Sunteți pe pagina 1din 22

Asist. univ drd.

Sergiu Bălţătescu

Sociologia culturii
Note de curs
Partea I
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 2

CUPRINS
CUPRINS......................................................................................................................2
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 22................................................2
I. O istorie terminologică a teoriei culturale ...............................................................4
1. Termenul de cultură: o comparaţie între dicţionare...................................... ...............4
2. Geneza şi dezvoltările conceptului de cultură......................................... ......................5
II Sensul standardizat de cultură.................................................................................7
1. Către un concept standard de cultură.......................................................................... ..7
2. Decentrarea perspectivelor: cultura cotidiană............................................... ...............8
III. Şcoli şi curente în studiul culturii (1)..................................................................10
(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)................................................10
1. Şcoala antropologiei culturale britanice............................................... .......................10
2. Evoluţionismul clasic....................................................................................... ..............11
Morgan, Lewis Henry (1818–1881) ................................................................................................11
Tylor, Sir Edward Burnett (1832–1917) ..........................................................................................12
3. Difuzionismul .................................................................................................... ............12
4. Cotitura metodologică în antropologia culturală......................................... ...............13
5. Şcoala funcţionalistă................................................................................................. .....13
Radcliffe-Brown, Alfred Reginald (1881–1955) ............................................................................14
Malinowski, Bronislaw Kaspar (1884–1942) .................................................................................14
IV. Şcoli şi curente în studiul culturii (2)...................................................................16
(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)................................................16
1. Şcoala cultură şi personalitate......................................................................... .............16
Benedict, Ruth Fulton (1887-1948) ................................................................................................17
Mead, Margaret (1901–1978)..........................................................................................................17
2. Antropologia simbolică............................................................................................... ...17
V. Standardizarea sensului culturii în antroplogie ...................................................19
(după Bodley, 1994).....................................................................................................19
1. Despre inventare de conţinuturi culturale..................................................... ..............19
2. Universalitatea culturii................................................................................................. .21
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................22
Sergiu Bălţătescu 3
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 4

I. O istorie terminologică a teoriei culturale

1. Termenul de cultură: o comparaţie între dicţionare


Etimologia termenului de cultură: introdus în 1430 din latinescul cultura, care
înseamnă "cultivare" sau "tending". Oxford English Dictionary traseaza noul sens de
cultură ca “cultură înaltă” până în 1920.
(nn. Random House Webster’s Ellectronic Dictionary , version 1.0/1992:
cul-ture (kul'chuhr) n., v. <-tured, -tur-ing>

Random House Webster’s Ellectronic traducerea (S.B.)


Dictionary (versiunea engleză)
1. artistic and intellectual pursuits and 1. Preocupările şi produsele artistice
products. şi intelectuale
2. a quality of enlightenment or 2. Calitate ţinând de educaţie sau
refinement rafinament care apare din luarea de
arising from an acquaintance with and cunoştinţă şi preocuparea pentru ceea
concern for what is regarded as ce este socotit drept excelenţă în arte,
excellent in the arts, letters, manners, litere, maniere, etc.
etc.
3. development or improvement of the Dezvoltarea sau îmbunătăţirea
by education or training. spiritului prin educaţie sau instrucţie
4. the sum total of ways of living built ansamblul modurilor de viaţă
up construite de un grup de oameni şi
by a group of human beings and transmise de la o generaţie la alta.
transmitted from one generation to
another.
5. a particular form or stage of o formă sau stadiu particulare ale
civilization, as that of a nation or civilizaţiei, ca în cazul unei naţiuni
period: Greek culture. sau perioade: de exemplu, cultura
greacă
6. the behaviors and beliefs comportamentele şi credinţele
characteristic caracteristice unui anumit grup
of a particular social, ethnic, or age social, etnic sau de vîrstă: cultura
group: youth culture; the drug culture. tinerilor, cultura drogurilor
7. a. the cultivation of microorganisms, a. cultivarea microorganismelor,
as precum bacteriile şi ţesuturile, pentru
bacteria, or of tissues, for study, studiul ştiinţific, utilizare medicinală,
medicinal use, etc. etc.
b. the product or growth resulting b. produsul sau dezvoltarea care
from such cultivation. rezultă din această cultivare
8. the act or practice of cultivating the actul sau practica cultivării solului;
soil; tillage. plugărie
9. the raising of plants or animals, esp. 9. cultivarea plantelor sau creşterea
with a view to their improvement. animalelor, în special în vederea
îmbunătăţirii lor.
{Random House's Webster Dictionary 1992}
Sergiu Bălţătescu 5

În DEX 1984, sunt date următoarele sensuri ale termenului “cultură”:


1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii
social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor
valori. ■ faptul de a poseda cunoştinţe variate în aceste domenii; totalitatea acestor
cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. □ Om de
cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe universale,
multe şi temeinice.
2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza
producţii mari şi constante; ştiinţa, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji
plantele; □ cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea
plantelor în vederea obţinerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură =
plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc; ■ teren cultivat cu un anumit fel
de plante. ■ creştere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase.
3. Creştere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obţinute pe această cale.
4. (în sintagmă) Cultură fizică = dezvoltarea armonioasă a corpului, prin sport şi
gimnastică, atât pentru întărirea şi menţinerea sănătăţii, cât şi pentru formarea
calităţilor fizice necesare în muncă, sport, etc., la care se adaugă baza materială,
cercetarea ştiinţifică, procesul de formare a specialiştilor; disciplină care se ocupă cu
această dezvoltare; educaţie fizică. - din fr. coulture.
După cum vedeţi, doar o mică parte se regăsesc în DEX...

Se pot spune foarte multe despre diferenţele dintre cele două dicţionare...

Miraglia, L. et. al. atrag atenţia asupra transformării termenului de cultură, înţeles
astfel în American Heritage English Dictionary: “Totalitatea patternurilor de
comportament transmise social, a artelor şi altor produse ale muncii şi gândirii
umane”
“Aţi putea spune că un aspect al culturii americane din ultimii 40 de ani este fascinaţia
pentru cultura însăşi – o fascinaţie care a adus multe schimbări în modul în care
vorbim, ca şi în sensurile cuvintelor folosite în mod obişnuit”
Conceptul de cultură este aşadar un concept reflexiv, caracteristic modernităţii
“Reflexivitatea vieţii sociale modern constă în faptul că practicile sociale sunt
constant examinate şi reformate în lumina informaţiilor venite (incoming) în legătură
cu aceste practici însele, aceasta modificându-le esenţial caracterul”{Giddens 1991}
Pentru o discuţie mai generală, vezi şi afirmaţia: "...cultura de masă din societăţile
modern industrializate, cultura înfiinţată de industriile comunicării de masă şi
loisirului are un număr de trăsături care derivă din sensibilitatea modernă. Acestea
sunt, în primul rând, că experienţa socială este adânc reflexivă...” {Chaney 1994}

