Sunteți pe pagina 1din 5

COLINDE: TRADIŢIE SAU REÎNVIEREA TRADIŢIEI?

Sanda Popa

Solstiţiul de iarnă este un prilej de a intra în acel „timp sacru” despre care vorbea Mircea Eliade, ciclicitatea timpului fiind conservată prin această trecere ritualică din „timpul profan” într- un timp „magic” în care cuvintele prind înţeles iar oamenii devin mai Fiecare îşi aminteşte vacanţele de iarnă petrecute la bunici, când totul parcă avea alt sens şi altă interpretare: Moş Nicolae, Moş Crăciun, Colindele, Viflaimul, Gata – spurcaţii (mascaţii), Steaua, Pluguşorul, iarna cu zăpadă şi mirosul de cozonac făcut de bunica în cuptor de nostalgia este evidentă. Cu mintea de copil, încercăm să surprindem sensul cuvintelor, al gesturilor pentru că totul era încărcat de o anumită conotaţie, cu substrat religios: naşterea Mântuitorului. Sub numele generic de colindat se ascund de fapt un mare număr de tradiţii, practici şi obiceiuri, elementul comun fiind sărbătorirea lor în perioada solstiţiului de iarnă, în special între Crăciun (25 decembrie) şi Anul Nou (Naşterea Domnului – 6 ianuarie): jocurile cu măşti (Turca,

colindatul cetelor de flăcăi (Pluguşorul, Steaua, Sorcova,

Iordănitul, Vasilica „Noul an era privit nu atât ca semn al succesiunii calendaristice, cât ca un salt, ca o

renaştere totală a întregii firi. Nefiind o simplă trecere liniară, ci o adevărată schimbare ontologică de nivel, el devenea un început absolut. Pentru mentalitatea arhaică, orice nouă apariţie reia, pe

un plan sau altul al fiinţei, creaţia primordială a universului. (

vechea perioadă, care şi-a epuizat toate resursele de energie. Aceasta devine sinonimă cu

Cufundarea în instinct, ruperea oricărei ordini permite

forţelor demonice, până acum ţinute în frâu, să invadeze lumea.” 1 „Repetând un anumit scenariu (care reprezintă actul mitic al creaţiei) sau anumite cuvinte, omul dobândeşte putinţa de a influenţa mersul lucrurilor.” 2 „Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată cu virtuţi apotropaice ieşite din comun.” 3 În spatele acestor practici se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice şi Zeului Tată indo-european, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăşteau printr-un rit funerar(acvatic, incinerare, înhumare) s-a ajuns la colindatul de astăzi care aduce credincioşilor numai vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu la solstiţiul de iarnă, întrucât părinţii Bisericii au fixat moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.” 4 O serie de informaţii privind natura acestor practici, dar şi unele sugerând posibila origine a acestora, le putem obţine din analiza etimologică şi istorică a termenului colindă. Un prim nivel interpretativ ne aduce în lumea sărbătorilor romane. „Romanii numea calendae primele zile ale fiecărei luni.” 5 În primele zile ale lunii ianuarie se celebrau Kalendae Januarii, marcate prin chefuri şi ospeţe, precum şi Vota, în cinstea împăratului. Latinescul Calendae pare a fi termenul din care a derivat colinda. De asemeni pare să fi încorporat şi unele influenţe din alte practici romane similare, cum ar fi Brumalia (celebrată între 24 noiembrie şi 17 decembrie, numite şi Micile Dionisiace) sau Saturnalia (celebrată între 14 decembrie şi 23 decembrie, simbolizând reîntoarcerea la „vârsta de aur”), dar şi a unora de cinstire a sufletelor morţilor, celebrate în aceleaşi perioade, cum ar fi Compitalia sau Larentalia. Însă aceasta este doar o primă fază a evoluţiei etimologice, care a dat ca rezultat iniţial pe teren românesc termenul corindă, întrebuinţat până la înlocuirea cu actualul colindă. Odată cu adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo- bizantine forma aceasta iniţială corindă a fost supusă unei influenţe din partea termenului slav coleda, originar la rându-i tot din latinescul calendae. „Termenul astfel obţinut (din amalgamarea celor două variante: corindă şi coleda), „colindă”, a restrâns aria de circulaţie a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit.” 6 Cele două faze ale evoluţiei etimologice par avea similitudini şi în evoluţia practicii. Iniţial primită, în formele oficiale, după colonizarea romană, se

haosul care a precedat geneza lumii. (

Noul an apare în opoziţie cu

Brezaia, Capra, Cerbul, Ursul

),

)

