ani şi chiar mai devreme,
49

dacă aceasta era posibil. în privinţa celeilalte jumătăţi a preţului de vânzare, cumpărătorul trebuia să asigure
dobânda de 5% pentru Creditul funciar, până la expirarea perioadei de rambursare a acestei jumătăţi, aproximativ
treizeci de ani.
In mai puţin de zece ani, în 1862, erau recenzate 560 de case în cartier, din care 488 fuseseră vândute la data de 31
martie107. Aproape toate avantajele unui falanster fourierist se regăseau adunate în acest nou cartier din vechea
republică a comerţului: clădiri de câte şaptesprezece încăperi, mobilate pentru muncitori celibatari, sală de azil,
local pentru consultaţii şi îngrijiri gratuite ale bolnavilor, lavoar - dotat cu storcătoare centrifugă -, stabilimente
pentru băi, brutărie, în care pâinea se vindea sub preţul taxei, restaurant unde se puteau servi la preţuri mici feluri
de mâncare gătită, magazin cu vânzare de obiecte de primă necesitate, deosebit de ieftine.
Experienţa de la Mulhouse, care a continuat să se desfăşoare în mod regulat - în 1867, cartierul cuprindea 800 de
case, în care se adăposteau 6 000 de persoane108 -, a fost imitată şi în alte oraşe din regiunea Rinului Superior: la
Guebwiller, încă din 1854, graţie eforturilor industriaşului Bourcart, preluate de o societate, din 1860; la Beaucourt,
dqmeniu al familiei Japy, în 1864; la Colmar, în 1866. In aceste trei cazuri, societăţile care au fost create copiau exact

19
modelul mulhousian: constituirea unei societăţi pe acţiuni, a cărei administraţie depindea de un comitet restrâns de
patru sau cinci membri, dominat de un acţionar majoritar, Dollfus la Mulhouse, Japy la Beaucourt.
Spiritul care a prezidat aceste creaţii era orientat către conservatism şi paternalism social. ,,O operă de filantropie,
scria dr. Penot, care are drept scop să-i înveţe pe muncitori cum să economisească, oferindu-le tentaţia stimulantă a
proprietăţii." La Mulhouse, o personalitate locală, având încrederea manufacturierilor, conducea cartierul.
Frecventarea restaurantului - realizare independentă, aparţinându-i lui Jean Dollfus - nu era deloc recomandabilă
pentru muncitorii căsătoriţi. „Oala-de-su-pă, enunţa sentenţios dr. Penot, este în definitiv una dintre pietrele
unghiulare ale familiei, şi ar fi supărător să vezi muncitori care renunţă la ea, numai ca să-şi permită distracţiile fără
rost ale unei mese comune." Familiile trebuiau să trăiască închise, izolate de ceilalţi, şi să se consacre cu prioritate
amenajării interiorului, vizitat în fiecare an de un juriu, ce decerna premii în bani celor care se distingeau prin
„ordine, curăţenie şi în general priiţţr-o ţinută bună"109.
In 1895, cartierul Mulhouse era terminat: el cuprindea
50

exact 1 240 de case - locuite încă şi astăzi -, în care se adăposteau aproximativ 10 000 de persoane, adică mai mult de
10% din populaţia oraşului. O anchetă, efectuată în 1874, dovedise că nu se transformase încă în ghetou
muncitoresc, deoarece aici erau reprezentate 80 de profesiuni. Dar studiul lui S. Jonas a demonstrat că salariul
şefilor de familie, care munceau în industrie, nu era suficient pentru a asigura rambursarea ratelor lunare: trebuia ca
şi nevestele şi copiii lor să muncească. Ei au fost nevoiţi să consimtă la această condiţie, pentru a putea accede la
proprietate. Capcana funcţionase, aşadar, cât se poate de bine.
La periferia pariziană, la Clichy, strada Cailloux, ansamblul de locuinţe Jouffroy-Renault relua experienţa de la
Mulhouse, la o altă scară: 40 de pavilioane de cinci modele diferite, cuprinzând de la două până la patru încăperi,
plus pivniţă, pod, grădiniţă. Suma totală a anuităţii se ridica la 380 de franci. După cincisprezece ani, vărsământul
anual se ridică la suma de 5 700 de franci - aproape dublu faţă de Mulhouse -, abia atunci pavilionul intra în
proprietatea muncitorului.
In acelaşi spirit, arhitectul familiei Dollfus propunea „muncitorilor cinstiţi, harnici şi aşezaţi" din capitală -era în
perioada ultimilor ani ai celui de-al Doilea Imperiu-, locaţia-vânzare de pavilioane cu grădină, în foburgul Saint-
Antoine110. Locuinţe foarte spaţioase - suficiente pentru zece persoane, afirma promotorul lor -, cu atelier şi
bucătărie la subsol, două încăperi la parter, trei la etaj, dulapuri în pereţi, closet. Locaţia era fixată la 1 franc pe zi; ca
să devii proprietar mai trebuiau plătite încă 49 de centime pe zi, timp de cincisprezece ani. în total, pavilionul
revenea la mai mult de 8 000 de franci. Nu ştim însă dacă acest proiect a apucat măcar să fie pus în execuţie. în orice
caz, el pare că depăşeşte de departe posibilităţile financiare ale muncitorilor din acea epocă.
Acţiunea parlamentară din timpul celei de a Treia Republici se deschide cu analiza unei anchete, prea puţin
cunoscută, cu privire la situaţia claselor muncitoare din Franţa. Unul dintre raportorii implicaţi în această chestiune
a fost Armând de Melun"1. Locuinţa fusese dintotdeauna în centrul preocupărilor lui Melun, inspiratorul legii din
1850 şi, ca atare, a declarat că, în definitiv, acest text adusese mari servicii. Melun a apeciat apoi eforturile care au
fost depuse, sub al Doilea Imperiu, în sprijinul construirii de locuinţe pentru clasele muncitoare. După el, cartierele-
cazărmi nu dăduseră rezultate bune: ele erau antipatice pentru caracterul francez, care iubeşte independenţa. Mai
mult, ele prezentau, sub raport moral Şi chiar politic, grave inconveniente, şi de aceea trebuiau
51

te
. în

lui I ă{ii d< ii din


şi a viciuJui Părinţii vârs de termenul
La acea jar— • -

cea

"" cauze
coborâtă
căminul,
0 femeie
1 general,

20
vârstă să

materie

orice preţ esă-şi stabileai


SSBS

: H'-li| ■
I
S',1

salubritatea publică şi securitatea socială sunt interesate ca fiecare familie muncitorească să locuiască într-o casă
separată, sănătoasă şi comodă, pe care să o poată cumpăra".
La Paris, doi ani mai târziu, cu prilejul celui de-al doilea Congres internaţional de igienă"8, limile Trelat, autorul
unui raport intitulat „Cartiere muncitoreşti - case muncitoreşti", afirma: „Ameliorarea locuinţelor muncitoreşti prin
cazarmament trebuia să eşueze. Pentru muncitor este un titlu de adevărată demnitate omenească faptul că a ştiut să
dispreţuiască avantajele economice care îi erau oferite, păstrându~şi locul în cartier". Şi conchidea cu îndrăzneală:
„Ceea ce se achiziţionează de acum înainte va fi inconvenientul absolut al cartieru-lui-cazarmă, oferit muncitorilor
drept locuinţă".
Fără a mai aştepta, bunii apostoli ai căsuţei individuale se vor lansa într-o operaţie pilot, niciodată încercată până
atunci de vreun filantrop; nimic mai mult decât instalarea reprezentanţilor clasei muncitoare într-un arondisment
parizian, în care burghezia este pe cale să investească, în folosul lor exclusiv. în 1880, senatorul Dietz-Monin -asociat
al familiei Japy -, Paul Leroy-Beaulieu şi câteva alte personalităţi din mediile conservatoare fondează Societatea
anonimă pentru locuinţele muncitoreşti din Passy-Auteuil"9, cu un capital de 200 000 de franci (2 000 de acţiuni a
câte 100 de franci). Pe un teren cedat de Emile Cacheux - inginer specialist în locuinţe mici -, se prevede a se
construi pavilioane de câte patru încăperi, cu apă curentă, gaz şi hazna. Cu un aconto de 500 de franci, cu o chirie
anuală în jur de 600 de franci, locuinţa putea fi plătită într-o perioadă de douăzeci de ani. în 1893, şaizeci şi şapte de
pavilioane fuseseră deja construite, în care se adăposteau mai mult de trei sute de persoane.
Suma totală a anuităţii le rezerva numai pentru o pătură superioară a muncitorilor „harnici şi aşezaţi" - maiştri -şi
mai ales pentru funcţionari, acest nou strat de mici birocraţi, de care industriaşii au de acum înainte o nevoie
presantă. Ce onoare să fii admis pe teritoriul stăpânilor tăi! In partea de jos a arondismentului XVI, este adevărat, la
marginea străzii Boileau, sector unde chiria medie se va stabili, la începutul veacului al XlX-lea, la un plafon
aproximativ de 600 de franci. (Este nivelul cel mai scăzut al chiriei din arondismentul devenit atunci cel mai scump
din Paris: cartierul Chaillot, 2 000 de franci; intrarea Dauphine, 1 900 de franci; la Muette, 1 100 de franci.)
Oricât de serioşi ar fi fost totuşi candidaţii, marii proprietari de întreprinderi trebuiau întotdeauna să suspecteze
clasa din care proveneau, muncitorimea; şi

54

Societatea va fi nevoită, prin urmare, să-şi ia toate precauţiile; dacă, de pildă, conduita unui „stagiar" la proprietate
devenea „imorală" (?), de notorietate, el risca rezilierea contractului şi expulzarea. In acelaşi spirit de moralizare,
orice subînchiriere era interzisă. Cartierul Passy-Auteuil a avut, şi el, ora sa de celebritate: a fost o vitrină a
liberalismului, pe care un preşedinte al Republicii a venit să o inaugureze şi care a primit vizitatori străini.
Promotorii acestei afaceri aşteptau de aici rezultatele cele mai edificatoare. Mărturie stă şi darea de seamă a primei
adunări generale, redactată de inginerul Emile Cheysson - un mare nume al acţiunii sociale la conservatori -, şi
apărută în L 'Economiste frangais, hebdomadarul lui Paul Leroy-Beaulieu: „Faptul că este proprietarul casei în care
locuieşte operează asupra lui (a muncitorului) o transformare completă (...). Cu o căsuţă şi o grădină, se poate face
dintr-un muncitor un şef de familie cu adevărat demn de acest nume, adică moral şi prevăzător, care îşi simte
rădăcinile şi are autoritate asupra familiei sale (...). Nu va trece mult timp şi casa lui va fi cea care îl va «poseda»; ea
îl moralizează, face din el un om aşezat şi îl transfoimă"120.
Nu s-ar putea exprima mai bine fondul gândirii maeştrilor ideologi din clasa dominantă: precum Le Play, al cărui
discipol şi prieten a fost Cheysson, inginer. închis în pavilionul său, muncitorul va fi deturnat astfel de la luptele
colective şi de la sindicalism. Iar arhitecţii, aşa cum li s-a recomandat în mod expres, vor trebui să facă adevărate

21
fapte de curaj în elaborarea proiectelor pentru a nu facilita relaţiile de vecinătate în ansamblul de pavilioane pe care
vor fi chemaţi să le construiască. Dacă locuitorii lor vor începe să comunice în mod efectiv, comunitatea se va
îndrepta cu siguranţă către „imoralitatea sexuală" - obsesie majoră a burgheziei pe tot parcursul veacului al XlX-lea
- şi către agitaţia politică, generatoare de vlideri" („meneurs") iresponsabili.
In provincie, câteva iniţiative destinate să favorizeze accesul la mica proprietate pavilionară apar ici şi colo. Eugene
Rostand - tatăl poetului şi bunicul naturalistului -le înmulţeşte în bunul său oraş Marsilia, unde Casa de economii a
luat nişte decizii extraordinare: la acea epocă, aceste instituţii deja foarte populare se preocupă în general să
construiască, dacă este cazul, cu banii celor umili, şi să se doteze cu un sediu social în stil neoclasic, aducând cu
palatele particulare ale celor din clasele dominante.
55

Or, Casa de economii din Marsilia a lansat, în 1889, un program de case individuale, de apartamente cu trei camere
şi de locuinţe pentru celibatari121.
Societatea pentru cartiere muncitoreşti din Havre a construit în 1889 patruzeci de case individuale sau lipite două
câte două122 şi la Beauvais, în 1891, industriaşul Rupp123 a construit douăzeci şi nouă de case. Arhitectul
Roucheton a lucrat, la Lyon, pentru „Cottage, societate lyoneză pentru case salubre şi ieftine în scopul facilitării
accesului la proprietate prin muncă şi economii". Ideea subadiacentă figurează întotdeauna «*> •—"
JHwwauzate pe construcţii vor
, ,» uc entuziasm cu prilejul deschiderii Expoziţiei
internaţionale a locuinţei, industrii ale clădirii şi lucrărilor publice, la Grand Palais, între 30 iulie şi 15 noiembrie. în
încheierea articolului său, un redactor de la Construction lyonnaise124 se bucura sincer şi naiv: „Nu-i aşa că
filosofii, căutătorii de idealuri, artiştii, industriaşii, comercianţii, muncitorii, într-un cuvânt toţi fiii harnici din marea
familie franceză, vor găsi la Grand Palais, dacă nu chiar în totalitate, cel puţin în parte, cum se pot împlini visele
lor?". Discipolii lui Hennebique, apostolul betonului armat, vor profita de această ocazie pentru a ridica în slăvi
materialul lor, „care ar trebui să-i intereseze pe constructorii de locuinţe ieftine, date fiind calităţile sale de
siguranţă, igienă, durată şi preţ de cost rareori mai ridicat decât acela al materialelor locale"125.
Casa individuală a fost promovată, în mod special, în această expoziţie, în conformitate cu punctul de vedere al
autorităţilor sociale: sunt prezentate diverse modele, înzestrate cu mobilier curent, potrivit pentru fiecare încăpere;
toate preţurile sunt calculate şi pot fi consultate. Sistemul de ventilare în clădire, între 1894 şi 1904, în Franţa,
confirmă într-adevăr importanţa pavilionului, în operaţiunile imobiliare de o anume amploare, pe întregul teritoriu.
La Dunkerque, cartierul G. Rosendael; la Roubaix, cele 96 de pavilioane din Stupul (Ruche) rubaisien; la Alencon,
45 pentru Casa de economii; la Bordeaux,74; la Montpellier, 14 pentru Căminul prin economii; la Be"ziers, 18 pentru
Casa de economii locală, care, la Marsilia, a început 24. Periferia pariziană va deveni terenul preferat pentru
promovarea imobiliară, care se laudă cu tot felul de programe cu pretenţii sociale: Cottage din Athis şi Acoperişul
familial de la Argenteuil vor avea repede imitatori126.
56

Cu aprobarea Maestrului de la M&fan


Acest tip de habitat beneficiază, chiar în aceste momente, de o cauţiune literară de marcă: nu Zola este acela care 1-a
ales drept cadru pentru oraşul său utopic - Beauclair -, spaţiul uneia dintre ultimele sale lucrări, Munca, apărută în
1901? Nici pomeneală de cazărmi, tip Familister, în acea imensă grădină, sub frumuseţile căreia nimeni nu mai
putea recunoaşte vechiul sat prăpădit. Nimic altceva decât pavilioane individuale, „dispersate în chip natural [nici
un fel de obligaţie privind alinierea lor; aici Zola se exprimă în stilul său propriu] pentru a se ^bucura de mai multă
pace şi sănătate fericită" (sic). în harababura paradisiacă din Beauclair, a evoca problemele haznalei şi viabilităţii -
mai ales că locuitorii se deplasează, aici, deja în maşini electrice cu două locuri - ar fi însemnat să tai aripile
idealului. Zola vorbeşte mult de electricitatea care va aduce lumină în fiecare cămin; te întrebi dacă nu cumva a
uitat că mai trebuie şi fire, prin care să o poţi aduce la domiciliu.
Dar romancierul nostru „naturalist" nu este aici la prima contradicţie: după ce a imaginat „valul de case albe", care
inundă vechiul Beauclair, descrie pavilioanele lipsite de puritatea 'albelor case", căci sunt din piatră acoperită cu
decoraţii de ceramică, metodă deosebit de apreciată de arhitecţi, după triumful ei la Expoziţia din 1889: „Erau
decorate cu gresie şi faianţă în culori vii, cu ţigle emailate, cu pinioane, ancadramente, panouri, frize, cornişe". Zola
le-ar regăsi şi astăzi cu emoţie, căci acest material este intact - sau chiar restaurat - pe străzi întregi, din ^anumite
comune de la periferia pariziană.
In această punere în scenă, Zola a desfăşurat culorile idealului^de proprietar mic-burghez, rol pe care îl juca la
Mddan. în vreme ce burghezia franceză, spre a rezista presiunii socialiste, îşi caută o clientelă în straturile
superioare ale proletarilor alienaţi în proprietatea casei lor cumpărate pe credit, scriitorul, pe care ea îl detestă cel

22
mai mult, îi oferă concursul talentului său şi îşi aduce contribuţia la mitul pavilionar, ce începe să fascineze întreaga
clasă de mijloc din Franţa.
Numai ea poate accede cu adevărat la proprietatea
acestor clădiri din piatră neşlefuită sau din piatră cioplită,
versiuni populare ale vilei burgheze, care treptat se vor
implanta în toată regiunea pariziană şi aiurea, sub forme
tot mai pitoreşti. Căci un pavilion de cinci încăperi cu
grădină, la periferia Parisului, costă în medie 12 000 de
franci, prin anii 1910. Or, venitul anual mediu al familiilor
57

muncitoreşti în capitală se ridica atunci la 1 700 de franci, iar cel al micilor funcţionari la 2 200 de franci. Pentru mai
multă preciziune, salariul zilnic al muncitorilor din construcţii, în regiunea pariziană, în 1911, nu depăşeşte 5,50
franci. în Franţa, media este de 4,86 franci.
Este firesc deci, pentru cei proveniţi din clasele de jos, şi care aspiră să devină proprietari, să se mulţumească doar
cu mini-realizări, lucru de care şi-au dat seama unii arhitecţi, sensibili la piaţă, care se vor grăbi să aibă un profit
rapid. De exemplu, şiretul Petitpas - director al ziarului Ma petite maison, fondat în 1905, - reuşeşte să scadă preţul
unui pavilion cu două încăperi, bucătărie şi w.c. în interior - fără cabinet de toaletă - până la 1 300 şi chiar 1 200 de
franci127. Confratele lui, Bourniquel128, va fi prezentat de editorul Garnier în câteva rânduri, arătând cât se poate
de limpede că lecţile lui Le Play şi ale emulilor săi au fost perfect asimilate: „Se poate spune că cel ce nu are propria
sa casă trăieşte într-o stare de constantă nesiguranţă (...). Şeful de familie îi grupează pe ai săi în jurul unui adevărat
cămin, îndepărtându-i de promiscuităţile tentaculare; demnitatea, valoarea morală, educaţia chiar a fiecărui
membru al familiei nu au astfel decât de câştigat".
Tonul a fost dat, iar Bourniquel poate ieşi pe piaţă cu un eşantion complet de clădiri, de la căsuţa pentru muncitorii
mai înstăriţi trecând prin prăvălia comercianţilor şi casa industriaşului până la eleganta vilă burgheză. în acest caz,
un acoperiş ascuţit, înţesat cu giruete, se acordă cu turnuleţul-cu-scară, ceea ce adaugă la peisaj o notă medievală de
cel mai bun gust. Cele mai modeste din aceste realizări sunt împodobite aproape toate cu un peron, care se impune
ca un adevărat topos pentru acest gen de construcţii. Franţa cu acele prescurtări: ,,Sam suffit"* („Mi-ajunge"), „Ceti
pas tout c'qui m'faut" („Nu-i chiar tot ce-mi trebuie"), „Rien sans peine" („Nimic fără osteneală") şi multe alte „On
s'y plaît" („Aşa ne place", „Ei şi!"), în care fiecare familie se închide ca să se apere de „barosani" şi de „meteci",
capătă formă, în aşteptarea tristei epopei a împărţirii în loturi din perioada interbelică, care va frânge visul unei
barăci insalubre. Dar ce importanţă mai au toate acestea într-o vreme în care proprietatea este „esenţială"? Un jurnal
care apărea de mai bine de cincisprezece ani se va intitula pur şi simplu Not' cabane (Baraca noastră), mărturie
lingvistică suplimentară pentru forţa hipocoristică, specifică în Franţa, a oricărui element legat de adjectivul „mic".
*Corect: „ţa me suffit".
58

Totuşi, de ce un pavilion „cochet" ar trebui să aducă în mod obligatoriu fericirea? Cel puţin un scriitor a atacat
stupiditatea acestui mit. în Vili a Oasis ou Ies Faux Bourgeois (Vila-oază sau falşii burghezi, 1932), Eugene Dabit -
unul din rarii noştri proletari-scriitori, inexplicabil uitat astăzi - povesteşte istoria cumpărării unei vile la periferia
pariziană de un cuplu de „foşti mari mahări". Două etaje, în semn de reuşită socială, o grădină închisă cu ziduri,
pentru, a evita relaţiile de vecinătate; un bazin decorativ, un garaj, căci... avem şi automobil. Totul pentru a fi fericit
în acest model ideal, răspândit în milioane de exemplare. Dar soarta este uneori ingrată: pavilionul îşi va ucide
proprietarii.
NOILE LOCUINŢE ALE POPORULUI Iniţiativa privată prinde teren
Marele vânt subversiv al socialismului şi al artei sociale129 sufla şi peste Şcoala de bele-arte, către sfârşitul veacului
al XlX-lea: printre tinerii arhitecţi diplomaţi, unii păreau frământaţi de preocupări cu totul diferite de cele ale
confraţilor mai în vârstă, preoţi consacraţi ai inaccesibilei Frumuseţi. Nu se întâlneau oare pe atunci lucrări
publicate, care ar fi putut fi semnate de ingineri sau de medici130? într-adevăr, o nouă piaţă este pe cale să fie
inaugurată, iar augurii profesiei iau cunoştinţă de ea, încă de la primele semne: „Din simplă operă filantropică, aşa
cum era altădată, construirea de locuinţe ieftine va fi considerată de acum înainte un plasament de fonduri, dublat
de un act de socialism luminat. Confraţilor noştri le revine misiunea de a studia chestiunea din punct de vedere
tehnic". Astfel se exprimă un redactor într-unui din numerele revistei La Semaine des constructeurs, apărut în 1890.
La Paris, câteva realizări de răsunet se fac remarcate după votarea legii din 1894. Societatea filantropică îşi continuă
eforturile: 54 de locuinţe într-un imobil situat Pe strada Hautpoul, nr.19 (arondismentul XIX), în 1897; 38, în 1898, pe
strada Clignancourt, nr.77 (arondismentul XVIII); în acest ultim ansamblu, spre disperarea lui Georges Picot, se

23
înregistrează mai puţin de un copil de familie: propaganda neomalthusiană îşi exercită oare, şi aici, influenţa
distructivă? Dar locatarii, ca de altfel toţi cei care locuiesc în imobilele Societăţii, îşi plătesc regulat
59

im
\

datoriile. în zorii secolului al XX-lea, Societatea filantropică a reuşit să smulgă 190 de familii muncitoreşti,
cuprinzând 622 de persoane, din infernul cocioabelor pariziene...
în 1902, Charles Guyon ridică pentru societatea civilă a Grupului de case muncitoreşti131 - în realitate, o fundaţie a
producătorilor de zahăr Lebaudy -, trei corpuri de clădiri ( în strada Jeanne-d'Arc, nr.5, arondismentul XIII),
împărţite în 71 de locuinţe şi prevăzute cu servicii comune: bibliotecă, adăpost pentru biciclete şi maşini de copii,
spălătorie, uscătorie, băi cu duşuri, cazan. Pentru aceeaşi societate, Labussiere va concepe în 1905 un grup de 175 de
locuinţe, construite în strada Ernest-LefSvre, nr.5-7 (arondismentul XX).
La periferia din imediata apropiere a Parisului, la Saint-Denis, Societatea anonimă pentru locuinţe economice s-a
distins în mod special: din 1902, are la activul său 342 de locuinţe - datorate toate lui Charles Guyon, deja amintit-,
repartizate în 11 imobile colective, la care se adugă 21 de pavilioane.
Nu a fost uitată nici femeia singură, obiect al solicitudinii lui Georges Picot: el nu a ezitat să scrie în La Reforme
sociale - revista lui Le Play -, în 1900, „că nu există nici un loc într-un hotel mobilat pentru muncitoarea care vrea să
trăiască la Paris din muncă". Un înalt funcţionar de la poliţie a declarat: „Am ajuns la convingerea că, dintr-o sută
de fete care ajung la prostituţie, 95 dintre ele o fac din cauza lipsei de locuinţe"132. Diferite societăţi de caritate oferă
aproximativ 1 000 de paturi în cămine. Or, la Paris trăiesc -recensământul datează din 1891 - 339 344 de muncitoare,
din care 165 774 în vârstă de la douăzeci la treizeci şi nouă de ani.
Societatea filantropică nu ignoră această problemă de înalte consecinţe morale. Graţie unei donaţii - 500 000 de
franci din partea baroanei Hirsch-, ea va deschide, în 1902, un hotel mobilat pentru doamne şi domnişoare, în strada
Grandes-Carrieres, nr. 37 (arondismentul XVIII): 20 de camere^cu 1 franc pe noapte; 36 de cămăruţe cu 0,60 de
franci. încăperile sunt lipsite de lavabou, dar au o sală de baie (20 de centime) şi duşuri (10 centime). Portarul
închide uşa clădirii la ora douăzeci şi două. Nici o întâlnire nu este autorizată în camere; invitaţii se pot primi
numai în sala de reuniuni, între orele şaptesprezece şi optsprezece şi jumătate; iar vizita unui bărbat are loc numai
în biroul directoarei. în curând, o administraţie mai mare va face

60

mult mai mult pentru personalul ei feminin. în 1906, Bliaut implantează în strada Lille, nr.41 (arondismentul VII), în
plin cartier burghez, în spatele Casei depozitelor, Casa doamnelor funcţionare la Poştă, Telegraf şi Telefon. Un
edificiu magnific - care există şi astăzi - influenţat de Art Nouveau, care oferă 111 încăperi împreună cu serviciile
aferente comune.
Să nu ascundem totuşi rezistenţele şi iritarea Amicilor Partenonului, bine instalaţi - în faţa Luvrului şi în apropierea
Institutului - în templul consacrat exclusiv artelor Greciei şi Romei, după cum a declarat Ingres, în clipa când
Napoleon al III-lea a vrut să reformeze Şcoala, în 1863. Lectura revistei L 'Archiţecte (1906-1935), organ oficial al
Societăţii arhitecţilor diplomaţi de către guvern - fondată în 1877 -, stă mărturie în acest sens. SADG a fost o mare
putere: ea îi aduna aproape pe toţi arhitecţii diplomaţi şi majoritatea celor ce au obţinut premiul Romei. Or, încă din
primul an al apariţiei sale, în plin război, într-o perioadă când se face un important efort legislativ în favoarea
locuinţelor ieftine (HBM), cu texte care îl completează pe cel din 1894, L 'Archiţecte nu le va rezerva decât opt
articole şi va reproduce doar o singură realizare, un imobil colectiv, în 1913.
HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect pentru premiul Romei
într-o altă revistă importantă, L'Architecture, organ al Societăţii centrale a arhitecţilor, se lansează ideea. Redactorii
săi nu ignoră chestiunea locuinţelor muncitoreşti, deoarece îi dedică numeroase articole, dar preferă să nu se
implice, păstrând o anume distanţă. Făcând o trecere în revistă a saloanelor de artă, H. Saladin scrie: „Văd după
aceea case muncitoreşti, HBM, locuinţe cu chirii modeste şi iarăşi HBM. N-aş vrea să trec drept un critic greu de
satisfăcut, dar HBM sunt oare cu adevărat atât de importante din punct de vedere artistic, pentru ca să ni se trimită
atâtea pânze cu acest subiect? Ele nu ar trebui să figureze în Salon, cu excepţia celor cu merite excepţionale. Sunt,
fără îndoială, excelente lucrări de arhitectură, dar nu sunt opere de artă"133. Locuinţa muncitorescă, s-a înţeles, nu
va putea niciodată să aibă acces la demnitatea supremă de subiect pentru candidaţii 'a premiul Romei. Aceşti tineri
cumsecade ar prefera să-şi lege numele de reşedinţa unui ambasador sau de o bazilică te pelerinaj. Din fericire,
câţiva franctirori, uneori chiar ra diplomă, vor şti să se debaraseze de formalism şi de
61

24
poncife pentru a inventa soluţiile viitorului, adaptate nevoilor familiale ale celor din clasa muncitoare. Vom descrie,
în continuare, câteva din realizările lor.

h''

Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII


în iunie 1904, ministrul comerţului, Georges Trouillot, radical anticlerical de stirpe aleasă, inaugura la Paris, în
strada Tretaigne, nr.7 (arondismentul XVIII), primul imobil construit de Societatea locuinţelor igienice şi ieftine,
prezidată de Frantz Jourdain, unul dintre pionierii arhitecturii fierului şi adversar declarat al neoclasicilor. Henri
Sauvage, tânărul autor - de exact treizeci de ani - al acestei clădiri exemplare de cinci etaje, cu schelet din beton, cu
umplutură din cărămidă, cu faţada reflectând perfect planul, nu era un necunoscut. Fost elev al atelierului Pascal, la
Şcoala de bele-arte, dar ieşit de acolo fără diplomă - ca şi Auguste Perret -, el era considerat deja a fi în primul rând
al arhitecţilor promotori ai Art Nouveau, nu departe de Guimard, întâmplător şi prietenul lui, o dată cu realizarea
unei faimoase vile pentru producătorul de mobilă Majorelle din Nancy, în 1898'34. In strada Tretaigne se pot regăsi
toate dispozitivele comunitare cerute de utopişti şi igienişti pentru locuinţele muncitoreşti: sală de baie şi duşuri,
magazin pentru o societate cooperatistă de consum - Proletara -, un restaurant igienic, o universitate populară şi,
mai mult, chiar o grădină suspendată - dispărută astăzi - pentru cure de soare, considerate drept remediul suveran
împotriva tuberculozei. Aici, Sauvage a renunţat la drăgălăşeniile ce le presupunea Art Nouveau neogotic sau
vegetal; au mai rămas doar câteva urme, în detaliile minore. Ansamblul se impune ca o capodoperă de simplitate, la
care Perret renunţase, preferând să-şi acopere imobilul din strada Franklin cu un placaj ceramic. Iată, aşadar, în ce
constă distanţa dintre arondismentele XVI şi XVIII.

Marile bănci intră în scenă


Sauvage va construi şi alte locuinţe populare în acelaşi spirit, până la catedrala „locuinţelor ieftine" (HBM),
materializată în imobilul din strada Amiralilor (arondismentul XVIII), în 1922. Cine va mai îndrăzni să vorbească
acum de arhitectură cu preţ redus? Cu siguranţă nu aceşti „Domni Fraţi", atât de sensibili la Frumosul aflat în toate
lucrurile...
62

în ianuarie 1905, Fundaţia Rothschild135 lansează un „concurs pentru construirea unui grup de case, destinate a fi
folosite ca mici locuinţe salubre şi economice", situate pe un teren triunghiular de 5 629 m2, în arondismentul XII,
nu departe de gara Lyon (străzile Praga, Charles Baudelaire, Theophile Roussel). In mod intenţionat, programul
este imprecis în acest sens: case cu etaje, servicii comune, rentabilitate de la 3 la 4%. Concursul se va desfăşura în
două faze şi fără a se asigura realizarea proiectului premiat. La 31 martie 1905, 127 de concurenţi anonimi - fiecare
având o deviză pentru identificare - îşi aduc proiectele la Primărie, unde vor fi expuse în sala de festivităţi. Juriul
cuprinde şase arhitecţi şi şase membri ai Fundaţiei, printre care Cheysson, Picot şi Siegfried.
Sunt reţinute în prima fază 25 de proiecte, şi, apoi, numai 7. Marele învingător a fost un outsider, Adolphe-
Augustin Rey, „Totul pentru popor", primind un premiu de 10 000 de franci. Venea apoi Henry Provensal, „Utile
dulci", un premiu de 9 000 de franci. Amândoi erau foşti elevi ai Şcolii şi DPLG; Provensal întreţinea strânse
legături de prietenie cu Sau vage. Anatole de Baudot - constructorul ansamblului Saint-Jean din Montmartre -
fusese eliminat la primul tur; Tony Garnier, celebru de la proiectul pentru un Cartier industrial, trimis de la Roma, a
mers până la al doilea tur: proiectul lui satisfăcea pe deplin aspiraţiile igieniştilor, prin faptul că aducea a sanatoriu.
Suprimarea totală a curţilor şi spaţiilor libere, construcţii în zig-zag pentru a asigura o suprafaţă însorită maximă,
vaste apartamente, toate prevăzute cu sală de baie, somptuoasă inovaţie, de care multe apartamente burgheze nu
beneficiau încă.
Concurenţii din faza a doua au sacrificat totul, în unanimitate, principiului curţii deschise. Rey se distingea prin
caracterul total al proiectului lui: studii de ventilaţie, exprimate prin scări în formă de străzi verticale; bucătării de
un rafinament nemaiîntâlnit: loc pentru aruncarea gunoaielor, cufăr pentru lenjerie, dulapuri, baie cu duş, cămară
cu fereastră-oblon, având lame de lemn prevăzute cu vată pentru filtrarea aerului; servicii colective complete: băi-
duşuri, lavoar, uscătorie, garaj de biciclete, restaurant igienic, sală de reuniuni, camere pentru celibatari, terasă
pentru cure de soare. Ceva mai mult decât Sauvage, din strada Tretaigne, dar într-o filiaţie identică, Rey alesese, şi
el, betonul ca material de construcţii - în acea perioadă era total dispreţuit de către arhitecţii „serioşi" -, adăugând,
63

II11

25
la rândul lui, câteva fantezii pitoreşti în gustul zilei: acoperişuri debordante şi marchize.
Nici un proiect nu ocolea problemele dezbătute de igienişti de aproape treizeci de ani: locuinţe, în sfârşit
proporţionate în funcţie de mărimea familiei, încăperi independente, raţionalizarea nevoilor. în colectiv, concurenţii
se simţeau evident mai puţin în largul lor; trebuia oare să li se ofere muncitorilor chiar toate serviciile necesare, cu
riscul de a atenta la sacrosancta iniţiativă individuală? Se putea oare amenaja o sală de conferinţe sau o bibliotecă,
susceptibile de a sluji propaganda socialistă? Oare creşa nu le va împinge pe mame în ispita de a-şi neglija copiii?
Despre aceste chestiuni discutau reformatorii sociali încă de la începutul veacului al XlX-lea.
Concursul Rothschild a suscitat interesul unanim al profesioniştilor, şi toată presa specializată i-a dedicat articole
favorabile. Un punct totuşi a suscitat o ostilitate fermă: Fundaţia îşi anunţase intenţia de a crea o agenţie de arhitecţi
salariaţi, iar pontifii din diverse grupări au văzut aici o atingere a statutului de exerciţiu liberal. Acestor „Domni
Fraţi" nu le-a prea păsat de asemenea nemulţumiri: agenţia a funcţionat efectiv ca o echipă. Pe plăcile de marmură
aplicate la intrarea în fiecare imobil al Fundaţiei figurează toate numele salariaţilor - până şi cel al controlorului -
implicaţi în construcţie.
Primul imobil ieşit din pământ, în strada Marche-Popincourt, nr.l (arondismentul XI), cuprindea 76 de locuinţe; el a
fost inaugurat în 1907. Ii urmară, în 1908, pe strada Belleville, nr.H7 (arondismentul XIX), 102 locuinţe; în 1909, pe
strada Praga, la nr.10 (arondismentul XII), 321 de locuinţe; în 1912, în strada Bargue, nr.ll (arondismentul XV), 206
locuinţe; între 1913-1919, în strada Marcadet, nr.256 (arondismentul XVIII), 420 de locuinţe.
în acest palmares impresionant al iniţiativei individuale, ansamblul din strada Praga - terenul pentru concurs - a
ajuns repede la celebritate. A fost supranumit „Luvrul locuinţei populare", căci aici erau grupate, în dispunerile
colective, acel nec plus u/tra imaginat - uneori, parţial realizat ca în Familisterul din Guise - de către utopiştii cei
mai progresişti: lavoar cu robinete perfecţionate, inclusiv o uscâtorie cu aer cald, bai cu duşuri, dispensar conceput
într-un anume stil profilactic, grădiniţă pentru copiii între trei şi şase ani, şcoală de supraveghere, unde copiii erau
primiţi la ieşirea de la şcoală, iar joia, stăteau aici toată ziua; şcoală menajeră,

64

bucătărie unde se vindeau mâncăruri calde, de două ori pe zi, în scopul popularizării unei alimentaţii sănătoase şi
raţionale.
De data aceasta, iniţiativa unui grup de personalităţi care cunoştea perfect problema şi dispunând de puternice
mijloace financiare şi-a îndeplinit până la capăt rolul, deşi eşecurile sale nu vor fi puţine. Cei doi laureaţi ai
concursului îşi vor găsi, cu acest prilej, adevărata menire, mai ales primul. Augustin Rey, din arhitect de construcţii
religioase - la origine -, se va converti în misionar al HBM, prezent la toate congresele şi publicând cărţi şi broşuri,
în care va merge până acolo încât se va manifesta ca partizan al municipalizării terenurilor de construcţie. în 1907, el
va intra în Consiliul superior al HBM, înlocuin-du-1 pe Trelat. Schneider, secretar general al Fundaţiei Rothschild, i
se va alătura în 1912, ca şi Hatton, din partea Fundaţiei Lebaudy: aceşti doi bărbaţi reprezintă elita iniţiativelor
private.
Oraşul Paris lansează un concurs
Primul concurs organizat de Oraşul Paris în vederea construirii de HBM-uri, în august 1912, se va inspira direct din
acela care avusese loc în 1904136, şi va cunoaşte acelaşi succes de presă şi de public. Au fost prezentate 111 proiecte,
58 pentru terenul din bulevardul Emile-Zola (arondismentul XV); 53 pentru cel din strada Henri-Becque
(arondismentul XIII). în primul caz, se cerea o construcţie cu mai multe etaje, care să cuprindă cinci tipuri de
locuinţe: de la modelul patru-camere plus sufragerie-bucătărie, cu o suprafaţă de cel puţin 55 m2, până la modelul
de locuinţă pentru celibatari, alcătuit dintr-o cameră şi o nişă-bucătărie, totul întins pe o suprafaţă care să nu
depăşească 18 m2.
Programul pentru strada Henri-Becque, mult inferior precedentului, atestă dispreţul faţă de săraci, fără nici un
drept la spaţiu şi la confort, deşi organizatorii îşi luaseră deja precauţia de a preciza pentru candidaţi că ansamblul
construcţiilor lor nu trebuie să evoce „ideea de cazarmă, de cartier muncitoresc sau de azil". Redus la un minimum,
apartamentul ar fi trebuit să fie compus dintr-o încăpere comună şi o cameră, unde se putea instala o despărţitură
de înălţimea unui stat de om; ansamblul nu depăşea 30 m2. Ne întrebăm ce „autoritate" a cerut totuşi să nu existe
obligaţia din partea proiectantului de a prevedea un closet Şi măcar un robinet racordat la conducta principală,
pentru
65

26
fiecare apartament. Acei „Domni Fraţi" se dovediseră mult mai respectuoşi faţă de proletarii parizieni...
Payret-Dortail va cîştiga cel dintâi premiu de 15 000 de franci pentru un ansamblu de 143 de locuinţe - în
bulevardul Emile-Zola -, asemănător imobilului Rothschild din strada Belleville: două curţi de serviciu accesibile
vehiculelor, pe extremităţi, şi un scuar, în centru. Albenque şi Gonnot vor fi reţinuţi pentru strada Henri-Becque. A
fost recompensată în vreun fel grija lor pentru economie de spaţiu? In contradicţie formală cu toate revendicările
igieniştilor, ei nu prevedeau decât un closet pentru două sau chiar trei locuinţe. Pentru aceşti trei arhitecţi, aceasta
va însemna începutul unei cariere închinate habitatului social: după primul război mondial, îi vom regăsi în echipa
lui Henri Sellier, preşedinte al Oficiului public al HBM al Parisului şi Senei şi promotor al centurii roz, formată din
bulevardele des Marechaux, pe amplasamentul vechilor fortificaţii ale lui Thiers.
Câteva luni dună
rw » !Wii;w «, [«îs
PARIS-JARDfNS
O'r 88 afu
acest meritoriu efort al oraşului Paris, Henri Cheron, ministru al muncii şi al prevede¬rilor sociale, onora cu
prezenţa sa încheierea unei realizări pavi-lionare de cel mai înalt interes pentru noua societate, inspirată de
radicalism. în sprijinul familiilor numeroase -cu cel puţin şase copii -, societatea Locuinţa familială tocmai
construise pe strada Daviel, nr.4 (arondismentul XIII), 40 de „cottages" împrejurul unei grădini centrale. Fiecare
dispunea de trei încăperi, în suprafaţă de 20 m2, un confort spaţial încă neoferit până atunci proletarilor, mai ales că
de data aceasta se punea la dispoziţie prin închiriere.
în vârstă de treizeci de ani, arhitectul acestei construcţii vine dintr-o provincie îndepărtată şi rigoristă, ţinutul
Montbeliard. Fiu al unui industriaş protestant, originar din Alsacia, Jean Walter - cunoscut mai târziu, pe plan
mondial, sub numele de Walter de Zellidja - are deja o reputaţie bine stabilită în estul Franţei. El a practicat aici

66

preţuri declarate imposibile de către confraţii săi - o casă de trei încăperi, bucătărie, cu pivniţă şi pod costa, la
Montbeliard, 2 400 de franci -, care nu cuprind propunerile sale asupra industrializării anumitor elemente ale
construcţiei şi raţionalizării şantierelor.
Către „maşina de locuit"
într-adevăr, numai pe această cale trebuie mers, dacă se doreşte închirierea de pavilioane pentru acele familii a
căror modicitate salarială le interzice orice vis de acces la proprietate. La această epocă, nu sunt puţini cercetătorii
curajoşi în căutare de procedee tehnice ieftine, care să permită soluţii de masă. Astfel, se pot citi în L 'Immeuble et la
Construction dans l'Est (Imobilul şi construcţia în est), din 1913137, următoarele rânduri: „Locuinţa familiilor
numeroase ar trebui să facă obiectul unei industrii care să pregătească prin procedee noi materialele necesare
lucrărilor: structură din lemn, din fier, din aglomerate, din beton, din panouri apareiate etc; grinzi, şarpante şi scări
de aceleaşi dimensiuni, uşi şi ferestre de acelaşi tip şi aceleaşi dimensiuni; instalaţii sanitare, feronerie pentru uşi şi
ferestre, diverse apareiaje. Identitatea materialelor şi a obiectelor, facilitatea de asamblare ar realiza o economie
notabilă, permiţând totuşi o anume diversitate în aspectul exterior, diversitate care nu ar constitui pentru arhitecţii
noştri decât un simplu joc". Un discurs atât de terestru şi meschin nu avea evident nici o şansă de a-i emoţiona pe
marii preoţi ai Frumosului şi de a se reflecta în învăţămintele predate la Şcoala din strada Bonaparte, în care ochii
rămâneau întotdeauna fixaţi pe liniile forumurilor imperiale...
Totuşi statul se interesează îndeaproape de aceste probleme triviale, deoarece, chiar în acel an 1913, s-a anunţat în
publicaţiile profesionale că Ministerul Muncii va împărţi - în 1915 - medalii societăţilor pentru locuinţele ieftine
(HBM) care vor fi găsit cele mai bune metode de fabricare sau de folosire a materialelor şi produselor ce se pot
adapta într-un mod economic la locuinţele destinate celor cu venituri mici.
Dacă această edificatoare ceremonie s-ar fi derulat aşa cum se prevăzuse, să fim convinşi că un veteran - născut în
1853 - ar fi primit cel mai mare premiu. Georges Christie, vicepreşedinte al Societăţii naţionale a arhitecţilor din
Franţa, în preajma războiului, redactor de
67

lucrări de popularizare profesională, poate candida la un locşor în istoria conceptului de „maşină de locuit". înainte
de Le Corbusier, care, în mod bizar, s-a slujit de aceeaşi denumire, fără să recunoască meritele inventatorului ei, a
expus un proiect de „vilă domino"138, un pavilion individual fără etaj - de patru camere - care se înălţau în serii de
câte patru, după un program precis. G.Christie scria, într-adevăr: „Soluţia problemei HBM nu poate fi găsită decât

27
în căutarea unor procedee de construcţie economică, cu ajutorul unor mijloace catalogate pentru adaptarea lor
uniformă şi care să permită ceea ce eu numesc industrializarea casei".
Noi vom adăuga de acum înainte acest citat la cele conţinute în antologiile Mişcării moderne, alăturând şi câteva
fotografii ale ansamblului din strada Saida (arondismentul XV), care cuprinde 60 de locuinţe de patru camere
pentru Grupul de case muncitoreşti: Labussiere şi-a încercat puterea - nu fără succes - utilizând betonul
Hennebique. Chiar în preajma războiului, această construcţie de o mare simplitate anunţă, iată, cântecul de lebădă
al fundaţiilor private.
Căci o lege votată în 1912 va da, în sfârşit, câteva roade. în mai 1914: crearea Oficiului public al HBM pentru Paris şi
Sena, însărcinat să studieze - pe un vast teritoriu - problemele locuinţei populare şi să administreze imobilele
construite în baza unui împrumut de 200 de milioane. Publicul nu va dispreţui competenţa privatului: Schneider -
de la Fundaţia Rothschild - şi Labussiere - de la Fundaţia Lebaudy - intră în consiliul de administraţie al Oficiului,
unde preconizează aceeaşi structură de agenţie ca la „Messieurs Freres" („Domnii Fraţi"). Provensal şi Besnard -
foşti laureaţi ai concursului din 1905 - sunt şi ei chemaţi, ca şi Maistrasse, viitorul arhitect al cartierului-grădină din
Suresnes.
Nu ar trebui totuşi să ne înşelăm. Revista Concours publics d'archi tec ture139 ar putea lăsa impresia unei anumite
înfloriri de realizări sociale, dar profesioniştii ştiu că realitatea pieţei se prezintă altfel. De la începutul secolului al
XX-lea, clădirea se orientează de preferinţă către construcţia de lux, fapt subliniat de toţi observatorii140.
în acei ani premergători războiului, creşte costul vieţii, iar chiriile nu rămân nici ele pe loc, ceea ce va declanşa
reacţii populare, pe care unii vor încerca să le orchestreze. Pe 6 ianuarie 1910, la Bursa muncii din Clichy - la
iniţiativa lui Constant, consilier prudhommesc- , se

68

fondează Uniunea sindicală a locatarilor muncitori141. A trecut timpul violenţei anarhiste - acţiunea lui Bonnot şi a
bandei sale s-a transformat în cele din urmă în delincventă -, iar secţiunile apărute rapid în aproape toate
arondismentele pariziene şi în mai mult de douăzeci de comune periferice publică un program, pe care partidele
politice de stânga ar trebui să-1 susţină: insesizabilitatea mobilierului aparţinând muncitorilor, suprimarea acelui
„dinar al Domnului"142 şi acelor cadouri pentru portar; plata la termenul prevăzut, impozitare a chiriilor şi asanare
a locuinţelor insalubre în sarcina proprietarilor.
Georges Cochon şi „Polka" locatarilor
La începutul anului 1911, Uniunea sindicală a încredinţat responsabilitatea secretariatului său general muncitorului
parizian Georges Cochon, un militant în culori vii, cu un simţ al umorului şi al publicităţii unic, la acea vreme, în
mişcarea muncitorească franceză. Se poate conta pe el, atunci când se simte nevoia unor lovituri spectaculare, pe
care el va avea grijă să le înmulţească în 1913 - după expulzarea lui din Uniune şi fondarea unei Federaţii naţionale
şi internaţionale a locatarilor - la Paris şi în provincie1".
Vremurile bune ale Ligii împotriva proprietarilor, celebră prin acţiunile sale de mutare haiducească, la chemarea
pădurii, de prin anii 1890, par a fi revenit: o nouă explozie de cântece populare îl ridică în slăvi pe Robin Hood din
Paris, al cărui patronim* este evident un noroc rar pentru „textieri". Porceasca** şi Polka locatarilor vor fi fredonate
în toate cartierele populare, iar martorii operaţiunilor lansate de Cochon vor relua în cor refrenul lui Montehus:
Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută La chemarea, la chemarea ei. Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută La chemarea
pădurii.
Sau:
E Musiu Poincare Preşedinte al Republicii
* Hood = Bois = al Pădurilor, (n. tr.)
** „La Cochonnette" de la G.Cochon (cochon = porc) (n. tr.) 69

E Musiu Cochon Preşedinte al Golanilor.


Sau încă:
E Cochon, e Cochon
Al de-1 doare-n cot de proprietari
E Cochon care-1 mută pe-un tovarăş
E Cochon, prieten al proletarilor
E Cochon, ăl de-1 doare-n cot de administraţie.
în iulie 1913, Cochon va realiza una dintre cele mai frumoase „mutări" ale sale, de conivenţă cu contele Antoine de
La Rochefoucauld: acesta va pune la dispoziţia lui Cochon hotelul său particular, pe care tocmai îl părăsise din

28
Bulevard Lannes, nr.17, şi al cărui contract de închiriere curge încă optsprezece luni. Cochon nu întârzie să instaleze
de îndată opt familii, care număra treizeci şi cinci de copii. Pe zidurile acestui nou fort Chabrol se desfăşoară afişul
Federaţiei lui Cochon, realizat de Steinlen.
Gata să intre în această bătălie privind problemele locuinţei, iată că se aliniază şi azi protagonişti mai bine crescuţi şi
mai puţin exigenţi, dar pe care puterile publice nu îi pot ignora: aceştia sunt apărătorii familiei franceze, în 1896, dr.
J.Bertillon, deja citat anterior144, a întemeiat Alianţa naţională pentru creşterea populaţiei franceze, o asociaţie
dintre cele mai selecte, din care va face parte -între alte personalităţi - şi Cheysson. Aici, grupul se va mulţumi să
reclame numai reforma contribuţiei mobiliare. Familiile numeroase - din clasa de mijloc -, obligate să ocupe o
locuinţă mai mare, erau taxate mult prea sever. O cotă mobiliară ridicată nu dovedea totuşi îndestularea. Nu ne
vom aştepta vreodată ca Bertillon şi prietenii săi să atace frontal proprietatea; mai virulentă va fi Liga populară a
taţilor şi mamelor de familie, numeroasă, creată în 1908, de către căpitanul Maire: membrii ei nu se vor da în lături
de la participarea la manifestaţiile împotriva proprietarilor, organizate de grupurile de stânga145.
Marea presă va da un larg ecou, în general favorabil, actelor de curaj susţinute de Cochon: scandalul celor-fă-ră-
locuinţe a sfârşit prin a impresiona pe ziarişti. în 1912, Le Matin, unul din cele patru cotidiane franceze - 600 000 de
exemplare - sprijinit de Briand şi specializat pe cauze naţionale, a întemeiat un comitet pentru HBM: două mari
premii de Roma, Nenot - arhitect-consilier al Fundaţiei

70

Rothschild - şi Bernier - autorul Operei Comice -, vor fi printre membrii fondatori. Dar nimic, sau aproape nimic nu
se concretizează; lucrătorii din construcţii nu se mobilizează în sprijinirea idealului privind locuinţa maselor.
Totuşi, acestea se vor pune în mişcare146, la 2 august 1914, sub drapelul Uniunii sfinte, ridicat foarte sus de către
antimilitariştii din ajun, când nu prea aveau mare lucru de apărat...
NOTE
1. Topographie physique et medicale de Brest et de sa
banlieu, 1834.
2. La Bourgeoisie parisienne de 1815 ă 1848, Paris, SEVPN,
1963, 662 p.
3. De l'inegalite sociale dans une grande viile industrielle:
le drame de Lille de 1850 a 1914, Lille, Ed. Universitaires,
1976, 444 p.
4. Articol de L.Roux în Le Cabinet de lecture, dec.1838;
litografie de J.Quartley pentru Le Magasin pittoresque,
dec. 1847.
5. La Cousine Bette, 1848.
6. Hotărâre din 15 iulie 1848.
7. 22 iulie 1882.
8. Decret din 23 iulie 1884.
9. Decret din 13 aug.1902.

10. Asupra ansamblului chestiunii, vezi Louis Hautecoeur,


Histoire de l'architecture classique en France, Paris, Picard,
t.VI şi VII, 1955 şi 1957.
11. Louis Reybaud, Jerome Paturot â la recherche d'une
position sociale, 1864.
12. Balzac, Ferrague, 1833.
13. Les Mysteres de Paris, 1844-1845.
14. Jean-Louis Deaucourt, Le Concierge, mythe et realite,
DEA, Paris-VII, dec. 1981.
15. Un concierge de la rue du Bac, 1868.
16. Pot-Bouille, 1882.
17. La Cousine Bette, op.cit.
18. Jean-Paul Aron, Le Mangeur du XIX' siecle, Paris,
Laffont, 1973, 310 p.
19. Emile Cardon, L'Art au foyer domestique, 1884.
20. Maxime Du Câmp, Souvenirs litteraires 1882; Henri
Rochefort, Les A ventures de ma vie, 1896-1898; Henry Bataille,

29
L'Enfance eternelle, 1922.
21. La Bourgeoisie parisienne de 1815 â 1848, op. cit.
22. Cazul unui igienist celebru, care se simţea mult mai
bine în canalele pariziene decât în saloanele societăţii înalte,
71

încredinţează elevului său, Edmond Duthoit.


41. Guy de Rothschild, Contre bonne fortune..., Paris,
Balland, 1983, 372 p.
42. Paul Chabot, Jean et Yvonne domestiques en 1900, Paris,
Tema-Editions, 1977, 255 p.
43. Louis Burnet, Villegiature et Tourisme sur Ies cotes de
France, Paris, Hachette, 1963, 484 p.
44. La Viile d'hiver d'Arcachon, Paris, Institut francois
d'architecture, 1983, 238 p.
45. Gabriel Ddsert, La Vie quotidienne sur les plages
normandes du Second Empire aux annees folles, Paris, Hachette,
1983, 334 p.
46. Vezi Jean-Herve' Donnard, Les Realites economiques et sociales dans La Comedie humaine, Paris, A. Colin,
1961, 488 p, cap. VII, pp. 173-194.
47. Le Medecin de campagne, Le Cure de village, Les Paysans; Franţois le Champi, La Petite Fadette, La Mare au
diable.
48. Cahiers de l'architec ture rurale, 1790-1791.
49. Trăite des constructions rurale.
50. Leon Perthuis de Laillevault, Trăite d'architecture rurale,
1810; Urbain Vitry, Le Proprietaire architecte, 1827; A. Roux,
Recueil de constructions rurales et commerciales, 1843.
51. Trăite de constructions rurales et de leur disposition,
1858-1860, 2 voi.
52. Destinde sociale, 1834.
53. Recueil des principaux travaux des conseils de salubrite
du departement de l'Aube, 1835.
54. Henri Bon, Recherches hygieniques sur Ies habitants de
la campagne de la commune de Lacaune, 1837.
55. „Rapport d'un voyage fait dans Ies cinq departements
de la Bretagne pendant les annees 1840 et 1841", Memoire de
1'Institut (Academia de ştiinţe morale şi politice), t. IV, 1844,
pp. 635-794.
56. Voyage dans le Finistere ou Etat de ce departement en
1794 et 1795, 3 voi.
57. Memoire en faveur des travailleurs et des indigents de
la classe agricole des communes rurales de France, 1844.
58. Seance du conseil general du 30 aout 1850, rapport sur
la question des logements insalubres, Arhivele naţionale, F8 210.
59. Dr. Bertrand, MSmoire sur Ia topographie medicale du departement du Puy-de-Dome, 1849; J.-S. Edouard Noel,
Quelques Considerations generales sur l'hygiene dans les campagnes des Vosges, 1851.
60. Tabîeau des populations rurales de la France en 1850, ian. 1851, pp. 9-27.

61. J. F. Eugene Deflandre, Essai sur I'hygiene des


campagnes de la Picardie, teză la Paris, 1853; N. P.
Abel-Poullain, Essai sur l'hygiene des habkants dans le canton
d'Arc-en-Barrois (Haute-Marne), teză la Montpellier, 1855;
J.B.M. Henri Demathieu, Essai sur l'hygiene dupaysan du haut

30
Limousin, teză Ia Paris, 1863; Paul Casteneau, Quelques
Considerations sur I'hygiene d'une pârtie de la population de
la Haute-Garonne, teză la Montpellier, 1864.
62. Topographie mâdico-hygienique du departement du
Finistere ou Guide sanitaire de l'habitant, 1860.
63. Les Populations agricoles de la France, 1885-1893, 3
voi.
64. Hygiene et Maladies des paysans, ilude sur la vie
materielle des campagnards en Europe, 1882, partea I, capiii,
„Les habitations rurales; principales causes de leur insalubrite",
pp.36-76.
65. Essai sur l'habitation rurale en Bretagne, 1898.
66. Voyages en France, 1931, 3 voi., t.I, Prefaţă.
67. Nouvelle Histoire de Paris, La Deuxieme Republique
et le Second Empire, 1848-1870, Paris, Hachette, 1981, 470 p.

68. Louis Chevalier, Classes laborieuses et Classes


dangereuses â Paris pendant la premiere rnoitie' du XIX" siecle,
Paris, Pion, 1958, 567 p.; Adeline Daumard, Maisons de Paris
et Proprietaires parisiens au XIXC siecle, 1809-1880, Paris, Ed.
Cujas, 1965, 285 p.; Roger-Henri Guerrand, Les Origines du
logement social en France, Paris, Editions ouvrieres, 1966, 360 p.
69. Rapport sur la marche et les effets du cholera-morbus
dans Paris et les communes rurales du dâpartement de la Seine,
1854; Ange-Pierre Leca, Et le cholera s'abattit sur Paris, Paris,
A. Michel, 1982, 290 p.
70. Jeanne Gaillard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris,
Champion, 1976, 676 p.
71. Dr. Octave du Mesnil, L'Habitation du pauvre, 1890;
conte d'Haussonville, Misere et Remădes, 1886.
72. Madeleine Fernandez, La Ceinture noire de Paris, teză
pentru ciclul 3, Paris-VII, 1983.
73. Rapport găneral sur les Spidemies pendant l'annee 1882,
1884.
74. L 'Epidâmie cholirique de 1892 dans le departement de
la Seine, Consiliul de igienă şi salubritate al departamentului
Senei, 1893.
75. Essai de statistique comparee du surpeuplement des
habitations a Paris et dans les grandes capitales europâennes,
1894.
76. Tableau de l'etat physique et moral des ouvriers
employis dans les manufactures de coton, de laine et de soie,
1840, 2 voi.
74

77. Des classes ouvneres en France pendant I'annee 1848,


1849.
78. 1861, cap.IV, „Logements d'ouvriers", pp. 146-176.

79. Jean-Pierre Babelon, ,,Les cites ouvrieres de Paris",


Monuments historiques, nr.3, 1977, pp. 50-54.
80. Jean-Baptiste Duroselle, Les Debuts du catholicisme
social en France (1822-1870), Paris, PUF, 1951, 787 p.
81. La Construction moderne, 1 feb. 1890, pp. 200-202, 20
sept. 1890, pp.598-600; Bulletin de la Societe francaise des
habitations a bon marche, nr.2, 1890, pp.l 19-152.
82. L 'Architecture et la Construction dans 1 'Ouest, sept.

31
1907, pp. 102-107.
83. Mangini publică, în 1891, o lucrare intitulată Les Petits
logements dans les grandes villes et plus particulierement a
Lyon, în care el îi acuză pe arhitecţi de faptul că sunt incapabili
să construiască făcând şi economie. Cu privire la Mangini, vezi
broşura lui E. Aynard, La Vie et les Oeuvres de F. Mangini,
1903.
84. Bulletin de la Societe francaise des habitations ă bon marche, nr. 3, 1890, pp. 204-224 şi nr. 3, 1891, pp. 316-346.
Vezi, de asemenea, Bernard Marrey, Rhone-Alpes, Paris, Ed. del'Equerre, 1982, 440 p.
85. Numărul valorilor cotate la Bursa din Paris, în 1894,
după L 'Annuaire statistique de la France, anul 1894, tabelul
nr.505, se ridica la 938. în 1869 era de 402.
86. La Fausse Industrie, 1835-1836, 2 voi.
87. Catalog prin care se anunţă Le Nouveau Monde
industriei et societaire, 1830.
88. Sumar al Trăite de l'association domestique-agricole,
1822.
89. Destinee sociale, 1834, 2 voi.
90. Soluţia străzii-galerie pare a-i fi interesat în mod deosebit
pe contemporanii lui Fourier. Din 1830, Tissot, într-o lucrare
intitulată Paris et Londres compares, propune un model
asemănător, în mod evident inspirat de falanster, de la care
împrumută, de asemenea, şi încălzirea colectivă. La acest nou
confort, el adaugă şi ascensoarele: „Vom putea folosi, scrie el,
ca să urcăm şi să coborâm nişte maşini puse în mişcare de aburi
sau de mijloace mecanice".
91. Asupra lui Calland, vezi lucrarea nostră, Les Origines
du logement social en France, op. cit., cap. IV, pp. 153-160.
92. Lucrarea esenţială este aceea scrisă de soţia sa, Mane
Moret: Documents pour une biographie complete de J.-B.
A.Godin, 3 voi., apărute între 1902 şi 1910. Vezi, de asemenea,
cele mai recente studii: Henri Desroche, La Societe festive: du
fourierisme ecrit aux fourierismes practiques, Paris, Ed. du
Seuil, 1975, 413 p.; Annick Brauman, Le Familistere de Guise
ou Ies Equivalents de la richesse, Bruxelles, Arhivele de
arhitectură modernă, 1976,155 p.; Le Familistere Godin â Guise.
75

Habiter 1'Utopie, Paris, Ed. de la Villette, 1982, 205 p.; Guy Delabre şi J.-M. Gautier, Godin et le Familistere de
Guise, Laon, Societate arheologică din Vervins şi din Thierarche, 1983, 330
P-
93. 1871, partea a IV-a, cap. XX, „Le palais social", pp.
435-625. Această carte, prezentată şi adnotată de J.-F. Rey şi
J.-L. Pinot, a fost reeditată în 1979, Quimperle, La Digitale,
502 p.
94. După mărturia lui Oyon, care a descris cel dintâi, în
1865, Familisterul, acestea erau curăţate de trei ori pe zi.
95. Godin nu urmează această experienţă, locuitorii palatului
preferând să se ocupe ei înşişi de pregătirea mesei.
96. Solutions sociales, op. cit., partea a IV-a, cap.XX, p.
461.
97. J.-B. Andre Godin et le Familistere de Guise, 1905.

98. Alfred Dominic Roberts, Zola and Fourier, teză la


Universitatea din Pennsylvania,1959.
99. J. Figueroa, „La politique du logement de la Societe
des houilleres de Blanzy de 1833 â 1900", Milieux, nr.2, iunie

32
1980, pp.34-39.
100. M. Bougaud, Communication a la Societe
d'encouragement ă 1'industrie naţionale, le 26 marş 1886 ( F.
Bapterosses murise în anul precedent).
101. Christian Devillers şi Bernard Huet, Le Creusot,
naissance et developpement d'une viile industrielle, 1782-1914,
Seyssel, Champ-Vallon, 1981, 287 p.
102. Roland Trempe, Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914,
Paris, Editions ouvrieres, 1971, 2 voi., 1 013 p., t. I, cap. V,
„L'evolution du genre de vie, le logement", pp. 258-286.
103. Expoziţia din 1889, Menier, type des maisons de
Noisiel; Bulletin de la Societe francaise des habitations â bon
marche, nr.4, 1892, pp. 450-455; Bernard Marrey, Un
capitalisme ideal, Paris, Clancier-Guenaud, 1984, 175 p.
104. Societatea minelor din Dourges, Habitations ouvrieres,
1909.
105. Bulletin de la Societe industrielle de la Mulhouse,
nr.l 17, august 1852, pp. 127-29.

106. „Rapport du Comite d'economie sociale sur la


construction d'une cite ouvriere â Mulhouse", ibid., nr.124.
aprilie 1854, pp. 299-316.
107. „Rapport sur les forces materielles et morales de
l'industrie du Haut-Rhin pendant les dix dernieres annees (1851-
1861)", ibid., oct. 1862, pp. 469-473.
108. „Les institutions privees du Haut-Rhin, notes remises
au comite departemental de l'Exposition universelle de 1867",
ibid, feb. 1867, pp. 81-91.
109. Asupra istoriei cartierului, vezi raportul de cercetare
al lui Stephan Jonas, La Cite de Mulhouse (1853-1870): un
76

modele d'habitat economique et social du XIX' siecle, 1981, 2 voi., Paris, secretariatul Cercetării arhitecturale, 2,
bulevardul parc-de-Passy, 75016 Paris. Punctul de vedere actual al membrilor Societăţii industriale a fost expus de
J.-P.Hohly în buletinul care celebrează cea de a 150-a aniversare de la fondarea sa, nr.3, 1976, pp. 11-115.
110. Emile Muller, Cite ouvriere ă Paris, faubourg
Saint-Antoine. Maisons isolees avec jardins, s.d.
111. Journal officiel din 14 aug. 1875, nr. 222, anexa 3 283
(şedinţa din 27 iulie), pp. 6788-6792.
112. Asupra lui Le Play, vezi J.-B. Duroselle, Les Debuts
du catholicisme social en France, op.cit., partea a IH-a , „Les
tendances paternalistes du catholicisme sociale sous Napoleon
III", cap. IV, 2, „Le Play et son ecole", pp. 672-684.
113. -L 'Ecole de la paix sociale, son histoire, sa methode et
sa doctrine, 1881, program guvernamental, art.2: „A facilita
familiei posesiunea unui patrimoniu şi proprietatea asupra
căminului ei".
114. 2 voi., 1864.
115. Cap.III, „La familie", pp. 170-181.
116. T.II, cap.Vl, „Les rapports prives", pp. 14-21.
117. Congres internaţional d'hygiene, de sauvetage et
d'economie sociale tenu a Bruxelles du 27 septembre au 4
octobre 1876, 2 voi., t. II, pp. 487-550.
118. Congres internaţional d'hygiene tenu a Paris du Ier au
10 aout 1878, chestiunea a IV-a, „Des logements des classes
necessiteuses", 1878, pp. 1-8.
119. Tabelul statutelor şi caietul de sarcini al acestei societăţi

33
au fost reproduse în BuHetin de Ia Societe frangaise des
habiiations â bon marche, nr. 3, 1893, pp. 250-279.
120. Numărul din 27 august 1881.

121. Eugene Rostand, L'Action sociale par I'iniţiative


privee, 1892. L'Habitation du peuple, pp. 147-348; Guy
Dumont, La Question du logement social â Marseille de 1875 a
1939, teză pentru ciclul 3, Universitatea din Aix-Marseille, 1973.
122. BuHetin de Ia Societe frangaise des habitations a bon
marche, nr.l, 1890, pp. 35-75.
123. La Construction moderne, 29 iulie 1898, pp. 210-212.
124. 1 februarie şi 1 martie 1903.
125. Le Beton arme, organ al concesionarilor şi agenţilor
sistemului Hennebique, sept. 1903, pp. 49-51.
126. Majoritatea realizărilor, pe care le-am citat, au făcut
obiectul unor articole - uneori ilustrate -, apărute mai ales în La
Construction moderne şi în Bulletin de Ia Societe frangaise des
habitations â bon marche.
127. Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913.
128. Pour construire sa maison, 1919, 281 de planşe.
129. Vezi lucrarea noastră, L'Art nouveau en Europe, Paris,
77

Pion, 1965, 237 p.


130. Charles Lucas, Etude sur Ies habitations a bon marche
en France et a l'etranger, 1899; Henry Provensal, L'Habitation
salubre et â bon marche, 1908; E. Schatzmann, Conditions
hygieniques nâcessaires dans l'habitation des enfants, 1911,
Emile Guillot, La Maison salubre, 1914.
131. Eugene Hatton, Fondation ,,Groupe des maisons
ouvrieres", ses immeubles en 1907, leur exploitation, services
generaux,l901.
132. Les Garnis d'ouvriers a Paris, 1 iunie 1900, pp.823-
851, şi L'Habitation de la jeune fille dans les grandes villes,
16 iulie 1901, pp.145-153.
133. L'Architecture aux salons de 1913, 14 iunie 1913.
134. Cu privire la Sauvage, vezi catalogul expoziţiei
organizate la sediul Societăţii arhitecţilor premiaţi de guvern,
la Paris, în 1976, Bruxelles, Arhivele arhitecturii moderne, 253
P-
135. Asupra Fundaţiei Rothschild, există până în prezent o
singură lucrare, aceea a Mariei-Jeanne Dumont, La Fondation
Rothschild et les Premieres Habitations a bon marche de Paris,
1900-1914, memoriu pentru ciclul 3, Unitatea pedagogică de
arhitectură nr.l, 1980.
• 136. Viile de Paris, Premier Concours pour la construction d'HBM, rapport du jury, f.d.
137. 12 oct. 1913, pp. 461-463.
138. Moniteur des beaux-arts et de la construction,
aug.-sept.1913, p. 1854, 1855, şi ian. 1914, pp. 1909-1914.
139. Revistă lunară, 1895-1914.
140. A. Gaillardin în La Construction moderne, 2 feb. 1913.
141. O primă cercetare asupra mişcării locatarilor la Paris a
fost efectuată de Susanna Magri, Le Mouvement des locataires
â Paris et dans Ia banlieu parisienne, 1919-1925, Paris, Centrul
de sociologie urbană, 1982, 136 p.

142. Sumă dată portarului de către un nou locatar, în

34
momentul în care se instalează în apartamentul repartizat.
143. Gesta lui Cochon a fost povestită în jurnalul
L'Humanite: „Memoriile lui Cochon sau scandalul sfântului
Policarp", din 17 nov.1935 la 17 ian. 1936. Acest foileton era
semnat Casimir Lecomte, în realitate Andre Wurmser.
144. Cu privire la Bertillon „repopulatorul", vezi lucrarea
noastră La Libre Maternite, 1896-1969, Paris, Casterman, 1971,
164 p.
145. Asupra mişcării familiale, vezi Robert Talmy, Histoire
du mouvement familial en France, 1896-1939, Paris, Uniunea
naţională a caselor de alocaţii familiale, 2 voi., 317 şi 382 p.
146. Cu excepţia anumitor anarhişti şi a câtorva
neomalthusieni, printre care şi Eugene Humbert, care a trecut
în Spania, Cochon va aştepta până în 1917 pentru a dezerta.

Alain Corbin
4 CULISE

78

Declaraţia drepturilor omului marchează, după Loius Dumont, triumful individului, Dar acesta rămâne, în secolul
al XlX-lea, o categorie abstractă, încă prost definită. Cetăţeanul cucereşte treptat plenitudinea puterilor sale.
Definitiv stabilit în 1848, sufragiul universal este exclusiv masculin. Secretul votului nu este garantat decât în 1913,
dată la care se prescrie folosirea cabinei de vot şi a buletinului fără plic.
Persoana este lipsită de fundamente legale. Constituanţii ar fi dorit să meargă mai departe în determinarea
prerogativelor sale. Dar au fost antrenaţi de „circumstanţe" sau, mai profund, de un iacobinism fundamental,
rezistent la instaurarea unui adevărathabeas corpus care, chiar şi astăzi, rămâne încă de stabilit în dreptul francez.
Această preocupare există, totuşi. Domiciliul este declarat in violabil (1792), iar percheziţiile nocturne - interzise
(1795). Casa şi noaptea schiţează un spaţiu-timp al acelei privacy atât de necesare împrejurul corpului, ale cărui
libertate şi demnitate (suprimare a majorităţilor pedepselor infamante) sunt admise. Homosexualitatea, de pildă, nu
mai este delict, exceptând faptul când este însoţită de ultragiu public la pudoare.
Progresele juridice ale veacului al XlX-lea ezită în faţa puterii publice sau familiale. Dreptul la secretul
corespondenţei este recunoscut târziu. Trebuie să aşteptăm cea de a Treia Republică pentru ca autorităţile să
renunţe la controlarea corespondenţei în birourile de poştă. Dar soţii au, în principiu, facultatea de a superviza
corespondenţa soţiilor lor; în vreme ce în internate sau închisori sunt desigilate fără ruşine scrisorile pensionarilor
sau ale deţinuţilor.
80

Dezvoltarea mijloacelor moderne de informare pune probleme noi. Armând Carrel se bate în duel împotriva lui
Emile de Girardin, care îl „ameninţă" cu publicarea unei „biografii" în ziarul său, La Presse; moare, plătind astfel cu
viaţa dreptul la secretul personal. Presa este însetată de „fapte diverse", care să dezvăluie scandalurile vieţii private.
împotriva acestor atingeri, trebuie practicată o disimulare constantă, folosirea pseudonimelor şi a subterfugiilor:
veacul al XlX-lea este un bal mascat. „Inconvenientul în ceea ce priveşte domnia opiniei care, de altfel, asigură
libertatea, este că ea se amestecă în treburile ce practic nu ar trebui să o intereseze: viaţa privată", scrie Stendhal.
„ Voinţa de a şti", la lucru în acest secol curios să vadă şi să audă, mai întotdeauna prin ,,gaura cheii", îşi înmulţeşte
anchetele de orice fel asupra grupurilor şi indivizilor; ea va urgenta. în felul acesta, asigurarea protecţiei personale.
Iată, la începutul veacului, la Charenton, o controversă semnificativă: aici, directorul stabilimentului se află în
opoziţie cu medicul din partea locului, Royer-Collard; acesta consideră necesar să se stabilească un dosar complet
asupra fiecărui pacient, în care să se reconstituie istoria lui medicală şi socială; directorul se va opune acestui plan,
care i se pare ţinând mai degrabă de o inchiziţie de tip ecleziastic fcf. Jan Goldstein). Ambiguitate a unei
modernităţi, în care puterea ştiinţei şi grija de sine au aceeaşi pondere.
Cam pretutindeni, cu accente diferite, în funcţie de medii şi locuri, se operează un puternic avânt al individului, în
idei şi moravuri. Dreptul rămâne în urmă comparativ cu faptele. In practică, tot mai mulţi oameni se vor revolta
împotriva disciplinelor impuse de colectivităţi şi împotriva servitutilor familiale şi îşi vor afirma nevoia unui timp şi
spaţiu personal. A dormi singur, a-ţi citi în linişte cartea sau ziarul, a te îmbrăca cum te taie capul, apleca şi a veni

35
după bunul tău plac, a consuma după voia ta, a frecventa şi a iubi pe cine vrei... exprimă aspiraţiile unui drept la
fericire, care presupune alegerea unui destin propriu. Democraţia legitimează o asemenea alegere, piaţa o aţâţă, mi
graţiile o favorizează. Oraşul, o nouă frontieră, dezleagă constrângerile familiale sau locale, stimulează ambiţiile,
atenuează convingerile. Creator de libertate, generator de noi plăceri, oraşul, atât de frecvent în maşteră crudă
pentru odraslele lui, fascinează, în ciuda diatribelor moraliştilor. Paradoxal, el zămisleşte totdeauna mulţimile şi
indivizii solitari. El
81

este generatorul rupturii şi al evenimentului.


Dandy-ul, artistul, intelectualul, vagabondul, originalul incarnează revolta împotriva conformismelor de masă. Dar,
dincolo de aceste figuri ieşite din comun, în mod necesar minoritare, categorii mult mai numeroase îşi revendică în
forţă dreptul la o existenţă proprie: adolescenţi, femei, proletari. Primii aduc în instanţă mai ales sistemul patriarhal;
strigătele şi murmurele lor sunt, să sperăm, prezente în fiecare pagină a acestei cărţi. Ultimii critică înainte de toate
ordinea burgheză. Dar forţa unei conştiinţe de clasă, a cărei reprezentare dobândeşte atunci o intensitate deosebită,
nu exclude explozia dorinţelor şi varietatea proiectelor. „Suntem din carne şi oase ca şi voi", spun în 1890
muncitoarele din Vienne, adresându-se patronilor lor. Un sindicalism de inspiraţie libertară îşi însuşeşte
propunerile neomalthusiene privind restricţia naşterilor. „Numeroase familii zămislesc mizeria şi sclavia. Să nu ai
mulţi copii". „Femeie, învaţă să fii mamă, numai dacă asta ţi-e voia", spun „fluturaşii" răspândiţi de CGT. Niciodată
curentele anarhiste individualiste nu au fost mai puternice decât acum, la această turnantă a secolului (M.-J.
Dhavernas). Libertatea trupului, gustul naturii şi al sportului, amorul liber întemeiază tentativele ,, medii lor libere",
ale căror îndrăzneli se poticnesc de comportamentele mai convenţionale. Nu este chiar atât de simplu să eliberezi
dorinţa.
Slab din punct de vedere juridic, individul devine mai profund şi se structurează. Omului general - o categorie
gramaticală - şi senin din epoca Luminilor, romantismul îi opune singularitatea chipurilor, întunecimea nopţii şi
visele, fluiditatea comunicărilor intime, şi reabilitează intuiţia ca mod de cunoaştere (cf. G. Gusdorf, Omul
romantic/ Nu numai spaţiul interior devine obiectul autocontemplării sale (,,Eu sunt pentru mine spaţiul nemişcat,
în care se rotesc soarele şi stelele mele", scrie Amiel), dar, în plus, el este centrul şi intermediarul lumii, „în tine
însuţi trebuie să priveşti ceea ce este în afară" (Victor Hugo), Conştiinţa devine marginală în raport cu inconştientul
care conduce oamenii şi oferă cheia comportamentelor lor. Societăţile înseşi sucombă în faţa puterii imaginilor.
„Individulpur" (Marcel Gauchet) îşi găseşte temeiurile ştiinţifice la finale veacului al XlX-lea prin descoperirile
neurobiologiei. Neopozitivistă şi materialistă, medicina franceză ezită în faţa organicismului germanic şi menţine
82

frontierele dintre „trup" şi „suflet", deşi acestea sunt pe cale să se şteargă treptat. Să vedem aici oare rădăcinile
rezistenţei latine la psihanaliză? Sau, mai bine, să le căutăm în aversiunea de a face din sexualitatea familială
fundamentul istoriei, al nevrozelor şi al oricărei istorii personale (Elisabeth Roudinesco)? Sau încă, să invocăm cea
mai mare diversitate a structurilor familiale în Hexagon şi slăbirea figurii tatălui (H. Le Bras)? în Occidentul
individului, iată, în orice caz, o specificitate franceză care are nevoie de comparaţii.
în vremea când mişcările mulţimilor se amplifică, individul se afirmă ca o valoare politică, ştiinţifică şi mai ales
existenţială. Tocmai la această prodigioasă descoperire a eului de către eu, generatoare de noi legături cu ceilalţi, ne
invită Alain Corbin. Este timpul să pătrundem în culisele teatrului, unde se joacă intriga esenţială.
M.P.