2. Geneza şi dezvoltările conceptului de cultură


Sensul iniţial: agri-cultură
În franceza evului mediu, termenul cultură însemna cultul religios. Se spunea
“couture” sau “coture” pentru a numi un cult arat şi însămânţat; verbul “colturer” sau
“couturer” denumeau acţiunea de a cultiva pământul. Termenii “coultiveure”,
“cultivure”, “cultivoure”, “cultivoison” erau folosiţi în sensul culturii solului. Se pare
că abia în secolul XVII “cultură” ajunge să însemne munca pământului şi, prin
extensie sau prin analogie, este întrebuinţată şi în expresii precum “cultura literelor”,
“cultura ştiinţelor”.{Rocher 1968}
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 6

Iluminismul dă astfel un sens secund termenului de cultură, acela de a desemna modul


general de formare a spiritului. “În această epocă, aşadar, termenul “cultură” ajunsese
să denumească progresul intelectual al unei persoane progresul progresul intelectual
al unei persoane ori munca necesară penru un astfel de progres"
Tradus în germană de către von Irwing, Adelung şi colegii lor, termenul de cultură a
căpătat un sens mai extins, iarăşi prin analogie, numind progresul intelectual şi social
al omului în general, al colectivităţii, al omenirii. Astfel a dobândit pentru prima oară
o conotaţie colectivă. Însă a continuat să conţină ideea unei mişcări înainte, a unei
ameliorări, a unei deveniri.
Originea cuvântului cultură - Germania, unde a fost folosit pentru prima oară în studii
de "istorie universală" - de fapt nişte vaste fresce ale istoriei lumii de la începuturi şi
până în acea perioadă, din care răzbătea un puternic iz evoluţionist. Termenul de
cultură a fost pus în conjuncţie cu progresul, identificându-se anumite faze prin care
trece omenirea. (fazele succesive erau denumite culturi) {Rocher 1968}
Jacob Burkhard (autorul faimoaselor Consideraţii asupra istoriei universale, recent
traduse) clarifică şi mai mult această asociere între studiul culturii şi cel al societăţii.
În Cultura renaşterii în Italia, el vorbeşte despre cultură ca formă înaltă de
sociabilitate, întărind constatarea că “reflecţia asupra culturii coincide cu cu punerea
problemei societăţii”. {Valade 1998}
În spiritul aceluiaşi tip de reflecţie asupra culturii, Herder protestează împotriva
universalismului culturii iluministe franceze, accentuând pe ceea ce numeşte “spritul
naţional” (Volkgeist), încarnat prin intermediul limbii, de popor (Volk)...
De sorginte germană este astfel polaritatea dintre civilizaţie (concepută ca partea
exterioară, universal umană a culturii), şi cultură (înţeleasă ca mediu distinctiv,
indisolubil legată de naţiune, de popor, prin care acesta se deosebeşte şi se manifestă
în lume) Această distincţie, pe care Norbert Elias o pune pe seama situaţiei radical
diferite a cercurilor evoluate ale clasei mijlocii din Germania în raport cu cea din
Franţa (vezi fragmentul Cultură şi civilizaţie, publicat în {Lallement 1998}, p. 60), a
dat naştere unei întregi serii de dezbateri, pe de-o parte asupra specificităţii naţionale a
fenomenelor culturale, iar pe de altă parte asupra raportului cultură/civilizaţie. (Pentru
o discuţie mai detaliată, vezi şi {Dumont 1995}
Dezbaterea asupra problemei culturii în termenii modernităţii ridică problema unei
alte analogii: între cultură şi excelenţă. Discursul modern asupra culturii aduce
conceptul în sfera idealităţii Cultura, aşa cum este întrupată în Universitate, este
excelenţa însăşi. Ea oferă imaginea idealizată a “celui mai bun sine” {Botting
1997}{Arnold 1905} Botting explică această asociere prin concurenţa a doi factori:
discursul cultural al modernităţii şi pragmatismul anglo-saxon. În fapt, în ceea ce
priveşte discursul cultural, ideea de excelenţă este, spune I. Bădescu, rezultatul
scindării petrecute în spiritul modern între “ datul accesibil ştiinţei – generalul,
legicul, etc. – şi datul obişnuit “derizoriul”, “comunul”, “fenomenul” etc.” {Bãdescu
1993} Astfel, preocuparea modernă pentru totalitate (sintetizată în vechiul imperativ
Voltairian “cultivons notre jardion”) lasă loc cultivării extraordinarului, eroicului.
Spiritul modern, spune Vattimo, este obsedat de “depăşire” dar, arată el în aceeaşi
lucrare, Nietzche fost primul care a înţeles că tocmai fiind o categorie tipic modernă,
aceasta nu poate determina o ieşire din modernitate {Vattimo 1994} Este vorba de
varianta transversală a noţiunii iluministe de progres, condiţionare ideologică ce se va
prelungi şi în conceptul de “alteritate” esenţial antropologiei culturale.{Vattimo 1994}
Acest regim al modernităţii se caracterizează deci prin negarea cotidianului, înţeles în
sensul de banal, neimportant. “din această zonă tematică a termenului de cultură s-a
născut întreaga temă a bovarismului”{Bãdescu 1993}
Sergiu Bălţătescu 7

II Sensul standardizat de cultură

1. Către un concept standard de cultură


Operaţiunea de standardizare a termenului de cultură începe în secolul al XIX-lea, o
dată cu marile şcoli antropologice. Astfel, C. Taylor , într-o definiţie care se consideră
a fi punctul de plecare a antropologiei culturale [Valade, 1998 #4], desemnează prin
cultură “acel ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele religioase, arta,
morala, moralei, obiceiurile şi celelalte atitudini şi uzanţe pe care le deprinde omul ca
membru al societăţii” (Primitive Culture, 1871) Şcolile etnologiste aduc aşadar
conceptul de cultură în sfera totalităţii experienţei umane, ceea ce înseamnă
deopotrivă detaşarea de sfera ideală, ca şi de cea normativă a studiului ştiinţific al
societăţii [Valade, 1998 #4]
Acestei concepţii, dominante în şcoala etnologisă, i se circumscriu toate definiţiile
următoare:

2. – Această moştenire socială este conceptul cheie al antropologiei culturale. Îl


numim de obicei cultură (...). Cultura cuprinde tehnicile, obiectele fabricate,
procedeele de fabricaţie, idei, moravuri şi de valori moştenite.
Malinowski, 1931.

3. – Cultura constă în mijloacele tradiţionale de rezolvare a problemelor (...).


Cultura (...) se compune din răspunsuri acceptate pentru că au obţinut succesul; pe
scurt, cultura constă în soluţiile învăţate ale problemelor (learned-problems
solutions).
Forde, 1942.

4. – Aspectele culturale ale unui univers supra-organic cuprind semnificaţii, valori,


norme, interacţiunile şi rudenia, grupările mai mult sau mai puţin coerente (sisteme
sau congeres), maniera lor de a se concretiza în acţiuni caracteristice sau alte
vehicule într-un univers socio-cultural empiric.
Sorokin, 1947.

