Evolutia vietii politice (partidele politice) in Marea Britanie.

n urma participrii la primul rzboi mondial Marea Britanie a suferit importante pierderi, pe
multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de mori i circa 1,5 milioane de rnii se vor aduga dezorganizarea n plan economic, acute probleme sociale, dar i tensionarea strilor de lucruri din Irlanda, India, Egipt i Palestina. Pe plan politic intern, la sfarsitul razboiului a avut loc o regrupare a fortelor, manifestata prin scaderea importantei partidului liberal si cresterea rolului conservatorilor pe scena vietii publice. In acelasi timp, numerosi intelectuali si mici burghezi au ingrosat randurile partidului laburist, care va deveni astfel principala formatiune politica de opozitie. Insa alegerile parlamentare din 14 decembrie 1918, alegerile kaki", cum au rmas n memoria colectiv datorit impactului pe care rzboiul l-a avut asupra lor se incheie cu victoria coalitiei conservatorilor si a aripii partidului liberal condusa de David Lloyd George. Cu toate acestea, din 10 ianuarie 1918 pana la 19 octombrie 1922 Marea Britanie va fi guvernata de un cabinet de coalitie, condus de Lloyd George, in care au fost cuprinsi, pe langa liberali si conservatori, si cativa lideri ai partidului laburist. Curand, guvernul va fi confruntat in interior cu puternice miscari sociale (greve si demonstratii de masa in Scotia, grevele muncitorilor textilisti) si cu probleme dificile in cadrul imperiului, ca urmare a declansarii unor miscari de eliberare nationala in Irlanda, India, Egipt, Palestina, Afganistan. Criza din 1921 a inrautatit si mai mult situatia materiala a muncitorilor, ingrosand considerabil si numarul somerilor, de la 1.000.000 in ianuarie la peste 2,5 milioane in luna iulie. Dupa depresiunea care a urmat crizei din 1921 si care a durat aproape 2 ani, Marea Britanie inregistreaza apoi o perioada de redresare economica, insa destul de lenta, astfel incat abia in 1929 volumul productiei industriale si al comertului intern va depasi nivelul din 1913. Dar din cauza unor esecuri in chestiuni importante de politica externa, Lloyd George va fi aspru criticat de catre conservatori, care s-au retras din coalitia parlamentara. Lipsit de sprijinul lor, el este nevoit sa-si dea demisia la 14 octombrie 1922. Succesorul sau, liderul conservator Bonar Andrew Law, a organizat alegeri generale la 15 noiembrie 1922, asigurandu-si o majoritate absoluta in parlament: 344 mandate pentru conservatori, fata de cele 138 laburiste si 117 ale liberalilor. In mai 1923, fiind destul de bolnav, Bonar Law a fost inlocuit la sefia guvernului de un alt lider conservator, Stanley Baldwin. Pe plan intern, o atentie speciala a fost acordata politicii vamale, intrucat Baldwin vedea doar in protectionism singurul remediu al somajului. Primii care au manifestat o ostilitate fata de aceasta

politica au fost liberalii, partizani convinsi ai liberului schimb, ba chiar si unii membri ai propriului sau cabinet ministerial. In fata unei opozitii crescande, guvernul conservator n-a mai avut decat alternativa alegerilor anticipate, fixate pe ziua de 6 decembrie 1923. Desi in urma acestora conservatorii au ramas pe mai departe grupul cel mai numeros in parlament, ei au pierdut totusi aproape 100 de locuri in favoarea laburistilor si liberalilor. Intrucat si acum mai persistau disputele politice dintre conservatori si liberali cu privire la chestiunea protectionismului vamal, impiedecandu-se astfel formarea unui cabinet de coalitie, in final aceasta sarcina va reveni partidului laburist, care sub conducerea lui Ramsey MacDonald va infaptui intre 24 ianuarie-4 noiembrie 1924 prima guvernare laburista. Temerile burgheziei fata de aceasta guvernare nu s-au justificat, caci nu au avut loc nici nationalizari si nici nu s-a introdus controlul muncitoresc in intreprinderi. Au fost insa luate unele masuri in favoarea maselor largi ale populatiei: marirea investitiilor statului in construirea de locuinte muncitoresti, sporirea alocatiilor pentru someri si a ajutoarelor sociale pentru invalizi si batrani. Dar nici laburistii n-au putut lichida somajul, spre nemultumirea celor peste 1.000.000 de someri recenzati in Marea Britanie la inceputul anului 1924. Premierul Ramsay MacDonald era liderul unui cabinet n care portofoliul de interne era deinut de Arthur Henderson, fost oelar. La 8 august, guvernul MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia Sovietic pe baza principiului naiunii celei mai favorizate. Documentul va fi puternic criticat de conservatori i liberali, mai ales c Marea Britanie era prima putere capitalist important care recunotea regimul sovietic. Pe acest fundal, campania electoral va fi puternic influenat de scrisoarea lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, n care liderul sovietic ddea instruciuni n numele Internaionalei III Comuniste pentru desfurarea revoluiei n Anglia. Documentul a produs o vie emoie, astfel c alegerile din 29 octombrie au fost ctigate n mod categoric de conservatori. Stanley Baldwin formeaza la 7 noiembrie 1924 un cabinet conservator (pana in 4 iunie 1929), in care patronatul britanic si-a pus mari sperante, atat in privinta cresterii economice (masuri protectioniste, etalonul aur), cat si de limitare a revendicarilor muncitoresti, iar la 21 noiembrie Baldwin a denunat, tratatul cu Rusia Sovietic semnat de MacDonald. Protejandu-i pe proprietarii de mine, guvernul conservator a amplificat insa nemultumirile sociale si salariale ale minerilor, sperand totusi ca diferendul va fi aplanat prin tratativele sindicatelor cu patronii. Toate demersurile au fost in zadar si, neavand alta alternativa, comitetele executive sindicale au lansat chemarea le greva generala, declansata la 3 mai 1926. In zilele urmatoare, alaturi de mineri, au incetat lucrul, intrand in greva, circa 6 milioane de muncitori din transporturi, caile ferate, din industria constructoare de masini, tipografii s.a., paralizand aproape