SECRETUL INDIVIDULUI
INDIVIDUL Şl URMELE SALE
Originalitatea apelatei sau „un nume numai pentru sine"
Sentimentul identităţii individuale se accentuează şi se difuzează lent de-a lungul veacului al XlX-lea. Istoria
sistemului de apelatie ne furnizează, în acest sens, un prim indiciu. Procesul de dispersie al prenumelor, început în
veacul al XVIII-lea, se continuă; acum, opunându-se mişcării de concentrare în mod deliberat încurajată de Biserica
Reformei catolice, doritoare să valorizeze exemplaritatea celor mai mari sfinţi. în acest domeniu, Revoluţia nu
constituie o adevărată ruptură; cel mult, ea a jucat doar rolul de accelerator.
Pe fluxul deceniilor, cicluri tot mai scurte, ordonate de modă, ritmează mişcarea de dispersiune; această accelerare
traduce în acelaşi timp voinţa accentuată de individuaţie, grija de a sublinia separarea generaţiilor şi dorinţa de a se
conforma noii norme, sugerată de clasele dominante. Voga anumitor prenume se propagă într-adevăr pe verticală,
de la aristocraţie către popor, de la oraş către sat. Precizia şi complicaţia crescânde ale ierarhiei sociale favorizează
transmiterea unor asemenea moduri de capilaritate.

36
în acelaşi timp, regulile de transmitere familială a apelaţiei îşi pierd autoritatea. Alegerea prenumelui naşului sau al
naşei, adică după tipic tradiţional, al aceluia purtat de unul dintre bunici, unchi sau mătuşă din partea tatălui,
atribuirea prenumelui tatălui - fiului mai mare, sau al bunicului decedat - noului născut constituie, mai ales la ţară,
tot atâtea imperative ai căror declin nu trebuie cu siguranţă exagerat; deşi, pe de altă parte, aceste imperative sunt
contrazise de noile practici, aflate într-o extensiune continuă. Această destrămare a regulilor de transmitere
familială o traduce pe cea a virtuţilor ereditare şi, totodată,
84

augurale ale prenumelui. Pierderea credinţei în existenţa unui patrimoniu de caracter transmis prin apelaţie se face
în favoarea individualismului.
Atunci când familia cu structură complexă persistă, iar sărăcirea repertoriului de prenume agravează riscurile de
confuzie, se întâmplă ca sistemul de apelaţie să rămână foarte arhaic. Aceasta este situaţia în anumite zone rurale
din centrul sau sudul Franţei, ca, de pildă, în Gevaudan. Aici, prenumele, repede uitat în uzanţa curentă, este
înlocuit de poreclă. Patronimul rămâne strâns legat de oustal sau de maysou, iar acela care face o căsătorie „ca
ginere" şi-1 pierde pe al său. Totuşi, chiar şi în aceste zone rurale, evoluţia este în favoarea folosirii, noi, a
prenumelui de botez şi a fidelităţii faţă de patronimul înregistrat de starea civilă. Folosirea poreclei se retrage puţin
câte puţin către grupurile marginale: lumea artiştilor şi a boemei, mediul prostituţiei şi al crimei, categorii care, ca şi
companionajul, se referă deliberat la valori şi comportamente arhaice.
Dorinţa de individualizare nu constituie, este adevărat, singurul element explicativ al procesului de diversificare în
curs. Riscul de omonimie şi deci de confuzie, mărit prin urbanizare, incită la originalitatea apelaţiei. Progresele
alfabetizării şi frecventarea şcolii formează o legătură nouă între individ, prenumele său şi patronimul său. Inelul
de şervet sau paharul de metal, îmbrăcămintea caietului, matricola (,,la marquette") şi lenjeria brodată din trusoul
tinerei pubere, iniţialele cusute pe veşmintele pensionarului şi multe alte practici accentuează prezenţa obsedantă a
numelui şi a prenumelui. Creşterea efectivului partenerilor capabili să semneze actul de căsătorie înregistrează
această nouă familiaritate. O dată cu Restauraţia, notează Jean-Claude Polton, la Fontainebleau se înrădăcinează
obişnuinţa de a marca pietrele şi copacii în scopuri private. Această practică este caracteristică mai ales pentru cei
umili; conştienţi că, spre deosebire de cei puternici, ei nu vor lăsa nici un fel de urme, contează pe perenitatea
iniţialelor lor gravate în scoarţa pomilor sau în pjatră.
In cea de a doua jumătate a veacului, circulaţia corespondenţei - mai ales către 1900, difuzarea anuală a opt
milioane de cărţi poştale - contribuie la această acumulare de simboluri ale eului şi ale semnelor de posesie
individuală; proliferare, ilustrată - şi aici nu sunt decât nişte simple exemple - şi de banalfzarea cărţii de vizită şi
uzanţa agendei personale. Chiar şi animalele domestice sunt dotate puţin câte puţin cu prenume; în vremea
monarhiei din Italia, deja, Eugenie de Guerin îşi răsfaţă câinii cu nume dintre cele mai rafinate.
85

Oglinda şi identitatea corporală


Contemplarea propriei imagini încetează treptat să mai fie un privilegiu. în această privinţă, se cuvine să
deplângem absenţa unui studiu de anvergură asupra difuzării şi modalităţilor de utilizare a oglinzii. Numeroase
indicii susţin ca fiind esenţială istoria privirii asupra propriei persoane. în satele din veacul al XlX-lea, numai
bărbierul posedă o oglindă adevărată, rezervată pentru uzul bărbaţilor. Colportorii pun în vânzare mici oglinzi, în
care femeile şi fetele tinere pot să-şi contemple chipul; dar la ţară nu se cunoaşte oglinda de mari dimensiuni, în
care te poţi vedea în întregime. La ţărani, identitatea corporală continuă să se citească în ochii altuia, sau să se
dezvăluie prin ascultarea unei percepţii interioare. „Cum să trăieşti într-un corp pe care nu l-ai văzut" în cele mai
mici detalii? se întreabă Veronique Nahoum; iată o întrebare care se poate pune istoricilor societăţii rurale. în felul
acesta, se înţeleg mai bine interdicţiile care apasă - în acest mediu -asupra folosirii oglinzii: a pune un copil mic în
faţa unei oglinzi ar însemna să-i frânezi creşterea; a lăsa o oglindă neacoperită, când în casă se află un mort,
înseamnă să te expui nenorocirii.
în clasele înstărite, codul bunelor maniere recomandă ca tinerele fete să evite a-şi privi goliciunea, chiar dacă nu e
vorba decât de reflexele din cada de baie. Prafuri speciale sunt folosite în scopul de a tulbura apa din cadă tocmai
spre a preveni sentimentul de ruşine, care ar putea să o cuprindă pe persoana în cauză. Stimularea erotică a
imaginii trupului, exaltată de o asemenea interdicţie, obsedează această societate, care acumulează oglinzi în
bordelurile sale, înainte de a ornamenta, destul de târziu, uşa dulapului nupţial.
La sfârşitul veacului, răspândirea citadină a acestui mobilier ambiguu permite organizarea unei noi identităţi
corporale. în oglinda indiscretă, frumuseţea îşi desenează o nouă siluetă. Oglinda tip „psiche" va autoriza apariţia
unei noi estetici, aceea a trupului suplu, şi va ghida dietetica pe căi noi.
Democratizarea portretului

37
Esenţială rămâne totuşi difuzarea socială a portretului, „funcţie directă, notează Gisele Freund, a efortului făcut de
personalitate spre a se afirma şi a lua cunoştinţă de ea

însăşi". A-ţi dobândi şi a-ţi afişa propria imagine dezamorsează angoasa; face demonstraţia existenţei tale, îi asigură
supravieţuirea printr-o urmă. Bine pus în scenă, portretul atestă reuşita; el dezvăluie poziţia socială. Pentru
burghezul, obsedat de rolul de erou fondator, nu mai este vorba, precum odinioară pentru aristocrat, să se înscrie în
continuitatea generaţiilor, ci să creeze o descendenţă, al cărei prestigiu este de datoria sa să-] inaugureze prin
reuşita sa personală. Acest secol al comemorării este şi secolul întemeierii genealogiilor - afişate cu mândrie - în
rândul burgheziei negustoreşti. Bineînţeles, moda portretului face parte din acest proces de imitaţie prin
capilaritate, surprins încă de la început de Gabriel Tarde; în felul acesta este satisfăcută dorinţa de egalitate. Să nu
uităm, în sfârşit, nici rolul incitator al tehnicii, care multiplică dorinţa imaginii-de-sine, a propriei imago, devenită
marfă şi, totodată, instrument de putere.
i
Rămas mult timp apanajul aristocraţiei şi al burgheziei ogate, portretul se răspândeşte şi se intimizează la sfârşitul
Vechiului Regim; atunci triumfă miniatura; pandantivele, medalioanele, capacele de la cutiile pentru pudră sunt
ornamentate cu chipuri însufleţite. Barbey d'Aurevilly subliniază cu câtă fervoare elitele Restauraţiei refac această
modă a portretului-bijuterie. Pentru o doamnă din bulevardul Saint-Germain, a face din propriu-i trup o „galerie" a
strămoşilor înseamnă a încerca să nege - la modul simbolic - episodul revoluţionar.
între 1786 şi 1830, fizionotrasul lui Gilles-Louis Chretien susţine, cel puţin în capitală, voga portretului, într-o clipă,
artistul reproduce cu aparatul contururile umbrei desenate de chipul modelului; este suficient pentru ca, imediat,
profilul să fie transpus pe o placă metalică şi gravat, obţinându-se astfel o serie de imagini de o exactitate riguroasă
şi un preţ moderat. La nevoie, el poate executa portrete pe lemn sau fildeş, sau realiza siluete în stil englez,
agrementând desenul cu o coafură sau o vestimentaţie originală. Profilele obţinute, adesea de o mare asemănare cu
modelul, rămân totuşi, din nefericire, încremenite şi fără expresie. Dagherotipul va suplini această insuficienţă şi va
răspunde unei cereri sociale tot mai presante.
în 1839, Daguerre brevetează procedeul, care îi permite să fixeze pe o placă de metal, după un sfert de oră de poză,
un portret unic, vândut cu 50 până la 100 de franci. Artistul, ghidat mai degrabă de dorinţa de a exprima
87

psihologia modelului decât de grija de a întocmi o constatare a reuşitei sociale, construieşte clişeul în funcţie de
chipul şi fizionomia de reprodus. Distinct, precis, dagherotipul nu permite, din nefericire, popularizarea imaginii
obţinute.
Abia fotografia va autoriza democratizarea portretului. Pentru prima dată, fixarea, posedarea şi comunicarea în
serie a imaginii proprii devin posibile şi pentru omul din popor. Brevetat în 1841, acest nou procedeu beneficiază, în
următorii zece ani, de o serie de îmbunătăţiri tehnice. Timpul de poză se reduce puţin câte puţin, până la
descoperirea, în 1851, a înregistrării instantanee. In 1854, Disderi lansează portretul format carte de vizită (6 cm x 9
cm). De atunci, fotografia a lărgit într-un mod stupefiant piaţa stabilită de dagherotip. în 1862, Disderi vinde, numai
el, două mii patru sute de portrete pe zi. Trebuie să spunem că doar câteva secunde sunt suficiente de acum înainte
pentru a face un clişeu; în felul acesta, lotul de douăsprezece portrete nu costă decât 20 de franci. încep să apară
fotografi până şi în cele mai mici oraşe; artişti ambulanţi îşi instalează barăcile în stradă şi vând clişeul cu un franc
bucata.
Accesul la reprezentarea şi posedarea propriei imagini înteţeşte sentimentul importanţei de sine, democratizează
dorinţa confirmării sociale. Fotografii sunt conştienţi de acest fenomen. In interiorul studioului-teatru, plin de
accesorii, coloane, perdele, gheridoane, ei vor pune în scenă de acum înainte chiar statura socială. De aceea, vor
exagera emfaza, vor stimula împăunarea interioară a subiectului; unii merg până acolo încât vor încuraja, după
1861, moda portretului ecvestru. Aceasta teatralizare a atitudinilor, a gesturilor şi expresiilor feţei, pe scurt, poza, a
cărei importanţă istorică a fost bine evidenţiată de Jean-Paul Sartre, învesteşte treptat viaţa cotidiană. Milioane de
portrete fotografice difuzate şi inserate cu religiozitate în albume impun norme gestuale, care reînnoiesc scena
privată; ele te învaţă să-ţi priveşti altfel corpul, şi mai ales mâinile. Portretul fotografic contribuie la această
propedeutică a ţinutei, vizata de şcoală, deşi difuzează un nou cod perceptiv. Arta de a fi bunic, ca şi gestul reflexiv
al gânditorului se supun de acum înainte unei banale puneri în scenă.
Dorinţa de a idealiza aparenţele, refuzul urâţeniei, în concordanţă cu canoanele picturii oficiale, concurează de
asemenea la perfecţionarea portretului-fotografie. Mulţimile de la Expoziţia din 1855 se lasă fascinate de tainele
retuşului, dezvăluite de meşterii fotografi cu acest prilej. Această tehnică se răspândeşte după 1860;
88

38
trăsăturile chipului se îndulcesc; petele de roşeaţă, ridurile, coşurile jenante dispar de pe acele feţe netede, nimbate
de o aură artistică. Până în cele mai îndepărtate sate, o nouă imagine a frumuseţii ameninţă normele impuse de
cultura tradiţională.
Albumul fotografiilor de familie precizează configuraţia parentelară şi întăreşte coeziunea grupului, ameninţat în
acea vreme de evoluţia economică. Irupţia portretului, practic la nivelul tuturor straturilor societăţii, modifică
viziunea asupra vârstelor vieţii şi, prin urmare, sentimentul timpului. Fotografiile, notează Susan Sontag, constituie
tot atâtea memento mori. Datorită lor, îţi poţi închipui mult mai uşor propria-ţi dispariţie; fapt ce incită la
schimbarea perspectivei asupra omului în vârstă şi la reconsiderarea destinului care îl aşteaptă.
Suport al rememorării, fotografia reînnoieşte nostalgia. Pentru prima dată, devine posibil pentru majoritatea
populaţiei să aibă reprezentarea strămoşilor dispăruţi şi a rudelor sau părinţilor necunoscuţi. Tinereţea
ascendenţilor, de care te „izbeşti" zilnic, devine astfel perceptibilă. In acelaşi timp, se operează un transfer în
reperele memoriei familiale. La modul general, posesia simbolică a celuilalt tinde să canalizeze fluxurile
sentimentale, pune în valoare raportul vizual în detrimentul raportului organic, modifică - desigur -condiţiile
psihologice ale absenţei. Fotografia defuncţilor atenuează angoasa pierderii lor şi contribuie la dezamorsarea
remuşcării cauzate de dispariţia lor.
Noul procedeu favorizează, în sfârşit, popularizarea şi contemplarea goliciunii, tinzând astfel să schimbe echilibrul
modalităţilor de stimulare erotică, să difuzeze un nou ritm al dorinţei; prestigiul „nudului 1900" este o mărturie în
acest sens. Legislatorul sesizează imediat fenomenul şi, ca atare, din 1850, o lege interzice vânzarea de fotografii
obscene în spaţiul public. După 1880, fotografia de amator suprimă intermediarul profesionist, simplifică ritualul
pozatului, dezvăluie viaţa privată în faţa obiectivului, de acum înainte avid de imaginea intimă.

Perenitatea amintirii
In interiorul cimitirului se manifestă aceeaşi voinţă de perpetuitate, de conservare a amintirii. Philippe Aries a
relatat triumful mormântului individual şi apariţia noului cult al morţilor în zorii veacului al XlX-lea. Aici ne
interesează doar epitaful personalizat, procedură complet nouă, şi ea, pentru majoritatea populaţiei; un nou apel la

89

permanenţa amintirii. Istoria popularizării acestei discurs funerar începe, astfel, să se deseneze cu claritate. în
timpul monarhiei cenzitare, epitafele care laudă meritele soţului, ale tatălui sau ale cetăţeanului se înmulţesc. Pe
piatra de mormânt se înscrie înflorirea a ceea ce numim privacy. Ca urmare, complicarea cimitirelor construite,
industrializarea mormântului tind să şteargă treptat orice discurs original şi sâ-1 înlocuiască prin stereotipuri,
precizate din fericire de medalioanele-fotografii incrustate in piatră.
Multe lucrări arată că această evoluţie s-a operat după jitmuri diferite şi că, de fapt, nu s-a realizat fără divergenţe,
în cimitirul din Asnieres, un sat objşcur din Ain, primul text funerar nu apare decât în 1847. în 1856, văduva unui
mic notabil, destul de prost văzut de către concetăţenii săi, pune balustrade în jurul monumentului ridicat în
amintirea soţului ei. Gestul suscită o mişcare de ostilitate; chiar preotul se revoltă, constatând că marmura va păstra
amintirea acestui prăpădit de creştin, în vreme ce este imposibil, să ştii cu exactitate unde odihneşte piosul său
epitrop. în micile parohii de ţară, piatra de mormânt, epitaful vor continua mult timp să rănească sentimentul de
egalitate. în 1840, Eugenie de Guerin se vede obligată să păstreze coloana albă care, în mijlocul cimitirului din
Ancjillac, celebrează amintirea fratelui său, Maurice.
în aceste minuscule parohii, apariţia discursului funerar este însoţită de creşterea onorabilităţii post mortem; aici,
după ce a murit, chiar şi un prăvăliaş poate adopta o poză impunătoare. Şi invers, aceasta nouă permanenţă a
amintirii, a „urmei-lăsate", favorizează menţinerea, ba chiar amplificarea, zvonului ce discreditează.
Un fir conducător leagă, într-adevăr, toate aceste proceduri, care tind să întărească sentimentul eului: tentaţia
eroizării, hipertrofia vanităţii sigure de ea însăşi. Această epocă nu este câtuşi de puţin săracă în semne de acest gen,
în concordanţă cu ascensiunea meritocraţiei: importanţa acordată tabloului de onoare, ritualului distribuirii
premiilor, diplomei, pe care fiecare o agaţă pe peretele salonului sau al sălii comune; sau prestigiul decoraţiei, tonul
hagiografic al rubricii necrologice. Pentru mulţi din cei umili, a-şi citi numele în coloana unui ziar reprezenta o
emoţie necunoscută. De acum înainte, oricine poate fi ispitit să adopte o poză de erou; chiar dacă numai in sfera
familială, a cărei ambianţă este modificată de această nouă aspiraţie. Chiar gestul criminal traduce această aspiraţie.
Incitat de lecturi fondatoare în maniera lui Plutarh, tânărul paricid din Aunay-sur-Odon scrie, cu mândrie, la
începutul stupefiantului său memoriu: „Eu, Pierre Riviere, după ce am tăiat beregata mamei mele, surorii şi fratelui
meu..."
90

39
Urnitele panoptismului
Reperajul individului se impune cu atât mai mult autorităţilor cu cât, în spaţiul public, anonimatul se substituie
treptat relaţiilor de intercunoaştere. Mulţimea din ce în ce mai densă şi tăcută care se îmbulzeşte pe stradă îşi pierde
din teatralitate; ea se topeşte într-un agregat de persoane absorbite de gândul intereselor lor particulare. Se înţelege,
astfel, de ce procedurile de identificare încep să se rafineze, iar controlul social îşi precizează obiectivele.
Până la triumful Republicii (1876-1879), tehnicile de reperaj rămân totuşi nesigure; precaritatea lor fixează limitele
acestui scop panoptic atribuit, fără îndoială cu oarecare exces, celor ce deţineau puterea. Starea civilă, secularizată în
1792, codificată la 28 anul III, recensământul populaţiei şi listele nominative, stabilite la fiecare cinci ani, listele
electorale, cenzitare până în 1848, extinse la ansamblul populaţiei masculine în martie 1848, apoi în decembrie 1851,
constituie referinţele esenţiale ale sistemului. Anumite categorii fac, în afară de aceasta, obiectul unor proceduri
particulare: muncitorii, teoretic constrânşi din vremea Consulatului să aibă livret; prin legea din 22 iunie 1854, ei
vor deveni posesorii unui livret, spre marea supărare a patronilor; militarii, servitorii, cărora li se cere prezentarea
certificatelor eliberate de patronii precedenţi; fetele „pierdute", înregistrate la Prefectura de poliţie sau la
administraţia municipală; copiii găsiţi şi abandonaţi, cărora li se atribuie o stare civilă şi un colier; călătorii şi, în
mod special, itineranţii şi nomazii, care trebuie să-şi procure paşapoarte înainte de a-şi efectua deplasările.
Studiul emigranţilor din Limousin, ca şi acela privindu-i pe călătorii care traversează departamentul Indre, arată
limpede că extrema precizie a injoncţiunilor este însoţită, în acest domeniu, ca în multe altele, de un mare laxism, ca
să nu spunem de cea mai mare anarhie. Recunoaşterea interpersonală şi memoria vizuală vor continua mult timp să
ordoneze relaţiile dintre emigranţi şi autorităţi. Totuşi, combinată cu progresele alfabetizării, accentuarea tuturor
acestor exigenţe administrative contribuie la dezvoltarea posesiunii, a folosirii şi descifrării „actelor". Nouă
familiaritate care, susţinută de avântul practicii contractului în spaţiul societăţii rurale, face tot mai rară şi, în
curând, neverosimilă, întâlnirea dintre indivizi care îşi ignoră vârsta; precum acel ţăran

91

care se înşală cu şapte ani şi o face să spună pe Eugenie de Guerin: „Fericit cel care nu-şi cunoaşte viaţa!". De acum
înainte, pentru fiecare computul existenţei este stabilit şi, totodată, viitorul devine calculabil, dacă nu previzibil.
Construirea unui timp propriu autorizează elaborarea unei istorii individuale, condiţie de identificare şi de
comunicare autonomă.
Atunci când se impune o analiză mai amănunţită a personalităţii celuilalt, procedura cea mai uzuală rămâne
ancheta de moralitate, sau cel mult recursul la certificatul de purtare şi moravuri bune. Practic, pentru orice decizie,
fie că se impune să evaluezi un pretendent la alianţa matrimonială, candidatul la o funcţie sau, mai simplu, o
candidată domestică, primarul şi preotul sunt cei dintâi solicitaţi; ei sunt nevoiţi să dea informaţii şi avize asupra
celor aflaţi în administraţia sau parohia lor. Este curios că această practică pare destul de bine tolerată de
comunitate, deşi instituţionalizează de fapt recursul la zvon şi incită la dezvăluirea vieţii private. Deşi tardivă,
corespondenţa întreţinută de părinţii Marthei ne permite să discernem pe viu aceste proceduri de reperaj. Când a
venit timpul să fie ales sau mai degrabă să i se aducă pe tavă unei fete tinere, care a călcat strâmb, un soţ, este pusă
în mişcare o întreagă cohortă de indicatori: confesori şi preoţi, care se transformă în scutieri matrimoniali; rude din
provincie, care se fac agenţi de informaţii; notari şi ajutori de notari, somaţi să-şi chestioneze confraţii; cadre din
administraţie, interogate asupra calităţilor subordonaţilor lor; servitori însărcinaţi să înregistreze zvonurile. Doar
medicii par a fi cruţaţi, ca şi cum secretul profesional ar fi impus mai multă reţinere. Un subtil dozaj de informaţii,
de recomandări, de presiuni, chiar de şantaj, impregnează trama vieţii private a acestei familii strâmtorate, a cărei
viermuiala defensivă ne este revelată cu o fascinantă impudoare.
Privirea poliţistului
Rămân de discutat procedurile de identificare, adică istoria semnalmentului sau, dacă se preferă, căutarea
singularităţilor individuale. Instituţiile poliţieneşti au jucat, în acest mod, rol de laboratoare; aici s-au elaborat
tehnicile chemate să administreze, în continuare, multe alte domenii. Poliţistului, ca şi cetăţeanului simplu, i se
pune o dublă problemă: cum să facă proba identităţii sale?
92

Cum să o descopere pe a celuilalt, să fie el chiar redus la starea de cadavru?


Până către 1880, individul şiret îşi poate schimba identitatea după bunul plac; pentru a-şi procura o nouă stare
civilă, îi este suficient să cunoască data şi locul de naştere ale tovarăşului a cărui identitate a hotărât să o uzurpe;
întâlnirea, destul de improbabilă, cu un martor ar putea, doar ea, să-i dejoace subterfugiul; chiar recunoaşterea,

40
întemeiată numai pe memoria vizuală, ar putea fi contestată cu uşurinţă. Devine mult mai limpede, astfel, de ce
monstrul sau răzbunătorul, care se ascunde sub o falsă identitate, inspiră o asemenea teroare. Metamorfozele lui
Jacques Colin, destinul lui Jean Valjean, strategia lui Edmond Dantes nu păreau câtuşi de puţin neverosimile
cititorilor din epocă. Identificarea copilului găsit nu este chiar atât de simplă; de unde şi extrema importanţă a
semnelor de recunoaştere: brăţară, colier, aluniţă sau papuc al Esmeraldei. Pentru acelaşi motiv, recidiva pune
autorităţilor judiciare o problemă spinoasă; iar identificarea cu mare dificultate a prostituatelor care, mai mult decât
orice altceva, condamnă la eşec sistemul de reglementări elaborat pe vremea Consulatului.
Până la începutul celei de a Treia Republici, administraţia continuă să utilizeze metoda „semnalmentelor". Privirea
poliţistului detaliază culoarea părului şi a ochilor, estimează talia şi, la nevoie, reperează infirmităţile. Lectura
documentelor stabilite de consiliile de revizie şi de poliţia de moravuri, ca şi lectura registrelor cu arestaţi pun în
lumină ineficacitatea unei asemenea metode, întemeiată pe descrieri neutre şi imprecise. De fapt, pentru a dejuca
deghizarea, poliţia nu poate conta decât pe perspicacitatea privirii agenţilor ei, mai ales după ce legea din 31 august
1832 avea să ducă la abolirea pedepsei cu „arderea cu fierul înroşit". Totuşi, datorită acestei proceduri stângace se
constituie, puţin câte puţin, în localurile prefecturii de poliţie, registrul prevăzut de codul de instrucţie criminală
din 1808, apoi, începând cu 1850, cazierul judiciar, ţinut de grefa tribunalelor.

Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei


La sfârşitul veacului, această dublă problemă îşi găseşte rezolvarea; noi tehnici permit să i se confere fiecărui
individ o identitate invariabilă şi uşor demonstrabilă. Sistemul de recunoaştere face imposibilă, de acum înainte,
substituirea de persoane, chiar când e vorba de gemeni;
93

el dejoacă falsificarea stării civile. Pe scurt, interzice metamorfoza. Chiar bigamia devine o faptă de vitejie, dat fiind
faptul că legislatorul restabileşte divorţul. în schimb, s-a terminat cu chinurile „probei imposibile"; dificultăţile
întâmpinate de colonelul Chabert aparţin de acum trecutului.
în 1876, poliţia începe să utilizeze fotografia; la sfârşitul deceniului, Prefectura posedă deja şaizeci de mii de clişee.
Acestea, efectuate din toate unghiurile, îngrămădite în dezordine, sunt, este adevărat, de prea puţin folos; oricum,
ele nu permit descoperirea veritabilei identităţi a falsificatorului. Totul se schimbă începând cu 1882, o dată cu
utilizarea semnalmentelor antropometrice, stabilite de Alphonse Bertillon. Aceasta dovedeşte - chiar în perioada
când votarea legii din 27 mai 1885 asupra recidivei va face mai imperioasă necesitatea identificării criminalistice - că
şase sau şapte măsurări osoase efectuate într-un mod riguros şi după o procedură fixă sunt suficiente pentru
depistarea unui individ.
„Bertillonajul", consecinţă a unei căutări îndelungate, jalonată de lucrările lui Barruel asupra sângelui şi a mirosului
individual, precum şi de cercetările lui Ambroise Tardieu, ale lui Quetelet şi ale membrilor Societăţii de
antropologie, va domni până la începuturile secolului al XX-lea, fără nici un fel de concurenţă din partea altor
metode. Pe parcurs, „bertillonajul" a fost ameliorat de inventatorul lui, care decide să adauge şi semnele particulare
la semnalmente, definite prin măsurări osoase, apoi de a anexa şi fotografia la buletinul antropometric.
La drept vorbind, „bertillonajul" nu constituie decât o etapă. De la începutul secolului al XX-lea triumfă
identificarea prin urma corporală şi, mai precis, prin amprentele digitale. Această veche descoperire chineză,
utilizată în Bengal de administraţia engleză, este propovăduită de Galton, care va şti să-1 convingă pe Alphonse
Bertillon de necesitatea integrării acestui nou dat în buletinul său antropometric.
In preajma primului război mondial, procedurile rafinate în mod special pentru delincvenţi şi criminali depăşesc
cadrul penitenciar. Astfel, legea din 16 iulie 1912 impune nomazilor şi itineranţilor, pe viitor, comercianţilor şi
artizanilor ambulanţi, să posede un „carnet antropometric de identitate". Pe acesta figurează numele, prenumele,
data şi locul naşterii, filiaţia, semnalmentele, amprentele şi fotografia individului; nu este greu să recunoaştem aici
pe strămoşul buletinului nostru de identitate.
Noua ameninţare, pe care asemenea proceduri o fac

să apese asupra secretului vieţii private, începe să neliniştească. In vreme ce „afacerea" este în plină expansiune,
antropometria suscită mânia dreyfusarzilor şi alimentează o vie dezbatere. Totuşi, afluxul de plângeri, care îşi are
originea în aceeaşi anxietate, îl obligă pe prefectul Lepine să nu mai ceară de la patroanele caselor de toleranţă
fotografia femeilor care frecventează stabilimentul. S-ar putea probabil discerne multe alte semne ale acestei noi
susceptibilităţi; Philippe Boutry remarcă astfel, încă din 1860, în mai multe parohii din Ain, o. intoleranţă până
atunci necunoscută în privinţa oricărei dezvăluiri a actelor personale de către predicatori. Pastorii, legaţi de

41
imaginea revolută a „acuzatorului elocvent al abuzurilor individuale", se văd treptat obligaţi să ţină cont de un nou
spaţiu privat al vieţii morale, fondat pe autonomia persoanei.
Se va fi remarcat fără îndoială că în toate domeniile evocate, către 1860 se desenează o turnantă, care se va preciza
în preajma lui 1880. Pe scurt, în momentul în care triumfă republica are loc o basculare. Mişcarea de individuaţie,
care însufleţeşte secolul, culminează, în vreme ce neokantianismul îi inspiră pe conducători, iar Pasteur impune
existenţa microbului, perturbator al organismului; model biologic care, aplicat câmpului social, face din controlul
individual condiţia esenţială pentru supravieţuirea grupului.
în acelaşi timp, teama de violarea eului şi a secretului său generează dorinţa fantastică a descifrării personalităţii
care se ascunde şi a intruziunii în intimitatea altuia; preocupare mută, care întemeiază snobismul incogni-to-ului,
înteţeşte ispita scrisorii anonime, contribuie la prestigiul voyeurismului tip „sfârşit de secol", explică apariţia
detectivului în căutarea urmelor. Mai mult decât Conan Doyle, Gaston Leroux aduce mărturie în favoarea unei noi
sensibilităţi, el care face, nu din identificarea, ci chiar din identitatea vinovatului, şi din bruiajul ei, nodul unei
acţiuni poliţiste.
AMENINŢĂRILE CORPULUI Sufletul şi trupul
Inutil să căutăm a înţelege sentimentul de intimitate, care ordonează viaţa privată din veacul al XlX-lea, fără o
reflecţie prealabilă asupra acestei dicotomii permanente între suflet şi trup, centrii de coordonare, în concepţia
95

epocii, a tuturor atitudinilor. Modalităţile acestei uimitoare împărţiri fluctuează, evident, în funcţie de apartenenţa
socială, nivelul cultural şi gradul de fervoare religioasă. Pe lângă aceasta, o sedimentare de credinţe în străfundurile
fiecărui individ, ca şi o neîncetată circulaţie a modurilor de comportament între straturile populaţiei seamănă
confuzie chiar şi în analizele cele mai laborioase. De aceea, este bine să nu pierdem din vedere intricaţia sistemelor
de reprezentări, pe care, dintr-o nevoie de claritate, le vom diferenţia în mod artificial.
Mai mulţi etnologi, printre care şi Francoise Loux, au pus în evidenţă coerenţa şi influenţa înţelepciunii corpului în
cadrul societăţii tradiţionale. Destul de curios, aceasta pare să ignore dicotomia la care mă refeream mai sus.
Proverbele adunate de folcloriştii de la finele veacului al XlX-lea reflectă o viziune laicizată a existenţei, care
privilegiază organicul. Ele desenează o morală a moderaţiei, constată că refuzul exceselor, respectarea căii de mijloc
asigură o sănătate mulţumitoare şi o bunăstare mai căutată, aici, decât plăcerea. Această etică provine dintr-o
ţărănie laborioasă, preocupată de preţul efortului şi neîncrezătoare faţă de săraci, fermenţi ai violenţei şi dezordinii.
Mentalitate ţesută din pesimism şi resemnare, care întreţine, astfel, o ascultare totală a mesajelor corpului,
întemeiată pe convingerea că acestea sunt strâns legate de ordinea cosmică, vegetală şi animală, printr-o serie
întreagă de corespondenţe simbolice. Atenţia cu care sunt urmărite fazele Lunii, balansierul ceresc al ciclului
feminin, ascultarea anxioasă a discursului din curtea de păsări, când se profilează primejdia morţii; măsura creşterii
copacului, plantat în ziua naşterii fiului, interdicţiile privind gestionarea deşeurilor din organism: placenta, resturile
de unghii sau un dinte căzut atestă caracterul obsedant al acestor credinţe arhaice. Ele sunt însoţite de o normă
igienică, care admite buna îndeplinire a funcţiunilor naturale, tolerează râgâitul, pârţul, strănutul, sudoarea şi
semnele dorinţei, îşi asumă fără să se strâmbe stigmatele vlăguirii. Sistem de credinţe şi atitudini care desenează un
front de rezistenţă în faţa difuzării igienei savante şi care se insinuează, prin perfide contraatacuri, până în
interiorul burghez, graţie complicităţii doicilor sau servitoarelor. Nu trebuie să ne mirăm daca vom regăsi - parţial
interiorizate de către elită - unele dintre aceste norme, ce urcă din adâncurile sociale, în acord uneori cu igienismul
zilnic al medicilor bonomi, partizani, şi ei, ai căii de mijloc.
96

La celălalt pol al credinţelor vechi se înscrie permanenţa şi, în anumite sfere, accentuarea mesajului creştin, fondat
pe antagonismul dintre suflet şi trup. Criticând limitele dogmatice ale dispreţului cărnii, pe care le schiţează
misterul Incarnării, sacramentul euharistiei şi credinţa în înviere - o viziune pesimistă, rafinată de către Părinţii
Bisericii, îndeosebi de Tertulian, şi continuată de Bossuet şi de jansenişti, reduce trupul muritor, viitoare hrană
pentru viermi, la o închisoare provizorie. Corpul, pe care preotul din Ars nu îl numeşte niciodată altfel decât
„cadavrul", compromite sufletul cu instinctele sale şi îl împiedică să se ridice către patria sa celestă. în felul acesta se
justifică războiul perpetuu împotriva elanurilor, pulsiunilor organice; dacă sufletul nu conţine corpul, acesta,
precum dragonul, se va ridica spre a-1 supune. Nu există nici un compromis posibil. Această dedublare,
cvasischizofrenică, întemeiază comportamentele ascetice.
întreţinute de creşterea efectivelor congregaţioniste, de înmulţirea pensionatelor şi proliferarea ordinelor terţiare,
aceste practici, venind dintr-un trecut îndepărtat, nu îşi încetează evoluţia pe tot parcursul veacului al XlX-lea. Până
în zorii celui de-al Doilea Imperiu supravieţuieşte un ascetism aspru, însoţind acel rigorism atât de persistent.
Această violenţă corespunde imaginii romantice a Christului pe Golgota, din trupul căruia diverşi gravori pioşi fac
să ţâşnească sângele în jeturi înfiorătoare, începând însă cu mijlocul veacului, marile mortificări se află în declin, în

42
primul rând datorită feminizării acestei practici. Biserica, mizând pe femeie pentru a-şi duce la bun sfârşit
recucerirea iniţială, este nevoită să ţină cont de discursul medical care nu uită niciodată să evidenţieze fragilitatea
fiicelor Măriei. Sângelui, durerii li se substituie o mie de mici mortificaţii, într-o mai bună concordanţă cu ritmul
timpului feminin. Astfel, se interiorizează renunţarea la sine în cotidian şi se inaugurează contabilitatea sacrificiilor
mărunte.
Mai novatoare se dovedesc a fi discursurile savante. Decisivă, în acest sens, la finele veacului al XVIII-lea, a fost
difuzarea în Franţa a scrierilor lui Georg Stahl, ca şi, de altfel, influenţa lor asupra gândirii medicale. Fie că se
reclamă din vitalismul montpellieran, din animism sau organicism, majoritatea medicilor din epocă, în speţă cei
care, precum Roussel, au elaborat discursul despre specificitatea sexului feminin, se raliază dogmei privind
supremaţia sufletului asupra trupului. Sufletul rector,

deţinător al vocaţiei trupului, este şi cel care duce la bun sfârşit îndeplinirea acestei vocaţii. Astfel, nici vorbă ca
formele anatomice sau trăsăturile specifice ale fiziologiei feminine să determine caracterul femeii şi să-i justifice
misiunea sa maternă; numai sufletul este acela care modifică, în acelaşi timp, trupul şi spiritul femeiesc;
maternitatea este mai întâi vocaţie metafizică pentru aceea căreia îi revine sarcina să colaboreze la opera Naturii.
Mesajele cenesteziei
Deşi păstrează multe din elementele unei gândiri, ale cărei fundamentări metafizice le uită în mod deliberat, veacul
al XlX-lea, cel al savanţilor, va rupe cu această prioritate a sufletului. Ideologii, în special Cabanis, renunţă la
noţiunea de suflet rector şi de principiu vital. După cum scrie Jean Starobinski, ei încgarcă să „unifice câmpul
medicinei şi al psihologiei". în acelaşi timp, încep să acorde o atenţie crescândă raportului dintre fizic şi moral,
legăturii care se cristalizează treptat între viaţa organică, viaţa socială şi activitatea mentală. Astfel, în ochii lor,
feminitatea nu mai depinde de o ontologie, ci de o psihologie şi de o sociologie. Cunoscând aceste elemente, putem
înţelege ascensiunea unei vechi noţiuni, moştenită de la Aristotel, dacă nu chiar de la Aristip din Cirene, preluată
de Descartes şi Stahl, denumită succesiv „tact" sau „tuşeu interior", apoi „cenestezie", la finele veacului al XVIII-lea.
Toate aceste sintagme definesc o anume percepţie internă a corpului, sau mai degrabă ansamblul senzaţiilor
organice, care, după Cabanis, transpuse în comportament, constituie instinctele.
De-a lungul secolului, specialiştii rămân convinşi de extrema influenţă a inconştientului, perceput ca „freamăt
obscur al funcţiilor viscerale, de unde ţâşnesc intermitent actele conştiinţei" (Jean Starobinski). Din acest inconştient
iese, gata înarmată, personalitatea. Geniul lui Freud nu va consta deci în descoperirea faptului că zone întinse ale
subiectului scapă conştiinţei şi contribuie la determinarea activităţii mentale, ci în iniţiativa de a ridica vieţii
organice monopolul inconştientului pentru a-1 instala în chiar aparatul psihic.
Importanţa acordată atunci cenesteziei pune în valoare un anume mod de ascultare a corpului, care nu mai este al
nostru. Inspirat de persistenţa unui neohipocratism vulgarizat, care subliniază efectele aerului, ale apei şi
temperaturii, individul pândeşte influenţa vremii şi a anotimpului asupra ritmului respiraţiei, asupra intensităţii
reumatismului sau a stabilităţii umorii; în felul acesta, se
98

dezvoltă un soi de meteorologie internă a „sufletului". în acelaşi chip este întreţinută şi ascultarea atentă a
desfăşurării funcţiunilor organice şi a repercusiunii lor asupra mentalului; veghe permanentă care privilegiază
analiza fiziologiei digestive şi a ciclului menstrual, perturbate de frecvenţa dizenteriei şi a maladiilor ginecologice.
Această vigilenţă se întemeiază, de asemenea, pe doctrina temperamentelor - bilios, limfatic, sanguin, nervos -, a
căror persistenţă şi adaptare permanentă, dincolo de discreditul teoriei umorilor, sunt evidente, după cum arată pe
bună dreptate Theodore Zeldin.
Astfel se construieşte, în cotidian, un sistem frust de imagini ale sănătăţii fizice şi psihice, care permite coordonarea
comportamentelor individuale, elaborarea strategiilor faţă de cei apropiaţi. Lectura documentelor intime arată, cât
se poate de clar, că asemenea preocupări formează însăşi textura vieţii private. Este suficient pentru a ne convinge -
şi nu sunt decât exemple alese din fiecare sfert de secol - să citim jurnalul lui Mâine de Biran, al Eugeniei de Guerin,
manuscrisele lui Charles-Ferdinand Gambon, recent publicate, sau corespondenţa familiei Boileau de Vigne şi a
familiei Marthei. Firesc, confruntarea experienţelor cenestezice susţine conversaţiile, însoţeşte consideraţiile
meteorologice. Acest tip de preocupări determină atitudinea faţă de apă şi soare, de care tot omul caută să se
protejeze, sau de curenţii de aer^obiect al unei adevărate fobii.
în secolul al XX-lea, această formă de vigilenţă privilegiază elanurile corpului; ea vizează în perspectivă să-i asigure
acestuia compensaţiile impuse de viaţa citadină, condiţiile de lucru, poluare; să-i procure plăcerea fizică, dictată de
accentuarea narcisismului. între timp, a avut loc o revoluţie, asupra căreia va trebui să revenim: identificarea
progresivă a subiectului cu corpul său; ceea ce implica atenuarea dispreţului pentru organic, pentru animalitate.

43
Treptat, se instalează solitudinea poftelor, resimţite ca fiind chiar ale persoanei în cauză, şi în nici un caz ca expresie
a exigenţelor unui Celălalt, ameninţător de fascinant totodată. Anacronismul psihologic îl pândeşte pe istoricul
neatent la această mutaţie survenită în statutul dorinţei.
Patul şi camera individuale/separate
Veacul al XlX-lea a „văzut" întreaga desfăşurare a procesului de dez-îngrămădire a corpurilor, inaugurat la sfârşitul
Vechiului Regim în spaţiile colective. Patul
99

individual, veche normă mănăstirească, a devenit o simplă precauţie sanitară, mai ales în spitale. De fapt, cum bine
a arătat Olivier Faure, în legătură cu exemplul lyonez, privatizarea spaţiului rezervat bolnavului va triumfa cu mare
greutate în aceste stabilimente, căci ea contravenea riturilor sociabilităţii populare, care se recrea spontan. Esenţial
pentru discursul nostru rămâne însă transferul acestei preocupări către spaţiul privat; proces accelerat de epidemia
de holeră, din 1832, care nu face decât să scoată în evidenţă - tardiv, din păcate - efectele negative ale înghesuielii şi
ale promiscuităţii ce domnesc în locuinţele populare.
Stimulaţi de descoperirile lui Lavoisier şi de noua înţelegere a mecanismului respiraţiei, convinşi de binefacerile
unei rezerve de oxigen, medicii se luptă de-a lungul secolului împotriva patului colectiv şi a promiscuităţii. Puţin
câte puţin, vor reuşi să se facă înţeleşi. Consecinţele triumfului lor, atât de greu obţinut, nu pot fi, în nici un caz,
supraestimate. Noua solitudine a patului individual întăreşte sentimentul persoanei, îi favorizează autonomia; ea
facilitează desfăşurarea monologului interior; modalităţile de a te ruga, formele de reverie, condiţiile somnului şi
ale treziei, derularea visului, chiar a coşmarului, totul este răsturnat dintr-o dată. în timp ce căldura fratriei se
atenuează, la copilul încă mic se dezvoltă nevoia de păpuşă sau de mână maternă, liniştitoare. Medicii deplâng
fenomenul: plăcerea solitară este^ favorizată, prin chiar asigurarea noilor condiţii.
în rândul micii burghezii, cel puţin, camera individuală câştigă tot mai mult teren, ea fiind obiectul solicitudinii
igieniştilor, care dictează volumele şi propun eliminarea servitorilor şi a lenjeriei murdare. Camera adolescentei,
devenită templu al vieţii sale private, se umple de simboluri; ea se confundă cu personalitatea ocupantei, a cărei
autonomie o dovedeşte. Micul oratoriu de colţ, colivia, vasul cu flori, hârtia care imită pânza de Jouy, secretarul
care închide albumul şi colecţia de scrisori intime, biblioteca, la nevoie, contribuie la completarea unei imagini, ce
poate fi a Cesarinei Birotteau sau a Henriettei Gerard sau, mai degrabă, a Eugeniei de Guerin, care închină în jurul
ei un interminabil imn plăcerii de a locui în propria-i „odăiţă", odăiţă pe care o celebrează şi Caroline Brame.
Idilica mansardă a cusătoresei, a cărei virtute este atestată de ambianţa cuminte, modestă, constituie avatarul
popular al modelului. Obligaţia de genul „fiecare cu
100

camera lui" se impune chiar în casele de toleranţă, supravegheate de poliţia de moravuri. La ţară, intimitatea unui
spaţiu conjugal se precizează treptat prin folosirea perdelelor, a tapetelor, chiar prin ridicarea unor despărţituri
sumare. Când stăpânul casei a hotărât să renunţe la proprietate, uzanţa îi dă posibilitatea să-şi rezerve o cameră
pentru folosinţă proprie în contractul de donaţie; el îşi asigură astfel privatizarea spaţiului, unde va trebui să se
desfăşoare restul existenţei sale.
în paralel, intimitatea crescândă a locurilor pentru defecaţie favorizează derularea monologului interior. în
imobilele populare, posesia cheii de la latrinele de palier inaugurează această familiarizare cu excrementul, care
constituie un element deloc neglijabil al avântului luat de privacy. Când, către 1900, se răspândeşte closetul, apoi
sala de baie, prevăzută cu un zăvor solid, trupul gol poate începe să-şi pună la încercare mobilitatea, la adăpost de
orice intruziune. Acest spaţiu, desensibilizat la maximum, se preschimbă în templu clean and decent (curat şi
decent) al inventarului şi contemplaţiei de sine.
Toaleta intimă
Progresele toaletei intime revoluţionează, într-adevăr, viaţa privată şi condiţiile relaţiilor interumane. Factori
multipli contribuie, încă din zorii secolului, la accentuarea vechilor exigenţe de curăţenie, care au germinat în
spaţiul mănăstiresc. Descoperirea mecanismelor perspiraţiei, ca mare succes al teoriei infecţioniste, are drept
consecinţă punerea în evidenţă a pericolelor de obturare a porilor prin murdărie, purtătoare de miasme. Ceva mai
târziu, ascensiunea conceptului de „depurare" impune o toaletă vigilentă a „zonelor de evacuare" ale organismului.
Influenţa recunoscută a fizicului asupra moralului pune în valoare curăţenia şi ordinea. Noi exigenţe, sensibile,
reînnoiesc civilitatea; delicateţea pune în evidenţă elitele, voinţa de a se îndepărta de deşeul organic, ce aminteşte
animalitatea, păcatul, moartea, pe scurt, grija pentru purificare accelerează progresul. Acesta este stimulat, pe de
altă parte, şi de voinţa de a se diferenţia de acel „popor" dezgustător. Toate acestea contribuie la promovarea unui
nou statut al dorinţei sexuale şi al repulsiei, care, la rândul lui, susţine progresul practicilor igienice.
Totuşi, ca reacţie faţă de acest fenomen, multiple credinţe incită la prudenţă. Apa, ale cărei efecte asupra fizicului,
ca şi asupra moralului, sunt supraestimate,

44
101

reclamă o anume precauţie. Norme extrem de stricte modulează practica băii în funcţie de sex, vârstă, temperament
şi profesie. Grija de a evita moliciunea, complezenţa, contemplarea propriului trup, chiar masturbarea, frânează
extensia acestor practici. Relaţia, puternic stabilită, între apă şi sterilitate face dificil progresul igienei intime a
femeii.
Totuşi, progresul alunecă puţin câte puţin de la clasele superioare către mica burghezie. Domesticitatea contribuie,
şi ea, la iniţierea unei mici fracţiuni din populaţie; nu este vorba însă decât de o toaletă fragmentată a corpului. în
mod frecvent, se spală mâinile; în fiecare zi, obrajii şi dinţii; cel puţin dinţii din faţă; picioarele, o dată sau de două
ori pe lună; capul niciodată. Ritmul menstrual continuă să ordoneze calendarul îmbăierii. Legat de acest lucru,
majoritatea congregaţiilor feminine din veacul al XlX-lea se referă încă la norma impusă de edictul Sfântului
Augustin. La sfârşitul veacului, apariţia fub-ului englez, apoi răspândirea - desigur, moderată - a duşului tind să
modifice timpul toaletei. Duşul se bucură de o prejudecată favorabilă, acţiunea sa dinamizantă exorcizează
moliciunea. Această virtute nu îl scuteşte întotdeauna de alibiul terapeutic. Regulamentul Şcolii normale din Sevres,
elaborat în 1881, rezervă duşul pentru bolnavii însoţiţi de o infirmieră. în felul acesta, putem înţelege mai bine
întârzierea înregistrată de igiena sexuală. Guy Thuillier constată că bideul şi şervetele periodice nu apar, în mediile
bunei burghezii din Nivernais, decât în preajma secolului al XX-lea.
Populaţiile rurale, obişnuite, este adevărat, cu baia juvenilă în râu, în perioadele de călduri mari, rămân departe de
progres până la primul război mondial. Desigur, municipalităţile fac eforturi să „domesticească" apa; o reţea de
fântâni, de „ţâşnitori" şi lavoare prinde un contur tot mai clar în epoca Restauraţiei, în Normandia de Jos, în epoca
monarhiei din Iulie, în Nivernais; la începutul celei de a Treia Republici la Minot, în Châtillonnais. Este neîndoielnic
că spitalul, închisoarea, apoi şcoala şi cazarma concură la propedeutica igienică inaugurată de aceşti neobosiţi
medici de ţară, al căror simbol este dr. Benassis. Dar, după cum am văzut, codul de igienă savantă contrazice adesea
înţelepciunea populară cu privire la corp: a spăla prea mult lenjeria nu face decât să o uzeze mai repede; un menaj
meticulos nu este decât pierdere de timp; sub murdărie se formează tenul frumos. Injoncţiunea medicală
deranjează; ea apare, de cele mai multe ori, ca o intolerabilă ingerinţă a domnilor de la oraş.
în mediile muncitoreşti regăsim o adevărată
102

ambivalenţă: la finele secolului, curăţenia devine o nevoie; voinţa de a-şi schimba veşmintele după programul de
lucru traduce o exigenţă de demnitate; ea constituie chiar miza mai multor greve în regiunea pariziană, în preajma
primului război mondial. Totuşi, aplicarea legii asupra igienei, votată în 1902, se dovedeşte a fi dificilă. Inspecţia
pare a fi un control insuportabil. In Nivernais, patroni şi muncitori cad de acord asupra hotărârii de a nu da curs
noilor prescripţii.
La drept vorbind, ceea ce elitele din epocă înţeleg prin igienă, când este vorba de poporul de jos, vizează înainte de
toate numai aparenţa. A fi curat va însemna mai întâi a-ţi degresa hainele (la Lyon, boiangiul este numit degresor),
a-ţi scoate veşmintele de lucru, a evita grosolănia manierelor, a-ţi pune ordine în pieptănătură, a-ţi spăla uneori
mâinile, la nevoie chiar ,,a te bărbieri" şi, târziu, a te stropi cu apă de colonie. Pentru Ragotte a lui Jules Renard,
igiena constă în a avea îndemânarea de a înghiţi supa fără să te murdăreşti; în vreme ce la vecina sa, Fifille
Migneboeuf, i se porunceşte copilului să şteargă sângele răspândit pe dalele din sala comună. Şcoala republicană
chiar, a cărei acţiune igienică a fost ridicată în slăvi, ca şi, de altfel, ritualul vizitelor pentru controlul curăţeniei, nu
are nici un fel de ambiţie; ca să ne convingem, este suficient să recitim cu atenţie Le Tour de la France par deux
enfants (Doi copii în turul Franţei). Bătălia decisivă se dă în jurul folosirii pieptănului şi al uceniciei în disciplinele
defecaţiei. Băiatul trebuie să renunţe la a se mai pieptăna cu degetele, iar fetiţa se cuvine să înveţe cum să-şi ţină
chiloţii curaţi.
Către începutul secolului al XX-lea totuşi, se întrevede o schimbare: progresele, limitate, ale echipamentului şi
mobilierului sanitar, influenţa duşului folosit la societăţile sportive, eforturile noii administraţii din igiena publică,
frecventarea crescândă a hotelurilor de circuit turistic şi a bordelurilor de lux concură la răspândirea chiuvetei şi a
oalei-cu-apă; dar va trebui să aşteptăm perioada interbelică şi răspândirea tablei emailate, apoi a anilor 1950 şi
banalizarea duşului şi a camerei de baie pentru a vedea cum se operează în profunzime revoluţia igienică.

Ameninţarea dorinţei
Numai în spaţiul privat individul se poate pregăti să înfrunte privirea celuilalt; aici se modelează modul de
prezentare în lume, funcţie de imaginile sociale ale corpului. Şi în acest domeniu s-a realizat o revoluţie. In
103

45
veacul al XlX-lea se elaborează, apoi se impun o strategie a aparenţei, un sistem de convenienţe şi rituri precise care
nu vizează decât sfera privată. De atunci însă începe treptata dispariţie a acestei specificităţi, fondată odinioară pe
distincţia hipertrofiată dintre interior şi exterior. Astfel, de-a lungul deceniilor, cămaşa de noapte nu mai este
tolerată în afara odăii. Ea a devenit simbolul unei intimităţi erotice, faţă de care şi cea mai mică aluzie, chiar
implicită, ar fi de-acum deplasată, cu atât mai mult cu cât cămaşa conjugală tinde să se deosebească de simplitatea
şi puritatea cămăşii de noapte juvenile. O întreagă gamă de lenjerie compune toaleta de dimineaţă, în care o femeie
de condiţie nu poate permite să fie văzută de un străin, cu excepţia cazului când acesta este amantul ei; exigenţă de
modestie, susţinută de rafinamentul progresiv al acestor toalete şi de vizibilitatea crescândă a desuurilor. Piesa lui
Feydeau - (Mais n 'te promene donc pas toute nue - Da' nu te mai fâţâi atât' goală puşca) - nu trebuie luată chiar în
serios. Cu aceeaşi naturaleţe, femeia umblă prin casă cu părul zburlit; în spaţiul public, o asemenea pieptănătură nu
poartă decât gospodina... sau prostituata. Aceste norme intră în sistemul global de cenzurare, care contribuie, în
acelaşi timp, la limitarea accesului femeii la scena publică şi la solemnizarea apariţiei sale. Distincţia dintre interior
şi exterior nu cruţă nici populaţia masculină; ţinuta adoptată de parizian la el acasă nu îi permite să înfrunte strada.
Un alt fapt istoric reînnoieşte, în epocă, aşa-numitele conduite private: avântul extraordinar al lenjeriei intime.
Extrema sofisticare a veşmintelor invizibile pune în valoare nuditatea, a cărei profunzime este accentuată de modă.
Niciodată, notează Philippe Perrot, corpul feminin nu a fost atât de ascuns ca între 1830 şi 1914. După cămaşă,
pantalonul se propagă în mod irezistibil. Purtat, mai întâi de fetiţe, el câştigă rapid teren şi în faţa femeilor adulte, în
clipa când triumfă crinolina, adică la începutul celui de-al Doilea Imperiu. în 1880, portul pantalonilor este deja un
imperativ, mai ales în rândurile burgheziei. Totuşi, corsetul rezistă la violentele ofensive pornite împotriva lui de
corpul medical. Lasajul lejer îi autonomizează folosinţa; această nouă modalitate de amplasare a şireturilor îi
permite femeii să se aranjeze singură, ceea ce face să crească marja sa de manevră erotică.
La sfârşitul secolului, bogăţia, necunoscută până atunci, a dantelei şi a broderiilor însoţeşte hipertrofia lenjeriei
intime. Niciodată nu vor fi atât de evidente
104

efectele perverse ale pudoarei; pe măsură ce se înmulţesc opririle pentru scoaterea veşmintelor, degetele masculine
nerăbdătoare trebuie să depăşească obstacolele unei game de noduri, agrafe şi nasturi, aflată într-o creştere
neîncetată. Această acumulare erotică, subtilă, care contribuie la renaşterea mitologiei dezmăţate şi a cărei
reprezentare grafică rămâne tabu, cu excepţia caricaturii, se răspândeşte cu o extremă rapiditate - mult mai repede
decât igiena - în toate clasele sociale. în curând, tânărul seducător de la ţară va trebui, şi el, să înveţe cum să se
descurce printre atâtea obstacole neaşteptate.
Ar fi bine să reflectăm la ce poate însemna acceptarea unei asemenea complicaţii rafinate, în concordanţă cu
hipertrofia zăpăcitoare a imaginarului erotic, care, împreună, traduc, în rândurile burgheziei, obsesia acoperirii,
fascinaţia husei, a tocului şi a capitonului. Dorinţa de conservare, grija de a proteja semnele trecerii, frica de
castrare, rapelul permanent al ameninţării, exercitată de dorinţă, operează aici o nevrotică întâlnire.
Astfel, nici nu te mai poţi mira de avântul pe care îl cunoaşte acest fetişism, descris şi codificat de Binet şi Krafft-
Ebing, către sfârşitul veacului, dar ale cărui simptome fuseseră deja minuţios analizate de Zola, Huysmans şi
Maupassant. Mistica taliei şi a cambrurii, fixarea dorinţei pe rotunjimile mătăsoase ale pieptului, valoarea erotică a
piciorului şi a pieii botinelor, dorinţa de a tunde în aşa fel părul feminin încât acesta să respire în voie - au devenit
fapte istorice, la fel ca fetişismul şorţului, simbol al intimităţii, ce pare a autoriza orice privatitate. Lenjeria intimă,
pe care se pot înscrie urmele sexualităţii, ale bolii, ba chiar ale crimei, susţine un discurs compromiţător; pe el se
sprijină zvonul lansat de servitoare şi repede amplificat, la spălătorie, de către spălătorese. Spălătoreasă de la castel
are cele mai multe informaţii; în sat, ea se bucură de prestigiul femeii care ştie secretele ce se ascund în lenjeria
aleasă.
Strategiile aparenţei
In spaţiul privat se desfăşoară, de asemenea, toaleta care pregăteşte apariţia pe scena publică. Ritualul acestui efort
inutil, mult timp cantonat numai în sfera elitei, se răspândeşte brutal între 1880 şi 1910. Câteva trăsături majore îl
caracterizează: în primul rând, un foarte net dimorfism sexual, al cărui efect face să se accentueze

specificarea rolurilor. Pentru femeie, monopolul parfumului, al fardului, al culorii, al materialelor mătăsoase, al
dantelăriei şi, mai ales, al unei body scu/pfuretorturante, care o plasează de la început deasupra oricărei bănuieli
„înjositoare" privind posibilitatea de a fi angrenată în munca fizică. Ea nu are decât funcţia de a fi „firma"
bărbatului, condamnat la activitate, adică la îmbrăcămintea neagră sau cenuşie, în formă de tub, care îl face pe
Baudelaire să exclame că acest sex pare să fie tot timpul în doliu. Chiar şi ce poartă pe dedesubt este lipsit de
rafinament, în cazul bărbatului. Căci bărbatul veacului al XlX-lea nu este mândru de trupul lui, cu excepţia poate
doar a părţilor păroase ale capului. In vreme ce valurile unduitoare ale pletelor feminine fascinează celebrul

46
„modern style", iar „onduleul Marcel" face furori, fiind răspândit de frizerii de damă, ce încep să-şi facă apariţia;
frizerii de bărbaţi propun nu mai puţin de cincisprezece până la douăzeci de modele de mustăţi, bărbi şi favoriţi.
Miza tuturor acestor mode nu are nimic derizoriu; istoria lor inaugurează, de fapt, istoria difuzării unui nou stil de
viaţă privată. în legătură cu acest lucru, se impune din nou importanţa mutaţiei care se efectuează între 1860 şi 1880.
Până atunci, zonele rurale se dovedesc a fi neîncrezătoare faţă de ceea ce vine de la oraş; chiar pe străzile citadine,
ţinuta ţărănească poate fi văzută, în continuare, afişată cu mândrie în zilele de târg şi de piaţă. Trebuie să spunem
că între 1840 şi 1860, favorizat de prosperitatea rurală, costumul vernacular a cunoscut o adevărată epocă de aur.
După aceea va fi inaugurat mimetismul, care va duce la deposedarea simbolică, la eliminarea progresivă a
costumelor regionale, adunate cu pioşenie de folclorişti. Pe măsură ce bonetele şi bluzele scurte de pânză dispar,
gravurile ce înfăţişează moda se răspândesc până în satele cele mai puţin accesibile. Cumpărarea prin poştă,
înmulţirea sucursalelor Primăverii, apariţia modistelor şi mai ales proliferarea extraordinară a croitoreselor „fin de
siecle" grăbesc evoluţia. Existenţa fetelor pubere, constrânse la o nouă ucenicie, va suferi, din aceste cauze, o
transformare remarcabilă. Yvonne Verdier a surprins foarte bine aceste schimbări în legătură cu Minot, fără a
sublinia prea mult, este adevărat, că este vorba de un fenomen istoric, clar limitat în timp.
Nici mediile muncitoreşti din Paris nu sunt cruţate de această modă. Mult timp, a fost obligatoriu ca specificarea
profesiunii să fie reflectată de fizionomia costumului; până
106

pe la jumătatea celui de-al Doilea Imperiu, nu era greu de făcut diferenţa, pe stradă, între bluza muncitorului,
veşmântul negru al magistratului, gulerul funcţionarului. Or, iată că, după 1860, începe să germineze ispita
îmbrăcăminţii de sărbătoare. Muncitorul preferă să se îmbrace, în zilele de sărbătoare, precum burghezii, şi să se
amestece în mulţimea citadină. Repaosul duminical dobândeşte de acum înainte o nouă dimensiune. A te îmbrăca
de duminică înseamnă a te arăta accesibil la morala curăţeniei. Pentru tânăra muncitoare, aceasta înseamnă a-şi
asuma noile rafinamente ale seducţiei feminine, a accepta jocul botinei, al batistei parfumate şi al sânului mulat, a
adopta o nouă postură; mai înseamnă, totodată, şi imperativul obsedantei ucenicii cu privire la ştiinţa de a
cumpăra; în sfârşit, înseamnă recunoaşterea unui nou timp, al uzurii. Numeroase povestiri de Maupassant,
numeroase cântece din anii 1900 înregistrează această mutaţie, care simbolizează şi apariţia „trotinei", îndepărtată
succesoare a grizetei.
Pudoarea şi ruşinea
în veacul al XlX-lea, pudoarea şi „ruşinea" pretind a determina comportamentele. în spatele acestor termeni se
ascunde un dublu sentiment: pe de o parte, teama de a-1 vedea pe Celălalt - trupul - exprimându-se obsesia ca nu
cumva animalul să-şi facă simţită prezenţa, pe de altă parte, teama ca secretul intim să nu fie violat de o indiscreţie,
cu dorinţa aţâţată de toate precauţiile destinate a masca această comoară. De primul sentiment ţine contenţiunea,
adică grija de a evita orice manifestare organică susceptibilă să amintească faptul că trupul există. Richard Sennett
evocă în legătură cu acest fenomen „maladia verde", constipaţie provocată la femei de teama de a trage vânturi în
public. Medicii întocmesc tabloul clinic al „ereuthofobiei", pudoare de gradul al doilea, teamă morbidă de a nu
putea împiedica roşeaţa să urce spre frunte. Din celălalt sentiment provine, de pildă, refuzul speculum-ului, a cărei
folosinţă rămâne mult timp asimilată cu „violul medical"; la sfârşitul veacului, aboliţioniştii continuă să utilizeze
argumentul în lupta lor împotriva prostituţiei reglementate. Din acelaşi tip de anxietate mai rezultă, pentru femeie,
răul alb sau refuzul de a ieşi din casă, de frica de a nu fi pândită de necunoscuţi. Această dublă îngrijorare creşte
exigenţa faţă de

„modestia" ţinutei; ea inspiră, în special, pedagogia congregaţiilor feminine. Aceasta vizează, în primul rând,
reducerea vivacităţii copiilor. Nevoia de a sparge ritmul elanurilor sufleteşti este dublată aici de voinţa de a seca
izvoarele emoţiei şi a restrânge aportul senzualităţii. Dat fiind că simţurile sunt tot atâtea porţi prin care demonul
poate intra, trebuie recomandată prudenţa, tânărul trebuie învăţat cu ce să-şi ocupe mâinile în permanenţă, să se
teamă de propria-i privire, să ştie a vorbi încet şi, chiar mai bine, a se pătrunde de virtuţile tăcerii. Odile Arnold
discerne, în acest sens, în mănăstiri, către mijlocul veacului, o clară înăsprire pedagogică, ca urmare a unei libertăţi
destul de mari, ba chiar a unei reale spontaneităţi a atitudinilor. încercarea de decorporeizare este exacerbată de
exaltarea modelului angelic; pentru multe tinere are loc atunci o adevărată identificare. Acest miraj, a cărui geneză
este atribuită în parte, de Jean Delumeau, vechii influenţe a neoplatonismului, dobândeşte rapid o ascendenţă
morală tot mai mare; deosebit de evident în posturile de rugăciune, acest miraj însoţeşte exaltarea crescândă a
virginităţii şi ascensiunea lirismului castităţii. Revelatoare, în acest sens, este răspândirea rapidă a cultului
Filomenei, începând cu 1834. Modelul acestei sfinte, care nu a existat niciodată, dar căreia i se consacră totuşi
nenumărate biografii, face posibilă răspândirea rugăciunilor, emblemelor şi chiar a centurilor, destinate acelor
tinere doritoare a se păstra neatinse. Să nu uităm că în acest secol, în care se afirmă primatul discursului masculin,
predicaţia feminină operează prin retorica trupului, elevaţia privirii şi fervoarea gestului.

47
Rămâne să studiem acum problema difuzării conduitelor. Suzanne Voilquin, fată din popor, relatează adevăratul
noviciat la care este supusă, între 1805 şi 1809, de către măicuţele învăţătoare de la mănăstirea Saint-Merry, apoi de
către tristele domnişoare normande, la care îşi face ucenicia de la vârsta de nouă ani. Totuşi, antropologia angelică
reactivată în epoca romantică nu cunoaşte o largă răspândire decât o dată cu desfăşurarea contraofensivei catolice,
adică după 1850. Tehnicile de contenţiune rafinate în mănăstiri pătrund atunci în mediile populare. Recent, Marie-
Jose Garniche-Merritt, care a adunat cu minuţiozitate mărturiile memoriei populare, trasează un tablou mişcător al
supravegherii amănunţite, exercitată încă de călugăriţe asupra fetelor dintr-o comună, Bue-en-Sancerrois, între 1900
şi 1914. O reţea de congregaţii juvenile se constituie, mai ales, în parohiile
108

rurale. Nenumărate asociaţii de Copii şi Slujitori ai Măriei sau chiar de fecioare virtuoase care, după Martine
Segalen, ar fi ajuns la o mie, întăresc lecţia de morală şi atitudine, susţinută de şcoala republicană, ea însăşi
moştenitoarea civilităţii lasalliene, predată odinioară de învăţătorii monarhiei cenzitare. In Touraine, primarul şi
preotul cooperează pentru a desemna şi sărbători fecioara virtuoasă a satului. Aceasta, în chiar dimineaţa celebrării
succesului ei, trebuie să facă, în faţa medicului, proba fecioriei sale. La Nanterre, decreştinarea nu va împiedica
păstrarea acestui model al virtuţilor domestice şi private.
în nucleul locuinţei populare, o contenţiune corporală nouă însoţeşte intruziunea preocupării pentru diferenţiere.
Celine, într-un roman parţial autobiografic, relatează tortura pe care părinţii i-o administrează tânărului erou din
Mort â credit (Moarte pe credit), tatăl - mic funcţionar, iar mama - lucrătoare într-o prăvălie, plasată undeva în
centrul Parisului. Ne-ar lua prea mult timp ca să enumerăm toate acele discipline ce conduc la transformarea în
gesturi intime a practicilor care odinioară aveau loc în văzul tuturor. Gestul de a te dezbrăca în comun, înainte de a
de vârî în patul fratern; a face în faţa celuilalt gesturile toaletei; a face dragoste în camera familială constituie tot
atâtea conduite devenite „ruşinoase".
Să ne oprim o clipă asupra cazului acelei „fete mari" pubere care focalizează în epocă atenţia moraliştilor. Manuale
serioase de fiziologie şi igienă îi sunt consacrate în mod special. Ele schiţează imaginea, bineînţeles, fantasmatică, a
unei copile înspăimântate sau surprinse de radicala metamorfoză ce are loc în ea şi care este sancţionată de apariţia
regulilor. Fată bizară, cu gusturi greu de înţeles, cu atât mai primejdioasă cu cât nu a învăţat încă acea condiţie
feminină specifică, ea rămânând mult prea aproape de forţele naturale care încep să se manifeste în ea însăşi.
Apatia, suspinele, lacrimile involuntare traduc această bizarerie şi impun solicitudinea anturajului. Existenţa fetei
este împănată cu tot felul de interdicţii stupide, este adevărat, de multe ori doar teoretice. Medicii recomandă a se
evita stimularea curiozităţii sale faţă de sex. în felul acesta, grăbită de urbanizare, care îi privează pe tineri de
spectacolul copulaţiei animale, şi favorizată de cantonarea sexualităţii conjugale în camera părintească, se operează
înmulţirea „gâştelor albe"*. Astfel, se va acredita credinţa că bebeluşii se nasc din varză. Rămâne,
1 „Oies blanches" - în sensul de persoană credulă ( n. tr.).
109

desigur, să măsurăm cu exactitate partea de prefăcătorie, să discernem distorsiunea care se instaurează între
atitudine şi discursul interior; proiect, din păcate, irealizabil. Claudine şi colegele sale mai mari de clasă, care se
dedau la concursuri de sâni, ne propun într-adevăr o cu totul altă imagine a fetei tinere.
Plăcerea solitară
Spaima produsă de practicile sexuale solitare constituie un preţios indiciu privind amploarea ipocriziei. Istoricii, de
la Jean-Louis Flandrin la Jean-Paul Aron, au subliniat hipertrofia discursului medical cu privire la acest flagel, de
multă vreme denunţat de cler. Publicarea, în 1760, a celebrei lucrări Onania de dr. Tissot, reeditată neîncetat până în
1905, constituie în acest sens o dată hotărâtoare. Specialiştii au dezbătut fenomenul creşterii acestor practici, dar, de
fapt, istoria serială se dovedeşte aici neputincioasă în a conferi certitudini. Ridicarea plafonului de vârstă pentru
căsătorie, constituirea unor adevărate ghetouri pentru celibatari în chiar centrul oraşelor, destrămarea formelor
tradiţionale de sexualitate de aşteptare în mediul rural, proliferarea internatului masculin, progresele camerei şi
patului individual, accentuarea terorii inspirate de riscul bolilor venerice sugerează o extindere a practicilor solitare,
dacă nu cumva s-ar putea presupune o ascensiune paralelă a procesului de sublimare. Voi adăuga că tot ceea ce
tinde să exalte individul, să-i hrănească dialogul lui interior a venit în sprijinul acestei forme de plăcere. Să nu
uităm, pe lângă aceasta, fascinaţia transgresiunii, deliciile înfrângerii şi ale greşelii, ca şi - la femeia căsătorită
nesatisfăcută -dorinţa de compensaţie sau de revanşă, combinată cu riscul „plictiselii", ceea ce ar implica alegerea
unui amant. Totul ne duce la concluzia că, fără avântul acestor practici, campania moraliştilor nu ar fi cunoscut o
asemenea intensitate.