5. – Cultura reprezintă maniera de a trăi a unui grup.


Maquet, 1949.

6. – Cultura poate fi considerată ca această parte a mediului înconjurător care este


creată de om.
Kluckhohn, 1949.
Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn, Culture. A Critical Review of Concepts and
Definitions, Cambridge (Mass.), Papers of the Peabody Museum of American
Archaeology and Ethnology, Harvard University, XLVII, no 1, 1952.

7. – Numim cultură întreg ansamblul etnografic care, din punct de vedere al


anchetei, prezintă, în raport cu altele decalaje semnificative. Dacă se încearcă să se
determine decalajele semnificative între America de Nord şi Europa, ele vor fi
tratate ca nişte culturi diferite; presupunând că ne interesează deosebirile
semnificative între, să zicem, Paris şi Marsilia, aceste două ansambluri urbane vor
putea fi constituite provizoriu ca două unităţi culturale. Obiectul ultim al cercetărilor
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 8

structurale fiind constantele legate de asemenea decalaje, vedem că noţiunea de


cultură poate corespunde unei realităţi obiective, rămânând totuşi funcţie de tipul de
cercetare considerat. Aceeaşi colecţie de indivizi, cu condiţia ca ea să fie dată
obiectiv în timp şi spaţiu, ţine simultan de mai multe sisteme de cultură: universal,
continental, naţional, provincial, local, etc.; precum şi familial, confesional, politic,
etc.
Totuşi, în practică, acest nominalism n-ar putea fi împins până la capăt. De
fapt, termenul de cultură este folosit pentru regruparea unui ansamblu de decalaje
semnificative ale căror limite, aşa cum demonstrează experienţa, coincid
aproximativ.
Faptul că această coincidenţă nu este niciodată absolută şi că ea nu se produce
niciodată la toate nivelurile ăn acelaşi timp, nu trebuie să ne interzică să utilizăm
noţiunea de cultură; ea este fundamentală în etnologie şi are o valoare euristică
identică cu aceea de izolat în demografie. Logic, cele două noţiuni sunt de acelaşi
tip. De altfel, chiar fizicienii ne încurajează să păstrăm noţiunea de cultură, căci iată
ce scrie N. Bohr: “ deosebirile tradiţionale (ale culturilor umane) se aseamănă în
multe privinţe cu modalităţile diferite, însă echivalente, în care poate fi descrisă
experienţa fizică(1939, p.9).

8. În ceea ce ne priveşte, vom defini exclusiv planul cultural ca plan al simbolurilor,


afectelor, cognitive şi conative, care pun în relaţie cu lumea, societatea şi pe el
însuşi într-o civilizaţie dată. Dezvoltarea culturală ar fi azi o punere în valoare a
acestor resurse simbolice în scopul de a permite individului să stăpânească mai bine
natura, respectând-o în acelaşi timp, să participe mai bine la societate ştiind în
acelaşi timp să fie fericit. Astfel, dezvoltarea culturală, fără să se confunde nici cu
dezvoltarea societăţii, nici cu cea a personalităţii, nici cu cea a economiei, ar fi
determinată de acestea, determinându-le în acelaşi timp.
J. Dumazdier şi A Ripert, Loisir et culture, Paris,
Le Seuil, 1966, p 33.
Sursa: ; Crubellier, Histoire culturelle de la France, A. Colin, 1974, p. 19-20.
[apud /Ferreol, 1996 #46]

O altă definiţie:
9. Matsumoto (2000) “un sistem dinamic de reguli – explicite sau implicite –
stabilite de grupuri în scopul de a-şi asigura supravieţuirea, implicând atitudini,
valori, credinţe, norme şi comportamente, împărtăşite de un grup dar găzduite
(harbored) în mod diferit de fiecare unitate specifică în cadrul unui grup,
comunicată de-a lungul generaţiilor, relativ stabila dar cu potenţialul de a se
schimba de-a lungul timpului” (apud Ratzlaff, C et al., 1999)

Dezvoltările ulterioare aduc cu ele o specializare morfologică în studiul culturii.


Astfel, sunt identificate elemente culturii “mituri, noţiuni, idei, imagini, modele, teme,
configuraţii, răspândite în arii determinate, împărtăşite de anumite părţi (straturi) ale
populaţiei, ceea ce a permis clasificări noi ale culturii: cultură religioasă, ştiinţifică,
artistică, cultură populară sau “de elită”, “savantă” etc...”

2. Decentrarea perspectivelor: cultura cotidiană


Sergiu Bălţătescu 9

Faza la care asistăm acum este pregătită de mai multe elemente:


- specializarea extrem de ridicată în rândul studiului culturii împărtăşit acum
de numeroase discipline
- criza conştientizării etnocentrismului antropologie
- criza filosofică a secolului XX, care a condus la conceperea, în creuzetul
Cercului de la Viena a tezei relativismului lingvistic
- apariţia mijloacelor de comunicare în masă şi dezvoltarea, în sânul
marxismului occidental dar şi a şcolii critce, unei reflecţii asupra statutului
culturii de masă în societate.
- curentul postmodern în ştiinţele sociale, care a ridicat problema prăbuşirii
narativelor şi a readus obişnuitul în dezbaterea ştiinţifică.

În sociologie, această influenţă poartă două curente:


- etnometodologia
- analiza focauldiană a dominaţiei statale prin intermediul fenomenului
cultural.
Pentru a ilustra această situaţie, voi rezuma constatările lui Alain Touraine:

“Definiţiile culturii, nenumărate începând cu Taylor, sunt atât imprecise,


întrucât nu sunt decât enumerări mai lungi sau mai scurte, cât şi o sursă de confuzie,
întrucât nu ne dau posibilitatea să distingem între cutură şi societate. […] Ele ecplică
de ce nu putem separa ideea de cultură de cea de societate, întrucât definiţia culturii
este exact ceea ce face cu putinţă construcţia unei societăţi unificate care, lipsită de
unitate culturală, ar apărea segmentată şi organizată mai degrabă în jurul diviziunii
muncii. […] Imperiile şi regatele, aducând împreună autoritatea religioasă şi puterea
politică, au acordat cea mai mare însemnătate ideii de cultură… Cultura este deci
inseparabilă de puterea absolută, tradiţională sau monarhică. […] Secularizarea şi
apariţia statelor-naţiuni de genul francez sau britanic, ce au devenit în cele din urmă
democraţii politice, au limitat domeniul şi puterea culturii. Cultura a devenit în mare
măsură cultură de clasă, sau ideologie dominantă, unind interesele şi reprezentările
clasei dominante cu principiile legale şi educaţionale care foloseau la menţinerea
ordinii dominante. Noua situaţie a culturii reflectă […] dezvoltarea individualismului
moral şi diferenţierea sporită a subsistemelor sociale: religie, artă, familie, economie,
care au redus puterea puterii centrale şi deci forţa uinificatoare a culturii. […] Cultura
a devenit din ce în ce mai mult produsă prin voinţă, mai ales în ţările care şi-au cucerit
unitatea naţională în secolul al XIX-lea. În vremea aceasta, intelectualii germani opus
ideea de Kultur celei franceze (sau engleze) de Civilization. Aceasta dovedeşte, mult
mai mult decât orice alt exemplu, Cultura nu este alcătuită doar din valori sau obiecte
simbolice – corespunzând, ala cum credeau Swift şi Montesqieu, din diversitatea
obiceiurilor şi cutumelor – ci este în primul rând constituentul unităţii sociale. […]
Societăţile contemporane, mai ales cele mai implicate în procesul globalizării, sunt cel
mai bine definite de un proces de desocializare a economiei şi de creşterea rapidă a
complexul, mereu în schimbare şi în lărgire, universului tehnologic care nu poate fi
transformat prin intermediul instituţiilor în comportamente şi motivaţii. Prin urmare,
cadrul sociologiei clasice se prăbuşeşte.
Evoluţia care, potrivit lui Tönnies, Durkheim, Linton şi mulţi alţii , ne-a condus de la
comunitate la societate, de la solidaritatea mecanică la cea organică, de la status la
contract, de a atribuire la realizare, sau de la o societate holistă la una individualistă,
pare să se fi inversat. Astăzi, nu mai există un principiu unificator al vieţi sociale”.
{Touraine 1998 }
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 10