intreaga viata economica a tarii. Dar la 12 mai, datorita pactizarii unor lideri sindicali cu patronatul, Consiliul general al sindicatelor decide incetarea grevei generale. Doar minerii, nesocotind decizia, au continuat cu mult curaj greva inca 30 de saptamani, starnind simpatia si sentimentele de solidaritate ale proletariatului din multe tari ale lumii. Dar izbanda asupra muncitorilor grevisti a permis guvernului conservator sa ia o serie de masuri, mai ales impotriva celor care lucrau in mine (care i-au indarjit si mai mult), cum ar fi: reducerea salariilor minerilor si sporirea zilei de munca de la 7 la 8 ore. Un an mai tarziu (la 28 iulie 1927) a fost adoptata legea prin care se interzicea greva generala si greva de solidaritate, precum si apartenenta la sindicate a functionarilor de stat. Cum era si firesc, aceste masuri au fost puternic contestate de cei vizati in mod direct, dar au starnit chiar si oprobiul liderilor laburisti, care isi vedeau interesele lezate, declarand public ca vor anula legea respectiva dupa revenirea la putere. Cu timpul, politica antimuncitoreasca a guvernului conservator a avut drept consecinta scaderea influentei partidului lui Baldwin, si, astfel, la alegerile parlamentare din 30 mai 1929 victoria sa revina laburistilor, care vor forma cel de-al doilea lor guvern, la 8 iunie 1929, condus de R. MacDonald. Acesta, pentru a-si asigura sprijinul liberalilor in parlament, a facut unele concesii, renuntand la cateva puncte importante din programul electoral laburist, cum ar fi cele referitoare la nationalizari. Cabinetul lui MacDonald, care a guvernat Marea Britanie pana la 4 august 1931, a fost confruntat din plin pe plan intern cu dificultatile provocate de marea criza economica din anii 1929-1933. Astfel, regresul atinge domeniile de varf ale industriei engleze. Cum era si firesc, inrautatirea conditiilor de viata ale maselor, care suportau din greu poverile crizei economice, au amplificat nemultumirile sociale si conflictele de munca. In 1930, , au avut loc 442 de greve, iar in 1931 un numar de 420. In anul urmator se vor desfasura numeroase marsuri ale somerilor, culminand cu marele mars al foamei de la Londra (22 ianuarie-6 martie 1934). Datorit crizei economice, dublat de una financiar, guvernul va fi nevoit s i depun mandatul. Totui, MacDonald va mai conduce o echip guvernamental ntre 25 august i 27 octombrie 1931, de aceast dat susinut n Parlament de o larg coaliie n care intrau, pe lng laburiti, conservatori i liberali. Iniiativa premierului a generat ns o ruptur n propriul partid, vechii laburiti proclamndu-l drept ef al gruprii lor pe Arthur Henderson. Totui, alegerile din 27 iulie 1931 iau dat dreptate lui MacDonald, coaliia condus de el obinnd o majoritate zdrobitoare. In consecin, s-a format un nou guvern pe aceleai baze ca precedentul, condus tot de Ramsay MacDonald, care a condus Anglia pn la 7 iunie 1935. Lui i-a succedat o alt coaliie de uniune naional condus de aceast dat de Stanley Baldwin, avndu-l pe Samuel Hoare titular la Externe.

Cei aproape doi ani de guvernare Baldwin au fost marcai de moartea regelui George V la 20 ianuarie 1936. Dup retragerea lui Baldwin din fruntea cabinetului, premier a devenit Neville Chamberlain, la 28 mai 1937. ntruct acesta s-a evideniat ca un adept al politicii de conciliatorism n relaia cu Germania i Italia, la 20 februarie 1938, ministrul de externe Anthony Eden, un suporter al ideii de securitate colectiv, i va prezenta demisia, fiind nlocuit cu lordul Halifax. Abia la 31 martie 1939, Chamberlain va face un pas decisiv spre o nou atitudine n relaia cu Hitler. Atunci, Marea Britanie a decis s dea garanii Poloniei, apoi i Greciei i Romniei, cu sperana c astfel se va crea un front al pcii n care va fi atras inclusiv Uniunea Sovietic. Eecul politicii conduse din cabinetul situat n Downing Street s-a concretizat n imposibilitatea de a ajunge la o nelegere cu Uniunea Sovietic, Hitler dovedindu-se o dat n plus mai pragmatic, i n declararea strii de rzboi ntre Marea Britanie i Germania, la 3 septembrie 1939. Totui, abia dup ce n fruntea guvernului va veni Winston Churchill, guvernul englez va rectiga sprijinul opiniei publice britanice i va fi capabil s reziste timp de un an singur n faa agresiunii fasciste din Europa.