48
Dar să ne întoarcem la terifiantul discurs al savanţilor, al cărui efect disuasiv, în schimb, nu trebuie minimalizat.
Interminabila diatribă, care se integrează intenţiei de sexualizare a copilăriei, detectată de Michel Foucault, se
întemeiază, în primul rând, pe fantasma pierderii, pe necesitatea de a administra orice cheltuială şi^ deci de a
eşafoda o sănătoasă economie spermatică. în această perspectivă, plăcerea solitară masculină conduce, s-a tot
repetat, la o rapidă vlăguire. Consumpţiunea, senilitatea
110

precoce, apoi moartea jalonează itinerarul parcurs de aceşti indivizi slăbiţi, palizi şi aproape amnezici, care
frecventează cabinetele medicale. Dramatizarea tabloului clinic traduce teama ca nu cumva cheltuiala de energie să
dăuneze dinamismului necesar efortului şi să aibă consecinţe negative asupra puterii de muncă; ea ascunde, mai
ales, refuzul de a învăţa plăcerea, negarea funcţiilor hedonice.
Juisarea femeii fără prezenţa masculină pare, în mod special, intolerabilă. „Manuelizarea" constituie esenţa însăşi a
viciului. Pentru bărbat, ea semnifică secretul absolut, indefinit mai misterios decât tulburările produse de coit. Nici
gând de a privilegia aici riscurile de epuizare, deoarece capacitatea veneriană a femeii apare ca fiind infinită; dar
alte sancţini, la fel de teribile, se întrevăd la orizontul greşelii. Nu există tablou clinic, biografie de nimfomană, de
isterică sau de prostituată, care să nu se deschidă cu imaginea micii vicioase. Regăsim aici ostilitatea bine cunoscută
de care dau dovadă medicii din secolul al XlX-lea faţă de clitoris, simplu instrument de plăcere, inutil pentru
procreaţie.
Supravegherea onanistului
Lupta împotriva flagelului este susţinută de părinţi, de preot şi, mai ales, de medic. Cărţile savante incită la
supravegherea domestică. în ochii educatorilor clericali, somnul trebuie să fie ca şi echivalentul morţii; patul
-imagine a mormântului, iar trezirea - imagine a învierii. In dormitorul comun din internate, o soră stă de veghe
pentru a asigura „modestia" sculării şi culcării copiilor. Pe timpul zilei, e bine ca un copil să nu fie lăsat prea mult
timp în singurătate. Regulamentul caselor conduse de ursuline prescrie fetelor să rămână tot timpul în preajma
colegilor, astfel încât să nu fie pierdute nici o clipă din vedere de cât mai mulţi camarazi. Medicii, în ceea ce-i
priveşte, recomandă evitarea căldurii şi jilăvelii patului; ei proscriu plapuma şi numărul mare de cuverturi, şi
dictează postura de somn. Practica feminină a călăritului le suscită neîncrederea, la fel ca şi maşina de cusut, aspru
criticată de Academia de medicină în 1866.
Structura echipamentelor şi, la nevoie, ortopedia concură la prevenire. în 1878, specialiştii recomandă adoptarea
latrinelor ale căror uşi comportă în partea de sus şi în cea de jos o „răscroiala", care autorizează controlul poziţiilor.
Anumiţi medici predică, pentru băieţi,

111

purtarea unor cămeşoaie până la călcâie, cu sfori. Contra onanismului rebel, specialiştii propun, până în 1914,
bandaje pe măsură; unii fabrică pentru fete „centuri contensive". In aziluri, cătuşe, chingi, aparate aplicate între
pulpe pentru a le împiedica să se lipească sunt obligatorii pentru alienatele nimfomane. Dacă răuJ persistă,
intervine chirurgia. Cauterizarea uretrei pare a fi destul de frecvent practicată. Theodore Zeldin citează martiriul
unui angajat la o prăvălie, în vârstă de optsprezece ani, de şapte ori victimă a unei asemenea terapeutici, destinată,
în principiu, să trateze pierderile seminale involuntare. Dar, mult mai revelatoare sunt chinurile lui Amiel, minuţios
relatate chiar de către victimă. Nenorocitul „sucombă" în mod regulat, fiind victima „pierderilor seminale". „Fiecare
poluţie este ca o lovitură de pumnal pentru ochii dumitale", i-a declarat un specialist tânărului de nouăsprezece ani.
Acesta, înspăimântat, notează de atunci, cu grijă, fiecare din poluţiile sale nocturne; îşi consemnează remuşcările,
înscrie hotărârile; seara, face băi reci, mănâncă bucăţi de gheaţă, îşi spală părţile ruşinoase cu oţet. Nimic nu are
efect; pe 12 iunie 1841, decide să nu mai doarmă decât patru sau cinci ore pe noapte, aşezat într-un fotoliu.
Cauterizarea clitorisului şi a orificiului vulvar rămân, în schimb, proceduri destul de rare, ca şi clitoridectomia,
practicată de dr. Robert începând cu 1837, apoi, la finele secolului, de dr. Demetrius Zambaco. Este bine, într-
adevăr, să dăm dovadă de prudenţă şi, fără să negăm influenţa semnificativă a acestor terifiante practici, să nu le
supraestimăm totuşi frecvenţa.
Se va fi înţeles cât de obsedant devine atunci trupul în chiar miezul vieţii private. Ascultarea semnelor obscure ale
cenesteziei, pândirea vigilentă a ispitei, permanenta ameninţare la care se crede supusă pudoarea, fascinaţia
exercitată de transgresia mereu posibilă concurează la punerea sa în valoare. Se ajunge până acolo încât se evită
spectacolul coitului animal. Simpla aluzie declanşează o sumedenie de picanterii masculine; astăzi ne explicăm cu

49
greu cum de puteau asemenea glume să stârnească măcar zâmbetul. Diverse societăţi muzicale şi cercuri se
întrunesc numai pentru a auzi cum se râde şi se vorbeşte despre sex. Nudul, profund ascuns, îi face pe bărbaţi să
fantasmeze. Invitaţii contesei Sabine, una din eroinele romanului Nana, îi cântăresc îndelung forma pulpelor. Prin
comparaţie, prea faimoasa noastră supunere la pulsiunile şi elanurile trupului apare, astfel, extrem de neatentă şi
oarecum dezinvoltă.
112

DESCIFRARE Şl CONTROL DE SINE Banalizarea examenului


în vreme ce se realizează înflorirea literară a persoanei intime, dorinţa de descifrare a eului se aprofundează, iar
practica introspecţiei se banalizează. Procese favorizate de rafinarea şi difuzarea socială a exerciţiilor spirituale,
rezultate din efortul disciplinar post-tridentin. Procedura examenului de conştiinţă se extinde în mod paradoxal în
momentul în care efectivul practicanţilor începe să se reducă. O nouă comprehensiune a imperativelor teologiei
morale autorizează accesul masei catolicilor la o disciplină mentală mult timp rămasă elitistă. în vremea
Restauraţiei se înmulţesc locurile retrase şi misiunile; şi unele, şi altele evoluează în contextul unei confesiuni
generale; devin prilejul unei îndelungi explorări de sine. Claude Langlois a arătat, astfel, înrădăcinarea populară a
practicării retragerii în dioceza din Vannes. La 24 martie 1821, raportează Gerard Cholvy, şase mii de bărbaţi
participă, cu o lumânare în mână, la ceremonia de iertare a greşelilor, ce constituie timpul tare al marilor misiuni
din Montpellier. Aproape o jumătate de veac mai târziu, în 1866, cu ocazia venirii unor predicatori la Chasserades,
o umilă comună din inaccesibilul Gdvaudan, se operează întoarcerea la sine şi se dezleagă limba ţăranilor aspri din
oustaux. Menţinerea, vreme de decenii, a dublei confesiuni şi a absoluţiei amânate, practica confesiunii generale pe
etape, întretăiată de lungi perioade de examinare interioară, aşa cum era predicată de preotul din Ars, devenit
misionar imobil în vremea monarhiei din Iulie, incită la o minuţioasă scormonire a memoriei, în căutare de păcate.
Proliferarea „regulamentelor de viaţă", preciziunea crescută a „hotărârilor" însoţesc aprofundarea examenului
interior. Predicatori şi învăţători congregaţionişti invită sufletele pioase la această nouă stăpânire de sine. în felul
acesta se pun la punct conduitele, în chiar miezul vieţii private. La sfatul educatoarelor, părinţii impun un strict
regulament fetelor tinere, după venirea de la pensionat, cu intenţia de a le îndepărta de la ispita unei vieţi ce pare
închinată inactivităţii. Emoţionantul Caiet de hotărâri al tinerei Leopoldine Hugo este o dovadă a acestei influenţe.
Sunt unele suflete pioase, care le îndeamnă pe tinerele fete să ţină un jurnal, ca simplu corolar al sacramentului
penitenţei. La Marsilia, Isabelle Fraissinet, în vârstă de
113

rezece ani, se vede constrânsă să-şi îndeplinească în e zi canonul. Hârtia poate, de asemenea, înregistra esul vieţii
spirituale a adulţilor, uşura scrupulele ite din neînsemnate greşeli zilnice. După 1850, al jurnalului feminin de
conversiune, şi un exemplu icela al Doamnei Swetchine, editat de Falloux, :ază modelul, traduce aceeaşi voinţă de a
adapta ia crescândă de a scrie despre sine în scopuri itive şi edificatoare.
senţialul însă rămâne, în continuare, laicizarea ar procese de descifrare a persoanei, elaborate în :a confesionalului.
Contabilizarea existenţei, etica orelor şi a zilelor, care îl copleşesc pe omul îlui al XlX-lea, nu ies la iveală decât sub
obsesia Iii; ele decurg, de asemenea, din chiar acea fantasmă rderii, care determină ţinerea domestică a registrelor
coteli, cu o extremă minuţie; care generează angoasa rdiţiunii spermatice sau pur şi simplu angoasa arii zilnice a
duratei de viaţă. Această voinţă de a ui pierderea se revarsă în jurnalul intim.
tarea autorului anonim de jurnale
lordinarul Essai sur l'emploi du temps ou Metodhe pour objet de bien regler l'emploi du temps, premier sn d'etre
heureux (Eseu asupra folosirii timpului sau ~>da, care are drept obiect o bună reglare a folosirii ului, primul mijloc
de a fi fericit), redactat în 1810 ullien, militar în retragere, manifestă clar această ie. Autorul, care se reclamă din
Locke şi Franklin, şi rui lucrare va fi premiată de Fourcroy, recomandă irţirea zilei în trei tranşe de câte opt ore. El
propune rima tranşă să fie consacrată somnului; a doua -iului şi „îndatoririlor slujbei"; a treia - meselor, nei şi
exerciţiilor corporale. El recomandă, în mod ial, ţinerea a trei jurnale sau „conturi deschise", unde fi înregistrate
fluctuaţiile sănătăţii, vicisitudinile aiului şi pulsul vieţii intelectuale. Un „memorial itic" şi un triplu tablou al
situaţiei, redactate la fiecare luni sau şase luni, vor face posibilă întocmirea unor nţuri succesive, care, ar fi de dorit,
să fie supuse iţiei unui prieten voluntar, pentru ca el să judece luţia noastră. Aici, dorinţa de lămurire interioară,
ibinată cu obsesia deperdiţiunii spermatice, suscită o :tică profană, nesusţinută de nici un dialog cu
114

Creatorul. Astfel că exemplul interior permanent, obsedant se structurează doar în funcţie de privirea de sine
asupra sinelui, şi de privirea celorlalţi şi a lumii. Lungul monolog interior permite, de asemenea, să fie controlate
aparenţele sinelui şi, totodată, ca şinele să devină indescifrabil de către Celălalt; necesarul secret al persoanei
contribuie la impunerea introspecţiei.

50
Marii „jurnalişti" din prima jumătate a veacului au făcut eforturi uriaşe de a duce la bun sfârşit această sarcină de
clarificare, fără umbra nici unei ambiţii literare. Operele lor, care adesea înregistrează, simultan, tot ce se poate
înregistra, truda, banii, timpul liber şi activitatea erotică, joacă rolul de contoare ale declinului. Jurnalul intim
încearcă să exorcizeze această angoasă a morţii, pe care o înteţeşte, totodată, prin aceeaşi unică mişcare a scriiturii.
A detecta risipirea de sine înseamnă a descoperi mijloacele unei strategii de cruţare şi economisire. „Păstrând istoria
a ceea ce mi se întâmplă, scrie Delacroix la 7 aprilie 1824, trăiesc de două ori; trecutul va reveni la mine. Viitorul este
mereu aici". Astfel, se constituie o memorie care autorizează, în acelaşi timp, anamneză şi comemorarea.
A ţine un jurnal este şi o disciplină de interioritate; pe hârtie se depune mărturia discretă. Scriitura permite analiza
culpabilităţii intime, înregistrează eşecurile sexualităţii, ca şi înăbuşitorul sentiment al incapacităţii de a acţiona; ea
susţine hotărârile secrete.
Multipli factori contribuie încă la explicarea ascensiunii acestei fascinante practici. La un Mâine de Biran, ea
răspunde ambiţiei de a fonda ştiinţa omului pe observaţie şi de a înţelege, astfel, raporturile care se formează între
fizic şi moral. Căutarea de sine mai este stimulată prin toate faptele istorice care duc la aprofundarea sentimentului
de identitate. Mai ales, accelerarea mobilităţii sociale generează un sentiment de insecuritate. Ea incită „jurnalistul"
la a-şi pune întrebări asupra poziţiei sale, a cântări judecata altuia. Prezenţa mută a societăţii obsedează viaţa
privată şi solitară a autorului unui jurnal. Noul mod al relaţiilor interpersonale, dictat de urbanizare, multiplică
rănile narcisiace, generează o frustrare, ce invită la replierea asupra refugiului interior. Mâine de Biran a prezis, în
1816, această căutare a unei revanşe psihologice; el presimte timpul când „oamenii obosiţi să mai simtă, se vor
descoperi mai dispuşi să revină în ei înşi;i, şi să caute acolo odihna şi acel soi de tihnă, şi acele consolări pe care nu
le poţi găsi decât în intimitatea conştiinţei".
115

Ascensiunea sentimentului de proprietate nu este străină de această nouă căutare; Mâine de Biran are, încă o dată,
intuiţia lui; el se felicită de faptul că prietenul lui, abatele Morellet, a fondat - în memoriul consacrat subiectului în
speţă - dreptul de proprietate pe proprietatea pe care „fiecare om o are asupra lui însuşi, asupra tuturor facultăţilor
sale,[asupra] eului său".
Practica scriiturii de sine
Mai rămâne să definim efectivul cu privire la scriitura de sine. Dacă ne rezumăm la marii „jurnalişti", recunoscuţi
de istoria literară, întreprinderea este simplă. Nenumărate sunt femeile cărora codul convenienţelor le interzice să
publice şi care îşi satisfac - graţie acestui jurnal intim -nevoia lor, atunci când nu este vorba chiar de furia de a scrie.
Eugenie de Guerin mărturiseşte că astfel reuşeşte să calmeze o dorinţă irepresibilă; şi totul ne face să credem că în
cazul Doamnei de Lamartine, mama poetului, avem de-a face cu ceva similar.
Deseori, prost inserat în societatea unde este chemat totuşi să trăiască, „jurnalistul" suferă de a nu putea comunica,
dialoga^cu celălalt. Pe lângă aceasta, îi este greu să ia decizii. în mai 1848, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani,
Amiel aşterne, în jurnalul său, sub forma unei interminabile ecuaţii, datele unei eventuale căsătorii, „îmi creez
fantome şi încurcături din nimic", mărturiseşte Mâine de Biran, strivit de ceea ce numeşte el „precocupare" - noi am
spune anxietate -, pe care o atribuie „neîncrederii în sine".
Totuşi, marele „jurnalist" nu este departe de a apărea atunci ca un mare bolnav; cu siguranţă, ca un timid, ba chiar
ca un impotent, copleşit de tendinţe homosexuale pe care nu va reuşi să le satisfacă. Micro-familia burgheză
provincială constituie locul de ecloziune privilegiat al jurnalului intim. Această structură favorizează ataşamentul
faţă de mamă şi faţă de copilărie; Beatrice Didier afirmă că „jurnalistul" suferă de regresiune şi ca scriitura lui
traduce căutarea refugiului matricial. Nu am putea nega că acest canon cotidian prelungeşte imperativele
pedagogiei juvenile: ţine, în acelaşi timp, de carnetul şcolar şi de tema făcută acasă.
într-adevăr, jurnalul este, mai întâi, şi poate, mai ales, o practică. El impune o muncă istovitoare; să ne gândim la
cele şaptesprezece mii de pagini redactate de Amiel!
116

Pentru cei care se complac în monologul interior, jurnalul poate fi o plăcere rafinată. „Când mă aflu singur, declară
Mâine de Biran, mi-e prea destul dacă urmăresc mişcarea ideilor mele sau a impresiilor mele, dacă mă cobor în
mine, dacă îmi supraveghez dispoziţiile şi variaţiunile modalităţilor mele de a fi, dacă profit de mine însumi şi
înregistrez ideile care îmi vin din întâmplare sau cele sugerate de lecturile mele". în acest sens, jurnalul intim
încoronează bucuriile acelei privacy: „Aspir să devin eu însumi, reîntorcându-mă la viaţa privată şi de familie,
mărturiseşte acelaşi «jurnalist», până atunci voi fi sub posibilităţile mele, nu voi fi nimic". Totuşi, probabil că acest
lucru a fost deja intuit, jurnalul este duşmanul conjugalităţii! Mai ales femeilor li se impune să scrie pe ascuns.
Eugenie de Guerin îi ascunde chiar şi tatălui ei adorat caietul, pe care noaptea îl umple cu scrisul ei aărunt, în
„odăiţa" sa, contemplând stelele. A ţine un jurnal îmbracă fără îndoială şi aspectul masturbator relevat de Beatrice
Didier.

51
Istoricii nu au măsurat încă difuziunea socială a unei practici, a cărei analiză rămâne monopolul specialiştilor în
literatură. Pe lângă aceasta, marea fragilitate a acestor documente conduce, desigur, la o subestimare din punct de
vedere cantitativ. Nenumărate indicii ne fac într-adevăr să credem că jurnalul intim se înscrie în contrapunct la
multe vieţi private. Mica burghezie nu ignoră acest fapt, după cum o dovedeşte şi textul lui P. H. Azai's, modest
autodidact parizian; jurnalul se prezintă aici ca îndepărtatul moştenitor al cărţii de judecată şi ca însoţitorul
registrului de socoteli. Se poate bănui că fetele tinere care au găsit în el un mijloc de manifestare a sentimentelor
sunt o legiune. Caroline Brame, ale cărei hârtii au fost găsite la târgul de vechituri, şi Mărie Bashkirtseff nu
constituie, desigur, exemple izolate; şi tiu mai puţin Isabelle Fraissinet.
în legătură cu aceasta, merită să subliniem voga imensă a albumului. în vremea monarhiei din Iulie, scrie Pierre
Georgel, orice fată tânără de familie bună îşi are jurnalul ei, pe care îl prezintă prietenilor casei. Lamartine, de pildă,
deschide jurnalul Leopoldinei Hugo. Până la vârsta de treisprezece ani, Didine îşi notează jocurile, visele de copil,
lecturile; mai apoi, pot fi suprinse suspinele şi mărturisirile primilor admiratori, la care tânăra începe să devină tot
mai atentă. De atunci, se preocupă de toaletele sale, notează balurile, spectacolele la care se duce şi nu uită să-şi
treacă impresiile de călătorie. Albumul este un
117

fel de debara; îşi lipeşte aici buletinele de note; îşi pune la păstrare gravuri pitoreşti; după căsătorie, îşi va lua
caietele în noul muzeu al arhivelor familiale.
Echivalente simbolice ale albumului, dacă nu chiar ale jurnalului, funcţionează şi în mediile populare. Trusoul
brodat de fiica mai mare nu poate oare fi considerat drept o scriitură atentă despre sine şi despre visele de viitor? In
orice caz, funcţiunea lui depăşeşte cu mult simpla dorinţă de a dispune de o rezervă de lenjerie a doua zi după
nuntă. Agnes Fine arată cu câtă grijă pubera din Pirinei toarce, brodează, înseamnă cu fir roşu această comoară,
care, după aceea, nu îi va servi la nimic. Fiica desemnată să fie moştenitoare se supune şi acestui rit, de a cărui
necesitate practică nu este convinsă totuşi. Astfel se explică extremul ataşament al femeii la această acumulare
simbolică. în Icarie (Icaria), Cabet va fi acuzat de intenţia de a confisca trusourile. Valorizând la maximum în
naraţiunea sa lada de zestre, pe care Gilliat o moşteneşte de la mama ei, autorul Travailleurs de la mer (Lucrătorii
mării) înţelege să desemneze astfel un element major al sensibilităţii populare.
înţelepciunea ambiţiilor
Căutarea retrospectivă a eului, căreia i se consacră „jurnalistul", stimulează regretele, aţâţă nostalgia, dar, prin
aceeaşi mişcare, pune în valoare aspiraţia şi suscită imaginarul construcţiei de sine. Ea îndeamnă, vai! la o istorie a
ambiţiei. Cu toate acestea există o evidenţă: o mare moderaţie ordonează reprezentările viitorului; această prudenţă
vine să contrazică imaginea prea grăbită a unui veac în care poftele s-ar fi dezlănţuit. într-adevăr, e bine să nu uităm
atracţia reproducerii şi forţa mecanismelor care o susţin. Amploarea patronajului, sistemul „recomandării", pe
scurt, importanţa relaţiilor şi intricaţia strategiilor familiale frânează mult timp ascensiunea unei meritocracţii care,
chiar după triumful republicii, va rămâne precară. Aşa după cum subliniază şi Theodore Zeldin, teama de
surmenaj, de exces, încurajată de corpul medical, contribuie la moderaţia ambiţiilor. Ar trebui să mai adăugăm
influenţa acelei culturi clasice a umaniştilor, în ciuda dispreţului condescendent care caută să-i minimalizeze
importanţa. Câţi bărbaţi maturi, cititori ai lui Horaţiu, nu au căutat oare înainte de orice nepreţuitul otium, şi nu au
practicat cu voluptate acel cârpe diem, după modelul prefecţilor poeţi, descrişi de Vincent Wright sau de
preşedintele de
118

Neuville, magistratul pus în scenă de Duranty în Le Malheur d' Henri et te Ger ard (Nefericirea Henriettei Gerard).
Căutarea stimei publice, confirmată, între altele, de obsesia decoraţiei, trece pe locul întâi, lăsând în urmă deseori
goana după bogăţie; iar dificila poziţie a parvenitului arată limpede că mobilitatea socială nu este doar o simplă
problemă de avere.
Din această perspectivă, anumite rezultate ale istoriei cantitative dobândesc o altă dimensiune; şi, în primul rând,
atracţia permanentă exercitată de profesiunile liberale şi funcţiunea publică. O anchetă, cerută de Duruy în 1864,
printre elevii seriilor clasice din liceele de provincie, arată că dreptul, medicina şi Saint-Cyr focalizează, în acest
mediu, ambiţiile juvenile. Oricum, burghezia preferă serviciul la stat, şi nu lumea afacerilor. Christophe Charle a
evaluat cu atenţie soliditatea mecanismelor de reproducere şi, totodată, permanenţa atracţiei exercitate de funcţiile
publice înalte. Politehnica şi celelalte şcoli de renume fascinează, deşi practica „pantuflajului" nu s-a dezvoltat încă
şi, ca atare, acest tip de carieră este departe de a putea asigura dobândirea unei mari averi.
în mediile muncitoreşti, mândria de a şti-să-faci, prestigiul putinţei de a da o mână de ajutor limitează dorinţa de
evaziune socială; şi contribuie la explicarea amplorii pe care a cunoscut-o endogamia tehnică şi, în acelaşi timp, a
slabei promovări. Multiplicitatea transferurilor profesionale, care se operează de la o generaţie la alta, nu trebuie să
mascheze aici stabilitatea dominantă a statutelor sociale.

52
Jacques Ranciere a pus totuşi în evidenţă importanţa profundă a experienţei trăite, între 1830 şi 1850, de către un
efectiv minoritar de muncitori asupra cărora s-a abătut o nouă stare de rău existenţial („mal-etre"). Sensibili la
durerea timpului furat prin muncă, aceşti indivizi se simt chemaţi pentru cu totul altceva decât pentru exploatarea
la care sunt supuşi, într-o oarecare măsură din pricina unei supraabundenţe de a fi ; ei încearcă, de altfel, să se
elibereze de această supraabundenţă abandonându-se unor adevărate „deliruri în cameră". Nopţile acestor
proletari, populate cu vise de viitor, sunt obsedate de paradisul identităţii. Tensiune minoritară, simţită de cei de
jos, care trăiesc ca muncitori, dar fac eforturi să vorbească şi să scrie ca burghezii; şi aceasta cu preţul unui imens
travaliu, făcut din lecturi dificile, din şedinţe de recopiere şi din lecţii învăţate pe dinafară. Numărul de muncitori
parizieni, net superior faţă de perioada monarhiei din Iulie, care îşi impun să urmeze cursuri serale, confirmă
propagarea acestei ambiţii proletare. Istoria singularităţilor vine să
119

tempereze, aici, datele mute ale cuantificării şi să ne informeze cu privire la geneza dorinţei.
Populaţia de la sate se deschide, şi ea, treptat, către visul de viitor individual; bâlbâială ale cărei urme trebuie să le
căutăm mai degrabă în gest decât în discurs. Astfel, crima atroce a lui Pierre Riviere a putut fi interpretată ca semn
al conştientizării unui „mal-Stre" colectiv. Formularea ambiţiilor individuale dezagregă lent şi foarte inegal, în
funcţie de regimul social, structurile familiale; ea deranjează strategiile patrimoniale şi vine - tocmai la timp - să
rezolve problema pusă de mezinii familiei-matcă. După Gregor Dallas, care studiază ţărănimea din Orleans,
progresul indiyiduaţiei destinde legătura care o uneşte pe mamă de copiii ei, intensifică sentimentul de nesiguranţă
şi duce la explozia unei „economii ţărăneşti", care ar fi putut rezista totuşi răsturnărilor economice. Aici, departe de
a se replia asupra copilului-rege, familia se dislocă prin slăbirea relaţiei afective. Ar fi uşor să detectăm multe alte
cazuri cu referire la această dezinvoltură crescândă faţă de propria familie, la dispariţia sentimentului. Un exemplu
printre altele: o dată cu Restauraţia, migrantul din Creux refuză să-i mai trimită tatălui economiile făcute; în curând,
vor trebui să treacă ani îndelungaţi până când se va întâmpla să se întoarcă acasă pentru a-şi îmbrăţişa mama şi
surorile.
Trei forme de ambiţie îi ţin ca într-un cleşte pe tinerii din zonele rurale, forme modulate după subtile ierarhii
intrafamiliale, şi, mai ales, după rangul ocupat în cadrul fratriei: 1. voinţa de a dobândi statutul de proprietar,
proiect tradiţional, mai uşor de realizat acum decât în trecut, fapt confirmat de valoarea pământului care creşte în
permanenţă, de fărâmiţarea patrimoniilor şi reluarea marilor mişcări de defrişare; 2. dorinţa de a se ridica până la
una dintre acele profesiuni-releu, cea de morar şi, mai ales, cea de cârciumar, care constituie - după cum a arătat
Ronald Hubscher, în legătură cu ţinuturile din zona Pas-de-Calais - trambuline indispensabile pentru o reuşită
socială; 3. migraţia definitivă către oraş; experienţă exilară, ale cărei riscuri sunt temperate de reţelele de
solidaritate, de găzduire, de plasare şi înrudire, aproape întotdeauna pe temei regional; asemenea reţele s-au
cristalizat, de-a lungul deceniilor, în majoritatea oraşelor cu flux continuu de emigranţi. Aici se elaborează noi
filiere, noi itinerarii, care vor permite generaţiei următoare să înceapă o adevărată ascensiune. In această privinţă,
exemplar este cazul migranţilor din Auvergne, de care s-a ocupat Francoise Raison.
120

Figurile vocaţiei
Nu putem trece cu vederea vocaţia, un punct culminant pe scara ambiţiilor, şi al cărei caracter irepresibil se
întîmplă deseori să perturbe - sau să exalte - viaţa privată a familiilor din veacul al XlX-lea. Modelul vocaţiei
religioase devine tot mai influent, fapt confirmat o dată în plus de creşterea efectivelor ecleziastice până în zorii
celei de a Treia Republici. Aria socială a recrutării variază atât de mult în funcţie de dioceză încât pare zadarnic să
încerci chiar şi o scurtă sinteză. Cel mult, se poate sublinia în mod global „ruralizarea" progresivă a clerului.
Deseori, primul apel se face auzit în ajunul comuniunii solemne, cu prilejul acelei crize de misticism, atât de bine
relatată totuşi de George Sand, şi trăită cu atâta intensitate de nefericita Caroline Brame. După 1850, exaltarea
figurii îngerului, avântul cultului marial, promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune, valul devoţional,
care duce la exaltarea personalităţii a nenumăraţi sfinţi, neglijaţi până atunci, ca şi declinul antimisticismului
anterior concură la exacerbarea unei sentimentalităţi juvenile, stăpânită în pulsiunile sale prin negarea ambiantă a
trupului. Marea gestă a mariofaniei, care se desfăşoară de la La Salette (1846) la Pontmain (1871), atestă prezenţa
celestă şi face să crească frecvenţa chemărilor.
Ar merita, de asemenea, să reflectăm la desfăşurarea contemporană a unei figuri laicizate a vocaţiei. Anumiţi
politicieni burghezi, apostoli populişti, aduc mărturie prin viaţa lor cu privire la realitatea acestui transfer. Charles-
Ferdinand Gambon, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, extrem de bogat, pierde cincisprezece ani din viaţă la ocnă,
rezistă la toate rugăminţile familiei şi ale logodnicei sale, îndură subtilele maltratări ale temnicerilor lui pentru a nu
fi nevoit să solicite îndurarea imperială; eliberat, în sfârşit, el îşi închină restul vieţii cauzei republicane. Numeroşi
militanţi din rândul muncitorilor, care trăiesc într-o rătăcire cvasiapostolică, mai multe feministe, care hotărăsc să

53
rămână fecioare sau cel puţin celibatare, numeroase învăţătoare ascetice îşi adaptează, mai mult sau mai puţin
conştient, conduita după modelul vechi. Şi s-a scurs deja mult timp de când Francoise Mayeur a scos în evidenţă
latura mănăstirească a Şcolii normale din Sevres. Ar fi fără îndoială rodnic să reexaminăm în această perspectivă,
legată de consacrarea persoanei private şi a disoluţiei sale în visul colectiv, nenumăratele notiţe din Dictionnaire du
mouvement
121

ouvrier (Dicţionarul mişcării muncitoreşti), publicat de neobositul Jean Maitron.


Până atunci, o certitudine se impune, care pecetluieşte, de altfel, această schijă de istorie a ambiţiei: frecvenţa şi
amploarea decepţiei. In 1864, elevii din seriile clasice se visează generali, mari patroni sau maeştri ai baroului şi
sfârşesc prin a deveni profesori la ţară, funcţionari la registru, secretari. Decepţia candidatului la bacalaureat este
simetrică decepţiei resimţite de fetele de aceeaşi vârstă, fie ele burgheze sau ţărănci; orice fată visează un Făt
Frumos sau un partener fermecător, dar nu ignoră că strategia matrimonială, ale cărei imperative le-a interiorizat, o
va arunca în braţele unui celibatar vlăguit sau ale unui trist nătâng.
CĂLĂTORIA Şl RĂTĂCIRILE SUFLETULUI Noua experienţa a spaţiului
De-a lungul primei jumătăţi a veacului, în modul de a călători se operează o adevărată revoluţie. O nouă experienţă
se elaborează, chemată să ocupe un Joc important în visele vieţii private. Modelul clasic al itinerarului calm şi senin,
jalonat de sejururi citadine, care îl îndemna pe turist să se înfrupte din operele de artă şi din vizitarea
monumentelor cedează treptat în faţa unei practici elaborate la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi al cărei model a fost
desenat de excursiile lui Saussure în Alpi, de plimbările lui Ramond de Carbonnieres în Pirinei sau de cele ale lui
Cambry în Finistere. A face eul să vibreze, a-1 îmbogăţi cu o experienţă nouă a spaţiului şi a celorlalţi, trăită în afara
spaţiului obişnuit, constituie, de atunci, ţintele esenţiale. Călătorului îi place să se confrunte cu scena grandioasă, cu
peisajele haotice. Dominând faleza, aşezat în apropierea prăpăstiilor, el preferă să se cuibărească pe versanţii
munţilor, la jumătate de drum între culmile însorite şi valea liniştitoare. Lecturile sale îl invită să se confrunte cu
bunii sălbatici care populează aceste locuri retrase. Imaginea acelui highlander din WaverJey, a indianului din
Preeria sau a malurilor râului Messachebe dau naştere unei etnologii fruste şi ţesute din fantasme. Savanţii de la
Academia celtică şi, ceva mai târziu, arheologii din societăţile savante îi dezvăluie călătorului urmele unui trecut
încrustat în pământ şi îi
122

sugerează misterioase corespondenţe între mineraJ, vegetal şi omenesc.


Turiştii înghesuiţi în oraşele cu ape tămăduitoare organizează, în grupuri, ascensiunea primelor pante ale munţilor
din apropiere. Din 1816, Mâine de Biran îşi asumă riscul să urce pantele Pirineilor, cu „Ramond" în mână. Ghidurile
turistice publicate în vremea monarhiei cenzitare indică „punctele de vedere", apoi „panoramele"; ele propun, ca şi
o parte a presei, de altfel, o nouă propedeutică a privirii, întărită fără întârziere de descoperirea instantaneului
fotografic. O dată cu aceasta se modifică şi itinerarele; după Alpi şi Auvergne, Normandia, iar, mai târziu, Bretania
încep să atragă tot mai mulţi turişti, în ciuda precarităţii reţelei de hanuri. în perioada monarhiei din Iulie şi a celui
de-al Doilea Imperiu, noile conduite se popularizează, cu un decalaj cronologic uşor de înţeles. în vreme ce bunii
burghezi din Rouen întreprind^ călătorii în Elveţia, Perrichon îşi riscă viaţa pe Marea îngheţată.
Chiar şi simpla plimbare se transformă. Dorinţa unui refugiu, în care să cauţi emoţia vibraţiilor intime şi consolarea
spectacolului unei naturi senine, pe scurt, experienţa lui Rousseau pe insula Saint-Pierre îşi păstrează prestigiul, dar
dobândeşte noi valenţe. Grota, câmpia răscolită de vânt, malurile lovite de valuri, promontoriul pe care se înalţă
farul vor deveni cu repeziciune scenele privilegiate ale contemplării. Lectura lui Renee sau Dominique incită la
adoptarea unor conduite noi. Jean-Pierre Chaline constată că, în ciuda proximităţii plajei, marşurile îndelungate şi
reveriile solitare prin păduri şi peste câmpuri constituie cele mai frumoase vacanţe ale burghezilor din Rouen.
începând cu monarhia din Iulie, se elaborează o nouă experienţă, confirmată perfect de plimbările bretone ale lui
Flaubert şi Du Câmp. Nu mai regăsim aceeaşi aşteptare a revelaţiei pământului, aceeaşi căutare metafizică ji
etnologică, aceeaşi preocupare pentru corespondenţe. In schimb, disponibilitatea este mai mare faţă de senzaţie şi
de mesajele cenesteziei; corpul se află mai angajat în această nouă călătorie. Practica unei „partide de iarbă verde",
cum se întâmplă în cazul femeilor care dorm ale lui Courbet sau al canotorilor lui Maupassant, voga plajei, unde
lumea vine să caute aer curat şi prospeţime, nu încă Şi soare, îndrăzneala de a face baie în mare, la temperatura de
treisprezece grade (Didine, în albumul ei, ne relatează senzaţiile puternice pe care le-a încercat într-o asemenea

123

54
situaţie), totul constituie o mărturie despre această primă staţiune şi acest prim timp, când dezbrăcarea corpurilor
este posibilă.
La aceasta se cuvine, desigur, să adăugăm rolul iniţiatic pe care îl dobândeşte, pentru tânărul cultivat, marea
călătorie către „Orient", adică spre Spania, Grecia, Egipt sau Bosfor; ca şi răspândirea, apoi degradarea socială a
călătoriei de nuntă; timp al unei duble iniţieri, sinteză a practicilor străvechi, care le împing pe tinerele cupluri către
Veneţia şi Tunis sau, la fel de bine, către malurile Bretaniei sau fiordurile Norvegiei.
Călătoria rămâne o peripeţie; ea impune o colecţie de amintiri a căror importanţă ne-o putem închipui cu greu
astăzi. Indispensabilul album doldora de impresii fragmentare şi de crochiuri inspirate de voga Călătoriei pitoreşti,
numeroase carnete şi povestiri publicate de cei cu adevărat mari, de la Stendhal la Flaubert, de la Gautier la Nerval,
stau mărturie pentru intensitatea experienţei. Va trebui totuşi să aşteptăm introducerea trenurilor de plăcere şi mai
ales fluxul marilor pelerinaje, ofensivă dusă între 1871 şi 1879 de către membrii unei congregaţii religioase creată în
1845, pentru ca masele rurale să poată, la rândul lor, încerca aceleaşi emoţii care, de aproape un secol, îmbogăţesc
sufleteşte elita.
In oraş, apariţia „hoinarului" ca personaj, detectată de Hugo şi bine analizată de Baudelaire, traduce, totodată,
mutaţia spaţiului public şi avântul privatului (privacy). Nou călător în peisajul de piatră al oraşului, hoinarul
inaugurează strategiile de privatizare, care se vor dezvolta în cadrul spaţiului public; în acest sens, el apare ca o
figură de tranziţie. în explorarea sa citadină, el apreciază, într-adevăr, spaţiul care îi va permite să reconstituie
condiţiile vieţii private; strada însăşi tinde să reproducă pentru el imaginea apartamentului. Pasajele care multiplică
urbanismul monarhiei cenzitare şi cafenelele care se cuibăresc aici fără probleme facilitează elaborarea acestor noi
conduite; ele propun hoinarului interioare amăgitoare. O dată cu vremea haussmannizării, gara şi, mai ales, marele
magazin, nou labirint al mărfii, vor asigura un ultim refugiu personajului. Devenit insolit, hoinarul părăseşte treptat
trotuarul în favoarea trecătorului. Pietonul grăbit, preocupat să-şi asigure siguranţa proprie, cu mintea absorbită de
diverse probleme personale, nu mai poate de acum înainte să acorde atenţie spectacolului străzii; pentru el, nici nu
mai poate fi vorba să facă din stradă o prelungire a locuinţei sale.
124

Cărările reveriei
Se ştie cu câtă îndrăzneală au reînnoit romanticii imaginarul, au multiplicat pistele reveriei, au îmbogăţit
modalităţile monologului interior şi şi-au invitat cititorii la meditaţie, la contemplaţie, ba chiar la extazul mistic. Nu
putem aici decât să schiţăm etapele acestei prodigioase reînnoiri. In vremea Restauraţiei triumfa această reverie
sensibilă în sânul naturii, propusă de Jean-Jacques, îmbogăţită de Lamartine, care permite conştiinţei să se
abandoneze mişcărilor vieţii interioare. Gândul morţii, tema scurgerii timpului în faţa vestigiilor trecutului,
contemplarea oceanului sau a nopţii înstelate, ascultarea privighetorii ordonează atunci punerile în scenă ale
meditaţiei.
După 1830, drumurile imaginarului se fac tot mai largi; reveria sensibilă pierde din prestigiu în favoarea reveriei
fabulatorii şi depeizante, care dă frâu liber imaginaţiei, avidă să se proiecteze către ţinuturi exotice sau către
trecutul foarte îndepărtat.
Ne mai rămâne să aflăm în ce măsură aceste teme literare au putut să alimenteze practicile. Evident, multiplicarea
barierelor care păzesc secretele vieţii private, răspândirea disciplinelor somatice noi, ca şi precizia crescândă a
gestionării timpului nu au făcut decât să incite la rătăciri pe cărările imaginarului. Fetele tinere, în special vizate de
această contenţiune, sunt ispitite atunci de visele de dragoste eterată; cel puţin romanul epistolar nu va înceta de-a
lungul secolului să reia în permanenţă această imagine, de la Balzac la Edmond de Goncourt şi Marcel Prevost.
Inaccesibilitatea fecioarei, izolarea pensionatului, în ciuda faptului că favorizează practicile degradării sexuale, îl
incită totodată pe tânăr să viseze la diafana silfidă imaginară. Silueta gracilă abia întrevăzută la biserică, ovalul
perfect al unui chip în lumina unui vitraliu erau de ajuns atunci ca să hrănească fantasmele.
Se regăsesc nenumărate urme ale acestei înclinaţii în arhivele vieţii private juvenile. Plimbările la cimitir ale
Eugeniei de Guerin par inspirate, chiar şi în alegerea posturii, de iconografia tinerei şi a morţii. „Caietul de stil",
redactat de Leopoldine Hugo la vârsta de şaispreceze Şi şaptesprezece ani, arată că ea excela în „disertaţiile
meditative" şi dezvăluie la acest copil o uimitoare maturitate în practica meditaţiei. Unul din aceste texte, mtitulat
Seara, nu este decât o lungă analiză a acestei stări de reverie. George Sand relatează cum, în vremea
125

adolescenţei sale, îşi lăsa imaginaţia să creeze un parc Versailles, pe care ea nu îl văzuse niciodată. Mai târziu,
tânăra Aurore obişnuieşte să se lase pradă iluziilor unei clipe, să se abandoneze ideilor celor mai nebuneşti; la ea,
reveria depeizantă tinde să devină o manie. Ea va acredita astfel faimoasa bizarerie virginală, subliniată şi de
discursul medical. Aici transpare chiar şi ispita flaubertiană a vieţii visate şi nu a vieţii trăite, a cărei extensie socială
este, din nefericire, imposibil de măsurat.

55
Diversificarea imaginilor onirice
Ascensiunea cererii onirice, detectată de Jean Bousquet, explică extrema atenţie cu care secolul se ocupă de
procedurile visului, perceput ca punctul central cel mai secret al personalităţii, protejat de multiplele straturi ale
vieţii diurne. Spre a evita orice anacronism, e bine să reamintim cu acest prilej câteva evidenţe pe care influenţa
teoriilor freudiene le-a aruncat într-un con de umbră. In primele decenii ale veacului al XlX-lea, filosofii se întreabă
înainte de toate asupra statutului nocturn al sufletului; Mâine de Biran consideră că şi sufletul adoarme; Jouffroy
consideră, dimpotrivă, că acesta veghează; Lelut, că se odihneşte; după romantici, visul echivalează cu o adevărată
înviere a sufletului. Visul nu este altceva decât o luare de cuvânt de către fiinţa profundă.
Importanţa acordată de ideologi cenesteziei şi influenţa fizicului asupra moralului ghidează mult timp explicaţiile
ştiinţifice ale mecanismelor onirice. Ea duce la privilegierea rolului jucat de mesajele organice, viscerale sau
cerebrale şi, totodată, la punerea în valoare a influenţei exercitate de preocupările din ajun, ca şi de reziduurile
senzaţiei diurne. De aici şi distincţiile operate de Mâine de Biran şi, mai târziu, de Moreau de Tours, Alfred Maury
sau Macario între visele senzoriale, afective şi intelectuale.
între 1845 şi 1860, o pleiadă de savanţi francezi aduc un suflu nou în modelarea perspectivelor; visul nu este pentru
ei decât unul din multiplele mecanisme de regresiune şi de disoluţie a formelor superioare ale psihismului; de
aceea, va fi expulzat în patologie, alături de delir şi nebunie. Cercetătorii se vor apleca, din aceste motive, cu mare
atenţie asupra somnambulismului, ca şi asupra procesului hipnagogic, adică asupra acelor senzaţii imprecise care
se impun pe pragul visului, când gândul
126

,cepe să-şi piardă coerenţa. Lucrarea lui Moreau de 'ours, De 1 'identite de 1 'etat de reve et de la folie (Despre
identitatea stării de vis şi de nebunie, 1855), ca şi fascinaţia xercitată de Aurelia de Nerval, traduc această
isihiatrizare a analizelor. Atunci se elaborează o ştiinţă a visului care, cel puţin în Franţa, va domni singură până la
introducerea psihanalizei.
Mai delicată se revelează a fi problema istoricităţii fenomenologiei onirice şi a repartiţiei sociale a practicilor onirice.
Jean Bousquet deschide aici dezbaterea într-un mod peremptoriu. După el, „oamenii nu visează decât începând cu
1780 acele scene stranii, acele bizare jocuri fără semnificaţie", care constituie trama onirismului contemporan. Dacă
ar fi să-i dăm crezare, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, nu numai forma şi conţinutul, ci şi funcţia visului ar fi
cunoscut o profundă mutaţie.
Oricum ar fi însă, toţi specialiştii sunt de acord să remarce declinul visului premonitoriu. Viitorul încetează să mai
polarizeze activitatea onirică. După George Steiner, răspândirea cosmologiei newtoniene şi, ca urmare, aceea a
evoluţionismului darwinian nu mai permit căutarea semnelor viitorului în obscuritatea nopţii individuale. Acestea
fiind zise, succesul de care continuă să se bucure, de-a lungul veacului, Cles des songes (Cheile de vise), difuzate de
colportori în rândurile publicului popular stau mărturie, în această privinţă, pentru decalajul existent între
comportamente şi păstrarea credinţelor arhaice.
O altă evidenţă: replierea visului către trecutul individual. Romanticii, de fapt, incită la această opţiune; ei consideră
visul drept o întoarcere la însăşi rădăcinile fiinţei, a cărei amprentă este păstrată în amintirile de la cea mai fragedă
vârstă. Această evoluţie se acordă cu reevaluarea copilăriei, pe cale de a avea loc în spaţiul celulei familiale.
Mult mai imprecise şi nesigure sunt tendinţele onirismului erotic, aşa cum par ele că se schiţează în această
perioadă. Dacă ne limităm doar la visul literar, această clară manifestare a dorinţei, frecventă în veacul al XVIII-lea,
regresează mai apoi până către 1840-1850, în favoarea imaginilor inspirate de iubirea platonică. Activitatea onirică
însoţeşte astfel meandrele reveriei nocturne. Apoi, se operează o evidentă revenire la erotism, înfloreşte visul
necuviincios, obscen, bordelian, aşa cum îl relatează, de pildă, Flaubert. După Chantal Briend, acest val se
desfăşoară între 1850 şi 1870; prestigiile venalităţii sexuale şi licenţa sărbătorii imperiale obsedează în aceeaşi

127

măsură somnul. Alfred Maury vede în această întoarcere la erotism manifestarea unei nevoi de „derulare" (sic),
suscitată de tentativa de decorporeizare, aflată în curs. De fapt, între această autoritate onirică a sexului şi înflorirea
angelismului se stabileşte un total sincronism. Cele mai atinse de această ispită a erotismului oniric ar fi femeile
isterice şi tinerii virgini - regăsim aici drama pierderilor seminale involuntare - ca şi „persoanele care se dedică
activităţii intelectuale şi meditaţiei" (Macario). Anumite vise nocturne relatate de Edmond de Goncourt şi, mai mult
încă, scenele onirice de incest raportate de Jules Renard în jurnalul său atestă conştiinţa ascuţită a relaţiei care se
ţese între vis şi dorinţa sexuală, într-o vreme cînd psihanaliza începe să germineze.

56
Să mai notăm şi frecvenţa temei onirice a călătoriei, a diligentei, a trenului şi a evocării peisajului; ceea ce tinde să
confirme pregnanţa noii experienţe a spaţiului. Alfred Maury chiar visează asemenea situri maiestuoase, tablouri
contemplate aşa cum ar face un turist; nu mai puţin de şase oraşe obsedează visele relatate de el; în legătură cu o
formă particulară de senzaţie hipnagogică, el mărturiseşte: „Mai ales în timpul călătoriei, devin subiectul acestor
halucinaţii pitoreşti".
Ar fi interesant să întocmim repertoriul temelor politice ale visului: notez, în ceea ce mă priveşte, că gesta
revoluţionară revine, în acest caz, ca un laitmotiv în scrierile specialiştilor; să fie o mărturie inconştientă a
profunzimilor anxietăţii? Visul ghilotinei, trăit de către Maury şi reluat de Bergson, a devenit celebru, la fel ca visul
despre vătrai, inspirat aceluiaşi Maury de episodul zilelor din iunie; dar poate că nu trebuie să vedem aici decât
două din acele vise sadice, despre a căror proliferare la finele secolului trecut vorbeşte Chantal Briend...
Aceste câteva consideraţii par dezlânate în comparaţie cu maiestuoasa construcţie eşafodată de Jacqes Bousquet,
susţinută de analiza mai multor sute de vise literare. După acest autor, de la sfârşitul Vechiului Regim stocul
imaginilor onirice s-a diversificat progresiv, iniţial fiind strict limitat la evocările paradisului şi infernului. In
descendenţa edenului se înscriu visele despre grădină, apoi viziunile de peisaje naturale; de infern se leagă
viziunile subteranei şi ale oraşului, ca şi toate visele angoasante, care îşi au originea în delirurile studiate de
psihiatrie; Aei ar trebui să-i atribuim reînnoirea formelor de coşmar. în felul acesta s-ar fi propagat, în chiar miezul
visului, scenele de inhibiţie, actele involuntare şi episoadele de dedublare
128

a personalităţii. După 1850, cele două serii se întrepătrund treptat şi se tulbură, în vreme ce laicizarea visului se
apropie de sfârşit. Din această epocă, onirismul
contemporan al absurdului şi bizarului poate înflori în
voie.
Acest fascinant parcurs, ca şi cele câteva observaţii care îl preced, tinde să acrediteze ipoteza, antifreudiană, privind
istoricitatea visului. Este imposibil, într-adevăr, să nu fii frapat de numeroasele concordanţe care se stabilesc între
istoria imaginarului şi evoluţia conţinu turilor onirice.
MEDJATOR/J COLOCVIULUI SINGULAR Rugăciunea solitară şi meditaţia
Studiul cantitativ al difuzării cărţii pioase, realizat de Claude Savart, impune o anume prudenţă: în plină înflorire a
celui de-al Doilea Imperiu, reeditarea lucrărilor vechi continuă să se bucure de o reală apreciere. Continuitatea ar
apărea fără îndoială şi mai mare dacă analiza s-ar referi la literatura de colportaj, destinată publicului popular. Ceea
ce ne face să credem că sentimentul religios şi formele rugăciunii individuale nu au evoluat prea repede. Tehnicile
exerciţiului spiritual se inspiră încă, îndeaproape, din maeştrii trecutului. L'Imitation (Imitaţia), care datorită lui
Lamennais va cunoaşte o nouă traducere, rămâne mult timp ghidul cel mai răspândit al creştinului zelos. „Bunul
preot" din Ars oferă modelul eclectismului spiritual, atemporal, care operează fuziunea mai multor modele de
sanctificare, şi pioasa Eugenie de Guerin îi citeşte copleşită de veneraţie pe Sf. Augustin, Sf.Francois de Sales,
Bossuet şi Fenelon. Misionarii Restauraţiei, evocatori neobosiţi ai torturilor din infern, se inspiră din tonul dramatic
al predicatorilor de altădată. Romanticul, fascinat de moarte, este pregătit să vibreze la accentele teribile ale lui
Tertulian sau ale Sf. Bernard; cât se poate de firesc, meditaţia asupra scopurilor ultime intră de la sine în puneri în
scenă ale melancoliei.
Cu aceste rezerve, originalitatea pietăţii veacului al XlX-lea în nici un caz nu se poate nega; deşi cucernicia este un
subiect oarecum neglijat de sociologia religioasă, total absorbită de sarcina de a măsura decreştinarea. Analiza
intenţiilor rugăciunii şi a mărturiilor recunoştinţei implică scoaterea în evidenţă a specificaţiei crescânde şi 129

a familiarizării cu preocupările care suscită recursul la asemenea acte cucernice. Rugăciunile pentru convertirea şi
salvarea soţului sau a fratelui, pentru prosperitatea afacerilor sau reuşita la examene se adaugă stocului
considerabil de cereri de vindecare individuală, de reuşită a călătoriei pe mare sau de salvare a soldatului; în
această privinţă, mărturia însoţitorilor preotului din Ars corespunde rezultatelor obţinute de Bernard Cousin.
Niciodată ex-voto-ul nu va fi fost atât de răspândit ca în veacul al XlX-lea; în Provence, declinul lui nu începe decât
o dată cu deceniul 1870-1880; acest semn material al recunoştinţei poartă însemnul preocupărilor micii burghezii,
pentru care el a devenit o formă privilegiată de exprimare. Atenţia crescândă faţă de persoana beneficiarului
corespunde, totodată, şi ascensiunii individualismului, pe care l-am întâlnit la fiecare pas.
Despre familiarizarea recursului mărturiseşte şi înflorirea rugăciunii pentru sufletele din purgatoriu; atunci devine
populară cu adevărat această devoţiune. Pentru a uşura suferinţele morţilor din familie, ale căror chemări el crede
că le aude, fiul cucernic plăteşte liturghii, se împărtăşeşte, înmulţeşte^ cuvântările, se străduieşte să dobândească
indulgenţe. în 1884, un preot de ţară, abatele Buguet, care se va numi „comis-voiajorul sufletelor din purgatoriu",
fondează la La Chapelle-Montligeon „Opera ispăşitoare", care va cunoaşte un succes fulgerător; în 1892, ea număra
deja trei milioane de asociaţi. Acest flux puternic revelează nevoia de a simţi prezenţa defuncţilor alături, în lumea

57
celor vii; sentiment tradus şi de voga spiritismului, care se rostogoleşte peste mediile cultivate în zorii celui de-al
Doilea Imperiu. Dorinţa de a-i evoca pe cei dispăruţi înregistrează o creştere importantă, mai ales după codificarea
cultului familial al morţilor. Devine evident, astfel, că accentul nu se mai pune pe flăcările purgatoriului şi că teatrul
supliciului provizoriu se transformă, treptat, într-un fel de „vorbitor" (Philippe Aries) liniştitor.
Se impun noi episoade ale vieţii spirituale, noi rituri de trecere ale sufletului, în vreme ce agnosticismul se
amplifică, iar libera cugetare se află în plină dezvoltare. Pierderea credinţei este o experienţă trăită de tot mai mulţi
oameni. Şi în acest domeniu se adânceşte dimorfismul sexual. Tânărul, mai ales, trebuie să treacă prin proba
marilor îndoieli între şaisprezece şi douăzeci şi cinci de ani, cu prilejul intrării în sociabilitatea adulţilor. Consecinţă
durabilă a trecutului revoluţionar, o imagine
130

tragică persistă în umbra conştiinţelor, ceea ce face să crească adâncimea răsturnărilor de valori: imaginea preotului
renegat, care batjocoreşte sacerdoţiul; un asemenea caz îi inspiră lui Barbey d'Aurevilly cel mai surprinzător dintre
romanele sale. In acest context, prinde contur tot mai pregnant figura convertitului. Noua categorie de creştini
sârguincioşi, care se află în fruntea încercărilor de recucerire, găsesc un sprijin de nădejde în evocarea acestei
experienţe individuale, capabilă să reorienteze toată viaţa unui om. De la Doamna Swetchine (1815) la Eve
Lavalliere, „cantarida mov" (1917), de la Huysmans la Claudel, îngenuncheat lângă coloana din Notre-Dame, o
cohortă de pocăiţi celebri, fulgeraţi de credinţă, vor concura la liniştirea spaimelor îndoielii şi a chinurilor
derelicţiunii.

Exaltarea durerii
Dincolo de generalităţi, e bine, o dată în plus, să decupăm secolul în două părţi distincte. Prima poartă marca unei
sensibilităţi baroce, care culminează în vremea Restauraţiei şi care domină exaltarea durerii, după cum stau
mărturie iconografia şi literatura ce slujesc drept suport al rugăciunii. Realismul cu care sunt descrise suferinţele lui
Christos este exacerbat până aproape de sadism. Publicarea, în 1815, a lucrăriiL'Interieur de Jesus et Mărie
(Interiorul lui Iisus şi al Măriei) de Grou şi traducerea, în 1835, a lucrării Visions d'Anne-Catherine Emmerich sur la
vie de Jesus etsursa douloureuse Passion (Viziunile Annei-Catherine Emmerich asupra vieţii lui Iisus şi a
dureroasei sale Patimi) delimitează această perioadă,. Agonia în Grădina Ghetsimani suscită pagini teribile. în
această literatură, din care se inspiră şcoala neolamartiniană, sângele curge, ţâşneşte şi acoperă trupul
Crucificatului. Uzanţa cere ca inima cununii de spini să fie acoperită. Se răspândesc pretutindeni imagini ale lui
Christ cu degetul arătând către pieptul său deschis. Romanticii fac chiar din Copilul Iisus o figură copleşită de
suferinţă; în această epocă se elaborează iconografia Copilului de la Sacre-Coeur, cu cununa lui însângerată.
Devoţiunea faţă de Măria vorbeşte despre aceeaşi fascinaţie; Notre Dame des Sept-Douleurs, figura din Stabat
mater focalizează pietatea marială. In 1846, Fecioara de la La Salette mai poartă încă însemnele Patimii.
Practica reflectă această sensibilitate tragică, întărită de credinţa în circulaţia sângelui lui Christ în istorie. Nu

131

puţine sunt femeile, şi chiar fetele tinere, afiliate sau nu ordinelor terţiare, care, după pilda clericilor celebri, poartă
o hairă, un ciliciu, chiar înspăimântătoare centuri metalice. Preotul din Ars îşi flagelează „cadavrul", în vreme ce
Lacordaire se lasă călcat în picioare şi scuipat în obraz. Nu este de ajuns doar imitarea lui Christ; noile rugăciuni
exaltă tema pătrunderii către refugiul ideal. Ele împlinesc dorinţa de a locui în Inima lui Iisus, de a ajunge până
acolo prin contemplarea stigmatelor. Din aceeaşi sensibilitate se impune şi o altă practică, aceea a drumului crucii;
totuşi, aceasta nu va cunoaşte o largă răspândire decât în a doua jumătate a veacului, aşa după cum arajă studiile
realizate în diocezele din Arras şi Orleans. In legătură cu această problemă, Yves-Marie Hilaire face observaţia că
niciodată nu s-au ridicat atâtea calvaruri ca în acest secol.
Către o cucernicie serafică
Cucernicia se destinde imediat după fraterna revoluţie din februarie 1848. Cu zece ani mai înainte, trapistul-medic
Pierre Debreyne critica deja violenţa ascetica, acuzată de a favoriza isteria, în aceeaşi măsură ca şi ftizia. O religie
mai afectivă repune în discuţie domnia spaimei şi a antimisticisrnului. Temele iconografiei evoluează către o mare
placiditate. Noua mariofanie şi evoluţia dogmei impun o pietate serafică; radioasa doamnă albă de la Lourdes se
îndepărtează de acea Mater dolorosa de la La Salette; imaginea suavă a Imaculatei Concepţiuni din Sees concordă
cu figura liniştitoare a îngerului păzitor, care, în curând, va triumfa în litografii. Chiar Fecioara de la Sacre-Coeur
din Issoudun nu mai are nimic tragic.

58
Se impune o nouă scenă, care simbolizează destinderea: rugăciunea infantilă şi maternă. Manualele de educaţie
exaltă „tulburătorul tablou". Mamei îi revine misiunea de a-şi lua odrasla pe genunchi, de a-i împreuna mâinile şi
de a o ajuta să rostească gângăvit primele cuvinte. Astfel, prind rădăcini în inimile copiilor imaginile Fecioarei şi ale
„Micului Iisus" asociate cu cea a mamei. Această suavă ucenicie vine să reînnoiască religia domestică încă prea
puţin cunoscută de către istorici. Ea va pregăti decretul Quam singulari, care, în 1910, va autoriza împărtăşania
privată.
Cultul „prea sfântului sacrament" şi progresele împărtăşaniei frecvenţe concură la destindere. Adorarea perpetuă
care este instituită, cu titlu de exemplu, în 1852, în dioceza Orleans şi reabilitată în anul următor în aceea din Arras,
face să ţâşnească un nou izvor de emoţie individuală. Această ocrotire egalitară dăruită de
132

Dumnezeu, această întâlnire faţă-către-faţă, solitară şi prodigioasă, îi impjesionează până şi pe cei mai primitivi
dintre credincioşi. In anturajul „bunului preot" se evocă, nu fără o anume bucurie, figura acelui ţăran incult care
vine să petreacă ore întregi în mica biserică numai pentru a-1 vedea pe Bunul Dumnezeu; celui care îl întreabă
asupra formelor sale de meditaţie, el răspunde: „Eu îi aduc la cunoştinţă şi el mi-aduce la cunoştinţă". Acest sublim
grad zero al rugăciunii ne invită să nu uităm importanţa cu care este învestită recitarea mătăniilor şi meditaţia
asupra misterelor Rozariului. Aceste practici tind să se amplifice şi, în acelaşi timp, să se popularizeze între 1850 şi
1880, datorită renaşterii sau apariţiei de noi confrerii.
Dugă 1850, devoţiunile particulare se înmulţesc. Aceasta dispersare a invocaţiei, această multiplicare a
interlocutorilor în spaţiul rugăciunii, pentru care stau mărturie mulţimea statuilor de la Saint-Sulpice, constituie o
cotitură bine gândită pentru a intra în luptă împotriva cultului popular al „bunilor sfinţi" şi al „bunelor fântâni";
persistenţa unor asemenea simboluri în Charente, ca şi în Limousin, în Loir-et-Cher ca şi în Morbihan a fost
demonstrată argumentat de mai mulţi istorici. Din aceeaşi strategie ar putea să decurgă parţial şi renaşterea sau
iniţierea a numeroase pelerinaje diocezane, chiar cantonale, înainte ca - imediat după înfrângere şi după Comună -
să se impună voga manifestaţiilor naţionale, orchestrate de membrii congregaţiei create în 1845.
La începutul anilor 1860 se desenează noua imagine a unei religii serioase, moralizante şi, mai ales, mercantilă,
nepreocupându-se de gratuităţi şi spontaneitate; discursul pietăţii foloseşte de acum înainte limbajul capitalismului:
aceasta este concluzia majoră a cercetării efectuate de Claude Savart. Această nouă concepţie utilitară a rugăciunii,
care concordă cu, voga ex-voto-urilor, duce la reînnoirea ascetismului. In vreme ce scăunelul de rugăciune burghez
se face mai confortabil, violenţa fizică lasă treptat focul înregistrării aproape contabile a meritelor. Disciplina
cotidiană a elanurilor, ofranda de pe urma oboselii cauzate de muncă, abstinenţele moderate incită la un neîncetat
calcul al sufletului, care integrează rugăciunea în cotidianul vieţii private.
Păpuşa şi monologul interior
Monologul interior are nevoie de interlocutori muţi, care să întreţină vibraţia sufletului. Trei dintre ei joacă un rol
deloc neglijabil în veacul al XlX-lea; şi, în primul rând, păpuşa, a cărei complexă meditaţie nu a fost încă suficient
analizată.
133

în prima jumătate a secolului al XlX-lea, notează Robert Capia, „păpuşa franceză nu are niciodată înfăţişarea unei
fetiţe, ci aceea a unei femei în miniatură, a cărei vestimentaţie, foarte îngrijită, urmează îndeaproape evoluţia
modei". Talia arcuită, şoldurile largi corespund canoanelor frumuseţii feminine din epocă. Corpul păpuşii este din
sifon sau din piele de miel, umplută cu rumeguş. Capul şi colereta sunt din hârtie carton, dinţii din pai sau din
metal. Păpuşa o însoţeşte la plimbare pe fetiţă. Gama de modele, bogăţia trusourilor, dimensiunile casei reproduc
ierarhia poziţiilor. Ca urmare, jucăria facilitează conştientizarea identităţii sociale. Cu atât mai uşor, păpuşa va
accede la rolul de confidentă. Literatura care o însufleţeşte şi îi împrumută un limbaj, ca şi progresul tehnic
stimulează această funcţie psihologică. Din 1824, încep să se fabrice jucării vorbitoare; în 1826 apar primele păpuşi,
care „ştiu" să meargă.
Către mijlocul veacului (1855), are loc o revoluţie; în vreme ce gutaperca se impune, păpuşa tinde să devină o
adevărată fetiţă, numită impropriu „bebeluş". De-a lungul anilor, noul model va cuceri piaţa. Această întinerire a
personajului facilitează identificarea; stimulează reflecţia asupra relaţiei mamă/fiică, relaţie ce se reproduce în
profunzime şi solicită anticiparea imaginară. Totuşi, coexistenţa, pe durata celui de-al Doilea Imperiu, a jucăriilor cu
formă de adulţi şi de „bebeluşi" autorizează o relaţie ambiguă, dar de o bogăţie excepţională. A broda trusoul
păpuşii, a organiza un bal în onoarea sa, a închipui căsătoria ei, toate aceste acte desenează un destin viitor; toată
această activitate mai întreţine şi o sociabilitate infantilă, care permite învăţarea rolurilor feminine şi a uzanţelor
mondene.
întinerirea constantă a formelor păpuşii schimbă treptat datele acestui colocviu singular, al cărui conţinut
psihologic este tot mai sărăcit. Când, în 1879, apare „bebeluşul-biberon", când vestimentaţia se reduce la cârpe şi

59
scutece, când casa păpuşii se restrânge la dimensiunile unui leagăn, nu mai există identificare şi nici confidenţe
posibile. Noua jucărie îl invită pe copil numai la învăţarea rolului matern; reînnoirea intenţiilor, care traduc o nouă
gestică puerilă, reprezintă preludiul pentru şcoala menajeră.
în 1909 evoluţia se încheie. în acest an apare „bebeluşul-caracter" care are capul unui băiat nou-născut. Succesul
noului model este imediat; el pregăteşte succesul „bebeluşului îmbăiat", din celuloid, care apare în 1920.
134

Dar deja a început domnia animalului din pluş. El vine să reproducă - şi să stimuleze - o relaţie care nu a încetat să
se amplifice de-a lungul secolului.

Animalul alintat
Istoria animalului alintat dezvăluie, şi ea, importanţa rupturii care se întrezăreşte către mijlocul celui de al Doilea
Imperiu. Până atunci se prelungesc şi funcţionează conduitele elitiste elaborate sub Vechiul Regim. Curtea lui
Ludovic al XVI-lea rupsese deja cu tradiţia creştină de indiferenţă - dacă nu chiar de neîncredere - faţă de animalul
fără suflet; ea rupsese şi cu animalul-maşină al cartezienilor. Trecuseră acele timpuri când Malebranche dădea
lovituri de picior în burta pisicii sale gestante, surd la strigăte, pe care le atribuia „spiritelor animale". Afecţiunea pe
care Rousseau o purta faţă de câinele său făcuse o adevărată şcoală în saloane; aici, lumea încetase să mai considere
animalul o păpuşă vie, pentru a vedea în el un individ, demn de sentiment.
în zorii veacului al XlX-lea, dacă ar fi să-1 credem pe Valetin Pelosse, relaţia afectivă este admisă; ea este chiar
desemnată ca o practică bine stabilită, dar sub două forme privilegiate. înainte de toate, este ridicată în slăvi
legătura care se formează între femeie şi căţel. Zâmbetele blânde, privirile afectuoase, „mângâierile nevinovate",
„jocurile zglobii" atestă această înclinaţie către tandreţe, această deschidere la milă, pe care discursul medical o
recunoaşte ca fiind specifică femeii. Aceste gesturi feminine de compasiune sunt tot atâtea mesaje destinate
bărbatului. Animalul îşi vede astfel atribuită o nouă funcţie în spaţiul domestic: el mediatizează propedeutica
sentimentului.
Legătura afectuoasă care se ţese între bătrânul şi auxiliarul decreptitudinii sale constituie a doua figură privilegiată.
Câteva texte majore jalonează această exaltare a fidelităţii canine: predica lui Lacordaire asupra ultimului prieten al
bătrânului, figura câinelui alb al preotului din Jocelyn şi, mai târziu, silueta neobositului lup Homo, pus în scenă de
Victor Hugo în L 'homme qui rit (Omul care râde).
Tandreţea celor bogaţi, care se manifestă în spaţiul privat, este mai bine scoasă în evidenţă, a contrario, prin
imaginile oribile ale violenţei animale şi ale cruzimii populare, ce se desfăşoară liber în spaţiul public. Aici se
135

operează o regretabilă ucenicie a sângelui, pe care o necesară profilaxie socială îşi impune să o înfrâneze.
Administraţia monarhiei din Iulie începe să ascundă schingiuirea şi uciderea animalului, cel puţin la Paris.
Adunarea legislativă votează legea Grammont (1850), care interzice proprietarului violenţa publică faţă de animalul
domestic; măsură fără prea mari consecinţe, care are drept efect, în primul rând, scoaterea în evidenţă a solidităţii
barierelor care protejează viaţa privata.
Epoca romantică oferă numeroase exemple de comportamente tandre faţă de animalul de companie. Eugenie de
Gue"rin îşi iubeşte căţeluşii; îi mângâie, îi îngrijeşte, se roagă pentru ei; plânge la pierderea unuia dintre ei şi se
hotărăşte să-1 înmormânteze cu demnitate. Acest capitol din viaţa sa afectivă ocupă un loc important în jurnalul ei.
Afecţiunea sa se îndreaptă şi către păsărele, în special către privighetoare; solicitudinea sa merge până la
musculiţele care aleargă pe pagina cărţii. Deja, animalul este chemat să îndulcească chinurile singurătăţii. Izolat, în
1841, la Civitavecchia, şi trist că nu avea nici o fiinţă lângă el, pe care s-o iubească, Stendhal îi răsfaţă pe cei doi câini
ai săi. îmbătrânind, Me'riine'e trăieşte singur cu o pisică şi o broască ţestoasă. Victor Hugo se arată foarte ataşat de
câinele care îl însoţeşte în exil. Şi mai revelatoare pentru această sensibilitate sunt carnetele lui Gambon. Bărbatul de
patruzeci şi opt de ani se lasă cuprins de emoţie de privirea unui bou, de vivacitatea unui cal, de fragilitatea unei oi.
în închisoarea sa, aşa cum făcea şi Silvio Pellico, el hrăneşte un păianjen, iar un melc îi ţine companie. La Doullens,
la Mazas, apoi la Belle-île, el creşte şi îngrijeşte pitulici, care devin cele mai dragi prietene ale sale. Va învăţa de la
unul din tovarăşii săi de nenorocire, un sărman ţăran din Limousin, cântul sticletelui; se apucă şi de dicteuri
muzicale.
O asemenea scenă constituie un bun indiciu al ataşamentului pe care oamenii din popor îl au faţă de animal. E bine,
într-adevăr, să nu ne lăsăm obnubilaţi de discursul dominant asupra brutalităţii căruţaşului şi a practicilor
sângeroase ale organizatorilor de lupte între cocoşi sau între câini. Către 1820, ţăranii din Aunay-sur-Odon sunt
uimiţi de cruzimea de care dă dovadă Pierre Riviere faţă de broaşte şi păsări; ei sunt cuprinşi de indignare, văzând

60
cum individul maltratează caii. Din corespondenţa familiei Odoard de Mercuroi aflăm că ţăranii din Drame
obişnuiesc să nu ucidă animalele care i-au slujit bine; este cunoscută, de
136

asemenea, pasiunea muncitorilor din nordul Franţei pentru porumbei. în 1839, J.B. Rochas Seon îşi publică Histoire
d'un chevalde troupe (Istoria unui cal de trupă). Povestirea este edificatoare: un tânăr agricultor nu se teme să intre
în armată, numai pentru a nu fi departe de calul său, care fusese rechiziţionat. El moare de ftizie, iar animalul
refuză să-i supravieţuiască.
Inifierea la nevroză
După 1860, comportamentele tandre se răspândesc şi se accentuează totodată; se operează atunci iniţierea într-o
adevărată nevroză colectivă. în 1845, Societatea de protecţie a animalelor s-a instalat la Paris. Această fundaţie
suferă, fără îndoială, de anglomanie; dar ea reflectă şi eforturile depuse de câţiva francezi zoofili, în fruntea cărora
se află dr. Pariset. în perioada celui de-al Doilea Imperiu, câinele de apartament devine un fapt de societate; canişul,
în special, este la modă. Din acea epocă voga expoziţiilor canine ia tot mai multă amploare, în vreme ce obsesia
pedigree-ului şi a blănii bine întreţinute se adânceşte, iar fotografia animalului se află alături de cea a copiilor în
albumul de familie. Devine un fapt din ce în ce mai obişnuit ca animalul să fie înmormântat în grădina proprie;
construirea de cimitire publice inaugurează un nou cult. Câinele pune probleme chiar şi companiilor feroviare, care
îi rezervă un vagon. Totuşi, o dată cu monarhia din Iulie, colivia instalată în odăiţa tinerei burgheze, ca şi în
mansarda cusătoresei, dezvăluie sensibilitatea proprietarului şi constituie un indiciu al virtuţii sale. în 1856, cartea
pe care Michelet o consacră păsării va duce la adâncirea acestui ataşament.
în ultimul sfert de veac, statutul animalului tinde să se modifice. Influenţa crescândă a liber-cugetătorilor
favorizează înflorirea unei noi fraternităţi între om şi animal. A-i garanta drepturile, a-i asigura fericirea înseamnă a
încerca să rupi noua solitudine a genului uman. Problema nu se pune în termeni ecologici; este vorba de a exalta, în
acelaşi timp, sentimentul de umanitate şi de utilitate socială. Şcoala primară se ocupă de acest lucru, acordând o
atenţie sporită animalului. Popularizarea doctrinelor evoluţioniste, dezvoltarea medicinei veterinare, succesele
zootehniei vin în sprijinul acestei noi fraternităţi şi-susţin tentaţia antropomorfismului. Acesta atinge, în epocă,
culmi nebănuite; apar lucrări care indică tocmai această sete de dialog, precum Zoologie passionnelle (Zoologie
pasională) de Alphonse Toussenel.
137

Totuşi, în acest domeniu, descoperirile lui Pasteur invită la o modificare a conduitelor. Desigur, se pare că
preocuparea pentru asepsie, care nu îi permitea omului să-şi mângâie animalul decât cu mănuşa, nu a supravieţuit
mult timp după voga iniţială a noilor teorii; teama de microb va veni însă în sprijinul pisicii de apartament, mai
puţin rău mirositoare şi - fapt bine cunoscut - incomparabil mai grijulie cu sine decât concurentul ei. Felina,
cantonată până atunci numai în societatea bună şi în mediul artistic, se răspândeşte şi în rândul populaţiei de rând.
Siamezele familiei imperiale, companionii lui Gautier şi Baudelaire încep să fie apreciaţi de portari, nu numai
pentru funcţiunea lor raticidâ. în zorii secolului al XX-lea, între om şi animal se inaugurează o răsturnare a
raporturilor afective de dependenţă; cel de-al doilea se pregăteşte deja să devină suveranul stăpân al spaţiului
domestic.

Pianul, haşişul femeilor


Edmond de Goncourt exagerează prea puţin atunci când botează pianul „haşişul femeilor"; atât de evident pare a fi
instrumentul imaginarului. Daniele Pistone a relevat în literatura romanescă a timpului două mii de scene în care
pianul este prezent. Jumătate din scene implică fete tinere; un sfert, femei măritate. Marea modă a instrumentului
debutează în 1815; pudibonderia vine în sprijinul ei, de când harpav violoncelul şi vioara încep să apară ca
indecente. în epoca monarhiei din Iulie, pianul se răspândeşte în rândurile micii burghezii; mai apoi, se
democratizează. într-o oarecare măsură chiar devine vulgar, cam de prin 1870; atunci se înregistrează declinul său
relativ.
Primatul funcţiei sociale a instrumentului se impune ca rezultatul cel mai evident al lucrării Danielei Pistone. A
cânta bine la pian îţi asigură o reputaţie juvenilă, demonstrează public buna educaţie. Virtuozitatea intră în
strategia matrimonială, alături de „dota estetică". în schimb, pianul nu este decât rareori locul de schimb, al

61
dialogului erotic; acest rol este cuvenit de drept cântului, în special romanţei. Cu aceste rezerve, patru sunt figurile
privilegiate care desenează - de preferinţă în liniştea serii - imaginea unui prieten, a unui confident, a unui refugiu
care permite efuziunea solitară. De notat că aceste figuri vor păli treptat de-a lungul deceniilor, iar pianul va înceta
puţin câte puţin să mai fie prietenul de suflet pentru a deveni o mobilă fără personalitate.
Sub degetele inocente ale tinerei fete ignorante,

138

clavirul traduce pulsiunile, pe care limbajul nu ar putea să le exprime. Pentru acest motiv, Balzac o sfătuieşte pe
sora lui, Laure Surville, să cumpere un pian. Acesta apare ca antidotul privilegiat al timidităţii; ceea ce autorizează
frecvenţa scenei literare, în care o tânără ce se crede singură îi dezvăluie indiscretului avânturile sale intime, cu atât
mai greu de bănuit cu cât instrumentul are şi privilegiul de a înalţă sufletul către ideal.
Mai rar, el se face ecoul nostalgiei iubirii contrariate, mesagerul solitar al amantului absent. El ştie să traducă şi
lamentaţiile sufletului rănit de despărţire. După Edmond About, trimiterea unui pian amantei părăsite face parte
din lista cadourilor rituale. Această practică se acordă cu stereotipul literar al femeii bune, nu foarte frumoasă,
înţelegătoare şi sensibilă, care, cu sufletul mâhnit, improvizează arii sfâşietoare; pe scurt, femeia despre care Jules
Laforgue va scrie că numai ea îşi poate „face autopsia cu muzică de Chopin".
A treia scenă literară rămâne şi cea mai frecventă; pianul joacă aici rolul exutoriului solitar al forţei irepresibile a
pasiunilor; doar el mai poate linişti simţurile în delir ale ducesei de Langeais. în aceste ocazii, el devine substitutul
cavalcadei sau al plimbării pe furtună; de notat, în legătură cu acest fapt, proximitatea a trei câmpuri semantice.
Edmond de Goncourt, înaintea psihanaliştilor, îl asociază, pentru acest motiv, cu practica masturbării.
Cânţatul la pian participă, în sfârşit, la inutilitatea timpului feminin; el îi acordă şansa de a ucide orele în aşteptarea
bărbatului; după Hippolyte Taine, el o ajută pe cea care cântă să se resemneze în faţa „nulităţii condiţiei feminine".
In fond, toate aceste scene, care atestă importanţa instrumentului în viaţa intimă, ne dau informaţii în primul rând
asupra imaginarului masculin pe care îl dezvoltă femeia din faţa pianului. Cu părul desfăcut, cu chipul luminat de
lumânările de la pupitru, cu ochii pierduţi în gol, femeia pare deja o pradă, o victimă visătoare oferită dorinţei mult
aşteptatului bărbat.

ÎNDELETNICIRI SOLITARE Şl COMORI SECRETE


Accesul la carte
In prima jumătate a veacului al XlX-lea cartea costă scump. în epoca Restauraţiei, cumpărarea unui roman de
ultimă oră ar absorbi a treia parte din salariul lunar al

139

unui muncitor agricol. Astfel se explică slaba densitate a reţelelor de librării, nu numai la periferia, dar şi în inima
celui de-al Doilea Imperiu. Drept urmare, se impune locaţia. Cunoaştem de acum, îndeajuns de bine, graţie
Francoisei Parent-Lardeur, rolul considerabil al cabinetului de lectură în Parisul Restauraţiei. Aceste prăvălii pentru
citit împrumută cu volumul sau pe bază de abonament; cititorul care pleacă la ţară poate împrumuta chiar între
douăzeci şi o sută de cărţi odată. Patruzeci de mii de parizieni frecventează aceste cabinete; majoritatea aparţin, se
pare, noii burghezii, şi mai ales micii burghezii, care este mulţumită cu acest sistem de locaţie. Dar, pe lângă rentier
şi student, poţi întâlni în aceste prăvălii numeroşi indivizi care trăiesc în contact cu clasele dominante: cameriste,
portari, domnişoa-re-vânzătoare în magazin. Servitorii din bulevardul Saint-Germain^ citesc la oficiu lucrările
împrumutate pentru stăpâni. In cartierul Temple, croitoresele, grizetele, artizanii formează grosul clientelei din
aceste cabinete, pe care muncitorii nu le frecventează niciodată. Cabinetul de lectură există şi în provincie; el
cunoaşte totuşi, aici, o dezvoltare mai târzie decât în capitală. în mai multe capitale de canton din Limousin, în
epoca monarhiei din Iulie şi a celui de-al Doilea Imperiu, doar câteva negustorese de mărunţişuri, adesea văduve,
împrumută romane din colecţii ieftine.
Locuitorul din zonele rurale îndepărtate trebuie să recurgă la expedierea prin poştă. Cartea constituie un produs
preţios; poate fi dăruită, iar primirea unui asemenea cadou neaşteptat provoacă multă bucurie; dovadă, emoţia
locuitorilor din ţinuturile sărace ale Caylei la primirea operelor lui Walter Scott sau Victor Hugo.
In asemenea regiuni operează acei colportori de mare librărie, cel mai adesea din Pirinei, a căror activitate
culminează în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Ei îi înlătură pe umilii comercianţi itineranţi, care distribuiseră
de-a lungul deceniilor precedente sute şi sute de exemplare din Telemaque, Simon de Nantua, Genevieve de
Brabant sau Robinson Crusoe.