III. Şcoli şi curente în studiul culturii (1)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

Şcoala an-
tropologie
i culturale
britanice

Evoluţio- Antropolo
nismul -gia sim-
clasic bolică

Şcoli şi
curente
în
studiul
Şcoala
Difuzio- Cultură şi
nismul personali-
tate

Şcoala
funcţiona-
listă

1. Şcoala antropologiei culturale britanice

Apariţia şcolii antropologiei culturale britanice, care-şi propune studiul


întregului evantai de culturi şi de societăţi ale lumii, este un efect al fazei coloniale în
dezvoltarea omenirii; tocmai de aceea, la început disciplina a avut tendinţa să se
concentreze numai asupra societăţilor non-occidentale şi asupra celor aşa-numite
"primitive".
Ea prezintă elemente comune cu sociologia, dar şi importante contraste. Din
punct de vedere istoric, sociologia a studiat îndeosebi societăţile occidentale, fapt ce a
Sergiu Bălţătescu 11

generat diferenţe metodologice şi teoretice (precum şi de substanţă) între cele două


discipline. Lucrul cel mai important a fost acela că sociologii occidentali, studiind
propria lor societate, au putut să accepte contextul în mod tacit, înainte de a izola
aspecte specifice ca ipoteze în cercetarea empirică.
Antropologii sociali, în schimb, nu au putut lua nimic ca dat, şi au elaborat o metodă
holistică fără ipoteze inadecvate pentru un context impredictibil.
Antropologia s-a dezvoltat din curiozitatea faţă de alte culturi, aşa cum au fost
descrise de către exploratori, comercianţi şi misionari, începând din ultima parte a
secolului al XV-lea. Disciplina s-a constituit ca activitate intelectuală organizată la
jumătatea secolului al XIX-lea, când au fost înfiinţate societăţi ştiinţifice în Franţa,
Statele Unite, Anglia şi Germania.

2. Evoluţionismul clasic

Lewis Henry Morgan şi Edward Burnett Tylor sunt principalii reprezentanţi ai


acestui curent.
În secolul al XIX-lea, evoluţionismul era un curent de gândire bazat pe o
analogie biologică, dar distinct de teoria darwinistă prin natura sa deterministă. Teoria
darwiniană a evoluţiei afirmă că speciile naturale evoluează prin variaţie şi selecţie
naturală, proces care nu reprezintă în mod necesar un progres. Totuşi, potrivit teoriei
evoluţioniste, adoptate de ştiinţa sociala din epoca victoriană, societăţile sunt hărăzite
îmbunătăţirii; schimbarea e progresivă şi conduce la un mai mare grad de civilizaţie şi
la ameliorarea morală a societăţii umane. Asemenea teorii reprezentau elementul
central al abordării societăţii şi vieţii politice în secolul al XIX-lea. Ele au sprijinit
colonialismul şi sunt încă adânc înrădăcinate în gândirea occidentală.
Deşi teoria evoluţionistă în sociologie este atribuită lui Herbert Spencer, e
limpede că a fost luată ca de la sine înţeleasă de autori foarte diferiţi precum Karl
Marx, Friedrich Engels, Émile Durkheim şi V. Gordon Childe. Faptul că ea poate fi
descoperită atât în operele teoreticienilor radicali cât şi în cele ale conservatorilor
indică importanţa culturală profundă a evoluţionismului în gândirea occidentală.

Morgan, Lewis Henry (1818–1881)


Avocat al statului New York al cărui interes privind etnografia americanilor nativi
l-a ajutat să dezvolte un sistem de clasificare a rudeniei (Systems of Consanguinity
and Afinity of the Human Family, 1971) care a dat naştere la o istorie
circumstanţială a familiei şi stat baza lucrării lui Friedrich Engels privind originile
familiei şi statului.
Morgan şi-a propus să analizeze progresul societăţii umane de la starea de
promiscuitate originară la monogamia modernă pe care o consideră baza statului
modern. În Ancient Society, el înfăţişează trei faze în dezvoltarea omenirii:
sălbăticie, barbarie şi civilizaţie. Pentru Morgan, istoria a fost orientată de
imperativul moral, iar legitimitatea statului modern şi relaţiile monogame au fost
coincidente.
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 12

Edward Burnett Tylor este cel care propune o teorie a evoluţiei sociale care
sugera stadii de la animism (vezi totemism) la religie şi monoteism.

Tylor, Sir Edward Burnett (1832–1917)

Este cel dintâi care a predat antropologia socială sub acest nume, la Oxford,
începând din 1884 (deşi nu treminase o universitate).
Numele său e legat în principal de formularea primei definiţii binecunoscute a
culturii.În Primitive Culture (1871), Tylor şi-a adus contribuţia la dezvoltarea
instrumentelor religiei comparate, în special prin teoria despre animism (care există
oriunde există credinţa în demoni, suflet, stafii, demoni, etc.) pe care l-a considerat
forma primordială a religiei primitive. Tylor a fost un adept al teoriei evoluţioniste,
considerând că unele aspecte ale culturii sunt rămăşiţe nefuncţionale ale trecutului,
în timp ce în alte elemente a văzut strategii de supravieţuire.
Acest stil de analiză care a întreţesut practici culturale distincte a contribuit la
dezvoltarea funcţionalismului, ce avea să devină mai târziu prima paradigmă
majoră a antropologiei sociale britanice.

Alte teorii evoluţioniste ale secolului al XIX-lea pretindeau că societăţile


primitive sunt rămăşite ale trecutului îndepărtat în cadrul unei ierarhii a progresului.
După câte se pare, obiceiurile ce nu puteau fi explicate au fost descrise ca
“reminiscenţe”.