)

dezvoltă şi se altoieşte cu elemente slave care o şi transfigurează. Viaţa comunităţii rurale se desfăşoră în tiparele culturii tradiţionale în care un loc important îl ocupă tradiţiile şi obiceiurile. În acest sens, sărbătorile cu prilejul solstiţiului de iarnă sunt bogate în semnificaţii şi simboluri. Obiceiul popular al colidelor trăieşte intens în Seara de Ajun, în zilele de Crăciun şi de Anul Nou. Colindele sunt influenţate atât de conceptele bisericeşti, cât şi de vechile practici pre-creştine şi sunt cântate din casă în casă de cître cetele de colindători pentru a vesti sărbătoarea şi a ura de bine gazdelor sau celor care ce deschid uşa. Scenariul colidatului se desfăşoară după anumite reguli şi are o simbolistică care se pierde în vreme. Cetele de colindători reprezintă: „anturajul divinităţii care moare şi renaşte simbolic la sărbătorile solstiţiului de iarnă (Crăciun, Anul Nou). La începutul lunii decembrie, de obicei la Sf. Nicolae (6 decembrie) se începea oraganizarea cetelor de feciori care urmau să colinde la sărbătorile de Crăciun. Organizaţi pe părţi de sat, feciorii îşi alegeau un conducător numit, de obicei, Vătaf, şi o gazdă unde duceau o viaţă comunitară în perioada sărbătorilor de iarnă (dormeau, mâncau, petreceau, aduceau lemne din pădure împreună). Cetele de colindători pot colinda singure sau însoţite de o mască zoomorfă îmbrăcată de un fecior. Masca, substitutul divinităţii care se desfată în anturajul său divin (ceata feciorilor) moare violent, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată, la încheierea colindului pentru a renaşte imediat, împreună cu timpul, la Noul An. Numele măştii este preluat, de obicei, şi de Ceata de Colindători: Turca, Cerbul, Capra, Brezaia, Boriţa” 7 . Valoarea simbolică cu o importanţă deosebită pentru comunitate este evidentă, dincolo de scopul paideutic, de iniţiere a feciorilor în viaţa comunităţii, desemându-le un rol important (deci o responsabilitate socială). Ei săvârşesc gesturi prin care „răul” este evacuat simbolic din viaţa comunităţii rurale, instaurându-se ab initio o nouă ordine, un nou timp sacru în cel profan. Colindele devin astfel instrumente prin care însăşi sărbătoare se înfăptuieşte. Deşi colindele, în mare parte, sunt asemănătoare pe tot cuprinsul ţării, există şi unele aspecte diferite în funcţie de regiunea de provenienţă sau prefetrinţa pentru anumite colinde. În Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Dobrogea, se merge cu Moş – Ajunul sau la colindeţi / colindeţe. În Banat şi în Crişana şi unele părţi din Transilvania se foloseşte denumirea de piţărăi (pentru colindători), iar în Bihor se foloseşte verbul a cucuţa, pentru a colinda. Colindele reprezintă un text cântat sau strigat de către ceata de colindători, uneori folosindu-se măşti, recuzită, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice cu scopul de a vesti moartea şi naşterea divinităţii adorate sau de a face urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an, în special căsătoria fetelor, etc. După cum se poate observa din tematica abordată, ele comportă o anumită tipologie. Astfel sunt colindele de sorginte precreştină utilizează, în general o mască zoomorfă (ceb, taur, leu, porc) 8 şi celebrează moartea şi naşterea simbolică a divinităţii substituite de mască (capră, turcă, cerb, etc.), colindele bine organizate ierarhic în care cei care le interpretează au drepturi şi obligaţii stabilite prin jurământ (Căluşarii, Goana rusaliilor), colindele în care se utilizează anumită recuzită ritualică: steag (Drăgaica, Căluşarii), sorcova (de Anul Nou), plugul, buhaiul, bice, clopoţei, tălăngi, etc., colindele pot fi însoţite de muzică interpretată la diferite instrumente şi după modul de interpretare al textului, colindele pot fi cântate de membrii cetei (colindul feciorilor), aclamate (Pluguşorul, Semănatul), strigate (Focul de Sâmedru, Arezanul Viilor) sau se reduc la simple cuvinte, care şi-au pierdut sensul în negura timpului. Desigur o clasificare a colindelor este destul de greu de realizat în general, ele fiind împărţite în colinde cu caracter religios şi colinde profane sau lumeşti 9 . Colindatul se încheie cu primirea darului din partea gazdelor, de obicei din partea fetei de măritat sau cu un joc la care participă toţi. În continuare exemplificâm cu o colindă destul de cunoscută „Sculaţi gazde, nu dormiţi”, oferind mai multe variante, sub care aceasta este cunoscută 10 . Astfel Colidătorii vestesc gazdei şi gazda se pregăteşte pentru primirea lui Moş Crăciun. Pârăul botezului. Plata colindatului:

De, lasă-ne gazdă-n casă, Dimineaţa lui Crăciun, Că de-aseară Stăm pe afară, Dimineaţa lui Crăciun, Şi m-o nins şi m-o plouat; Vreme bună înc-o fost, Crucea-n cer înc’ s-o întors, Să cate pe fiul sfânt L-o cătat Şi l-o aflat În iesle pe flori de fân. Unde Dumnezeu năşte (a), Pajişte verde creşte (a), Din plociuni făclii arde (a) Din grădele Luminele, Din păiţe Luminiţe! Să fii, gazdă, sănătoasă, Să plăteşti colinda noastră C-un colac de grâu curat Cât rotiţa plugului, S-umple straiţa pruncului. Dă, Doamne, gazdei noroc; Rupe-un fir de mintă creaţă. Doamne, dă gazdei vieaţă! Altă variantă este:

Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Sculaţi voi, români plugari, Din ţara (cea ţar-a) lui Traian! Dar sculaţi şi slugile, Să măture curţile. Popa-n slujbă a intrat, Slugile că s-or scula, Curţile or mătura. Ici în deal, colea în vale, Iată soarele răsare. Sf. Soare – a răsărit Şi pe noi ne-a-mpodobit Cu podoaba traiului, Cu făclia raiului” Şi la anul să trăiţi, Să vă găsim înfloriţi!

Altă variantă se prezintă sub forma:

Sculaţi gazde, nu dormiţi, Că vă vin colindători, Pe la uşi, pe la cetori, Sara pe la cântători. Nu v-aducem nici un rău, Făr’ pe bunul Dumnezeu,

Mititel Şi-nfăşăţel, De la uşă pân’ la masă Faşă albă de mătasă, La Maica Precesta-n braţă Cine şeade după masă? Crăciun şi cu Crăciuneasă Şi cu Ion Sânt Ion Nănaşul lui Dumnezeu. Tot cinsteşte, Şi măreşte, Din pahar nu mai găteşte. În fundul paharului, Scrisă-i frunza iadului Şi-n toarta paharului Scrisă-i floarea raiului Şi-n gura paharului Scrisa-i luna Şi lumina Şi soarele şi căldura. Dac-aveţi v-o fată mare, Ca s-aprind o lumânare, Ca noi stămu de-a mirare. Aşternutu-i de parale, Căpătâiu-i de rublele, Noi venim de la domnie, De la domni, de la domnie De la dalbă-mpărăţie Şi v-aduce-acest om bun, Şi v-aduce el o veste Şi v-aduce o dreptate Să ia ţara jumătate,

Să facă dalbă cetate, Dar cetate un’ s-o facă? Ia s-o facă-ntr-un picior, Să le steie-ntr-ajutor. În mijlocu de cetate, Este-un leagăn de mătasă, Dar în leagăn cine doarme? Cuconaşu, Boieraşu. Bate vântu ş-abureşte, Leagănu nici se clăteşte, Bate vântu şi abura, El atunci că se scula Şi din gur-aşa zicea:

- Sculaţi-vă slugile,

Să măture curţile Cu poalele supniţpă Cu vârvu cosiţelor. La mulţi ani cu sănătate, Că-i mai bună decât toate!