62
începând cu anii 1860, se organizează un sistem de difuzare mai eficace. Desigur, bibliotecile publice continuă să
somnoleze; fondurile lor de lucrări clasice şi ştiinţifice, moştenite în parte de la fostele mănăstiri, nu mai interesează
decât o clientelă de specialişti, a căror muncă este îngreunată de orarul parcimonios. Liniştea care domneşte în
aceste stabilimente, ţinuta impusă
140

cititorilor contravin extrem de mult obiceiurilor populare, pentru ca aceste depozite să poată exercita vreun rol
important. în schimb, citadinii dispun de acum înainte de o reţea destul de bună de librării, care vin să completeze
bibliotecile din gări. Totuşi, avântul marii prese, la preţuri mici, expulzează în rândul arhaismelor „ziarul" („le
canard") din prima parte a veacului al XlX-lea, dacă nu chiar şi almanahurile, a căror utilitate continuă să se impună
ţăranilor.
Evoluţia modurilor de a citi
Există, la un moment dat, o triplă reţea de biblioteci: parohiale, populare şi şcolare; primele, instalate de pe vremea
monarhiei din Iulie, ajung până în cele mai mici oraşe şi fac cunoscute „cărţile bune'"; bibliotecile populare,
constituite în timpul celei de a Treia Republici, difuzează lucrări cunoscute a fi facile, dar de bonton; cele şcolare,
create din 1865, sunt frecventate mai ales de tineri, care au dobândit la şcoală gustul pentru lectură. Biblioteca
şcolară joacă acelaşi rol ca şi colecţia de cărţi-de-la-premii, care se adună pe una dintre etajerele dulapului ţărănesc.
Aceste slabe resurse acoperă cu greu, pentru anumiţi rurali însetaţi de lectură, hiatusul care se cască între decăderea
colportajului şi apariţia presei regionale de mare tiraj.
Evoluţia conduitelor însoţeşte mutaţia reţelelor de distribuire. Lectura orală, în sfera domesticităţii, continuă să fie
în declin, ca şi practica scriiturii dictate. în epoca monarhiei din Iulie, burghezii din Rouen continuă să citească
seara, în salon, la gura sobei; mai târziu însă cântul, muzica şi pictura concurează victorios o activitate considerată
paseistă, pe care de acum înainte doar infirmitatea bătrânului o impune. Lectura cu voce tare devine, astfel,
monopolul fiicei devotate sau al doamnei de companie. La fel de învechită este lectura informativă pentru servitorii
analfabeţi, aşa cum o practică, de mai multe ori pe zi, Domnişoara d'Ars, castelana preotului.
în schimb, până la primul război mondial, lectura cu voce tare este considerată tradiţională pe timpul şezătorilor
ţărăneşti. în asemenea prilejuri, se cuvine ca lectura să fie scurtă; scopul ei este să dea un imbold conversaţiei, să
procure un subiect de comentarii membrilor reuniunii; prin aceasta, ea se distinge de lectura monotonă din vechiul
salon burghez, care poartă în sine ispita somnului. La sfârşitul veacului, lectura de atelier, practicată cu titlu

141

de exemplu de către porţelanierii din Limoges, constituie o formă târzie a acestei lecturi orale care, apărută în
refectoriile mănăstireşti, întotdeauna obligatorie în colegiile congregaţioniste, cedează acum în faţa lecturii mute.
Aceasta nu înseamnă neapărat, este adevărat, lectură solitară; ea se practică la bibliotecă, în anumite cercuri, la
cafenea, în salonul cabinetului de lectură. Dar ea implică o anume reculegere, o abstragere de la ceea ce se întâmplă
în jur, pe scurt, un ansamblu de atitudini private, de la care poporul se va simţi mult timp exclus. în schimb, a citi în
singurătate înseamnă, uneori, a opta conştient pentru un anumit grup de cititori, a te întreţine deja cu nişte
interlocutori imaginari. Alegătorul din epoca monarhiei cenzitare, care îşi citeşte ziarul în salon, participă la viaţa
publică; şi chiar astfel va fi percepută activitatea sa. A te abona la La Quotidienne din Nancy, pe vremea lui Lucien
Leuwen, însemna a te introduce în cercul îngust al legitimiştilor. In rândurile burgheziei din Rouen, în ciuda lui
Flaubert, se citeşte mult; comentariul noutăţilor este prezent în conversaţiile mondene; el impune lectura mută
prealabilă. Aceasta se practică în salon, în cameră, pe banca din grădină sau în mijlocul naturii.
Acest divertisment elitist se răspândeşte treptat o dată cu progresele alfabetizării. Parent-Duchâtelet descoperă, nu
fără uimire, că anumite prostituate petrec ore întregi citind romane de dragoste. Am văzut deja ce puternică atracţie
reprezintă lectura nocturnă pentru o restrânsă elită muncitorească, imediat după revoluţia din 1830. Deja, în 1826 şi
1827, Agricol Perdiguier, cu prilejul turului Franţei, se hrăneşte cu lecturi disparate, dezordonate. Practica literaturii
de colportaj, admiraţia sa pentru cântecul de petrecere sunt dublate de o nouă pasiune pentru cei mai fazi autori
din veacul al XVIII-lea, ale căror opere complete începuseră să se publice.
Obişnuinţele de lectură diferă profund în funcţie de vârstă şi sex. Mai mult ca niciodată se afirmă voinţa de a-i
cantona pe cei mici în lectura, odinioară populară, a povestirilor şi legendelor. La multiplele reeditări ale lui
Perrault sau ale Doamnei d'Aulnoy se adaugă nenumărate lucrări, ai căror autori, de la contesa de Segur la Jean
Mace, fac eforturi să regăsească specificitatea imaginarului pueril. Mai nou este avântul considerabil al unei
literaturi consacrate copilăriei burgheze şi al cărei scop este să întemeieze supremaţia socială pe o superioritate
morală. Condusă de Doamna Necker de

63
142

Ii

Conţinutul lecturilor
Dar ce se citeşte, de preferinţă, atunci când individul a atins vârsta de a-şi alege liber lecturile? In legătură cu
aceasta, e bine să nu ne lăsăm orbiţi de prestigiile istoriei literare. Claude Savart a arătat care era, fii 1861, amploarea
difuziunii literaturii cucernice, iar analiza inventarelor după deces revelă importanţa cărţii profesionale. Lucrările
de drept umplu biblioteca magistraţilor din Poitiers, iar practicienii de ţară şi-o înzestrează pe-a lor cu cărţi de
medicină. Totuşi, autorii clasici continuă să se îngrămădească pe rafturi. Adeline Daumard relevă, în acest sens,
dispreţul de care dau dovadă burghezii din Paris faţă de cartea contemporană," Eugene Boileau, închis, începând cu
1872, în castelul său din Vigne, adnotează operele lui Seneca şi Benjamin Franklin, doi autori din care se inspiră în
rostuirea proprie-i existenţe. Pe de alta parte, totul dovedeşte amploarea consumului poetic în veacul al XlX-lea.
Practica stranei, îndelunga ascultare a textelor liturgice, gustul unui public cultivat, deseori bilingv, pentru poeţii
latini, succesul poemului citit la sfârşitul mesei, recopiat în album, puzderia de societăţi de poezie şi, mai mult încă,
voga cântecului şi înmulţirea poeţilor muncitori asigură omniprezenţa socială a textului poetic. Două indicii printre
altele: în aproape toate familiile de mineri din Valenciennois, în „Frumoasa Epocă", tinerele fete îşi fac un caiet cu
cântece, iar Marie-Dominique Amapuche-Antoine notează aceeaşi practică la pălărierii din valea de la Aude.
în rest, contemporanii scot în evidenţă progresul constant al romanului în detrimentul autorilor clasici şi al cărţii de
istorie. O dată cu monarhia din Iulie, acest gust se traduce, chiar în rândul populaţiei de la baza piramidei sociale,
prin succesul extraordinar al romanu-lui-foileton. Scăderea preţurilor determină ulterior o largă difuzare a acestor
colecţii romaneşti, al căror model a fost schiţat de editorul Charpentier. în acelaşi timp, influenţa scientismului şi
patriotismului, predate la şcoală, asigură succesul lui Jules Verne şi al lui Erckmann-Cha-trian. în mici cătune
îndepărtate din Creuse încep să se formeze biblioteci modeste, către sfârşitul veacului. Operele lui Victor şi Paul
Margueritte stau alături de cele ale triadei sus-menţionate.

144

interior
Constituirea muzeu/ui i
Atracţia

.. »jcme de
~ «MU (îsO-l840) conjunctura rămâne
iavorat)j)ă pentru cumpărători. După modelul vărului Pons, scotocitori de ,,bric-â-brac"-uri, adesea indivizi
marginali, fără prea mare avere, reuşesc, destul de repede, să-şi adune colecţii uimitoare. Către 1840-1845 se
înregistrează un brusc efect de modă. Burghezii dau năvală la brocantori. Noua conduită se codifică. Vizitarea unei
prăvălii de antichităţi, răbdătoarea căutare, întemeiată pe o nouă ştiinţă a cumpărării, se instituie în ritual.
Monarhia din Iulie constituie vârsta de aur a cabină"'--„arheologie", a mi»»"1"

Popinot prefigurează deja influenţa apropiată a venalităţii. în conduite se operează deja o mutaţie. O pleiadă de
colecţionari deosebit de bogaţi dau tonul. Faptul merită subliniat: toţi marii oameni de afaceri au simţit dorinţa să
acumuleze obiecte preţioase. La unii, este pregnantă această dorinţă, care depăşeşte, de fapt, orice altă pasiune.
Magnaţii băncii, în speţă fraţii Pereire în palatul lor din foburgul Saint-Honore, şi familia Rothschild la Ferrieres au
fost devastaţi de dorinţa de a acumula. Numeroşi industriaşi, de asemenea. Eugene Schneider colecţionează pictură
olandeză şi desene. El îşi închide comorile, pe care nimeni nu le poate vedea, într-un cabinet anume, a cărui cheie o
poartă asupra lui, în permanenţă. Directorii de mari magazine - cel mai adesea, parveniţi - sunt cuprinşi, şi ei, de
această nouă frenezie: Boucicaut colecţionează bijuterii, iar Ernest Cognacq şi Louis Jay -fondatorii Samaritencii -
obiecte din veacul al XVIII-lea. Cu toţii sunt, în acelaşi timp, mecenaţi; ei exercită o mare influenţă asupra modelor.
Impresionismul, ca şi Art Nouveau, datorează mult acestor burghezi ambiţioşi. După 1870, marele colecţionar se
refuză dispersiei postume a obiectelor acumulate cu o mare preocupare de eclectism. El cere ca, de acum înainte, să
fie celebrat de generaţiile viitoare. Ca să supravieţuiască în memoria naţională, el îşi donează comorile Muzeelor
naţionale, unde una dintre săli îi va purta numele.
Plăcerile solitare ale „cabinetului"

64
Apetitul colecţionarului pare a fi susţinut de un dublu demers. Pentru cine ambiţionează să întemeieze o nouă
ascendenţă, a acumula astfel semiofore răspunde dorinţei de a legitima o poziţie recent dobândită. Colecţia conferă
un evident prestigiu cultural; legată de mecenat, ea îi va permite, la nevoie, să orienteze gusturile şi producţia
artistică. în felul acesta, are loc un bruiaj al originilor aristocratice şi burgheze, suficient de savant pentru ca un
Arno Mayer să se înşele într-atât încât să confunde, cel puţin cu privire la Franţa, Vechiul Regim cu eclectismul
burghez.
Dar dorinţa de a colecţiona revelează, mai ales, o structură psihologică secretă; ea decurge, esenţialmente, din
istoria vieţii private. Constituirea muzeului interior rezultă, după caz, din multiple dorinţe. Colecţia poate fi doar o
simplă acumulare de amintiri individuale. Sipetul
146

secret, în care Nerval păstrează meşele de păr şi scrisorile trimise de Jenny Colon; colecţia de obiecte senzuale şi
mirositoare, care îi aminteşte lui Flaubert, aflat la Croisset, beţia nopţilor petrecute cu Louise Colet şi îl împinge
către o delectare solitară, nostalgică şi temătoare totodată. Grija de a controla, de a-şi ascunde propriul libidou poate
suscita acest tip de practică, care pare a se dezvolta, de preferinţă, după patruzeci de ani.
Posesie în stare pură, fără scop funcţional, colecţia satisface pasiunea individuală a proprietăţii private; dar ea poate
deveni şi fugă pasionată, refugiu în mijlocul obiectelor, care sunt tot atâtea echivalente narcisiace ale eului. Dincolo
de alibiurile snobismului şi plăcerii estetice, intuieşte că o asemenea colecţie compensează un eşec, real sau
fantasmatic. Cu cariera distrusă de administraţia imperială, micul magistrat Henri Odoard se retrage la
Chantemerle; aici organizează cu pioşenie arhivele familiale şi colecţionează cochilii şi medalii. Replierea către
universul domestic confirmă eşecul relaţiei, despre care vorbesc clarobscurul, mobilele capitonate şi abundentele
tapiserii din interiorul burghez al anilor 1880. Trebuie oare să vedem în această repliere semnul unei spaime
inconştiente de mase sau remuşcarea cauzată de spoliere, pe care o atestă, simbolic, bogăţia obiectelor îngrămădite?
Nevroza lui Des Esseintes ne face să întrevedem şi o asemenea posibilitate.
Fără îndoială, jocul seriei în intimitate se supune aceluiaşi proces de regresiune, ca şi ţinerea unui jurnal, în acelaşi
timp, plăceri solitare şi forme de autodistrugere, cele două divertismente se opun morţii. în orice caz, omniprezenţa
colecţiei constituie, desigur, una dintre manifestările cele mai profunde ale istoriei claselor dominante din veacul al
XlX-lea. A o ignora ar însemna să ne condamnăm la o incomprehensiune totală a mobilelor care îi ghidează pe
liderii vieţii economice.
Difuziunea socială a unei practici
Esenţialul rămâne însă difuziunea acestor practici, considerate mult timp elitiste. în vreme ce filatelia se află în plin
avânt, nenumărate colecţii de cărţi poştale, de cochilii, de medalii, apoi de păpuşi se constituie între 1890 Şi 1914.
Mica burghezie, în special cea din provincie, se lasă repede câştigată de dorinţa de a-şi întemeia arhive familiale,
apoi colecţii de obiecte-amintiri. Chantal
147

wstm

Martinet studiază coborârea acestei conduite până în rândul maselor populare. La puţin timp după ce Henri
Odoard va fi regrupat cu pioşenie corespondenţele familiale, în toate mediile încep să fie păstrate fotografiile,
rochiile de logodnă, buchetele şi coroniţele de mireasă. Odoarele „făcute de mână" sunt aşezate alături de actele
juridice într-o acumulare de amintiri pioase, pe care moartea le va face zadarnice. Voinţă de imitaţie, democratizare
a unei conduite? Fără îndoială. Dar, totodată, şi difuziune socială a sentimentului de ameninţare, care se face simţit,
asupra valorilor trecutului şi refuz de a accepta ruptura dintre generaţii. A nu fi ştiut cum să asiguri transmiterea
generează, în aceste medii, o nouă culpabilitate; datorită ei, individul este tentat să adune, colecţia putând cel puţin
să păstreze urmele trecerii sale. în afară de aceasta, regăsim aici voinţa de personalizare a inscripţiei funerare.
„Joseph Brunet este un adevărat bărbat, eu v-o spun, credeţi-mă!", scrie în 1864 un obscur proprietar pe pagina de
gardă a unei cărţi din colecţia sa.
Există alte fenomene care ţin de procesul de imitaţie, începând cu 1880, în vreme ce decoraţia interiorului burghez
este exacerbată, cumpărătorii populari încep să se arate avizi de simili; un comerţ cu false antichităţi se dezvoltă; se
constituie colecţii de obiecte false. Camera „Ludovic XV", bufetul „He/iri II" introduc noi relaţii între masă,
mobilier şi interior. întregul ritual al vieţii private va fi afectat de acest fenomen.
Recluziunea subiectului în mijlocul colecţiei sale, trăită de Pierre Louys în locuinţa sa din cătunul Boulainvilliers,
marchează ultimul punct al acestei replieri asupra sinelui, pe care sentimentul persoanei, aflat în ascensiune, îl
pecetluieşte. O asemenea conduită ne permite sa aflăm în ce măsură dorinţa de comunicare putea să devină
opresivă. Studiul plăcerilor şi a loazirului solitare implică studiul modalităţilor de căutare a relaţiei intime,
povestire despre sine pentru celălalt şi legătură trupească, de inimă sau de spirit, care se ţese între două fiinţe.

65
RELAŢIA INTIMĂ SAU PLĂCERILE SCHIMBULUI
MĂRTURISIREA GREŞELII Şl DRUMURILE CONFESIUNII
Sentimentul de vulnerabilitate, care însoţeşte progresul ndividuaţiei, eşecul relaţiei care - în rândurile claselor
( ominante - invită la replierea înfrigurată asupra plăcerilor olitare, interiorizarea imperativelor unei morale sexuale
ot mai exigente, care exagerează culpabilitatea intimă, ac să crească valoarea întâlnirii. Atunci se taie şi (rumurile
confidenţei şi se rafinează, totodată, plăcerile i chinurile mărturisirii.
Veacul confesiunii
Specialiştii consideră veacul al XlX-lea drept epoca de aur a sacramentului de penitenţă. Tribunalul lui Dumnezeu,
scrie Philippe Boutry, se situează în miezul „religiei introspective, investigatoare şi uneori culpabilizante", care
este marca specifică a catolicismului din acele vremuri. Examenul interior şi mărturisirea apar acum ca fiind cele
două prime condiţii ale mântuirii. In afară de aceasta, sacramentul intră în strategia de salvare a moralei familiale:
el îi scoate pe tineri din abis, previne adulterele şi, mai târziu, va ajuta la evitarea divorţurilor. Concură, în fine, la
apărarea ordinii sociale. „Iată bariera în faţa socialismului, iată salvarea Franţei", scrie, în 1853, obscurul abate
Debeney.
Se poate aranja ca preotul să vină acasă pentru a primi mărturisirea în interiorul sferei private. La drept vorbind,
procedura se revelează a fi extrem de rară; este rezervată *nai ales bolnavilor şi unei restrânse elite sociale, care
dispune de un oratoriu, sau chiar de o capelă domestică, 149

şi care beneficiază uneori de prezenţa unui capelan. în mod frecvent însă sacramentul se desfăşoară la biserică sau
la sacristie. Confesionalul se generalizează încă de la începutul veacului, apoi evoluează devenind tot mai
complicat. El poate fi numai un fotoliu rustic, încadrat de două scânduri, după modelul celui utilizat de preotul din
Ars, ca să-i asculte pe bărbaţi; dar poate fi şi unul din acele somptuoase dulapuri din stejar cerat, a căror intimitate
umbroasă va suscita fulgerele lui Michelet.
Mult prea superficial, s-a considerat că se poate face o paralelă între confesional şi divanul psihanalistului. Este,
desigur, uşor de relevat anumite similitudini: preotului -ca şi medicului - i se cer reculegere, atenţie, discernământ
şi discreţie; ascuns în spatele grilei, el nu trebuie să-şi arate nici chipul, nici privirea. Secretul confesiunii va fi foarte
bine păstrat de-a lungul secolului: numai cu acest preţ se putea păstra onoarea sacerdotală. Dar cât de diferit de
comportamentul unui pacient este comportamentul unui penitent! Atitudinea, gestul şi veşmântul, totul în el
vorbeşte despre voinţa de umilinţă. în genunchi, cu mâinile împreunate, fără pălărie, cu voaleta coborâtă, dacă este
vorba de o femeie, el se supune dinainte judecăţii preotului. Mezza voce, credinciosul enumera lista păcatelor sale;
în felul acesta, el exersează cum se poate stăpâni limbajul confesiunii intime; grea ucenicie pentru populaţia rurală,
obişnuită să se exprime cu voce tare.
Pentru catolic, mărturisirea trebuie să fie însoţită de căinţă. Doar atunci absoluţiunea poate şterge greşeala şi
garanta mântuirea. De aici şi uriaşa importanţă a refuzului absoluţiunii, curent aplicată din a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea. Această măsură rigoristă îl exclude în mod public pe credincios din comuniunea pascală; ea îi
inculcă ideea de damnaţie posibilă. „Prietene, eşti pierdut", „Fiule, eşti damnat", declară fără să clipească Jean-
Marie Vianney la doi dintre penitenţii săi.
Ar fi eronat să punem într-o prea strictă opoziţie confesiunea şi direcţia de conştiinţă. Majoritatea ecleziaştilor,
câteva tinere şi câteva femei zeloase, aristocrate sau burgheze, în mare parte, ca şi unele domnişoare bătrâne
instalate în vecinătatea parohiei beneficiază de o direcţiune de conştiinţă permanentă, personalizată. Aceşti
privilegiaţi sunt însă o minoritate. Confesiunea rămâne totuşi la fel de solicitată, mai ales că ea implică întotdeauna
supunerea la magisteriul spiritual; cele câteva cuvinte care preced enunţul penitenţei aplicate păcătosului, apelul la
bunele hotărâri constituie o formă,
150

fără îndoială frustă, de direcţie de conştiinţă.


Teoretic, credinciosul trebuie să se confeseze preotului din parohia sa. Până către 1830, clerul rural va invidia
această prerogativă a clerului urban; drept urmare, se va instaura o anume libejtate, credinciosul având dreptul de
alegere a preotului. în mediile fervente, alegerea unui confesor constituie un adevărat rit de trecere; pentru tânăra
care se întoarce de la pension şi se află pe cale de a-şi face intrarea în lume, decizia este deosebit de importantă.
Citind corespondenţa tinerei Fanny Odoard, înţelegi cât de decisivă se poate revela influenţa directorului ei de
conştiinţă, abatele Sibour, viitor arhiepiscop al Parisului. Calităţile respective ale confesorilor alimentează, la
rigoare, conversaţia doamnelor. In parohiile citadine, anumiţi preoţi s-au specializat: unii îi ascultă, de preferinţă,
pe copii şi pe tineri, alţii - pe servitori. Unii
lintre aceşti pastori se bucură de o mare reputaţie; când ipare un caz greu de conştiinţă, ei constituie un recurs
;xtraordinar. Preotul din Ars rămâne modelul suprem al icestor apostoli ai mărturisirii. Vreme de aproape treizeci

66
le ani, el rămâne şaptesprezece ore pe zi prizonierul şirului ie credincioşi, care se înghesuie dinaintea
confesionalului
ău, supravegheaţi de un adevărat serviciu de ordine.
'aptul că persoana „bunului părinte" a suscitat pelerinajul :el mai important din ţară atestă limpede importanţa
acramentului. Dar Jean-Marie Vianney nu este singurul, -'ărintele P.A. Mercier, retras la Fourviere la vârsta de
aptezeci de ani, va asculta douăzeci de mii de penitenţi
n mai puţin de patru ani.
Nesatisfăcut de rutina mărturisirilor ordinare, credinciosul poate întreprinde o confesiune generală a greşelilor sale.
în felul acesta procedează convertiţii; precum acel profesor fascinat de preotul din Ars şi care nu se mărturisise unui
preot de patruzeci şi patru de ani. Confesiunea generală poate încorona o retragere, o misiune, un pelerinaj; ea se
impune celor aflaţi în agonie, dar care nu şi-au pierdut luciditatea.
Practica sacramentului
Ciaude Langlois notează că, în dioceza Vannes, între 1800 §i 1830, frecvenţa sacramentului de penitenţă este
diferenţiată în funcţie de individ. Confesiunea lunară este, încă din această perioadă, obligatorie în stabilimentele
secundare. Deja, unele suflete pioase, în general familii
151

întregi, primesc împărtăşania şi se confesează în mod frecvent, astfel încât episcopul se declară chiar neliniştit de
oboseala suplimentară pe care aceşti credincioşi mult prea zeloşi o impun clerului. Ar fi totuşi imprudent să
supraestimam această nouă cerinţă populară. De-a lungul secolului, ţăranii din dioceza Belley vor rămâne ostili faţă
de confesiunea frecventă. în dioceza Arras, permanenţa unui anume rigorism îi face pe pastori neîncrezători faţă de
această practică. în Bretania de Sus, o asemenea practică nu se va dezvolta înainte de secolul al XX-lea. Până atunci,
masa credincioşilor se mulţumeşte sa meargă de trei-patru ori pe an la confesional.
Sacramentul de penitenţă nu scapă, nici el, dimorfismului sexual, care caracterizează practica religioasă din veacul
al XlX-lea. Statisticile făcute în dioceza Orleans la cererea monseniorului Dupanloup. analiza cantitativă a
penitenţelor din parohia preotului din Ars, doleanţele exprimate de pastori cu prilejul vizitelor lor pastorale, pe
scurt, toate sursele converg către aceeaşi concluzie: feminizarea sacramentului. Această tendinţă va fi accentuată de
„confesiunea în dependenţă" (Ph.Boutry): preotul primeşte, totodată, misiunea de a veghea asupra purităţii tinerei
fete, asupra fidelităţii soţiei şi cinstei servitoarei.
De-a lungul primei jumătăţi 'a veacului, confesiunea copiilor nu intră în sfera de interes a clerului francez. în
Bretania, notează Michel Lagree, ea nu se practică înainte de prima împărtăşanie, adică înaintea vârstei de
doisprezece ani. în 1855, Roma începe să critice această limitare. Clerul francez se va plia puţin câte puţin la noile
injoncţiuni; în 1861, sinodul episcopilor bretoni cere ca preoţii să accepte şi ascultarea mărturisirii - nu numai
formale - a celor mici. Foarte repede, ritmul confesiunii infantile se accelerează; la finele veacului al XlX-lea, el va fi
calchiat pe ritmul practicat de adulţi. în 1910, o dată cu răspândirea decretului Quam singulari, împărtăşania
individuală este instituită în toate diocezele. Totuşi, în dioceza Saint-Brieuc, şi nu este decât un exemplu printre
altele, credincioşii dau dovadă de multă reticenţă în privinţa noii practici.
Băieţii, în marea lor majoritate, încetează să mai frecventeze confesionalul, după primirea primei împărtăşanii.
Detaşarea bărbaţilor faţă de acest act variază totuşi după regiuni; în câmpia Lys-ului, la sfârşitul secolului, 60%
dintre ei primesc împărtăşania în perioada pascală; în zona meridională a regiunii Artois, doar câţiva

152

kilometri mai departe, nu mai rămân decât 20%. Pentru unii tineri muncitori, în special, experienţa confesiunii este
profund decepţionantă. Norbert Truquin povesteşte cu umor cum, cu prilejul unicei sale tentative, 1-a abandonat pe
bunul preot, care voia neapărat să ştie dacă „se întâlnea cu femei". Pentru a-i readuce pe bărbaţi la o practică pe care
marea majoritate a bărbaţilor o părăsiseră, clerul nu-şi precupeţeşte eforturile, infructuoase de cele mai multe ori; el
ştie chiar, la nevoie, să dea dovadă de un anume laxism. In 1877, statutele sinodale din Montpellier îi sfătuiesc pe
confesori de a-i nu lăsa pe domni să aştepte prea mult, de a evita o interogare prea amănunţită asupra luxuriei şi de
a uza de cea mai mare îngăduinţă în ceea ce-i priveşte.
Evoluţia teologiei morale
Aceste sfaturi amintesc că teologia morală şi atitudinea confesorilor nu au încetat să evolueze de-a lungul secolului.
îndată după Concordat, şi aceasta până către 1830, triumfă un soi de rigorism care se înscrie în tradiţia
gallicanismului, mai degrabă decât în cea a jansenismului. Pastorii sunt obsedaţi de ideea damnării şi de teama unei
confesiuni-sacrilegiu. Atitudinea rigoristă se acordă cu tonul predicilor asupra sfârşitului lumii. Refuzurile şi

67
amânările absoluţiunii sunt, în epocă, practici frecvente. Acestea lovesc, în special, în păcătoşii recunoscuţi public,
înrăiţi şi, în nici un caz, în aceia pe care teologii îi consideră drept „ocazionali" sau „recidivi". De ce să ne mai mirăm
atunci când descoperim în aziluri un mare număr din acele femei atinse de monomanie religioasă, care se
torturează prin inepuizabile autopedepsiri şi eşuează în anorexie, pentru ca Dumnezeu să cruţe restul omenirii de
pedeapsa meritată de păcatele lor?
Acest rigorism al tribunalului conştiinţelor se întemeiază pe condamnarea a tot ce decurge din această sociabilitate
festivă sau ludică ce scapă clerului. Balul, ,,adunările",„iertările" bretone, cârciuma, şezătoarea ţărănească, masa de
nuntă, riturile relaţiilor juvenile şi chiar simpla cochetărie care dezvăluie orgoliul corpului cheamă fulgerele acestor
preoţi întunecaţi. Vechea temă a „decolteului"* indecent este, cu acest prilej, reînviorată prin evocarea ghilotinei,
răzbunătoare teribilă a viciilor
* Joc de cuvinte: decolletage = decoltat - decapitat (n.tr.)
153

din Vechiul Regim. în vreme ce Jean-Marie Vianney îi critică violent pe tineri şi pe părinţi, preotul din Veretz îi
împiedică pe ţărani să danseze. Chiar şi în timpul celui de-al Doilea Imperiu, preotul din Massac, în regiunea Tarn,
umblă cu paşi mari - înainte de liturghie - prin traveele bisericii ca să inspecteze ţinuta femeilor; uneia dintre ele
chiar nu se dă înapoi să-i taie o meşă de păr, pe care o consideră prea exuberantă.
Totuşi, începând cu 1830, se operează o anume destindere. în următorii douăzeci de ani, datorită eforturilor depuse
de pastori hotărâţi, al căror model este monseniorul Devie, episcop de Belley, doctrinele lui Alphonse de Liguori,
traduse de Thomas Gousset, se impun treptat în seminariile şi reuniunile clericale. Această nouă teologie morală
invită confesorul la prudenţă şi indulgenţă; ea îndeamnă la evitarea acelor atitudini care să-1 arunce în deznădejde
pe păcătos. A aduce pacea în suflete pare, de acum înainte, mai util pentru mântuire decât a le înspăimânta.
Influenţa iezuiţilor, aceea a lui Lamennais, apoi, la un mod mai general, progresele pietăţii ultramontaniste vin în
sprijinul umanizării sacramentului de penitenţă. Masa credincioşilor începe să asimileze cele mai simple injoncţiuni
ale teologiei morale; prin chiar acest fapt, cuvântul clerical nu mai este atât de neîndurător; şi iată că teribilul preot
din Ars, de acum îmblânzit, nu va înceta să-şi amestece lacrimile cu acelea ale penitenţilor.
O întoarcere parţială la rigorism are loc în perioada celui de-al Doilea Imperiu; sexualitatea în cadrul căsătoriei
concentrează de data aceasta fulgerele clericale. în vreme ce dr. Bergeret hărţuieşte, din cabinetul său, „fraudele
conjugale", clerul se hotărăşte să declare război „onanismului soţilor". De la 1815 la 1850, remarcă Jean-Louis
Flandrin, Biserica a dat dovadă de o anume pasivitate în acest domeniu. Acum se operează „difuziunea discretă" a
contracepţiei. Controlul naşterilor se răspândeşte în parohia din Ars, ca şi în dioceza din Mans, după cum
recunoaşte episcopul ei, monseniorul Bouvier. Totuşi, teologii romani continuă să considere că o soţie poate accepta
raporturile sexuale, deşi ştie, din experienţă, că soţul ei practică aşa-numitul coit întrerupt-Biserica vede în acest
laxism un mijloc prin care să se evite ca femeia să devină victima maltratărilor, iar bărbatul să se refugieze în
fornicaţie,
începând cu 1851, atitudinea Romei devine mai severă; rivalitatea care se instaurează între om şi
154

Dumnezeu în vederea stăpânirii izvoarelor vieţii inspiră nelinişte. Pe viitor, teologii Sfântului Scaun vor condamna
cu fermitate orice formă de cooperare, chiar pasivă, din pârlea femeii dacă soţul ei practică onanismul. Biserica
Franţei urmează această evoluţie mai repede, se pare, decât s-ar fi gândit odinioară Jean-Louis Flandrin. încă de la
începuturile celui de-al Doilea Imperiu, monseniorul Parisis cheamă clerul din dioceza Arras-ului la o fermitate
sporită. Din 1860, noul episcop de Belley adoptă aceeaşi atitudine. înfrângerea şi Comuna accentuează acest nou
rigorism. Confesorii, până atunci foarte discreţi la capitolul cărnii, vor împinge interogatoriul mult mai departe, de
acum înainte; a trecut vremea când asupra unui asemenea subiect regula era de a se aştepta întrebările penitentului.
Puterea insidioasă a confesorului
Aprofundarea investigaţiei se produce în timpul în care se desfăşoară ofensiva anticlericală. Cartea lui Michelet
Dupretre, de la femme, de la familie (Despre preot, despre femeie, despre familie), inaugurase, în 1845, o mare
dezbatere. Se cunoaşte în ce fel romancierii au pus stăpânire pe această temă. Zola (La Conquete de Plassans -
Cucerirea lui Plassans), Edmond de Goncourt (Madame Gervaisais - Doamna Gervaisais), George Sand
(Mademoiselle de la Quintinie - Domnişoara de la Quintinie), SârPeladan (Le Vice supreme - Viciul suprem)
consideră confesiunea drept una din problemele majore ale timpului. Campania dobândeşte noi accente la
publicişti. în 1885, Leo Taxil şi Karl Milo lansează Les Debauches d'un confesseur (Destrăbălările unui confesor).
Literatura militantă şi presa anticlericală dezbat subiectul; Jean Faury a dovedit-o din plin în legătură cu Tarn.
Ostilitatea faţă de confesor suscită chiar câteva reacţii populare: deja, în 1839, ţăranii din Dompierre-en-Dombes

68
înaintaseră o cerere împotriva preotului lor, ale cărui întrebări „scoteau la iveală prea multe". Nici în obscuritatea
confesionalului său, preotul nu poate fugi de gura satului. Pe de altă parte, a trecut multă vreme de când, în mediile
muncitoreşti, spionajul susţinut de preot era resimţit ca o problemă cotidiană.
Ofensiva anticlericală se ordonează în jurul a patru teme majore. Puterea insidioasă de care dispune confesorul
jenează libera înflorire a individului; nevoia permanentă de recurs se opune autonomiei persoanei, pe care
155

neokantienii întemeiază viaţa morală. Indiscreta voinţă de a şti, care traduce încă ancheta laterală în rândul
familiarilor şi al vecinilor, conduce la un control absolut al ritmurilor celor mai intime ale subiectului; ea riscă să
ducă la o adevărată estompare a fiinţei, la ceea ce Michelet califică drept „transumanizare".
Punerea în cauză a sexualităţii clericale se operează în multiple feluri, uneori contradictorii. Posesor al unei înalte
ştiinţe a păcatului carnal, confesorul, prin întrebările sale excesive^trezeşte sufletul nevinovat la primele emoţii ale
viciului. înspăimântată şi dezgustată de cuvintele directorului său de conştiinţă, Suzanne Voilquin decide, la vârsta
de paisprezece ani, să renunţe la a mai recurge la sacramentul penitenţei.
Obsedat de femeie, a cărei rochie - purtată şi de el - şi sensibilitate, manifestată şi de el, atestă că îi este apropiat,
deşi frustrat, prin jurământul de castitate, preotul riscă în orice clipă să fie tulburat, chiar îmbătat, de impudoarea
mărturisirii feminine. Această temă alimentează imaginea preotului seducător, prezentă de-a lungul atâtor pagini
din literatura franceză. Confesorul, prin întrebările sale, cere imperativ să devină confidentul zbenguielilor
conjugale; el pătrunde secretele cele mai intime şi, prin injoncţiunile sale, pretinde să fie un ghid pentru ceea ce se
desfăşoară în pat. El riscă deci să jeneze înflorirea hedonică a cuplului. Supravegherea prea strânsă pe care o
exercită asupra purităţii tinerei fete vine, uneori, să contracareze proiectele matrimoniale; cuvântul confesorului
poate chiar să trimită la mănăstire pe fiica unui liber cugetător.
Pentru soţul gelos pe autoritatea sa, preotul a devenit un concurent. Nu libertatea femeii o apără anticlericalii, şi ei
însetaţi de virtute feminină. Ingerinţa preotului şochează sentimentul lor de proprietate. Această gelozie faţă de
intrusul care vrea să domine viaţa privată, care abuzează, la nevoie, de vizitele la domiciliu, care stă la pândă,
aşteptând să-i cadă în mână sufletul fragil al soţiei, ia forma unui adevărat „machism anticlerical" (Jean Faury).
Ameninţarea pe care clerul o exercită asupra averilor constituie ultima din marile axe ale acestei lupte. Articolul 999
din Codul civil prevede, într-adevăr, că un confesor nu-şi poate moşteni penitentul. Orice legat pios va fi
considerat, de acum înainte, de către anticlericali drept o spoliere.
însufleţirea cu care se desfăşurau aceste certuri ne lasă să ghicim importanţa mizei. Confesiunea, în ochii
156

adversarilor săi, ameninţă, totodată, secretul sporit al vieţii private, imperativele noii etici individualiste şi înflorirea
acelui cuplu fratern, visat de Michelet. Dacă un cercetător ar poseda toate sursele acestui dialog al transgresiunii şi
al culpabilizării, el ar reuşi să pătrundă în profunzimile istoriei necunoscute a vieţii private.
Se întâmplă ca descoperirea unei corespondenţe să ne ajute să ridicăm voalul şi să ne dezvăluie realitatea dramelor
din spaţiul confesiunii. în 1872 şi 1873, Eugene Boileau, tânăr şi bogat anticlerical, care colecţionează tăieturi din
presă cu privire la preoţi scandaloşi, îi explică logodnicei sale, într-o serie de scrisori emoţionante, cum concepe el
viitoarea lor legătură. Indignat să afle că tânăra este terorizată de un confesor cu atitudine ambiguă, care încearcă să
o spolieze şi să o seducă totodată, el îi cere să rupă cu acest trist personaj. Copiii care se vor naşte din acest cuplu nu
vor fi botezaţi.
Mărturisirea sexuală şi secretul medical
Este bine să măsurăm cu atenţie cât de grea se dovedeşte a fi mărturisirea tarei sau a maladiei sexuale. Ca dovadă,
teama de cuvinte. în societatea bună, chestiunile legate de sex nu sunt abordate cu adevăratul lor nume. Când
romancierii vorbesc despre impotenţă, ei se mulţumesc să sugereze eşecul. Sifilisul impune un subterfugiu
lingvistic: bolnavul „o frecventează pe sfânta Veronica"; începând cu 1902, el devine un „avariat". Expresia, destul
de blândă, împrumutată din teatrul lui Brieux, permite în sfârşit abordarea acestui subiect torturant în conversaţiile
de salon. în cele unsprezece mii patru sute de scrisori ale familiei Boileau nu este niciodată vorba de tară sau
greşeală sexuală; nu se găseşte nici o aluzie la bolile de piept, asupra cărora apasă acelaşi tabu.
Literatura medicală confirmă această dificultate a mărturisirii. Preotul Alfred Fournier, autor al lucrării La Syphilis
des innocents (Sifilisul nevinovaţilor), citează cazul unei tinere fecioare contaminate printr-un sărut şi care, cu
corpul acoperit cu leziuni, a păstrat pentru sine, până la sfârşit, teribilul secret. Cutare ofiţer îşi zboară creierii, la
ieşirea din cabinetul medicului, ca să nu fie obligat să-i scrie castei sale logodnice că suferă de sifilis. Un tânăr nu-i
poate mărturisi mamei sale că este contaminat; îi este greu să-i spună chiar şi tatălui său. >,Nu te teme să-mi
mărturiseşti", îi scrie în legătură cu

asemenea probleme Marie-Laurent Odoard fiului său, Henri, student la Paris.

69
In acest domeniu, confidentul privilegiat, adesea unicul, este medicul. Or, chiar în umbra cabinetului, mărturisirea
este dificilă. Practicienii se plâng care mai de care de neputinţa de a obţine mărturisirea tânărului onanist. Bergeret
trebuie sa dea dovadă de multă răbdare înainte ca propriii săi clienţi să-şi recunoască „fraudele conjugale". Femeile,
am văzut deja, ezită înainte de a apela la speculum. începând cu 1880, maladia genitală devine mai obsedantă.
Dogma în ascensiune a moştenirii sifilisului întreţine ideea imposibilităţii însănătoşirii; ea impune în spiritul
bolnavului imaginea unei descendenţe de avortoni, sortiţi unei morţi precoce. Occidentul suferă de ispita eugeniei.
Secretul medical se clatină.
La drept vorbind, puţini indivizi pot beneficia de el. Consiliul de revizuire constituie o bună ocazie pentru
examinare publică. La spital, cu prilejul vizitei, ftizicii sunt prezentaţi grupului de carabinieri; Charcot expune la
vedere istericile de la Salpetriere pentru luarea aminte a societăţii bune. Venerienii parizieni, îngrămădiţi la
Lourcine sau la Saint-Lazare, sifiliticii regrupaţi în săli speciale din spitale sau din închisori de provincie nu au nici
o posibilitate să-şi ascundă starea în care se află. Proxeneţii avertizaţi îşi racolează „marfa" chiar de la marginea
patului; cunoştinţele din cartier ştiu la ce trebuie să se aştepte. La ţară, zvonul îl desemnează pe cel care are
„sângele putred". Trebuie să aşteptăm sfârşitul de secol şi consultaţiile dermatologice de la spitalul Saint-Louis
pentru ca, în cele din urmă, să aibă loc „bruiajul", iar poporului să i se ofere noul privilegiu al unui relativ secret.
în mediul burghez, de unde se recrutează clientela privată a specialiştilor, treburile merg altfel. Aici, tara genetică
riscă să jeneze strategia matrimonială. Vindecarea este insuficientă; ea nu redă toate şansele de restabilire unui
tânăr, cunoscut ca bolnav de piept. Teama de o recidivă sau de o descendenţă compromisă continuă să-1 plaseze în
rândul infirmilor; de unde şi importanţa secretului. Familia Marthei se teme ca nu cumva presupusa isterie a tinerei
normande să jeneze căsătoria verilor din Bourgogne. Din fericire, articolul 378 din Codul penal îi impune medicului
tăcerea.
De la 1862 la 1902, ereditarismul dominant îi face totuşi pe unii patroni să repună în discuţie dogma. După părerea
lor, ar trebui înainte de toate oprită procrearea de fiinţe degenerate. Preoţii Brouardel, Lacassagne şi Gil-
158

bert-Ballet propun, pe de altă parte, a se apela la subterfugii. Ei sugerează părinţilor tinerei să-1 roage pe logodnic
în sensul de a contracta o asigurare de viaţă; ceea ce îl va obliga să se supună unei severe vizite medicale. Brouardel
propune, de asemenea, aranjarea unei întrevederi între cei doi medici de familie; fiecare îşi va da avizul cu privire la
clientul lui fără a trăda secretul profesional. Duclaux propune ca logodnicul să fie obligat să-şi dea cuvântul de
onoare... O mică minoritate de medici, condusă de Louis-Adolphe Bertillon, predică „cazierul medical" sau
„dosarul sanitar" individual, în care s-ar putea reconstitui istoria patologică a subiectului şi aceea a ascendenţilor
săi. Unii discipoli ai lui Galton înclină pentru examinare şi certificat, care să ateste că respectivul celibatar este „bun
pentru căsătorie". Ei nu vor reuşi să impună această măsură înainte de primul război mondial. în 1903, o anchetă
dusă de Cronica medicală arată că practicienii sunt ostili „legii matrimoniale". Marile ore ale terorii ereditariste au
trecut; discipolii lui Pasteur nu mai sunt apăsaţi - după cum vom vedea - de aceleaşi angoase ca şi discipolii lui
Benedict Morel sau Prosper Lucas. Acest eşec mai arată, în plus, cu câtă vigilenţă înţelegeau clasele dominante de
atunci să protejeze secretul vieţii lor private.
Confidenţa juvenilă
Izolarea impusă băieţilor şi fetelor din mediul burghez, cu grijă deconectaţi de sociabilitatea populară şi cantonaţi în
relaţiile mondene, codificate la maximum, incită la prietenia particulară şi pasionată; dificultatea mărturisirii
înteţeşte dorinţa de a povesti unui tovarăş ales. Confidenţa juvenilă, respectuoasă a clivajului sexual joacă aici un
rol primordial în elaborarea personalităţii.
Alegerea unei prietene de inimă constituie un episod important în viaţa adolescentei. Mamele încurajează asemenea
legături durabile între fete serioase şi profund sincere. Ele speră că temeinicia unui astfel de ataşament, antiteză a
frivolităţii de care suferă prieteniile mondene, va fi unul din acele puncte fixe ce vor permite fiicei lor să se orienteze
în viaţă. în vreme ce riturile sociabilităţii juvenile încep să se destrame, vom vedea în curând cum aceeaşi grijă a
prieteniei privilegiate începe să ia proporţii Şi în zona rurală. în familiile catolice, cel mai adesea tovarăşa de
comuniune este fiinţa care cristalizează această
159
\

nevoie de ataşament inalterabil. întrebate în 1976, bătrânele din Bue-en-Sancerrois ridicau în slăvi - într-un singur
glas - rolul binefăcător al acelei companii.
Smulgerea din căldura ambianţei familiale, plonjarea brutală în atmosfera crudă a pensionatului impun urgenţa
unei prietene de suflet. Regulamentul încurajează chiar o asemenea înclinaţie; încă de pe vremea Doamnei de
Maintenon, fetele mai mari erau încurajate să ia sub protecţia lor pe câte una din tinerele lor colege nou-venite.
George Sand a relatat cu lux de amănunte frumuseţea şi drăgălăşeniile acestor prietenii privilegiate. In această lume

70
închisă, segregarea sexelor întreţine gestica ambiguă a inseparabilelor. Aici, între fete se fac schimburi de portrete şi
jurăminte. Adesea, prieteniile se dovedesc a fi durabile. Ieşite din pensioane şi încremenite în aşteptarea căsătoriei,
„fetele mari" poartă o abundentă corespondenţă; ele îşi fac vizite reciproce. Există o mulţime de exemple privind
temeinicia unor astfel de ataşamente. Eugenie de Gu6rin este ea însăşi uimită pentru faptul de a fi reuşit să ţeasă o
adevărată reţea de fete cuminţi, tandre şi precoce maturizate prin experienţa morţii familiale. Bineînţeles,
veriş^oarele joacă adesea rolul de interlocutoare privilegiate. In familia Boileau, ele folosesc liirjba engleză pentru a
dejuca astfel curiozitatea părinţilor. Intre Nîmes şi Mercurol, Fanny şi Sabine Odoard îşi încredinţează una alteia
mii de mici secrete. Şi de această dată frapează seriozitatea corespondenţei; în acest schimb de scrisori nu este vorba
de vreun Făt-Fru-mos, ci de scrupule de conştiinţă, de ordonare a vieţii. Când se anunţă epidemia de holeră, tânăra
Fanny îşi ia toate precauţiile, îşi pune în siguranţă hârtiile intime şi se pregăteşte pentru a trece dincolo de această
lume. Obişnuită să joace în familie rolul de infirmieră şi de înger binefăcător pe lângă oamenii săraci din vecinătate,
tânăra - chiar dacă face parte dintr-un mediu ales - este familiarizată cu durerea.
Asemenea corespondenţe ar putea să pună sub semnul îndoielii validitatea topos-ului, esenţialmente masculin,
după care tinerele fete sunt nerăbdătoare să afle povestirea voalată a întâmplărilor din noaptea nunţii, relatate de
cea mai bună prietenă a lor. Se ştie cum a fost folosită tema în cauză între publicarea celebrelor Memorii ale celor
două tinere căsătorite (1842) şi aceea a romanului Cherie de Edmond de Goncourt (1889).
Mult diferită, dar la fel de intensă, apare amicalitatea masculină, care se înfiripă în pensioane, colegii sau pe băncile
facultăţii. Aceşti tineri au experienţa dragostei, deseori sub o formă degradantă. Le este imposibil să mărturisească
această experienţă părinţilor; nu mai fac

deloc apel la un confesor, iar partenerii lor sexuali nu ar putea înţelege asemenea confidenţe; oricum, aceştia îl
reprezintă pe Celălalt, prada, faţă de care este preferabil să nu te dezvălui. Aceşti tineri burghezi, deşi - în
străfundul inimii lor - se ştiu chemaţi să devină asesori sau funcţionari notariali, nutresc visul superb al unor
ambiţii nemăsurate; ei detestă platitudinea; se cred destinaţi să urce culmile măreţiei. Cultura lor e plină de orgoliu.
Toate acestea fac din amicali-tatea masculină unul din versanţii educaţiei sen¬timentale şi sexuale, şi anume, cel
referitor la experienţa trăită. Ceea ce ?|3
k
duce, de asemenea, la * supralicitarea deriziunii, la exaltarea virtuţilor râsului şi ale glumei. Astfel funcţionează, în
jurul tânărului Flaubcrt, „francmasoneria băieţi¬lor" de la colegiul din Rouen ( J.-P. Sartre).
Practicile acestor prietenii privilegiate nu sunt acelea ale cercului sau ale cenaclului, frecventate de tineri. Povestirile
se înfiripă doar în cursul vizitelor private, al reuniunilor vesperale sau nocturne, la gura sobei. Flaubert va păstra
mult timp nos¬talgia serilor de la Croisset, petrecute - în fum de ţigară - împreună cu unul dintre prietenii săi:
Alfred Le Poittevin, Ernest Chevalier sau Maxime Du Câmp. Plimbările şi conversaţiile printre copaci, ba chiar mai
mult, partidele în doi la bordel, pecetluiesc aceste prietenii profunde. „Fetele, notează, în acest sens, Jean-Paul
Sartre, sunt o proprietate colectivă, care este împărţită; fiecare povesteşte, cât mai grosolan cu putinţă, despre
partidele de picioare în aer"; astfel se manifestă „voinţa de a jertfi celălalt sex în numele camaraderiei virile şi, pe ici-
pe colo, homosexuale, ca orice virilitate afişată".
O abundentă corespondenţă, ţesută, de astă dată, din confidenţe sexuale, întreţine aceste prietenii, pe care doar

aBBiH

161

moartea le desface. Etalarea scorurilor bordeliere, invective grosolane la adresa burghezilor, povestirea glumelor de
altădată au, aici, drept funcţie atenuarea rănilor provocate la descoperirea realităţii adulte.
O dată cu recrutarea (1872), această conivenţă juvenilă va desena modelul popular al camaradului de regiment.
Până atunci însă, mobilitatea impusă tinerilor proletari din marile oraşe de către hazardul angajării şi de
precaritatea locuinţei împiedică oarecum dezvoltarea acestor solide prietenii, ce par rezervate doar ţăranilor, uniţi
prin vecinătatea durabilă, şi burghezilor, care beneficiază de experienţa mult jinduitei privacy. Cei câţiva muncitori
care şi-au redactat Memoriile vorbesc despre camaraderie întâmplătoare, despre simpatie de ocazie, care te leagă
pentru câteva luni de un tovarăş de cameră sau de atelier; fluiditatea şi dispersarea amicalităţii se regăsesc până şi
în adăposturile imigranţilor temporari. Este adevărat însă că acesta este un subiect obscur care ar merita un studiu
atent.
Conivenţa fratelui şi a surorii

71
Să revenim la burghezie. Există aici o excepţie de la bariera care separă sexele: relaţia privilegiată, care poate uni
fratele şi sora, şi a cărei importanţă mi se pare mult prea rar scoasă în evidenţă. Legătura ce se ţese între mamă şi
fiică, pe care stricta diferenţiere a rolurilor sexuale nu face decât să o strângă şi mai mult, a contribuit fără îndoială
la ocultarea formelor juvenile de ataşament. Fratele este singurul băiat cu care o fată tânără putea - pe atunci - să se
arate familiară; sora reprezintă singura fată cuminte pe care un băiat o cunoaşte în intimitate. Severitatea moralei şi
rigoarea codului de frecventare determină, în acelaşi timp, exaltarea fraternităţii - ca importanţă socială - şi
reducerea expansiunii sale sentimentale. Fantasmele reciproce întreţin o anume confidenţă - în mod minor - în care
se topesc dorinţa şi teama de a se dărui. Flaubert renunţă la libertatea tonului, evită cruditatea povestirilor atunci
când i se adresează micuţei Caroline, de care se simte legat printr-un sentiment profund, după cum singur
mărturiseşte.
Sora, cel mai adesea subjugată de cultură şi de experienţa lumii virile, are faţă de fratele ei o admiraţie, dublată de o
atentă afecţiune, cvasimaternă. Ea se teme pentru sănătatea lui, pentru ca nu cumva să-şi piardă credinţa, să nu aibă
vreun eşec. Părinţii contează, de altfel, pe ea pentru a-şi moraliza fiul. Devotamentul Eugeniei
162

de Guerin faţă de Maurice constituie un caz extrem; descoperim însă, deşi mai puţin pregnant, un sentiment de
aceeaşi natură la Sabine Odoard, legată, se pare, mai mult de fratele ei, Henri, studenţia Paris, decât de searbădul
său soţ, ales de familie. în ambele cazuri se regăsesc aceeaşi disimetrie sentimentală, aceleaşi plângeri neîncetate cu
privire la raritatea curierului şi a confidenţei. Sora reprezintă ceara moale şi ductilă care autorizează
pygmalionismul fratelui, fasonarea liniştită a dublului. In această relaţie, „băiatul" îşi face dinţii, se experimentează;
îi este oferită de timpuriu ocazia de a o modela pe acea tânără din visele sale şi a se pregăti, astfel, de o
conjugalitate, pe care imperativele poziţiei sale îl obligă să o amâne. Există o lipsă nesfârşită de modele de cupluri,
care de la legătura tulbure dintre Rene şi Lucile, obsedează sfera domestică. Balzac şi Laure, Stendhal şi Pauline,
Mărie de Flavigny şi Maurice constituie, împreună cu fraţii Guerin, exemplele cele mai evidente ale unui astfel de
ataşament. Se pare că exaltarea acestei relaţii, care ţine de miracolul a două fiinţe făcute una pentru cealaltă şi de
mitul androginului, a fost mai puternică atâta vreme cât romantismul şi-a exercitat influenţa. La sfârşitul secolului,
această proximitate se atenuează; sora sa mai mare, blândă şi bună, îl agasează pe Jules Renard.

1I

Circulaţia secretelor familiale


Corespondenţa familială, după cum s-a văzut, atinge acum o densitate excepţională. Membrii dispersaţi ai
parantelei nu pierd contactul dintre ei. Reţelele, care ni se dezvăluie printr-o pură întâmplare de conservare a
arhivelor, sunt la fel de strânse în cazul familiei Odoard de Mercurol şi Dalzon de Chandolas, ca şi în cel al familiei
Boileau de Vigne.
Acest ritual imperios pregăteşte vizitele; el însoţeşte schimburile de daruri şi servicii, întemeiate pe
complementaritatea geografică sau funcţională. Prin scrisori se transmit informaţii despre persoane, recomandări,
ştiri bursiere, sfaturi. Din jocul schimbului se desenează o ierarhie familială. Aceasta rezultă din rangul de naştere
sau se întemeiază pe succesul personal. Aime Dalzon, inginer la Saint-Etienne, a reuşit să facă o carieră destul de
strălucită. Frate admirabil, el este copleşit de o puternică nevoie de afecţiune pentru Arsene, rămasă acasă. îşi ajută
familia, de departe; îşi ia asupră-şi nenumărate formalităţi administrative; îi descrie fratelui său noul material de
sericicultură; îi indică oscilaţiile posibile ale cursurilor la mătase; îl face să profite de

relaţiile de care dispune socrul lui. El va fi cel care va alege internatele pentru nepoţii şi nepoatele sale.
Aceste corespondenţe ale maturităţii sunt avare în confidenţe, în mărturisiri individuale. Aici, de pildă, nimeni nu-
şi povesteşte viaţa sexuală. Cititorul găseşte, în această corespondenţă, mai multe reţineri şi mai puţine iluzii. Fără
îndoială, „prostiile" s-au făcut mai rare în aceste existenţe aşezate. In schimb, cu excepţia cazului Boileau, o familie
extrem de avară în confidenţe, ale cărei scrisori sunt citite cu voce tare în cercul intimilor, secretele familiale circulă
neîncetat în această corespondenţă a maturităţii. Dulapul, unde sunt încuiate tarele, îi obsedează, cel puţin, pe
responsabilii sferei domestice. La familia Odoard, este vorba de maladia mentală a primului născut, Auguste, şi de
faptele reprobabile ale unchiului cleric, care - nu se va şti niciodată de ce - s-a văzut obligat să-şi caute refugiul la
Trappe. în corespondenţa de familie a Marthei, „dinamica" secretelor dezvăluie o latură caricaturală. „Greşeala"
fiicei, amanta unui birjar, este expusă cât se poate de limpede, de la început, în 1892; în schimb dezvăluirea variolei
de care suferise tatăl decedat se face mai lent şi cu mai multe precauţii. Aluziile transparente la „nenorocirea"
mamei, isteria fiicei generează bănuiala, înainte ca ginerele să înghită de-a binelea momeala. Ne explicăm, astfel,
motivaţia temerilor cauzate de căsătoria dintre veri; descoperim soarta tristă a surorii, Eleonore, condamnată la

72
celibat şi despre care gurile rele vor spune, după moartea ei, că era uşor hidrocefală. Legat de acest episod tragic,
imaginea matuşii Dide din familia Rougon-Macquart pare oarecum edulcorată.
în faţa greşelii şi a tarei, familia face corp comun. Ea manifestă o totală solidaritate a secretului. Vorbăria despre
nenorocirile ce survin în cadrul parantelei susţine şi compensează, totodată, refuzul fugii; dezamorsează ispita
mărturisirii publice. Se regăsesc - fapt destul de curios -în rândul acestei burghezii comportamente detectate de
etnologi chiar în sânul ţărănimii. Pentru aceste familii de notabili, ca şi pentru acei oustaux din Gevaudan, secretul
vieţii private condiţionează capitalul onoarei şi, prin aceasta, reuşita strategiilor. în ambele cazuri, se^ impune ca
secretele celuilalt să fie desluşite de la început. în vreme ce lozerienii* îşi trimit „puştimea" la cafenea să tragă cu
urechea la zvonuri, astfel încât ei să-şi poată adapta tacticile, familiile burgheze, în situaţia când sunt nevoite să
depisteze tarele unui candidat la căsătorie, desfăşoară
Locuitori din Lozere, regiune din nord-vestul Franţei.
164

o redutabilă reţea de informaţii, a cărei complexitate o cunoaştem.


EDUCAŢIA SENTIMENTALĂ
Şl FRECVENTAŢIA TRADIŢIONALĂ
Iubirea romantică
Configuraţia sentimentului erotic, conduitele generate de el revelează, totodată, visele de tip erotic şi tensiunile care
traversează societatea. Chiar şi în acest domeniu, modelele imaginare şi practicile sociale se află într-o permanentă
evoluţie. Istoria contemporană a neglijat totuşi acest aspect al mentalităţilor. Avidă după serii, ea a preferat studiul
cantitativ al gravidităţii prenupţiale în locul^ celui axat pe corespondenţa intimă.
„închisorile" pe durată îndelungată se dovedesc, aici, deosebit de trainice; de aceea este preferabil să nu pierdem
din vedere vechile coduri care - subteran - continuă să ordoneze sentimentele. Dragostea curtenescă şi procedurile
sale de deliberare, neoplatonismul renascentist şi antropologia sa angelică, discursul clasic asupra uraganului de
sentimente, condamnarea „iubirii nebune" (,,le fol amour") de către clericii Reformei catolice influenţează
comportamentele amanţilor din veacul al XlX-lea, fie că aceştia sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă sau nu. în
fond, mult mai coercitive încă se dovedesc a fi sistemele moştenite de la secolul Luminilor. Reflecţia metafizicienilor
asupra esenţei sufletului, aceea a medicilor şi psihiatrilor privind statutul pasiunii, existenţa celor două naturi
sexuale şi primejdiile exceselor fiziologice, reflecţia teologilor asupra gravităţii relative la păcatul sexual modulează
conduitele amoroase.
Esenţialul rămâne însă elaborarea, apoi declinul iubirii romantice. Teoriile multiforme şi nesigure, care definesc
moralităţile relaţionale dintre suflet şi trup, formează fundalul acestei noi organizări a sentimentului erotic; nu vom
mai reveni asupra acestei problematici. Preferăm să ne ocupăm mai cu luare aminte de bipolaritatea naturii
feminine, la fel de indispensabilă pentru înţelegerea profundă a mentalităţilor din epocă. însemnată cu pecetea
anticei alianţe cu demonul, fiica Evei riscă în orice clipă să se prăbuşească în prăpastia păcatului; prin însăşi natura
ei, fiica Evei face necesar exorcismul. Femeia, mai
165

apropaiată de lumea organică, se bucură de o cunoaştere intimă a mecanismelor vieţii şi ale morţii. Femeia, care
tinde să se identifice cu natura, trăieşte în permanenţă sub ameninţarea forţelor telurice, a căror existenţă devine
manifestă în excesele nimfomanei şi ale istericei. Când aceste lave clocotinde ajung să se reverse fără nici o reţinere,
sexul slab se dezlănţuie, insaţiabil în iubirile sale, fanatic în credinţele sale, înspăimântător ca şi nebunul cuprins de
spasme. Inspiraţi de acest sistem de reprezentări, reorganizat la sfârşitul Vechiului Regim, artiştii din a doua
jumătate a veacului al_XIX-lea vor pune accentul pe enigma feminităţii. în acelaşi timp marmoreană şi bestială,
femeia-sfinx, încinsă cu şarpele, cu ochii strălucind de o lumină sălbatecă, răspunde codului hieratic al modern
style-uM, aşa cum extraordinar a fost analizat de Claude Quiguer. Romancierii, în special Zola, vor face ca acest
neliniştitor model, al femeii devoratoare, să apară până şi în rândul locuitorilor din foburguri. Pentru bărbaţii din
acele vremuri, obsedaţi de spaima de femeie, cel mai important lucru era domolirea sexualităţii partenerei lor şi
supunerea ei la ordinea masculină.
Intervine atunci codul religios. Descendenta Evei este, totodată, fiica spirituală a Măriei. în felul acesta, începe să se
deseneze şi polul alb al feminităţii. Deja, metodismul o exaltase pe femeia izbăvitoare. Veacul al XlX-lea va căuta în
ea pe îngerul cel bun al bărbatului. Miloasă, născută pentru caritate, femeia are datoria să fie o mesageră a idealului.
Martinismul* îşi manifestă aici influenţa. Existenţa, incontestabilă, a fiinţelor imateriale - îngerii - o implică şi pe
aceea a creaturilor intermediare, fără de care scara divină ar fi discontinuă. Femeia are vocaţia de a se înălţa pentru
a ocupa acest loc de mediatoare, de a se înclina apoi către bărbat şi de a i se revela în apariţii celeste.
înainte chiar de promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune (1854) şi de avântul luat de mariofanie (1846-
1871), literatura pioasă şi pictura mistică exprimă această fugă, departe de apăsările trupului, acel elan de angelism

73
diafan. Concepută în spaţiul iluminismului lyonez, pictura lui Louis Janmot, mai ales frumoasa Virginitas, traduce
această aspiraţie. Tânăra femeie îşi ridică ochii către cer, asigurând astfel comunicarea între partenerul ei şi lumea
invizibilă. Din această perspectivă,
*Sectâ mistică creată în 1785 de Martinez Pasqualis şi discipolul său Saint-Martin.
166

iubirea va fi cel de al doilea cer, afinitate trăită într-o comună aventură spirituală.
O legătură strânsă se ţese între procedurile confesiunii şi dialectica erotică, ca şi cum - notează Lucienne Frappier-
Mazur - refulatul ar urma, prin întoarcerea sa, căile asociative utilizate în timpul refulării. Experienţa romantică a
dragostei împrumută de la sacrament limbajul religios al mărturisirii, funcţia izbăvitoare a suferinţei, aşteptarea
recompensei. Acum, femeia este cea care deţine magisteriul spiritual; ea este cea care justifică alegerea.
Dar iubirea romantică îşi are originea într-o complexitate mai mare; limbajul religios se combină cu noul statut al
pasiunii. Tulburările sufletului, cataclismul fiinţei, rătăcirea, pe scurt, codul elaborat cel puţin în veacul al XVII-lea
şi împrospătat între 1720 şi 1760 se găseşte dintr-o dată într-un plan de fundal. între 1820 şi 1860, în special în
Franţa, are loc o adevărată reinventare a sentimentului. Pasiunea nu mai este de acum înainte decât energie; ea
provoacă acel şoc electric al fiinţei care premerge iubirii. Aceasta, legătură între doi indivizi şi, totodată, pătrundere
împreună în spaţiul unei sfere magice, asigură trecerea de la ordinea naturală la ordinea poetică. Acest sentiment
implică o asemenea afinitate spirituală încât fiecare din cei doi parteneri dobândeşte certitudinea că acordul subtil
muzical dintre ei va fi veşnic. „Iubirea în plenitudinea sa, scrie Paul Hoffmann, scapă realului şi trăieşte la
frontierele vieţii, unde prezenţa şi absenţa, chipul celui iubit şi imaginile amintirii şi ale visului se confundă."
Femeia este cea care va provoca trezirea bărbatului, acea „turbulenţă a sufletului", şi va întreţine nestinsa nostalgie
după o lume ideală. Rousseau a propus secolului romantic această perfectă completudine. El a redesenat mitul unui
androgin spritual; de aceea, a vedea în Sophie doar imaginea machistă a unei partenere supuse ar fi cel puţin o
interpretare reducţionistă. Această reactualizare a anticei nostalgii privind indiviziunea primitivă, totalitatea
originară şi mitică generează indecizia sexuală a partenerilor, atât de perceptibilă în pictura unui Janmot. Tocmai
acest bruiaj autorizează elanul fratern către ideal.
In felul acesta, cercul se închide şi, în mod neaşteptat, este redescoperit polul negru al feminităţii. Fecioara eterată,
diafană, neagă cu atâta tărie sexualitatea partenerului ei încât devine neliniştitoare, în mod insidios castratoare.
Bărbatul se trezeşte, astfel, victima aceleia pe care a înălţat-o pe scara îngerilor în speranţa că va reuşi să exorcizeze
mai bine animalitatea din el.
167

Şocul întâlnirii
Literatura cea mai larg difuzată propune acum modele de conduită, desenează itinerare spirituale, ilustrează noul
sistem al iubirii. Sunt clişee care proliferează; şocul întâlnirii, „apariţia" femeii, irupţia siluetei fugitive. Totodată,
scena amoroasă este regenerată: boschetul este înlocuit cu aleea din grădină, sau cărarea, pe care îndrăgostiţii se
plimbă în mijlocul naturii. Cuvântul este aici mediatizat; primează mesajul la distanţă. Cea dintâi privire a ochilor
care se încrucişează şi se cufundă pentru o clipă în străfundurile sufletului, muzica îndepărtată a vocii, dulceaţa
parfumului natural care scapă din toaleta lejeră salvează pudoarea feminină şi făuresc lanţuri indestructibile.
Dragostea romantică modifică statutul mărturisirii, exacerbează reacţiile ruşinii, instituie noi proceduri de
deliberare. Manifestarea dorinţei masculine contravine total codului angelic; de aici se naşte erotismul rafinat al
sistemului. In locul cuvântului, care ar putea fi prea scandalos, domneşte mult timp privirea, surâsul, in extremis
chiar atingerea uşoară; tulburarea, roşeaţa, tăcerea întemeiată reprezintă tot atâtea răspunsuri.
Tot acest conglomerat intră în procesul educaţiei sentimentale, topos al acestei literaturi. Această experienţă
manifestă, şi ea, dificultăţile de creştere. Femeia reuşeşte, astfel, să compenseze pierderea iubirii materne
contrariate. Reconfortul pe care îl aduce, totala încredere pe care o suscită autorizează miracolul unei a doua
naşteri, întoarcerea în paradis, bine meritată prin suferinţa iniţiatică ce a precedat întâlnirea. Doamna de Warens,
Doamna de Renal, Doamna de Couaen, Doamna de Mortsauf şi multe altele formează o cohortă de mame secunde,
care trebuie să delibereze asupra dorinţei de iniţiere erotică. Imposibila plăcere maternă, redutabila imagine
castratoare, ce se ascunde în spatele personaju-lui-cheie al acestei educaţii sentimentale, grevează de un greu tribut
înflorirea sexualităţii romantice.
După 1850, în timp ce bunele dicţionare, precum acela al lui Pierre Larousse, manifestă o îndelungă fidelitate
primatului idealist, modelul iubirii romantice se dezagregă. CâmpuJ semantic al acestui sentiment se compune din
aceleaşi elemente, dar se dezorganizează. Eşecul generaţiei de la 1848 este ţinta ironiei flaubertiene. care în acest
domeniu trage clopotele pentru credinţele angelice. Drumurile educaţiei sentimentale se înfundă.
168

74
Pierderea credinţei în iubirea romantică însoţeşte, în permanenţă, răspândirea ei, am spune chiar democra¬tizarea
ei; iubirea a devenit obiect de consum, aproape o marfă. In reveria Emmei Bovary şi a lui Rodolphe, amantul ei,
când aventura se încheie, elementele constitutive ale sentimentului zac risipite şi par că alunecă duse de apă, care
curge nu departe de ei. La fel se va întâmpla de-a lungul următoarei jumătăţi de veac. In vreme ce sfinxul ia locul
îngerului, un asamblaj indecis şi instabil de senzaţii, de reverii, de amintiri şi spaime se substituie irezistibilului elan
către ideal.

Realitatea conduitelor
Studiul experienţelor trăite se impune drept sarcina cea mai urgentă pentru istorici, acum bine informaţi cu privire
la drumurile imaginarului. Primele lucrări, mult prea rare, sunt totuşi suficiente ca să evidenţieze autoritatea
modelelor şi decalajul care se deschide între elaborarea lor şi transpunerea lor în conduite.
Nicole Castan notează că spre finele veacului al
XVIII-lea, chiar în rândul păturilor de jos, limbajul iubirii-
pasiune este tot mai des întrebuinţat; deja se face apel la
forţa sentimentelor şi la elanurile inimii. O nouă retorică
se impune; ea este atribuită în speţă dezmoşteniţilor
soartei. Chiar şi ultimii analfabeţi vorbesc despre
„jurămintele cele mai tandre" şi despre „lacrimi
abundente"; se poate deja percepe şi în aceste medii ecoul
Noii Eloize. i
Analiza unui corpus cuprinzând corespondenţe intime din prima parte a veacului al XlX-lea îi dezvăluie lui Jean-
Marie Gautier violenţa limbajului pasional, chiar imediat după Revoluţie. „Iubirea pătimaşă" plânge cu sughiţuri;
gelozia ia formele demenţei; puterea sentimentului generează tentaţia morţii. Pe scurt, în vreme ce se operează
privatizarea lacrimilor, codul clasic al rătăcirii este exacerbat în comportamente. Dar, totodată, proliferează limbajul
angelismului; metafora religioasă invadează discursul: amantul este o creatură celestă; cultul care i se dedică - o
adoraţie.
O jumătate de secol mai târziu (1850-1853), regăsim acelaşi limbaj în rândurile micii burghezii. Tânărul Jules
Odoard se trezeşte îndrăgostit nebuneşte de o învăţătoare de ţară, fată de ţărani. Pasiunea este furtunoasă.
Corespondenţa, foarte abundentă, reflectă din plin efectul

169

ei devastator. îndrăgostitul îi trimite amantei sale „lungi sărutări de foc". Inima sângerândă a celor doi tineri se vrea
a fi copia fidelă a inimii Christului romantic: „Doamne...facă-se voia la", scrie Jules, privai de „balsamul divin" care
îl reprezintă pentru el trupul metresei sale.
Nu este aici locul să încercăm o recenzare a comportamentelor. Analiza sistematică ar fi totuşi posibilă. Plimbările
prin grădină, privirile, mărturisirile, strângerile de mână jalonează începutul pasiunii dintre Victor Hugo şi Adele;
gesturile pasiunii lui Stendhal pentru Metilde urmează aceeaşi cale. Austerul Guizot trăieşte în tinereţe o educaţie
sentimentală calchiată după modelul romantic. Hippolyte Pouthas a reconstituit pasiunea tânărului protestant
pentru o prietenă a mamei sale; puţin a lipsit ca viitorul ministru să nu se sinucidă de ciudă.
„A face dragoste" la ţară
A evoca sentimentul dragostei în societatea tradiţională înseamnă, la prima vedere, să pătrunzi într-o cu totul altă
lume. în cazul ţăranilor din veacul al XlX-lea, emoţiile nu transpar din scris. Cele câteva scrisori trimise soţiilor de
către migranţii temporari din Limousin nu vorbesc limbajul inimii; nu este abordată decât strategia de exploatare.
Acestea fiind zise, se impune o mare prudenţă: martorii aruncă asupra acestor medii o privire etnologică,
întunecată de prejudecăţi. Inspiraţi de antropologia Luminilor, ei văd în ţăran un sălbatic, pe care necesităţile de
adaptare la „climat" îl împiedică să înainteze pe drumurile civilizaţiei. Observatorii, discipoli confuzi ai lui
Condillac şi ai ideologilor, sunt convinşi de asemenea că între organe se exercită o concurenţă; forţa, chiar violenţa,
impuse de munca manuală, proastele condiţii de igienă în care se desfăşoară existenţa jenează delicateţea simţurilor
şi deci şi pe aceea a sentimentelor. Fibra, mai puţin sensibilă, împiedică rafinarea sufletului. Totodată, aceşti martori
decretează că ţăranul nu poate dovedi că are acces la pasiune decât sub o formă monstruoasă. El le apare de aceea

75
total închis la acea iubire romantică care presupune delicateţea mesajelor. Pentru vitalişti, aparenţa noduroasă a
anvelopei corporale^ este suficientă ca să dovedească sărăcia sufletului. în rândul poporului,
170

dragostea se reduce la asprimea instinctului şi la orbirea abnegaţiei.


A trecut ceva timp de când etnologii, ca şi istoricii, de altfel, au dejucat acest sistem de reprezentări. Ei au şliut să
detecteze că iubirea era recunoscută ca atare în societatea rurală; „se vorbeşte despre dragoste şi se face", scrie în
acest sens Martine Segalen. Dar ea funcţionează după un alt tip de cod; şi tocmai aceasta i-a indus în eroare pe
martori. în plus, manifestările erotice cunosc mari diferenţe în funcţie de regiuni.
Sentimentul se exprimă prea puţin prin limbaj; el se produce, mai ales, prin gest. Cu prilejul unei sărbători, al unui
târg sau închirieri, al unei şezători sau ieşiri de la liturghie, tinerii şi tinerele se remarcă unii pe alţii, se plac.
îndrăgostitul este avar în cuvinte; el nu ştie să-şi mărturisească înclinaţia decât prin antifrază: ca atare, îşi exprimă
sentimentele prin injurii surâzătoare sau prin glume grosolane.^ O serie de gesturi tipice balizează itinerarul
amoros. îşi strâng mâna până trosneşte, îşi frâng încheieturile mâinilor, îşi freacă obrajii sau pulpele; câte o palmă
grea pe umăr, bruftuluieli, ba chiar aruncări cu pietre unul către celălalt sunt manifestări clare ale înclinaţiei
reciproce. Fiecare cunoaşte semnificaţia unor asemenea comportamente şi chiar gradaţia răspunsurilor.
Dacă tinerii sunt agreaţi de familii, ei vor putea „face dragoste", adică li se va permite să-şi facă unul altuia curte.
Din clipa aceea, „frecventaţia", vizitele reciproce, strict ritualizate, devin obiectul supravegherii de către grupul
social. Această curte se desfăşoară adesea în tăcere. Ea foloseşte, la rigoare, tehnicile sexualităţii de aşteptare, şi ele
codificate şi supravegheate de către grupul juvenil, de această dată. „Tachinatul", „pipăitul" şi „alintul" din Vendeea
constituie, după cum vom vedea, cele mai cunoscute modele. Fără a merge până la acea masturbare reciprocă, fata
se poate lăsa „pipăită"; îşi poate abandona „partea de sus" - ceea ce înseamnă mângâierea sânilor -în mâinile
băiatului.