3. Difuzionismul
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teoriile difuziunii şi migraţiei au înlocuit
evoluţionismul social şi controversata sa ierarhie a grupurilor de oameni. Asemănările
şi deosebirile dintre culturi spre altele au fost explicate prin răspândirea influenţelor
dinspre unele culturi sau prin mişcarea de populaţii. Difuzioniştii au încurajat
culegerea de obiceiuri în vederea comparării lor, deşi astăzi este larg acceptată părerea
că aceste comparaţii prezintă multe dificultăţi, putând exista doar puţine definiţii
împărtăşite ale fenomenelor inter-culturale.
Teoria difuziunii, dezvoltată în secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea,
în opoziţie cu teoria evoluţionsită, amândouă fiind preocupate de originile culturii
umane. Difuzioniştii precum Robert Lowie (The History of Ethnological Theory,
1937) privesc cultura ca pe un mozaic de trăsături împrumutate, cele superioare
deplasându-se de la centru, precum undele de la o piatră aruncată în lac. Mişcările
acestor trăsături culturale pot fi reconstruite presupunând că trăsăturile cele mai larg
distribuite sunt cele mai vechi.
Unii difuzionişti au căutat să dovedească faptul că cultura umană a apăut într-
un singur loc şi că s-a răspândit de acolo prin difuziune. Similarităţile dintre templele
mayaşe şi piramidele egiptene îi conduc pe antropologi precum W. Perry (1887-1949)
şi Elliot Smith (1871-1937) până la a susţine că Egiptul a fost izvorul culturii umane
(vezi, de exemplu, W. J. Perry, The Growth of Civilization, 1926).
Antropologia a depăşit cu mult această dezbatere, considerând că cele mai
multe trăsături culturale din zone disparate s-au dezvoltat independent, şi criticându-i
pe difuzionişti pentru că au extras din context artefactele culturale. De pildă, în ciuda
faptului că templele mayaşe şi cele egiptene au forme similare, ele îndeplinesc funcţii
Sergiu Bălţătescu 13

religioase complet diferite. Unele din preocupările iniţiale ale difizioniştilor s-au
transmis şi şcolii istorice americană de antropologie.

4. Cotitura metodologică în antropologia culturală


La începutul secolului XX, Bronislaw Malinowski a argumentat că obiceiurile
ar trebui explicate prin funcţia lor curentă; în schimb antropologii postbelici au
respins simplificările funcţionalismului, preferând să interpreteze practicile culturale
după sensul lor curent. Structuralişti precum Claude Levi-Strauss au sugerat că
similarităţile dintre unele culturi vor putea fi explicate mai degrabă prin numărul
limitat de posibilităţi deschise umanităţii decât prin contactul direct dintre societăţi.
Această transformare în teoria antropologică a fost însoţită de o revoluţie a
metodelor de cercetare. Tradiţia timpurie a antropologiei de cabinet e bine
reprezentată de opera lui James Frazer, care a încercat să sintetizeze descoperirile
disparate într-o teorie speculativă a originilor. În general, însă, antropologii
profesionişti de la cumpăna ultimelor veacuri au înlocuit utilizarea de dovezi furnizate
de relatările străinilor cu cele colectate în propriile lor expediţii. Franz Boas i-a vizitat
pe eschimoşii canadieni, Charles Seligman (1873–1940) a ajuns în Noua Guinee. Cu
puţine excepţii, materialul a fost obţinut cu ajutorul traducătorilor prin interviuri
standardizate, existând însă riscul problemelor de traducere şi al pierderii intuiţiilor
unice ale oamenilor înşişi.
Malinowski a fost creditat cu schimbarea fundamentală a metodelor. Până la
mijlocul anilor ‘20, urmând exemplul său, antropologii au fost încurajaţi să trăiască
perioade de un an sau mai mulţi printre oamenii a căror limbă trebuiau s-o înveţe. S-a
pus accentul pe interrelaţionarea diferitelor aspecte ale unei culturi sau pe structura sa
socială, lansând astfel o provocare la adresa istoriei speculative, mai ales că adesea nu
exista nici un document scris. A fost o deplasare de la compararea nediscriminatorie a
caracteristicilor culturale izolate la analiza intensivă şi holistică a unei culturi
întreprinsă de către un specialist de teren.

5. Şcoala funcţionalistă
În Marea Britanie antropologia socială contemporană este distinctă de studiul
specializat al aspectelor biologice ale umanităţii. Antropologia fizică a ajuns să se
axeze pe paleontologie, genetică şi chiar pe studiul primatelor. Dimensiunile fizică şi
socială ale antropologiei sociale au fost mai apropiate în secolul al XIX-lea, când se
credea în mod eronat că societăţile primitive existente erau inferioare atât pe o scală a
evoluţiei fizice, cât şi pe una a evoluţiei sociale.
Antropologia socială britanică se identifică în general cu figuri ca Malinowski
şi A.R. Radcliffe-Brown. Amândoi au fost influenţaţi de Emile Durkheim, şi deşi
funcţionalismul lor a fost discreditat în mare măsură, ei au lăsat o durabilă moştenire
de studii holistice şi sistematice ale societăţilor. Antropologii din şcoala britanică au
avut tendinţa de a produce monografii despre politica, relaţiile de rudenie, religia şi
economia unei societăţi. Ei nu au acordat vreo prioritate întâmplătoare nici unei sfere.
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 14

Radcliffe-Brown, Alfred Reginald (1881–1955)


Prin cursurile ţinute la universităţi din Anglia, America de Nord, Africa de
Sud şi Australia, Radcliffe-Brown a fost unul dintre cei mai influenţi fondatori ai
antropologiei sociale. Deşi cercetările sale de teren au fost mai puţin celebre decât
activitatea sa academică, el a fost primul care a beneficiat de o instruire
antropologică pe când era student la Cambridge şi cel dintâi deţinător al unei
catedre de antroplogie socială la Cape Town, Sydney, Oxford şi Chicago.
În ceea ce priveşte concepţia sa teoretică, Radcliffe–Brown îi datorează
mult lui Émile Durkheim, subliniind importanţa structurii în societate şi a funcţiilor
diferitelor instituţii. Din acest motiv, abordarea sa a fost criticată ca fiind prea
rigidă şi mecanică. Cu toate acestea, a fost în mod cert un excelent profesor,
influenţa sa datorându-se mai mult seriei de studenţi pe care a format-o decât
apariţiilor sale editoriale (relativ puţine numeric). A preferat să publice studii
complete de „sociologie comparativă“ (în formularea sa) prezentând regulile care
guvernează relaţiile sociale umane. Opera sa cea mai cunoscută rămâne probabil
Structură şi funcţie în societatea primitivă (1952), o lucrare clasică de antropologie
socială care expune cu claritate multe dintre conceptele considerate astăzi
fundamentale pentru această disciplină.