Unii cercetători ai colindului consideră că acesta este totodată şi reprezentant al tradiţiei dar şi un exponent al timpului în care are loc. Această constatare este vizibilă nu doar la nivel semnatic, când întâlnim în colinde cuvinte al căror sens nu îl mai cunoaştem, dar şi prin noile

ritualuri sau scenarii cu ocazia colindatului. Colindul şi-a pierdut semnificaţia sacră, ritualică pe care a avut-o la începuturi, el a devenit un instrument pecuniar prin care unii urmăresc să îşi completeze veniturile de sărbători. Într-un fel acest fapt reprezintă de fapt societatea, dacă

dacă au fost

înlocuite

reprezintă un proces care se contruieşte şi reconstruieşte continuu în funcţie de anumite date ontologice. Pe de altă parte efortul susţinut al oamenilor de a deveni mai buni este evident emisiunile TV abundă în gesturi şi campanii umanitare, oamenii işi deschid mai uşor buzunarele

vechile valori au fost substituite, întrebarea este cu ce au fost

Colindul face parte din indentitatea noastră colectivă de aceea acestă tradiţie

în faţa cerşetorilor în această perioadă şi animaţi de acest spirit festiv primesc cu colinda

.

.

1 Coman, Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, pag.22

2 Comloşan, Doina, Folclor românesc – Note de curs şi seminar, Timişoara, 1983, pag.99-100

3 Coman, Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, pag.24.

4 Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an / Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997,

pag.48

5 Brătulescu Monica, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, pag. 15

6 Brătulescu, Monica, op. cit., pag.15.

7 Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc dicţionar, Editura Enciclopecică, Bucureşti, 2001, p. 43 - 44

8 Ion Ghinoiu observă că există o similitudine între colindele vechi, precreştine şi cântecele de înmormântare:

„Colindele vechi, precreştine, care descriu moartesa violentă a divinităţii cu chip de Cerb, Taur, Leu, Porc, au elemente comune cu Cântecele funerare de la moartea oamenilor. ” Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc dicţionar, Editura Enciclopecică, Bucureşti, 2001

9 Tudor Pamfile clasifică colindele în funcţie de tematica lor astfel: Colinde care vestesc gazdei, care se pregăteşte pentru primirea lui Moş Crăciun. Pârâul botezului. Plata colindului; Isus Hristos şi Sf. Ioan; Dumnezeu, Sf. Ioan şi gazda împărăţesc raiul; Răstignirea; Sf. Ioan şi porumbelul (sau altă vietate); Maica Domnului şi Fiul; Fuga Maicii Domnului; Maica Domnului Deznădăjduită; Vânzarea lui Iosif; Sfânta Vineri; Sf. Nicolae; Dumnezeu la sărac şi la bogat; Sfârşitul lumii; Mioriţa; Feciorii buni ai gazdei; Floarea cea mare; Gazda cu cirezi şi alte averi; Ciobanul mânios; Vameşii şi altele. Cf. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, pag. 298 – 334. 10 Variantele colindei sunt luat din lucrarea: Sărbătorile la români: studiu etnografic / Tudor Pamfile, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, pag. 298 – 304.

Bibliografie:

Brătulescu Monica, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981 Ursu, Nicolae, Folclor muzical din Banat şi Transilvania (300 de colinde, cântece şi jocuri), Ed. Muzicală, Bucureşti, 1983 Bocşa, Ioan (coord.), Colindele româneşti, Media Musica, Cluj- Napoca, 2003 Coman, Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980 Comloşan, Doina, Folclor românesc – Note de curs şi seminar, Timişoara, 1983 Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc dicţionar, Editura Enciclopecică, Bucureşti, 2001 Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an / Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997