Dificultăţile de interpretare
Un asemenea comportament este de-acum bine cunoscut; cu toate acestea, el continuă să pună la fel de multe
probleme. Ar fi necesar, în primul rând, să facem o distincţie clară între frecventaţia grupului sexual, care poate
duce la „răsfăţarea" neutră a unei partenere
171

întâmplătoare, şi la frecventaţia personală, care traduce o înclinare şi care se desfăşoară după un alt tempou. Se
impune, de asemenea, ca nu cumva să confundăm punerea în scenă publica a declaraţiei, adeseori foarte ritualizată,
şi seducţia anterioară, care se poate face mai discret decât ne lasă etnologii să înţelegem. Păzirea sau „păscutul"
vacilor, drumul către piaţă sau către biserică, toată această ţesătură de întâlniri zilnice autorizează o conivenţă
anterioară teatrului social. Esenţialul sentimentului se exprimă fără îndoială în aceste interstiţii ale controlului.
Edward Shorter a înţeles problema. După el, începând cu veacul al XVIII-lea, a avut loc o primă revoluţie sexuală.
Treptat, tinerii au simţit nevoia să se emancipeze atât de ritualuri, cât şi de controalele exersate de grupurile de
vârstă şi de strategiile familiale. Favorizate de exodul rural şi de destructurarea sistemelor săteşti, progresul
spontaneităţii în relaţiile de trandreţe, ca şi evoluţia empatiei între parteneri au conturat un nou model popular, mai
individualist, al comportamentului amoros. Răspândirea acestei romantic Iove este mult prea în concordanţă cu tot
ceea ce am văzut pentru a mai putea fi criticată.
Să ne ferim însă a crede că acceptarea codului impus de societatea tradiţională atestă absenţa sentimentului
individual. Strategiile familiale nu contrariază întotdeauna empatia. După cum remarcă Pierre Bourdieu în legătură
cu regiunea Bearn, chiar strategiile familiale fac posibil un anumit joc, graţie căruia i se îngăduie înclinaţiei
individuale să se afirme. Nu trebuie să considerăm drept injoncţiuni nişte simple recomandări sugerate de reuşita
sau eşecul anterioare procedurilor tradiţionale. Aceste norme familiale erau, în plus, interiorizate de către parteneri
încă din copilărie; ele ordonau, totodată, vulnerabilitatea sentimentală.
Şi a fost bine pentru tinerii rurali din veacul al XlX-lea, căci, după cum ştim, departe de a se atenua, strategiile
matrimoniale, înteţite de prosperitate, au devenit mai imperative, cel puţin pentru moştenitori. Prăpastia care îi
separă pe membrii fratriei se adânceşte în permanenţă; eliberarea ultimului descendent compensează cea mai înaltă
rigoare a ambiţiilor impuse primului descendent. In acelaşi fel, fiicele ziJerilor au chiar mai mult decât
vmoştenitoarele" din clasele înstărite libertate de acţiune. In câmpiile din împrejurimile localităţii Pas-de-Calais,
notează Ronald Hubscher, prin iubirea pe care o inspiră bărbaţilor, unele fete din zonă reuşesc să aibă o frumoasă
ascensiune.
Este bine, de asemenea, să nu minimalizăm tardiva

76
accentuare a segregaţiei sexelor, rezultat al ofensivei clericale, care culminează între 1870 şi 1880. Severitatea
controlului care, în anumite regiuni rurale, se exercită în epocă asupra grupului juvenil arată limpede că procesul
de emancipare nu a fost linear. Niciodată nu a existat, desigur, o mai strictă supravegherea a virtuţii ca acum când
ea se exercită asupra tinerelor fete din Bue-en-San-cerrois, în preajma primului război mondial.
Invers, conduita amoroasă copiază întotdeauna conturul unui model prestabilit; ea trebuie să ţină cont de
imperativele socio-economice. Mult prea faimoasa dorinţă de a fi liber echivalează, cel mai adesea, cu adoptarea
unui comportament prefabricat. Edward Shorter are în mod sigur dreptate să creadă că „dragostea romanescă" este
mai individualistă decât iubirile ţărăneşti tradiţionale; dar numai pentru atât nu ar trebui să-i supraestimăm
spontaneitatea. Să ne ferim, de asemenea, să exagerăm libertatea ţăranului instalat la oraş. Avem de-a face aici cu
un vechi stereotip, elaborat de burgheziii înspăimântaţi să vadă cum se dezvoltă clasele primejdioase şi vicioase.
Poncif acreditat de ignoranţa în care se găseau istoricii cu privire la reţşaua de primire şi vecinătate ce-1 înglobau pe
imigrant. In cartierele urbane, în coloniile regionale funcţionează, de asemenea, proceduri de control, circulă
zvonuri, care se referă la libertatea conduitelor.
Esenţială ar fi analiza procesului de coborâre a iubirii romantice către partea inferioară a piramidei sociale. Biserica
sugerează celor ce se împărtăşesc vise angelice. Influenţa romanţei şi a povestioarelor amoroase, despre care un
observator ne spune că încep să se impună în zonele rurale din Limousin, încă din vremea monarhiei din Iulie;
succesul melodramei, în care Margot varsă valuri de lacrimi: romanele împrumutate, care sunt citite la birou, apoi
foiletoanele constituie tot atâtea canale prin care circulă noul imaginar sentimental. Marie-Dominique Amaouche-
Antoine arată că după 1870 repertoriul de cafe-concert şi al cântăreţilor ambulanţi contribuie la modelarea
sensibilităţii locuitorilor din zona superioară a râului Aude. Celor îndrăgostiţi, aflaţi în căutarea unui model, cartea
poştală le va propune, după 1890, un sistem prefabricat de atitudini, o punere în scenă a sentimentului, şi embleme
ale Sf. Valentin. Prin ea, declaraţia de dragoste se va democratiza.
Concubinajul disimetric care, în aşteptarea căsătoriei, o leagă pe croitoreasă de student modelează sexualitatea
adultă. Dar aceste combinaţii dizarmonice au grăbit, totodată, răspândirea figurilor romantice ale iubirii şi
voluptăţii. Tânărul burghez, uneori chiar fără să-şi dea seama, lansează diverse mimici şi atitudini, care reînnoiesc
173

teatrul amoros al grizetelor. Aceleaşi însemne ale dezinvolturii, conversaţia pe sofa, seara petrecută într-un
„cabinet" particular şi plimbarea în mijlocul naturii sunt câteva din modalităţile de învăţare a codului romantic.
IUBIRILE CARNALE ÎN EPOCA ROMANTICĂ
Cu riscul de a schematiza oarecum, ar fi profitabil să încercăm un decupaj cronologic în acest domeniu dificil,
continent negru protejat de o grea cortină de tăcere, umbrit, în plus, şi de o^ tenace prejudecată, conform căreia
sexul scapă istoriei. încă o dată, o turnantă prinde contur de-a lungul anilor 1860. Să începem, aşadar, cu această
primă parte a veacului, care se întinde de la Consulat până la cele mai frumoase ore ale serbării imperiale.

Figurile voluptăţii
Limbajul sexualităţii desenează visele, ordonează conduitele. A nu ţine cont de aceasta înseamnă, desigur, a aluneca
în anacronism. După Bronislaw Baczko, cuvântul „sexualitate" nu apare decât în 1859, poate chiar în 1845. Pe atunci
nu desemna însă decât caracterul/ caracterele a ceea ce este sexuat. înainte de elaborarea acelei scientia sexualis, se
vorbeşte de „iubire" şi de „pasiuni amoroase", despre „dorinţe" şi „instinct genezic", de „acte carnale" şi de „acte
veneriene"; medicii vorbesc despre copulaţie şi coit. A evoca gesturile iubirii fizice rămâne cvasimonopolul
bărbatului. Deşi, chiar discursul masculin trebuie, în acest caz, să facă un oarecare „ocoliş". Numai medicul poate
vorbi deschis despre sex; conceptul de „instinct genezic" îi îngăduie această atitudine. Disociată de pasiune,
sexualitatea, asimilată astfel unei forţe necesare reproducerii speciei, dobândeşte un statut inferior, care autorizează
o atitudine dezinvoltă faţă de toate formele degradante ale relaţiei amoroase. Medicii fac eforturi pentru a codifica
zbenguielile conjugale, ceea ce le furnizează şi alibiul pentru a mai întârzia cu oarecare complezenţă asupra
figurilor* orgasmului. Deja, fulgerele lor încep să cadă asupra conduitelor deviante, percepute ca „aberaţii" ale
*în sensul dat de C.G.Jung, de figura.

174

instinctului genezic. Deocamdată, această voinţă de a extinde câmpul patologiei se exercită în principal pe seama
onanistului.

77
Iubirea fizică obsedează romanul şi poezia. Obscenitatea, omniprezentă şi ascunsă, totodată, în subterfugiile
textului, impune cititorului un permanent decodaj, care înteţeşte plăcerea transgresiunii. Elipsa, litota, perifrază sau
metafora pun imaginaţia la lucru. Astfel funcţionează evocările paroxismului erotic, al juisării. în această literatură,
bărbatul „ia femeia" care „se dă"; atunci, „fericirea" - când coitul, când orgasmul -este făcută din „indicibile juisări",
din „delicii nemaiauzite", dintr-o „plăcere nebună, aproape convulsivă". Romanul abordează sau, cel puţin, atinge
tangenţial aspecte secrete din viaţa sexuală, abandonată de discursul libertin; el sugerează frigiditatea, impotenţa;
se complace în scandalurile inversiunilor.
Râsul propune un alt suberfugiu. „Sincera", „sănătoasa" veselie serveşte drept pretext pentru cântecelul deocheat
sau pentru gluma decoltată. O viguroasă literatură şansonieră, care se inspiră din secolul galant, înfloreşte în rândul
micii burghezii şi în mediile populare; ea pretinde să dezamorseze melancolia spiritelor întunecate şi triste. Rebusul
face cuvântarea mai „gazoasă"; astfel funcţionează aşa-numita „contre-pe-terie", care, şi ea, pune în valoare aluzia
obscenă prin travaliul impus imaginaţiei. Acest discurs satisface amorul narcisiac de sex masculin. „Şansonetisul,
scrie Mărie-Vd-ronique Gautier, visează o femeie perpetuu înfometată de sex, cu ochii fixaţi de instrumentul
plăcerii sale." Aici proliferează metafora erotico-războinică. Fata nu mai pridideşte să „predea armele"; plăcerea
masculină se reduce la „tirul la ţintă".
Bipolaritatea feminină modelează figurile voluptăţii, care obsedează imaginarul. Ea impune un neîncetat du-te-vino
de la idealizare la degradare; ritm cardiac al acestei sexualităţi care, notează Jean Borie, de la postulaţiile serafice şi
pasionate te coboară inexorabil la vitejiile de bordel. Codul amorului romantic dictează femeii un anume angelism
al patului, care astăzi ne face să zâmbim. Tabuul care apasă pe manifestarea dorinţei feminine o obligă pe amantă să
simuleze cum că ar fi prada care nu ar putea să „se dea" dacă măcar vigoarea asaltului nu ar justifica „înfrângerea".
Un trup prea vorbăreţ în voluptate impune, după „extaz", posturile izbăvitoare ale purităţii. Louise Colet nu este
mironosiţă;

pentru că ea va fi aceea care îl ia cu asalt pe tânărul Flaubert, într-o trăsură. Totuşi, după ce se încheie prima lor
scenă de amor, într-un hotel oarecare, ea rămâne întinsă pe pat, „cu părul revărsat pe pernă, cu ochii ridicaţi către
cer, cu mâinile împreunate, spunându-i cuvinte nebuneşti". ,,în 1846, notează Jean-Paul Sartre, care comentează
scena, o femeie din societatea burgheză, când a făcut-o pe fiara sălbatică, deîndată trebuie s-o facă pe îngerul."
Sentimentul inferiorităţii sexuale masculine suscită atunci la bărbat o anxietatea crescândă. Povestirea voluptăţilor
trăite de un personaj imaginat de Musset se distanţează fără dubiu, în mod hotărât, de triumfalismul unui Restif.
Textul accentuează de-acum înainte atitudinile paroxistice: medicii, care, ca şi romancierii, subliniază elanul total al
fiinţei, extazul sau, mai degrabă, aneantizarea, chiar - sau mai ales - în degradare. Juisarea o devastează pe
Namouna, după cum arată acel „uşor tremur, paloarea extremă,/ convulsia gâtului, un blestem,/ câteva cuvinte
fără şir întretăiat şoptite (...)".
Această figură romantică a voluptăţii, care este un derivat îndepărtat al „conceptului" de plăcere - din care a ieşit -
imaginat de marchizul de Sade, de altfel, este însoţită totuşi de o obsedantă aritmetică coitală, sugerată de spaima
de epuizare şi de vlăguire. Burghezul din acea vreme avea nevoie de vitejii sexuale care să-1 liniştească, să-i redea
încrederea în el sau, cel puţin, de dovada matematică a unei regularităţi constante. Faptul că Vigny, Hugo îşi
numără orgasmele, că Flaubert îşi calculează isprăvile, că Michelet face bilanţul anual al activităţii sale genitale ne
face să conchidem că această contabilizare a amorului era, probabil, un lucru firesc în mediile lor.
Acest teatru al voluptăţii, în care se amestecă extazul şi degradarea, se desfăşoară într-un spaţiu „neoficial" şi
limitrof. Numai la bordel, cu prilejul unor întâlniri întâmplătoare pe stradă, în mijlocul fastului desfăşurat de arta
curtoaziei, cu ocazia plăcerilor adulterine se perfecţionează modalităţile de juisare; vom încerca să urmăm acest
itinerar, lăsându-ne conduşi de multiplele configuraţii ale cuplului.
Cererea preconjugală
Este preferabil, în prealabil, să amintim câteva fapte istorice care condiţionează întâlnirea. în veacul al XIX-lea:
intervalul care separă pubertatea de căsătorie rămâne totuşi
176

exagerat de mare; şi aceasta, cu atât mai mult cu cât vârsta primului ciclu coboară în medie cu aproape doi ani.
Prelungirea speranţei de viaţă impune o aşteptare mai îndelungată a moştenirii care să permită dobândirea
independenţei. De aici şi amploarea celibatului, ca şi -mai ales - constituirea ghetourilor urbane, care suscită o
intensă cerere sexuală preconjugală. Migranţii temporari, instalaţi în dormitoarele din centrul capitalei, militarii
aflaţi în garnizoană, studenţii, funcţionarii şi comisionarii de prăvălie cu venituri prea mici pentru a se gândi să-şi
întemeieze o familie de tip mic-burghez întreţin o presiune constantă asupra virtuţii feminine; fără a-i uita însă pe
migranţii definitivi, care se îngrămădesc în oraşele monarhiei din Iulie; în anumite cartiere, prezenţa lor antrenează
un profund dezechilibru între sexe (Jeanne Gaillard). La ţară, când domneşte familia-matrice, unii dintre ultimii
descendenţi (de remarcat că, spre deosebire de trecut, acum, mult mai mulţi reuşesc să atingă vârsta adultă) se ştiu

78
condamnaţi la celibat, dată fiind imposibilitatea de a-şi găsi o soţie. Proletariatul din cadrul servitorimii, care se
constituie în anumite regiuni de mare cultură, precum la Champagne din Berrichon, cunoaşte, şi el, chinurile unei
reale mizerii sexuale.
„Instinctul genezic", a cărui violenţă este recunoscută de medici, care îi definesc, de altfel, şi frecvenţa, ne impune
convingerea că există două etici diferite în funcţie de sex. Realismul moral, moştenit de la Părinţii Bisericii, în
special de la Sf. Augustin, este înclinat să minimalizeze gravitatea actului venerian în bestialitatea sa şi să tolereze
un complex sistem de satisfacţie sexuală masculină; adevărat infern, ce se încearcă a fi circumscris şi care constituie
locul simetric al cerului amoros, către care aspiră angelicii amanţi ai unui Louis Janmot. O sexualitate degradată
funcţionează din plin, fapt care compensează idealizarea elanurilor.
Primele cercuri de plăcere ilegitimă
Masturbarea constituie primul cerc al acestui arhipelag al plăcerii ilegitime; nu mai revenim asupra acestui subiect.
Dar există alte forme de sexualitate de aşteptare. Aici intervine demografia istorică. De la 1750 la 1860 creşte nu
numai numărul naşterilor ilegitime, ci şi acela al concepţiilor prenupţiale. Faptele îşi au importanţa lor; din
nefericire, istoria serială nu are posibilitatea să le
177

interpreteze. Pentru unii, acest dublu fenomen dovedeşte ascensiunea opţiunii sexuale, progresele
individualismului amoros şi, totodată, dezagregarea mecanismelor tradiţionale ale alianţei. Creşterea acestor doi
indicatori poate să rezulte, de asemenea, din slăbirea ritualurilor codificate ale frecventaţiei; elaborate în veacul al
XVII-lea şi la începutul celui de al XVIII-lea, acestea se întemeiau pe self-control-ul partenerilor. Biserica nu a
încetat, se cuvine să o amintim, sa combată această sociabilitate juvenilă, în care nu vedea decât manifestarea
precoce a viciului. Or, dezorganizarea supravegherii exercitate de grup o lasă pe tânăra fată dezarmată în faţa
asalturilor unui seducător versat.
Creşterea numărului de concepţii prenupţiale ar putea, se spune, să se traducă prin faptul că tânărul consideră că
este dator, într-un mod mai imperativ decât în trecut, să o ia în căsătorie pe aceea pe care a cucerit-o; pe de altă
parte, creşterea - în paralel »•-* naşterilor ilegitime invalidează această explicaţie. In schimb, nimic nu ne împiedică
să credem că o asemenea creştere a ilegitimităţii traduce nu atât diminuarea, cât accentuarea strategiilor familiale;
iubirile contrariate, fără vreo speranţă de împlinire legală, neavând altă soluţie decât fânul din pod saujpajiştea
dinspre câmp.
In veacul al XlX-lea funcţionează, în anumite regiuni rurale, forme elaborate de sexualitate de aşteptare, care
depăşesc simpla manifestare a sentimentului erotic. Uneori, codul de frecventaţie permite coabitarea nocturnă; ceea
ce nu implică întotdeauna coitul complet. în Corsica, tinerii practică concubinajul prenupţial; în Ţara bascilor se
obişnuieşte căsătoria de încercare. Doicile din Morvan trebuie, înainte de a fi „angajate", să facă proba fecundităţii
lor remuneratoare. 40% din miresele înregistrate în dioceza din Arras sunt însărcinate; şi aici, notează Yves-Marie
Hilaire, logodnica trebuie să dovedească practic că ştie să facă prunci. între 1838 şi 1880, tinerii - începând de la
cincisprezece la şaptesprezece ani - se „zbenguie" în cupluri, duminica, în anumite „odăi", „tribune" sau „locuri
secrete". Instituţia sucombă însă, mai târziu, sub loviturile date de cler.
Dar există şi forme de unire mai puţin ritualizate: băieţii tineri din acele oustaux din Gevaudan se culcă, în grajd, cu
servitoarele; pentru ei este un prilej nimerit să observe şi să „se deştepte", tăvăliţi prin fân cum sunt, cu riscul
permanent de a cădea în promiscuitate.
După ce scapă din braţele servitorului adult, servitoarea
178

dezgheţată de-acum îl învaţă pe tânărul avid de ucenicie sexuală primele rudimente ale jocului. In această societate
lozeriană, moravurile sunt aspre. Ultimilor născuţi, care au pierdut orice şansă de a-şi mai găsi o soţie, li se permite
să le violeze pe micile ciobănite aflate prin preajmă; când excesul de brutalitate din partea bărbaţilor creează,
evident, drama, în sat limbile înţepenesc şi poliţia rămâne, astfel, în imposibilitatea de a descoperi făptaşul.
Sexualitatea celibatară impune, aici, supunerea implicită a proletariatului feminin. Oustal-milt veghează, într-
a¬devăr, cu mare grijă asupra virginităţii „moştenitoarelor", în acest mediu fervent, privirile stau la pândă, gata să o
surprindă pe fata însărcinată. Pentru a dejuca, în timp, bârfele, aceasta îşi strânge veşmintele cât mai mult cu
putinţă în jurul zonelor sensibile; renunţă să mai întârzie „la spovedanie", se împărtăşeşte în mod făţiş şi face
eforturi ca să-şi ascundă starea printr-o poftă de muncă ieşită din comun.
Multiplele modele de concubinaj
O teză mai veche, sugerată odinioară de Louis Chevalier, reactualizată de Edward Shorter, tinde să facă din
concubinajul muncitoresc, aşa cum se practică în oraşele din prima jumătate a veacului al XlX-lea, un nou model de
sexualitate ilegitimă. Sătui de raporturile manipulate, tinerii imigranţi care tocmai au scăpat de tutela comunităţii
săteşti, puţin sensibili la controlul social devenit mai distant, înţeleg să înnoade „combinaţii" sălbatice ce

79
autorizează înflorirea raporturilor expresive. Aceşti tineri ar schiţa, astfel, o figură profund populară a unirii
extraconjugale, în vreme ce în rândul claselor mijlocii se întăreşte structura celulei familiale restrânse.
Din nefericire, faptele nu se acordă întru totul cu această exaltare a ilegitimităţii populare. Michel Frey a analizat
structura a 8 588 de cupluri iregulare în Parisul monarhiei din Iulie. Muncitorii nu alcătuiesc decât două treimi din
efectivul masculin, deosebit de larg, în vreme ce muncitoarele furnizează nouă zecimi din categoria concubinelor.
Pe lângă aceasta, grupul calificat aici drept muncitoresc se compune în mare parte din artizani, din mici prăvăliaşi,
ca şi dintr-o măruntă plebe de servitori, ziarişti şi colportori; muncitorii din manufacturi nu formează decât 10,4%
din total. Concubinele, în schimb, aparţin aproape în totalitate unui proletariat de servitoare Şi muncitoare din
fabrici. Această disimetrie dezvăluie

marea complexitate a practicii concubinare. Michel Frey arată că la Paris, în 1847, nu există nici o corelaţie între
densitatea muncitorească şi amploarea concubinajului; mai mult, se pare că la această dată, deja, categoriile
productive fac dovada unei excepţionale propensiuni către căsătorie.
Oricât de^ limitate ar fi aceste cercetări, ele îndeamnă la prudenţă. în fond, în spatele termenului de concubinaj se
ascunde o practică multiformă. Nici nu poate fi vorba de a nega amploarea ilegitimităţii populare, adesea calchiată
după modelul conjugal a cărui reglementare este amânată din cauza cheltuielilor impuse de căsătorie. Pierre
Pierrard notează că Ia Lille cumpărarea toaletei, completarea trusoului, onorariile pentru liturghie, cheltuiala
obligatorie pentru anunţuri şi masa de nuntă îi fac pe mulţi candidaţi să renunţe la o unire legitimă. Documentele
solicitate de administraţie sunt dificil de adunat; pentru nişte indivizi dezrădăcinaţi, acestea presupun o
corespondenţă neobişnuită şi multe demersuri costisitoare; înainte de 1850, nevoiaşii nu beneficiază de gratuitatea
actelor. 20% din muncitorii lyonezi din industria mătăsii, care s-au căsătorit în 1844, trăiau deja în concubinaj, iar
marea lor majoritate (80%) ajungeau astfel să legitimeze copiii născuţi în perioada de relaţii prenupţiale. „Este
limpede, notează Laura Strumingher, că, după modelul cultural adoptat de aceşti artizani, uniunea sexuală şi faptul
de a avea o progenitură nu constituiau argumente suficiente pentru a întemeia o căsnicie."
Populaţia citadină se arată mai tolerantă în comparaţie cu comunitatea rurală; la oraş, controlul familial se exercită
cu mai puţină forţă. De aceea, mult mai uşor se admite ca o fată să „profite de tinereţea ei", ca atât concubinajul, cât
şi căsătoria să aibă aproape acelaşi conţinut şi ca nici un patrimoniu să nu se pună în joc. Fata care dispune de un
salariu poate, în plus, să-şi formuleze exigenţele cu autoritate. Anchetatorii sociali repetă, care mai de care, cât de
greu îi este femeii sa supravieţuiască fără bărbat în clocotul marelui oraş. Concubina se găseşte, din această cauză,
în poziţie de inferioritate raportată la partenerul ei. Fapt care o pune într-o situaţie delicată, ea neputând să impună
reglementarea uniunii lor; fără a mai pune la socoteală că bârfa dezaprobatoare, care apasă în acest caz asupra
tânărului, nu mai este atât de imperioasă ca în sânul comunităţii ţărăneşti.
Natura acestui concubinaj variază în funcţie de durata

180

coabitării. La Paris, în 1847, 43% dintre „pseudomenaje" sunt constituite de mai puţin de trei ani; nu este greşit,
aşadar, a le considera drept căsătorii de încercare. în schimb, 34% dintre cupluri coabitează de mai mult de şase ani;
această longevitate revelează la parteneri un dispreţ de netăgăduit al normelor.
La ilegitimitatea, pe care Michel Frey o califică drept tipic muncitorească, şi care se dovedeşte a fi disimetrică în
detrimentul femeii, se adaugă un concubinaj în dependenţă, care uneşte o treime bună din rândul burghezilor, mari
şi mici, cu mulţimea croitoreselor, a călcătoarelor sau a domnişoarelor de prăvălie. în anumite cazuri, aceste uniri
ţin de sexualitatea de aşteptare, ca, de pildă, menajul temporar al studentului şi al grizetei. Romanul a schiţat
modelul tinerei uşuratice, ingenue, spirituale, dornică de giumbuşlucuri erotice, care poartă în ea dinamismul,
prospeţimea şi sinceritatea foburgurilor; această simplitate şi această uşurătate pronunţată au, fără îndoială, funcţia
de a dezamorsa cinismul rupturii, care sancţionează terminarea studiilor. După Jean Estebe, care analizează
comportamentul juvenil al viitorilor miniştri din perioada celei de a Treia Republici, toţi elevii marilor şcoli fac apel
la devotamentul spontan al acelei „studente", cum o numeau ei. Orice politehnician îşi are grizeta lui, care îl
însoţeşte la reuniunile promoţiei; cu timpul, pe măsură ce anii trec, tânărul dă o tentă mai conjugală obişnuinţelor
sale. Dacă are suficiente mijloace, el o părăseşte pe fată şi îşi poate oferi luxul unei legături elegante sau, pur şi
simplu, recurge la farmecele unei fete de stradă; figură mult mai neliniştitoare, angajată în ciclul venalităţii, şi al
cărei avânt va compensa în curând declinul grizetei.
Regulamentul draconic, schimbările de garnizoană, obligaţia dotei reprezintă tot atâtea obstacole în calea unui
ofiţer care vrea să se căsătorească. Acesta, de multe ori, aşteaptă pensionarea ca să poată, în sfârşit, să-şi întemeieze
o familie. Dacă îşi propune să renunţe la frecventarea asiduă a bordelurilor, îi este mai la îndemână să trăiască în

80
concubinaj, cu condiţia ca legătura să rămână discretă şi ca partenera lui să facă dovada unei anume distincţii. După
William Serman, numeroşi ofiţeri din timpul celui de-al Doilea Imperiu se resemnează cu această soluţie temporară.
Iubirea dintre artist şi modelul său constituie un poncif romanesc; nici un studiu nu ne permite totuşi să-i luăm în
considerare validitatea.
Unele din aceste uniri-în-dependenţă se dovedesc a fi mai durabile. Pentru celibatarul aşezat, a-şi înjgheba un
181

menaj reprezintă o necesitate al cărei caracter imperativ este important să-1 evaluăm. Este greu şi profund ridicol
pentru un bărbat singur să îndeplinească diverse sarcini menajere, care reclamă mult timp şi o prezenţă continuă. A
aprinde şi întreţine focul, a aduce apă proaspătă, a arunca apa folosită, a găti, a întreţine lenjeria constituie un
ansamblu de sarcini care îi cam sperie pe funcţionarii celibatari, obişnuiţi cu restaurantele cu preţuri mici. La ţară,
gura-lumii înghite cu greu o asemenea inversare de roluri. în acest caz, ispita concubinajului ancilar sau a cuplării
cu o femeie bună, placidă şi confortabilă - al cărei devotament nu este diferit de afecţiunea unei neveste, dar nici de
supuşenia unei servitoare - apare ca unică soluţie, în ţinuturile din Gevaudan, cuplul format din stăpân şi servitoare
ocoleşte problema dotei; în aşteptarea unei situaţii financiare mai bune, el constituie singura formă de unire
posibilă.
Nu trebuie însă confundate aceste menaje confortabile cu amorul ancilar al soţului lacom de carne juvenilă.
Numeroase cazuri de infanticid aduc în scenă un „stăpân" care, cu acordul soţiei, ba chiar al soacrei, nu ezită să-şi
gonească servitoarea rămasă gravidă graţie talentelor lui. La Nantes, către sfârşitul veacului al XVIII-lea, deja acest
tip de unire-în-dependenţă, ţesută din venalitate, pare totuşi a fi înlocuit treptat de o nouă relaţie cu o tentă mai
accentuată de respectabilitate, condimentată cu sentiment. Soţul preferă de acum înainte să-şi întreţină amanta în
afara domiciliului conjugal şi să o instaleze la „casa ei". Dar şi aici, prudenţa este necesară: un alt corpus de
documente dezvăluie, dimpotrivă, înflorirea legăturilor ancilare, chiar în aceeaşi perioadă, după cum demonstrează
Marie-Claude Phan.
în orice caz - cu toate că injoncţiunile Codului civil nu vor fi poate străine de această evoluţie - femeia întreţinută
devine repede o figură familiară a marelui oraş din epoca monarhiei cenzitare. Balzac îşi dedică unul dintre romane
- O dublă familie - disecării plăcerilor şi chinurilor specifice acestei relaţii delicate. Avântul pe care îl cunoaşte
spaţiul privat, privacy, afectează, desigur, şi aceste conduite venale; burghezului îi place să regăsească şi la metresa
lui confortul propriului interior, cu ceva erotism în plus. Modelul fetei întreţinute cumsecade, credincioasă
amantului ei, începe treptat să prindă contur, fiind raportat în permanenţă la modelul soţiei liniştitoare şi gingaşe.
Şi una, şi cealaltă trăiesc încremenite în aşteptarea nerăbdătoare a bărbatului.
182

Arhipelagul plăcerii venale


în acest sens, există o mare diferenţă între femeia întreţinută, pe de o parte, şi târfele sau curtezanele, pe de altă
parte. Autorităţile imperiului şi ale monarhiei cenzitare au înfăptuit visul bordelului reglementarist; tot ele au
schiţat faimosul French system, care avea să se impună ca model în întreaga Europă. Casa de toleranţă de cartier
cunoaşte atunci epoca sa de aur. Ea îndeplineşte o triplă funcţiune: ea operează - în mod oficios, căci regulamentele
interzic astfel de practici - iniţierea minorilor, mai ales a colegienilor; satisface „instinctul genezic" al celibatarilor
închişi în ghetourile sexuale, ceea ce îi asigură o clientelă în mare majoritate populară; dar îi domoleşte, totodată, pe
soţii frustraţi. Rezerva fostelor „gâşte albe", condamnate adesea la căsătorii nepotrivite; influenţa negativă a
confesorului, imaginea castratoare a mamei, frecventa întrerupere a raporturilor, cauzată de menstruaţie, de
graviditate sau alăptare; întreruperea relaţiilor sexuale la menopauză; amploarea maladiilor ginecologice,
imperativele contracepţiei constituie tot atâtea îndemnuri şi argumente pentru ca un bărbat să o apuce pe drumul
bordelului. Fără a mai pune la socoteală că aici înfloreşte nu de puţine ori o prietenie, că domneşte o neglijenţă
necunoscută de şeful de familie încremenit în poza sa obişnuită. Fascinaţia exercitată de „animalitatea" populară şi
limbajul colorat exacerbează pofta de „salon", unde se expun tot soiul de goliciuni ce se oferă în parfumuri
puternice.
O dată cu primele decizii ale cancelarului Pasquier, reglementariştii visează un exutoriu* sănătos şi discret, în care
să se poată deversa dorinţele irepresibile. Obsedaţi de grija de a exclude rafinamentele erotice, ei predică un coit
fără complezenţă, prea rapid pentru a autoriza efuziunea sentimentală. Casa de toleranţă, antiteză a odăiţei
clandestine, se vrea un templu al sexualităţii utilitare. Fetele supuse, examinate de medicii de moravuri, obiect al
unui constant dresaj somatic, supravegheate îndeaproape de patroana casei, au sarcina de a-1 reda pe partener -
satisfăcut, dar „intact" din punct de vedere fiziologic - familiei şi societăţii.
De fapt, sistemul, care atinge apogeul prin anii 1830,
* Neologism derivat din verbul latin exuere ( a se debarasa), folosit aici figurat cu sensul de mijloc de a se elibera de
o coerciţie împovărătoare (n.tr.).

81
183

când prefectul Mangin reuşeşte să închidă pentru câteva săptămâni prostituatele pariziene în casele de toleranţă, nu
va funcţiona niciodată perfect. Plasă cu ochiurile prea largi, faimosul French system nu poate împiedica dezvoltarea
unei prostituţii clandestine. Subtilul realism al unui Parent-Duchâtelet nu va reuşi, nici el, să-i aducă îmbunătăţiri:
diverse case sordide, imposibil de controlat, continuă să funcţioneze nestingherite; lamentabile „pietroase" se dau
pentru câţiva bănuţi prin şantiere sau prin şanţurile de la bariere; fete tinere care preferă răcanii dau târcoale în
jurul garnizoanelor, urmărite de spaima de autorităţi. O circulaţie neîncetată se operează între lumina casei tolerate
de administraţie şi opacitatea suspectă a bordelului clandestin.
Totuşi, încep să prindă rădăcini şi să se codifice o serie de imagini sexuale ale femeii din popor, asociată cu
duhoarea gunoiului, cu deşeul organic, cu boala, cu cadavrul; imagini de care istoria universitară nu s-a eliberat
încă, în întregime. Ar fi nimerit să ne aplecăm, de asemenea, asupra funcţiunilor dionisiace ale acestei reţele de
plăceri vulgare, pe care autorităţile înţeleg să le transforme într-un infern.
Descoperim, desigur, destule fete întreţinute, copleşite de umilinţă, dar care au ştiut să se emancipeze şi să-şi
folosească farmecele cu îndemânare, reuşind, după cum se ştie, să urmeze cariere uimitoare. De asemenea, obscure
negustorese de îmbrăcăminte, care, devenite proxenete, ştiu cum să-şi administreze şi să pună în scenă întâlnirile
protejatelor lor. în umbra monarhiei cenzitare se elaborează triumful „cocotelor" şi al marilor „orizontale" ale
generaţiei următoare; dar, din păcate, nu ştim decât prea puţine lucruri despre această preistorie a serbării
imperiale.
Gestiunea patului conjugal
Rămâne să analizăm sexualitatea conjugală, realizare a viselor şi spaimelor oricărei fete mari, în acest veac al
virginităţii, punct final al unei vieţi de flăcău, pentru cel care a ştiut să efectueze parcursul iniţiatic, de atâtea ori
repetat în imaginaţie. Fie că sunt surprinşi, atunci când trec pragul acestui sanctuar, fie că „scenariul" care se
derulează aici li se pare prea lipsit de sare şi piper, contemporanii vorbesc puţin despre patul conjugal. Demografia
istorică se ocupă de calcularea ritmurilor

184

fecundităţii, ceea ce nu ne aduce nici o informaţie în legătură cu practicile hedonice. Ax mai fi totuşi de luat în
considerare diatribele clerului, deosebit de imprecise în epocă, şi discursul normativ al medicilor, ceva mai
indiscreţi. O lectură atentă a ansamblului acestor surse sugerează câteva fapte majore. Mai întâi, importanţa iniţierii
feminine, prilejuite de noaptea nunţii; şi aceasta are valoare pentru tot secolul. în acea seară specială se impune o
punere în scenă colectivă a pudoarei, a spaimei şi ignoranţei, pe care toţi medicii se grăbesc să o descrie. Tocmai
graţie preocupării de a îndepărta din anturajul familial acest episod mult prea jenant se va institui, în parte, voga
călătoriei de nuntă. Iniţierea poate fi brutală, cel puţin aşa susţin martorii; faptul că soţii au fost nevoiţi să aştepte
această noapte pentru a se descoperi unul pe celălalt ar putea fi o explicaţie. în 1905, dr. Forel notează că bunele
moravuri - practicate în mediile clientelei sale - le interzic logodnicilor să discute despre nevoile lor sexuale.
Din acest moment, soţul are sarcina să regleze plăcerea partenerei sale. Ca orice femeie, chiar dacă ea încă nu ştie
acest lucru, aceasta ar putea deveni o teribilă juisoare; numai o sexualitate bine temperată va reuşi să o salveze de
chinurile nimfomaniei sau, mai simplu spus, de tulburările „enervaţiei". Din fericire, se credea pe atunci, dorinţa
feminină trebuie să fie provocată. Soţul se vede astfel însărcinat de către corpul medical cu o grea responsabilitate.
în acest caz, este mai lesne de înţeles neliniştea unui tânăr care descoperă dintr-odată o soţie atoateştiutoare.
Cunoaştem câteva din dramele primei nopţi. Pentru tânăra Doamnă Lafarge, căsătorită în 1839, episodul,
incomplet, se desfăşoară violent, într-un banal hotel de provincie. O jumătate de veac mai târziu, Zelie Guerin,
mama sfintei Therese, suferă un adevărat şoc cu ocazia acestei iniţieri.
Medicii abordează frecvent pericolele epuizării masculine. Ei sunt pentru o severă gesiune spermatică în acord cu
mentalitatea clasei dominante. Chiar şi coitul conjugal poate duce la şubrezirea sănătăţii. De aici o serie de sfaturi
prudente, modulate în funcţie de vârsta soţilor. Această literatură, care se inspiră abundent din vechile cărţi ale lui
Lignac şi Nicolas Venette, dictează frecvenţa raporturilor, fără a se şti însă în ce măsură injoncţiunile sale au fost
respectate. Corpul medical se arată ostil copulaţiei senile: pentru femeia aflată la menopauză - ca şi pentru femeia
sterilă -, coitul a devenit inutil. Bărbatul

nu trebuie să
3

82
misi

pîie
^Î111 pJăcerii §V SCColuiui' drePtu]> care
motivuI că ^ Fapt c
ce

anacr„nis

reprezinte 186

complezenţă asupra lipsei de intimitate şi asupra promiscuităţii familiale a acuplării. Aici, încăperea şi locul unde se
face dragoste sunt profund disociate. Şura, hambarul, tufişurile/ac posibilă, în orice clipă, satisfacerea discretă a
dorinţei. în acest mediu, deocamdată, nu există desuuri, nici igienă intimă; împreunarea nu cunoaşte rafinamentul
piedicilor şi al dezgusturilor burgheze. Acestea fiind zise, este bine - după cum cere Martine Segalen - să se evite, în
asemenea cazuri, subestimarea tandreţei dintre soţi. Munca deosebit de grea efectuată în comun, solidaritatea
repartizării sarcinilor, educarea copiilor pare a ţese între parteneri legături strânse şi durabile. James Lehning
notează că printre ţăranii din Marlhes, o comună mică din zona Loarei, contractele de căsătorie în regim de
comunitate de bunuri achiziţionate, ca şi donaţiile între soţi, sunt deosebit de frecvente.
INSTAURAREA SEXUALITĂŢII
Către 1860 este inaugurată istoria contemporană a sexualităţii. Vuiete surde clatină cultura tradiţională; imaginarul
erotic se transformă. închis în sfera privată, burghezul începe să sufere din cauza moralei sale. Mirajul unei
sexualităţi populare, bestiale şi libere înteţeşte ispita fugii din societate; colţul de umbră al prostituţiei se
împodobeşte cu noi farmece, care de care mai atrăgătoare. Zola se face interpretul acestei suferinţe; sfâşietorul
monolog al patronului Hennebeau, spectator avid al zbaterilor erotice ale minerilor, dezvăluie profunzimea acestei
dureroase dorinţe. „Cu dragă inimă ar fi crăpat de foame ca şi ei, numai să-şi poată lua viaţa de la capăt alături de o
femeie care să i se dăruie, trântită pe pământ, pe pietre, cu carnea şi sufletul arzând de dorinţă."
Mutata imaginarului erotic
Codul romantic al iubirii se destramă. O dată cu el, emoţiile transgresiunii încep să se şteargă din sensibilitatea
feminină; seducţia se banalizează. Mitul lui Don Juan se degradează; personajul se colorează cu o pasivitate bizară-
Bel-Ami nu mai are nevoie să-şi frâneze elanurile. Pasiunea cedează, deseori, în faţa spaimei de „încurcături".
Totuşi, teama, pe care femeia,continuă să i-o provoace bărbatului, este în creştere. îndată după
188

înfrângere şi după Comună, obsedaţi de sentimentul că barierele ridicate împotriva sexualităţii feminine sunt pe
cale de a se prăbuşi, notabilii încearcă să construiască o nouă ordine morală, care se dovedeşte a fi inoperantă.
Groaza de a vedea cum poporul şi animalitatea sa pătrund, contaminează burghezia, întreţine anxietatea sexuală.
Tema prostituţională invadează literatura. Maxime Du Câmp denunţă noua circulaţie socială a viciului, pe care
Zola încearcă să o ilustreze, redactând Nana. O nouă punere în scenă a seducţiei feminine se constituie treptat, fapt
ce sfârşeşte prin a nelinişti conştiinţele. Abandonând strălucirea şi elevaţia privirii, toaletele diafane, lacrimile,
suspinele şi mărturisirea timidă a tulburărilor pasionale, femeia înţelege să provoace - deschis - dorinţa; din nou, ea
se împodobeşte cu grele miresme de mosc. Lumea „demi-mondenelor" propune un model fascinant; în curând,
seducătoarea, înconjurată de liane şi plante exotice, va încerca să se transforme într-o hieratică prinţesă de fildeş.
In paralel, se constituie o complexă scientia sexualis care reînnoieşte tacticile contenţiunii. De la Moli la Hirschfeld,
de la Fere la Binet, de la Krafft-Ebing la Forel, un prim val de sexologi fragmentează câmpul erotic, codifică
perversiunile, aruncă anatema patologiei asupra conduitelor care, până atunci, erau condamnate doar de morală. în

83
felul acesta, se pregăteşte domnia sexului. Sfera domestică, învestită la rândul ei cu erotism, devine epicentrul şi,
totodată, miza seismului care se apropie ameninţător.
Rafinamentele flirtului juvenil
în sânul familiilor burgheze de la sfârşitul veacului, flirtul tinerilor modifică procedurile sexualităţii de aşteptare,
pregăteşte viitoarele răsturnări. Acest ansamblu de conduite, care va contura timp de un secol iubirile juvenile ale
Occidentului, nu a făcut obiectul nici unei cercetări. Decât să supralicităm imaginea literară a lui Maud de Rouvre,
„semi-fecioara" lui Marcel Prevost, mai bine să-i lăsăm unui specialist, Auguste Forel, grija de a descrie această
nouă practică. Flirtul împrumută de la codul iubirilor romantice imperativul distanţei iniţiale. Sexologul nostru
subliniază marele rol al privirii, care precedă întâlnirea. Mângâierea din priviri inaugurează un itinerar savant
balizat. „Atingerile insensibile" ale veşmintelor, apoi ale pieii, strângerile de mână schiţează preliminariile.
Genunchii şi gambele se apropie, se strâng,
189

la masă, în cupeu sau în vagonul de tren. Atunci încep „jocurile de dragoste": sărutări, mângâieri, atingeri. După
Forel, această savantă gestiune a dorinţei duce adesea la „orgasmul fără coit". Numeroşi tineri „se păzesc ca nu
cumva să se trădeze prin cuvânt"; flirtul desfăşoară o uimitoare „conversaţie mută a apetitului sexual".
Noul joc erotic posedă deja locurile sale privilegiate: oraşele cu ape termale, staţiunile balneare, cazinourile,
hotelurile de „mare clasă", anumite sanatorii. Flirtul conciliază virginitatea, pudoarea şi imperativele dorinţei. Chiar
şi nevestele sunt gata să-şi piardă capul în asemenea cazuri. Femeia nu face altceva decât că lasă să i se ghicească
senzualitatea; ea evită, astfel, să se compromită definitiv şi total. în plus, noul erotism impune o anume delicateţe; el
autorizează toate rafinamentele, toate complicaţiile simţurilor. Graţios şi fermecător, flirtul permite punerea în
valoare a calităţilor intelectuale şi artistice. De acum înainte, doar el va dicta ritualul de logodnă. El îşi are deja
„smintiţii" lui, bărbaţi sau femei, pentru care, notează Florei, ţine loc şi de iubire, şi de copulaţie. Flirtul apare astăzi
ca o conduită de tranziţie: la jumătatea drumului între „gâscă albă" şi tânăra eliberată, „flirteza" îşi putea satisface
dorinţa şi simţi o plăcere, pe care cu greu ar fi reuşit s-o mărturisească deschis.
Dezbaterile asupra statutului flirtului în cadrul sistemelor de sexualitate de aşteptare vor continua mult timp. O
teză clasică, exprimată de Jean-Louis Flandrin, contestată de Edward Shorter - convins că este vorba aici de un
comportament complet nou - consideră, de pildă, că „mareşinajul" din Vendee, interminabilă mângâiere mută,
masturbare reciprocă a celor doi tineri trântiţi într-un şanţ, la adăpostul unei uriaşe umbrele, nu este decât relicva
demodată a vechilor ritualuri de frecventaţie juvenilă. Fără îndoială că acesta este adevărul. Să notăm totuşi că
„mareşinajul", prezentat ca tradiţional de dr. Baudoin, prin anii 1900, ca şi de un preot vendeean încă din 1880, ar fi
putut să primească şi influenţa comportamentelor specifice claselor superioare. J.-L.Flandrin se grăbeşte să afirme
chiar că nimic similar nu ar fi existat atunci în mediile burgheze. E bine însă să nu subestimăm împrumuturile
reciproce şi circulaţia modelelor culturale. în 1905, Forel notează că procedurile flirtului burghez s-m revărsat ca o
maree peste păturile de jos. După el, ar fi /orba aici de imitaţie greoaie şi stângace a „delicateselor" >racticate de
elită. Nimic nu ne împiedică deci să credem :ă „mareşinajul" se găseşte dintr-o dată revitalizat şi )ătruns de o
subtilitate nouă, inspirată de modelul lominant.
190

Erotizarea cuplului conjugal

Tehnica flirtului aruncă o lumină nouă asupra sexualităţii conjugale. Este de la sine înţeles că „semi-virginele" nu
pot aborda patul nupţial în aceleaşi condiţii ca, de pildă, „gâştele albe" din vremea monarhiei cenzitare. Acum
mărturisirea plăcerii feminine nu mai este cenzurată. Pe parcursul ultimului sfert de veac se impune revendicarea
unui nou cuplu, mai fratern şi mai unit, fără bariere ridicate de învăţătură; un cuplu ce nu mai este jenat de
injoncţiunile confesorului. Un cuplu nou după modelul societăţii republicane, schiţată de profeţii noului regim; de
către aceia care, împreună cu Camille See, deschid tinerelor accesul la învăţământul secundar. Treptat, între soţi
apare obiceiul de a-şi spune unul altuia „dragă", iar femeia tânără nu mai ezită să se delecteze cu erotismul voalat al
romanelor la modă.
între o fată informată şi un băiat mai preocupat de plăcerea partenerei sale se poate întemeia o înţelegere nouă;
astfel, o juisare comună succede asaltului egoist. Unii moralişti şi educatori chiar îndeamnă tineretul către o
asemenea atitudine. în 1903, escaladarea pericolului venerian îl determină pe dr. Burlureaux să redacteze o broşură
de educaţie sexuală pentru fetele tinere. Societatea de profilaxie sanitară şi morală va relua ideea, sprijinită de
educatoare, bune mame de familie. Sunt exercitate presiuni de către Louis Liard, rector al Parisului; totuşi, el nu
îndrăzneşte să introducă oficial educaţia sexuală în învăţământul public feminin, de teamă ca astfel să nu pună la
îndemâna adversarilor săi o armă redutabilă.

84
Deja în 1878, dr. Dratigues publicase De l'amour experimental ou des causes de Vadultere chez la femme au XIXe
siecle (Despre amorul experimental sau despre cauzele adulterului la femeia din secolul al XlX-lea); cartea conţine o
pledoarie în favoarea orgasmului feminin. Autorul vede aici cel mai bun zid de apărare împotriva propagării
adulterului. Totuşi, dr. Montalban şi mai mulţi din confraţii săi îi recomandă soţului ceva mai multă tandreţe şi
răbdare în mângâieri; şi ei acordă o atenţie deosebită plăcerii feminine. Desigur, este vorba probabil, in acest caz, de
conduite minoritare; dar ele sunt în concordanţă cu progresele contracepţiei, care dovedesc fără urmă de îndoială
avântul sexualităţii erotice, orientată către voluptate, în detrimentul unei sexualităţi genitale, în întregime devotată
procreaţiei.

ifli

191

Tehnicile plăcerii fără risc


Către sfârşitul anilor 1850, medicii încep să denunţe cu vigoare „onanismul conjugal". Dr. Bergeret întocmeşte, în
1857, lista procedurilor utilizate de clientela sa din Arbois. Coitul întrerupt constituie cea mai răspândită dintre
tehnici. Self-control-ul, pe care îl implică, se acordă cu autonomia morală, în curând exaltată de neokantieni,
inspiratori ai şcolii republicane. Dar Bergeret denunţă, de asemenea, masturbarea reciprocă, pe care o califică drept
un „serviciu josnic"; felaţia sau „coitul bucal" şi chiar „coitul anal", mai frecvent decât precedentul, după spusele dr.
Fiaux. Cei mai bogaţi folosesc prezervativul, în vreme ce muncitorii continuă să creadă că a face dragoste în picioare
este un mod de a diminua riscul gravidităţii.
La sfârşitul veacului, propaganda neomalthusiană cunoaşte un avânt evident. Impulsionată de Paul Robin şi de
Eugene Humbert, Liga regenerării umane (1896), apoi grupul care publică Gemration conştiente (1908) predică
greva pântecelor. Efortul neomalthusienilor se extinde chiar şi în rândul clasei muncitoare. Propaganda pătrunde
până la muncitorii din nordul Franţei; Gerard Jacquemet notează că ea se desfăşoară şi în arondismentul XX din
Paris; mai mulţi prefecţi constată că muncitorii sunt acum inundaţi de informaţii privind tehnicile contraceptive.
Tracturi şi broşuri sunt pline de metodele mecanice, mai puţin coercitive şi mai sigure decât coitul întrerupt.
Clientele doctorului Forel le cunosc bine. Unele folosesc chiar injecţii cu apă călduţă, acidulată cu oţet; altele
utilizează bureţi îmbibaţi cu un dezinfectant şi plasat în fundul vaginului. Ceva mai elaboraţi sunt „pesarii
ocluzivi", din membrană de cauciuc, închişi cu un inel de os. Acest procedeu va fi folosit de Marthe, la sfatul
medicului ei curant. Capota englezească din cauciuc subţire este tot mai răspândită; fiind, de altfel, şi mai puţin
costisitoare decât condomul din băşică - intestin de animai -, care necesită, în plus, o minuţioasă întreţinere. Pe
scurt, contracepţia cunoaşte o mare dezvoltare; la fel ca igiena intimă. „Canula englezească" se va afla, de acum
înainte, lângă bideu.
începând cu 1882, antisepsia face posibilă înmulţirea ovariectomiilor. La spitalul Saint-Louis, Pe"an practică 777,
numai între luna ianuarie 1888 şi luna iulie 1891-Clientele pe care le operează provin din rândul claselor de jos. în
1897, dr. Etienne Cam, scandalizat, estimează
192

că au fost astfel „castrate", numai la Paris, între 30 000 şi 40 000 de femei. Zola denunţă în Fâcondite (Fecunditate)
ceea ce consideră el a fi „marea fraudă" conjugală. Dar mai există o chirurgie, mult mai teribilă, ale cărei ravagii
sunt imposibil de evaluat. Sunt femei care acceptă să se supună aşa-numitei operaţii Baldwin Mari, care constă în
crearea unui vagin artificial.
în acest sfârşit de veac, a practica în mod hotărât contracepţia, a te consacra „adoraţiei perpetue", cum o numeşte, în
1902, Guy de Teramond, implică totuşi riscul real de a contraveni injoncţiunilor proferate de către confesori, ca şi de
medici. Majoritatea membrilor din corpul medical rămân convinşi, într-adevăr, că „frauda conjugală" întreţine o
patologie feminină polimorfă: „hemoragii înspăimântătoare" (Bergeret), gastralgii, consumpţie, „enervaţie",
dereglare a simţurilor - pericole care o pândesc pe femeia lipsită şi de licoarea seminală şi de sarcinile succesive.
Aceste convingeri sunt împărtăşite de largi fracţiuni din rândul clientelei. Familia Marthei este cuprinsă de nelinişte
văzând cum soţul ei o aduce în pragul surmenajului din cauza supralicitării erotice; când îşi dă seama că nu se
întrevede nici o sarcină, care ar putea satisface temperamentul feminin, mama ei începe să se teamă pentru
sănătatea mintală şi pentru longevitatea fiicei sale. Pe de altă parte, apropiaţii soţului consideră că tânăra femeie
este pe cale să-şi aducă soţul la epuizare.
Un punct rămâne însă obscur: modalităţile de răspândire a practicilor contraceptive; într-adevăr, propaganda
neomalthusiană nu pătrunde chiar până în toate mediile; or, „frauda conjugală" se întinde masiv, după cum
dovedeşte o anchetă iniţiată în 1911 de dr. Jacques Bertillon. Se remarcă cu acest prilej că frecventarea prostituatelor,
utilizatoare tradiţionale de injecţii, a grăbit fără îndoială procesul de învăţare a conduitelor strict erotice.

85
In vreme ce „retragerea" era de mult timp o practică obişnuită pentru ţăranul mic proprietar, mândria virilă a
muncitorului continuă să fie asociată cu fecunditatea soţiei. Acest sentiment, legat de dezinvoltura masculină,
frânează avântul contracepţiei. începând cu 1880, în timp ce riscurile de infecţie se diminuează, se dezvoltă totuşi m
acest mediu ceea ce Angus MacLaren numeşte un >>feminism domestic". Devine tot mai evidentă solidaritatea
feminină, care se extinde şi o leagă pe mamă de fiică, pe matroană de clientă, şi permite reglarea
193

componenţei familiale, a numărului de descendenţi. Mai puţin abile decât burghezele în manipularea mijloacelor
mecanice de contracepţie, mai puţin pregătite pentru a-i impune soţului un „coit pe uscat", muncitoarele încep să
recurgă masiv la avort. Când exerciţiile violente, ceaiurile, injecţiile nu mai au nici un efect, ele solicită serviciile
uneia din acele „făcătoare de îngeri", care mişună prin toate oraşele. Numeroase sunt şi femeile care practică
singure, asupra lor înşile, menţionata intervenţie înainte de a se lăsa transportate la spital.
în opinia publică, îşi face drum o permisivitate nouă; ea explică de ce în preajma războiului numărul de avorturi
creşte foarte mult; în funcţie de modul de calcul, experţii estimează ca, în fiecare an, sunt întrerupte, astfel, între 100
000 şi 400 000 de sarcini. La începutul veacului, fata care recurgea la un asemenea procedeu era, cel mai adesea, o
celibatară sedusă sau o văduvă pândită de dezonoare. Acum însă femeile căsătorite sunt acelea care compun grosul
clientelei. O practică din disperare, impusă de urgenţă, tinde să se banalizeze, în timp ce puterea de stăpânire a
femeii asupra propriului corp se află în progres vizibil.
Ispita ancilară
Căminul burghez, ispitit de un timid hedonism, pare, în acest moment, că este supus şi atacurilor insidioase ale
iubirii ancilare. Bona devine un criteriu social; orice mică burgheză trebuie să aibă o bonă. Astfel, în apartamentele,
deseori, penibil de înghesuite se instaurează o nouă promiscuitate. Tânăra ţărancă introduce în spaţiul privat,
liniştit până atunci, ispita permanentă a cărnii juvenile şi populare. Iar când „haussmannizarea", celebra
sistematizare a Parisului după ideile lui Haussmann, ce se prelungeşte lent şi în vremea celei de a Treia Republici,
va exila domesticitatea în micile încăperi de la etajul al şaselea, nimic nu va fi mai uşor pentru bărbaţii din casă
decât o scurtă escapadă pe scara de serviciu. Pentru bonă, să-1 consoleze pe Conaşu', să-1 audă cum îşi descarcă
sufletul la sânul ei poate fi o plăcută revanşă asupra unei stăpâne prea autoritare. Burghezii din noua generaţie,
crescuţi de o doică din „partea locului", educaţi de o bonă, sunt obişnuiţi să recurgă la femeile din popor pentru tot
ce ţine de cultura somatică; ajunşi la vârsta iniţierii, apoi a maturităţii sexuale, se înţelege de la sine că prima
194

tentaţie este să i se adreseze micuţei bone. Aceasta se înscrie în lanţul trupurilor abdicate, în serviciul libidoului
burghez. Psihanaliştii ar avea probabil multe de spus cu privire la fetişismul şorţului. Acest veşmânt accesibil
simbolizează atât intimitatea sferei private, cât şi disponibilitatea corpului feminin. La nevoie, stăpâna casei se
poate face complice la un menaj în trei; bolnavă, frigidă sau părăsită, ea controlează astfel „zbenguielile" soţului, ba
chiar pe acelea ale fiului. Cuplarea cu bona evită delapidarea averii, ca şi compromiterea sănătăţii; un asemenea
„amor" dejoacă orice „încurcături".
Literatura romanescă se complace în detalierea acestor trăsnăi ancilare. Zola, Maupassant, Mirbeau se întrec în
celebrarea lor. Elocinţa scriitorilor reflectă mult prea vizibil fantasma bărbaţilor fascinaţi de trupul din popor,
accesibil, şi „domesticat", devenit adică un articol domestic, ca să nu ne impună o anume prudenţă.
La această revenire - probabilă - a sexualităţii în dependenţă ar trebui să adăugăm conduita a numeroşi patroni şi,
mai ales, maiştri care îşi utilizează autoritatea pentru a le seduce pe tinerele muncitoare. Militanţii, anarho-
sindicaliştii, în primul rând, nu au încetat să-şi manifeste indignarea împotriva acestui nou „drept de cuisaj"*.
Această utilizare abuzivă a cărnii populare contribuie, după ei, la subminarea moralităţii muncitorilor. Ştim, într-
adevăr, că nu este vorba doar de o simplă fantasmă. La Limoges, în 1905, asemenea intrigi declanşează veritabile
vânători de satiri care, în acel an, au însângerat cartierul porţelanului.
Magistraţii şi infidelitatea
Erotizarea soţiei face să crească teama de adulter. în lumina legii, situaţia celor doi parteneri apare, în acest sens,
extrem de diferită. Adulterul soţului nu poate fi adus în faţa tribunalului corecţional decât dacă soţul infidel
întreţine o concubină la domiciliul conjugal; conduita lui poate fi interpretată atunci drept bigamie; ea pune în
pericol familia. Doar în acest caz, soţia are posibilitatea să facă plângere, iar soţul ei riscă atunci să plătească o
* Cuisaj - derivat din cuisse (coxa. Mat. - coapsă). Provenit probabil din feudalul „drept al primei nopţi", „dreptul la
cuisaj" este un drept tacit, neoficial, al burghezului care îşi permite să angajeze o servitoare tânără Şi să profite de ea
(n.tr.).
195

86
amendă substanţială. Pe lângă aceasta, femeia mai poate intenta un proces în separarea corpurilor, mai ales dacă
adulterul este însoţit de excese, maltratări sau injurii grave, începând cu 1884, îi va fi îngăduit să intenteze chiar
divorţ. Oriunde ar avea loc, adulterul femeii, în schimb, constituie întotdeauna un delict. Soţia infidelă riscă până la
doi ani de închisoare. După ce a obţinut condamnarea soţiei saJe, soţul este liber să oprească executarea pedepsei şi
să-i permită vinovatei să se reintegreze în domiciliul conjugal. Soţul dispune astfel de un adevărat drept de graţiere.
Complicele femeii adultere riscă, şi el, să fie condamnat; ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că legislatorul nu a
intenţionat, în orice situaţie, să favorizeze sistematic sexul masculin, ci că el înţelege înainte de toate să protejeze
familia. Totuşi, aceste dispoziţii constituie, aşa cum va spune Naquet, „o semiîncurajare a adulterului masculin".
Similar, chiar şi în cazul separării corpurilor, datoria de fidelitate continuă să-i revină soţiei, în vreme ce soţul este
liber să facă orice ştrengărie, deoarece nu mai există domiciliu conjugal.
Pentru a justifica o asemenea disimetrie, juriştii utilizează două argumente majore: femeia, inferioară, nu poate avea
dreptul de control asupra conduitei bărbatului, pe care ea trebuie să-1 considere fidel; în plus, numai în cazul
adulterului feminin există riscul ca bunurile patrimoniale să cadă pe mâna unor copii străini.
De fapt, jurisprudenţa temperează mult această disimetrie. Astfel, femeii i se acordă succesiv posibilitatea de a-şi
urmări în justiţie soţul, atunci când adulterul este însoţit de publicitate sau conduită injurioasă (1828); atunci când
există şi abandon de familie (1843), refuz de a coabita (1848) şi chiar refuz de raporturi sexuale (1869). Anne-Marie
Sohn notează că între 1890 şi 1914 adulterul feminin nu este pedepsit mai sever decât infidelitatea masculină; din
acest punct de vedere, ^inferioritatea juridică a femeii a devenit doar teoretică. în plus, magistraţii nu acordă mare
importanţă la ceea ce vor considera de acum înainte drept un delict minor.
Să observăm că, între 1816 şi 1844, înşelarea nu constituie decât o cauză secundară în chestiunile de separare de
corpuri ( de facto); această procedură oferă mai ales femeii posibilitatea de a trăi la adăpost de lovituri care, de-a
lungul deceniilor, sunt tot mai greu de suportat. După 1884, comportarea brutală a bărbatului, lipsa de bani trec pe
primul loc în lista motivelor care justifică majoritatea cererilor feminine de divorţ.
Numeroşi factori concură la înmulţirea adulterelor, î"
196

special în rândul micii burghezii. Diminuarea, tardivă, a supravegherii, centrată în speţă pe „fata mare"; avântul,
moderat, al igienei intime, practica băii, a tenisului, apoi a bicicletei, obiceiul de a te lăsa mângâiat eliberează treptat
de interdicţiile, care blochează contemplarea, expunerea şi învăţarea erotică a corpului. Noile voluptăţi conjugale,
răspândirea practicilor contraceptive, chiar revendicarea dreptului la plăcere al femeii, aşa cum este prezentată de o
anume Madeleine Pelletier, degradează modelul soţiei virtuoase. Banalizarea conduitelor masculine de seducţie,
indulgenţa magistraţilor, teama inspirată de pericolul venerian, cea mai mare discreţie cu privire la ruptura
previzibilă incită la transferul dorinţei virile către femeia măritată, mai bine pusă în temă şi mai accesibilă decât în
trecut.
Dorinţa femeii măritate
Urbanismul haussmannian permite unei doamne decente să iasă şi să pună stăpânire pe centrul marelui oraş;
începând cu anii 1880, are deja posibilitatea să se expună pe terasele cafenelelor, copleşite de luminile de gaz, apoi
de cele electrice. Pretextele pentru întâlniri, locurile de rendez-vous se înmulţesc. Marele magazin autorizează
discrete eclipse; chiar filantropia poate face servicii utile, în 1897, mai mulţi soţi, uimiţi şi încântaţi, îşi vor vedea
reapărând soţiile, pe care le credeau carbonizate în incendiul din Bazarul Carităţii. Indiferent dacă faptul este real
sau nu, semnificativ rămâne că totuşi gura-lumii îl colportează. Trăsurile şi o întreagă reţea de cabinete particulare
sau de case de rendez-vous fac posibile fugitive îmbrăţişări. Timpurile de ruptură a vieţii conjugale se prelungesc şi
se diversifică: călătoriile pe calea ferată, vacanţa femeii singure, pelerinajele de masă, sejururile în oraşele cu ape,
„băile de mare", chiar trenurile de plăcere, cu ziua, înlesnesc aventurile. . Adulterul alimentează conversaţiile de
după-amiază. In mediile politice înalte, notează Jean Estebe, este firesc să ai o metresă; „o legătură mondenă poate
chiar suscita unele ecouri favorabile". Romanul, vodevilul incită la înşelare. Alexandre Dumas-fiul, Feydeau,
Becque şi Bataille supralicitează amorurile adulterine. Menajul în trei funcţionează aici cu o eficacitatea burgheză. El
duce 'a calmarea simţurilor, permiţându-i totodată bărbatului să se bucure confortabil de o voluptate pe care
secretul vuie să o condimenteze. Se evită, astfel, compromiterea sănătăţii şi a reputaţiei. Să observăm totuşi că scena
de

vodevil nu este o simplă sugestie; ea are şi funcţia de a dezamorsa prin deriziune vaga anxietate care creşte o dată
cu bruiajul modelelor. A veni să râzi la Feydeau, la braţul soţiei, exorcizează ameninţarea viciului confortabil, al
cărui efect dizolvant ameninţă familia.
Anumite medii, mai restrânse, se bucură chiar de critica echilibrată a instituţiei matrimoniale. Unii militanţi încep
să predice convieţuirea liberă; în 1907, Leon Blum se declară în favoarea experienţei prenupţiale; cincisprezece ani
mai târziu, Georges Anquetil consacră metresei şi amantului, legitimi, câteva tomuri serioase, foarte convingătoare.

87
Este preferabil totuşi să nu supraestimăm amploarea conduitelor adulterine. Mari segmente din rândul populaţiei
stau departe de noutăţi. Imaginea femeii virtuoase rămâne în general dominantă în mediul burghez. La ordinea
zilei este datoria maternităţii, stimulată şi de ameninţarea germană, care dezvăluie, desigur, noi nelinişti; cu toate
acestea, contribuie din plin la întărirea moralei. O răbdătoare cercetare asupra femeilor din patronatul din Nord o
face pe Bonnie Smith să exalte virtutea acelor soţii înţelepte care se comportă ca adevărate doamne de caritate. între
1890 şi 1914, ligile de moralitate, ridicate în slăvi de senatorul Beranger şi de către liderii Bisericilor protestante,
declanşează nişte campanii sălbatice împotriva scrierilor obscene, licenţei de stradă şi demoralizării militarilor.
Eficacitatea lor este în creştere imediat după război, când valul naţionalist mătură totul în cale. Anumite medii
admit cu greutate dezinvoltura conjugală. O soţie uşuratică constituie un handicap pentru cariera unui magistrat
sau a unui subprefect. în plus, pe aceşti funcţionari, despre care se aude că dau dovadă de o anume reţinere, îi
pândeşte nu numai bârfa, ci şi denunţul anonim.
Metresa cu chip dublu
în „La Belle Epoque" întreţinerea unei legături se deosebeşte profund de amorurile ilegitime ale unei femei libere şi
emancipate; aceasta este concluzia provizorie a lucrărilor publicate de Anne-Marie Sohn. Cel de-al doilea tip de
combinaţie reproduce vechiul model al concubinajului disimetric: în mai mult de jumătate din cazuri, un amant
burghez, cel mai adesea văduv sau celibatar, îşi ia ca metresă o descendentă a grizetelor de altădată. Subprefectul
de Forcalquier are ca amantă o

tânără croitoreasă. în schimb, femeia adulteră îşi înşală soţul cu un bărbat din mediul ei. Frecvent, ea îşi acordă
favorurile unui domn de vârsta sa. Analiza arhivelor judiciare ne duce la concluzia că femeia, care îşi înşală soţul cu
un amant unic, nu are nici un fel de remuşcări. Legătura ei i se pare a fi consecinţa firească a proastei funcţionări a
cuplului conjugal. La nevoie, ea poate să-şi considere fapta drept o replică la aventurile sau sifilisul soţului său. Pe
scurt, se pare că în străfundul sufletelor se operează o critică implicită a uniunii legitime. Dezbaterea, care se
declanşează cu privire la daunele regimului dotai, traduce, şi ea, această repunere în discuţie a mercantilismului
matrimonial. Oricum, literatura romanescă sugerează că în asemenea ocazii mama, iar nu soţia, va fi cuprinsă de
remuşcări.
Descoperirea adulterului feminin este trăită diferit în funcţie de mediile sociale. în rândul burgheziei, cazul cel mai
frecvent este al corespondenţei indiscrete, care face posibilă descoperirea secretului. Aici, bărbatul trăieşte această
dureroasă aventură în legalitate şi şicană. Pentru a-şi proteja vanitatea şi a justifica o anume conduită a soţiei sale, el
face apel, la nevoie, la patologia mentală. Oamenii din popor, în schimb, depăşesc cu greu ridicolul situaţiei. Ei
cedează deseori la ispita violenţei, mai ales în Sud. în acest mediu, de obicei, soţii înşelaţi ajung până la crimă sau la
tentativa de asasinat. La Belleville, numeroase procese corecţionale au drept origine injuriile sau aluziile care pun
sub semnul întrebării moralitatea femeilor. Seara, când vine vremea beţiei, insultele izbucnesc. Partenerii se
interpelează de la o casă la alta, peste străzile înguste. Pugilatele sancţionează strigătele de „curvă" sau de „boarfă".
Aici, toată vecinătatea este implicată.
în cazul femeii măritate, indiferent de mediu, descoperirea înşelăciunii este, în schimb, trăită la modul sentimental.
La fel se întâmplă şi când se impune divorţul. Această experienţă este mult mai uşor depăşită de femei decât de
bărbaţi. Aceştia suportă greu faptul că nevasta lor îşi poate regăsi libertatea sexuală; şi atunci apare
comportamentul brutal. Doar fetele libere şi emancipate mai reacţionează câteodată prin violenţă, când vine ziua
rupturii. Femeia care a trăit mult timp în concubinaj cu un văduv sau un celibatar suportă greu abandonul, care o
lasă singură în faţa unei opinii publice dezaprobatoare. Pasiunea constituie justificarea acestor metrese care nu ezită
să sfideze bârfa. Ruptura pune, aici, probleme
199

amantului, deoarece reacţia partenerei riscă să fie deosebit de violentă. Unele femei părăsite fac scandal public;
altele scriu scrisori de răzbunare; sunt şi unele care ajung până acolo încât nu se sfiesc să arunce cu vitriol în faţa
fostului partener.
Acesta poate încerca să se debaraseze de o metresă incomodă, f2cându-i un cadou de despărţire. Severul Jules Ferry
îşi trimite fratele, Charles, să pună la punct lucrurile cu o drăguţă croitoreasă blondă din strada Saint-Georges. în
caz contrar, domnul, excedat, consideră că vechea relaţie nu mai face două parale; ca atare, o denunţă la autorităţi.
Se întâmplă chiar ca bărbatul să ajungă la concluzia că trebuie să o ucidă. El are de partea sa complicitatea opiniei
publice, care nu vede prea bine încrâncenarea acestor femei. Este limpede că, odată căsătorit, fostul amant al acestor
fete emancipate va prefera să practice adulterul bine temperat.
Iluzia adulterului venal
Mutaţia operată în formele dorinţei, pe care le dezvăluie încă timid noua sexualitate conjugală, redesenează
conduitele venalităţii. Setea de rafinamente dezagregă treptat reglementarismul. Canalul seminal produce silă.
Numeroşi clienţi găsesc umilitoare, dezgustătoare chiar, etalarea vulgară a cărnii nude şi docilitatea animalică a

88
fetelor de stradă. Casa din cartier se află în criză, cu excepţia câtorva regiuni din provincia îndepărtată, unde
evoluţia este întârziată ca urmare a rigidităţii specifice mentalităţilor tradiţionale. Prostituţia reglementată este
supusă, în plus, unei violente campanii din partea aboliţioniştilor, sprijiniţi de stânga radicală. Ca să
supravieţuiască, bordelul regulamentar trebuie să facă faţă noilor exigenţe ale clientelei. In 1872, bătrânele
pensionare de la Château-Gontier constată cu indignare că fetele acceptă acum felaţia, odinioară interzisă sub
acoperişul acestor case.
Marile bordeluri pariziene de la sfârşitul veacului reflectă această evoluţie. Savante puneri în scenă olfactive,
decoruri somptuoase, reflexe de oglinzi, profuziunea covoarelor,^dezmăţul de electricitate reînnoiesc tacticile
voluptăţii. în interiorul grotelor nimfei Calipso sau al mănăstirilor sadiene, nimfele sau „călugăriţele" experte îşi
rafinează mângâierile. Tablourile vivante fac bucuria voyeur-ilor. Aceştia dispun acum de cabinete discrete,
îndepărtaţi strămoşi ai cabinetelor lîfe-show. Anumite case se specializează chiar în asemenea „afaceri". Decupajul
200

operat de sexologie, aflată încă la începuturi, ordonează noile configuraţii ale venalităţii. Fiecare „perversiune" are
de acum înainte propriii săi specialişti şi propriile sale refugii privilegiate.
In paralel, se desfăşoară diversitatea formelor de prostituţie, mai adaptate la noile dorinţe. Deja, pe vremea
monarhiei cenzitare, dansatoarele de la Operă îşi acordau ritual favorurile domnilor respectabili care acceptau să le
întreţină. Infinit mai provocatoare, marile „cocote" ale serbării imperiale reuşiseră să impună prestigiul galanteriei.
Drept urmare, aceste conduite se democratizează. Micul burghez visează să se desfrâneze ca un aristocrat. „Caf
conc' "-urile, „beuglant"-ii, chiar şi acele „bouis-bouis" nu fac decât să-i întreţină această iluzie. Noile stabilimente de
acest tip întreţin un proletariat de artiste sărace, obligate să se vândă domnului cu chef, în intimitatea molcuţă a
cabinetelor particulare. Uitatele „verseuses" din braseriile cu femei din cartierul Latin le propun studenţilor iluzia
iubirii şi suplinesc timid declinul grizetei.
Totuşi, casa de rendez-vous, clandestină sau cel puţin discretă, răspunde cel mai bine mutaţiei operate în formele
dorinţei; până acolo încât prefectul Lepine hotărăşte să o tolereze, în ideea de a putea să o supravegheze mai bine.
Ţinută de o damă cu alură respectabilă, casa de rendez-vous ocupă etajul nobil dintr-un imobil cu faţadă agreabilă.
Ea nu funcţionează în timpul zilei. Prezentările se fac în interiorul salonului, decorat cu mobile familiare. Femeia,
care se apropie, poartă pălărie şi este îmbrăcată ca o bonă burgheză. Ea acceptă, fără nici un fel de vulgaritate, să se
zbenguie îndelung într-o încăpere cu ambianţă conjugală. Bineînţeles, cadoul trebuie să fie corespunzător. Domnii
cuviincioşi care frecventează casa caută adulterul venal; ei poftesc la soţia altuia, căreia -fără îndoială - nu ar fi
capabili să-i stârnească nici o emoţie. Casa de rendez-vous le oferă iluzia seducţiei mondene. Patroana pretinde, de
multe ori pe nedrept, că acele femei care frecventează salonul sunt de fapt soţii respectabile, „leoaice" sărace sau
senzuale frustrate. Cu prilejul unei călătorii în marele oraş, poate fi ispititor pentru rentierul de provincie să joace
un anume rol în acest teatru de umbre. Oricum, fuga după înfăptuirea greşelii - această teribilă fugă, care îi
obsedează pe Huysmans şi Maupassant - va fi mai puţin umilitoare decât sub luminile bordelului.
Nevoia de a-şi asigura cel puţin un simulacru de sentiment şi de a-şi înlesni posibilitatea unei înţelegeri
vplupţuoase este prezentă - în piramida socială - de sus Pană jos. începând cu 1880, liberalizarea vânzărilor de
201

băuturi face posibil avântul unei venalităţi de cabaret mai puţin umilitoare pentru client - şi pentru „fată" - decât
goliciunile de la bordel. în aceeaşi perioadă, prostituţia aşa-zis clandestină începe să prolifereze. Femeia de stradă se
banalizează, ea se pierde în mulţimea de pe bulevarde; de acum înainte, şi ea va folosi din plin simularea, mai ales
atunci când dă peste un bărbat nătâng, gata să creadă în această falsă îndrăzneală a unei cuceriri fictive.
Importanţa acestei jumătăţi de veac, ce se întinde din perioada celor mai frumoşi ani ai celui de-al Doilea Imperiu
până la primul război mondial, se impune în mod evident. O glisare latentă se operează în profunzime, ceea ce duce
la remodelarea fizionomiei cuplului şi pregăteşte explozia noii etici sexuale. Trebuie deci să evităm a ne lăsa
obnubilaţi de imaginea unei morale victoriene, intransigentă şi monolitică. Această jumătate de veac, pe care
Edward Shorter o consideră drept o simplă fază tranzitorie între două revoluţii sexuale, îmi apare, în definitiv, mai
novatoare decât lunga perioadă ce se întinde de la Consulat la mijlocul celui de-al Doilea Imperiu.
Seismele care încep, cu această dată, să zgudie sau, cel puţin, să redeseneze imaginea vieţii private dotorează mult
procesului de imitaţie. Coborârea socială a comportamentelor elaborate în rândul aristocraţiei, apoi al burgheziei,
are o pondere mult mai mare decât influenţa exercitată de conduitele populare. Desigur, sexul popular fascinează;
fără îndoială, o anume libertate erotică a înflorit treptat la adăpostul claselor productive, în special pe vremea
monarhiei cenzitare, înainte de avântul familiei muncitoreşti. Dar nu aceste conduite au făcut şcoală. în Franţa,
formele actuale ale liberalizării moravurilor, pe scurt, ceea ce Edward Shorter consideră a fi drept a doua revoluţie

89
sexuală, au fost elaborate în rândul claselor dominante. Autorii de vodeviluri, politicienii stângii radicale, anumite
burgheze feministe, propagandiştii neomalthusieni, militanţii care au teoretizat convieţuirea liberă şi, mai ales,
savanţii care au instituit sexologia ca ştiinţă au contribuit mai mult la schiţarea sensibilităţilor moderne decât au
făcut-o confuzele uniuni eratice ale imigranţilor din Parisul lui Ludovic-Filip. După cum remarcă Bronislaw Baczko,
concubinajul popular al monarhiei cenzitare se situa dincoace de căsătorie; concubinajul contemporan înţelege, în
mod frecvent, să se plaseze deliberat dincolo de menţionata instituţie.