Malinowski, Bronislaw Kaspar (1884–1942)


Antropolog polonez, născut la Cracovia, unde şi-a luat doctoratul în fizică
şi matematică. Lectura întâmplătoare a lucrării lui Frazer, The Golden Bough, l-a
atras spre antropologia socială. Ulterior, la Londra, el a realizat o teză despre
aborigenii australieni. Între 1915 şi 1918, a condus cercetarea de teren în Insulele
Trobriand, Noua Guinee, pe o perioadă de aproape doi ani. Aici a dezvoltat metode
clasice ale cercetării intensive de teren, instalându-se în sate. A subliniat importanţa
învăţării limbii băştinaşilor şi a dobândirii punctului de vedere “nativ”. În 1927 a
fost numit în prima catedră de antropologie socială la Şcoala de Economie din
Londra, unde seminariile lui atrăgeau şi îndrumau mulţi antropologi.
Sergiu Bălţătescu 15

Malinowski a fost identificat cu teoria funcţionalismului. Toată cultura


umană poate fi redusă, eventual, la satisfacerea nevoilor de bază. Ritualurile,
pattern-urile rudeniei, schimburile economice (inclusiv faimosul ciclu kula) nu erau
explicate în termenii originilor lor, ci în ai utilizărilor curente. Teoriile anterioare,
care încercau să explice obiceiurile şi practicile prin termeni ai “datinilor” din
timpuri îndepărtate, au fost dicreditate. Accentul lui Malinowski pus doar pe
semnificaţia curentă a instituţiilor a urmărit neglijarea oricărui context istoric. El a
idealizat echilibrul armonios al societăţii date. Această abordare a-istorică a dat
impresia că locuitorii Trabriandului mai erau încă în Epoca de piatră, fără să aibă
conflicte subordoante care ar putea genera schimbarea. Accentul pus pe observarea
poporului indigen, urmărindu-se evitarea surselor secundare ale administratorilor
coloniali, ale misionarilor şi comercianţilor, a implicat riscul ignorării intervenţiilor
puternice ale forţelor externe şi coloniale. Chiar şi descrierile structurii politice
Trobriand au neglijat schimbările recente. Jurnalul lui Malinowski, publicat
postum, dezvăluie prezenţa vizibilă a străinilor albi puternici, pe care a încercat s-o
elimine atât din observaţia participativă cât şi din textul lui final. În ciuda
imperfecţiunilor teoriei metodologia lui funcţionalistă a avut implicaţii importante.
Antropologii au fost încurajaţi să abordeze holistic societatea. Credinţele,
ritualurile, rudenia, organizarea politică şi practicile economice pot fi studiate nu
izolat, ci în termenii relaţiei lor reciproce.
Malinowski a publicat câteva monografii importante care explorau diferite aspecte
ale locuitorilor Trobriand. Dintre acestea, Argonauţii Pacificului de Vest (1922),
Crime and Custom in Savage Society (1926), Sex and Repression in Savage Society
(1927), The Sexual Life of Savages (1929) şi Coral Gardens and Their Magic
(1935, 1948) rămân clasice în domeniu. Renumele lui internaţional i-a permis să
facă vizite şi să aibă întâlniri între Africa şi Statele Unite. A fost încurajat să se
pronunţe în privinţa politicilor coloniale; deseori în domenii în care nu avea
cunoştinţe etnografice. Funcţionalismul lui nu a prevăzut autodeterminarea
popoarelor colonizate. Jurnalul său, A Diary in the Strict Sense, of the Term (1967),
a fost recunoscut, deseori spre surprinderea unora dintre primii lui discipoli, drept
un text important pentru înţelegerea interacţiunii interculturale dintre antropolog şi
ceilalţi.
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 16

IV. Şcoli şi curente în studiul culturii (2)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

1. Şcoala cultură şi personalitate


Dezvoltare a studiului socializării apărută în special în anii ’30 în Statele
Unite. Teoria combină elementele de psihologie, antropologie şi sociologie, dar
implică în special aplicaţiile principiilor psihanalitice la materialul “etnografic”.
Pornind de la teoria freudiană (vezi lucrarea lui Freud Civilization and its Discontents,
1930), ea a subliniat construcţia culturală a personalităţii, focalizându-se asupra
dezvoltării individului. Teoreticienii şcolii subliniază că tipurile de personalitate ar fi
create prin socializare, punând un accent deosebit pe practicile educative precum
hrănirea, înţărcatul şi antrenamentul de realizare a toaletei personale. Perspectiva este
cel mai bine demonstrată în lucrarea antropologilor precum Gregory Bateson, Ruth
Benedict, Geoffrey Gorer şi Margaret Mead. Mead, în special, a fost asociată cu
doctrina principală a Şcolii: aceea că diferite culturi (sau societăţi) produc diferite
tipuri de personalitate drept rezultat al diferitelor practici de socializare. Descoperirile
controversate ale ei – în special cele că rolurile de sex sunt determinate mai degrabă
cultural decât biologic – au influenţat o generaţie de sociologi americani să
reexamineze premisele culturale asupra rolurilor bărbaţilor şi femeilor în societate.
Numeroase alte studii oferă variaţii pe această temă. În The Psychological
Frontiers of Society (1945), Abram Kardiner studiază modul în care tipurile de
personalitate sunt reprezentate în patternurile culturale. Kardiner şi colegii au
argumentat că religia şi politica sunt ecrane pe care se proiectează orientarea de
personalitate de bază a societăţii În “Antropology and the Abnormal” (Journal of
General Psychology, 1934), Ruth Benedict examinează devianţa socială, atrăgând
atenţia asupra faptului că un tip de personalitate valorizat într-o mai mare măsură în
cadrul unei societăţi poate fi considerat deviant în alta. Ea a argumentat că fiecare
societate are altă viziune despre comportamentele considerate anormale – şi că aceasta
se schimbă în timp.
Şcoala Cultură şi personalitate a avut o importanţă deosebită prin studiile
asupra caracterului din timpul războiului, întreprinse într-o încercare de a înţelege
caracterul (şi prin aceasta strategiile) puterilor Axei, unul din rezultate fiind naraţiunea
clasică a lui Ruth Benedict asupra japonezilor The Chrysanthemum and the Sword
(1946). Descrierea paralelă a Statelor Unite, realizată de Mead, a apărut sub titlul And
Keep Your Powder Dry (1942). După 1950 s-a pus un mare accent pe folosirea
statisticilor în demonstrarea conexiunilor dintre practicile de creştere a copiilor,
personalitate şi cultură. Astfel, în Child Training and Personality (1953), John
Whiting şi Irving Child au folosit un eşantion intercultural de mare dimensiune pentru
a scoate în evidenţă presupusele legături între experienţele in frageda copilărie
sistemele de tratament ale bolilor.
În perioada postbelică, Şcoala a fost tot mai criticată pe motiv că: ar fi
exagerat congruenţa între tipurile de personalitate din cadrul aceleiaşi societăţi; ar fi
ignorat semnificaţia relaţiilor existente între culturi; şi, faptul cel mai grav, pentru că
ar fi reificat cultura în loc de a o vedea ca pe un construct social. De asemenea,
conexiunile dintre practicile timpurii de creştere a copiilor şi trăsăturile de
personalitate ulterioare ale adultului s-au dovedit a fi dificil de demonstrat. Studiile
şcolii Cultură şi personalitate se bucură de o slabă popularitate în sociologia şi
Sergiu Bălţătescu 17

antropologia contemporane, chiar şi în Statele Unite, unde s-a influenţa ei s-a restrâns.
Totuşi, influenţa Şcolii n-a dispărut în întregime.