STRIGĂTE Şl ŞUŞOTELI
SIMPTOME ALE SUFERINŢEI INDIVIDUALE
Noi surse de anxietate
Progresele individuaţiei generează noi suferinţe intime şi, totodată, impun modelarea unor imagini de sine, surse
de insatisfacţie. în vreme ce naşterea încetează puţin câte puţin să mai constituie un criteriu limpede şi decisiv de
apartenenţă, fiecare este nevoit să-şi definească şi să-şi semnifice poziţia. Or, creşterea mobilităţii sociale ale cărei
ritm, imperfecţiuni, indecizii, precaritate a ierarhiilor este mai bine, desigur, să nu le supraestimăm, ca şi, pe de altă
parte, complicaţia semnelor, care indică rangul, nu fac decât să bruieze ambiţiile; ele nu fac decât să provoace
şovăiala, neorânduiala, neliniştea. Efortul fiecăruia de a-şi construi propria sa personalitate, presiunea privirii
celuilalt incită la nemulţumire sau chiar la denigrarea de sine; ele întăresc sentimentul de insuficienţă. Am văzut cât
de mult suferă „jurnaliştii" de această torturantă depreciere intimă. Amestecul social, mai anarhic decât pe vremea
Vechiului Regim, face să crească teama de înfrângere. Caracterul competitiv al existenţei duce la surmenaj,
amplifică grija profesională. La individul modelat încă din copilărie de obsesia examenelor frica de înfrângere este
cu mult mai puternică; necesitatea unei perpetue adaptări, angoasa abandonului pot duce la apariţia unei spaime
de a trăi. Asemenea sentimente determină paralizia voinţei şi, într-o perspectivă mai generală, „le mal du siecle",
descris de Musset.
La declinul certitudinilor vine să se adauge noua conştiinţă a datoriei de a fi fericit, care modifică raportul dintre
dorinţă şi suferinţă. Vidul sufletesc, atunci când se manifestă, este resimţit de acum înainte ca o mare nenorocire.
Plictiseala care apasă asupra celor mai rafinate
203

spirite ale timpului, spleen-ul baudelairian traduc această nouă culpabilitate faţă de sine însuşi.
Aceste surse confluente de „mal-etre", dezvăluite din plin de lectura documentelor intime, dobândesc o importanţă
sporită prin supralicitarea datorată ascensiunii clinicii psihiatrice. In acest domeniu, nosologia incipientă,
prolixitatea expozeului privind cazurile medicale stimulează anxietatea. „Mania raţionantă" („manie raisonnante"),
„nebunia lucidă" le dau posibilitatea anumitor specialişti să descopere alienarea chiar şi în calmul şi secretul unei
liniştite vieţi private. într-un mod mai general, triumful medicinei clinice tinde să modifice privirea pe care fiecare o
îndreaptă către propriul său corp; câţi recruţi care se credeau normali descoperă cu spaimă propria lor stare
patologică doar cu prilejul vizitei medicale?
Evoluţia figurată a monstrului
Dar ceea ce ni se pare a fi încă mai angoasant este apariţia
- în sânul claselor dominante - a două imagini ale
sălbaticului, care provoacă panică. în prima jumătate a
veacului, Louis Chevalier a fost primul care a detectat
fenomenul, aceste imagini fac să crească repulsia, teama
- şi fascinaţia -, suscitate de clasele productive ce
proliferează în inima marilor oraşe. Romanul
supralicitează ameninţarea; ancheta socială, stimulată de
acest proiect, înţelege să o analizeze; filantropia încearcă
să o exorcizeze. în acest sens, optimismul iniţial al
Restauraţiei se transformă într-un pesimism negru în epoca
monarhiei din Iulie. în acelaşi timp, elitele purced la
descoperirea Franţei profunde şi au surpriza să întâlnească
în ea sălbatici. Păstori imbecili rătăcind prin munţi, asprii
pescari de pe malurile Leon-ului, primitivii ascunşi în
colibele de prin mlaştinile din Poitevin, întunecaţii
locuitori de pe terenurile mocirloase de pe Dombe sau
Brenne le apar înrudiţi prin legături misterioase cu
asprimea şi trecutul solului, cu consistenţa mineralelor şi
natura vegetaţiei; toţi par a nu se fi desprins încă de

90
animalitate.
Anxietatea vagă, născută din proximitatea acestor multiple triburi, este exacerbată în clipa când se constată
prezenţa unor asemenea monştri, reali, chiar în interiorul societăţii. Se înregistrează înspăimântătoare „afaceri
criminale", care atestă proximitatea omului de bestie;
204

paricidul Pierre Riviere; căpcăuna din Selestat, care, în 1817, devoră coapsa propriei fiice, pusă la fiert cu varză albă,
având grijă totodată să lase deoparte şi o bucată pentru bărbatul ei; podgoreanul Antoine Leger, acuzat în 1823 de a
se fi hrănit cu inima fiicei sale, spintecată fără milă. Ziarele de scandal sunt pline de asemenea istorii crude, ce
aruncă o lumină tragică asupra chinurilor ascunse din viaţa privată. De la înfăptuirea regicidului, la 21 ianuarie
1793, monstrul nu conteneşte să dea târcoale; căpcăunii scapă din „liniştitul muzeu al poveştilor", scrie Jean-Pierre
Peter; în 1831, figura lui Quasimodo vine să pecetluiască această proximitate teratologică a omului din popor de
animal.
După traumatismul Comunei, în vreme ce violenţa proletară se destramă treptat, prezenţa sălbaticului devine tot
mai obsedantă: adevărata primejdie pândeşte de acum înainte din străfundurile individului. Monstrul se ascunde în
adâncul organismului; el poate ţâşni în plin delir al imaginaţiei. Cea mai înspăimântătoare ameninţare o reprezintă
acum întoarcerea strămoşului, percepută ca un eveniment morbid.

Familia patologică
Noţiunea de familie patologică marchează în asemenea măsură epoca încât merită să ne oprim asupra ei. Aici, în
această celulă iniţială, se ţese firul subtil care îl leagă pe savant de ideolog şi artist. Vechea noţiune de ereditate
dispunea, desigur, de un mare credit în veacul al XVIII-lea; medicii vremii repetă că descendenţii bătrânilor se
dovedesc a fi bolnăvicioşi, că odraslele din dragoste sunt de o mare frumuseţe şi că beţivul riscă să dea naştere la
monştri. Un neohipocratism rezonabil, aminteşte Jacques Leonard, predică în epocă încrucişarea temperamentelor,
neutralizarea idiosincraziilor extreme. Drept urmare, studiul patologiei industriale şi citadine, spaima suscitată de
„isteriile insurecţionale", spectacolul nevropatiei artiştilor stimulează pesimismul; toate acestea sugerează că între
civilizaţie şi degenerescentă există o legătură profundă.
Vechiul mit teratologic, lansat de Facere, propunea imaginea unui tip perfect de umanitate supus, prin păcatul
originar, riscului unei degradări progresive. în 1857, Benedict Morel, inspirat de Buchez, reactivează această
credinţă. Omul se îndepărtează de natura sa iniţială; el

205

l f$ J
^e Cx

.Jîia. JuJ&w ,
iT Ar *î-iinf-a -tt^"-"*"■* «.^J
Lecţiile de marţi, ţinute de Charcot, constituie un eveniment monden; rare sunt celebrităţile care să nu vină măcar o
dată ca să-1 asculte pe prestigiosul savant ale cărui pretenţii şi al cărui succes impun şi mai mult moda neurologiei.
Această lecţie din 15 noiembrie 1887 ne aminteşte că "pericolul venerian", graţie profesorului Alfred Fournier, se
află în centrul neliniştilor. (Paris, Bibi. Charcot)
degenerează. Această derivă tinde să-1 îndepărteze de primatul legii morale şi să-1 aservească dominaţiei exercitate
de dorinţele fizice; pe scurt, să-1 coboare brutal la rangul de dobitoc. Vreme de aproape treizeci de ani (1857-1890),
teoria eredităţii morbide se impune spiritelor cultivate, sub o formă laicizată. Nu se cunosc încă legile lui Mendel şi
savanţii mai cred în transmiterea caracterelor dobândite", nimic nu împiedică aşadar imaginarea unei decăderi
progresive a speciei. Etiologia ştiinţifică a monstruozităţilor duce în scurt timp la elaborarea unei teratologii sociale,
la constituirea unui fabulos muzeu de taraţi, avortoni, degeneraţi. Ereditatea se reduce,
206

într-adevăr, la un proces morbid. „Pecetea", „sigiliul" imprimate pe facies sau în morfologie fac să dispară
individul, îl introduc într-o familie teratologică. Noţiunea de „predispoziţie ereditară nefericită" (Moreau de Tours),
dublată de credinţa ascendentă în toate formele de latenţe posibile, fac zadarnică speranţa mântuirii. „Fiecare
familie, scrie Jean Borie, trăieşte retrasă într-un donjon feudal, dar în străfundurile temniţei stă la pândă, ghemuită,
o gloată înspăimântătoare."

91
Teoriile darwiniene, care se răspândesc în mediul medical cam de prin anii 1870, impun - scrie Jacques Leonard - o
„relectură evoluţionistă a dosarului eredităţii". Savanţii se apleacă asupra tarelor care generează procesul morbid;
culpabilitatea populară li se va impune, în acest caz, imediat, de la sine. Mizeria, insalubritatea condiţiilor de viaţă,
lipsa de igienă, imoralitatea, intoxicaţia declanşează, dezvăluie sau accelerează procesul ereditar. Ameninţarea, care
riscă să devasteze patrimoniul genetic al elitelor, mocneşte şi poate ţâşni, după opinia acestor medici, din stradă,
din uzină, de la mansardă. Frica de a fi infectat de gloata mizeră, îngrămădindu-se claie peste grămadă, s-a
preschimbat în teamă de degenerescentă, care, ţinând cont de primatul neurologiei, îmbracă formele patologiei
nervoase.
Naturalizarea păcatului, a greşelii, chiar a simplei neglijenţe, conferă fiecăruia noi responsabilităţi. Mitul
eredosifilisului transformă dorinţa în „maşină infernală" (Jean Borie). Figura simbolică a sifilisului devine
obsedantă în roman, invadează iconografia. Visele eroilor lui Huysmans, figurile hidoase ale lui Felicien Rops
exprimă q angoasă colectivă ce vine să susţină tragedia marilor sifilitici. Desfrâul comportă riscuri mai mari;
imposibila redempţiune biologică înlocuieşte sau dublează spaima de păcat şi de infern; credinţa în ereditatea
morbidă invită la căutarea mântuirii dincolo de animalitate.
Este bine totuşi să nu exagerăm amploarea acestei noi spaime. în primul rând, pentru că rezistenţe liniştitoare nu au
întârziat să se manifeste. Savanţii, fideli tradiţiei catolice, ideologii republicani, cărora nu le lipsea optimismul,
bătrânii medici, inspiraţi de neohipocratism combinat cu vitalism şi, mai ales, contagioniştii pastorieni*, rebeli faţă
de darwinism, coijsideră că ereditatea morbidă nu are nimic ineluctabil. în timp ce Weismann subminează credinţa
în ereditatea caracterelor dobândite, „asumpţiunea etiologiilor microbiene, remarcă

* Pastorienii sau pasteurienii, adepţii teoriei lui Pasteur cu privire la contagiune (n. tr.).
207

acelaşi Jacques Leonard, zdrobeşte explicaţiile ereditare". Pentru a transforma mediul, numeroşi savanţi acordă
încredere reformelor sanitare sau sociale şi binefacerilor solidarităţii; unii dintre ei proslăvesc chiar o viitoare
generaţie conştientă, inspirată de ştiinţă. Asemenea concepţii întreţin critica dotei şi a căsătoriei din interes; ele
incită la educaţia sexuală şi la exaltarea self-control-ului; ele încurajează ascensiunea acestui nou cuplu mai bine
informat, mai unit şi mai echilibrat, a cărui apariţie am notat-o deja.
Impotenţă şi neurastenie
Evocarea rapidă a cauzelor suferinţei ne ajută să percepem importanţa istorică pe care o are în epocă orice simptom
de disconfort individual. Adoptarea unei atitudini comprehensive impune, în mod necesar, înţelegerea implicită a
„dolorismului" specific epocii, aflat mereu la pândă, suspectând manifestările morbide, obsedat de imprecizia
frontierei care separă normalul de patologic. Or, tocmai în interiorul sferei domestice, în chiar inima vieţii private se
întinde simptomul generator de nefericire, care este consecinţa ^anxietăţii biologice sau sociale, a decepţiei, a
eşecului. în acest domeniu, figurile suferinţei diferă în funcţie de sex. Dicotomia distribuirii rolurilor şi atitudinilor,
foarte strictă pe atunci, disimetria modalităţilor de uzură la locul de muncă sugerează necesitatea unei modelări
parţiale a fenomenului - este vorba de nefericire - în funcţie de acest simplu clivaj.
Se impune să începem cu sexul masculin, deoarece este evident că el conduce acest joc dureros, că el provoacă, apoi
schiţează acest disconfort (mal»etre) al femeilor. Totuşi, în acest secol al contenţiunii, manifestarea suferinţei
masculine rămâne discretă, cel puţin pe scena publică. După Moreau de Tours, leziunea ereditară este întotdeauna
o gesticulaţie, iar pentru spectator, un teatru. Acest aforism invită la discreţie. Bărbatul îi încredinţează femeii
punerea în scenă a unei dureri, pe care el însuşi face eforturi s-o ascundă, să-i oculteze semnele.
Dintre multiplele simptome ale disconfortului masculin, voi alege numai câteva şi, în primul rând, acest raport
defectuos cu dorinţa, care trădează teama de femeie-Imaginea Evei ispititoare, frica permanentă de polul negru al
feminităţii, de sexualitatea debordantă şi devoratoare, apoi figura enigmatică a sfinxului „fin de siecle împiedică,
după cum am văzut, înflorirea hedonica a cuplului. Anatemele medicale, care subliniază riscurile
208

masturbaţiei şi ale desfrâului, stimulează sentimentul culpabilităţii şi favorizează, prin acest fapt, manifestările de
impotenţă.
De-a lungul secolului, teama de fiasco rămâne ascunsă în străfundurile imaginilor masculine ale sexualităţii.
Eşecurile temporare ale lui Stendhal în faţa prostituatei Alexandrine, ale lui Flaubert cu Louise Colet sunt celebre.
Edmond de Goncourt face din teama de a nu avea la momentul potrivit erecţia membrului viril noua preocupare a
seducătorului monden. Dr. Roubaud consacră un tom voluminos acestui flagel şi detectează existenţa unei
impotente ideopatice, cauzată de ruşine. In capitolul consacrat fenomenului de fiasco, Stendhal relatează o

92
conversaţie cu cinci tineri, foarte frumoşi, cu vârste cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. „S-a întâmplat,
scrie el, că - excepţie făcând un infatuat, care probabil că minţea - pentru toţi prima întâlnire cu metresele noastre
cele mai celebre a fost un fiasco." Impotenţa suscită cu atât mai multă anxietate cu cât mecanismul erecţiei este
insuficient cunoscut. O terapeutică multiformă permite şarlatanilor să se îmbogăţească. In presa de mare tiraj de la
finele veacului, mai ales o dată cu venirea primăverii, îşi face apariţia publicitatea privind flagelările mecanice,
duşurile, masajele, tratamentele electrice, urticarea penisului, acupunctura sau pasele magnetice.
Ne-ar lua prea mult timp ca să descriem ascensiunea tuturor tulburărilor de individualitate care însoţesc
dificultatea crescândă de a fi, contemporană cu prelungirea duratei medii de viaţă. Aceste tulburări multiforme
solicită privirea clinică a alienistului şi stimulează rafinamentul unei psihiatrii fidele, până către 1860, primatului
etiologiei morale, în cazul nebuniei. Pe parcursul primelor decenii ale veacului se propagă ipohondria: ea îi
marchează în principal pe bărbaţi şi, în special, pe membrii profesiilor liberale. La sfârşitul veacului se răspândesc
neurastenia şi psihastenia. Durerile de cap, cauzate de accentuarea caracterului competitiv al existenţei, prin
proliferarea „tracasărilor", încep să facă ravagii.
Este perioada când literatura franceză propune primele deliruri masculine trăite, descrise din interior. în 1887,
patruzeci de ani după visele unui opioman, transcrise de Theophile Gautier, şi redactarea Aureliei, Le Horla a lui
Maupassant prezintă cititorului înspăimântătoarea imagine a fracturii interne, a dedublării individualităţii. Atunci
se naşte vertijul unei angoase noi, care obsedează şi secolul al XX-lea. Monstrul nu face altceva decât să se dezvăluie
Prin bestialitatea dorinţei; el a încetat să mai fie Celălalt; el bruiază prin prezenţa sa chiar sentimentul identităţii.
209

Chloroza fetelor tinere


Mult diferite apar, în veacul al XlX-lea, simptomele specifice suferinţei feminine. Fiziologia fascinantă a femeii,
fragilitatea ei, convingerea că sexul ei determină toate relele care o asaltează explică şi amploarea tulburărilor,
regrupate pe atunci, confortabil, în sintagma „maladii femeieşti". Această morbiditate polimorfă constituie
tracasarea cotidiană a familiilor; ea devoră timpul medicilor, în cazul păturii burgheze. Cea mai precoce dintre boli,
chloroza, îşi întinde pe zi ce trece imperiul. Cohorte de tinere de o albeaţă verzuie invadează iconografia, populează
romanele şi colecţiile de cazuri medicale. Tentaţia angelismului, exaltarea virginităţii, teama de soare, întreţin în
rândul elitelor - până când îşi va face apariţia cultul simboliştilor pentru albeaţa ca de zăpadă - imaginea tinerei fete
ca un crin, al cărui chip, prin coloritul tenului, pare că vorbeşte în acelaşi timp de delicateţea şi de vlăguirea fiinţei.
Prolixitatea discursului medical, multiplicitatea teoriilor ştiinţifice dezvăluie neliniştea pe care acest rău bizar o
răspândeşte. Până către 1860, explicaţiile se suprapun parţial. Pentru unii, credincioşi anticelor convingeri
hipocratice, chloroza rezultă din disfuncţia ciclului menstrual şi din manifestarea involuntară a dorinţei erotice pe
cale să se trezească. De aceea se impune, după opinia lor, practicarea unei terapeutici de apărare, bazată pe
interdicţia a tot ce favorizează pasiunea; în aşteptarea, evident, a adevăratului remediu, căsătoria. Pentru alţi
practicieni, mai făţarnici, chloroza rezultă dintr-o proastă funcţionare a stomacului, echivalent simbolic al matricei.
Mai este încă o categorie de medici, pentru care boala traduce insuficienţa vitală; nu este atât vorba, după aceştia,
de plethoră sau de retenţie, cât de „eşecul de a deveni femeie" (Jean Starobinski), legat cel mai adesea de ereditate.
Teorie care tinde să valorizeze pubertatea feminină, care, precum bine ştim, îi fascinează atât de mult pe medici şi
pe romancieri. Dificultatea pe care o au eroinele zoliene în depăşirea acestui greu obstacol constituie o mărturie
limpede în acest sens. Legată şi de apariţia ciclului, chloroza, care atacă pe sistem nervos, pare aici mai aproape de
isterie; ea se înrudeşte cu „nebunia pubertară".
De-a lungul ultimului sfert de veac totuşi se impune un nou adevăr; se consideră, acum, că răul, boala rezultă dintr-
o carenţă. Cea mai bună cunoaştere a anemiei, practica numărării globulelor justifică antica medicaţie pe bază de
fier.
210

Aceste peripeţii ale ştiinţei i-au incitat pe adulţi să vegheze cu mai multă atenţie la trezirea dorinţei feminine şi Ia
punerea în practică a unei igiene morale care s-o cenzureze şi s-o întârzie; de asemenea, ele au dus la creşterea
numărului de căsătorii, fetele având, de-a lungul deceniilor, un ciclu tot mai precoce. Fantasmele inspirate de
sângele femeilor au contribuit, într-o mare măsură, la definirea condiţiei lor.
Matricea şi creierul femeii isterice
O anume figură se impune totuşi cu mai multă pregnanţă: aceea a femeii isterice; ea obsedează imaginarul
domestic, determină relaţiile sexuale, ordonează în surdină raporturile cotidiene. Omniprezenţa isteriei exercită o
presiune din ce în ce mai puternică asupra vieţii private, mai ales de când a început să se degradeze imaginea
publică a vrăjitoarei cu înfăţişare înspăimântătoare. într-a¬devăr, pe tot parcursul veacului, răul apare ca specific
sexului feminin. Medicii care îndrăznesc să pretindă contrariul nici nu sunt luaţi în seamă. Abia în ultimele decenii
ale secolului, imaginea isteriei masculine începe să câştige teren. în iconografia de la Salpetriere, prima fotografie a

93
bărbatului atins de această boală ciudată datează din 1888. Isteria se manifestă fără să lase urme organice; fapt care,
încă de pe vremea lui Hipocrate, produce confuzie în rândul medicilor. Cei din Antichitate considerau că boala este
cauzată de manifestările independente ale uterului, care ar acţiona la fel ca un animal tupilat în „desişul"
organismului. Independenţa dorinţei - a cărei putere copleşeşte voinţa şi exterioritatea corpului în raport cu
persoana - apare, în acest caz, ca fiind bine pusă în evidenţă. Pe durata crizei, femeia este bântuită de forţe obscure,
care o copleşesc prin amploarea lor, dar, în acelaşi timp, o şi dezvinovăţesc.
La sfârşitul veacului al XVIII-lea, isteria face obiectul unor noi întrebări. Savanţii se izolează într-un discurs circular,
tautologic, care explică răul prin natura feminină. In practica zilnică, medicii din secolul trecut rămân pentru multă
vreme credincioşi acelor concepţii care pun în valoare rolul matricei şi manifestările dorinţei veneriene. 3' o
sfătuiesc pe isterică să se orienteze către serviciile 3e ginecologie. Urmând aceleaşi scheme mentale, cu mult ■nainte
ca Michelet să-şi mărturisească fascinaţia faţă de Mecanismul ovulaţiei, un mare număr de soţi trec cu
211

vederea peste tulburările organice ale nevestelor, tulburări care preced apropierea menstruaţiei. Unii dintre ei chiar
veghează cu solicitudine asupra bunei funcţionări a ciclului.
Totuşi, medicii discutau de multă vreme despre zona respectivă din sistemul genital şi sistemul nervos în etiologia
maladiei. Pe la jumătatea veacului al XlX-lea, se înregistrează în medicină o tendinţă de a pune în valoare acţiunea
creierului. în 1859, Briquet face din isterie o nevroză a encefalului. O asemenea răsturnare de interpretare este, într-
adevăr, deosebit de importantă. De data aceasta, maladia este pusă pe seama calităţilor specifice, esenţiale care
definesc femeia; ea este pândită de isterie tocmai datorită sensibilităţii sale accentuate, accesibilităţii sale la emoţii şi
sentimente nobile. Femeia este dependentă de acest rău specific prin întreaga sa fiinţă; ea trebuie să plătească un
tribut greu bolii datorită tocmai calităţilor sale, care o fac să fie o bună soţie şi mamă. De acum înainte, maladia -
scrie Gerard Wajeman - pare că iese direct din patologie. Să reţinem că tomul lui Briquet apare la cinci ani după
promulgarea dogmei privind Imaculata Concepţiune, imediat după primele revelaţii de la Lourdes, în vreme ce
antropologia angelică dobândeşte un prestigiu crescând în pensioanele de fete.
Intre 1863 şi 1893, Charcot rămâne fidel primatului nevrozei, datorată eredităţii morbide, trezită de „şocul nervos",
agent provocator care declanşează manifestările specifice delirului. Iar faptul că răul nu lasă urme organice se
explică prin aceea că numai scoarţa cerebrală este afectată.
Isteria - concepută când ca tulburare a matricei, când ca tulburare a creierului - continuă sa fie considerată drept o
manifestare a unui corp exterior subiectului. Răul, notează Gladys Swain, este întotdeauna „resimţit de individul în
care se cuibăreşte ca fiind altceva decât el însuşi". El traduce o forţă anonimă, ale cărei efecte femeia este obligată
uneori să le îndure, aşa cum nevoită este să îndure violenţa dorinţei masculine. Aceeaşi soţie, întotdeauna castă,
chiar indiferentă şi rece, riscă, precum odinioară posedata, să fie cuprinsă de forţe naturale ce o pot transforma într-
o nimfomană.
Toate aceste convingeri vor duce la apariţia unui curent de opinie, care susţine imperativul satisfacerii rezonabile a
dorinţei şi a nevoii de tandreţe, specifice sensibilităţii feminine. Obsesia acestui rău irezistibil impune o igiena
sexuală moderată, ce devine astfel un adevărat imn al vieţii
212

conjugale domolite. O asemenea viaţă îi oferă femeii prilejul de a-şi manifesta, fără riscuri, calităţile de soţie
devotată şi de mamă plină de duioşie. Soţului îi revine sarcina de a întreţine sensibilitatea femeii, în aşa fel încât să
nu o arunce, printr-o senzualitate excesivă, mereu ameninţătoare, pe căile isteriei.
Dar, de-a lungul deceniilor, o nouă discuţie, greu de trecut cu vederea, se impune atenţiei publice, fapt care
complică datele problemei. Animiştii din veacul al XVIII-lea vedeau în isterie nu atât rezultatul unei tensiuni, al
unei distorsiuni între subiect şi propriul său corp, ci, în primul rând, consecinţa unei dezordini sufleteşti. Pentru
Stahl, maladia confirmă irupţia pasiunii; ea este semnul unui conflict trăit de sufletul împărţit. Sufletul, scrie Paul
Hoffmann, „îşi interzice să pună deschis în practică acele conduite specifice de satisfacţie, fiind neputincios totuşi să
mărturisească măcar dorinţa".
Se vede deja cât de mult o asemenea teorie anticipează acea subiectivizare a corpului, a cărei lentă desăvârşire
teoretică se desfăşoară între 1880 şi 1914, după cum observă Gladys Swain, când va fi preluată şi confirmată de
analiza psihologică a lui Janet, iar apoi de psihanaliză. Isteria traduce, începând din această perioadă, divizarea
conştiinţei, disocierea eului; ea este fractura internă a subiectului. Pentru prima oară în istorie, atitudinea
convulsionară, care traducea vechiul sentiment de exterioritate a corpului, începe să dispară; destinul feminin, în
acelaşi timp, înceta să-şi mai caute simbolul în teatrul isteriei.
Pentru cine studiază viaţa privată, esenţa ei este încă definită de omniprezenţa acestei maladii pe scena domestică.
Femeia acelor vremuri, atunci când nu este constrânsă să apeleze la delir sau la ţipete pentru a se face auzită, nu se
dă înapoi să folosească tot soiul de indispoziţii şi tulburări, care ar putea să atragă atenţia anturajului asupra

94
suferinţei sale intime. Faptul a fost remarcat de istorici, care încep să privească mai cu luare-a-minte această mutaţie
în accesul la cuvânt.
Căutare a identităţii feminine
Unele din aceste manifestări isterice îmbracă o formă spectaculară; deseori colective, ele se desfăşoară în spaţiul
Privat şi, totodată, în spaţiul public. Sunt unele care se înrudesc, mai degrabă, cu posesiunea arhaică, în vreme
213

ce altele se situează în prelungirea riturilor convulsionare. Intre 1783 şi 1792, două feţe bisericeşti, fraţii Bonjour,
instalaţi în comuna Fareins, la trei kilometri de Ars, reuşesc să exercite o influenţă totală asupra unui grup de tinere
din parohia lor. Acestea încetează să se mai supună autorităţii paterne, abandonându-se flagelărilor ordonate de
preotul lor, dedându-se la tot soiul de excese; una dintre ele se lasă chiar crucificată în mica biserică din partea
locului; cea mai exaltată dintre ele, devenită mai târziu metresa lui Francois Bonjour, dă naştere unui nou Mesia.
Astfel, treptat, prinde rădăcini o bizară erezie sătească încă activă pe vremea celei de a Treia Republici.
„Lătrătoarele" din Josselin (1855), ca şi „posedatele" din Pledran (1881) confirmă persistenţa acestor deliruri
colective, care tulbură ordinea vieţii private.
Astăzi, mai bine cunoscut decât altădată, este cazul istericelor din Morzine. In acest mic sat izolat din creierul
munţilor alpini, femeile celibatare sunt foarte numeroase; ca atare, s-a elaborat o sociabilitate feminină specifică.
Clerul, care exercită o puternica influenţă, blochează manifestarea oricărei activităţi festive sau ludice. Această
contenţiune, adăugată la neorânduiala născută din irumperea unei modernităţi considerate a fi ameninţătoare, se
află la originea manifestărilor isterice, la care se dedau timp de şaisprezece ani (1857-1873) femeile din sat. Ele ne
propun astfel o serie de simptome, care ne ajută să clarificăm problema disconfortului feminin din secolul al XlX-
lea.
în primăvara lui 1857, două fete tinere, care se pregătesc pentru comuniune, inaugurează tulburările. Urmate
curând de tot grupul adolescentelor, ele urlă, se contorsionează, blestemă, aduc injurii adulţilor care încearcă să le
liniştească. Femeile, garante ale valorilor unei comunităţi ce nu reuşeşte să integreze aportul exterior şi care doreşte
să trăiască în continuare închisă în ea însăşi, se dezlănţuie la rândul lor.
Isteria traduce de asemenea - şi poate, în primul rând - disconfortul individual al fetelor tinere aflate în căutarea
propriei identităţi, care nu pot dansa, pe care teama de celibat le obsedează şi care găsesc, în sfârşit, o plăcere in
prilejul de a se imita unele pe altele pe scena delirului colectiv. Tinerii îşi proclamă indiferenţa faţă de părinţi''
mamele, faţa de copii. Fetele aduc injurii taţilor lor, Pe care refuză sâ-i asculte. Nevestele încep să-şi bată soţii;
practica religioasă este luată în derâdere de către aceste femei care vor cu tot dinadinsul să inverseze riturile. La
214

30 aprilie 1864, istericele dezlănţuite încearcă să se răzbune peA episcop, care interzice preoţilor să le exorcizeze.
încă mai revelator este refuzul de a munci al femeilor, care se apucă să joace cărţi, să bea lichioruri, rezervate până
atunci doar bărbaţilor, dispreţuiesc cartofii şi nu mai vor să mănânce decât pâine albă.
Ca persoană particulară, preotul, în pofida recomandărilor exprese ale superiorilor săi, încearcă, fără succes însă, să
recurgă la exorcism. Autorităţile franceze, implicate din 1860, întreprind o adevărată cruciadă civilizatoare în
speranţa de a linişti femeile: fac drumuri, instalează o garnizoană, organizează baluri. Alienistul Constans, mai ales,
dotat cu o mare putere, face mari eforturi să cantoneze delirul în sfera privatului; el aplică, în special, separarea,
izolarea, individualizarea cazurilor, în cele din urmă, metodele sale se vor bucura de succes; era începutul unei noi
epoci - cea de a Treia Republică.
Trebuie să ştim însă că există şi alte indicii, neglijate, ale acestei suferinţe şi acestei revolte specifice femeilor din
epocă. Iată doar câteva exemple. în 1848, o epidemie de acelaşi tip se declanşează la Paris, într-un atelier unde
lucrează patru sute de muncitoare. în 1860, se dezlănţuie fetele de la Şcoala normală din Strasbourg; în 1861,
comuniantele din parohia Montmartre; în 1880, internele de la şcoala din Bordeaux. Manifestări isterice izbucnesc în
1883 într-una din aceste uzine-internat din Ardeche, unde fetele tinere, bine zăvorâte, se ocupă cu prelucrarea
mătăsii.
Impactul isteriei asupra spiritelor are drept consecinţă o fascinantă teatralizare a răului, care se va desfăşura la
Salpetriere între 1863 şi 1893. Teatru nemaiîntâlnit până atunci, consternant, pe scena căruia femeia isterică scoate
ţipete de spaimă pură, care ne vorbesc mai mult decât orice altceva despre suferinţa intimă a acelui veac.
Teatrul de la Salpâtriere
Acest teatru a fost dorit, dictat de Charcot, care a descris
tablourile, a codificat fazele marelui atac isteric.
Profesorul le pune să joace aici numai pe femeile

95
'scultătoare^ doritoare să-i capteze atenţia, atât lui, cât şi
anturajului. în ciuda faptului că păstrează o anume distanţă
Mitre dorinţa lor şi injoncţiunea maestruluui, ele par că se
'"cură, în fond, de punerea în scenă a propriei lor dureri
arcisiace. Charcot îşi aduce pacientele în faţa unui public
215

de artişti, scriitori, publicişti, oameni politici; la unele din lecţiile sale de marţi, pot fi întâlniţi Lavigerie, Maupassant
sau Lepine. Punerea în scenă a isteriei, fixată pe peliculă de către fotografii Regnard şi Londe, accentuează semnul,
subliniază faciesul, incită la imitaţie, revelează erotismul atitudinilor. In felul acesta, este difuzată în rândul opiniei
publice o anume fascinaţie faţă de maladiile nervoase. Se impune o gestică specifică, pe care teatrele pariziene o vor
transpune de îndată pe scenă. Sarah Bernhardt mimează atitudinile bolnavelor, devenite actriţe, ale marelui patron.
Eroinele de operă - trăind intens remuşcările sfâşietoare ale faimoasei Kundry wagneriene (1882) sau interminabilul
strigăt vindicativ al Electrei (1905) lui Richard Strauss - par să rivalizeze cu vedetele de la Salpetriere, de-acum
cunoscute în tot Occidentul.
între literatură şi psihiatrie se cristalizează treptat raporturi subtile; într-o trilogie bine documentată, Edmond de
Goncourt face portretul isteriei misandrine (La fille nomme - Elise - Fata numită Elisâ), a isteriei religioase (Madame
Gervaise - Doamna Gervaisais) şi a nevrozei adolescentine (Cherie). Tulburările Marthei Mouret, descrise de Zola în
Cucerirea din Plassans (1874), cele ale lui Hyacinthe Chantelouve din Acolo de Huysmans consolidează imaginea
delirului codificat la Salpetriere. Totuşi, sideraţi de Charcot, luaţi de modă, chiar şi scriitorii arborează mimici şi
atitudini isterice sau îşi mărturisesc amănunţit suferinţa.
în cotidian se montează, astfel, o scenă, pe care femeia, simulatoare, crede că este chemată să dea reprezentaţii.
„Clipitul din ochi", surâsul echivoc al istericii propun o imagine patologică a seducţiei feminine. De acum înainte,
va fi greu pentru bărbaţi să reziste ispitei de a confunda intenţionat manifestările patologice şi delirurile orgasmului
sau provocările femeilor de stradă. Orice femeie care face avansuri unui bărbat, fie că o ştie sau nu, aminteşte
deîndată de Augustine, tânăra şi simpatica vedetă de la Salpetriere. Charcot şi discipolii săi nu se mai satură de
ochiadele ei, de „atitudinile ei pasionale", de „extazele" ei; mai tot timpul, cuprinşi de un patos ştiinţific, ei o obligă
să mimeze violul, să repete nenorocirea care a lovit-o, până într-o zi când Augustine se hotărăşte să le facă mizerii.
De ce acest teatru? De ce această insaţiabilă delectare a medicilor, care se complac - se pare -, stăpâniţi de plăceri
nemărturisite, să participe la transferurile obscene ale pacientelor? De ce acest magisteriu surprinzător al marelu1
216

patron, care este considerat - şi, uneori, se pare, chiar el însuşi se ia în serios - când Bonaparte, când Iisus? Intenţia
terapeutică, incontestabilă, necesitatea de a rafina explorarea clinică nu sunt argumente suficiente pentru a explica
această complezenţă menită să suscite exprimarea unui erotism feminin combinat cu suferinţă; să justifice acest joc
de eschivă, ce constă din participarea la o plăcere mimată. Teatrul isteriei este poate simplă tactică a unei subtile
economii a dorinţei masculine; el este mai ales simptomul şi, poate, inconştienta terapeutică a suferinţei trăite de
bărbat, obligat să suporte spectacolul isteriei şi extazul dureros al femeii. Pe scena de la Salpetriere, în acest joc
complex între exhibiţionism şi voyeurism se poate observa, şi de o parte, şi de cealaltă, raportul defectuos cu
dorinţa care încearcă să-şi facă de cap.
Clientela privată a lui Charcot este imensă, formată în parte din străini. în fiecare an, maestrul primeşte cinci mii de
persoane în serviciul lui de consultanţă externă. Nu mai este deloc surprinzător, în acest caz, faptul că viaţa privată
este invadată de isterice sau ca o fată simplă şi plină de pofte, cum este Marthe, să fie considerată drept o bolnavă
incurabilă de către membrii familiei sale!
Toată această activitate febrilă este punctată de terapii - în fond, inutile - şi deosebit de crude. Nu este vorba aici de
teatru ca atare, care permite actriţelor să se bucure de un statut privilegiat în infernul de la Salpetriere, ci de
înmulţirea, în ciuda dispoziţiilor lui Charcot, a isterectomiilor, de cauterizarea colului uterin - executată chiar de
Charcot însuşi -, de isteria experimentală prin hipnoză şi, ca să încheiem, de tentaţia drogului, pentru aceste femei
torturate care sfârşesc prin a deveni alcoolice, eteromane, morfinomane.

Noua permanenţă a dorinţei alcoolice


A te îmbăta poate constitui o plăcere; acest gest dezvăluie insă deseori dificultatea de a trăi. Este semnificativ faptul
că veacul al XlX-lea a văzut născându-se alcoolismul şi •mpunându-se figura beţivului solitar. O dublă diatribă
atacă acest nou flagel. Un discurs stufos ţinut de membrii claselor dominante şi confirmat de medicină pune în
legătură înclinaţia pentru alcool cu imoralitatea niuncitorească. Pentru a eradica această nouă ciumă care
dezorganizează familia, contravine imperativului economisirii, favorizează depopularea, accelerează
217

96
J

!;!!i

degenerescenta rasei, aţâţă discordia socială, atentează la măreţia patriei, se impune - înainte de toate - educarea
morală a proletariatului. în acest scop se va organiza o campanie antialcoolică; începând din 1873, se constituie tot
felul de ligi, care se bazează pe şcoală, cazarmă, cartierul-grădină, ocuparea timpului liber al muncitorilor şi, mai
ales, pe acţiunea moralizatoare a femeii. în subtext, această campanie vizează, de fapt, alcoolismul monden.
Absintul, în special, nelinişteşte. Nociv pentru celulele cerebrale, factor de epilepsie, absintul riscă să pustiască -la
fel ca aliatul său, sifilisul - patrimoniul genetic al claselor dominante. Omul cumsecade ce se „alcoolizează" la
lumina becurilor cu gaz din cafenea propune în plus şi un spectacol obscen, care nu face decât să-i accentueze
caracterul insolit.
Mişcarea muncitorească va prelua, începând cu 1890, campania orchestrată de notabilităţi; dar ea va opera o analiză
diferită a răului, pe care îl consideră a fi o consecinţă a mizeriei proletariatului. Cu toate acestea, ardoarea
antialcoolicâ nu îşi pierde din virulenţă. în aceste medii, drogul biruitor este acuzat că frânează organizarea
muncitorilor; este considerat un nou narcotic pentru popor, în momentul în care influenţa religiei începe să se
estompeze, alcoolul îşi face apariţia, tulburând conştiinţele, împiedicând desfăşurarea luptei de clasă. Şi aici, femeii
i se atribuie un rol moralizator. Muncitoarei îi revine sarcina de a-şi converti soţul la cumpătare, la fel cum
burgheza salvatoare are misiunea de a-1 readuce pe soţul necredincios pe drumul ortodoxiei.
Oricât de diferite ar fi cauzele adânci ale acestei duble diatribe, ale cărei apriorisme riscă să-1 inducă în eroare pe
istoric, toţi martorii sunt de acord asupra faptului că a avut loc o evidentă mutaţie în imaginea băutorului.
„Beţivului cu nasul roşu, băiat bun, guraliv, expansiv şi vesel îi succedă - notează Chantal Plonevez - alcoolicul
livid, morocănos, uneori violent, agresiv şi chiar criminal." Această substituire corespunde unei evoluţii în modul
de a bea, pe care exemplul din vestul normand şi breton ne va permite să o sesizăm mai bine. în prima jumătate a
secolului, aici triumfă încă „ebrietatea sălbatică", „beţia gălăgioasă şi dezordonată" (Thierry Fillaut). Atunci când se
produce o ruptură în ritmul vieţii cotidiene, ţăranul se îmbată. Indulgenţele şi sărbătorile patronale, târguK
ceremoniile familiale reprezintă prilejuri nimerite pentru astfel de excese ce au loc într-o atmosferă festivă Ş1
sfârşesc printr-o beţie ostentativă, greşit înţeleasa de

218

observatorii burghezi. Parizienii care vizitează Bretania, năuciţi pentru faptul că în asemenea zile se întâlnesc la tot
pasul cu diverşi indivizi beţi-morţi, căzuţi prin şanţuri, sunt tentaţi să supraestimeze semnele unui dezmăţ care
întăreşte şi confirmă viziunea lor cu privire la animalitatea ţărănească.
începând cu anii 1870, alcoolismul raţional, dar cronic, înăbuşă manifestările beţiei provocatoare. Definit şi
denunţat în 1849 de suedezul Magnus Huss, alcoolismul ocupă de acum înainte un loc privilegiat în etiologia
degenerescentelor. Aproximativ de la 1850 la 1870 se desfăşoară o fază intermediară pe durata căreia, după cum
notează Thierry Fillaut, „ebrietatea şi consumul zilnic fac casă bună". Atunci se operează glisarea de la scena
publică spre cea privată. împărţire recunoscută de putere; legea din 1873 îl prigoneşte pe beţivul public; ea ignoră
însă alcoolismul ascuns. Prost aplicată, fără prea mare influenţă în epocă, ea nu va lovi decât în marginali, deseori
fără domiciliu, incapabili să-şi privatizeze practica alcoolică.
Alcoolul şi uzura trupului
Totul ne face să credem că procesul evidenţiat în majoritatea provinciilor din vestul Franţei poate fi considerat
drept exemplar şi pentru restul ţării; este de la sine înţeles însă că episoadele acestei istorii diferă în funcţie de
mediile sociale. Alcoolizarea secretă, ascunsă, care se operează în sfera privatului pare a fi de origine burgheză, deşi
fenomenul nu a constituit încă obiectul unor studii specifice. Practica aperitivului, cafeaua cu coniac, chiar absintul
îşi vor păstra mult timp originea lor elitistă, fără a reuşi să se democratizeze cu adevărat. Degustarea pe îndelete a
„zânei verzi" este însoţită de un ritual elaborat, care atestă rafinamentul şi îl face pe observator să presupună un
anume consimţământ la autodistrugere.
în rândurile populaţiei de la oraşe, alcoolismul înfloreşte de timpuriu. Zidarii care migrează din Limousin consumă
o cantitate mai mare de alcool decât ţăranii rămaşi în ţinuturile natale; acesta fiind un fenomen înregistrat o dată cu
monarhia din Iulie. Această alcoolizare, se va spune, nu ne priveşte câtuşi de puţin, întrucât este evident că este
determinată de sociabilitate Şi că se manifestă pe scena publică. Un asemenea punct de vedere nu se susţine însă
dacă se consideră cârciuma
219

97
populară şi depozitul negustorului de vinuri ca locuri în care frontierele se suprapun, iar conduitele publice şi
private se amestecă. Cârciumarul, perceput ca prieten, ia parte la conversaţii. El joacă rolul de confident, de
cămătar; la nevoie, el poate deveni şi agent de plasare sau codoş. Aici, alcoolul nu este doar o nevoie fiziologică, ci
mai ales un pretext pentru o relaţie privată. Am putea chiar, fără a forţa prea mult comparaţia, să-1 plasăm printre
adjuvanţii tradiţionali ai procedurilor folosite de obicei în cazul mărturisirii.
Dar, în acelaşi timp, alcoolul legalizează sociabilitatea muncii. Muncitorul care nu bea riscă să fie exclus din
colectiv. El face figură de aristo „care se crede mai cu moţ decât ceilalţi" (C. Plonevez). Consumul de alcool,
recunoscut ca semn al virilităţii, contribuie la imaginea individului, dându-i un plus de culoare. Lectura lucrării Le
Sublime a lui Denis Poulot ne dă posibilitatea să măsurăm discreditul de care este pândită în aceste medii
sobrietatea. Cine are de sărbătorit un eveniment fericit trebuie musai să „dea un rând": fie că este vorba de o
aniversare, de întâlnirea cu un prieten, de venirea acasă a unei cătane, o nouă angajare şi, mai ales, ziua de salariu.
în afară de aceasta, pregnanţa modelului împrumutat din termodinamică incită la asemuirea corpului cu o
locomotivă, apoi cu un motor care trebuie alimentat cu carburant; ea întăreşte credinţa în virtuţile alcoolului.
Ritmul foarte precis al consumului specific zidarului parizian, hamalului din Rouen sau puddler-ului din
Valencienne este reglat de iluzia „biciuirii". „Consolatoarea" înghiţită dintr-o dată, la ora cinci dis-de-dimineaţă, îl
face pe muncitor să uite pentru o clipă oboseala, riscul de accident şi chinurile condiţiei sale. Alcoolul intră ca o
componentă majoră în economia de uzură a trupului muncitoresc; aceasta contribuie la explicarea disimetriei
sexuale proiectată pe volumul consumului. într-adevăr, muncitoarea foloseşte tactici specifice, interzise bărbatului,
care îi permit să reziste mai bine la această degradare prematură.
Istoricii au propus multe alte explicaţii cu privire la creşterea consumului alcoolic solitar, fără însă ca validitatea
tezelor în cauză să poată fi cu uşurinţă demonstrată. Declinul anticelor organizări festive, deposedarea de „savoir-
faire" care întreţinuse mândria muncitorului, monotonia ascendentă a muncii, creşterea salariilor şi a „loisir"-ului -
stimulent al nevoii de evaziune, deşi pe de altă parte complică sarcina de „a
220

omorî timpul" - au dus la exacerbarea unui inconfort psihologic, pe care muncitorul se străduieşte să îl înece în
alcool. Cei mai ispitiţi de plăcerile cârciumei sunt într-a¬devăr muncitorii care descoperă o anume îndestulare, fără
să fi beneficiat în prealabil de o iniţiere în ceea ce înseamnă timpul liber, „loisir"-ul.
Fabricarea industrială, scăderea preţului la diverse tipuri de alcool, ca şi liberalizarea vânzărilor, inaugurată de
legea din 1880, au favorizat în mod evident creşterea consumului urban. O anchetă realizată la Paris permite o mai
bună apreciere a gusturilor populare. Muncitorul preferă vinul, bitter-urile, chinina şi absintul, chiar dacă se
străduieşte să ascundă acest lucru; de asemenea, îi place mai mult rachiul decât romul. în schimb, cidrul şi berea nu
par deloc să-1 tenteze. Femeile, atunci când beau, manifestă o anume înclinaţie pentru aperitive, lichioruri şi fructe
macerate.
Drogul satelor
Gerard Jacquemet constată omniprezenţa alcoolului în viaţa privată a populaţiei din Belleville. Beţia înteţeşte
certurile domestice, exacerbează gelozia soţului înşelat, stimulează violenţa declanşată de cea mai vagă bănuială,
suscită brutalităţile soţului, mai ales când nevasta îi face reproşuri pentru starea de ebrietate în care se află. Aici,
certurile cu bătăi, cauzate de băutură, sunt lucruri obişnuite, ca şi delirium tremens, figură tragică ce demonstrează
că pericolul degenerescentei este real.
Cucerirea zonelor rurale de alcool este ceva mai târzie. Mult timp, ţăranii se mulţumesc doar cu apă, lapte, cu
„pişcătură"* sau cu un lichid abia fermentat, pe care cei din ţinuturile de centru-vest o numesc „băutura". Pe vremea
celui de-al Doilea Imperiu, marea majoritate a ruralilor din Limousin, după ce termină masa, se duc să bea apă
numită „de la couade" („bună-pentru-gâtlej"). Cronologia invaziei alcoolice diferă în funcţie de regiuni. In vest,
ofensiva se declanşează între 1870 şi 1880, iar invazia se operează pe parcursul anilor următori. Triumful alcoolului
la sate este contemporan cu marea criză agricolă, cu victoria republicii şi cu şcoala laică, deşi aceasta din urmă
încearcă să-i limiteze efectele. In anumite sectoare din Normandia de Jos, procesul de cucerire a zonei începe pe la
mijlocului veacului; este mult mai tardiv
* Băutură obţinută prin fermentarea resturilor de struguri, prune Mc.(n.tr.)
221
\

însă în ţinuturile periferice, în Vendee, de pildă, sau în Finistere; în aceste regiuni îndepărtate, vechile moduri de a
bea rezistă mult timp. Este bine, în acest sens, de a nu subestima alcoolizarea în ţinuturile cu viţă-de-vie. O
propagandă eficace, savant orchestrată, a întreţinut mult timp imaginea eronată a sobrietăţii excepţionale a
viticultorului.

98
In afară de scăderea preţului la diversele tipuri de alcool şi de creşterea nivelului de viaţă, progresul mijloacelor de
comunicare, dezvoltarea influenţei urbane la ţară şi recrutarea, stabilită în 1872, au stimulat creşterea consumului
rural. La aceasta s-a adăugat, după cum sugerează şi Herve Le Bras, neorânduiala generată de dispariţia vechilor
structuri antropologice şi de prăbuşirea credinţelor religioase. Izolarea individului sau a menajului devine tot mai
profundă o dată cu exodul rural. In sânul familiei-matcă, celibatul îmbracă o fizionomie mai dramatică atunci când
„casa" se află în declin. In satele din zona Creuse, şi nu este decât un exemplu, grupul domestic îmbătrâneşte,
locuinţa este copleşită de tristeţe; bicicleta însă facilitează dezertarea celor tineri, atraşi de cafenelele burgului.
Numai analizele antropologice, susţinute la nevoie de anchete de etnopsihiatrie, vor permite detectarea rădăcinilor
acestei „stări proaste" („mal-etre"), de dată recentă, care însoţeşte in epocă progresele alcoolului în regiunile rurale.
Asemenea analize ar contribui la explicarea caracterului privat al unei practici qe afectează, aproape în egală
măsură, bărbaţii şi femeile. In Normandia de Jos, la adăpostul casei, departe de ochii lumii, „picătura" nu este de
natură să suscite vreo rezistenţă feminină. Ecoul campaniilor moralizatoare pătrunde cu greu în cătunele
îndepărtate; de multe ori, o partidă de băutură se face în doi. Rachiul nu întreţine aceeaşi violenţă privată, dar el
impregnează, mult mai în^ profunzime decât la oraş, totalitatea vieţii domestice. în această regiune, consumul
zilnic al cidrului, al „picăturii" şi, mai ales, al cafelei stropite cu calvados minează lent sănătatea ţăranilor.
Cultivatorii din Mortanais, care obişnuiesc să bea o jumătate de litru de rachiu în fiecare zi, au încetat să mai
constituie excepţii. Majoritatea „răposaţilor" consumă între 50 şi 75 de litri de alcool pe an. De-a lungul deceniilor,
gama băuturilor domestice se diversifică la ţară. în ţinutul Porzay, vermutul apare prin 1879, romul în 1880, kirsch-
ul şi curaşao în 1889, absintul în 1901. Dar pentru că rachiul are aici un prestigiu bine consolidat, acest rafinament
rămâne pe planul doi.
O istorie recentă luptă ca să desprindă homosexualitatea de patologie, zona în care veacul s\ XlX-lea a cantonat-o.
Ea arată cât de grea era existenţa
222

„pederastului" în societatea timpului, peremptoriu şi crud. Aceeaşi perspectivă ne impune să abordăm aici istoria
comportamentului în cauză, calificat pe atunci „antifizic". In acest domeniu, analiza reprezentărilor şi discursurilor
dobândeşte o importanţă particulară. Studiul imaginarului permite într-adevăr înţelegerea mentalităţilor
heterosexuale, a represiunii care îi ameninţă pe homosexuali şi, totodată, a conduitelor pe care aceştia sunt
constrânşi să le adopte pentru a scăpa de privirea iscoditoare.

Apariţia unei specii noi


Simplă conduită, ghidată uneori de hazardul întâlnirilor, adesea însoţită de o practică heterosexuală concurentă:
astfel apare încă homosexualitatea spre sfârşitul veacului al XVIII-lea. Or, iată că, sub privirea clinică, se naşte o
nouă specie. Din lumea confuză a desfrâului se detaşează un tip uman, produs bizar al unei determinaţii biologice.
Astfel se inaugurează ,,dispersiunea sexualităţilor" reperate de Michel Foucault.
Credinţa în raporturile strânse care se leagă între fizic şi moral incită la schiţarea unei imagini feminine a noii specii.
Pasiunea pentru bijuterii, farduri şi parfumuri, balansarea şoldurilor, frizura părului îl înrudesc pe „pederast" cu
femeia. De la ea împrumută defectele: flecăreala, indiscreţia, vanitateaa, inconstanţa, duplicitatea. Medicina legală,
care înţelege să demaşte personajul, schiţează un portret halucinat, atârnând de el toate însemnele infamiei
reprezentative pentru secolul al XlX-lea. Pentru dr. Ambroise Tardieu, care scrie în 1857, „pederastul" contravine
Jgienei, curăţeniei; el ignoră lustraţia care purifică. însăşi morfologia lui îl face recognoscibil. Starea feselor, slăbirea
sfincterului, anusul în formă de pâlnie sau forma şi dimensiunea penisului dovedesc apartenenţa la o specie nouă;
ca şi „gura strâmbă", „dinţii foarte mici, buzele groase, răsucite, deformate", care atestă practica felaţiunii. Monstru
în noua galerie de monştri, pederastul este foarte aproape de animal; în timpul coifurilor sale, el evocă, spre
exemplu, acuplarea canină. Prin natura sa, este asociat cu excrementul; el caută mai ales duhoarea latrinelor.
Pentru poliţişti, homosexualul este un individ care dispreţuieşte barierele sociale. Practica „antifizicului" a încetat să
mai fie apanajul aristocraţiei. Marea burghezie §1 lumea artiştilor s-au lăsat, şi ele, contaminate; statisticile
represiunii revelează prezenţa în acest mediu a unei serioase proporţii de proletari. „Pederastul", mai mult uecât
amatorul de femei de stradă, este fascinat de „fuga"
223

socială; el nu ezită, la nevoie, să încalce frontierele de clasă şi de rasă. Tot atâtea conduite abominabile în ochii
burghezului preocupat să protejeze trupul de orice contaminare, legat de puritatea sexului, precum aristocratul de
nobleţea sângelui.

99
Pe durata ultimului sfert de secol, imaginea compozită a „invertitului" traduce accentuarea anxietăţii biologice.
Protosexologia, care începe să înflorească, serializează ameninţarea; ea solidifică oarecum conduitele, schiţează
multiplele figuri ale perversiunii. „Invertitul" nu mai este de acum înainte decât un tip printre mulţi alţii, alături de
fetişiştii de toate culorile, de exhibiţionist şi zoofil. Toţi sunt însemnaţi cu pecetea patologiei, fiind, succesiv, victime
ale „nebuniei morale", ale „nevrozei genitale", apoi ale implacabilei degenerescente. Magnan şi Charcot îi acordă
„invertitului" un loc special în tabloul victimelor făcute de ereditatea morbidă.
De acum înainte, homosexualul - cuvântul apăruse în 1809 - nu mai este doar o siluetă, o morfologie, un
temperament; el este şi o istorie individuală, un mod de a fi şi de a simţi. Evenimentele din copilăria sa, ba chiar din
viaţa intra-uterină contribuie la justificarea destinului său. I se oferă, în sfârşit, plăcerea de a fi interpretat, încetând
a mai fi numai un simplu păcătos, homosexualul a devenit un bolnav, dacă nu chiar un tarat. Se impune, aşadar, să
fie îngrijit. Ca atare, începe să se elaboreze o terapeutică, multiformă, bazată, după caz, pe hipnoză, gimnastică,
viaţa în aer liber, castitate sau recurgerea la prostituate.

Stigmatizarea socială
S-a discutat mult cu privire la intensitatea represiunii care îi lovea pe „sodomiţi" în veacul al XVIII-lea. Pare totuşi
limpede că, tolerată la clasele privilegiate, această crimă - pe atunci foarte dificil de decelat în practica zilnică
-continuă să fie prigonită în rândurile vulgului. De multe ori, oamenii se mulţumesc să o sancţioneze doar dacă se
întâmplă să însoţească o altă greşeală. Istoricii ezită să se pronunţe cu privire la amploarea liberalizării care se
operează, în acest domeniu, în epoca revoluţionarăj Oricum, în continuare, represiunea începe să prindă contur,
apoi se intensifică.
Discursul poliţienesc şi discursul medical îşi dau mâna pentru a putea să justifice hăituiala; medicul Tardieu îl
susţine pe poliţistul Carlier. Codul penal din 1810 ignoră specificitatea delictului de pederastie; abia legea din 28
22*

aprilie 1832 instituie crima de pedofilie, comisă împotriva minorului sub unsprezece ani; ea sancţionează, de
asemenea, tentativa de seducere şi chiar simpla mângâiere. La 13 martie 1863, limita de vârstă a minorului va fi
ridicată la treisprezece ani. De fapt, jurisprudenţa şi practica poliţienească se dovedesc a fi mai teribile decât textul
de lege, în definitiv anodin. Din 1834, poliţia recurge la razii; cea din 20 iulie 1845, desfăşurată în grădina de la
Tuileries, rămâne celebră. în acea zi, „pederaştii" vor fi chiar ciomăgiţi de mulţime. între 1850 şi 1880, represiunea
homosexualilor copiază modelul represiunii femeilor de stradă; ea se dovedeşte uneori chiar mai severă: în 1852,
judecătorii hotărăsc să interzică şederea în departamentul Senei a acelor pederaşti profesionişti care nu au domiciliu
fix şi nici profesiune declarată legal. în 1872, Alfred zis La Saqui, care racolează prea pe faţă bărbaţii, primeşte doi
ani de închisoare; arestarea va face jurisprudenţa.
Viaţa privată a homosexualului este dintr-o dată scoasă la lumină de represiune. Este obligat, ca atare, să se
ascundă. în inima marelui oraş, se elaborează treptat forme de sociabilitate specifice, singura salvare pentru aceşti
indivizi marginalizaţi care încep să semene tot mai mult cu portretul diform făcut de autorităţi. Pe timpul celui de-
al Doilea Imperiu se constituie o antropologie homosexuală masculină, care dublează discursul medical şi acţiunea
poliţienească. Necesara semnalizare a dorinţei, pe care represiunea o obligă să fie cât mai subtilă, impune
specificitatea locurilor de întâlnire ferite, alese pentru siguranţa şi liniştea lor. Teama de turnători duce la apariţia
unui vocabular argotic de excludere; această spaimă permanentă impune complicarea semnelor de recunoaştere.
Stigmatizarea socială, notează Philippe Aries, incită uneori victima îndurerată la confesiuni patetice şi
înduioşătoare; unii învinşi nu reuşesc să treacă peste atitudinea acuzatoare a anturajului. Villemain, ministrul
instrucţiunii publice pe vremea lui Ludovic-Filip, a murit nebun pentru că nu a reuşit până la urmă să-şi asume
dorinţa de a face dragoste cu bărbaţi. Este bine totuşi să nu înnegrim mai mult decât trebuie tabloul acestui tip
uman. In prima jumătate a secolului cel puţin, unii homosexuali, precum Cambaceres şi Junot, au avut cariere
strălucite. Opinia publică se arată chiar tolerantă faţă de amanţii de acelaşi sex, cu condiţia ca manifestările
exterioare ale inclinaţiei lor să nu depăşească sfera
225

privatului. Societatea bună de la Paris admite menajul lui Destutt de Tracy şi al unui alt ideolog; ea tolerează cuplul
format de marchizul de Custine şi englezul Saint-Barbe. Josephe Fievee trăieşte cu Theodore Leclercq, autor de
proverbe dramatice; cei doi amanţi vor fi îngropaţi în acelaşi mormânt, la cimitirul Pere-Lachaise.
Cu toate acestea, „pederaştii" din veacul al XlX-lea au desenat modelul unei sexualităţi strict hedonice, ruptă de
procreaţie. Imagine prevestitoare. Atunci când, abandonându-şi clandestinitatea, vor ajunge să-şi proclame
normalitatea, homosexualii vor propune tineretului, după Philippe Aries, o nouă imagine eroică a virilităţii.

100
Lesbiana, simptom al bărbatului
Deocamdată, este imgosibil de scris istoria homosexualităţii feminine. In afară de practica mondenă, care ţine de la
„anandrinele" sfârşitului de veac optsprezece până la bogatele americane instalate în Parisul din La Belle Epoque,
nu cunoaştem nimic altceva decât interminabilele discursuri ale medicilor şi magistraţilor cu privire la proliferarea
tribadelor în bordeluri şi puşcării. Ceea ce ştim bine, în schimb, este fascinaţia pe care lesbiana o exercita asupra
imaginaţiei masculine din epocă, alt simptom al acestui raport defectuos cu dorinţa ce îi subminează pe bărbaţii din
secolul al XlX-lea. Discursul asupra practicilor saphice nu se structurează după aceleaşi coordonate ca discursul
care constituie imaginea pederastului. Fantasmele masculine determină o medicalizare a celui de-al doilea şi o
poetizare a celui dintâi. Secolul al XlX-lea a inventat „lesbiana", o tulburătoare figură, plină de delicateţe şi
curăţenie; chiar cuvântul în sine - „lesbiană"-, remarcă Jean-Pierre Jacques, este ca o mângâiere pentru limbă.
Desigur, medicii sunt cuprinşi de nelinişte în faţa acestei plăceri feminine pe care nici un bărbat nu este în stare să o
echilibreze, să o regleze; ei afirmă peremptoriu că, în toate cazurile, una dintre cele două partenere adopta
atitudinile masculine şi joacă rolul viril; această credinţă suscită idei delirante privind dimensiunea monstruoasă a
clitorisului şi deformările vulvare ale tribadelor. Prefectura de poliţie înţelege să le supravegheze pe femeile
doritoare să se îmbrace bărbăteşte; mai mult, le obligă să solicite o autorizaţie în acest sens; injoncţiune în faţa căreia
se înclină pictoriţa Roşa Bonheur. Totuşi, această imagine
226

masculină nu este întotdeauna convingătoare. Deja, înainte de 1836, Parent-Duchâtelet dovedise că nici un semn
clinic nu distinge o tribadă de o heterosexuală.
Imaginea lui Sapho, elaborată de bărbaţii din epocă, rămâne ambiguă; ea traduce acel du-te-vino, de la fascinaţia
exercitată de profuziunea feminină la teama pe care o inspiră plăcerea femeii, atunci când se manifestă în absenţa
bărbatului.
Saphismul constituie deja un subiect privilegiat al conversaţiilor masculine, obsedate de imaginea haremului.
Convinşi de inferioritatea lor sexuală, bărbaţii visează complice şi complezent la bulimia erotică a femeilor lăsate
libere să-şi satisfacă singure poftele. în felul acesta, treptat, se răspândeşte imaginea plăcerilor excesive. în
desfătările ei neînfrânate, lesbiana, convulsivă, insaţiabilă, foloseşte toate corzile lirei. Tocmai această fantasmă,
foarte perceptibilă în La Fille aux yeux d'or ( Fata cu ochii de aur), îl împinge pe Fourier, ca şi mai târziu pe
„voyeur"-ii din bordelurile de la sfârşitul veacului, să caute plăcerea în privirea tablourilor însufleţite pe care
femeile le desenează între ele. Punerea în scenă a trupurilor feminine joacă aici, ca şi în teatrul isteriei, rolul de
terapeutică masculină.
în mod paradoxal, această bulimie saphică îi dă bărbatului un sentiment de siguranţă; ea dezvăluie insatisfacţia,
atestă lipsa născută din absenţa masculină. Să ne ierte Maupassant, dar amantul nu pare să se simtă cu adevărat
înşelat atunci când partenera sa i se dăruie unei alte femei; ducele de Morny, bătrân juisor, considera - ne spun fraţii
Goncourt - că saphismul rafinează femeia; o iniţiază, fără riscuri, într-un erotism de puştoaică mare al cărei
beneficiar va fi, în cele din urmă, tot bărbatul. Astfel se explică relativa indulgenţă, pe care timpul - după modelul
soţului faimoasei Claudine - o manifestă faţă de o practică a cărei exactă răspândire nu va putea fi probabil
niciodată evaluată.
Să notăm totuşi că atât cât ştim despre cuplurile de homosexuali, cum ar fi cel format, de pildă, de Renee Vivien şi
Nathalie Clifford-Barney, confirmă imaginea calmă a unei relaţii tandre şi pline de afecţiune. Profunzimea
sentimentului sugerează primele scrieri datorate amantelor. Salonul Nathaliei le încurajează pe tesbiene sa renunţe
la clandestinitate; el devine „creuzetul le pasiune şi(de) libertate" (Marie-Jo Bonnet). Pe scurt, lmaginea
homosexualei se emancipează, eliberându-se de privirea masculină; o nouă posibilitate de fericire prinde contur,
dar - într-un capitol consacrat manifestărilor stării e rau individual - o asemenea evocare nu-şi are rostul.
227
A

Creşterea numărului de sinucideri


Excesul de suferinţă individuală, masculină sau feminină, se poate rezolva prin decizia de autodistrugere; gestul
privat, care este, şi el, toUin strigăt, apel disperat împotriva eşecului comunicării. în întreaga Europă, sinuciderea
atinge cote înalte în cursul veacului al XlX-lea; acelaşi lucru se întâmplă în Franţa, până în 1894. Se poate întâmpla
totuşi ca această creştere să rezulte, total sau parţial, dintr-o rafinare a procedurilor de înregistrare practicate
începând cu 1826. Oricum ar fi însă, sinuciderea fascinează: de la Guerry şi Quetelet la Durkheim, trecând prin
Falret şi Brierre de Boismont, medici alienişti şi sociologi de prim-plan fac eforturi să disece fenomenul. Vizita la
morgă, suscitată de dorinţa de a se umple de spectacolul trupurilor răcindu-se pe mesele de marmură, intră în
ritualul duminical al familiilor pariziene.

101
Declinul voinţei de a trăi însoţeşte creşterea sentimentului de insecuritate. Individul, care se percepe pe sine ca
nefiind un scop autosuficient, este profund dezamăgit; aceasta poate duce la „suicidul egoist", definit de Durkheim
în 1897. Dezlănţuirea dorinţelor, angajamentul prea hotărât într-o lume pestriţă multiplică riscurile decepţiei; când
se dovedeşte a fi mult prea intensă, această probă îl împinge pe individul incapabil să o depăşească la ceea ce
Durkheim numeşte „suicidul anomic". Analiza statisticilor confirmă importanţa izolării individuale şi, totodată, a
tuturor proceselor de natură antropologică favorizante. Foarte limpede apare astfel, în secolul al XlX-lea,
şuprasuiciditatea celibatarilor, văduvelor şi divorţaţilor. în schimb, căsătoria sau cel puţin prezenţa copiilor se
constituie ca o protecţie în faţa ispitei irezistibile a autodistrugerii. Deci nu poate fi vorba de a tranşa aici
interminabila dezbatere care - de un veac şi jumătate - îi opune pe susţinătorii primatului factorilor sociali celor care
cred că suicidul este determinat înainte de toate de factorii individuali, de ordin psihiatric şi genetic.
Cauzele invocate de victimele înseşi şi de către martori nu sunt câtuşi de puţin convingătoare. Familiile sau
autorităţile încearcă să edulcoreze faptele, manipulează mărturiile, falsifică sursele. Să notăm, cu titlu de indicaţie
vagă, că - după maladia mentală - cauzele grupate sub rubricile „amor, gelozie, purtare imorală" preced mizeria şi
necazurile de familie în ierarhia motivelor cărora li sŞ atribuie moartea indivizilor ce s-au sinucis între 1860 ş1 1865.
228

Ei se spânzură, ele se îneacă


Datorită preciziei specifice anchetelor oficiale, ştim astăzi cine se omora în Franţa veacului al XlX-lea.
Suprasuiciditatea masculină este evidentă; pe măsură ce timpul trece, bărbaţii sunt de trei sau patru ori mai
numeroşi decât femeile în ceea ce priveşte proporţia sinuciderilor. Vulnerabilitatea la autodistrugere creşte -fapt
remarcat deja de Quetelet - o dată cu vârsta. Repartiţia în funcţie de categoriile socioprofesionale provoacă noi
controverse. Schematic vorbind, la cele două extremităţi ale piramidei sociale se desenează doi poli de
hipersuiciditate. Rentierii, intelectualii şi, în general, membrii profesiunilor liberale, ca şi cadre din armată, în speţă
cei din armata colonială, cedează mai repede decât media indivizilor la ispita autodistrugerii. Ceea ce ne îndeamnă
să considerăm că pulsiunea de moarte se intensifică atunci când nivelul de cultură şi gradul de conştiinţă
individuală sunt mai ridicate.
La fel de limpede şi distinctă apare însă suprasu¬iciditatea servitoarelor, mai ales către sfârşitul secolului, când
conştientizarea servitutilor specifice condiţiei lor se agravează. De asemenea, indivizii fără profesie sau de profesie
necunoscută au o extremă propensiune către suicid, ca şi deţinuţii încarceraţi în închisorile centrale.
In Parisul monarhiei din Iulie, „mizerabilii" se sinucid în grupuri, ca şi cum ar fi incapabili să facă faţă noilor
condiţii de viaţă impuse de marele oraş. în schimb, spre deosebire de ceea ce se constată astăzi, procentul de
mortalitate prin suicid se situează la un nivel extrem de jos la agricultorii din secolul al XlX-lea.
Mai mult de jumătate din sinucigaşii masculini s-au spânzurat, un sfert au preferat înecul, între 15 până la 20% au
ales să-şi tragă un glonte în cap sau în piept; soluţie nobilă preferată mai ales de elite. Jumătate din femeile care au
reuşit să se omoare au optat pentru înec; între 20 pană la 30%, în funcţie de epocă, pentru spânzurătoare. In rândul
populaţiei feminine disperate se accentuează cu timpul nevoia de a recurge la asfixiere şi otravă.
Sinuciderile au loc, în secolul al XlX-lea, îndeosebi
dimineaţa sau după-amiază, uneori seara, rareori noaptea;
numărul lor descreşte de vineri până sâmbătă; creşte din
ianuarie până în iunie, apoi scade din iulie până în
«cembrie. Pe scurt, se pare că lungimea zilei, prezenţa
)afelui, spectacolul activităţii, frumuseţea naturii incită
ai mult la sinucidere decât intimitatea vesperală,
"Murile nopţii sau frigul iernii.
229

MODIFICĂRI ÎN RELAŢIA MEDIC-PACIENT


Femeile şi medicul
încă de la începutul secolului, prezenţa medicală devine tot mai evidentă în rândul aristocraţiei şi burgheziei.
Medicul de familie este aici un semen, chiar un intim. Pacienţii lui şi anturajul lor îi ascultă cu atenţie diagnosticul,
îi înţeleg sfaturile; ştiu să-i urmeze reţetele; au mijloacele de a respecta igiena pe care acesta o prescrie. „Voinţa lor
de a trăi, scrie Jacques Leonard, îi plasează la acelaşi nivel cu raţionalitatea medicală." Relaţiile care se formează
autorizează frecvenţa vizitelor, a căror intenţionalitate nu se mai ştie uneori dacă ţine de prietenie, ie politeţe sau de
activitatea profesională. Medicul vine >ă servească ceaiul sau să-şi petreacă seara la clientele ;ale; funcţiunea sa îl
îndeamnă să aibă relaţii apropiate :u magistraţii; bun călăreţ, el se descurcă de minune cu prilejul vânătorilor
organizate de castelan. „Bunul doctor" -lerbeau al lui Jules Sandeau, doctorul Sansfin, descris le Stendhal, şi cinicul
Torty din romanul Bonheur dans e crime (Fericirea prin crimă) de Barbey d'Aurevilly lustrează această proximitate.