Benedict, Ruth Fulton (1887-1948)


Studentă al lui Frantz Boas la Universitatea Columbia, Benedict a întreprins
prima ei cercetare la începutul anilor ’20, dovedind un mare interes pentru studiile
comparative. Ulterior a fost influenţată de teoria psihologică, fiind strâns asociată
cu aşa-numita Şcoala Cultură şi Personalitate din antropologia americană. Cele mai
cunoscute lucrări ale sale sunt probabil Patterns of Culture (1934) şi The
Chrysantheum and the Sword (1946).

Mead, Margaret (1901–1978)


Antropolog cultural american, studentă a lui Rush Benedict. A argumentat
că patternurile personalităţii sunt determinate mai curând cultural decât biologic.
Celebra ei lucrare Coming of Age in Samoa (1928) a fost contestată de
sociobiologi. Ea se baza pe o cercetare de teren mai curând nefundamentată
empiric, dar putea fi apreciată în termeni care nu discreditau disciplina
cercetătoarei. Mead a iniţiat un studiu critic al genului, în Sex and Temperament in
Three Primitive Societies (1935). Multele ei călătorii de cercetare prin Insulele
Pacificului de Sud, Noua Guinee şi Bali sunt descrise pe larg în autobiografia ei
Blackberry Winter (1972).
A popularizat antropologia socială parţial prin contestarea etnocentrismului
ca ideologie dominantă în Statele Unite. A fost marginalizată de cea ce a considerat
ca fiind lumea masculină academică şi a rămas ataşată de Muzeul American de
Istorie Naturală din New York, avansând de la asistent la director.

2. Antropologia simbolică
Clifford Geertz (n. 1926), antropologul cultural american şi susţinător reputat
al antropologiei simbolice, a afirmat că comportamentul uman este în mod
fundamental simbolic şi, de aceea, încărcat de sens pentru actorii sociali. Sarcina
primă a etnografului este de a înţelege “reţelele de semnificaţie” pe care le-au împletit
oamenii înşişi. Astfel, pentru Geertz, antropologia (şi prin implicaţie sociologia) nu
este o ştiinţă experimentală, care caută legi universale, ci una interpretativă aflată în
căutarea sensului. “Deep Play: Notes on the Balinese Cockfight” (în Daedalus, 1972)
Geertz introduce metoda descrierii dense. Aceasta reprezintă o descriere la
scară redusă, completă şi luxuriantă ale vieţii sociale cu ajutorul observaţiei, prin
intermediul căreia se pot face interpretări culturale şi generalizări mai ample.
Termenul se întâlneşte în scrierile filosofice ale lui Gilbert Ryle, fiind dezvoltat de
Clifford Geertz în antropologie, mai ales în celebrul său studiu despre luptele de
cocoşi balineze (vezi lucrările sale The Interpretation of Cultures, 1973 şi Local
Knowledge, 1983).
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 18

"Conceptul exact de cultură pe care îl adopt … este esenţial unul semiotic.


Considerând, precum Max Weber, că omul este un animal prins în reţele de
semnificaţie pe care singur le-a ţesut, consider cultura ca fiind exact acele reţele, iar
analiza ei fiind prin urmare nu o şziinţă experimentală în căutarea unei legi, ci una
interpretativă în căutarea unui înţeles. Este explicaţia pe care o caut eu… (The
Interpretation of Cultures, pp. 4-5)"

Geertz compară metoda unui antropolog care analizează cultura cu cea a unui
critic literar ce analizează un text: "aranjând structurile de semnificaţie şi
determonind temeiul lor social şi caracterul lor de import. . . . A face etnografie este a
încerca să citeşti un (în sensul de a “construi o lectură” a unui) manuscris.
Sergiu Bălţătescu 19

V. Standardizarea sensului culturii în antroplogie

(după Bodley, 1994)

1. Despre inventare de conţinuturi culturale


John H. Bodley, şeful Catedrei de Antropologie culturală de la Universitatea de Stat
din Washington, discută în manualul său de antropologie culturală istoricul
concepţiilor antropologice asupra culturii.

“Ca urmare a definiţiei date de Taylor, unii cercetători au încercat să creeze liste
exhaustive universale cu conţinutul culturii, de obicei ca ghiduri pentru cercetări
ulterioare. Alţii au listat şi inventariat (mapped) toate trăsăturile culturale ale unei
anumite arii geografice.

Primul inventar de categorii culturale a fost întreprins în 1872 de către un comitet al


“British Association for the Advancement of Science”, asistat de Tylor. Comitetul a
preparat un manual de teren antropologic care a listat 66 de subiecte legate de cultură,
nu într-o ordine anume, între care itemi diverşi precum canibalism sau limbaj. Cea
mai cuprinzătoare listă este "Outline of Cultural Materials," publicată iniţial în 1938 şi
încă folosită ca un ghid pentru catalogarea unor mari mase de date culturale din lumea
întreagă în scopul anchetelor inter-culturale. Precum tabela de cuprins al unei
enciclopedii gigantice, ea listează 79 de diviziuni majore şi 637 de subdiviziuni. De
exemplu, "Căutarea hranei" este o subdiviziune majoră cu subdiviziuni precum
culegerea, vânătoarea şi pescuitul.

Începând cu Taylor, a existat o însemnată dezbatere teoretică printre antropologi în


legătură cu ceea ce constituie cele mai folositoare atribute asupra cărora trebuie să
insiste un concept tehnic de cultură. De exemplu, în 1952, Alfred Kroeber şi Clyde
Kluckhohn, antropologi americani, au publicat o listă cu 160 de diferite definiţii ale
culturii. Deşi simplificată în concisul tablou de mai jos, lista lor indică diversitatea
conceptului antropologic de cultură. Conceptul specific de cultură cu care lucrează
anumiţi antropologi lucrează este o problemă importantă, întrucât poate influenţa
problemele de cercetare pe care le investighează, metodele şi interpretările, ca şi
poziţia pe care o iau în legătură cu problemele de politici publice.
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 20

TABEL: Diferite definiţii ale Culturii

Legate de subiect: Cultura constă în orice de pe o listă de subiecte, sau categorii,


precum organizarea socială, religia sau economia.

Istorice: Cultura este moştenire socială, sau tradiţie, ce este transmisă generaţiilor
ulterioare

Comportamentale: Cultura este comportament uman împărtăşit, învăţat, un mod de


viaţă

Normativ: Cultura reprezintă idealuri, valori, sau reguli de a trăi

Funcţionale: Cultura reprezintă modul cum rezolvă oamenii problemele adaptării


la mediu sau de a trăi împreună.

Mentale: Cultura este un complex of idei, de uzanţe învăţate, care inhibă


impulsurile şi deosebesc oamenii de animale.

Structurale: Cultura constă într-un set de idei, simboluri sau comportamente


ordonate în patternuri şi interconectate.

Symbolice: Cultura se bazează pe înţelesuri arbitrar asociate împărtăşite de o


societate.

Cultura implică cel puţin trei componente: ce gândesc oamenii, ce fac şi produsele
materiale pe care le produc. Astfel, procesele mentale, credinţele, cunoaşterea şi
valorile sunt părţi ale culturii.

Unii antropologi definesc cultura în întregime ca reguli mentale care ghidează


comportamentul, deşi adesea între regulile recunoscute ale unui comportament corect
şi ceea ce fac oamenii există adesea mari divergenţe. Prin urmare unii cercetători
acordă mai multă atenţie comportamentului uman şi produselor lui materiale.

Cultura mai are câteva proprietăţi: este împărtăşită, învăţată, simbolică, transmisă
intergeneraţional, adaptativă şi integrată.

Aspectul împărtăşit al culturii înseamnă că ea este un fenomen social;


comportamentul idiosincratic nu este cultural. Cultura este învăţată, şi nu moştenită în
mod biologic, şi implică sensuri simbolice, arbitrar asignate. De exemplu, americanii
nu se nasc ştiind că culoarea alb înseamnă puritate, şi într-adevăr acesta nu este un
simbol cultural universal. Capacitatea umană de a atribui un sens arbitrar oricărui
obiect, comportament sau stări îi face pe oameni enorm de creativi şi deosebeşte
imediat cultura de comportamentul animal. Oamenii pot învăţa animalele să
reacţioneze la un simboluri culturale, dar animalele nu-şi creează propriile simboluri.
Mai mult, animalele au capacitatea limită de a produce şi utiliza unelte, dar folosirea
de către oameni este suficient de largă pentru a se aşeza drept calitativ diferită iar
Sergiu Bălţătescu 21

uneltele omeneşti poartă adesea înţelesuri simbolice profunde. Elementul simbolic al


limbajului uman, în special al vorbirii, este, mai mult, o largă extindere calitativă cu
mult dincolo de sistemul de comunicare al animalelor. Vorbirea este infinit mai
productivă şi permite oamenilor să comunice în legătură cu lucruri aflate la distanţă în
spaţiu şi timp.

Aspectul intergeneraţional al culturii i-a condus pe unii antropologi, în special pe


Kroeber (1917) şi Leslie White (1949), să trateze cultura ca pe o entitate
supraorganică, existând dincolo de limitele individual-umane. Indivizii se nasc în
interiorul ei şi sunt transformaţi de o cultură preexistentă, ce continuă să existe şi după
moartea lor. Kroeber şi White argumentează că influenţa pe care anumiţi indivizi ar
putea-o avea asupra culturii este ea însăşi larg determinată de cultură. Într-un anumit
sens, cultura există ca o ordine diferită a fenomenelor care poate fi cel mai bine
explicată în proprii termeni.

Unii cercetători consideră că această extrem de supraorganică interpretare a culturii


este o extrem de dezumanizantă negare a “liberei voinţe”, capacitatea umană de a crea
şi schimba cultura. Ei vor susţine că cultura este o abstracţie, nu o entitatea reală. Este
un lucru serios, pentru că faptul de a trata cultura ca pe o abstracţie neagă drepturile
societăţilor pe scară mică şi a minorităţilor etnice pentru a-şi păstra moştenirea
culturală în faţa ameninţărilor reprezentate de cultura dominantă. Eu consider cultura
a fi o realitate obiectivă. Plec de la abordarea supraorganică prin faptul că insist
asupra faptului că cultura îi include şi pe purtătorii ei umani. În acelaşi timp, oamenii
pot fi lipsiţi de cultura lor împotriva propriei lor voinţe. Mulţi antropologi umanişti
vor fi de acord că cultura este un fenomen observabil, şi o unică posesiune a omului.”

2. Universalitatea culturii
Ideea antropologică de bază este că toate populaţiile omeneşti au cultură.

Totuşi, conceptul de “natural” din secolul al XVIII-lea (→ Rousseau, teoria dreptului


natural) era legat de ideea unei stări naturale primare, anterioară civilizaţiei.

Eroarea naturalismului: omul nu primeşte ereditar aspectele “culturale”. Mitul lui


Robinson: omul sălbatic nu reinventează societatea modernă, considerată de adepţii
mitului drept “normală şi naturală”. Un copil lipsit de mediul cultural nu regăseşte
instinctiv comportamentele sociale (ex: legate de hrănire) şi va regresa în animalitate.
Omul are universalisme şi specificităţi biologice, dar totodată universalisme şi
specificităţi culturale. Ex: senzaţiile, precum foamea, sunt universale, biologice, dar
pot fi trăite şi interpretate cultural.
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 22

BIBLIOGRAFIE

1. "Random House's Webster Dictionary." 1.0 ed.


2. Academia R.S.R., Institutul d. l. d. B. t. 1984. Dicþionarul Explicativ Al Limbii
Române. Bucureşti: Editura Academiei R. S. R.
3. Arnold, Mathew. 1905. Culture and Anarchy. London: Smith.
4. Botting, Fred, 1997, "Culture and Excellence", Cultural Values, 3, (2), pp. 139-
158
5. Bãdescu, Ilie, 1993, "Cultura", în Zamfir, Cãtãlin; Vlãsceanu, Lazãr (eds.),
Dicþionar De Sociologie, Bucureşti, Babel, pp. 148-152
6. Chaney, David, 1994, The Cultural Turn. Scene-Setting on Contemporary Social
History. London; New York, Routledge.
7. Dumont, Louis . 1995. Eseu Asupra Individualismului. Bucureşti: Humanitas.
8. Ferreol, Gilles, 1996, "Coulture Et Styles De Vie", în Ferreol, Gilles; Noreck,
Jean-Pierre (eds.), Introduction a La Sociologie, Armand Colin,
9. Giddens, Anthony, 1991, Modernity and Self-Identity: Self and Society in the
Late Modern Age. Cambridge, Polity.
10. Lallement, Michel, 1998, Istoria Ideilor Sociologice. Bucureşti, Antet.
11. Miraglia, Eric, Richard Law, and Peg Collins"What Is Culture ?" .
12. Rocher, G., 1968, Introduction a La Sociologie Generale. Paris, Ed. du Seuil.
13. Touraine, Alain, 1998, "Culture Without Society", 2, (1), pp. 140-157
14. Valade, Bernard, 1998, "Cultura", în Boudon, R. (ed.), Tratat De Sociologie,
Bucureşti, Humanitas, pp. 521-554
15. Vattimo, Gianni, 1994, SfârşItul Modernitãþii. Constanþa, Pontica.