102
La sfârşitul secolului, medicul de ţară nu ezită să nnoade relaţii deschise cu învăţătorul sau cu secretarul le
primărie. O categorie proliferantă de proaspăt mbogăţiţi şi de mici notabili, negustori de lemne sau de ite,
cârciumari, morari, jugănari caută de acum înainte ă stabilească relaţii apropiate cu aceşti practicieni iplomaţi; ei
sunt mediatorii care pregătesc coborârea racticilor savante până în rândul maselor rurale.
Averea acestor clienţi le permite să-şi plătească îedicul, deseori în baza unui abonament, după cum stau îărturie
registrele familiilor burgheze. în plus, în acest îediu se manifestă o gratitudine deosebită faţă de aceşti ameni
competenţi, respectabili, al căror devotament pare epreţuit.
Medicina privată, zisă de familie, se defineşte mai întâi rin ritmul relaţiei. Practicianul dispune de timpul său. 1
poate rămâne, dacă e necesar, ore întregi la dispoziţia ienţilor săi, compensând astfel neputinţa terapeutică prin
ibdarea cu care ascultă şi prin rafinamentul atent al jliteţii sale. Medicul cunoaşte familia şi secretele ei. frj iz de
nevoie, el poate fi un aliat de nădejde: dă o mâna : ajutor pentru ca familia să-şi ascundă vreo tară ereditar a
230

sau pentru a se debarasa de vreunul din membrii săi, aflat pe punctul de a o compromite; el favorizează căsătoriile
dificile. în lupta sa, el se bucură de alianţa cu femeile. Orice medic trebuie în mod obligatoriu să fie pe placul acestor
doamne; doar ele sunt cele care fac şi desfac reputaţiile; tot ele sunt cele care, în sânul familiei, administrează
chestiunile ce ţin de sănătate. Locul tot mai mare pe care îl ocupă „bolile de femei" în patologie justifică această
atenţie privilegiată. îngrijirea unor astfel de paciente emotive şi de o pudoare susceptibilă impune tact şi abilitate.
Devenit, la adăpostul alibiului terapeutic, confidentul elanurilor şi al dorinţelor trupeşti, medicul trebuie să
înţeleagă totul din aluzii, să arate calea ce se cuvine a fi urmată, fără a o înspăimânta pe femeia sensibilă a secolului
sau a o brutaliza. De-a lungul deceniilor, numai aceea a cărei imagine se modelează după aceea a tatălui şi a soţului
reuşeşte treptat să-şi mărească autoritatea. Puţin câte puţin, medicul face din femeie mesagera lui; „mergem
împreună, scrie Jean-Pierre Peter, să-i înzdrăvenim, să-i salvăm, să-i căsătorim, să-i purificăm pe toţi cei care au
nevoie".
Nu de puţine ori s-au făcut auzite voci care deplângeau că această nouă autoritate s-a impus pe seama gesturilor
feminine tradiţionale. Supunerea în faţa injoncţiunilor medicale ar fi antrenat, se spunea, o adevărată deposedare de
îndemânarea transmisă de la mamă la fiică. Multe indicii atestă într-adevăr ascensiunea concepţiei puericulturale a
medicului. Acesta îşi impune tot mai mult părerile cu privire la alegerea doicii „din partea locului"; el luptă
victorios împotriva scutecului, militează în favoarea alimentaţiei progresive, nu recomandă înţărcatul brutal.
Mamele recurg la el pentru a afla cum trebuie să le explice odraslelor de sex feminin semnele pubertăţii. Este bine
totuşi să nu supraestimăm rapiditatea ritmului cu care se operează această medicalizare a copilăriei, care, de fapt, a
evoluat deosebit de lent.
Medicul acasă la cei săraci
Cu totul altfel este apariţia medicului - care deseori poate & aceeaşi persoană - în viaţa privată a familiilor sărmane.
Prăpastia culturală care îl separă pe practician de clientul sŞu generează incomprehensiunea: această ruptură
impune simplitatea explicaţiilor şi a prescripţiilor. Nici nu poate fi vorba de a cădea cumva în medicina sufletului.
231

11
I

Intervenţia medicală este aici punctuală, discontinuă: ea se înscrie într-o perspectivă a urgenţei, indiferent dacă este
vorba de o boală endemică sau dacă gravitatea acesteia impune autoritatea terapeutică indiscutabilă. O asemenea
medicină se desfăşoară într-o ambianţă caritativă. Practicianul este uneori trimis de biroul de binefacere; vizitele
sale sunt în acest caz aproape gratuite. Se întâmplă însă de multe ori ca medicul să-şi crediteze clienţii. Toate acestea
autorizează un ton şi nişte raporturi paternaliste.
Studiul proverbelor ne ajută să elucidăm atitudinea clientelei rurale. în acest mediu, credinţele se îndepărtează
radical de raţionalitatea şi optimismul Luminilor. Boala pare a fi ineluctabilă şi, deseori, incurabilă. Ţăranul nu
caută nici un fel de explicaţie fiziologică pentru boala de care suferă; după cum am văzut deja, el crede în medicina
semnăturilor, a simbolurilor, întemeiată pe analogia care domneşte între ordinea cosmică, vegetală şi animală. în
concepţia rurală, bolnavul joacă un rol determinant. Perturbarea venită din interiorul corpului său este urmarea
unei neglijenţe, a unei greşeli sau a unei predispoziţii. Pentru a o învinge, trebuie să i se descrie răul de care este
cuprins şi să se înceapă lupta cu o discreţie stoică. Se pare, prin urmare, că intervenţia medicinei savante este inutilă
în cazul îngrijirii unui copil, incapabil să-şi descrie durerea. Cel care suferă merită întreaga compasiune, dar aceasta
nu corespunde deloc unei concepţii terapeutice, în acest mediu, apelul la medic nu constituie decât un recurs
printre altele. De la el fiecare se aşteaptă la o atitudine hotărâtă şi la multă energie. El trebuie să pună la loc
fracturile, să sondeze rănile, cât mai adânc, fără nici o ezitare. Medicul acţionează aici într-un mediu ostil sau, cel

103
puţin, plin de neîncredere. I se reproşează imediat tinereţea, cochetăria, cupiditatea; nu i se iartă nici o întârziere. A-
l batjocori înseamnă pentru ţărani a-şi lua revanşa asupra ştiinţei, apanaj al claselor dominante.
Mai puţin cunoscută este însă atitudinea populaţiilor muncitoreşti în privinţa bolii, mai ales înainte de triumful
doctrinelor pastoriene. Se pot detecta totuşi în acest mediu tehnici destul de frustre de prevenire. Proceduri
spontane de rezistenţă la uzura trupurilor sunt elaborate uneori, ceea ce duce la modificarea ritmurilor de lucru.
Astfel, atunci când ftizia îl ameninţă, muncitorul încearcă să-şi economisească forţele, infuzând puţină odihnă într-
un orar destul de elastic; o asemenea informaţie abia luminează un sistem de comportamente care rămâne încă să
fie studiat.
232

Simularea tradiţiei
După etnologii care s-au aplecat cu atenţie asupra comportamentelor tradiţionale faţă de boală, în secolul al XlX-lea
funcţionează o medicină populară extrem de activă, compusă din reţete magice şi practici ancestrale. Această
medicină care rezistă în timp ştie să împrumute câte ceva din farmacopeea modernă fără ca totuşi să-i pună sub
semnul întrebării coerenţa. Ştim, într-adevăr, că recurgerea la vrăjitori şi la ghicitori („persigneux") ca şi pelerinajele
pe la sfinţi („bons saints") şi „fântâni de leac" au fost prezente pe tot parcursul veacului. Uriaşă a fost şi clientela
celor care posedau anumite îndemânări, precum „cârpacii" („rhabilleurs"), magii şi felcerii („rebouteux") de toate
felurile. Cu toţii posedau arta de a revigora trupurile, deseori prin practici de o mare cruzime, care puteau provoca
drame.
Totuşi, asemenea practici nu se îndepărtau prea mult, cum s-ar putea crede, de terapeutica savantă. Deşi
împrumutul se integrează unui alt sistem de reprezentări privind sănătatea şi boala, medicina populară ia adesea
forma unei practici decalate, care reflectă un stadiu anterior al ştiinţei. O circulaţie permanentă se operează între
diversele niveluri ale culturii. Medicul nu se dă înapoi, la nevoie, să împrumute câte ceva şi din alte învăţături;
uneori, încurajează chiar pelerinajele; şarlatanismul cu diplomă va prospera astfel până la sfârşitul secolului.
O complexă reţea de medicină paralelă funcţionează în mediul claselor dominante. Preotul şi bona sa, calugăriţele-
institutoare distribuie diverse remedii, împart sfaturi în dreapta şi în stânga. Din nici un castel nu lipseşte farmacia,
evident foarte modestă, folosită de femeile din rândul aristocraţiei. De fapt, ele îi îngrijesc pe săracii ce ocuiesc în
cătune. Mamele de familie nu ezită - în cazul bolilor mai puţin grave - să recurgă la vechile leacuri de Pe timpul
bunicii. La familia Boileau, în Vigne-en-Sau-■fturois, rareori este chemat practicianul diplomat. In această familie de
notabili este apreciată numai medicina domestică.
In schimb, colportorii şi cei care fac reclamă prin
târguri vând produse ale farmacopeei oficiale; ei îmbie
•ulţimea de gură-cască să cumpere proteze ortopedice.
njprumuturile lor din inventarul medicinei oficiale sunt
lt de importante încât ar putea fi consideraţi drept
llonieri ai medicalizării. Discursurile lor prolixe au
233

II
J

contribuit din plin la subminarea fatalismului specific zonelor rurale. Chiar şi „felcerii" („rebouteux"), din ce în ce
mai încorsetaţi de reprimarea exercitării ilegale a medicinei, se inspiră mai mult sau mai puţin confuz din
progresele chirurgiei şi ortopediei.
Igiena familiilor şi contagiunea
Influenţa autorităţii medicale asupra vieţii private variază în funcţie de natura raportului care se stabileşte între
practician şi clienţii săi; variază însă şi în funcţie de epoci. In familiile burgheze, până către 1880, prestigiul
medicului îi precedă eficacitatea. Purgaţii, lipitori, ventuze şi câteva alte practici foarte simple constituie esenţialul
remediilor, pricare ar fi teoria din care se inspiră practicianul. în schimb, un proiect igienic precis, rafinat, începe să
se dezvolte în lacunele terapeuticii. Niciodată nu se va insista suficient asupra incidenţelor acestei „igiene a
familiilor". Modulată în funcţie de sex, vârstă, poziţie, profesiune, temperament şi climatul locului, ea acoperă toate
aspectele vieţii unui grup de oameni; igienă corporală, desigur, care încurajează cu prudenţă întreţinerea curăţeniei;
igienă alimentară, de asemenea, care impune o complexă dietetică; şi, în plus, ansamblu de prescripţii care
urmăresc să ordoneze conduita de viaţă. Igienistul - şi orice medic este în epocă mai mult sau mai puţin aşa ceva -
tinde să reglementeze exerciţiile corporale, practica la modă a călăriei, frecventarea balurilor, lectura romanelor, ca

104
şi raporturile conjugale. Ştiinţa medicală îşi extinde injoncţiunile până la discursul pasiunilor, la divagaţiile
sufletului şi, într-un mod deosebit de meticulos, la mecanica simţurilor. Conţinutul viselor nu îi este deloc
indiferent. în general, este bine să fie încurajată moderaţia, calea de mijloc, înfrânarea exceselor, renunţarea la
exaltare.
în paralel, câştigă teren o medicină naturală sprijinită de un proiect ecologic încă prea puţin explicitat. Dezvoltarea
patologiei urbane, creşterea anarhică a industriei ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva condiţiile pentru un trai
normal nu sunt radical compromise. Această întrebare obsedează clasele dominante. Medicul recomandă „curele de
aer' > încurajează revenirea, în forţă, a termalismului, apoi. începând cu monarhia din Iulie, turismul marin.
Treptat, se elaborează o artă de a te odihni, care ar putea fi calificat2 drept burgheză, sub presiunea ftiziei. Totuşi,
tehnicile de
234

izolare devin din ce în ce mai rafinate, fiind de acum înainte folosite mai puţin pentru evitarea unei contagiuni, în
care nu mai crede nimeni, cât - în special - pentru a-1 ascunde pe bolnavul de plămâni sau pe alienat, care
compromite capitalul genetic al familiei.
Triumful teoriei contagierii şi al teoriilor pastoriene în cursul anilor 1880 transformă imaginile, modifică atitudinile,
răstoarnă obişnuinţele; se schimbă însăşi natura relaţiilor dintre practician şi clientela sa. Medicina înţelege de-acum
înainte să-şi afirme capacitatea de a îngriji eficace trupurile; nu mai este vorba acum de a susţine în primul rând
moralul bolnavului şi a-1 ajuta să evite consecinţele nefaste ale exceselor sale, ci de a-1 vindeca. Lupta a devenit mai
simplă, drumul terapeuticii - trasat mai precis. în materie de igienă, lupta împotriva microbului constituie pe viitor
lucrul esenţial. Apa, săpunul, antisepticul transferă în rândul arhaismelor complexele prescripţii de altădată.
Medicul care îşi spală cu grijă mâinile în clipa când ajunge la căpătâiul bolnavului întăreşte norma prin puterea
exemplului. Prezenţa sa nu mai este la fel de obstinantă ca în trecut. El se vrea mai expeditiv. în schimb, greşelile şi
înfrângerile i se vor ierta mai greu de acum înainte.
Noile teorii subliniază riscul contagiunii în sfera domestică. De unde şi ezitarea marilor patroni în a recunoaşte
caracterul molipsitor al ftiziei. Demonstrat încă din 1865 de Villemin, acest adevăr ştiinţific nu se poate impune la
Academia de medicină nici în 1867; totuşi, riscul ar fi real, declară Pidoux, şi ar fi preferabil să fie trecut sub tăcere
pentru ca familiile să nu fie tentate să se descotorosească de bolnavii lor. în 1882, Koch izolează bacilul; de atunci,
adevărul nu mai poate fi trecut sub tăcere.

Necesarul reperaj al microbului


La oraş, până către 1880, medicul săracilor face eforturi Şă dezamorseze pericolul de infecţie ca efect al jngrămădirii
locuinţelor populare; esenţialul constă aici m evitarea epidemiilor. La ţară, practicianul îşi asumă rolul de mentor
care purifică locuinţa ţărănească şi împrejurimile sale; mesajul nu trece dincolo de aceste frontiere. După 1880,
intervenţia medicului - chiar şi în bonele menţionate - devine mai metodică. O nouă terapeutică pătrunde la sate
simultan cu antisepsia; spre exemplu, răspândirea medicamentelor se operează la Nivernais între 1870 şi 1890.
235

Desigur, pastorienii continuă să analizeze ameninţarea patogenă în termeni de mediu înconjurător şi nu de


raporturi sociale; noile teorii au, în ciuda acestui fapt, consecinţe importante. Ele provoacă o acţiune sanitară şi
socială care implică noi tactici de supraveghere a familiilor. Luc Boltanski a arătat prin ce proceduri deturnate şi cu
ce ezitări progresează noua puericultura în mediile populare. Necesitatea prevenirii şi a depistării, obligaţia de a
scoate contagiosul din mijlocul familiei, de a supraghea aplicarea măsurilor profilactice implică o intervenţie
specială care tinde să tulbure frontierele dintre public şi privat; cu atât mai mult cu cât microbul, imperceptibil
pentru simţuri, impune proceduri de reperaj mai largi şi mai sistematice decât cele care erau folosite odinioară
pentru detectarea focarelor de infecţie.
în acelaşi timp, încep să apară, încă foarte timide, personajele infirmierei şi asistentei sociale. Tradiţionala vizită a
doamnei patroane acasă la omul sărac cedează treptat locul unei practici mai metodice. Fetele tinere din marea
burghezie, nerăbdătoare să se emancipeze, doritoare să scape de căsătorie, îşi vor afirma personalitatea în
exercitarea noilor responsabilităţi. Lupta împotriva tuberculozei favorizează din plin această ecloziune. Dr.
Calmette, cel dintâi, are ideea să trimită „monitori de igienă" la menajele din Lille; în scurt timp, acestora le
urmează „vizitatoarele de igienă socială". Şcolile au misiunea să formeze acest nou personal; cea mai celebră se
deschide în 1903 la Paris, pe strada Amyot.

105
Apariţia acestor noi roluri confirmă legătura care s-a stabilit între puterea medicală şi victoria contagionismului
pastorian; aceasta din urmă a făcut posibilă „lovitura de stat sanitară", ale cărei peripeţii au fost reconstituite de
Jacques Leonard.
Alienistul şi viaţa privată
Ar fi o greşeală dacă am crede că atenţia faţă de fenomenele psihice a depăşit cotele oricărei aşteptări între 1800 şi
1914; este vorba mai degrabă de o evoluţie a modalităţilor privind solicitudinea. în prima jumătate a secolului, cel
puţin, ineficacitatea terapeutică, sincretismul de care dau dovadă diverşi medici dezorientaţi, influenţaţi de tot felul
de teorii, prolixitatea discursului savant asupra chlorozei, isteria, ipohondria şi primejdia pasiunilor; convingerea că
există o strânsă legătură între fizicul Şi moralul omului stimulează medicina sufletului.
236

în rândul clientelei burgheze, cel puţin, se dezvoltă o psihoterapie frustă, empirică, pusă în operă de practicieni
cumsecade şi demni de încredere. Medicul de ţară, departe de rafinamentul teoretic al marilor alienişti, se fereşte să
neglijeze ameţelile, coşmarurile, spaimele, paroxismul pasiunilor.
Când se accentuează tulburarea mentală, părinţii şi practicienii se confruntă cu o problemă de o cu totul alta
dimensiune. Teribilul secret compromite onoarea familiei, ameninţă strategiile matrimoniale cele mai bine
elaborate. Când alienatul este un copil, pare firesc să fie acceptat în familie. Auguste Odoard, copleşit de
responsabilităţile de frate mai mare, dă semne de maladie mentală. Este închis în camera sa, apoi într-o încăpere din
apropierea biroului patern, înainte de a fi exilat lângă hulubărie, într-un fel de colibă. Surorile sale mai tinere,
Sabine şi Julienne, îi dau să mănânce, îl tund etc. Se întâmplă ca medicul de familie, care are sarcina dificilă să
îngrijească asemenea bolnavi, să facă apel la un alienist, care joacă rolul de consultant; în felul acesta se schiţează o
practică psihiatrică încă puţin cunoscută. în 1866, sunt îngrijiţi astfel în cadrul familiei 58 687 de bolnavi mintal, în
vreme ce 323 972 sunt trataţi în aziluri.
Prezenţa nebunului ajuns la maturitate devine intolerabilă; deseori, anturajul hotărăşte să se despartă de el, mai ales
dacă este vorba de o femeie celibatară, mai puţin utilă decât un bărbat pentru întreţinerea grupului. Până la
aplicarea legii din 1838, care defineşte statutul alienatului, în acest sector domneşte anarhia. La iniţiativa familiei,
bolnavul poate fi instalat în stabilimente anume pe baza certificatului emis de primar, de preot, de o călugăriţă sau
de o notabilitate oarecare din partea locului. Nu de puţine ori, internarea urmează unei decizii juridice
e interdicţie. In Maine-et-Loire, începând cu 1835, expertul care eliberează documentul este întotdeauna un ţnedic.
Legea din 1838, care se străduieşte să pună ordine m procedurile de plasare psihiatrică, impune obligativitatea
apelului la practicianul diplomat. Când va fi reuşit să se elibereze de această greutate, familia îl va
»ta repede pe alienat. După Yanick Ripa, 29% din femeile 'Mernate în capitală între 1844 şi 1858 au reuşit, vindecate
sau.nu> să scape din promiscuitatea azilară. Dar, în aceeaşi Perioadă, doar 3% din pariziencele plasate în
stabilimente
e Erovincie au reuşit să obţină punerea în libertate. In azilurile publice, pensionarelor - repartizate pe mai
ulte clase sociale - le sunt rezervate uneori sectoare
237

speciale. Spre exemplu, un asemenea sistem se aplică la Charenton, la Limoges, la Mareville, în apropiere de Nancy,
la Yon în Sena-Inferioară. Alienaţii din familiile înstărite se bucură aici de un regim personalizat; şi dispun de o
încăpere mai spaţioasă în comparaţie cu ceilalţi bolnavi; îşi pot alege meniul; uneori, îşi pot păstra câte un servitor,
a cărui prezenţă atestă relativa privatizare a statutului lor. Când va veni timpul ergoterapiei, ei vor putea să se
sustragă obligaţiei de a munci. în 1874, din 40 804 de bolnavi închişi în stabilimente speciale, doar 5067 scapă astfel
de regimul comun.
în plus, se formează treptat o complexă reţea de case de sănătate, obscur embrion al sectorului privat. Aceste
stabilimente sunt rezervate privilegiaţilor, mai rafinaţi decât masa celor internaţi. în 1874, sunt repartizaţi în felul
acesta 1 632 de bolnavi în 25 de asemenea case. Cea din cartierul Esquirol, situată în apropiere de Jardin des Plantes,
apoi la Ivry, castelul Saint-James de la Neuilly, unde lucrează Casimir Pinel, şi clinica de la Passy constituie cele mai
celebre exemple cu privire la aceste stabilimente private. în 1853, Gerard de Nerval, de două ori spitalizat în casa
Dubois, azil municipal, intră la dr. Blanche; îşi instalează aici mobilierul, îşi aduce colecţiile; va reveni anul următor
în casa aceasta, care îl va primi şi pe Guy de Maupassant. în provincie funcţionează clinici mai obscure, organizate
după modelul clinicii dr. Guerin, deschisă în 1829 la Grand-Launay, în Maine-et-Loire; alienaţi bogaţi sunt trataţi în
saloane particulare.
în sfârşit, numeroase stabilimente private îi primesc pe cei bogaţi care suferă de uşoare tulburări nevrotice. In toate
aceste case, notează Robert Castel, se instaurează o relaţie duală între medic şi clientul său, care beneficiază de o
intervenţie personalizată; raport foarte diferit de acela impus de promiscuitatea marilor stabilimente psihiatrice. în

106
acest arhipelag al caselor private se pune la cale pe îndelete practica medicală cu marcat caracter de clasă care va fi
psihanaliza.
Noua cerere „psy"
într-adevăr, în ultimul sfert de secol, viaţa privată este revelată şi afectată totodată de avântul unei cereri
psihologice care încetează să se mai refere în mod direct la alienare. Atunci se inaugurează recursul contemporan la
psiholog; amploarea clientelei private a lui Charco reprezenta deja un simptom în acest sens. Nu vom m®
238

reveni asupra cauzelor acelei stări de rău existenţial care ia cu asalt spiritele acelui timp. Intensificarea spaimei,
între 1857 şi 1890, provocată de ereditatea morbidă, prestigiul, pe atunci considerabil, al neurologiei, credinţa
ascendentă în eficacitatea sprijinului psihologic determină creşterea noii cereri. Fără a trece cu vederea atitudinea
generaliştilor pastorieni - o altă cauză a cererii „psy" -, care, presaţi de victoriile de început asupra bolilor
contagioase, nu mai sunt dispuşi să suporte interminabilele povestiri despre indispoziţiile clienţilor lor. Ascultarea
devine o altă specialitate.
Această mutaţie coincide cu progresele cunoaşterii ştiinţifice. Stimulată de prestigiul lui Hyppolite Taine, se
constituie o psihologie experimentală, aservită cultului dedicat inteligenţei. Foarte curând dominată de
personalitatea lui Pierre Janet, ilustrată de lucrările lui Alfred Binet şi Theodule Ribot, susţinută de procedurile
introspecţiei bergsoniene, această nouă ştiinţă se desfăşoară în două direcţii principale. Analiza psihologică, definită
de Pierre Janet încă din 1889, constituie inovaţia majoră. Această metodă, întemeiată pe examinarea între patru ochi,
pe notarea precisă a cuvintelor pronunţate şi pe detectarea antecedentelor, se prezintă înainte de toate ca o căutare a
urmelor. Credinţa într-un subconştient nedespărţit în întregime de conştiinţă - subconştientul nefiind de fapt decât
un fragment de conştiinţă - susţine această procedură de investigaţie.
Măsura inteligenţei constituie celălalt aport decisiv. Ea se bazează pe convingerea că - de la idiot la geniu -există un
continuum genetic şi existenţial. Scara metrică a inteligenţei, definită între 1903 şi 1905 de Binet şi Simon, şi testul
care permite situarea fiecărui individ pe această scară vor intra în noul credo al psihologiei franceze.
Aceste descoperiri sunt bogate în implicaţii. Analiza Psihologică impune un nou ideal terapeutic; ea incită la
ibandonarea procedurilor autoritare şi la refuzul hipnozei. Metoda lui Pierre Janet foloseşte ascultarea, pe care o
substituie privirii; tăcerea vătuită din cabinetul privat dobândeşte un ascendent evident asupra teatralităţii
spitalului psihiatric. Un nou spaţiu psihic se desenează, mainţe chiar de introducerea psihanalizei.
Să observăm, în acest sens, că pansexualismul freudian
i respinge deocamdată pe susţinătorii inconştientului după
pedelul francez. Aceştia vor opune până la război un baraj
icace în faţa teoriilor vieneze. Eforturile de popularizare,
BPuse încă din 1903 de Theodore Flournoy şi cu mai
239

multă obstinaţie încă de un obscur profesor din Poitieres, Moricheau-Beauchant, nu sunt încununate de succes.
Oricum, analiza psihologică şi câteva alte cuceriri ale ştiinţei experimentale, cum ar fi definirea fetişismului de către
Alfred Binet sau studiul patologiei emoţiilor de către Charles Fere, au pregătit, în profunzime, imperialismul „psy"
al secolului al XX-lea.
Corelate cu instaurarea, încă foarte recentă, a şcolarizării obligatorii, procedurile de măsurare a inteligenţei vor
interveni în viaţa personală a nenumăraţi copii; graţie descoperirii lui Binet, şcoala, „un fel de mare tribunal
democratic" (Robert Castel şi Jean-Francois Le Cerf), va face posibilă reperarea unei anormalităţi imposibil de
detectat cu vreme în urmă. Până atunci, idioţii şi imbecilii puteau fi depistaţi cu uşurinţă, de acum înainte vor fi
descoperite şi victimele deficienţelor mintale. Noile figuri ale psihopatologiei - arieratul, instabilul, debilul -se ridică
dintr-o masă juvenilă nediferenţiată până atunci. Legea din 1909, care prevede crearea claselor de perfecţionare,
sancţionează acest nou decupaj de copilărie anormală. Ea va rămâne totuşi nemodificată până în 1950.
Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului
Imaginile şi modul de întrebuinţare al corpului, strâns subordonate nevoilor socio-economice, depinzând de
raporturile de dominaţie, ordonează pedagogia; aceasta din urmă încearcă să modeleze - la rândul ei
-comportamentele şi să impună gesturile şi atitudinile; dar o mişcare surdă de eliberare îi urmează în contrapunct
acestei teorii a dresajelor; mişcarea menţionată însoţeşte ascensiunea acestei subiectivizări a corpului reperat de
istoricii psihologiei. Astfel, secolul al XlX-lea vede elaborându-se sau accentuându-se, în acelaşi timp, o întreagă
gamă de discipline somatice şi de proceduri de rezistenţă al căror repertoriu exhaustiv este încă departe de a fi
încheiat de către istorici. La această oră, în acest domeniu ca şi în multe altele, ei se găsesc de-abia în faza de studiu
al discursurilor. Codul gestual al bunelor maniere, moştenitor al civilităţii lassalliene, atitudinile impuse şcolarului,
pensionarului, soldatului, prizonierului, gesturile muncii industriale, atitudinile pentru odihna sau pentru simpla

107
destindere, voinţa de a elibera mişcarea, aşa cum se manifestă ea în „La Belle Epoque", desenează un vast câmp de
studiu aproape neexplorat. Viaţa privata
240

ă contralovitura acestei istorii a dresajelor şi ncipărri corpurilor. Dar o dată în plus se impune să
distincţiile necesare în funcţie de mediul social. \n acest domeniu, rigidităţile sunt în mod special mai
evidenţe
în zonele rurale. Atitudinile şi gesturile ţăranilor
Miile1 par - dar poate că nu este decât rezultatul 1 oranţei noastre - a fi prelungirea unui trecut îndepărtat.
, Thuillier, singurul dintre istorici care a ridicat această 'oblemă, a reconstituit inventarul acestor vechi gesturi Lntru
zona Nivernais; istoria lor pare - până către mijlocul ■ecolului - cu desăvârşire imobilă. Etnologii echipei de la
Muzeul Artelor şi Tradiţiilor populare care se consacră acestui dificil subiect estimează - cu titlul de ipoteză de
lucru - că gesturile determinate de folosirea instrumentelor culinare nu au evoluat deloc între secolul al XlV-lea şi
1850. De la această dată până înspre 1920, evoluţia tehnicilor şi materialelor ar fi modificat - se pare - prea puţin
tradiţiile. Drept urmare, are loc cea mai profundă răsturnare care va duce la reînnoirea totală a acestor gesturi
cotidiene, impregnate de viaţa privată. Ar fi important dacă s-ar putea preciza această cronologie. Pe bună dreptate,
Philippe Joutard observă că repertoriul gesturilor traduce o evidentă coerenţă; a şti cum apucă ţăranul un snop de
paie, te ajută să prezici gesturile în cazul unei îmbrăţişări erotice.
în mediul rural, tehnicile corective bazate pe credinţa într-un corp modelabil supravieţuiesc discret. Matroanele din
secolul al XlX-lea continuă să modeleze craniul pruncului la naştere; folosirea scutecului, cel puţin sub o formă
simplificată care lasă braţele libere, se prelungeşte în anumite sate până către zorii celei de a Treia Republici. Istoria
protezei savante traduce această păstrare a credinţei în modelajul corpurilor; mamele din mediul burghez îşi obligă
fiicele cu anumite diformităţi să suporte aparate ngrozitoare; prin purtarea crucii de fier, care menţine patele rigid,
se încearcă sporirea „zestrei estetice" a fetelor de măritat.
A redresa posturile şi a hărţui indolenţa
Par toate acestea nu sunt decât obiceiuri arhaice; datorită 1 special lucrărilor lui Georges Vigarello, astăzi este
•osibil să discernem etapele redresării. în prima jumătate secolului, mecanica, apoi, după 1851, modelul energetic
Topus de termodinamică fac să evolueze imaginile

corpului. Acesta apare ca o reţea de forţe, apoi ca un motor; esenţial nu mai este a-1 modela, ci a-1 antrena Noţiunea
de exerciţiu părăseşte sfera militară; 0 gimnastică al cărei scop este, evident, să confere corpului o putere maximală
pătrunde puţin câte puţin în toate disciplinele colective.
Această artă reînnoită predfcă rectitudinea posturală Bărbatul este obligat să-şi strângă centura, să-şi umfle pieptul,
să-şi tragă pântecele. O intenţie similară, care nu face decât să evidenţieze erotismul formelor, dă o nouă
semnificaţie corsetului feminin. Astfel se justifică lordoza colectivă a femeilor din timpul celei de a Treia Republici.
în sfera privată obsesia lui „Stai drept!" şi a lui „Trage-ţi burta!" face ravagii. Teama de ftizie se adaugă acestor
imagini, rezultatul fiind nevoia de exerciţii respiratorii, al căror scop este utilizarea la maximum, eventual chiar
mărirea capacităţii pulmonare. în paralel, ortopedia se modernizează; apare tendinţa de a înlocui aparatele rigide
destinate să remodeleze corpul cu maşini care canalizează exerciţiul şi facilitează antrenamentul. Atunci se naşte
gimnastica educativă şi corectivă, bazată pe o gamă largă de mişcări fragmentate.
Pedagogia şcolară şi familială se inspiră din aceste modele noi. învăţători şi părinţi fac eforturi pentru a hărţui
indolenţa, pentru a proscrie postura moleşită care dezvăluie inactivitatea. A sosit clipa vivacităţii dinamice. La
uzină, ca şi la şcoală, timpul elastic şi diversitatea posturală dispar treptat sub efectul unei savante regularizări a
disciplinelor somatice. Accentul se pune pe consecinţele benefice ale „oboselii revigorante" (Georges Vigarello). Tot
atâtea intenţii care vin să adâncească, începând cu anii 1860, spaima de degenerescentă.
La sfârşitul secolului, cum bine au arătat Eugen Weber şi Marcel Spivak, pregătirea necesară a revanşei vine să
încoroneze această istorie a corpului redresat. Gimnastica devine o îndatorire naţională; batalioanele şcolare,
înmulţirea plimbărilor pedestre traduc - pentru o perioadă - acest nou imperativ. Atunci se produce confluenţa
dintre această gimnastică ambiţioasă Ş' activităţile ludice, mai dezinvolte, de origine aristocraţi^' acestea - după
modelul acelor games englezeşti -conturează ceea ce deja se numeşte „sport". Echităţi* exerciţiile de vânătoare, apoi
jocurile cu mingea a conturat un model de activităţi care, ca multe altei . coboară de la vârful piramidei sociale către
bază. Stimula
242

i el de teoriile darwiniste şi ameninţarea germanică, sportul acţionează asupra comportamentelor: el favorizează şi


atestă în acelaşi timp acel self-government j judividului; în sport, individul este obsedat de urmărirea scorului, fapt
care duce la exaltarea campionului.

108
Către o înflorire a corpului în libertate
Un al treilea curent, neexplorat, vine să mărească atenţia cu care sfârşitul de secol urmăreşte dezvoltarea corpului.
Medicina naturală evocată anterior a predicat plimbarea la ţară, excursia la munte, apoi baia de mare şi bicicleta.
Or, de-a lungul anilor, toate aceste practici se emancipează; ele părăsesc treptat sfera medicală. De această dată,
intenţia nu mai este de a redresa, de a exersa, nici chiar de a îngriji trupul, cât, mai ales, de a trăi din plin
bunăstarea, înflorirea unui corp în libertate. Pe scena pariziană, Isadora Duncan, în ciuda referinţei antice,
simbolizează această căutare a unei game de gesturi şi atitudini care să permită o mai bună stăpânire a corpului,
perceput din ce în ce mai puţin ca exterior sieşi. Este revelator, în acest sens, să constatăm că această căutare este
contemporană cu noua cerere psihologică şi cu erotizarea cuplului. Cenestezia nu mai este dominată de ascultarea
disfuncţiilor; ea devine atentă la percepţia stării de bine şi a voluptăţilor. în curând, însuşi severul Paul Valery va
analiza plăcerile corpului gol în fluiditatea unei băi de mare.
Această revoluţie - nu trebuie să ne temem de cuvinte -pe care Marcel Proust, fascinat de zbenguielile tinerelor
cicliste pe plajă, o scoate în evidenţă cu atât mai mult cu cât îi este imposibil să o trăiască, va remodela cu
lesăvârşire comportamentele specifice sferei private.

CONCLUZIE
de MICHELLE PERROT
între public şi privat, echilibrul este precar şi fără încetare reformulat de teoria politică. Rousseau visa la o
transparenţă absolută: „Dacă ar fi trebuit să-mi aleg locul de naştere, aş fi ales un stat unde toţi indivizii, cunoscân-
du-se între ei, nici o manevră obscură a viciului sau modestia virtuţii nu s-ar fi putut ascunde din faţa privirii şi a
judecăţii publice". Tocqueville, dimpotrivă, sublinia avantajele individualismului, „expresie recentă", scrie el în
1850, pe care îl defineşte mai curând ca pe un echivalent al sociabilităţilor: „Individualismul este un sentiment
paşnic care îl îndeamnă pe cetăţean să se izoleze de masa semenilor săi şi să se retragă deoparte împreună cu
familia sa şi cu prietenii săi; astfel încât, după ce şi-a format o mica societate pe placul lui, el preferă să lase marea
societate să-şi joace mai departe singură rolul". La începutul secolului al XX-lea, Leon Bourgeois vede în
„solidarism" mijlocul de a concilia drepturile individului cuceritor şi obligaţiile sale - „îndatorirea" sa - faţă de o
societate care îi este anterioară şi din care face parte în mod organic. Această legătură întemeiază un „drept social"
care exclude soluţiile totalitare în aceeaşi măsura ca şi libertatea (le laisser-faire) liberală şi justifică astfel intervenţia
crescândă a statului.
Secolul al XlX-lea făcuse un efort disperat pentru
stabilizarea acestei frontiere, legând-o de familie, suverana
în casa paternă. Dar de-abia s-a fixat, aparent, frontiera,
că începe să se clatine şi să se deplaseze sub efecw
multiplelor influenţe şi imperceptibile uzuri. (
în zorii secolului al XX-lea se schiţează, din ace unghi, o altă modernitate. Expansiunea pieţei, avan

roducţiei, explozia tehnicilor impulsionează cu o ntensitate crescândă consumul şi schimburile. Afişele ^licitare
excită dorinţa. Comunicaţiile aţâţă mobilitatea. Trenul, bicicleta, automobilul stimulează circulaţia persoanelor şi a
lucrurilor. Cărţile poştale şi telefonul personalizează informaţia. Capilaritatea modelor diversifică aparenţele.
Fotografia multiplică imaginea omului. Foc de artificii de semne care, uneori, maschează imobilitatea decorului.
Ceva mai eliberaţi de constrângerile timpului şi ale spaţiului, indivizii aspiră la libera alegere a destinului lor pe
drumul în mod iluzoriu deschis tuturor ambiţiilor. Grija pentru sine, de a avea un corp mai îngrijit şi mai bine
cunoscut în complexitatea sa nervoasă, grija pentru un psihism ale cărui abisuri abia acum încep să fie întrevăzute,
grija pentru o sexualitate eliberată de procreaţie, chiar de căsătorie şi de credo-ul heterosexual, se află în centrul noii
estetici ca adevărate interogaţii filosofice.
Acest flux al individualismului atinge, mai mult sau mai puţin, toate straturile societăţii, mai ales ale celei urbane.
Lumea muncitorească, de pildă, în momentul când disciplina muncii din fabrică devine mai severă, îşi valorifică
munca suplimentară şi revendică un spaţiu propriu. Iar afirmaţia conştiinţei de clasă nu este contradictorie prin
raportarea la dorinţa individului nemulţumit de a ieşi din această clasă. Chiar şi ruralii, multă vreme legaţi de
fatalitatea ancestrală, contaminaţi de migranţi - care funcţionează ca mediatori culturali -nu mai acceptă ca un
imperativ obligatoriu vechile moduri de a trăi, a iubi şi a muri.
Dar trei categorii, mai ales, scutură vechiul jug: tinerii, femeile, avangarda intelectuală şi artistică. „A vrea, a realiza,
a trăi" sunt aspiraţiile pe care Martin du Gard, la douăzeci şi şapte de ani, le împrumută dublului său din romanul
Devenir (Devenirea), 1908. Având acces la noile
'rofesiuni şi libertăţi, femeile revendică mai hotărâte ca
"ădată dreptul de a munci, de a călători, de a iubi. expresie colectivă a unor aspiraţii mult mai difuze, teniinismul
intermitent din secolul al XlX-lea, adesea

109
nnltrat în breşele puterii, devine atunci o mişcare ^stanţă; prin ziare (precum La Fronde), prin grupuri şi
^On.grese, feminismul cere egalitate în drepturile civile şi ■oce, sprijinindu-se pe o dublă argumentare: aceea a
t u'u^ social şi matern al femeilor, pe de o parte, dar şi
I aceea a logicii drepturilor naturale, pe de altă parte;
245

■I

dacă femeile sunt indivizi, de ce să fie tratate atunci ca nişte minore? „Femeia nouă", celebrată într-un mod uneori
ambiguu de nenumăraţi bărbaţi doritori să trăiască şi altfel relaţia cuplului, este o figură profund europeană
Dar aceste schimbări, mai degrabă începute decât realizate ca atare, întâlnesc pretutindeni rezistenţe formidabile -
religioase, morale şi politice - sprijinindu-se pe ruinele unui Vechi Regim, care nu mai reuşeşte să moară (Arno
Mayer), dar mereu actualizate, reînnoite în justificările şi strategiile lor. Mişcările de tineret (cercetaşii) încearcă să
disciplineze o adolescenţă dornică să se emancipeze. Un antifeminism virulent, manifestare a unei crize de
identitate masculine sfidând subversiunea rolurilor milenare, le desemnează pe femei ca fiind singurele
responsabile pentru decadenţa moravurilor, care constituie doar un preludiu la declinul naţiunilor. Ligile morale de
toate genurile îşi iau sarcina să moralizeze strada - cupluri înlănţuite şi sărutări interzise - şi să critice aspru lecturile
de proastă calitate, cheie a unui imaginar în care triumfă infernul lui Eros.
Simptomatică este, în acest sens, mutaţia operată în gândirea unui Barres. Odinioară, el celebra cultul eului; de
acum înainte, cultul eului va fi cuprins în cultul pământului şi al morţilor.
In întreaga Europă, statele, considerabil întărite către sfârşitul secolului, pretind că acţionează asupra şi prin
psihologia mulţimilor; rechiziţionează opinia publică în numele apărării naţiunilor şi afirmă superioritatea valorilor
colective.
Manifestul futurist din 1909 proclamă: „Noi vrem să demolăm muzeele, bibliotecile, să combatem moralismul şi
feminismul (...). Noi vrem să glorificăm războiul -singura igienă a lumii".
Intr-adevăr, războiul! „Declararea" sa reaminteşte
tuturora şi fiecăruia în parte prioritatea publicului, limitele
vieţii private, caracterul său subordonat şi relativ. El suna
sfârşitul recreaţiei. Cu sprijinul unui stat întărit, cu ajutorul
tehnicilor eficace, el mobilizează energiile unui tineret
chemat la datorie, repune fiecare sex la locul ce i se cuvine,
fiecare individ la rangul său de cetăţean. Chiar dacă,^ de
fapt, nimic nu întrerupe vreo clipă viaţa privată ale care
posibilităţi de manifestare sunt în anumite privinţe seve
diminuate, ea trebuie totuşi să se ascundă, să se disimule j
să devină încă mai secretă, mai ales dacă nu se însene p*
linia dreaptă a datoriei naţionale. .£at>
Ceea ce războiul a blocat, a interzis, a deviat, a susci
246

numai istoria o va spune. Să nu uităm totuşi noul sistem de relaţii care începuseră să se contureze înainte de război
La ce se gândesc aceşti tineri (il.394), în aparenţă veseli, care se îmbarca pregătindu-se să intre într-un război despre
care toata lumea vorbeşte că va fi de scurtă durată? Aceşti copii prinşi m nişte jocuri a căror cruzime nici măcar nu o
bănuiesc încă? Aceste femei tinere saS ml puţin tinere care .şi flutură batistele, cu toţii cuprinşi dî expresia necesara
a unui patriotism care îi depăşeşte'' Câte legaturi, cate iubiri întrerupte? Ce speranţe sfărâmate sau deşteptate? Ce
trecut? Şi ce viitor? Vieţi Sînte asemănătoare şi diferite, pentru moment întâlnindu se si topindu-se intr-un singur
trup prins definitiv în mişcarea istorici.
O gară, un tren: figuri moderne ale destinului.

BIBLIOGRAFIE
întrucât manuscrisul prezentului volum a fost depus la editură în martie 1986, actualizarea bibliografiei se opreşte
la acea dată.
I. LUCRĂRI GENERALE
Aries Ph., Histoire des populations frangaises et de leurs atti-tudes devant la vie depuis la XVIII" siecle, Paris, Seif,
1948.
- L' Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime, Paris,
Pion, 1960; ed. nouă, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L' univers historique", 1973, col „Points Histoire", 1975.

110
- L'Homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L'univers
historique", 1977.
- Images de l'homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, 1983.
Certeau M. de, L'Invention du quotidien, 1.1, Arts de faire,
Paris, UGE, „coll.10/18", 1980. Dumont L., Essai sur l'individualisme. Une perspective
anthropologique sur 1'ideologie moderne, Paris, Ed. du
Seuil, col. „Esprit", 1983. Elias N., Uber den Progress der Zivilisation, Bale, 1939; trad.
fr. La Civilisation des moeurs şi La Dynamique
del'Occident, Paris, Calmann-Levy, 1973 şi 1975. Elshtain J. B., Public Man, Private Woman. Women in Social
and Political thought, Princeton University Press, 1981-Foucault M, Histoire de la sexualite, t.I, La Volonte de
savoir,
t.II, L'Usage des plaisirs, t. III, Le Souci de soi, Pa"Sl
Gallimard, 1976 şi 1984 (şi întreaga sa operă). Goffman E., La Mise en scene de la vie quotidienne, 1.1.
Presentation de soi, t. II, Les Relations en public, Paris, t»-
de Minuit, 1973.

Habermas J-, L'Espace public. Archeologie de la publicite


corn/ne dimension constitutive de la sociâte bourgeoise
(1962), Paris, Payot, 1978. Hirschman A., Bonheur prive, Action publique, Paris, Fayard,
1983 vjayer A., La persistance de l'Ancien Regime. L'Europe de
1848 a la Grande Guerre, trad. fr. Paris, Flammarion, 1983. jvloore B., Privacy, Princeton University Press, 1984.
Sennett R-, Les Tyrannies de 1'intimi te, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Sociologie", 1979 (trad. fr.; titlul original: The Fall
of Public Man, 1974, 1976). . La Familie contre la viile. Les classes moyennes de Chicago
â Vere industrielle (1872-1890), postfaţă de Ph. Aries, Paris,
Encres, 1980 (Cambridge, Mass., Harvard Univer-sity Press,
1970).
n. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ
Memorii: LaRevelliere-Lepeaux, Paris, Pion, 1895, 3 voi.; Mme
Roland, Paris, Baudouin, 1820, 2 voi. Baczko B., „Le calendrier republicain. Decreter l'eternite", Les
Lieux de memoire ( sub dir. P. Nora), t. I, La Republique,
Paris, Gallimard, 1984. Cobb R„ Death in Paris, Oxford University Press, 1978; trad.
fr., La mort est dans Paris, Paris, Chemin vert, 1985. Dessertine D., Divorcer â Lyon sous la Revolution et l'Empire,
Lyon, PUL, 1981. Garaud M., şi Szramkiewicz R., La Revolution franţaise et la
Familie, Paris, PUF, 1978. Ozouf M., La Fete revolutionnaire (1789-1799), Paris,
Gallimard, 1976. Roderick Ph., Family Breakdown in Late Eighteenth Century
France: Divorce in Rouen, 1792-1803, Oxford, Clarendon
Press, 1980. Staum M.C., Cabanis: Enlightenment and Medical Philosophy
in the French Revolution, Princeton University Press, 1980. Despre Sad: Blanchot M., Lautreamont et Sade, Paris,
Ed. de
Minuit, 1949. Barthes R., Sade, Fourier, Loyola, Paris, Ed.
du Seuil, col. „Tel Quel", 1971, col „Points", 1980. L>nch L.W., The Marquis de Sade, Boston, Twayne Publish-
ers, 1984.
^ DESPRE VIAŢA PRIVATĂ ÎN ANGLIA
sen Fr., ^es Pemmes victoriennes. Roman et societe, W37-1867, Paris, Payot, 1979.
249

Blunden K., Le Travailetia Vertu. Femmes au foyer: une my ,-


fication de la revolution industrielle, Paris, Payot, 1982 Davidoff L., The Best Circles. Society. Etiquettes and the S
son. Londra, 1973. Davidoff L. şi Hali C, The Firm of Wife, Children and Friends-
Men and Women in the English Provincial Middle Class
1780-1850, Londra (în curs de apariţie). Fraser D. şi Sutcliffe A. ed., The Pursuit of Urban Historv
Londra, 1983. *
Gilbert A.D., Religion and Society in Industrial England-
Church, Chapel and Social Change, Londra, 1976. Girouard M-, Life in the English Country House
Harmondsworth, 1980. Hobsbawm EJ. şi Ranger T. ed., The Jnvention of Tradition,
Cambridge University Press, 1983. Mitchell J. şi Oakley A. ed., The Rights and Wrongs of Women,

111
Harmondsworth, 1976. Navaille J.-P., La Familie ouvriere dans l'Angletene
victorienne. Des regards aux memalites, Seyssel, Champ
Vallon, 1983 (excelentă bibliografie). Pinchbeck I„ Women Workers and the Industrial Revolution,
1750-1850, Londra, Frank Cass, 1969, ed. a Ii-a. Quinlan M„ Victorian Prelude. A History of English Manners,
1700-1830, Londra, 1965. Steedman C, Urwin C. şi Walkerdine V. ed., Language, Gen-
der and Childhood, Londra, 1985.
Taylor B., Eve and the New Jerusalem. Socialism and Femi¬nism in the Nineteenth Century, Londra, 1983. Vicinus
M., Independent Women. Work and Community for
Single Women, Women, 1850-1920, Londra, 1985. Vincent D., Bread, Knowledge and Freedom. A Study ofNine-
teenth Century Working Class Autobiographies, Londra şi
New York, Methuen, 1981.
IV. VIAŢA PRIVATĂ ÎN FRANŢA (bibliografie esenţială)
Izvoare
Aici nu sunt menţionate izvoarele pur literare. 1. CORESPONDENŢĂ
în afară de corespondenţa privată a artiştilor, scriitorilor oamenilor politici (Baudelaire, Flaubert, George Sand - »
cărei şaisprezece volume recent publicate de Georges Lu '
250

constituie o mină inepuizabilă -, Nerval, Stendhal, Mme gwetchine, Tocqueville - în special cele trei volume de
co¬respondenţă cu Gustave de Beaumont, t. VIII din Oeuvres completes, Gallimard, şi cu Mme Swetchine, t. XV -,
Van Gogh către fratele său Theo etc), a fost folosită şi o impor¬tantă corespondenţă familială: Les Filles de Karl
Marx. Lettres inedites, prezentate de M. Perrot, Paris, Albin Michel, 1979. Marthe (1892-1902) şi Emilie (1802-1872),
prezentate de Bernard de Freminville, Paris, Ed. du Seuil, col. „Libres â elles", 1982 (col. „Points Actuels", 1983) şi
1985.
Chotard-Lioret C, La Socialite familiale en province: une correspondance privâe entre 1868 et 1920, teză pentru
ciclul alIII-lea, Paris-V, 1983.
Ecrire, Publier, Lire. Les correspondances (problematique et economie d'un „genre litteraire"), acte al colocviului in-
ter-naţional „Les correspondances", Nantes (octombrie 1982), universitatea din Nantes, publicaţie offset, 1982.
Frere C. şi Ripert C, La Carte poştale. Son histoire, sa fonction
sociale, Lyon, PUL, şi Paris, CNRS, 1983.
Georges R., Chronique intime d'une familie de notables au XIX* siecle. Les Odoard de Mercurol, Lyon, PUL, 1981.
Isambert-Jamati V. şi Sirota R., „La barriere, oui, mais le niveau?" (despre corespondenţa familială a familiei
Goblot), Cahiers internationaux de sociologie, t. LXX, 1981, pp. 5-33.
2. JURNALE INTIME a) Texte
Amiel R.F., Journal intime, Lausanne, L'Age d'homme, 1976,
1978, 1979.
Bashkirtseff M., Journal (1887), Paris, Mazarine, 1985. Baude M., R H. Azai, temoin de son temps, d'apres sonjour-
nal inedit (1811-1844), teză, Lille-III, 1980. >rame C, Journal intime. Enquete de M. Perrot et G. Ribeil,
Paris. Montalba, 1985. ;feton G., Journal, Paris, Ramsay, 1985. «stant B., Journaux intimes (1803-1816), Paris,
Gallimard, col- „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres completes, 1957. "e'acroix E., Journal, 1822-1863, Paris, Pion,
1980. *nn E. de, Journal et Fragments, Paris, V. Lecoffre, 1884.
ne de Biran, Journal, Paris, Vrin, 1954, 3 voi. enard J., Journal, 1887-1910, Paris, Gallimard, col. „Biblio-'neque de la
Pldiade, 1960.
251

Stendhal, Journal. 1801-1823, Paris, Gailimard, col. „Biblio-


theque de la Pleiade" 1955. Swetchine Mme, Lettres de Mme Swetchine. Journal, contele
Falloux ed., Paris, Didier, 1862.
b) Manuscrise
Journal de Gabrielle Laguin, 1890-1891, Journal de Renee Berruel, 1905-1916. Recueil Victor Hugo, adnotat de Claire
P. de Chateaufort, 1893-1919 etc.
c) Despre jurnalul intim
Didier B., Le Journal intime, Paris, OUF, 1976.
Georgel P., Leopoldine Hugo, unejeune fille romantique, Paris,
catalog al muzeului Victor Hugo, 1967. Girard A., Le Journal intime, Paris, PUF, 1963. Leleu M, Les Journaux
intimes, Paris, PUF, 1952.

112
3. AUTOBIOGRAFII, MEMORII a) Texte
Bouvier J., Mes Memoires ou Cinquante-Neuf Annees d'activite
industrielle, sociale et intellectuelle d'une ouvriere (1876-
1935) (1936), ed. nouă de D. Armogathe şi M. Albistur,
Paris, Maspero, 1983. Canetti E., La Langue sauvee. Histoire d'une jeunesse (1905-
1921) (1977), Albin Michel, 1980. Chateaubriand F.R. de, Rene, Paris, 1802. - Memoires d'outre-tombe, Paris, 1848-
1850. Daudet Mme A., L'Enfance d'une Parisienne. Enfants etmeres,
Paris, 1892. Dumay J.-B.. Memoires d'un militant ouvrier du Creusot (1841-
1926), P.Ponsot ed., Paris, Maspero, 1976. Feuillet Mme O., Quelques annees de ma vie, Paris, 1894. Foucault M., et
al., Moi, Pietre Riviere, ayant egorge ma mere,
ma soeur et mon frere..., Paris, Gailimard, 1973. Gambon C. F., Dans les bagnes de Napoleon III, Memoires,
1975-252
prezentate de J.-Y. Mollier, Paris, PUF, 1983. Gauny G., Le Philosophe plebeien, J. Ranciere ed., ParlSl
Maspero, 1983. Grafteaux S., Meme Santerre. Une vie, Paris, Marabout,

M-, Memoires de Mane Capelle veuve Lafarge ecrits par ellememe.


i A. de, Le Manuscrit de ma mere, Paris, Hachette,
1924. Lejeune X.E., Calicot. Enquete de Michel et Philippe Lejeune,
Paris, Montalba, 1984. Martin du Gard R., Souvenirs autobiographiques et litteraires,
Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres
completes, t. I, 1955. Nadaud M., Memoires de Leonard, ancien gargon magon (1895),
prezentate de M. Agulhon, Paris, Hachette, 1976. Ozouf J. şi M., La Classe ininterrompue. Cahiers de la familie
Sandre enseignants, 1780-1860, Paris, Hachette, 1979. Pange contesa de, Commentj'ai vu 1900, 1.1, A l'ombre de la
tom Eiffel, t. II, Confidences d'une jeune fille, t. III,
Derniers bals avânt l'orage, Paris, 1962, 1965 şi 1968. Perdiguier A., Memoires d'un compagnon, introd. de A. Faure,
Paris, Maspero, 1977. Proudhon P. J., Memoires de ma vie, B. Voyenne ed., Paris,
Maspero, 1983. Sand G., Histoire de ma vie (prima ediţie 1854-1855), Georges
Lubin ed., Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de Ia
Pleiade", 1970-1971, 2 voi. Sartre J.-P., Les Mots, Paris, Gallimard, 1964. Simonin A., Confessions d'un enfant de La
Chapelle. Le
faubourg, Paris, Gallimard, 1977. Stendhal, Oeuvres intimes, Henri Martineau ed., în special Vie
de Henry Brulard, Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de
la Pleiade", 1955. Truquin N., M6moires et Aventures d'un proJetaire â travers la
Revolution (1888), Paris, Maspero, 1977. Valles J., L'Enfant (1881), Le Bachelier (1881), L'Insurge
(1882) in Oeuvres completes, L. Scheler şi M.-C. Bancquart
ed., Paris, Livre-Club Diderot, 1969-1970, 4 voi. "anderwielen L., Lise du plat pays ( roman autobiografic),
postfaţă de F. Cribier, Lille, Presses universitaires, 1983. oilquin S., Souvenirs d'une fille du peuple, P#ris, Maspero,
1978.
'«ss L„ Memoires d'une Europeenne, 1.1, 1893-1919, Paris, 1968.
b) Studii
Ocviul de la Cerisy (1979), Individualisme et Autobiographie e« Occident, C. Delhez-Sarlet şi M. Catani ed.,
Bruxelles, , .td- universitaires, 1983.
îune Ph., L 'Autobiographie en France, Paris, A. Colin, 1971.
253

- Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. du Seuil, col


„Poetique"1975.
- Je est un autre, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique",1980.
- Moi aussi, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique", 1986.
Actorii vieţii private
1.TEORII ŞI POLITICI ALE PRIVATULUI ŞI FAMILIEI
Armogathe D. şi Albistur M., Historie du feminisme franca/se.
Du Moyen Age â nosjours, Paris, Ed, des Femmes, 1977 Arnault Fr., Histoire de Frederic Le Play. De la metallurgie
ah
science sociale, doctorat de stat, universitatea din Nantes
(sociologie), 1986. Devance L., La Pensee socialiste et la Familie de Fourier â

113
Proudhon, teză pentru ciclul al III-lea, Dijon, 1976 (funda¬mentală). Deniei R., Une image de la familie et de la
societe sous la
Restauration (1815-1830), Etude de la presse catholique,
Paris, Ed. ouvrieres, 1965.
Donzelot J., La Police des familles, Paris, Ed. de Minuit, 1977. Edelman B., La Maison de Kant, Paris, Payot, 1984.
Ewald F., L'Etat-providence, Paris, Grasset, 1986. Meyer Ph., L'Enfant et la Raison d'Etat, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Points Politique", 1977. Picq Fr., Sur la theorie du droit maternei. Discours anthwpo-
logiques et discours socialistes, doctorat de stat, Paris-IX,
1979. Prigent R. (sub direcţia lui), Renouveau des idees sur la familie,
caiet al INED, nr.18, 1954. Rosanvallon P., Le Moment Guizot, Paris, Gallimard, 1985.
2. STUDII GENERALE
Goody J., The Development of the Family and Marriage in Eu¬rope, Cambridge University Press, 1983; trad. fr.
L'Bvo-lution de la familie et du mariage en Europe, Paris, A. Colin, 1985.
Guillaume P., Individus, Familles, Nations. Essai d'histoiK demographiques, XIX'-XX' siecle, Paris, SEDES, 1985.
Le Bras H. şi Todd E., L'lnvention de la France, Paris, Plune1'
1981. ,
Lequin Y., Histoire des Franţais, 1.1, Un peuple et son pays- • II, La Societe, t. III, Les Citoyens et la Democraţie, Pa"
' A. Colin, 1983-1985.
Segalen M., Sociologie de la familie, Paris, A. Colin,
25*

Shorter E., Naissance de la familie moderne, Paris, Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1981 (trad. fr. din The
Making of the Modern Family, 1975)
3. DREPT
/Vrnaud-Duc N., Droit, Mentalites et Changement social en Pro-
vence occidentale. Une 6tude sur le strategies et la pratique
notariale en matiere de regime matrimoniale, de 1785 a
1855, Aix-en-Provence. Edisud, 1985. Bordeaux M., „Droit et femmes seules. Les pieges de la dis-
crimination", in Farge A. şi Klapisch Ch., Madame ou Mad-
emoiselle?, Paris, Montalba, 1984. Dhavernas O., Droit des femmes, Pouvoir des hommes. Paris,
Ed. du Seuil, col. „Libre â elles", 1978. Ourliac P. şi Gazzaniga L., Histoire du droit civil francais de
Van mii au Code civil, Paris, Albin Michel, 1985.
4. FUNCŢIILE FAMILIEI
Borie J., Mythologies de l'heredite, Paris, Calilee, 1981.
Capdevielle J., Le Fetichisme du patrimoine. Essai sur un fondement de la classe moyenne, Paris, Fondation
naţionale des sciences politiques,1986.
Metral M.-O., Mariage: les hesitations de l'Occident, Paris, Aubier, 1977.
Zeldin Th., Histoire des passions francaises, 1848-1945, t.I, Ambition et Amour, t.II, Orgueil et Melligence, t. HI,
Gout et Corruption, t. IV, Colere et Politique, t. V, Anxiete et Hypocrisie, Paris, Encres, 1978-1979 (trad.fr. din
Ambi¬tion, Love and Politics, 1973, şi Intellect, Taste and Anxi-ety, 1977, Oxford University Press).
5 FAMILIE ŞI MEDII SOCIALE a) Lumea rurală
pi.
lverie E. şi Lamaison P., L'Impossible Mariage. Violence et Parente en Gevaudan, XVII', XVIII' et XIX' siecle, Paris,
Hachette, 1982.
Khe-Meritt M.-J., Vivre ă Bue-en-Sancerrois, teză pentru «ciul al HI-lea, Paris-VII, 1982.
e^y D-, Visites aux paysans du Centre (1907-1934) (1934), Paris, 1978
255

Hubscher R., L'Aghculture et la Soci6t6 rurale dans 1


Pas-de-Calais du milieu du XIX" siecle a 1914, Arras 197/
2 voi. Lehning J., Peasants of Marlhes, Economic Developmem and
Family Organization in 19th Century France, Univesitv Of
North Carolina Press, 1980. Segalen M., Mari et Femme dans la societe paysanne, Paris
Flammarion, 1980. - Nuptialite et Alliance. Le choix du conjoint dans une corn-
mune de l'Eure, Paris, Maisonneuve et Larose, 1972. Weber E., Peasants into Frenchmen. The Modemization of
Rural
France, 1870-1914, Stanford University Press; 1976, trad.

114
fr., La Fin des terroirs. La modemisation de la France rurale
1870-1914, Paris, Fayard, 1983.
b) Burghezia
Actes de la recherche en Sciences sociales, „Le patronat" 1978
(21-22). Chaline J. -P., Les Bourgeois de Rouen. Une elite urbaine du
XIX" siecle, Paris, Fondation naţionale des sciences
politiques, 1982. Charle Ch., Les Hauts Fonctionnaires en France au XIX' siecle,
Paris /Julliard, „Archives", 1980. Daurnard A., La Bourgeoisie parisienne de 1815 a 1848, Paris,
SEVPEN, 1963. - (sub dir. lui) Les Fortunes frangaises au XIX' siecle, Paris,
Mouton, 1973. Estebe J„ Les Ministres de la Republique, 1871-1914, Paris,
Fondation naţionale des sciences sociales, 1982. Miller M.B., The Bon Marche; Bourgeois Culture and the
De¬partment Store, 1869-1920, Princeton University Press,
1981. Perrot M., Le Mode de vie des familles bourgeoises, 1873-
1953, Paris, A. Colin, 1961. Royer J.-P., Martinage R., Lecoq P., Juges et Notables au XIX'
siecle, Paris, PUF, 1982. Serman W., Les Officiers frangais dans la nation, 1848-191*<
Paris, Aubier, 1982.
c) Lumea muncitorească, mediile populare
BIBLIOGRAFIE: 1. izvoare: Perrot M. Enquetes sur la con& tion ouvriere en France au XIX" siecle, Paris, Microeditio
Hachette, 1972 ( în primul rând monografiile de fam
256

redactate de Le Play şi şcoala sa); 2. lucrări: Noiriel G., Les


Ouvriers dans la societe frangaise, XIX'-XX' siecle, Paris,
Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1986. Accampo E., Industrialization and the Working Class Family:
Saint-Chamond, 1815-1880, University Microfilms Inter¬national, Ann Arbor, Michigan, 1984. Burdy J-- P-> ^e
Soleil noir. Formation sociale et memoire
ouvriere dans un quartier de Saint-Etienne (1840-1940),
teză, - Lyon II, 1986. Chevalier L., Classes laborieuses et Classes dangereuses â Paris
pendant la premiere moitie du XIX' siecle, Paris, Pion, 1958. Frey M., ,,Du mariage et du concubinage dans les
classes
populairesâ Paris en 1846-1847", AnnalesESC, 1978 (iulie-
august). Gribaudi M., Proces de mobilite et d'integration. Le monde
ouvrier turinois dans le premier demi-siecle, teză, EHESS,
1985.
Jacquemet G., Belleville au XIX' siecle, Paris, EHESS, 1984. Lequin Y., Les Ouvriers de la region lyonnaise, 1848-
1914,
Lyon, PUL, 1977, 2 voi. Noiriel G., Lonwy. Immigres et proletaires (1880-1980), Paris,
PUF, 1984.
Pierrard P., La Vie ouvriere â Lille sous le Second Empire, Paris, Bloud et Gay, 1965. Ranciere J., „En allant â l'expo:
l'ouvrier, sa femme el les ma-
chines", Les Revoltes logiques, 1975 (1). - La Nuit des proletaries. Archives du reve ouvrier, Paris,
Fayard, 1981. Reddy W., „Family and Factory: French Linen Weavers in the
Belle Epoque ", Journal of Social History, 1975 (102-112). ■ The Rise of Market Culture. The Textile Trade and
French
Society, 1750-1900, Cambridge University Press şi Paris,
Maison des sciences de rhomme, 1984.
<>• FIGURI ŞI ROLURI SEXUALE
J.-p. (prezentat de), Miserable et Glorieuse: la Femme du
XIX' siecle, Paris, Fayard, 1981. Lolloque Jules Ferry ( prezentat de F. Furet), Paris, EHESS,
1985. "illemin H., L'Engloutie. Adele, fille de Victor Hugc
0830-1915), Paris, Ed. du Seuil, 1985. ■"biehler Y. şi Fouquet C, Histoire des meres du Moyen Agt
anosjours, Paris, Montalba, 1977. ac Millan, Housewife orHarlot: the Place ofWomen in French
Society, 1981.
257

Martin-Fugier A., La Bourgeoise. Femme au temps de Pa


Bourget, Paris, Grasset, 1983. u/

115
Perrot M., (sub dir. lui) Une histoire des femmes est-elle pos I
We?Marsilia, Rivages, 1984 (în special A. Fine, „Le trous'
seau"). Sarrazin H., £tis6e Redus ou la Passion du monde, Paris La
Decouverte, 1985. '
Smith B.,Ladies ofthe Leisure Class. The Bourgeoises ofNorth-
em France in the Nineteenth Century, Princeton Universitv
Press, 1981. y
Sohn A. M., „Les roles fe"minins dans la vie privee: approche
methodologique et bilan de recherches", Revue d'histoire
moderne et contemporaine, 1981 (octombrie-decembrie) Tilly L.A.şi Scott J.W., Women, Work and Family, New
York,
Hoit, Rinehart and Winston, 1978. Verdier Y., Fagons de dire, Fagons de faire. La laveuse, la
couturiere, la cuisiniere, Paris, Gallimard, 1979.
7. COPILĂRIE, ADOLESCENŢĂ, EDUCAŢIE
Annales de demographie historique, 1973: „Enfance et societe"
(bibliografie importantă).
Berlanstein L. R., „Growing up as Workers in Nineteenth Cen¬tury Paris: the Case of the Orphans of the Prince
Imperial",
French Historical Studies, t.XI, nr. 4, 1980. Boltanski L., Prime âducation et Morale de classe, Paris-La
Haye, 1969. Bouille' M., Les PSdagogies du corps. Lieux et corps pedagp-
giques du XVIII' au XIX' siecle, doctorat de stat, Paris-VIII,
1984.
Compere M.-M., Du college au lycee (1500-1850). Genealogie de 1 'enseignement secondaire francais, Paris,
Gallimard/Julliard,
„Archivese", 1985. Cottereau A., „Travail, ecole, familie. Aspects de la vie des
enfants d'ouvriers â Paris au XIXe siecle", Autrement, IX,
1977. Crubellier M., L 'Enfance et la Jeunesse dans la societe franţaise
(1800-1950), Paris, A. Colin, 1970. Faye-Sallois F., Les Nourrices a Paris au XIX' siecle, Pans.
Payot, 1980. Gelis J., Laget M. şi Morel M.-F., Entrerdansla vie. Naissances
et enfances dans la France traditionnelle, Paris, Gallimar
Julliard, „Archives", 1981. Gillis J. R., Youth and History. Tradition and Change in Eut
pean Age Relations, 1770- Present, New York/Londra, Ac
demic Press, 1974.
258

(,iehler Y., Bernos M., Ravoux-Rallo E., Richard E., De la elte â la minette. Les jeunes fîlles de Vage classique â
pu
posjours, Paris, Temps actuels, 1983.
j^ge D., Paris et ses sans-famtile au XIX* siecle, teză pentru
ciclul al IlI-lea, Paris-VII, 1981.
livy M.-F-, De meres en fîlles. L'education des Francaises, 1850-1880, Paris, Calmann-Levy, 1984. uayeur E, L
'Enseignement secondaire des jeunes filles sous
la Troisieme Republique, Paris, Fondation naţionale des
sciences politiques, 1977. Mayer F. şi Gadille J.(colocviu sub dir. lui), Education et Im-
ages de la femme chretienne en France au debut du XX'
siecle, Lyon, L'Hermes, 1980. Perrot M., „Sur la segregation de l'enfance au XIX" siecle", La
Psychiatrie de l'enfant, 1982/1 t. XXV, pp. 179-207. - „Quand la societe prend peur de sa jeunesse au XIXe siecle",
colocviul Les Jeunes etles Autres, prezentat de A. Percheron
şi M. Perrot, Paris, Centrul din Vaucresson, 1986, 2 voi. Pouthas H., La Jeunesse de Guizot, Paris, Alean, 1936. Sartre
J.-P., L'Idiot de la familie: Gustave Flaubert de 1821 a
1857, Paris, Gallimard, 1971-1972, 3 voi. Schnapper B., „La correction paternelle et le mouvement des
idees au XIX" siecle", Revue historique, aprilie-iunie 1980.
8. VECINI ŞI SERVITORI
Ethnologie francaise, 1980 (aprilie-iunie), „Provinciaux et prov-
ince â Paris". Fraisse G., Femmes toutes mains. Essai sur le service domes-
tique, Paris, Ed. du Seuil,1979. N., Les Travailleurs immigrâs juifs â la Belle Epoque.
Le „Pletzl " de Paris, Paris, Fayard,1985.

116
c Bride Th., The Domestic Revolution, The Modernization
>f Household in England and France (1820-1920 ), Londra,
1976.
«in-FUgjer A., La Place des bonnes. La domesticite feminine â Paris en 1900 PariS( Grasset, 1979. son-Jourde F., La
Colonie auvergnate de Paris au XIX' siecle, pans, Bibi. historique de la Viile de Paris, 1976.
DE FAMILIE ŞI RITURI PRIVATE
. Contribution â l'etude historique des congâs et des Vl>cances scolaires, Paris, 1971.

Bonnet S. şi Cottin A., La Communion solennelle, Paris 19<:Q Burbabd R., La Vie quotidienne en France, 1870-1900
pa
Hachette, 1947. ' s'
La Vie quotidienne en 1830, Paris, Hachette, 1957. Daumard
A. (prezentat de), Oisivete et Loisirs dans Ies societă
occidentales au XIX" siecle, Colocviu pluridisciplinar, Am'*
ens (noiembrie 1982), Abbeville, Paillart, 1983. Gerbod P., La Condition universitaire en France au XIX" siecle
Paris, 1965. Guillaume P., La Population de Bordeaux au XIX' siecle Paris
1972. ' '
Thuillier G., Pour une historie du quotidien en Nivernais au
XIX' siecle, Paris, Mouton, 1977. - L 'Imaginaire quotidien au XlX'siecle, prefaţă de Yves Pelicier
Paris, Economica, 1985. Tulard J., La Vie quotidienne des Franţais sous Napoleon, Paris
Hachette, 1978.
10. DRAME ŞI CONFLICTE
Adler L., L 'Amour a I 'arsenic. Histoire de Mărie Lafarge, Paris,
Denoel, 1985. Charuty G., Le Couvent des fous. L 'intemement et ses usages
en Languedoc aux XIX" et XX' siecle, Paris, Flammarion,
1985. Guillais J., La Chair de l'autre. La crime passionnel au XIX'
siecle, Paris, Oii vier Orban, 1986. Levy F.-P., L 'Amour nomade. La măre et 1 'enfant hors mariage
(XVI'-XX" siecle), Paris, Ed. du Seuil, col. „Libre â elles",
1981. Ripa Y., La Ronde des folles. Femme, folie et enfermement au
XIX' siecle, Paris, Aubier, 1986.
Rouy H., Mămoires d'une alienee, Paris, P.Ollendorff, 1883. Schnapper B„ „La separation de corps de 1837 â 1914.
Essai
de sociologie juridique", Rcvue historique, aprilie-iunie
1978. Tricaud F., L'Accusation. Recherche sur ies figures de
l'agression âthique, Paris, Dalloz, 1977.
11. CELIBATARI ŞI SOLITARI
XIX'
Arnold O., Le Corps et l'Ame. La vie des religieuses au &
siecle, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique , j Beaune J.-C, Le Vagabond et la Machine. Essai
0

l'automatisme ambulatoire. Medecine, technique et societă,


1880-1910, Seyssel, Champ Vallon, 1983. o ne J-> Le Celibataire francais, Paris, Sagittaire, 1976. nelbourg-Delphis
M., Masculin singulier. Le dandysme et son
histoire, Paris, Hachette, 1985. Frage A.şiKlapischCh., Madame ou Mademoiselle ? Itineraires
de Ia solitude feminine au XIX' siecle, Paris, Montalba,
1984. Goffman E., Asiles. Etudes surla condition sociale des malades
mentaux et autres redus. Paris, Ed. de Minuit, 1972 (trad.
fr. după Asylums, New York, Anchor Books, 1961). Kempf R-> Dandies. Baudelaire et Cie, Paris, Ed. du Seuil, col.
„Points", 1984. 0' Brien P., The Promise of Punishment. Prisons in Nineteenth
Century France, Princeton University Press, 1982. Seigel J., Bohemian Paris. Culture, Politics and the Boundaries
ofBourgeois Life, 1830-1930, New York, Elizabeth Sifton
Books, Viking, 1986.
Spaţii private (lucrări nemenţionate în note) 1. STUDII GENERALE
Bertillon Dr. J., Essai de statistique comparee du surpeuplement
des habitations â Paris et dans Ies grandes capitales
europeennes, 1894. Burnet L., Villegiature et Tourisme sur Ies cdtes de France,

117
Paris, Hachette, 1963. Daumard A., Maisons de Paris et Proprietaires parisiens au XIX'
siecle, 1809-1880, Paris, Ed. Cujas, 1965. Devillers Ch. şi Huet B., Le Creusot, naissance et
developpement d'une viile industrielle, 1872-1914, Seyssel,
Champ Vallon, 1981. -leb-Vidal M. şi Debarre-Blanchard A., Architecture
domestique et Mentalites. Les traites et Ies pratique, XVI '-
XIX'siecle, in extenso, numerele 2 (1984) şi 5 (1984-1985). ■ La Maison. Espaces et intimi tes, nr. 9 (1986), Ecole
d'architecture, Paris-Villemin. srnandez M, La Ceinture noire de Paris, histoire de la Zone,
. teză pentru ciclul al Hl-lea, Paris-VII, 1983.
ullard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris, Champion, 1976.
eirand R.-H., Les Lieux, histoire des commodites, Paris, La
°ecouverte, 1985. ' parisien chez lui au XIX' siecle, 1814-1914, Archives
nationales, noiembrie 1976-februarie 1977.
261

Le Siecle de l'eclectisme, Lille 1830-1930, Bruxelles, Archiv


d'architecture moderne, 1979, t. I. es
Thornton P., Authentic Decor. The Domestic Interior ison
1920, Londra, Weidenfeld, 1984. °"
Veillard J.-Y., Rennes au XIX" siecle, architectes, urbanism et architecture, Rennes, Ed. du Thabor, 1978.

2. REŞEDINŢE BURGHEZE
Aron J.-P., Le Mangeur du XIX" siecle, Paris, Laffont, 1973 Bedon M., Le Chiteau au XIX'siecle en Vendee, Fonte-
nay-le-Comte, Lussaud, 1971. Cardon E., L'Art au foyer domestique, 1884. Chabot P., Jean et Yvonne, domestique
en 1900, Paris, Te-
ma-Editions, 1977. Derouet Ch., Grandes Demeures angevines au XIXC siecle.
L'oeuvre de Ren6 Hode entre 1840 et 1870, Paris, Caisse
naţionale des monuments historiques, 1976. Marrey B. şi Monnet J.-P., La Grande Histoire des serres et des
jardins d'hiver, 1780-1900, Paris, Graphite, 1984. Petitpas M., Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913. La
Viile d'hiver d'Arcachon, Paris, Institutul francez de
arhitectură, 1983.
3. LOCUINŢA MUNCITOREASCĂ
Bourniquel M, Pour construire sa maison, 1919.
Flamand J.-P., (sub dir. lui), La Question du logement et le
Mouvement ouvrier francais, Paris, Ed. de la ViUette, 1981. Godin J.-B.A., Solutions sociales (1871), Quimperld, La
Digitale, 1979. Guerrand R.-H., Les Origines du logement social en France,
Paris, Ed. ouvrieres, 1966. Guillot E., La Maison salubre, 1914. Jean-Baptiste Godin et le Familistere de Guise,
Bruxelles, Ar-
chives d'architecture moderne, 1976. Jonas S., La Cite de Mulhouse ( 1853-1870): un modele
d'habitation economique et sociale au XIX" siecle, Pan»1
ministere de l'Urbanisme et du Logement, secretariat de
Recherche architecturale, 1981, 2 voi. ,
Lucas Ch., Etude sur les habitations a bon marche en France
â l'etranger, 1899. js
Marrey B., Un capitalisme ideal (Menier a Noisiel), pan '
Clancier-Guenaud, 1984.
Mesnil Dr. O. du, L'Habitation du pauvre, 1890. . ft
Taricat J. şi Villars M., Le Logement a bon marche. Chrom
262

Paris, 1850-1930, Paris, Ed. Apogee, 1982.


mp R-> Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914, Paris, Ed.
ouvrieres, 1971, 2 voi.
4. LOCUINŢA RURALĂ

118
jjaudrillart H., Les Populations agricoles de Ia France, 1885-
1893, 3 voi. gouchard-Huzard L., Trăite des constructions rurales et de leurs
dispositions, 1858-1860, 2 voi. poville A. de, Les Maisons types, 1894 (51 de monografii despre
casele rurale). Layet A., Hygiene et Maladies des paysans. âtude sur la vie
matârielie des campagnards en Europe, 1882. Perthuis de Laillevaut, Trăite d'architecture rurale, 1810. Roux A.,
Recueil de constructions rurales et comtnunales, 1843. Vitry U., La Proprietaire architecte, 1827.
Indivizi şi intimităţi 1. IDENTITATE
Bernard D., Itinerants et Ambulants dans l'Indre au XIX' siecle,
teză pentru ciclul al IlI-lea, EHESS, 1982. Besanţon A., Histoire et Experience du moi, Paris, Flammarion,
1971. Freund G., Photographie et Socifte, Paris, Ed. du Seuil, col.
„Points Histoire", 1974. Ginzburg C, „Signes, traces, pistes. Recines d'un paradigme
de l'indice", Le Debat, noiembrie 1980. L'Homme, 1980/4, număr special despre denominaţie; articole
semnate de A. Burguiere, M. Segalen, F. Zonabend efc. Identites, catalog al expoziţiei organizate de Centrul naţional
al fotografiei, palatul din Tokyo, 1986. Kaluszynski M., Alphonse Bertillon, savant et policier.
L'anthropometrie ou le dâbut du fichage, masterat, Paris-
VII, 1981.
^ahoum V., „La belle femme ou la stade du miroir en histoire",
Communications, nr. 31, 1979.
tfouas L., Tricard J., Barriere B., Boutier J., Peyronnet J.-C, Ltonard, Mărie, Jean... âtude de l'evoîution des prenoms
R depuis un millenaire, Paris, CNRS, 1984.
JI'le A., L'Empire de la photographie, 1839-1980, Paris,
So 1982"
nta8 S., La Photographie, Paris, Ed. du Seuil, col. „Fiction et Cie", 1979.
263

2. CORPUL

§o

Corbin A., Le Miasme et la Jonquille. L'odorat et l'i


social XVIII '-XX' siecle, Paris, Aubier-Montaigne, Delumeau J., Le Peche et la Peur, Paris, Fayard, 1983.' Desaive J.-
P., „Le nu hurluberlu", Ethnologie franţaise, 1975
3-4. Gerbod P., „Les metiers de la coiffure dans la premiere moiti'
du XXC siecle", Ethnologie francaise, ianuarie-martie 1983 Goubert J.-P., La Conquete de l'eau, L'avenement de la
sânte â
1'âge industriei, introd. de Emmanuel Le Roy Ladurie, Paris
Laffont, 1986. Guermont M.-R, La „Grande fille". L'hygiene de lajeune filie
d'apres les ouvrages medicaux (fin XlX'debut XX' siecle),
masterat, universitatea din Tours, 1981. Heller G., Propre en ordre, habitation et vie domestique,
1850-1930: 1'exemple vaudois, Lausanne, fid. d'En bas
1979.
Joutard Ph., „L'homme et son corps", L'Histoire, nr. 22. Loux Fr., Le Jeune Enfant et son corps dans la medecine
traditionnelle, Paris, Flammarion, 1978. Loux Fr. şi Richard Ph., Sagesse du corps: la sânte et la maladie
dans les proverbes francais. Paris, Maisonneuve et Larose,
1978. Murard L. şi Zylbermann P., Sanitas sanitatum et omnia sanitas,
CERFI, 1980. Perrot Ph., Les Dessus et les Dessous de la bourgeoisie. Une
histoire du vetement au XIX" siecle. Paris, Fayard, 1981.
- Le Travail des apparences ou les Transforwations du corps
feminin (XVIII '-XIX' siecle), Paris, Ed. du Seuil, 1984. Shorter E., A History of Women's Bodies, New York, Basic
Books, 1982; trad. fr„ Le Corps des femmes, Paris, Ed. du
Seuil, 1984. Spivak M., „L'education physique et le sport francais,

119
1852-1914", Revue d'histoire modeme et contemporaine,
ianuarie-martie, 1977.
Starobinski J., „Breve histoire de la conscience du corps", Re¬vue francaise de psychanalyse, 1981, 2. Vigarello G.,
Le Corps redresse. Histoire d'un pouvoir
pedagogique, Paris, Delarge, 1978.
- Le Propre et le Sale. L 'hygidne du corps depuis le Moyen
Age, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique", 1"» Weber E., „Gymnastic and Sports in Fin de Siecle France.
Opium of the classes", American Historical Review, 19 voi 76 (70-98).

264

, ouFLETUL: VISUL, RUGĂCIUNEA ŞI 3# MĂRTURISIREA


t) Visul
Beguin A., L 'Ame mmantique et le RSve, Paris, Jos6 Corti,
1937. nenjamin W., Charles Baudelaire. Un poete lyrique a l'apogăe
du capitalisme, Paris, Payot, 1982. Benjamin W. şi Paris, colocviu internaţional despre „Pas-
sagen-Werk", 1983, prezentat de Wismann H., Paris, Cerf,
1986. Bousquet J., Les Themes du reve dans la littSrature romantique,
Paris, Didier, 1964.
Gusdorf G., L'Homme romantique. Paris, Payot, 1984. Jeanneret M., „La folie est un reve: Nerval et le Dr. Moreau
de
Tours", Romantisme, nr.27, 1980.
Raymond M., Romantisme et Reverie, Paris, Jose Corti, 1978. Steiner G., „Les reves participent-ils de l'histoire?
Deux ques-
tions adressees â Freud", Le Debat (25), mai 1983.
b) Pietate şi confesiune
Bernos M., „De l'influence salutaire ou pernicieuse de la femme
dans la familie et la societe", Revue d'histoire moderne et
contemporaine, iulie-septembrie 1982. Boutry Ph., Les Veneres Pasteurs du diocese de Belley.
Cheminement des mentalites et des opinions religieuses
dans lesparoisses du diocese del'Ain de 1815â 1880, teză
pentru cliclul al IH-lea, Paris-I, 1983. ■„Reflexions sur la confession au XIXC siecle", Pratiques de la
confession des Peres du desert â Vatican II, Paris, Cerf,
1983.
" "L'anticlerical, la femme et le confessionnal", L'Histoire,
nr.16.
-abanis J„ Michelet, le Pretre et la Femme, Paris, Gallimard, 1978.
olvy G., Religion et Societe. Le diocese de Montpellier au XIX' siecle, teză, Paris, 1972.
uŞ'n B., Le Miracle et le Quotidien. Les ex-voto provengaux, itnages d'une societe, Aix universite, 1983. mre Y.-M.,
Une chretiente au XIX" siecle. La vie religieuse fes populations du diocese d'Arras, 1840-1914, Lille, ^ presses
Universitaires, 1977. Sree M., „Confession et penitence dans les visites pastorales
265

et Ies statuts synodaux bretons, XIXc-XXe siecle", Pratique


de la confession (...), op. cit. Langlois C, Le Diocese de Vannes au XIX' siecle (1800-1830)
Paris. Marcilhacy Ch., Le Diocese d'Orlâans sous 1'Episcopat de Mgr
Dupanloup, Paris, Pion, 1962. &
Michaud S., Muse et Madone. Visages de la femme de la
R6volution francaise aux apparitions deLourdes, Paris Ed
du Seuil, 1985. ' '
Pelckmans P., „Le pretre, la femme et la familie: notes sur
Tanticlericalisme de Michelet", Romantisme, nr.28, 19go Pieirard P., L 'Eglise et Ies Ouvriers en France (1840-1940)
Paris, Hachette, 1984. Sa vait C, Le Livre catholique temoin de la conscience religieuse
en France au XIXe sitele, teză, Paris-Sorbonne, 1981.
4. LOISIR-URI SOLITARE ŞI PLĂCERI SECRETE a) Lectură şi muzică
Amaouche-Antoine M.-D., „Espe'raza, 1870-1940: une viile
ouvriere chante", Ethnologie francaise, 1986. Bailbe J.-M., Le Roman et la Musique en France sous la

120
monarchie de Jullet, Paris, Minard, 1969. Borreil J.(prezentat de), Les Sauvages dans la citi. Autoâman-
cipation du peuple et instmetion des prol6taires au XIX'
siecle, Seyssel, Champ Vallon, 1985. Fabre 0., „Le livre et sa magie. Les liseurs dans les societe
pyrene"ennes aux XIX" et XXesiecles", Pratiques de la lec-
ture ( R. Chartier ed.), Marsilia, Rivages, 1985. Lamarre A., L'Enfer de la III ' Rdpublique. Entrepreneurs
moraux et pomographes, teză, Paris-VII, 1986. Lenoir R., „Note pour une histoire sociale du piano", Actes de
la recherche en sciences sociales, nr.28, iunie 1979. Ozouf J. şi Furet F., Lire et tâcrire. L'alphabe'tisation des
Frangais de Calvin â Jules Ferry, Paris, Ed. de Minuit, 1977. Parent-Lardeur R, Lire a Paris au temps de Baltac. Les
cabi-
nets de lecture â Paris, 1815-1830, Paris, EHESS, 1981. Pich E., „Pour une d6finition de la po6sie comme phenomine
social au XIX" siecle", Romantisme, nr.39, 1983. Pistone D., Le Piano dans la littârature franţaise des origi!>eS
jusque vers 1900, Paris, Champion, 1975. Thiesse A.-M., Le Roman du quotidien. Lecteurs et lectuft
populaires â la Belle âpoque, Paris, Chemin vert, ' . ' Vezi Histoire de 1 'edition francaise, t. III, Le Temps des ăditet»
266

Du romantisme â la Belle Epoque, Martin H. J. şi Chartier R. ed., Paris, Promodis, 1985.


b) Obiecte şi colec{ii
gaudrillard J., Le Systeme des objets, Paris, PUF, 1968. giasi J.-M. de, „Systeme et deviance de la collection de
l'dpoque
romantique", Romantisme, nr. 27, 1980. Boime A., „Les hommes d'affaires et Ies arts en France au XIX'
siecie", Actes de la recherche en sciences sociales, nr.28,
iunie 1979. Martinet Ch., „Objets de familie, objets de musee, ethnologie
ou museologie", Ethnologie francaise, 1980,1. Martin-Fugier A., „La douceur du nid. Les arts de la femme â
la Belle Epoque", Urbi, V. Pomian K., „Entre l'invisible et le visible: la collection", Libre,
1978, nr.2-3.
c) Animale şi păpuşi
Agulhon M., „Le sang des betes. Le probleme de la protection
des animaux en France au XIX" siecle", Romantisme,
„Sangs" nr.31, 1981.
Capia R., Les Poup6es franţaises, Paris, 1979. - „L'âge d'orde la poupee au XIX' siecle", Histoire delapoup6e,
Expozi{ia din Courbevoie, 1973-1974. Manşon M., „La poupee, objet de recherches pluridisci-
plinaires", Histoire de l'education, aprilie 1983, nr.18. Pelosse V., „Imaginaire social et protection de 1'animal. Des
amis des betes de 1 'an X au Idgislateur de 1850", L 'Homme,
XXI şi XXII, octombrie-decembrie 1981 şi ianuarie-martie
1982. E., Histoire de la protection des animaux en France au
XIX'siecle, DEA, Paris-VII, 1982.
5- DRAGOSTE ŞI SEXUALITATE
Aitneren France (1760-1860), acte ale colocviului internafional de la Clermont-Ferrand, adunate şi prezentate de P.
Viallaneix şi J. Ehrard, Clermont-Ferrant, 1980, 2 voi. otnmunications, nr.35, „Sexualites occidentales", articole de
Ph. Aries, A. Bejin, M. Pollak (în special asupra homosexua-, , '«aţii) etc. Histoire, ianuarie 1984, „Amour et
Sexualitd".
267

, „r.4 l97fi j*'* ă**


"X«-ALA
Bercherie R, „i

Carroy-TWraTd

Th.;
St^obinSkij t;, ^'toamna

Le

121
«-enom

ane, 1986.

268

s.

de la fin du XIX* siecle", Recherches, nr.29, decembrie 1977


L 'HaJeine des faubourgs. Lalouette J., „Le discours bourgeois sur Ies de'bits de boisson
aux alentours de 1900", ibid. Liedekerke A., de, La Belle Iipoque de 1'opium, Paris La
Difference-Le Sphinx, 1984. Marrus M.-R., „L'alcoolisme social â la Belle fipoque"
Recherches, nr.29, op.cit.
PloneVez Ci „L'Alcoolisme dans Ies milieux ouvriers â Paris 1880-1914, masterat, Paris-VII, 1975.
c) Sinucideri
Baechler }., Les Suicides, Paris, Calman-Levy, 1975. Chesnais J.-C, Les Morts violentes en France depuis 1826 Paris,
PUF, 1976.
-Histoire de la violence, Paris, Hachette, col. „Pluriel", 1982. Durkheim E., Le Suicide, Paris, PUF, 1930, ed. noua.
d) Asistenta medicală: medicina şi viaţa privată
Cottereau A. (sub dir. lui), „L'usure au travail", Le Mouvement
social, iulie-septembrie 1983, nr.124. „La tuberculose: maladie urbaine ou maladie de l'usure du travail? Critique
d'une Epidemiologie officielle: le cas de Paris", Sociologie du travail, nr.78. Guillaume P., Du desespoir au salut: les
tuberculeux aux XIX"
et XX' siecles. Paris, Aubier, 1986.
Kniebiehler Y. şi Fouquet C, La Femme et les savoirs, Paris, Hachette, 1983.
Lăonard J., La Medecine entre lespouvoirs etles savoirs, Paris, Aubier, 1979.
- La France mSdicale. Medecins et malades au XIX" siecle,
Paris, Gallimard, 1978.
- La Vie quotidienne du mădecin de province au XIX" siecle,
Paris, Hachette, 1977.
Peter J.-P., „Les medecins et les femmes", Miserable et Glorieuse: la Femme du XIX" siecle, lucrare prezentată de J.-
P. Aron, Paris, Fayard, 1981.
e) Alienistul, psihologul şi viata privată
270
Baumfelder-Bloch E., Medecine et Societe face â l'e anormale de 1800 a 1940, teză pentru ciclul al IH-lea
EHESS.1983.

CastelR.,L-OrdrepSychiatrique t I L'
0
Paris, Ed. de Minuit, 1976 & T & 1altinism
FoucaultM., Naissance de la clini™, u
gard medical, Paris, PUF ^3 "****«« dki re-
Gauchet M. şi Swain G La P f
L'Institution asilaire et la revo'nTn 5- rCSprit humai"-
Gallimard, 1981. revolution democratique, Paris,
de
octombrie-decembrie 1980 Pinell P. şi Zafiropoulos M scolaire. De Iadi''
Roudmesco E

Seuil, 1986.

f- ». 1925-1985, Paris,

122
^^

LISTA ILUSTRAŢIILOR

214. în cartierul Buttes-Chaumont, la Paris, un imobil


destinat micii burghezii. El este împodobit cu graţiile
la modă ale faimoasei Art Nouveau: efecte de apareiaj
foarte îngrijite, feronerie ornamentată cu o ramură
de iederă - temă la modă -, ici şi colo, motive sculptate.
Lipsa unei intrări monumentale şi a etajului nobil, ca
şi voinţa de a nu destina, ca până atunci, ultimul nivel
servitorilor atestă o mutaţie în spirit la arhitecţii
influenţaţi de mişcarea socială de la începutul
secolului al XX-lea.
215. Arhitectul Theo Petit se numără printre cei care au
popularizat formulele lansate de Art Nouveau la
începutul secolului al XX-lea; el a construit la Paris
mai multe ansambluri de dimensiuni remarcabile.
Deseori, a recurs la serviciile sculptorului H-
Bouchard, artist legat de simbolism şi chiar de
populism. (Paris, Bibi. Naţ.)
216. E. Renaud a făcut parte din grupul arhitecţilor care,
începând cu Monarhia din Iulie, au readus Renaşterea
la modă: dovadă acest celebru imobil din piaţa
Saint-Georges (arondismentul al iX-lea)-
Ornamentaţia sfidează utilitarismul burghez, dar
simetria faţadei este perfectă... (Paris, Bibi. Naţ.) ^
217. în aceste două imobile „haussmanniene" care se p
întâlni în mii de exemplare pe străzile cartiere!
rezidenţiale din Paris şi din provincie, sing"
originalitate rezidă în „bow- window"- bovin ^
metalic, recent pus la punct: aceasta este grădina ^
iarnă a burgheziei mijlocii. (în stânga: st^j
Vaugirard, nr.95. în dreapta: strada Mozart, nr. ■
218. în capitala fascinantei Art Nouveau, fierul înfl°
272

221.
222.
223.
224. 273

liber pe faţadele clădirilor. Pentru magazinul unui negustor de seminţe, proprietar al imobilului în care este şi
sediul societăţii sale comerciale, familia Gutton - unchiul şi nepotul-, fără să inoveze în ordonanţa generală a
construcţiei, polarizează atenţia asupra ORIEL: aici fierul este dominant, tratat cu motive abstracte sau cât mai
aproape de imitaţia naturii. (Nancy, strada Benit, nr.2)
De-a lungul secolului al XlX-lea, şcolile de bele-arte au preferat modelele concepute de Antichitate şi Rena¬ştere.
Fiecare faţadă - o operă de mare îndrăzneală -este o antologie, iar cea din imagine oferă un exemplu de lux,
deoarece în acest caz s-a recurs la talentul unui sculptor. Totul, în această dezordine, evocă amintiri mitologice şi nu
poate fi apreciat, în mod firesc, decât de cei care au urmat studii „clasice". (C. Daly, La Architecture privee au XIX'
siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.)
în imobilele rezervate clasei dominante, scara se impune de la început. Nu este un simplu spaţiu de distribuţie, ci
un loc de reprezentare. Aşa se explică balustrada lucrată cu grijă, lampadarele, statuile din diverse materiale. (C.
Daly, L 'Architecture privee au XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) Observator incisiv, Daumier, în bogata sa galerie
de tipuri sociale contemporane lui, nu a putut să-1 uite tocmai pe portar. De asemenea, a consacrat numeroase
litografii raporturilor dintre proprietari şi locatari. (Paris, Bibi. Naţ.)

123
încă de pe timpul domniei lui Ludovic-Filip, albumele destinate instruirii fabricanţilor de mobilă devenau tot mai
numeroase, clienţilor bogaţi propunându-li-se extravaganţe de cel mai desăvârşit prost gust. Spre exemplificare,
iată o sufragerie, în care deasupra unui bufet extraordinar iese în evidenţă o farfurie tip Bernard Palissy; se mai pot
observa vase chinezeşti şi urne funerare. (Felix Lenoir, proiect pentru o sufragerie, 1874. Paris, Muzeul Artelor
Decorative) Salonul este gol, deoarce mobilele au fost evacuate pentru serata dansantă, rit obligatoriu al universului
burghez. Alături de Jean Beraud, Tissot - redescoperit de curând - a fost unul dintre cei mai buni pictori ai vieţii
mondene de la sfârşitul veacului al XlX-lea. (James Tissot, Prea devreme, 1873, Londra, Guildhall Art Library)
Patul cu baldachin îşi continuă lunga sa carieră, în vreme ce noul dulap cu oglindă, combinaţie între

225.
226.
227.
228.
229.
230.

oglinda tip „psiche" şi vechiul dulap cu două uşi v putea fi descoperit, în curând, peste tot. (Leger, pro'je a pentru
decorarea unei camere, 1844, Paris, Muzeul Artelor decorative)
Epoca de aur a pânzei imprimate se situează în prjma jumătate a secolului al XlX-lea, dar, chiar şi atunci pastişa
triumfă. Pentru a ornamenta mobilele neogotice sunt folosite toate motivele arhitecturale ale catedralelor, rafinate
cu ajutorul unor adaosuri fanteziste de cel mai bun efect...(Paris, Muzeul Artelor decorative)
Interiorul acestei bucătării de castel sau de locuinţă particulară cuprinde un inventar complet - inclusiv rezervor de
apă - înainte de apariţia maşinii de gătit (Paris, Bibi. Artelor decorative) Decoraţia florală cu şablon ţine de influenţa
exercitată de Art Nouveau, dar o asemenea îngrămădire de articole sanitare, la începutul secolului al XX-lea, nu se
putea întâlni în nici un cabinet de toaletă. Este vorba de o vitrină publicitară, în care se prezintă întreaga gamă
fabricată de casa Jacob Delafon. Se poate remarca aici un bideu, accesoriu încă departe de a se bucura de
unanimitate. (Paris, Bibi. Artelor decorative)
Dacă un loc merită cu prisosinţă calificarea de spaţiu de depozitare, atunci acesta este bucătăria din imagine,
adevărat capernaum. Va trece mult timp până când raţionalitatea burgheză să domnească în această încăpere, în
care stăpânii nu intră niciodată. (Atget, Bucătăria unui negustor, Paris, Bibl.Naţ.) Mult timp, la Lille, vidanjarea
şanţurilor cu dejecţii a fost făcută de micii meseriaşi care, dis-de-dimineaţă, parcurgeau oraşul într-o căruţă, trasă de
un cal, pe care se aflau butoaiele. In ele se încărcau excrementele, pe care „căcănarii" le cumpărau de la gospodine şi
de la servitoare, revânzându-le după aceea cultivatorilor. Această practică medievală nu a încetat decât în 1889.
(publicaţia Le Lillois, 7 iu'ie 1889)
Acest frumos closet cu piedestal, plasat într-un spaţ'u carelat, frumos dimensionat, nu va intra în 'ocU'll^/ cu
pretenţii decât după 1900. Căci, abia prin anii 1883. autorităţile sanitare şi pontifii arhitecturii vor convinşi de
necesitatea c/o5ef-ului (rezervor cu ap. curentă), utilitate dusă până la perfecţiune de enŞ'ţj' (Hellyer, Trăite de la
salubri te des maisons, l» Paris, Bibi. Naţ.)

231-
232.
233.
234.
235.
236.
237. 275

Prinţul Jerome Napoleon - spre deosebire de vărul său, împăratul - nu ţinea neapărat să fie „modern". Amant al
actriţei Rachel, a vrut cu tot dinadinsul să-i construiască un cadru de tragedie antică: aşa s-a născut casa pompeiană
de pe strada Montaigne, operă a arhitectului Alfred Normand. în imagine, se observă peristilul ionic tetrastil care
precedă casa; atrium-ul, copiat după modelul roman, a servit ca decor pentru multe încăperi inspirate din
Antichitate. (Godefroy, Paris, Bibi. de istorie)
Grădina de iarnă, exterioară clădirii propriu-zise, se întâlneşte frecvent în epocă, atât la Paris, cât şi în provincie.
(Acuarelă de Vandenbergh, 1890-1891, Lille, Arhivele departamentale ale Nordului) Moda neogotică va persista
până la sfârşitul secolului al XlX-lea: acest castel urban este o exemplificare tipică a stilului în cauză, care foloseşte la
întâmplare frontoanele şi pinaclurile, relansate de Viollet-le-Duc în câteva edificii exemplare. (Paris, Bibi. Naţ.) în
secolul al XlX-lea, nu mai există castel sau reşedinţă burgheză care să nu dispună şi de o sală de biliard. Arhitecţii,

124
în lipsa referinţelor, îşi permit orice îndrăzneală. în spaţiul tip „Renaissance", reprezentat aici, atârnă de plafon
diverse ornamente arhitecturale total inutile, în vreme ce lustra în stil olandez, modificată ca să asigure un maxim
de iluminare, coboară deasupra unei mese de biliard decorate în stilul încăperii. (C. Daly, L'Architecture privee au
XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) în casa pe care i-o oferise vărul său, Napoleon al IH-lea, în 1857, prinţesa Mathilde
primea scriitori şi artişti. Cine ar fi putut rezista farmecului special al sufrageriei? Lumina vine dinspre zenit printr-
un uriaş acoperiş de sticlă şi învăluie încăperea, ornamentată cu arbuşti şi plante. Alături, pe verandă, un amestec
irezistibil de flori şi o „harababură" de bibelouri. (C. Giraud, Veranda prinţesei Mathilde, de pe strada Courcelles,
Paris, Muzeul Artelor decorative) Castelul ideal, visat de Viollet-le-Duc, a găsit un inter¬pret fidel în persoana
arhitectului angevin Rene Hode: el şi-a pus talentul în slujba aristocraţiei locale, care îşi va câştiga cu uşurinţă, încă
din vremea Restauraţiei, poziţiile politice şi sociale de dinainte de 1789. (Rene Hode, desen reprezentând castelul de
la Baronniere, Muzeul din Angers.)
Această mare vilă de pe coasta bască nu poartă încă amprenta stilului local, care va face în curând furori

■m

238.
239.
240.
241.
242.
243.

în regiune. Prin rafinamentele de volumetrie şi D • disimetria faţadei, unde se remarcă un vitraT neaşteptat, acest
tip de construcţie nu este departe ijU îndrăznelile promovate de Art Nouveau. (Paris B'h^ Naţ.)
Acoperişul în pantă atestă vechimea acestei locuint rurale cu scară exterioară - o soluţie pentru înlesnire accesului -
aşa cum se pot întâlni în numeroase regiu^ ale Franţei. Indiferenţa ţăranilor la cadrul în care trăiesc este aici
manifestă: lipsa burlanelor, iedera parazitară ce atârnă pe pereţi, curtea neîngrijită. Cu aceste case acoperite cu paie,
lipite unele de altele se atinge gradul zero al locuinţei ţărăneşti. Acest decor „pitoresc" a supravieţuit mult după cel
de-al doilea război mondial în diverse zone de pe teritoriul francez (Famin, Paris, Bibi. Naţ.)
în această încăpere unică dintr-un interior rural, care îmbină bucătăria, camera comună şi dormitorul, în care
paturile cu perdele au rămas mult timp tradiţionale, prezenţa unei maşini de gătit din fontă este un semn de
modernitate. Această stradă din centrul Parisului - cartierul Halelor - este un vestigiu din Parisul medieval (secolul
al XHI-lea), care se va păstra intact până în 1936, în ciuda includerii sale pe lista zonelor insalubre înainte de 1914.
„Cartierele" de acest tip, îngrămădire de barăci pe care o vom regăsi ceva mai târziu în zonele lotizate de la
periferie, sunt numeroase la Paris până târziu după primul război mondial. Ele au fost descrise de observatori
sociali dintre cei mai calificaţi, iar specialiştii cazierului sanitar al caselor din Paris nu ignorau această situaţie. O
perioadă prea lungă „oraşul lumină" a fost pentru mulţi oameni un oraş sordid. (Atget, Cite Trebert, porte
d'Asnieres, 1913, Paris, Bibi. Naţ.)
Zona, această centură neagră de metereze, devenite inutile după războiul din 1870, a obsedat imaginaţia
parizienilor „respectabili" până la distrugerea ei <n 1925. Aici era, într-adevăr, teritoriul golanilor, a vagabonzilor.
Locuite de fapt de către o populaţ'e formată din „culegători" de zdrenţe şi proletari, W majoritate încadraţi în
muncă, aceste locuri cu curat serveau încă drept promenadă, de „cen verde" pentru un oraş incapabil să proiecteze
gra _'; publice de la instaurarea celei de a Treia R' Holera a fost epidemia majoră a secolului al

276

246.
247.
248. 249.
250. 251.
252. 277

şi puţine au fost aglomerările urbane importante care au reuşit să scape de acest flagel. Ultima sa manifestare a avut
loc în 1892: în departamentul Senei au murit 1 797 de persoane, dintre care 906 numai la Paris. (Desen de Steinlen
pentru Dans la rue, chansons et wonologues de Aristide Bruand, Paris, Bibi. de istorie)

125
Primul proiect de cartier muncitoresc, strada Roche-chouart (arondismentul al IX-Iea); se poate observa curtea
centrală cu vitralii, de care Godin îşi va aminti poate când îşi va concepe Familisterul. (Paris, Bibi. Naţ.)
Acest proiect de aerodom prezentat în 1865 de inginerul Jules Borie într-o broşură de 46 de pagini este puternic
impregnat de spirit fourierist: caracter unitar al ansamblului şi preocupare de a separa căile pietonale de cele
destinate vehiculelor. (Paris, Bibi. Forney)
Fourieristul catolic Victor Calland, arhitect diplomat Ia Şcoala de Bele-Arte din Paris, a vrut să realizeze visul
maestrului său concepând acest palat destinat coproprietarilor provenind din toate clasele sociale. Godin va intra în
contact cu el, dar nu se ştie de ce Calland nu a fost însărcinat cu construirea Familiste-rului. (Calland-Lenoir,
Institution des palais de familie, 1858, Paris, Bibi. Naţ.) Godin şi prima echipă care a condus uzina şi Fami¬listerul.
Soţia sa este şi ea prezentă şi nu doar formal... (Arhivele Rabaux)
Această vedere de ansamblu a Familisterului reproduce planul dat de Fourier în tomul al II-lea din Trăite de
î'association domestique-agricole (1822). (Jean-Baptiste Andre Godin, Solutions sociales, 1872, Paris, Bibi. Naţ.)
Fiecare curte interioară a Familisterului are un acoperiş de sticlă mobil. Acest dispozitiv, combinat cu sistemul de
paliere care înconjurau etajele, permitea desfăşurarea a numeroase ceremonii şi serbări ce ritmau viaţa personalului
lui Godin. (Arhivele Rabaux)
Godin nu a fost primul industriaş care s-a gândit să construiască, în apropierea locuinţelor, şi un magazin ce putea
să ofere o mare diversitate de mărfuri la preţ redus. Cu o diferenţă însă: aici, raioanele erau la fel de bine
aprovizionate ca şi cele din reţeaua comercială a oraşului Guise. (Arhivele Rabaux) Şcolile Familisterului fuseseră
stabilite urmând

preceptele lui Fourier. Mai târziu ele vor fi integr în Educaţia naţională. (Arhivele Rabaux)
253. Creşa permitea muncitoarele din Familister să lucrez
fără a se îngriji de noii lor născuţi de care se ocur>e
un personal specializat. (Arhivele Rabaux)
254. Celebra culegere a lui Muller şi Cacheux este mărturia
cea mai completă pe care o avem cu privire la locuinţa
muncitorească din secolul al XlX-lea. Această planşa
demonstrează calitatea deosebită a pavilioanelor din
Noisiel, care nu dispuneau totuşi nici de apă curentă,
nici de hazna (Paris, Bibi. Naţ.)
255. La Noisiel, Menier va prefera soluţia pavilioanelor
pentru două familii. Ele vor forma adevărate străzi
care există şi astăzi.
256. în 1909, Societatea minelor din Dourges construise
deja cinci sute de pavilioane de acest tip pentru
personalul ei. începe astfel epoca de aur a casei
normande din paiantă care va invada Franţa, la
concurenţă cu tipul basc. (Gaston Le Fol, Petites
Constructions a loyer economique, 1913, Paris, Bibi
Naţ.)
257. Acest cartier nu ţine cont de ierarhizarea spaţiului:
arhitectul s-a mulţumit să alinieze mai multe serii de
case. Acest model însă va fi preponderent: începând
cu 1920, idealul pavilionar nu mai este luat în discuţie
decât de reprezentanţii Mişcării moderne în
arhitectură, precum Le Corbusier. (M. Bourniquel,
Pour construire sa maison, 1919, Paris, Bibi. de
istorie)
258. Stilul neogotic va invada arhitectura franceză din
secolul al XlX-lea. Construcţiile hibride se înmulţesc:
acoperişuri în pantă prevăzute cu mari pinioane şi cu
belvedere rarisim, ca în imaginea de faţă. (L. Isabey,
Villas, Maisons de viile et de compagne composee
sur Ies motifs de habitations de Paris moderne, 1864,
Paris, Bibi. de istorie)
259. Societatea anonimă a locuinţelor muncitoreşti din Pas-
sy-Auteuil a fost o întreprindere îndrăzneaţă de

126
„reconciliere socială". Ea a grupat aproximativ o suta
de pavilioane în faţa cărora era plasată o grădiniţa
înconjurată cu gard. Ele există şi astăzi. (E. Cacheu -
L'Economiste pratique, Paris, Bibi. Naţ.)
260. Suntem insuficient informaţi cu privire la această tu -
daţie pentru locuinţe de tranziţie, gradul cel mai
jos pe scara accesului la proprietate. (i ^
261. Interior al unei familii de muncitori „înstărită : o
bufete, unul fiind împodobit cu vase de nuntă, Per
278

265.
266.
267.
268. 279

duble la fereastră, diverse fotografii înrămate. Concursurile de mobilier ieftin se înmulţesc la începutul secolului al
XX-lea, majoritatea realizărilor fiind opera decoratorilor care se revendică din Art Nouveau. Din păcate, aceste piese
de mobilier nu au cunoscut răspândirea aşteptată de promotorii lor, căci marile magazine controlau deja cu
fermitate piaţa mobilierului popular: sufrageria tip Henri II era încăperea cea mai importantă. (Concurs din anul
1905, Paris, Bibi. Artelor decorative) Privind această faţadă, la care lintourile s-au bucurat de o atenţie specială,
nimeni nu ar putea să recunoască o casă „economică". Edificiul a fost totuşi conceput pentru familii muncitoreşti; de
remarcat că la subsol fuseseră prevăzute ateliere. (Gaston Le Fol, Grandes constructions â loyer economique, Paris,
Bibi. de istorie)
Tot pentru Grupul caselor muncitoreşti, A. Labussiere a construit în 1908 marele ansamblu de pe bulevardul
Daumesnil (arondismentul al XH-lea). în jumătate dintre apartamente, bucătăria - care era dată complet echipată -
era semicomandată, comunicând cu sufrageria, ceea ce părea mai potrivit - credeau conducătorii Fundaţiei - cu
aspiraţiile micilor funcţionari legate de gospodărie. (Gaston Le Fol, Grandes constructions a loyer economique,
Paris, Bibi. de istorie)
Biblioteca de imobil a figurat în programul majorităţii constructorilor de locuinţe sociale.'.. (Imobil aparţinând
Fundaţiei Grupului de case muncitoreşti, strada Ernest-Lefevre, nr.5-7, 1907) Neobositul Labussiere - aici împreună
cu confratele său Longerey - a fost în 1911 autorul unui hotel popular pentru bărbaţi, care număra 743 de camere.
Pentru prima oară în istoria construcţiilor pariziene, un muncitor celibatar se putea bucura de o cameră decentă, cu
tot confortul şi serviciile oferite de un hotel bun. (Arhivele Bernard Marrey) Această clădire din 1909, construită pe
Boulevard de l'Hopital (arondismentul al XlII-lea), opera lui Sauvage şi Sarazin, oferă un model sobru care îşi
devansează cu mult epoca: construcţie din beton, acoperiş în terasă pentru plajă, ornamentaţie redusă la un placaj
ceramic. (Gaston Le Fol, Grandes Constructions a loyer economique, Paris, Bibi. de istorie) Imobilul din strada
Praga, nr. 10, a fost construit în

1909 de arhitectul H. Provensal şi echipa sa. fsjj ■ nu îl deosebeşte de casele burgheze din
perioadă: materiale de calitate, intrare monument i-balcon din piatră, sculpturi care preaslăvesc
singura notă insolită... (Gaston Le Fol, and. constructions ă loyer economique. Paris, Bibi T istorie)
269. în ansamblul din strada Praga figura în mod firesc s'
o infirmerie model care răspundea tuturor exigenţelor
noii igiene: ferestre mari şi placaj de ceramică albă
ca la metrou. Scaunele din lemn curbat erau furnizate
de celebra fabrică austriacă a fraţilor Thonet. (Gaston
Le Fol, Grandes constructions ă loyer economique
Paris, Bibi. de istorie)
270. Complexul din strada Sa'i'da era destinat familiilor al
căror venit nu depăşea 6 franci pe zi. Alături se înălţa
construcţia unui stabiliment de băi-duşuri deschis în
fiecare zi şi un pavilion rezervat bătrânilor, cupluri
sau văduvi.
271-272. Cu Georges Cochon se încheie epopeea anarhistă a „antiproprietarilor", cărora nu le-a lipsit niciodată
umorul. Se va trece mai târziu la forme de acţiune mai „serioase": eficacitatea lor rămâne încă de dovedit... (Jucărie
din lemn traforat şi carton pictat, 1900, Laduz, Muzeul rural al Artelor populare)

127
273. Brevannes, Porticul renaşterii. (Col. R. Debuisson)
274. Etienne Azambre, Vara. (Salonul din 1902)
275. Reducând costurile de realizare a fotografiei produse
în serie, Disderi a făcut posibilă popularizarea
portretului. Datorită lui cartea de vizită devine mai
pertinentă; ea pare că solicită chiar să figureze în
albumul familiei. Poza fotografică, aici foarte
elaborată, face parte din procedurile de rafinare a
modului de prezentare în faţa celuilalt. (Disderi,
Cartes de visite groupees, Paris, Bibi. Naţ.)
276. Combinaţia carte poştală-portret fotografic
autorizează distribuirea fără pudoare de serii întregi
de imagini personale. Medalionul aristocratic de la
începutul veacului îşi încheie astfel, aici, sub forma
de simulacru declinul social.
277. Pe neaşteptate, la sfârşitul secolului, cartea poştala
se răspândeşte în milioane de exemplare în tot
Occidentul. Ea facilitează astfel lărgirea reţelei de
corespondenţă, contribuie la strângerea legătunlo
ta care întăresc parentela sau cercul de prieten ,
* stimulează colecţionarea şi plăcerea de a avea u
album de amintiri. Formulele stereotipe pe care
280

foloseşte duc la economisirea efortului; cartea poştală îi ajută astfel pe acei indivizi care până atunci ignorau scrisul
epistolar să-şi exprime sentimentele la distanţă. Artistul de la sfârşitul secolului, fascinat şi tulburat, ca şi spectatorii
cărora li se adresează, de intimitatea femeii singure, se delectează cu aceste buze oferite de două ori. în vreme ce
identificarea subiectului cu trupul său se operează treptat, răspândirea oglinzii tip „psiche", în care te poţi vedea de
sus până jos, stimulează ascensiunea narcisismului. (în fa/a oglinzii, 1890, Paris, Bibi. Artelor decorative)
279. Fotografia înregistrează creşterea ponderii
sentimentelor în sânul celulei familiale restrânse şi
importanţa decisivă a bebeluşului, devenit, începând
cu anii 1860, centrul atenţiei şi eroul unei prolixe
literaturi normative. Clienţi şi fotografi sunt
preocupaţi în plus să evidenţieze dicotomia
atitudinilor în funcţie de sex. ( Col. Sirot-Angel)
280. Disderi şi discipolii lui ştiu să glorifice şi funcţiunea
maternă. Spaţierea regulată a copiilor îi permite artis¬
tului să deseneze o piramidă. Aceasta reproduce şi
măreşte volumul crinolinei sau al turnurii, a căror
funcţie este de a disimula şi a sugera în acelaşi timp
şoldurile puternice ale mamei. (col. Sirot-Angel)
281. Fotografia inserată în albumul familial nu uită să anco¬
reze în amintire solidaritatea fratriei. Când viaţa îi va
fi împrăştiat pe fraţi, clişeul îngălbenit va sluji ca
suport pentru sentiment. (Col. Sirot-Angel)
282. în vreme ce în cimitirele construite, formulele
stereotipe tind să înlocuiască epitafele personalizate
de odinioară, fotografia în medalion asigură amintirea
înfăţişării. Această practică efemeră constituie una
dintre cele mai semnificative manifestări ale dorinţei
de a asigura perenitatea amintirii.
283. Fotografia a cărei utilitate apare ca evidentă nu va
reuşi să rezolve problema ce revine poliţiei privind
identificarea indivizilor şi detectarea recidivei. Codul
de clasare, care ar fi făcut posibilă recunoaşterea
vinovatului, va fi încă mult timp deficitar. (Serviciul

128
fotografiei la depozitul prefecturii de poliţie. Revista
L'Ulmtration, 1889)
2^4. Considerat drept cel mai puţin dotat dintr-o familie de medici prestigioşi, Adolphe Bertillon îşi va lua revanşa
şi va cunoaşte notorietatea în birourile prefecturii de poliţie. Ca şi pentru mulţi alţi antropologi de la sfârşitul
secolului - Cesare Lombroso sau Pauline Tarnovskaia, de pildă -, mediul
281

criminalilor a fost şi pentru Bertillon laboratorul în care a lucrat. (Paris, Muzeul Poliţiei)
285. înainte de a se fi introdus practica înregistrării
amprentelor digitale, precizia măsurărilor osoase
indicate de Bertillon a făcut posibilă identificarea
judiciară. Importanţa descoperirii va depăşi treptat
mediile crimei şi ale delincventei: în ansamblul
corpului social, metamorfoza va deveni în curând
imposibilă.
286. în septembrie 1894, Franţa este terorizată de atentatele
teroriste. De această dată, căutarea indivizilor nu se
mai face doar cu ajutorul semnalmentelor. Fotografia
suspecţilor, difuzată la frontiere, împiedică uzurparea
identităţii.(Album fotografic al indivizilor care
trebuie să fie obiectul unei supravegheri speciale la
frontiere, Paris, Muzeul Poliţiei)
287. Dacă bărbaţii şi mai ales femeile din veacul al XlX-lea
sunt mereu înclinaţi să asculte mesajele transmise de
propriile viscere, aceasta se întâmplă datorită faptului
că fiziologiştii îi incită la această anxioasă atenţie.
Savanţii măsoară şi tind să supraestimeze efectele
apei, soarelui, altitudinii sau temperaturii asupra
corpului omenesc. în felul acesta prinde rădăcini o
medicină naturală care recomandă iniţial practica
vilegiaturii. (Doctorul Lortet observând în 1869
efectul alpinismului asupra temperaturii corpului
omenesc. Revista L'Illustration, 1878)
288. în camera sa încărcată cu obiecte, simboluri ale plăce¬
rilor sale, această burgheză se delectează, chiar dacă
pare înfrigurată, cu propria-i singurătate. La această
dată, modul de amplasare a locurilor dedicate
intimităţii constituie pentru mulţi o noutate agreabilă.
(Paris, Bibi. Artelor decorative)
289. Chiar la Salpetriere, în acest infern al femeilor,
triumfă ideea patului individual şi se schiţează
privatizarea spaţiului intim. (Albert Morand,
Muncitoare, Paris, Muzeul Asistenţei publice)
290. Toaleta este aici un pretext pentru glorificarea trupului
feminin; de remarcat că epilarea perfectă nu este decât
o convenţie. Istoricul american Peter Gay subliniază
pe bună dreptate rolul contemplaţiei operelor de arta
în educarea simţurilor, în cazul tineretului burghez-
(Benjamin-Eugene Fichel, Femeie la toaletă, loyl-
Paris, Bibi. Naţ.)
291. Utilizarea căzii din tablă, fixă, a precedat instalarea
băilor moderne, cu mobilier fixat prin sudură. Trep <
se creează un nou spaţiu intim în care - departe
282

292.
293.

129
-295
296.
297.

orice intruziune ameninţătoare pentru pudoarea ei -femeia se poate întinde comod, poate citi şi visa. Portul unei
cămăşi uşoare, postura şi plictiseala pe care aceasta o sugerează evocă aici mai degrabă arhaicul alibi terapeutic al
băii decât senzualitatea. Singura notă de erotism: gâtul lebedei îndrăgite de Leda, ale cărei mlădieri sunt reproduse
de robinet. (Alfred Stevens, Cada de baie, Muzeul din Compiegne)
Revelând atitudini ale intimităţii feminine, evocatoare până atunci ale venalităţii sexuale, Degas - fascinat nu de
puţine ori de lumea bordelurilor - înregistrează şi exaltă totodată nuditatea absolută a toaletei, căreia îi conferă o
nouă respectabilitate. în 1886, britanicul tub este la modă; răspândirea lui a precedat apariţia căzii şi a camerei de
baie. (Edgar Degas, La baie, 1886, Paris, Musee d'Orsay/Jeu de paume) Corsetul are misiunea de a sublinia formele
feminine. La o fată tânără cu siluetă încă gracilă, el accentuează şoldul şi sânul. El contribuie, astfel, fără prea multă
indiscreţie la punerea în evidenţă a zestrei estetice, în cazul de faţă totuşi lasajul nu prea strâns pune în valoarea
graţia mişcării şi evită adevărata tortură pe care această tânără riscă să o cunoască odată venit timpul căsătoriei şi al
maternităţilor.(Eugene Vincent Vidai, Fată tânără cu corset roz, Paris, Muzeul Luxemburg)
în vreme ce la acest sfârşit de secol, timpul loazir-ului creşte în ansamblul corpului social, se răspândeşte tot mai
mult o istovitoare „prelucrare a aparenţelor" (Ph. Perrot) la care mica burgheză, ajutată de bonă, înţelege să se
supună înainte de a înfrunta scena publică. înmulţirea ţinutelor în cursul zilei obligă la un permanent efort de a
pune ordine în îmbrăcămintea din şifonier; altfel, harababura ar transforma în mod izbitor spaţiul intim în culisele
unui teatru social. (Col. Sirot-Angel)
Plimbarea burgheză în secolul al XlX-lea nu este numai o plăcere, predicată de apostolii medicinei naturale, ci şi un
ritual codificat, care respectă anumite clivaje cu stricteţe. Ea autorizează emoţia prezentă¬rilor şi întâlnirilor, dar şi
expresia ostentativă a dispreţului. Pe alee, fiecare poate veni să-şi verifice poziţia. (Raffaelo Sorbi, Plimbare pe
drumul către Fiesole, 1878, Paris, col. part.) Pasiunea obiectului şi dorinţa de a avea o colecţie se propagă în vremea
celei de a Treia Republici. Chiar

283

şi opera de artă devine o marfă. (Jules Voirin n vânzare la licitaţie, 1880, Nancy, Muzeul de istori )
298. în vreme ce mişcarea muncitorească îşi asumă injon
ţiunea clericală în repaosul duminical, ritualul prome
nadei, considerat mult timp un avantaj al burgheziei
se propagă dintr-o dată la sfârşitul veacului. Acum
ritualul plimbării este stimulat de creşterea timpului
liber şi de dorinţa de a participa Ia parada
vestimentară, ceea ce modifică statutele sociale şi
autorizează visul la contactul efemer. (Henri
Evenepoel, Plimbarea de duminică, 1899, Liege
Musee des Beaux-Arts)
299. Imaginea pietăţii, omniprezentă în viaţa tinerei
creştine, implică obligaţia abţinerii. Aici, eroina -
conştientă de ardoarea subterană a dorinţei sale - se
simte incapabilă să reziste fără ajutorul Fecioarei
Măria la ispitele balului. Este preamărită figura
îngerului păzitor, interlocutor permanent cu care -
după cum visează sufletele bune - o fată pioasă,
nerăbdătoare să-şi ia zborul, ar trebui să se identifice.
(Paris, Bibi. Naţ.)
300. Atunci când supravegherea părinţilor şi educatorilor
devine insuficientă, numai corsetul sau aparatul
ortopedic mai pot pune stavilă irepresibilei nevoi de
juisare solitară a adolescentului, salvându-1 astfel de
la senilitate precoce, ba chiar de la moarte, prin
pierderea excesivă a preţioasei seminţe. (Paris, Bibi.
vechii Facultăţi de medicină)

130
301. Alfabetizarea aproape generalizată la instaurarea
şcolii republicane a permis pentru prima oară
tineretului accesul la diferite forme de scriitură despre
sine. Pedeapsă sau plăcere, scrisoarea ca şi redactarea
se află de acum înainte pe lista obligaţiilor. (Philippe
Jolyet, Scrisoarea, Salonul din 1908)
302. O femeie din rândul aristocraţiei sau al burgheziei ÎŞ'
consacră mai multe ore pe zi pentru corespondenţă.
Caroline Chotard-Lioret a putut astfel să analizeze
mii de scrisori din ultimul sfert de veac, scrise de
cuplul Boileau, persoane oarecum însemnate din
Saumurois. Scrisoarea, care face posibilă verificarea
şi păstrarea coeziunii grupurilor, joacă un rol crescan
în relaţia erotică. In această frumoasă epoca
adulterului, ea este aceea datorită căreia soţul reu5e^Je
de obicei să descopere marele secret. (Vicontesa
Cistello, Răspunsul, Salonul din 1909) . ..
303. Eroismul, măreţia virilă, creaţia literară şi artist;CA
talentul oratoric ordonează visele despre construi
284

304.
305. 306.
307. 308-309.
310.
311-312.

sinelui. Asigurarea elitelor în secolul al XlX-lea trece prin facultăţile de drept sau medicină, dar, mai ales, prin
marile şcoli, a căror uniformă continuă să focalizeze ambiţiile. Frecvenţa eşecurilor întreţine amărăciunea
absolvenţilor, obligaţi să se mulţumească din păcate cu slujbe subalterne, între semnarea Concordatului (1801) şi
sfârşitul celui de al Doilea Imperiu, vocaţiile feminine se multiplică. După Claude Langlois, ele implică 0,8% din
populaţia feminină. în societate ca şi în familie, Biserica Franţei se sprijină în special pe femeie spre a-şi duce la bun
sfârşit acţiunea de cucerire a sufletelor. (Jules James Rougeron, O intrare în noviciat la Cârmei, Muzeul din Dijon)
Pe vremea faimoasei „La Belle Epoque", cucerirea muntelui se făcea în familie, după cum demonstrează aceşti
vajnici urmaşi ai Domnului Perrichon. Avântul practicilor sportive reînnoieşte moda, deja învechită, a excursiei în
„Gheţăriile" Alpilor sale ale Pirineilor. Amintirea eroizată a excursiei contribuie şi ea la consolidarea cercului
familial sau a reţelei de prieteni, în vreme ce în rândul muncitorilor dispare treptat practica migraţiilor temporare,
călătoria turistică propune pentru mari fracţiuni din populaţie o gamă de emoţii rafinate. Elitele pariziene şi străinii
bogaţi au pierdut monopolul descoperirii teritoriului. (Paris, Bibi. Naţ.)
Laborde, Călătorie în Orient, 1837. (Paris, Bibi. Naţ.) Creaturile de coşmar îşi au şi ele istoria lor. între in¬ventarea
ghilotinei şi nevrozele de sfârşit de veac, simplificarea panopliei privind supliciul trupurilor, reînnoirea figurilor
referitoare la angoasă şi suferinţă suscită mutaţii în modurile reveriei. (Gustave Dore, Strada de la Vielle-Lanteme,
1855, Paris, Bibi. Naţ. Louis Boulanger, litografie ilustrând „Ochiul fără pupile", extras din Contes bruns, din Paris,
Bibi. Naţ.) în secolul al XlX-lea, ex voto-urile se înmulţesc. Aceasta ilustrează pe deplin evoluţia structurii lor.
Spaţiul acordat intercesorilor celeşti tinde să se restrângă, în timp ce episoadele vieţii private, ce implică de obicei
recunoştinţa, cuceresc spaţii tot mai largi. (Notre-Dame-de-Laghet) Calvarul Mântuitorului a fost ilustrat din
abundenţă mai ales de-a lungul secolului al XlX-lea. Asemenea scene se puteau întâlni prin satele franceze ca o
mărturie grăitoare a dimensiunii tragice specifice sensibilităţii religioase a timpului. Rochiile albe ale

tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează " schimb caracterul serafic al unei pietăţi profu marcate de
mariofania de la mijlocul secolului m 311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni' Salonul din 1913. II. 312: Jules
Breton, Ridicarea unui calvar, Muzeul din Lille)
313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de
istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi figur;
ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng
mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul
religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea

131
schimbului de sentimente.
314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere
durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite
peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate
de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea
în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte.
315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează identificarea
şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte învăţarea funcţiunii
materne. (Henri Laurent-Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904. Bibi. Artelor decorative)
318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină
amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi
căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris,
Bibi. Naţ.)
319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul
deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se
potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine.
(Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912)
320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea
raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat.
(Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisici,
Paris, Bibi. Artelor decorative)
321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art
Institute, col. Martin A. Ryerson)
322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa
matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa
sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1.
şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete>
de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui
influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti-
(Dejonghe, Tânără la pian, 1880)
323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desigu •
rămâne până la primul război mondial principa
286

327.

328.

lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau la şezători.
în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează. (Paris, Bibi. Naţ.)
în interiorul casei de familie, contemplarea în comun a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei. Copiilor
burgheziei proliferante, cartea le propune o alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei zgomotoase a
grădinii. Cartea modelează treptat figura copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze) Titlul tabloului expus la
Salonul din 1902 sugerează faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare.
Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti, ambigue
dar decente care - în singurătatea lecturii mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri, astfel încât nu va mai
rămâne aceeaşi ascultătoare gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică povestire, Salonul din 1902)
Istoricii literaturii din secolul al XlX-lea au reperat de multă vreme importanţa ferestrei în reprezentările
sensibilităţii şi activităţii feminine. Pentru tânăra femeie nemişcată, care îşi aşteaptă acasă bărbatul, fereastra
constituie o scenă privilegiată. Afluxul luminii îi uşurează lectura; mişcarea din spaţiul public, al cărei zgomot este
atenuat de geamurile închise, propune la nevoie o alternativă pentru reverie. (Louis Tesson, Meditaţie)
Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului decât cu
prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita să reflectăm la
propagarea efemeră a acestei practici de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că obişnuita companie,

132
înlocuită cu o gamă diversă de noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune să mai constituie un articol de
consum.(Emile Adan, Lectura)
Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă, fenomen
analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul din spate. Rămâne
de văzut dacă nu cumva artistul nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă masculină evocând complicitatea
tulbure şi secretă a

287

tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează I schimb caracterul serafic al unei pietăţi profn marcate de
mariofania de la mijlocul secolului <\\ 311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni' Salonul din 1913. II. 312: Jules
Breton, Ridicarea unu' calvar, Muzeul din Lille)
313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de
istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi fîgurj
ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng
mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul
religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea
schimbului de sentimente.
314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere
durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite
peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate
de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea
în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte.
315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează identificarea
şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte învăţarea funcţiunii
materne. (Henri Laurent-Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904. Bibi. Artelor decorative)
318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină
amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi
căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris,
Bibi. Naţ.)
319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul
deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se
potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine.
(Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912)
320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea
raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat.
(Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisica,
Paris, Bibi. Artelor decorative)
321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art
Institute, col. Martin A. Ryerson)
322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa
matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa
sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1.
şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete|
de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui
influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti-
(Dejonghe, Tânără la pian, 1880)
323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desig"\,
rămâne până la primul război mondial principa
286

326.
327.

328.

133
lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau la şezători.
în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează. (Paris, Bibi. Naţ.)
în interiorul casei de familie, contemplarea în comun a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei. Copiilor
burgheziei proliferante, cartea le propune o alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei zgomotoase a
grădinii. Cartea modelează treptat figura copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze) Titlul tabloului expus la
Salonul din 1902 sugerează faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare.
Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti, ambigue
dar decente care - în singurătatea lecturii mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri, astfel încât nu va mai
rămâne aceeaşi ascultătoare gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică povestire, Salonul din 1902)
Istoricii literaturii din secolul al XlX-lea au reperat de multă vreme importanţa ferestrei în reprezentările
sensibilităţii şi activităţii feminine. Pentru tânăra femeie nemişcată, care îşi aşteaptă acasă bărbatul, fereastra
constituie o scenă privilegiată. Afluxul luminii îi uşurează lectura; mişcarea din spaţiul public, al cărei zgomot este
atenuat de geamurile închise, propune la nevoie o alternativă pentru reverie. (Louis Tesson, Meditaţie)
Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului decât cu
prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita să reflectăm la
propagarea efemeră a acestei practici de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că obişnuita companie,
înlocuită cu o gamă diversă de noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune să mai constituie un articol de
consum.(Emile Adan, Lectura)
Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă, fenomen
analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul din spate. Rămâne
de văzut dacă nu cumva artistul nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă masculină evocând complicitatea
tulbure şi secretă a

287

? 5"
5. 2.

329.
330.
331. 332.
333.
334.

fetelor aparent nevinovate. {Fructul oprit, după tablou de Auguste Toulmouche, Salonul din I Paris, Bibi. Artelor
decorative) Ca un prizonier în mijlocul obiectelor apare disparate care se îngrămădesc în marea parte"' spaţiului
disponibil, colecţionarul pare că vrea ■" verifice încuietorile cabinetului. Ca şi în cazul insult ocrotit de interiorul
camerei, voluptatea colecţiona' rului de a poseda se dublează, ştiindu-se la adăpost de orice intruziune
ameninţătoare. (Arthur Henrv Roberts, Cabinetul Domnului Sauvageot, Paris Luvru)
în zorii celei de a Treia Republici, aceste fotoorafii de la Ferrieres ale familiei Rothschild constituie un prilej de
reflecţie pentru aceia care - după modelul lui Gabriel Tarde - analizează nevoia de legitimare a noilor liniaje, dorinţa
de celebrare a amintirii individuale şi deriva dinastiilor bugheze înspre loazirul cultivat. (Paris, Bibi. Naţ.) Charles
Cres, Marivodaj. (Salonul din 1906) în penumbra unuia dintre miile de „dulapuri de stejar" (confesionale), ce vor fi
în curând denunţate de Michelet, preotul din vremea Restauraţiei - ispitit mai mereu de rigorism, dar încă reţinut în
ceea ce priveşte asprimea întrebărilor - ascultă cu răbdarea greşelile şi cântăreşte remuşcarea femeii. O dată cu
misiunile, avântul pe care îl va cunoaşte sacramentul penitenţei, născut dintr-o cerere ce pare în mare parte
spontană, intră atunci în strategia de recucerire a sufletelor. (Paris, Bibi. Artelor de-corative) înainte ca valul
mariofaniei de pe la mijlocul veacului să ia amploare, mulţimile pioase se îndreaptă către un anume tip de om, în
carne şi oase. „Bunul preot", misionar imobil, este mai întâi confesor. Zile şi nopţi de-a rândul nu face decât să
răspundă întrebărilor, să consoleze sufletele rănite, să-i fulgere pe păcătoşii impenitenţi, să-şi amestece lacrimile cu
ale acelora care se pocăiesc. Acest umil preot de ţară, moştenitor, prin atâtea trăsături de caracter, al sensibilităţii
religioase din veacul precedent, este şi un model de efuziune romantică.
Deja de pe vremea monarhiei cenzitare, bunul preo din Ars trezea emoţia în sufletele auditoriului cu prilejul
şedinţelor de catehism. La sfârşitul veacului, clerul francez va acorda o atenţie sporită copulor. evoluţie care va
sancţiona nu peste mult timp instaurarea comuniunii private. (Jules Alexis Muem . Catehismul, 1891)

288

134
începând cu cel de-al Doilea Imperiu, păcatul cărnii tinde să focalizeze atenţia confesorilor şi să cristalizeze
dezbaterea cu anticlericalii. Cu greu ne¬am putea închipui că artistul ar fi vrut să sugereze aici altceva prin desenul
complezent al remuşcării pe care o încearcă această tânără şi frumoasă păcătoasă. (Luis Jimefiez y Aranda,
Penitentă, 1902) Pe vremea Restauraţiei, codul iubirii romantice cuce¬reşte piaţa erotică. Injoncţiunea de
autenticitate, moda firescului, simplitatea frustra a costumaţiei feminine, energia virilă conţinută în sfârşitul gestei
imperiale, succesul poeţilor pregătesc acordul sufletelor şi îndeamnă la efuziunea castă a amanţilor. (Confidenţele
amanţilor, către 1820, Paris, Bibi. Artelor decorative)
Felix Valloton, Femeie pieptănându-se, 1900. (Dijon, Musee des Beaux-Arts)
Burghezia constituie clientela privată a medicilor. Pre¬zenţa mai multor consultanţi nu va constitui un obstacol în
păstrarea secretului care ar fi imposibil în promiscuitatea spitalului. Aerul grav al oamenilor de artă, departe de
poza peremptorie a lecţiei, se face garantul acestei discreţii. (Lucien-Hector Jonas, Medicii, Salonul din 1911)
Istoricii din secolul al XlX-lea au neglijat prea mult importanţa prieteniei şi a plăcerilor confidenţei. O asemenea
atitudine riscă să atragă după sine o înţelegere eronată a istoriei subtile a acelui timp sensibil - la toate nivelurile
sale - faţă de înflorirea afinităţilor elective. (Suzanne Hurel, Salonul din 1911)
Simbolismul de la sfârşitul secolului a marcat în profunzime imaginea femeii. Accentuând dicotomia figurilor
feminităţii, eterată şi veninoasă în acelaşi timp, simbolismul a tradus în felul său frica pe care compania femeii o
trezeşte în sufletul bărbatului din acea vreme. (Paul Albert Steck, Melodia, Paris, Muzeul Luxemburg)
Nimeni nu a evocat mai bine ca pictorul Louis Janmot înţelegerea ambiguă a amanţilor romantici, diafani, eteraţi.
Felina crudă tupilată la picioarele tinerei fecioare aminteşte de ameninţarea castratoare care pândeşte acest cuplu
luminos, riscând oricând să-i cadă victimă, - cuplu care tinde să reconstituie unitatea primordială a androginului.
(Louis Janmot, Virginitas, Lvon, Musee des Beaux-Arts)

342. Tulburătoare evocare a degradării sociale a codul ■


romantic al sentimentului. Amanţii aşezaţi la m U'
în această căsuţă din pădure seamănă mai mult88*
Frederic şi Rosanette din Educaţia sentimentală de ^
cu eroii din Voluptate sau din Crinul din val
(Edouard Gelhay, Proiecte de viitor. Salonul din I897)
343. Alfred-Philippe Roii, îndrăgostita. (Salonul din 1895!
344. în această scenă de seducţie care se desfăşoară în lux
şi rafinament, postura tinerei femei prevesteşte şi
mimează abandonul. în micul salon, ca şi în cabinetul
particular, canapeaua, devenită mai comodă prin
acumularea de perne, îndreptăţeşte femeia să i se
dăruiască bărbatului ca şi cum ar fi fost surprinsă de
asalturile lui. Spre deosebire de pat, canapeaua face
posibilă buna-conştiinţă a vertijului şi a apărării
Pictorul ştie aici foarte bine să se joace cu contrastul
dintre intimitatea subreptice a colţului protejat de
perdele grele şi spaţiul de primire în care se rotesc
cuplurile de dansatori. (Hubert-Denis Etcheverry,
Ameţeala, Salonul din 1903)
345-346. Pictor timid al figurilor voluptăţii în zorii monarhiei din Iulie, Deveria păstrează aici o rezervă care evocă
mai degrabă conjugalitatea, şi anume noaptea nunţii, decât excesul desfrâului. Femeia, precum o pradă învinsă dar
care consimte, îşi abandonează trupul în îmbrăţişarea vesperală a bărbatului ce se pregăteşte să o aşeze în pat.
Dimineaţa, mulţumirea ce se citeşte pe chip, în ciuda falsei pudori, atestă alinarea satisfăcută a trupului revărsat
care sugerează spectatorului numai prin nuditatea sânilor ardoarea îmbrăţişărilor nocturne. (Achille Deveria,
Dimineaţa şi seara, Paris, Bibi. Naţ.)
347. Scena de bordel, inspirată lui Edmond de Goncourt
de casele pentru soldaţi din vecinătatea Şcolii militare,
contrastează - prin animalitatea ipostazelor şi tăcutul
dezgust al prostituatelor - cu tulburarea vizibilă ce
însoţeşte abandonul pudic al femeii desenate de
Deveria. (Edmond de Goncourt, Prostituata Elisa,
1877, Paris, Bibi. Naţ.)
348. Fericirea studentului, a tânărului funcţionar sau a

135
ţesătorului în mansarda sa luminată de prezenţa
grizetei trezeşte o bucurie apusă în sufletul
burghezului din epocă. Această fericire efemeră B
aminteşte de perioada cea mai liberă din educaţia sa
sentimentală. (Eugene Edmond Thierry, într-un poo)
349. în general, bărbatul este cel care ia iniţiativa rupţuni
în ajunul căsătoriei. Este nevoit atunci să se
290

debaraseze de o metresă incomodă, ba chiar de o fetişcană întreţinută, încercând să evite lacrimile şi ,;încurcăturile".
Pentru domnul din „La Belle Epoque", concubinajul, „falsul menaj", prezintă în cele din urmă mai multe riscuri
decât seducerea femeii adultere. (Pierre Jules Tranchant, Ruptura, Salonul din 1808)
La începutul secolului al XX-lea, practica avortului a depăşit sferele venalităţii sexuale şi ale devianţei. Burgheze
respectabile, muncitoare cu familii grele nu se mai tem să recurgă, la rândul lor, la mamoşi şi „moaşe". Este
preferabil însă să nu supraestimăm înflorirea unei practici a cărei amploare este când denunţată, când
supraevaluată, în funcţie de interesele lor, de populaţionişti şi de neomalthusieni. (Farfuria cu unt, 13 aprilie 1907,
Paris, Bibi. Mar-guerite-Durand)
Sistemul prostituţiei regulamentare nu poate funcţiona decât dacă fetele în cauză sunt împiedicate să „dispară", iar
cele clandestine să racoleze bărbaţii. Sistemul implică, aşadar, ca agenţii de la moravuri să opereze razii periodice.
Aceste metode arbitrare provoacă furia aboliţioniştilor. Aceştia, întemeindu-se pe arestarea câtorva femei cinstite,
denunţă ilegalitatea comportamentului poliţienesc.(Theophile Alexandre Steinlen, Razia, Paris, Bibi. Naţ.) în faţa
spectatorilor de la Salonul din 1906, artistul celebrează deschis erotizarea cuplului conjugal. Nici o sofa, nici un lux
voluptos, nici un bibelou ambiguu nu dă savoare aici sărutului pătimaş. Acesta este salonul cuplului, decent, puţin
sever chiar, care protejează tandreţea preludiului amoros. (Edouard Gelhay, întoarcerea, Salonul din 1906) Totul ne
face aici să bănuim începutul unei discordii conjugale; în orice caz, acest tablou traduce interesul crescând faţă de
analiza psihologică a vieţii sentimen¬tale. Fenomenul concordă cu romanul caracterizat prin erotism discret, lansat
de Paul Bourget şi citit cu înfri¬gurare de femeile experimentate. (Frederic Louis Leve, Un nor, Salonul din 1907)
Felicien Rops, Masajul, 1870-1880. (Paris, Ordinul naţional al farmaciştilor, col. Bouvet) '-356. Ansamblul operei lui
Felicien Rops stă mărturie - în felul său - cu privire la instaurarea sexului. Nuditatea otrăvitoare a femeilor, tragica
lor impudoare solicită fantasmele bărbaţilor obsedaţi de ameninţarea ascunsă în dezlănţuirea sexualităţii feminine.
11.355: Felicien

357.
358.
359.
360.
361.
362.

Rops, Omagiu lui Pan, Muzeul regal din Mariem


II. 356: Felicien Rops, Frunza de viţă, Namur Mu °nt'
Felicien Rops. , Zeul
Vom observa concentrarea geografică a industriii referitoare la sex. Aceşti fabricanţi de prezervative °-alte aparate
contraceptive sunt instalaţi pe una d^' străzile fierbinţi ale capitalei. La începutul secolul^ negustorii de
prezervative operau în galeriile Palatuln' Regal. (Paris, Muzeul de Istorie a medicinei) în spaţiul privat al locuinţei,
prezenţa permanentă a bonei cu trup accesibil, obişnuit cu atingeri furtive sau insistente, contribuie la erotizarea
spaţiului Iubirile ancilare fac nefericirea soţiilor a căror rezervă şi sofisticare contrastează cu libertatea de
comportament a unei nedemne concurente, uneori avidă de revanşă. (Trădarea din oglindă, litografie după
Duboulez, 1863)
Adulterul, după ce a invadat scenele de bulevard, iată-1 ajuns şi în salon. Dar, de data aceasta, pictorul aminteşte
cu emfază că se poate transforma oricând în tragedie. In vreme ce cuplul conjugal se erotizează, fascinaţia
provocată de carnea care se află în posesia altuia devine mai pregnantă ca niciodată. (Emile Tabary, Adulterul,
Salonul din 1909) Acest tablou este expus la un an după restabilirea divorţului; este vorba despre un subiect la
modă, pe care şi Maupassant îl abordează în al său Bel-Ami. O dată mai mult, tragedia aparentă serveşte de pretext
pentru reprezentarea senzuală a nudităţii feminine. Cu părul despletit, vinovata ruşinată îşi expune cu prea multă
complezenţă trupul gol în faţa bărbatului în negru, reprobator, a cărui datorie este să violeze intimitatea ilicită.
(Constatarea adulterului, 1885, Paris, Bibi. Naţ.)

136
Adulterul care atrage după sine separarea sau crima se poate finaliza şi cu iertarea. Or, femeia din secolul al XlX-
lea, bogată sau săracă, este obişnuită sa implore mila. Exaltarea sentimentului de milă, la toate palierele corpului
social, are rolul de contrapondere pentru excesul de putere virilă. (Oswaldo Tofam, desen, 1896)
Distracţia cu „marile orizontale" ale celei de a Treia Republici nu implică şi obligaţia de a părăsi decoru
respectabilităţii burgheze. Acest tablou, expus J Salon, întreţine savant ambiguitatea atestată de mutaţia formelor
specifice dorinţei masculine. î>oţ sau curtezane? Spectatorul nu ştie prea multe

292

această privinţă. Opera, care nu are nimic ofuscant în sine, evocă totuşi desfrâul bărbaţilor copţi, trăit confortabil
într-un cadru privat. (Leon-Laurent Galand, Distracţia, Salonul din 1909) Micul burghez, fascinat de prestigioasa
senzualitate a artiştilor, poate spera să găsească la cafenea o cântăreaţă venală care îi va da iluzia seducţiei. Datorită
cercetărilor efectuate de Concetta Condemi, ştim într-adevăr că majoritatea acestor dame erau şi prostituate.
începând cu anii 1860, o conduită de origine aristocratică - galanteria - începe să se propage în piramida complicată
şi neîncetat dilatată, pe care o conturează clasele de mijloc. Există aici mai mult lux decât în casele de pe strada
Londra; vom observa totuşi profuziunea covoarelor, perdelelor şi tapetelor, care conferă spaţiului vătuit
respectabilitatea unui salon. Nimic, nici măcar bibelourile de pe şemineu, nu evocă aici voluptatea desfrânată.
Etalarea jignitoare a goliciunii a dispărut cu totul. Numai aglomerarea femeilor care se oferă alegerii clientului,
presupus a fi prezent în spatele obiectivului, şi înţelegerea evidentă a celor pe care lumea le denunţa pe atunci ca
fiind „tribade" atestă faptul că în acest caz nu este vorba de o recepţie burgheză. (Paris, Muzeul Carnavalet)
Suferinţa solitară a omului în vârstă nu a atras încă atenţia istoricilor din secolul al XlX-lea, poate şi pentru faptul că
au fost mai degrabă ocupaţi să studieze locul ascendent al tineretului în sânul societăţii. (Jean Franţois Raffaelli,
Bătrânii convalescenţi,\%92, Paris, Luvru) Oamenii de pe vremea monarhiei cenzitare sunt avizi de
monstruozitatea morală. în timp ce supliciul trupu¬rilor tinde să dispară din procedurile judiciare, amintirea
Teroarei şi a regicidului creează o angoasă surdă. Fapt care contribuie la explicarea acestei fascinaţii exercitate de
trilogia „fratricid, paricid, infanticid". Facilitatea deja menţionată a metamorfozei şi dificultăţile identificării aţâţă
noul gust pentru anchetele poliţieneşti. (Paris, Bibi. Naţ. şi Muzeul Artelor şi Tradiţiilor Populare) O durere
evidentă şi de neînţeles: una din fazele marii isterii, care va fi descrisă de Charcot. (Paris, Bibi. Charcot)
Această tânără fată burgheză trezeşte nelinişti. Este o fiinţă fragilă care între pubertate şi căsătorie, salutară de altfel,
suferă o bizară, primedjdioasă şi

383.
395
373.
374.

369.
370.

294

77.
,376. Degas şi Touiouse-Lautrec subliniază cu pregnanţă trăsăturile specifice ale alcoolismului descrise de Magnus
Huss către mijlocul secolului. Cei doi artişti nu pictează beţia, ci absorbţia solitară şi mahmură a licorii de la care
băutorul aşteaptă vindecarea stării sale de rău existenţial. Cei doi pictori înregistrează în plus prezenţa femeilor în
cafenelele pariziene - un fenomen neobişnuit până atunci -, în zorii celei de a Treia Republici. (Edgar Degas,
Absintul 1876-1877. Henri de Touiouse-Lautrec, Băutoarea sau gâtlej de lemn, 1899. Albi, Muzeul Touiouse-
Lautrec) De acum înainte doar în taina spaţiului privat ţăranul şi nevasta sa se mai pot alcooliza până la buimăceală
completă. în timp ce la oraş, prăvăliile cu băuturi se bucură de o nouă libertate, răspândirea discretă a drogului
însoţeşte triumful Republicii şi prestigiosul succes al şcolii sale.
Felicien Rops, Violul şi Prostituţia dominând lumea. (Paris, Bibi. Naţ.)
379.
380.
în 1872, când se sting ultimele ecouri ale serbării imperiale şi când, nu peste mult timp, se va instaura guvernul
Ordinii morale, poliţia nici nu se gândeşte să slăbească supravegherea pe care o exercită asupra „pederaştilor".
Acest tânăr travestit a fost arestat de şase ori. (Paris, Arhivele Poliţiei) De-a lungul secolului, homosexualitatea

137
feminină beneficiază de complicitatea implicită a bărbatului, ale cărui fantasme erotice cer şi un asemenea mod de
satisfacere. Pictorii găsesc aici un pretext de a evoca senzualitatea trupului feminin. în 1909, tabloul lui Coraboeuf,
în ciuda titlului său, nu i-a şocat pe organizatorii Salonului. Evocarea zbenguielilor masculine nu s-ar fi bucurat,
desigur, de aceeaşi indulgentă. (Jean-Alexandre Coraboeuf, Abandon, Salonul din 1909)
'81-382. Pentru ţăran, ca şi pentru omul din popor, ştreangul rămâne singura modalitate virilă de a-ţi pune capăt
zilelor. Pentru femei, în schimb, soluţia cea mai potrivită este înecul, urmat de otravă. Şi în acest domeniu se afirmă
dicotomia sexuală a comportamentelor. (II. 382: Honore' Daumier, Sinuciderea, Paris, Muzeul Carnavalet. 11.381:
Octave Tassaert, Sinuciderea, 1852, Montpellier, Muzeul Fabre)
Mult timp, pudoarea feminină va rămâne sfioasă în faţa auscultaţiei medicale. Să recunoaştem totuşi că în 1903
gestul ipocrit al tinerei frumuseţi care încearcă

384.

■iii

385.
386.

moartea bolnavul vindecării.


296

394.

de a se întoarce acasă şi a se reintegra în familie decât nefericitele exilate în azilurile de provincie, în ciuda noutăţii
sale, acest tratament al ataxiei se potriveşte îndeajuns de bine cu schemele inspirate de ortopedia din secolul al XlX-
lea. Aceasta se străduieşte să redreseze corpurile cu ajutorul maşinilor şi aparatelor, nu de puţine ori extrem de
traumatizante. Numeroase fete tinere de familie bună, având o cocoaşă mai mult sau mai puţin pronunţată,
doritoare să-şi păstreze totuşi şansele pe piaţa matrimonială, s-au văzut nevoite să poarte asemenea teribile corsete
sau cruci de fier rigide. (Revista L'Illustration, 1889) După cum arată şi Claude Quetel, hidroterapia rămâne marele
tratament al alienării în secolul al XlX-lea. Farmacopeea se dovedeşte a fi pentru multă vreme extrem de sumară.
(Revista L'Illustration, 1868) -392. Două manifestări ilustrând noua grijă faţă de corp. Băile de mare - a căror modă
cucereşte tot mai multă lume în Franţa începând cu Restauraţia - îşi pierd valoarea terapeutică în anii faimoasei „La
Belle Epoque". Baia de mare nu mai este o experienţă salutară, o terapie, ci, mai ales, o plăcere trăită din plin în
veselia juvenilă şi promiscuitatea sexelor. (Jules Scalbert, Haidem, plini de veselie. Paris, Bibi. Naţ. Revista
L'Illustration, 1892) în acest sfârşit de secol, atunci când conjugalitatea constituie o garanţie, bicicleta feminină nu
este lipsită de respectabilitate. (Col. Sirot-Angel) Plecarea clasei nr. 16, în data de 12 aprilie 1915, din gara
Montpamasse, Paris. (Paris, Bibi. Naţ.)

CUPRINS
SPAŢII PRIVATE de Roger-Henri Guerrand 5
Imobilul celor sus-puşi 5
Departe de „barbari". 5
Casa din cartierele privilegiate 6
Un spaţiu raţiona]. 10
încărcat şi molcuţ. 11
Locuri urât mirositoare 12
Cine urcă la etajul şase?.14
Anuarul castelelor 16
Nici curte, nici grădină. 16
Extravaganţe burgheze 17
De la biliard la seră. 18
Castele neogotice 19
Hall-ul familiei Rothschild. 21

138
Epifania „vilei normande". 23
Cealaltă latură: colibele 23
Rusticul este la modă. 23
Sinistre bordeie 24
Focare de infecţie. 2/
Putreziciuni urbane 2"
Vârsta de aur a magherniţei ™
O anchetă semnificativă. ^
Cartierul Napoleon ■"
Armând de Melun şi legea din 1850. *Z
Primele soluţii Filantropice i:
încă o lege „facultativă".
298

j la falanster la cartierele patronale 38


Inginerul Considerant prezintă falansterul. 38
Calland şi „palatul său familial".41
Visul lui Fourier, realizat de Godin 42
Domnului Zola nu îi place casa de sticlă. 45
Realizări patronale 45
La Noisiel, datorită ciocolatei 46
|chiderea pavilionară 48
A fi „în ascensiune" la Mulhouse!. 48
Adevărata soluţie pentru răul social 52
Pentru fiecare câte un pavilion 53
Cu aprobarea Maestrului de la Medan 57
Noile locuinţe ale poporului 59
i Iniţiativa privată prinde teren 59
[ HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect
l pentru premiul Romei 61
Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII. 62
[ Marile bănci intră în scenă. 62
[ Oraşul Paris lansează un concurs 65
[ Către „maşina de locuit". 67
E Georges Cochon şi „Polka" locatarilor. 69
4. CULISE de Alain Corbin 79
SECRETUL INDIVIDULUI 84
Individul şi urmele sale 84
Originalitatea apelaţiei sau „un nume numai pentru sine".... 84
Oglinda şi identitatea corporală. 86
Democratizarea portretului 86
Perenitatea amintirii. 89
Limitele panoptismului 91
Privirea poliţistului. 92
Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei 93
Ameninţările corpului 95
Sufletul şi trupul 95
Mesajele cenesteziei 98
Patul şi camera individuale/separate 99
Toaleta intimă. 101
Ameninţarea dorinţei 103
Strategiile aparenţei 105
Pudoarea şi ruşinea 107
Plăcerea solitară 110
Supravegherea onanistului 1' 1
299

139
Descifrare şi control de sine j.,
Banalizarea examenului ].,
Căutarea autorului anonim de jurnale j j^
Practica scriiturii de sine 1 Ig
înţelepciunea ambiţiilor. j jg
Figurile vocaţiei. 12]
Călătoria şi rătăcirile sufletului J22
Noua experienţă a spaţiului 122
Cărările reveriei 125
Diversificarea imaginilor oniriceJ26
Mediatorii-colocviului singular 129
Rugăciunea solitară şi meditaţia 129
Exaltarea durerii 131
Către o cucernicie serafică. 132
Păpuşa şi monologul interior. 133
Animalul alintat. 135
Iniţierea la nevroză 137
Pianul, haşişul femeilor. 138
îndeletniciri solitare şi comori secrete 139
Accesul la carte 139
Evoluţia modurilor de a citi. 141
Conţinutul lecturilor. 144
Constituirea muzeului interior. 145
Plăcerile solitare ale „cabinetului". 146
Difuziunea socială a unei practici 147
RELAŢIA INTIMĂ SAU PLĂCERILE
SCHIMBULUI 149
Mărturisirea greşelii şi drumurile confesiunii 149
Veacul confesiunii 149
Practica sacramentului 151
Evoluţia teologiei morale 153
Puterea insidioasă a confesorului 155
Mărturisirea sexuală şi secretul medical. 157
Confidenţa juvenilă. 159
Conivenţa fratelui şi a surorii 162
Circulaţia secretelor familiale 163
Educaţia sentimentală şi frecventaţia tradiţională 1"
Iubirea romantică. 1°5
Şocul întâlnirii l68
Realitatea conduitelor. 169
300

„A face dragoste" la ţară170


Dificultăţile de interpretare 171
birile carnale în epoca romantică174
Figurile voluptăţii 174
Cererea preconjugală 176
Primele cercuri de plăcere ilegitimă 177
Multiplele modele de concubinaj 179
Arhipelagul plăcerii venale 183
Gestiunea patului conjugal 184
Primejdia anacronismului 187
Btaurarea sexualităţii % 188
Mutaţia imaginarului erotic 188
Rafinamentele flirtului juvenil. 189
Erotizarea cuplului conjugal 191
Tehnicile plăcerii fără risc 192

140
/spiţa ancilară 194
Magistraţii şi infidelitatea 195
Dorinţa femeii măritate 197
Metresa cu chip dublu 198
Iluzia adulterului venal 200
UGĂTE ŞI ŞUŞOTELI 203
|mptome ale suferinţei individuale 203
Noi surse de anxietate 203
Evoluţia figurală a monstrului 204
Familia patologică 205
Impotenţă şi neurastenie 208
Chloroza fetelor tinere 210
Matricea şi creierul femeii isterice 211
Căutare a identităţii feminine 213
Teatrul de la Salpetriere 215
Noua permanenţă a dorinţei alcoolice 217
Alcoolul şi uzura trupului 219
Drogul satelor. 221
Apariţia unei specii noi 223
Stigmatizarea socială 224
Lesbiana, simptom al bărbatului226
Creşterea numărului de sinucideri 228
Ei se spânzură, ele se îneacă. 229
4odificări în relaţia medic-pacient 230
Femeile şi medicul 230
Medicul acasă la cei săraci 231

Simularea tradiţiei 2^
Igiena familiilor şi contagiunea 234
Necesarul reperaj al microbului 235
Alienistul şi viaţa privată 23«
Noua cerere „psy". 23»
Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului 240
A redresa postările şi a hărţui indolenţa 241
Către o înflorire a corpului în libertate 243
CONCLUZIE de Michelle Perrot 244
BIBLIOGRAFIE 248
LISTA ILUSTRAŢIILOR 272

Redactor. GHEORGHEBALA Tehnoredactor. KLARA GAUUC


Bun de tipar, mai 1997
Coli de tipar. 12,66; planşe: 72
_ Apărut: 1997
'iparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"

141